1.DEZVOLTAREA VORBIRII LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ

Nu numai în dezvoltarea istorică a omului, dar şi în dezvoltarea ontogenetică a psihicului rolul limbajului este considerabil. În mod curent, limbajul este definit ca un instrument de comunicare interumană. Vorbirea poate fi asemuită cu o unealtă care i-a dat omului posibilitatea să acumuleze şi să stocheze cunoştinţe teoretice şi experienţă practică într-o formă uşor transmisibilă şi utilizată la maximum. Această determinare pune în evidenţă funcţiile: comunicativă, cognitivă şi acţional reglatorie a limbajului.

În procesul instructiv-educativ din grădiniţă, dezvoltarea capacităţilor de comunicare ocupă un loc principal, limbajul fiind una din condiţiile esenţiale ale formării personalităţii copilului, ca si ale asigurării necesarului şcolar. Prin întregul proces instructiv-educativ din grădiniţă şi, îndeosebi, prin activităţile specifice de cultivare a limbajului se perfecţionează vorbirea copiilor sub aspect fonetic, se lărgeşte sfera vocabularului activ şi pasiv, se consolidează formele corecte gramatical.

Grija pentru educarea limbajului la copii trebuie să constituie o preocupare permanentă a părinţilor şi mai ales a educatorilor.

Particularităţile vorbirii preşcolarilor sunt legate în primul rând de vârsta acestora. Limbajul se dezvoltă şi progresează în permanenţă la copil, iar educatoarei nu îi revine decât sarcina de a organiza şi planifica experienţele de limbaj ale fiecăruia, în funcţie de ritmul propriu de dezvoltare.

În procesul de îndrumare a educării limbajului la preşcolari, noua programă le propune educatoarelor obiective cadru cum ar fi:

- dezvoltarea exprimării orale, înţelegerea şi utilizarea corectă a semnificaţiei structurilor verbale orale;

- educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere gramatical;- dezvoltarea creativităţii şi expresivităţii limbajului oral.Obiectivele cadru sunt urmărite de educatoare de-a lungul intregii perioade a

preşcolarităţii şi constituie repere ale activităţilor de aducarea limbajului.Obiectivul principal al activităţii instructiv-educative din grădiniţa de copii este

formarea personalităţii individuale a copilului, ţinând seama de ritmul său propriu, de nevoile sale afective şi de activitatea sa fundamentală: jocul.

O primă categorie de obiective ale dezvoltării limbajului în grădiniţă vizează lărgirea orizontului de cunoaştere al copilului, ca bază pentru îmbogăţirea şi nuanţarea exprimării.

În activităţile libere şi obligatorii, copilul este dirijat să cunoasă lumea înconjurătoare utilizând toate simţurile şi evoluând treptat prin folosirea unor mijloace de cuantificare, de comparare, de procese, de analiză şi de interpretare a datelor obţinute.

Toate acestea impun copilului folosirea cuvintelor prin care să cunoască obiectul, să-i arate însuşirea, să indice acţiuni în care obiectul e implicat. Activităţile de cunoaştere a mediului oferă educatoarei material pentru îmbogăţirea vocabularului, pentru precizarea

1

sensului unui cuvânt, iar copilului, posibilitatea de a-şi comunica impresiile şi cunoştinţele.

Mai multe obiective ale educării limbajului în grădiniţă urmăresc cu prioritate expresivitatea comunicării, ceea ce înseamnă, stimularea copilului de a vorbi,păstrându-şi farmecul vorbirii, adică prin intonaţie, accent, ritm. Curiozitatea specifică vârstei preşcolare constituie o bază pentru formarea deprinderii copilului de a se informa prin întrbări. În toată activitatea din grădiniţă copilul trebuie să-şi exprime emoţiile, trăirile afective, sentimentele, atitudinile faţă de oameni, plante, animale, situaţii pozitive sau negative, împrejurări concrete sau întâlnitte în poveşti.

Un aspect inportant al educării limbajului îl constituie depistarea şi eliminarea din vorbirea copiilor a cuvintelor preluate din medii mai puţin educatecu care copiii au luat contact în absenţa părinţilor şi uneori chiar în familie. Copilul trebuie convins că un anumit cuvânt sună urât, că este folosit de o anumită categorie de oameni şi că poate fi înlocuit cu altul mai frumos.

Obiectivul major al educării copiilor în grădiniţă şi anume, pregătirea copilului pentru activitatea de şcolar, formarea unor deprinderi muncii şcolare, constituie un motiv important pentru care cultivarea limbajului are un rol hotărâtor. În acest sens, dezvoltarea şi educarea limbajului preşcolarului presupune perfecţionarea comunicării sub aspect fonetic, lexical şi gramatical.

Atât în grădiniţă, cât şi în clasa I, cultivarea vorbirii se realizează şi prin alte activităţi decât cele obligatorii sau decât în lecţiile de educare a limbajului.

Astfel, la sectorul „ştiinţă” activităţile care vin în sprjinul dezvoltării vorbirii îmbracă o varietate de forme de realizare. Jocul senzorial „Spune ce ai gustat, ghiceşte ce este ”, pe lângă obiective de altă natură, activează vocabularul preşcolarilor cu cuvinte specifice fructelor sau legumelor gustate, determinându-i în acelaşi timp să răspundă în propoziţii corecte din punct de vedere gramatical. Observând „Aspecte de iarnă”, preşcolarii le descriu, folosind cuvinte specifice anotimpului rece. Prin folosirea jocului „Când se întâmplă ?” organizat pe baza unor imagini cu cele patru anotimpuri, copiii raportează anotimpurile la schimbările atmosferice survenite în natură şi reuşesc să-şi exprime aprecierile asupra fieărui anotimp.

La sectorul „construcţie”, la tema „Lego”, temă la alegere, copiii mânuiesc piesele trusei respective, dar trebuie să şi verbalizeze, descriind construcţia obţinută şi dialogând între ei pentru a selecta piesele necesare tipului de construcţie ales.

În cadrul sectorului „joc de rol”, cu tema „De-a grădinarii”, copiii dialoghează, folosind cuvinte adecvate: coş, stropitoare, greblă etc. La temele: „De-a gospodinele”, „De-a doctorul” comunicarea cu partenerii, în termeni adecvaţi temei, într-un dialog civilizat, este o latură esenţială a activităţii.

La tema „De-a serbarea”, dialogul se referă la o varietate de puncte specifice serbării: poezii, dansuri, piese de teatru, teatru de păpuşi etc.

Copiii care practică „jocul de masă” verbalizează în funcţie de temă. La tema „Caută locul meu!”, sistematizându-şi cunoştinţele despre toamnă, ei motivează acţiunea întreprinsă şi selectează elementele corespunzătoare toamnei (fructe, legume) precum şi frunzele ruginii etc.

Sectorul „bibliotecă” oferă preşcolarilor posibilitatea reconstituirii basmelor din bucăţele, (pentru a le povesti) realizării lecturii după imagini din viaţa plantelor, animalelor sau a oamenilor, a reconstituirii unor scene din poveştile îndrăgite

2

(recunoaşterea şi caracterizarea personajelor) povestirea unor întâmplări care i-a impresionat, a urmăririi unor diafilme („Scufiţa Roşie”), a dialogului pe tema unor cărţi.

Chiar şi sectorul „artă” în care ponderea o deţine activitatea practică (pictură, aplicaţii, modelaj etc.) oferă copiilor posibilitatea de a verbaliza: numesc culorile, materialele, instrumentele, descriu obiectele obţinute, apreciază propriile lucrări şi pe acelea ale colegilor, motivându-şi obţiunile.

Toate activităţile libere ale preşcolarilor favorizează un climat afectiv de comunicare verbală liberă şi civilizată între copii, consolidează actul comunicării în formele cele mai variate, generate de varietatea jocurilor, a cântecelor, a exerciţiilor ritmice.

În procesul de instruire şi educare a copiilor un rol important revine materialului didactic, mijloacelor de învăţământ în calitatea lor de „instrumente de acţiune sau purtătoare de informaţii”(I. Cerghit).

Folosirea din plin a materialului didactic are o importanţă hotărâtoare în asimilarea temeinică şi conştientă a cunoştinţelor, dezvoltă spiritul de observaţie al copiilor şi măreşte interesul pentru cunoaştere. Multe cunoştinţe, care par la început dificile, pot fi uşor înţelese atunci când se foloseşte cu pricepere ilustrarea lor. Cu cât se imprimă lecţiilor un caracter intuitiv (astfel acţionându-şi laturile psihice ca: atenţia, memoria, priceperea, imaginaţia, creativitatea, gândirea) cu atât activitatea va oferi copilului un câştig mai deplin.

1.1. IMPORTANŢA DEZVOLTĂRII VORBIRII LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ

Ca didactică specială, metodica dezvoltării vorbirii studiază conţinutul, obiectivele, metodele şi modalităţile de organizare şi de desfăşurare a muncii de cultivare a limbajului preşcolarilor în cadrul grădiniţei de copii.

Complexitatea şi varietatea activităţilor de cultivare a limbajului în grădiniţă oferă cadrul larg pentru aplicarea şi respectarea principiilor didacticii. Metodele şi formulele specifice de organizare şi desfăşurare a activităţilor de dezvoltarea vorbirii sunt determinate de aplicabilitatea practică a principiului însuşirii conştiente şi active a principiului învăţământului sistematic, a principiului însuşirii temeinice a cunoştinţelor şi deprinderilor etc. în strânsă corelare cu particularităţile psihologice ale copiilor. Particularităţile de gândire, cele ale proceselor intelectuale la vârsta preşcolară dau o dimensiune specifică principiului intuiţiei, celui al accesibilizării şi individualizării învăţământului, sistematic şi continuu, al asigurării conexiunii inverse, în procesul formării deprinderilor de exprimare corectă la vârsta preşcolară.

Studierea metodicii dezvoltării vorbirii impune elevului şi educatoarei cunoaşterea metodelor şi a mijloacelor de învăţământ şi stimulează adaptarea acestora la specificul muncii de cultivare a limbajului în grădiniţa de copii.

În principiul studierii metodicii dezvoltării vorbirii, în practica pedagogică preşcolarul îşi formează propria imagine despre personalitatea educatoarei care pe lângă creativitate şi competenţă, trebuie să iubească şi să respecte copilul, să-i ofere model de comportament inclusiv în ce priveşte folosirea limbii materne.

Limbajul are un rol important în dezvoltarea psihică a preşcolarului, el însuşi înregistrând, în această perioadă transformări la toate nivelurile limbii – lexical, fonetic, gramatical şi al expresivităţii. În general, admitem că limbajul se manifestă în strânsă

3

legătură cu gândirea, o legătură biunivocă, datorită căreia gândirea structurează exprimarea şi îşi găseşte expresia în limbaj; vorbirea la rândul ei”impune gândirii exigenţele sale culturale, contribuind în felul acesta la restructurarea ei. Copilul apelează la realitate, dar, prin limbaj se depărtează de ea, îşi aminteşte situaţiile trecute, stabileşte raporturi, face deducţii valide” (Psihologia copilului – manual pentru şcoli normale,E.D.P., Bucureşti, 1994, pag. 86).

Limbajul este funcţia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalţi oameni. Este o funcţie complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcţii, în special a celor intelectuale şi motorii. Întelegerea cuvintelor impune o percepţie clară şi antrenează memoria semantică, imaginea şi gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă şi voluntară.

Fr. Bresson caracterizează gândirea ca un sistem al conduitelor de comunicare orală, cu scopul de a influenţa auditorul. În raport cu semnificaţiile ce trebuie transmise, vorbirea capătă o organizare complexă. Unii psihologi, cum e B. Skinner, au subestimat acest aspect. După el, succesiunea cuvintelor într-o frază nu e altceva decât o succesiune de reflexe condiţionate: fiecare vorbă declanşează pe următoarea, în virtutea frecventelor asocieri anterioare. Concepţia lui este un simplism evident. Când spunem: „Câinele care aleargă pe sradă este al meu”, pronumele posesiv „al meu” se acordă cu subiectul „câinele”, fiind însă la cinci cuvinte distantă de el. Desigur se pot da nenumărate exemple. Vorbirea este o conduită voluntară, în care respectăm conştiinţei o serie de reguli, chiar dacă folosim uneori şi expresii devenite automate, prin uz frecvent.

Cât despre structurile sintactice, considerate de N. Chomsky ereditare, exsistenţa lor e foarte improbabilă: o fetiţă de 8 ani (găsită în India), crescută de lupi, nu putea vorbi deloc (urla ca şi lupii). Cu toate eforturile educative făcute, ea n-a reuşit să rosteaască decât 50 de cuvinte îmbinate în propoziţii extrem de simple. Aşadar, învăţarea limbajului presupune modelul adulţilor, corectarea greşelilor, dirijarea însuşirii limbii şi aceasta în primii ani de viaţă. Copilul rosteşte primele vorbe în jurul vârstei de 1 an. Pe la 18 luni, el utilizează propoziţii de cuvinte. Abia după 2-3 ani expreimarea devine mai dezvoltată. E drept că îşi însuşeşte destul de repede o vorbire corectă gramatical (cu puţine erori), dar nu e surprinzător, întrucât, chiar din anul al doilea, însuşirea limbii este o preocupare permanentă şi se realizează o exersare extrem de intensivă: ploaia de întrebări din partea copilului de 3-4 ani este destinată îndeosebi aflării denumirilor pe care le au lucrurile ori fenomenele înconjurătoare.

„Limba este întâiul mare poem al unui popor” (Lucian Blaga) şi dacă poem înseamnă „o operă de amploare cu caracter istoric, filozofic, mitologic, legendar ” limba română este depozitarea istoriei şi eroismului românesc, a concepţiei despre viaţă, a credinţelor legendelor şi miturilor româneşti, a tot ce, în ani, s-a transfigurat în specificul naţional românesc.

La baza activităţii umane stă comunicarea verbală, iar însuşirea şi dezvoltarea limbajului au loc în procesul comunicării copilului cu adulţii. Diferenţele manifestate în capacitatea de comunicare a copiilor la venirea în grădiniţă sunt determinate de condiţiile familiale diferite în care au trăit, de modul în care acestea au influenţat dezvoltarea vorbirii preşcolarului.

În grădiniţă, prin intermediul limbajului este dirijată învăţarea, perceperea lumii înconjurătoare. Copilul este condus astfel, să deosebească ce este esenţial, semnificativ, de neesenţial, este ajutat să analizeze, să compare, să grupeze, să clasifice limba,

4

contribuind direct la stimularea proceselor gândirii, la perfecţionarea acesteia. Prin cuvânt, în cadrul activităţilor din grădiniţă, copilul este pregătit să facă trecerea de la perceptie la reprezentare, să-şi insuşească un instrument superior de investigare şi de cunoaştere a lumii înconjurătoare.

Educatoarea trebuie să folosească în acelaşi timp un limbaj simplu, însoţit de gesturi şi mimcă adecvată.

Pentru buna desfăşurare a jocului nu este întotdeauna suficient ca educatoarea să enunţe regulile. Ea trebuie să se asigure dacă toţi copiii şi le-au însuşit corect. De multe ori educatoarea îşi dă seama încă din timpul explicaţiei dacă copiii au înţeles sau nu regulile jocului şi în consecinţă ia măsurile adecvate. Astfel, intervine cu unele sublinieri la sfârşitul explicaţiei, înainte de a începe jocul propriu-zis. Când acesta este mai dificil, fixarea regulilor se poate face prin intermediul „jocului de probă” (educatoarea dirijează şi explică copiilor fiecare acţiune). Jocul de probă permite educatoarei să constate măsura în care

5

6