Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, Psihologie şi Arte

Catedra de Ştiinţe ale Educaţiei

Referat La etica profesională

„Clonarea – dilemă etică”

Elaborat de studenta grupei PE31Z

Secrieru Ana

Profesor: Foca Eugenia

Bălți, 2016

Cuprins:

1. Introducere

2. Interpretarea morală a clonării

3. Motive pro şi contra

4. Pericolele clonării

5. Concluzii

1. Introducere

Trăim într-o lume care manifestă o evidentă ignoranţă faţă de valorile morale creştine. Toate

pornirile omului spre noi sfere interzise moral sunt puse pe seama unui cuvânt: progres.

Termenul de „morală” se foloseşte în ultima vreme foarte rar, atunci când este vorba de

reglementarea normativă a comportamentului şi conştiinţei individuale. Sunt preferate alte

expresii terminologice: „control social”, „obicei”, „normă”, „reguli”. Într-un cuvânt în toate

cazurile în care sunt menţionate fenomenele proprii domeniului moralităţii, noţiunile utilizate în

literatura etică, filosofică şi teologică – morală, moralitate, şi sensurile înrudite – cel mai adesea

lipsesc. Sociologii substitue termenul uzual de „moralitate”, utilizat de filosofi, teologi, moralişti,

în decursul veacurilor cu cel de „valoare”.

 

2. Interpretarea morală a clonării

Clonarea este tehnica de reproducere asexuată de celule şi organisme obţinându-se celule şi

organisme genetic identice.

Există două metode de producere a clonilor. Prima, prin sciziune genetică. Celulele în primele

faze embrionare, deci până la nidarea în uter, când sunt încă omnipotente şi nediferenţiate, sunt

divizate şi în felul acesta se obţin, artificial, gemeni identici, având acelaşi material genetic. A

doua metodă, cea asexuată, constă în transferarea de nucleu Din ovulul fecundat sau nefecundat

se extrage sau se inactivează nucleul (eventual nucleele) şi se introduce în nucleul celulei altui

individ, al oricărei celule, afară de celula sexuală, adică de spermatozoid. Astfel, clonul obţinut,

primind în întregime patrimoniul genetic este identic cu individul de la care s-a preluat nucleul

celulei. Dacă în cazul primei metode se pot obţine puţini cloni, în cazul celei de-a doua metode,

multiplicarea în serie, ca la xerox, nu cunoaşte limite, cel puţin teoretic.

În 1950 s-a realizat clonarea la broască, şi în 1980 s-a realizat clonarea mamiferelor în stadiul

blastocite – 8-16 celule. Se credea că nu se putea trece peste această fază embrionară (aprox. 14

zile de la fecundare), însă această ipoteză s-a prăbuşit în februarie 1997 când revista Nature a

anunţat naşterea prin clonare a oiţei Dolly. Aşadar nu era adevărat că celulele îşi pierd

patrimoniul genetic la 14 zile de la fecundare. Mai multe state au permis avortul şi experienţele

pe embrion pe baza afirmaţiei savanţilor despre potenţialitatea celulelor embrionului. Astfel au

comis o eroare enormă care a fost dovedită prin naşterea oiţei Dolly. Embrionul este o fiinţă

umană care păstrează bagajul genetic. Însă acest rezultat pozitiv, prin care se dovedeşte că

avortul este o crimă, nu validează moral clonarea.Naşterea lui Dolly a provocat mare panică,

alarmă, polemici aprinse în opinia publică.

    Reacţiile împotriva clonării umane s-au născut în parte dintr-o frică iraţională, amplificată de o

mass-media preocupată de a crea senzaţie decât de a prezenta adevărul obiectiv. Era teama că ce

se citea în romanele SF şi filmele de ficţiune va deveni realitate. Mai era şi frica de pierdere a

identităţii, a personalităţii. Prin clonare societatea ajunge o turmă de oi sau un muşuroi de furnici

fără chip distinct. Omul identic la chip cu clonatul devine dublura lui, nu mai e nici el însuşi, nici

altul sau este şi el însuţi şi altul. Această teamă se naşte din faptul că persoana umană este redusă

la dimensiunea ei materială, adică biologică-genetică.

Trebuie reamintit că o clonă este copia identică a unei persoane doar din punct de vedere genetic.

Ca să putem spune că o clonă este identică cu originalul ar trebui să se poată transfera inclusiv

memoria şi personalitatea acelei persoane în corpul cel nou, iar pentru moment (cel puţin în

următorii zeci de ani) nici nu se pune problema unui asemenea lucru. Mai ales că nu se cunoaşte

nimic despre cum ar interacţiona, cum s-ar comporta o clonă umană ajunsă la maturitate, în

relaţia cu celelalte fiinţe umane.

 

3. Motive pro şi contra

Savanţii sunt mândri de realizările lor şi nu acceptă nici o limită în calea cercetării ştiinţifice, şi

fără îndoială, vor realiza clonarea omului. Nu mă îndoiesc că pe undeva, prin lume, există

persoane care încearcă să creeze clone umane şi probabil că vor reuşi dar, datorita reacţiilor pe

care le-ar trezi în societate (în ultimul timp si din punct de vedere juridic), se văd obligaţi să

acţioneze discret. Instinctul de curiozitate al omului este mult mai puternic decât instinctul de

conservare. Curiozitatea, fascinaţia descoperirii unui nou teritoriu ştiinţific îi va îndemna pe

cercetători să continue. Nici o lege nu-i poate împiedica, aşa cum nu i-a împiedicat să fabrice

arma atomică.

Hans Ionas (1997), unul dintre părinţii geneticii, prezenta avantajele clonării umane. Amintesc

câteva dintre ele:

Posibilitatea de a produce indivizi geniali, frumoşi cu calităţi excepţionale, ceea ce va

îmbunătăţi rasa umană.

Se vor produce indivizi sănătoşi, evitându-se riscurile bolilor ereditare care există în

înmulţirea pe cale sexuală.

Toate familiile sterile vor putea să aibă copii (şi aş adăuga – o soluţie la îndemână pentru

homosexuali)

Oricine va putea să aibă copii aşa cum îi doreşte, băiat sau fată, cu celule luate de la o

celebritate pe care o admiră, un tată se poate multiplica pe el însuşi, o mamă pe ea însăşi.

Familiile de lesbiene pot să aibă şi ele copii prin celule somatice luate una de la alta.

Părinţii cărora le moare copilul vor putea să-l reproducă cu celule păstrate de la copil

înainte de moarte.

Apoi, utilizarea clonului în scopuri medicale, pentru a furniza material de transplant.

Nu în ultimul rând, savantul nu uită să reamintească posibilitatea realizării unei armate de

cloni care să-i confere liniştea în faţa pericolului constituit de chinezi şi ruşi prin numărul

lor mare.

Aceste „avantaje” nu sunt decât simple promisiuni manipulatorii care au rolul să creeze un grad

mare de acceptanţă a cercetărilor în domeniul clonării umane în rândul opiniei publice. Multe

persoane au cerut să fie clonate antrenaţi în acest joc ştiinţific al cărui rezultat nu poate fi

prevăzut. Există persoane bogate care sunt gata să finanţeze personal continuarea cercetărilor.

4. Pericolele clonării

Cred că trebuie subliniat foarte clar că nu vorbim de avantaje şi dezavantaje, raport care caută să

încline balanţa într-o anumită direcţie, implicit cea a avantajelor; ci vorbim de promisiuni fără

acoperire şi pericolul real al visului nebun al omului, visul izvorât din dorinţa lui de a se juca de-

a micul dumnezeu, visul de a învinge moartea şi pe Dumnezeu. Însă tinereţe fără bătrâneţe, viaţă

fără de moarte, plăcere fără consecinţe negative sunt numai nişte iluzii, o utopie dulce care oferă

omului o speranţă deşartă. Durerea, moartea, consecinţele implicite ale acţiunilor omului vor

continua să există în pofida visului frumos al clonării, mai ales că omul este expert în provocarea

dezastrului pentru semenul său şi implicit pentru sine însuşi.

Mai întâi există pericolul distrugerii relaţiilor familiei, dispariţia legăturilor de rudenie. Prin acest

tip de reproducere pot apărea combinaţii dintre cele mai stranii: un copil, poate fi tatăl sau mama

surorii sale. La un moment dat, femeile, multiplicându-se prin clonare ar putea să se dispenseze

de bărbaţi şi să-i elimine din habitatul lor. Astfel, mitul amazoanelor, populaţia de pe ţărmul

Pontului Euxin (Marea Neagră) formată exclusiv din femei războinice, prin clonare ar putea

deveni realitate.

Clonarea ar putea reduce patrimoniul genetic atât al oamenilor cât si al animalelor (de casă). Prin

producerea de clone multiple apare riscul de a crea o populaţie formaă din indivizi identici (nu

este cazul in momentul de faţă). Aceşti indivizi obţinuţi prin clonare ar putea să sufere de

aceleaşi boli sau să fie sensibili la acelaşi tip de agenţi patogeni iar un singur virus ar putea

extermina populaţia de pe o zonă întinsă , chiar o specie întreagă .

Clonarea ar putea acţiona în defavoarea evoluţiei și prin faptul ca oamenii s-ar putea decide să

cloneze doar animalele cele mai potrivite pentru ei. Clonarea (ingineria genetică) ar putea fi

folosită pentru a crea „omul perfect” (sau soldatul perfect – un scenariu des întâlnit la

Hollywood) sau un om cu o putere fizică deosebită, dar o inteligenţă sub-normală, o subclasă

genetică. Clonarea ar putea avea efecte dezastruoase în cadrul familiei căci un copil născut prin

clonarea tatălui, de exemplu, ar putea fi considerat un frate geamăn identic al originalului.

Efectul psihologic asupra fiinţelor umane (clone) la un asemenea lucru nu este încă studiat și

cunoscut.

În final, dar nu în cele din urmă, care ar fi drepturile unei clone? Cele ale unui frate geamăn sau

ale unui copil al originalului? Ar avea măcar drepturile unei fiinţe umane? Iar dacă originalul ar

ucide o clonă de-a lui (sau invers) ce ar fi acest lucru din punct de vedere legal: o crimă sau o

sinucidere?

5. Concluzii

Omul crede că poate deveni stăpânul vieţii creând fiinţe umane sau autocreându-se, în alt mod

decât o face Dumnezeu; se consideră nemuritor şi veşnic perpetuându-şi propria fiinţă în clonii

somatic identici pe care îi creează. Ca şi Dumnezeu, care a făcut om după chipul şi asemănarea

Sa, şi omul a făcut om după chipul şi asemănarea sa.

În spatele clonării se ascunde aceeaşi tendinţă luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu, de a se

substitui lui Dumnezeu, de ai substitui lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia

totală faţă de Dumnezeu. „Am furat din nou zeilor focul” – scria Aldo Schiavone în ziarul italian

„Republica”, imediat după ce s-a născut Dolly.

Clonarea nu este o procreare, ci o reproducere la nivel zootehnic, un atentat la demnitatea

persoanei obţinute prin clonare. Un clon nu are tată sau mamă, nu e rodul unui act de iubire

dintre părinţi, ci un produs de laborator, obţinut cu ajutorul unei maşini de fabricat fiinţe umane

în serie, un obiect făcut la comandă.

Etica creştină şi-a spus cuvântul, şi trebuie să trateze problema clonării aşa cum este ea la ora

actuală – o simplă speculaţie. Ar fi comic să ne punem probleme de genul natura păcătoasă a

clonului uman, sau evanghelizarea clonului, sau mântuirea unei clone. Din acest punct de vedere

visul frumos al omului pentru viaţă fără de moarte devine un coşmar dizgraţios şi hâd.

Nu trebuie să fii creştin ca să argumentezi împotriva clonării şi să vezi că premisele lui ignoră şi

principiile eticii bunului simţ. În mod evident o orientare utilitară spre alte existenţe umane este

deja luxuriantă în cultura noastră, cu efecte vătămătoare şi consecinţe dezumanizante oriunde se

manifestă această tendinţă. Sunt anumite domenii în care curiozitatea trebuie ţinută în frâu.

Această situaţie va fi agravată în viitor, dacă va fi legitimată clonarea. Creştinismul insistă că

rasa umană este unică în natură, unică datorită libertăţii noastre autentice, transcendentă şi

divină. Acest lucru oferă un model de respect şi tratament moral uman consecvent.

 

Bibliografie:

1. Drobniţki, O. G., Noţiunea de morală, partea I, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1981

2. Dumea, Claudiu, Omul între „a fi” sau „a nu fi”, Problemne fundamentale de bioetică,

Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1998.

3. J. S. Feinberg and P. D. Feinberg, Ethics for a Brave New World, Wheaton: Crossway,

1993

4. Journal of the Evangelical Society, December 1997, „Human Life Is Not Sheep: An

Ethical Perspective On Cloning” – Glen G. Scorgie And Claire F. Evans Jones

5. Lewis C. S., The Abolition of Man (New York: Macmillan, 1947).

6. R. Cole-Turner, The New Genesis: Theology and the Genetic Revolution, Louisville:

Westminster/John Knox, 1993

7. Stan N., Marinescu P., Filosofie, Manual pentru clasa a XII-a, tip B, Editura Economica

Preuniversitaria, 2002