de ce plâng prezbiterii - luminavechilorcarari.ro · intră în pantaloni. până nu demult...
TRANSCRIPT
Ați văzut prezbiteri
plângând ? Poate că așa cu șiroaie
de lacrimi mai rar dar cel puțin
plângându-se, se mai întâmplă.
Care le sunt de obicei motivele
plângerilor ?
Sub aspect negativ, cel mai
adesea prezbiterii se plâng de
eventuale persoane care le
subminează autoritatea; fie că este
vorba de poziția de prezbiter sau
numai autoritatea manifestată în
timpul slujbelor.
Cred că există două extreme
aici.
Pe de o parte, cine este în
poziția de a administra o adunare,
are tendința de a face tot ce-i stă în
putință pentru a păstra numărul
întreg al celor ce o alcătuiesc și o
ambianță plăcută, trecând adesea
limitele biblice ale îngăduinței, de
dragul de a fi bine și pace. Așa se
face că uneori devin prea
îngăduitori, încercând să treacă cu
vederea o serie de abateri majore
de la disciplina Scripturii. Pe
termen scurt vor culege roadele
îmbucurătoare ale unei unități, fie
ea și de suprafață. Pe termen lung,
de obicei cei al căror caracter urât îl
ascund sau îl apără, într-o zi tocmai
aceștia îi vor lovi în obraz. Prea
adesea am văzut asta… Și apoi în
timp, vor administra o adunare din
care un procent destul de mare va
merge în iad… mă tem că
împreună cu prezbiterul care i-a
cocoloșit!
Pe de altă parte, cine
intervine în treburile adunării de pe
o poziție mai de pe margine, lipsa
responsabilității sau a răspunderii,
îi determină să se comporte mai
neglijent și prin urmare devin mai
incisivi, mai ascuțiți, cerând cu
înverșunare dreptatea și adevărul,
indiferent care și câte sunt
victimele sau ce rămâne în urmă.
Așa mai haiducește ! Dar și în
privința acestora am mai văzut ceva
prea adesea, în cursul anilor: când
se mai întâmplă ca haiducii să
ajungă „la putere”, nu după multă
vreme se comportă exact așa cum s
-au comportat cei pe care i-au
„detronat”. Adică devin mult mai
pacifiști și mai îngăduitori decât au
fost în haiducie.
A guverna diplomatic sau a
haiduci, sunt extreme nesănătoase,
chiar dacă trebuie să recunosc că
uneori sunt singurele mijloace de a
depăși anumite situații bisericești.
Sănătos ar fi, în cazul în care chiar
trebuie să iau atitudine în fața unor
abateri din adunare, mai întâi să
stau la sfat cu Domnul și apoi să
intervin ca și cum cei în cauză ar fi
proprii mei copii. Însă nu garantez
că procedând astfel, prezbiterii
pentru care primul lucru care
contează este ca gospodăria
bisericească să meargă fain, nu se
vor mai plânge de cei care nu
înțeleg că riscă să nu mai cânte
corul sau orchestra, dacă te iei de
traiul lumesc al nu știu cui. De, asta
e ! Cel mai adesea prezbiterii se
plâng când li se hodorogește jucăria
bisericească ! Mai precis când
slujbele devin mai lâncede… Ca și
cum scopul suprem al lui
Dumnezeu pe pământ e să facem
slujbe…
Asta sub aspect negativ și din
păcate obiectiv. Pentru a privi
lucrurile sub aspect pozitiv, va
trebui să ne întoarcem în textul
biblic. Plângea și apostolul Pavel;
și el întemeietor de Biserici și
administrator al Bisericilor
întemeiate. Avea și el o plângere,
care era continuă din moment ce
spune că a făcut-o „…de mai multe
ori…”. Plângerea lui era că „sunt
mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai
crucii lui Hristos.” Ați mai întâlnit
așa prezbiteri ? Eu nu prea !
Prezbiteri care să se plângă „…de
multe ori…” de faptul că au în
adunare oameni cu o purtare
necreștină, nepotrivită cu Scriptura.
Și ce făceau acești „…
vrăjmaşi ai crucii lui Hristos.”?
Adică oameni care urăsc să piardă
și cel mai mic câștig al vieții de
aici, din pricina credinței în
Dumnezeu. O spune versetul
următor: „Dumnezeul lor este
pântecele şi slava lor este în
ruşinea lor, şi se gândesc la
lucrurile de pe pământ.” Atât. Nu
curvii, nu crime, nu comerț cu
droguri, etc… Păi să te plângi de
așa oameni ? Numai pentru atât?
Adică oameni care au o grijă
pronunțată să mănânce bine
(eventual mult); poate într-un sens
mai larg, să trăiască bine… Și grija
asta să-i preocupe așa de mult încât
se îngrijesc de ea mai mult decât de
legătura lor cu Dumnezeu, astfel
traiul bun și în mod deosebit
mâncarea, devine dumnezeul lor…
În capul lor sunt exclusiv numai
1 Lumina Vechilor Cărări
De ce plâng prezbiterii ?
Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din
Epistola către Filipeni, cap. 3.18-19:
„Căci v-am spus de multe ori şi vă mai spun şi acum,
plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui
Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumenzeul lor este pântecele
şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe
pământ.”
gânduri de-ale pământului; oameni
care nu au în minte gânduri cu dor
de Dumnezeu care să le topească
inima după cer… Numai atât !
Poate expresiei „…slava lor
este în ruşinea lor,” este mai greu
de a-i găsi semnificația, dar eu o
înțeleg cam așa: oameni care se
laudă sau se mândresc, cu ceea ce
de fapt este rușinos. Acum ceea ce
este rușinos nu o stabilește
argumentele, ci aprecierea societății
iar Dumnezeu aprobă aprecierea
societății în această privință când
spune prin gura apostolului Pavel:
„Nu vă învaţă chiar şi firea că este
ruşine…” (1Corinteni 11.14a).
Adică a purta părul lung – după
cum spune Scriptura aici, și nu
numai lung, ci și sub forma altor
extravaganțe – este o rușine nu
pentru că se poate argumenta
științific sau logic, că ar avea cine
știe ce urmări morale sau biologice,
ci este rușine pentru că așa percepe,
așa înțelege societatea din jur
lucrurile, așa a devenit firesc,
natural, normal… Astfel, în pofida
decăderii morale și a schimbărilor
profunde de mentalitate la care
asistăm în lume, datorită unui simț
interior pe care Dumnezeu l-a
așezat în om, omenirea continuă
totuși să perceapă ca rușinoase
anumite aspecte extravagante care
se ivesc. Astfel sunt extravaganțele
cosmetice exprimate prin tunsori
ciudate sau vopsiri care nu
potrivesc cu statutul de om
credincios. Sunt extravaganțe
vestimentare considerate în lume
rușinoase și de asemenea
nepotrivite cu statutul de om
credincios. Îmi amintesc de un
indicator asemănător celor de la
circulația rutieră, pe care l-am
văzut la intrarea în clădirile papei
de la Roma. Era desenată o femeie
în pantaloni iar peste desen era
trasată o bară oblică, indicator care
voia să spună pe înțelesul oricărei
limbi de pe pământ că într-un loc
de închinare catolic, femeile nu
intră în pantaloni. Până nu demult
același lucru era valabil și la
ortodocșii de pe la noi. Sau, ori de
câte ori ortodocșii vor să facă o
icoană cu maica Domnului, ei nu
pictează o fetișcană voluptoasă, pe
tocuri înalte, cu fustă peste
genunchi și cu bluză care-i
decupează pronunțat pieptul ! Se
consideră că o asemenea femeie
poate fi orice, numai o sfântă, nu.
Este rușine, este nepotrivit cu
statutul de om credincios. Și lista
lucrurilor rușinoase nu se încheie
aici. Totuși, au fost pe vremea
Bisericii primare (nu degeaba se
plângea apostolul de ei), au fost în
toate timpurile și din păcate sunt și
azi, oameni care se laudă cu
manifestări rușinoase. Nu pricep
prea bine cum funcționează creierul
lor. Probabil se simt încurajați de
faptul că lumea se uită după ei dar
mintea nu îi ajută să-și dea seama
că de fapt sunt pricina disprețului
celor din jur. Poate că de vină este
aceeași societate din jur care ar
trebui să înțeleagă că acești oameni
au o problemă în a înțelege viața și
prin urmare ar trebui ajutați, opriți
în fiecare ocazie și certați sau cel
puțin atenționați. Dar lumea nu-și
bate capul cu asta și… asistăm în
continuare la persoane pentru care
„…slava lor este în ruşinea lor,”.
Și asta în adunări!
Și prezbiterii plâng… Și nu
numai prezbiterii, ci și orice om
care simte cu suișurile sau
coborâșurile lucrării lui Dumnezeu.
Unde întâlniți așa prezbiteri,
binecuvântați-i în Numele
Domnului. Aceștia nu plâng pentru
că au rămas anchilozați în niște
tipare vechi, ci pentru că Scriptura
spune în încheiere: „Sfârşitul lor va
fi pierzarea.” De aceea plâng…!”
Din „Comorile mele”
2 Lumina Vechilor Cărări
Grădina Eden
Pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului
Aici în grădina Domnului, în mijlocul grădinii,
se găsește pomul vieții. Cu siguranță că nu poate trece
neobservat. Dacă toți ceilalți pomi erau plăcuți la
vedere și buni de mâncare, acesta cu siguranță că îi
depășea pe toți ceilalți. Despre el citim că rodește de
douăsprezece ori pe an, câte douăsprezece feluri de
roade. Atât roadele cât și frunzele lui sunt uimitoare și
binefăcătoare. Chiar și frunzele lui sunt de folos. Ele
slujesc la vindecarea neamurilor.
El a venit să rodească mai întâi pentru ai Săi
(pentru Israel), căci se ține de cuvânt dăruind mântuire până la al miilea neam, pentru cei ce iubesc
pe Domnul. Iar pentru ceilalți (neamuri) erau pregătite frunzele, „Frunze care în ele, au gust de fagur, gust de
miere”. O, ce „frunze” binecuvântate, dătătoare de
viață. Cât har și câtă îndurare. „…Dar acum, în
Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi
fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.” (Efeseni
2:13); „…El a venit astfel să aducă vestea bună a
păcii vouă, celor ce erați departe, şi pace celor ce
erau aproape.” (Efeseni 2:17). Și după cum
întotdeauna este cu frunza verde și în permanență cu
roade în el, asta înseamnă că în orice zi din întreg
anul, se poate găsi la El ajutor și vindecare, pentru cei
ce au fost amăgiți de Șarpe.
Când citim aceste lucruri despre pomul vieții din
grădina Eden, ne aducem imediat aminte de spusele
Domnului Isus Hristos, atunci când vorbea despre
pomul verde. El era Pomul cel verde. Disprețuit fiind și părăsit de oameni, bătut de ostașii romani într-un
mod crunt și obligat să-și poarte crucea în spate, era
dus afară din Ierusalim, spre dealul Golgota, pentru a
fi răstignit. El își oferea rodul din belșug pentru toți cei
aflați în jurul Lui. „… Isus zicea: Tată, iartă-i căci nu
știu ce fac!” (Luca 23:34). Chiar și în vreme de secetă, atunci când condițiile exterioare nu erau deloc
prielnice, El rodea.
La El găsim ajutor și vindecare. Tot la El găsim
iertare pentru păcatele noastre și mântuire, în toate
zilele acestui an de îndurare al Domnului. El ne pune
și nouă la dispoziție roadele dătătoare de viață veșnică.
Lucrul acesta se face prin Cuvântul Domnului atunci
când suntem îndemnați la pocăință, credință și viață
sfântă, la împlinirea voii lui Dumnezeu. Când suntem
îndemnați la a avea încredere în Grădinarul nostru, la a
fi mulțumiți cu ceea ce face El pentru noi. Căci așa
spunea El: „…Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi
credinţă în Mine.” (Ioan 14:1). Acestea sunt roade din
Pomul Vieții. Cei ce mănâncă din ele, vor trăi veșnic și
în veac nu vor vedea moartea.
Prin Eden curgea un râu, care se ramifica în mai
multe brațe, astfel încât să asigure în permanență
nevoia de apă pentru întreaga grădină. Și astăzi este un
asemenea Râu, care curge prin adunare și ale cărui
izvoare înveselesc grădina. El este Duhul Sfânt. Are
mult mai multe brațe decât cel de altădată. Prin ele se
asigură apa și hrana necesară pentru toți pomii, pentru
ca grădina Domnului să fie desăvârșită și să nu ducă
lipsă de nimic, pentru a aduce roada dorită și așteptată
de Domnul.
Printre pomii din grădina Eden, este prezent și
pomul cunoștinței binelui și răului. Despre pomul
acesta Domnul a zis lui Adam: „… dar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în
ziua în care vei mânca din el vei muri
negreşit.” (Genesa 2:17). Despre el citim că arăta ca
un pom: „…bun de mâncat şi plăcut de privit şi că
pomul era de dorit ca să deschidă cuiva
mintea.” (Genesa 3:6).
Oare Dumnezeu a interzis omului să mănânce
din acest pom pentru a-l împiedica să devină mai
cunoscător, mai înțelept? Cu siguranță că nu.
Dumnezeu a binecuvântat pe Adam încă de la început
cu autoritate peste tot pământul și peste toate
viețuitoarele dar și cu o mare înțelepciune. Atunci
când a creat toate viețuitoarele, le-a trecut prin fața lui
și acesta a pus nume fiecăruia. „… şi orice nume pe
care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era
numele.” (Genesa 2:19). Nu este aceasta înțelepciune?
Ba da. De unde a avut el această înțelepciune? Nu de
la Dumnezeu? Cu siguranță că da. Căci Dumnezeu a
suflat din Duhul Lui peste el. Și e de la sine înțeles că
se asemăna cu El și în înțelepciune. Căci: „…
Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru,
după asemănarea Noastră…” (Genesa 1:26). Iar în
cuvântul Scripturii este scris că: „Dacă vreunuia
dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la
Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără
mustrare, şi ea îi va fi dată.” (Iacov 1:5). Cartea
Proverbelor este o pledoarie pentru înțelepciune,
pentru ca omul să fie cât mai înțelept, pentru a nu fi
victimă a necunoștinței. Domnul ne dă și adresa școlii
înțelepciunii. Ea se găsește „pe ulița care se cheamă
dreaptă”, și acolo merg toți cei ce își doresc să capete
înțelepciunea. „Frica de Domnul este şcoala
înțelepciunii, şi smerenia merge înaintea
slavei.” (Proverbe 15:33). În această școală Învățătorul
este desăvârșit, pentru că El este Domnul Isus Hristos:
„Isus a zis: Voi Mă numiţi “Învăţătorul şi Domnul” şi
bine ziceţi, căci sunt.” (Ioan 13:13). Și de asemenea
Duhul Sfânt: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt
pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va
învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v
-am spus Eu.” (Ioan 14:26). Iar manualul de curs este
Biblia: „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de
gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci
tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate
lucrările tale şi atunci vei lucra cu
înţelepciune.” (Iosua 1:8). Aceste câteva exemple din Biblie ne spun că Dumnezeu nu este împotriva faptului
ca omul să fie înțelept și să aibă cunoștință. Numai că
El nu dorește doar ca omul să cunoască, ci având
cunoștință, să deosebească ce este bine de ceea ce este
rău și să aleagă a face totdeauna ce este bine. Iar binele
înseamnă a face voia Lui.
Pomul cunoștinței binelui și răului din zilele
noastre, poate fi asemănat cu sistemul de valori al
lumii. El este împodobit cu roade care tentează în
zilele noastre, pentru a fi cât mai de dorit. Dar în
frunzișul lui este prezent șarpele. Lumea, prin
ideologia ei și prin oferta largă de tentații și curiozități
păcătoase, prezentate fără rușine înaintea oamenilor,
încearcă să pună sub semnul întrebării spusele
Domnului. El prezintă existența unei vieți mai bune,
independente de Dumnezeu. Nu auzim noi azi
spunându-se că fiecare om este dumnezeul lui? Că
fiecare om este liber să facă ceea ce dorește? Că
adevărul nu este absolut, ci relativ? Și că binele și
normalul și-l stabilește fiecare om în parte, după cum
dorește? Prin aceste roade, el urmărește și astăzi să
despartă pe om de Creatorul său și să-i producă
moartea. Moartea a doua, pentru ca acolo unde este el
osândit să meargă pentru veșnicie, în iazul cel de foc și
pucioasă, să-i ducă și pe Adam și Eva. Intențiile îi sunt
ascunse și totdeauna minte; este tatăl minciunii.
Șarpele a ademenit pe cei doi, spunându-le că
dacă vor mânca din rodul pomului vor fi ca
Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Iar ei au mâncat.
3 Lumina Vechilor Cărări
Au cunoscut cei doi ceva diferit după ce au mâncat din
fructul pomului? Da, într-adevăr, au cunoscut. Dar au
cunoscut doar gustul răului. Căci în urma neascultării lor de Domnul, au fost izgoniți din Eden și au apărut
consecințe despre care șarpele nu le spusese nimic,
căci el ascunde adevărul. Ascultarea de șarpe a adus
blestemul peste tot pământul și acum Adam și Eva
culeg roadele. Odată cu neascultarea, a venit
condamnarea la muncă grea, astfel că prin sudoarea
frunții urma să-și câștige omul pâinea. Au apărut și
suferințele și de asemenea moartea, moartea despre
care le vorbise Domnul. El nu ascunde lui Adam
adevărul.
Au ajuns cei doi ca și Dumnezeu după ce au
mâncat din pomul interzis? Bineînțeles că nu. Nu a
mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ne face
să fim ca și Dumnezeu, ci ascultarea de Cuvântul Lui
ne pune în această stare, de a cunoaște într-un mod
constructiv binele și răul, făcând din noi oameni cu o
judecată duhovnicească, ca a Domnului Dumnezeu.
Iar pe deasupra ne îmbracă cu slavă, cu o mare
slavă. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui
Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim
că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că
Îl vom vedea aşa cum este.” (1Ioan 3:2). Și lucrul acesta îl spune Însuși Domnul, deci este vrednic de
crezare.
Pomul cunoștinței binelui și răului încearcă prin
expunerea roadelor sale ispititoare, să strecoare otrava
lui de moarte către ceilalți pomi din grădină, pentru a
le strica rodul lor clasic, dar natural și sănătos. În
crengile lui, fiind și astăzi șarpele cel vechi, are același
scop. Acei ce își întind rădăcinile spre el, sau cei ce
mănâncă din el, trăiesc aceeași tragedie. Otrava lui
este aceea care creează uscăturile și care determină
lacrimile în grădină, care dezbracă de slavă pe Adam
și Eva, chiar aici în Eden. Căci „Din pricina aceasta
sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini
dorm.” (1Corinteni 11:30). El îi aduce în situații
rușinoase și face să se vadă goliciunile acestora aici în
adunare, pentru ca mai apoi să le producă moartea.
Dar Domnul nu ne lasă în „necunoștință de
planurile Lui”. El ne învață „să nu privim cu jind” la
roadele lui, să nu ne lăsăm fermecați de frumusețea
aparentă a acestora, căci este înșelătoare. Suntem
îndemnați să ne împotrivim ispitirilor lui. Și dacă
cineva a fost afectat cumva de otrava șarpelui, prin
fructul pe care l-a luat din acest pom, există încă șansa
vindecării, prin întoarcere cu căință la Domnul, care
are milă și este gata să ne vindece.
În Edenul din cer, acest pom nu va mai fi; va fi
numai pomul vieții, după cum citim în Apocalipsa 2:7:
“Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul
vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”
Dorința Grădinarului cu privire la noi, pomii din
grădina Lui, este aceea de a fi plini de suc și verzi și
totodată plini de roadă, de roada neprihănirii. Și
această roadă să rămână neafectată până la coacere.
Călăuzit de același Duh, apostolul Pavel se ruga:
„Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai
mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi
lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă
poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, plini de
roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi
lauda lui Dumnezeu. (Filipeni 1:9-11).
Domnul Isus Hristos este Pomul Vieții, Pomul
verde, care prin ceea ce ne oferă, stimulează creșterea
noastră duhovnicească și ne furnizează resursele
necesare pentru a aduce roadă. Grădinarul pe care
Maria l-a văzut în grădină, care lucrează, care curăță
pomii de uscături, care a plâns în grădină și care pune
îngrășământ la rădăcina acestora, care îngrijește de
grădină și veghează la menținerea calității roadelor,
este tot El.
Și dacă a fost o grădină în care a plâns cu amar,
este și o altă grădină în care se va bucura veșnic,
pentru că reprezintă rodul suferinței Lui, rodul muncii
sufletului Lui.
El este cel care a creat primul început. Tot El
este cel ce creează un început nou, duhovnicesc, în
viața fiecărui om. Și tot El este Cel ce creează și
următorul început: un cer nou și un pământ nou, o
grădină nouă, unde El, Grădinarul, va rămâne pentru
totdeauna, împreună cu cei mântuiți.
„Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe
Urmă, Începutul şi Sfârşitul. Ferice de cei ce îşi spală
hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe
porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:13-14).
Nicolae Cercel-București
4 Lumina Vechilor Cărări
5 Lumina Vechilor Cărări
Venirea Domnului Isus în
lumea aceasta - pe care creştinătatea a sărbătorit-o câteva săptămâni în
urmă - nu a fost altceva decât punerea unei imense pietre de hotar
în mijlocul istoriei omenirii; mult aşteptata şi râvnita împlinire a
promisiunii lui Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu ne revelează slava Sa prin singurul Său Fiu veşnic, Isus
Hristos. Întâlnirea cu Domnul Isus este descrisă de către apostolul Ioan
în mod retrospectiv, prin cuvinte cutremurătoare şi copleşitoare. El
mărturiseşte că Domnul Isus este slava vizibilă a lui Dumnezeu, o
slavă plină de har şi de adevăr. Dacă privim la evenimentele
relatate în Biblie, atunci ne vom da seama imediat că cei mai mulţi dintre martorii oculari din acea
vreme au fost total orbi faţă de slava Domnului Isus. Da, ei au fost
martorii unor minuni măreţe pe care le-a făcut Domnul Isus, s-au
minunat de cuvintele Sale şi totuşi privirile lor nu s-au îndreptat către
slava Lui. Puţin mai târziu, contemporanii Săi au ajuns chiar la
convingerea că Isus Hristos n-a fost nimeni altul decât un escroc şi un hulitor de Dumnezeu, care trebuia
ucis. Apostolul Pavel scrie mai încolo: „…şi pe care n-a cunoscut-o
niciunul din fruntaşii veacului acestuia; căci dacă ar fi cunoscut-o,
n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.” (1Corinteni 2:8). Pentru ei,
persoana Domnului Isus, lucrarea Sa, chiar şi moartea Sa, nu au avut
nimic de-a face cu o slavă dumnezeiască.
Totuşi pentru câţiva – bărbaţi
şi femei neînsemnate în această lume – persoana Domnului Isus,
lucrarea Sa, chiar şi moartea Sa, au
fost dovada cea mai clară a slavei
lui Dumnezeu. Lor li s-a revelat Dumnezeu prin har şi prin Duhul
Său, ca să arate că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea
Dumnezeirii” şi că în El „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii
şi ale ştiinţei”. (vezi Coloseni 2:3-9). Şi deoarece slava lui Dumnezeu domină în infinitul ei peste toată
frumuseţea, peste toată splendoarea, peste orice maiestate, peste toată
strălucirea din lumea aceasta, a fost dorinţa acestor bărbaţi şi femei s-o
poată recunoaşte şi mai mult şi să poată totodată să-i facă şi pe alţii să-
şi îndrepte atenţia către această slavă.
Dar în ce constă slava harului şi adevărului dumnezeiesc? Ea constă în faptul că Isus Hristos Fiul
Dumnezeului celui Viu a făcut pentru păcătoşi ceea ce numai
Dumnezeu poate: El a împlinit dreptitudinea lui Dumnezeu în timp
ce a luat asupra Sa pedeapsa nelegiuiţilor, dăruindu-le în schimb
neprihănirea Sa, pentru ca aceştia să poată trăi împăcaţi cu Dumnezeu. El
a plătit la cruce pentru păcatele noastre, povara datoriilor care cântărea tone de nelegiuire
aducătoare de moarte şi condamnare veşnică, fiind zdrobit în propriul Lui
sânge şi atârnat pe cruce în nişte dureri inimaginabile. El a zdrobit
inimile noastre de piatră, necredincioase, pline de simţiri
vrăjmaşe pentru Dumnezeu, dăruindu-ne o nouă inimă şi o nouă
gândire, ca să ne încredem numai Lui şi pe El să-L iubim cu toată puterea. Mai mult, El ne transformă
în copii ai lui Dumnezeu, împărţind cu noi slava Sa până în veşnicie!
Harul lui Dumnezeu ne
spune: „Domnul mi Se arată de
departe: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez
bunătatea Mea!” (Ieremia 31:3). „Dar Dumnezeu, care este bogat în
îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că
eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi
mântuiţi).” (Efeseni 2:4-5). Şi adevărul se arată prin
faptul că El şi-a împlinit toate făgăduinţele faţă de noi şi le va
împlini şi mai departe. Dumnezeul nostru rămâne la cuvântul Său –
pentru acest lucru Isus Hristos este dovada cea mai convingătoare; căci
„Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi
împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a
dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate
lucrurile?” (Romani 8:31-32). Dacă tu recunoşti în Isus
Hristos slava lui Dumnezeu, dacă tu recunoşti slava harului, a îndurării şi
a adevărului Său, atunci prima ta reacţie trebuie să fie în felul următor: cine sunt eu că Dumnezeu
mă iubeşte şi pe mine, mă preferă, mă iartă şi mă binecuvântează din
belşug? Şi de ce tocmai pe mine? Nu te opri locului, uită-te în
depărtare către Domnul Isus şi fă ca slava Sa să fie pentru tine cea mai
mare mângâiere, cea mai mare bucurie şi singura ta nădejde.
În româneşte de
Vasile Breabăn
Din „Vestitorul Venirii Sale”
Nr. 12/2016
A gusta din plinătatea slavei Domnului Isus de Benjamin Schmidt
„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am
privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Ioan a mărturisit despre
El când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine este înaintea
mea, pentru că era înainte de mine.‟ Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după
har;” (Ioan 1:14-16).
De o bună bucată de vreme se
vorbește tot mai mult despre regimuri alimentare. Se fac multe
campanii care încurajează omul să mănânce sănătos. O altă problemă foarte discutată, care ține tot de alimentație, e dată de dorința sau nevoia de a slăbi. Dintre multele regimuri alimentare, am ales unul care cred că ar trebui să îl aplicăm și
în viața spirituală: dieta disociată. Această dietă presupune să
separi alimentele pe clase în funcție de origine, culoare sau alte criterii și să le consumi separat, mâncând alimente dintr-o singură clasă câte o zi întreagă sau chiar mai mult. Se zice că acest mod de a mânca dă
rezultate atât în lupta cu kilogramele cât și în lupta pentru sănătate.
Pe plan spiritual, avem de-a face cu o dietă foarte diversă. Suntem hrăniți fără să vrem, aproape perfuzabil, prin tot ce vedem și auzim. Trăim cu sufletul
îngreuiat de atâta „hrană” și tot nu suntem sătui.
Am învățat să luăm viața ca un tot: viața are stres, viața are câte un păcat, câte o ceartă, viața are și politică, viața are și slujbe la adunare. Toate la un loc ni se par
normale, la fel de normale cum ne pare pireul de cartofi cu carne duminica între adunări, sau consumul fructelor proaspete.
Din cauza normalității e nevoie de hotărâre pentru o viață disociată, pentru că altfel în scurt timp, ne asociem cu păcatul.
Sfințirea rămâne sfințire!
În acest subiect nu încap și mofturile mele ori dacă încap nu mai e sfințire.
În sfințire nu încape comparația cu alte adunări sau alții
din adunare, dacă o introduc cu forța nu mai vorbim de sfințire.
În sfințire nu încape lumea care se schimbă, sfințirea rămâne sfântă.
Sfințirea nu se raportează la
mine, eu mă raportez la ea. Sfințirea nu se schimbă după
nesupunerile copiilor, fie ei și copii de păstori.
Sfințenia nu se asociază cu păcatul și nici cu felul nostru firesc de a fi.
Domnul Isus ne este ilustrat în Epistola către Evrei ca fiind afară din tabără și chemându-ne să suferim ocara împreună cu El. Câți suntem gata să ieșim? E mult confort în „tabără”, avem și aprecierea nepocăiților, dar și a pocăiților. Se pare că Domnul Isus
încă mai așteaptă pe cei care sunt gata să trăiască disociat… sau deplin asociați… cu El.
Scriptura rămâne Scriptură
„Mă tem de omul unei singure cărți” spunea Thomas
d’Aquino. Scriptura îmi spune cum
trebuie să trăiesc viața de credință, nu înfrângerile mele repetate dictează acel lucru.
Scriptura are soluții la toate problemele, dar nu pentru o viață
trăită sub conducerea firii. Lucrând la un studiu pentru tineri, despre cum aflu voia lui Dumnezeu în viața mea, am observat că, dându-ne seama că nu ne ridicăm la cerințele Scripturii, căutam excepțiile pe care le-a făcut Dumnezeu și vrem să găsim în ele rezolvarea întrebărilor
noastre. Că doar Dumnezeu s-a folosit și de o măgăriță…
„Toată lumea zace în cel rău”
- e mai valabil acum decât atunci când a fost spus. Deci trăirea disociată e un imperativ!
Viața disociată înseamnă o viață altfel decât toată lumea. Mă
tem că asta ne face să nu îmbrățișăm cu drag acest fel de viață. Acest „altfel” înseamnă stigmatizare și arătare cu degetul. Și dacă nu
suntem genul de oameni cărora să le placă să iasă din tipare, s-ar putea să nu ne placă nici pocăința ca la carte.
Domnul Isus a fost un personaj controversat. Un personaj altfel.
Rabinii predicau în sinagogă,
Domnul Isus pe dealuri…, Rabinii se rugau să fie văzuți,
Domnul Isus se ruga noaptea, după ce dădea drumul noroadelor…,
Domnul Isus nu ținea Sabatul…,
Domnul Isus întindea o mână celor păcătoși…
Rabinii vorbeau din Scriptură, Domnul Isus vorbea din Scriptură ca unul care avea putere.
Domnul Isus a trăit o viață disociată. Doar voia lui Dumnezeu!
În urma celor scrise mai sus, e posibil să vă gândiți că așa ca în
dieta disociată, ar fi în regulă dacă alegem o zi sau mai multe în care să fim pocăiți și să lăsam altele câteva care să le trăim cum ne place. Sau să păstrăm pentru sfințire doar adunarea, în rest trăind viața noastră la nivelul firii!
Nu. Disocierea arată altfel. O luăm pas cu pas:
1. Pentru noi totul e la grămadă.
2. Separăm (disociem) binele de rău. Răul, asemenea unor mâncăruri nesănătoase, nici nu îl vom lua în calcul de aici încolo. Ci
discutăm doar despre bine, căutând să trăim asociați cu binele, sfințirea, rodirea și creșterea.
E vorba despre o disociere radicală și permanentă! Fără zile de îngăduință!
Șandra Adelman Cezar
6 Lumina Vechilor Cărări
O viață …. disociată
„disocia - a despărți, a separa, a delimita între ele noțiuni, probleme, idei care
formează de obicei un ansamblu unic.” (din DEX ’98)
7 Lumina Vechilor Cărări
…. SĂ NU TRECEȚI PESTE ,,CE ESTE SCRIS’’…
(1 Corinteni 4:6)
Domnul Isus Hristos spunea iudeilor: “Cercetați
Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveţi viața
veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”. (Ioan
5:39). „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe
Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe
care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). „…și chiar dacă am
cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai
cunoaștem în felul acesta.” (2 Corinteni 5:16).
La sfârșitul fiecărui an pe data de 25 decembrie
lumea în care trăim sărbătorește crăciunul, sărbătoare cu
tradițiile, obiceiurile și datinile ei care își au rădăcinile în
păgânism. Totuși creștinii de toate nuanțele din zilele
noastre au suprapus ideii că pe 25 decembrie sărbătorim
nașterea Domnului Isus Hristos. Adevărul istoric este cu
totul altul. Evangheliile nu ne dau niciun indiciu despre
data nașterii lui Isus Hristos. Este scris să vestim doar
moartea Domnului. „Pentru că, ori de câte ori mâncați
din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiți
moartea Domnului până va veni El.” (1Corinteni
11:26).
Această dată a rămas un mister pecetluit. În cele
260 de capitole, însumând un total de 7954 de versete
ale Noului Testament, nici măcar unul din ele nu ne
arată nici luna, nici ziua în care s-a născut Domnul Isus
în ieslea din Betleemul din Iudeea. Asta în primul rând.
În al doilea rând, nici Domnul Isus în cele patru
evanghelii, nici apostolul Pavel în cele 14 epistole, nici
ceilalți apostoli, nu au lăsat scris nici măcar un verset ca
poruncă să sărbătorim nașterea Domnului Isus.
„Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici
oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții,
oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia
apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind
Isus Hristos.” (Efeseni 2:19-20). Dacă deci suntem zidiți
pe temelia apostolilor și prorocilor și piatra din capul
unghiului este Isus Hristos și dacă cei dintâi creștini
stăruiau în învățătura apostolilor, să rămânem pe această
temelie fără să ne abatem nici la stânga, nici la dreapta
după obiceiurile neamurilor.
Tertulian, un istoric creștin la anul 200 d. Hr. scria
că nici Domnul Isus Hristos și nici sfinții nu și-au
sărbătorit ziua de naștere, ci numai păgânii. Faraon
împăratul Egiptului și-a sărbătorit ziua nașterii și a dat
un ospăț tuturor slujitorilor săi. Cu această ocazie a căzut
capul unui slujitor al său scos din temniță (mai marele
pitarilor) după tâlcuirea dată de Iosif. (Genesa 40:20-22).
Un alt caz asemenea în Scriptură este al împăratului
Irod. „Dar, când se prăznuia ziua nașterii lui Irod, fata
Irodiadei a jucat înaintea oaspeților și a plăcut lui Irod.
De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice va
cere. Îndemnată de mamă-sa, i-a zis: “Dă-mi aici, într-o
farfurie, capul lui Ioan Botezătorul!” Împăratul s-a
întristat, dar, din pricina jurămintelor sale și de ochii
celor ce ședeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l
dea. Și a trimis să taie capul lui Ioan în temniță. Capul a
fost adus într-o farfurie și dat fetei, care l-a dus la mamă
-sa.” (Matei 14:6-11). Într-un așa context a căzut capul
celui mai mare om, conform spuselor Domnului Isus.
În limba română cuvântul crăciun este de origine
populară. Crăciunul nu a fost recunoscut printre primele
sărbători ale Bisericii. Tertulian și Irineu nu l-au avut pe
lista sărbătorilor lor. Însă noroadele (necreștinii)
sărbătoreau de milenii pe 25 decembrie o sărbătoare a
nașterii.
În imperiul Roman se suprapuneau în aceeași zi
trei evenimente religioase necreștine:
1. Sărbătoarea zeițelor egiptene, Isis și Horus,
cuprinzând două zeități (mamă și copil) înfățișate printr-
un prunc stând în poala zeiței;
2. Saturnaliile în cinstea lui Saturn (zeul
recoltelor);
3. Natalis Solis Invicti (nașterea neînvinsului
soare).
După vedeniile lui Daniel, din capitolele 7 și 8, el
descrie că a văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au
izbucnit pe marea cea mare și patru fiare au ieșit din
mare deosebite una de alta, și care reprezentau patru
imperii. Dumnezeu a încetat să mai vorbească evreilor la
Ierusalim deoarece timp de aproximativ 500 de ani,
evreii au cochetat cu idolii neamurilor învecinate. (s-au
dus după alți dumnezei). Pe scena istoriei apar cele patru
mari imperii:
1. Imperiul Babilonian în anul 604 î. Hr. prin
venirea lui Nebucadnețar la putere, un imperiu
supranumit „Un imperiu de aur” într-o epocă de aur
(realizările militare, economice, edilitare din imperiu au
depășit fără termen de comparație tot ceea ce omenirea
văzuse până la acea vreme). A dăinuit 66 de ani în
istoria lumii și a căzut în anul 538 î. Hr.
2. Imperiul Medo-Persan, Dariu Medul în vârstă
de 62 de ani pune mâna pe împărăție (Daniel 5:31), a
dăinuit 207 ani în istoria lumii și a căzut în anul 331 î.
Hr. când a apărut pe scena lumii
3. Împărăția Greciei condusă de Alexandru
Macedon. Acest imperiu a dăinuit 90 de ani și a căzut în
anul 241 î. Hr. Venise vremea ultimului imperiu.
4. Imperiul Roman care a dăinuit cel mai mult în
8 Lumina Vechilor Cărări
istorie, timp în care a venit împlinirea vremii, când
Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său născut din
femeie sub lege. (Galateni 4:4). Ramura de apus a
imperiului a căzut, cam în anul 500 d. Hr. Imperiul
Bizantin a continuat până în anul 1453 d. Hr. A fost cel
mai longeviv dintre toate imperiile lumii.
Sărbătoarea zeițelor egiptene Isis și Horus a ajuns
cu timpul în Babilon și de acolo s-a răspândit în toate
națiunile și în cele patru imperii sub diferite forme și
nume. La Roma pe 25 decembrie s-a sărbătorit după
calendarul Iulian nașterea soarelui nebiruit, după
solstițiul de iarnă (ziua cea mai scurtă și noaptea cea mai
lungă). Solstițiul anunță că soarele renaște. Lumea cea
veche sărbătorea creșterea luminii care biruiește
întunericul.
În imperiul Roman apare o nouă religie
„CREȘTINISMUL” care privea data de 25 decembrie ca
sărbătoare păgână. Împăratul roman Aurelian în anul
274 d. Hr. a ridicat la Roma un templu dedicat zeului
Soare (Sol Invictus) cu rangul de apărător al Imperiului
și a decis ca sărbătoare oficială de stat celebrarea
cultului soarelui. Templul a fost inaugurat pe 25
decembrie 274 d. Hr. Împăratul a proclamat această dată
ca fiind: Natalis Solis Invicti (Nașterea Neînvinsului
Soare).
Constantin cel Mare, primul împărat roman
creștin, a stabilit nașterea Mântuitorului ca sărbătoare și
a fixat-o pe data de 25 decembrie în anul 325 d. Hr.
Creștinii nu au împărtășit intențiile împăratului știind că
data aceasta corespunde cu sărbătoarea păgână.
Crăciunul nu și-a căpătat recunoașterea printre creștinii
din acea vreme. Oamenii vremurilor noastre trec cu
vederea sau chiar nu cunosc scrisele Scripturii despre
nașterea Mântuitorului. Când împăratul roman s-a
creștinizat sau mai bine-zis creștinismul s-a păgânizat,
când Biserica a fost recunoscută oficial, a fost silită să
înghită obiceiurile păgâne ale lumii. Creștinismul a
început a sărbători pe sfinți pe datele vechilor sărbători
păgâne.
Mulți creștini ai zilelor noastre spun: ce este așa
rău că sărbătorim crăciunul, sau alții spun - nașterea
Domnului Isus - pe 25 decembrie? Această dată a fost
fixată după placul oamenilor, nu este porunca lui
Dumnezeu, nici a apostolilor Săi. S-a trecut peste ce este
scris. Iată ce se spune despre Ieroboam împăratul lui
Israel: „A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a
cincisprezecea a lunii, ca sărbătoarea care se prăznuia
în Iuda, și a adus jertfe …vițeilor pe care-i făcuse el. Şi
a jertfit pe altarul pe care-l făcuse la Betel în ziua a
cincisprezecea a lunii a opta, lună pe care o alesese
după bunul lui plac. A hotărât-o ca sărbătoare pentru
copiii lui Israel, și s-a suit la altar să ardă tămâie. (1
Regi 12:32-33). „N-ați îndepărtat voi pe preoții
Domnului, pe fiii lui Aron și pe leviți și nu v-ați făcut voi
preoți, ca și popoarele celorlalte țări? Oricine venea cu
un vițel și şapte berbeci ca să fie sfințit se făcea preot al
celui ce nu este Dumnezeu.” (2 Cronici 13:9). În lege
este scris: „Să n-adăugați nimic la cele ce vă poruncesc
Eu și să nu scădeți nimic din ele, ci să păziți poruncile
Domnului Dumnezeului vostru, așa cum vi le dau
Eu.” (Deuteronom 4:2; 12:32). „N-adăuga nimic la
cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească și să fii găsit
mincinos.” (Proverbe 30:6 și Apocalipsa 22:18-19).
Saul, primul împărat al lui Israel n-a nimicit cu
desăvârșire tot ce-i poruncise Domnul când l-a trimis să
bată pe amalec. A cruțat pe Agag și oile cele mai bune,
boii cei mai buni, vitele grase, mieii grași și tot ce era
mai bun; n-a vrut să le nimicească cu desăvârșire. A luat
din pradă oi, boi ca pârgă ca să le jertfească Domnului la
Ghilgal. Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult
arderile de tot și jertfele decât ascultarea… și păzirea
cuvântului Său face mai mult decât grăsimea
berbecilor.” (1Samuel 15:22). Să ne aducem aminte de
nevasta lui Lot. (Luca 17:32). Li s-a spus să nu se uite
înapoi. „Nevasta lui Lot s-a uitat înapoi, şi s-a prefăcut
într-un stâlp de sare.” (Genesa 19:26). Să ne amintim
de asemenea de chivotul Domnului, de poruncile lui
Dumnezeu cu privire la chivot de „Uza care a întins
mâna spre chivotul lui Dumnezeu și l-a apucat, pentru
că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie
împotriva lui Uza și Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru
păcatul lui și a murit acolo, lângă chivotul lui
Dumnezeu.” (2 Samuel 6:6-7). Când au trimis filistenii
chivotul înapoi în țara lui Israel și-a ajuns în câmpul lui
Iosua din Bet-Șemeș: „Domnul a lovit pe oamenii din
Bet-Șemeș, când s-au uitat în chivotul Domnului; a lovit
(cincizeci de mii) șaptezeci de oameni din popor. Și
poporul a plâns, pentru că Domnul îl lovise cu o mare
urgie.” (1Samuel 6:19). De ce s-a întâmplat aceasta?
Pentru că s-a călcat porunca lui Dumnezeu, s-a trecut
peste ce este scris: „…dar să nu se atingă de lucrurile
sfinte, ca să nu moară.” (Numeri 4:15). „…orice
abatere și orice neascultare și-a primit o dreaptă
răsplătire.” (Evrei 2:2). „Căci Dumnezeu va aduce
orice faptă la judecată.” (Eclesiastul 12:14). „Dar,
pentru că mânia Lui nu pedepsește încă, nu înseamnă că
puțin Îi pasă de nelegiuire.” (Iov 35:15). ,,Și tot ce a
fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura
noastră.” (Romani 15:4). „Aceste lucruri li s-au
întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise
pentru învățătura noastră, peste care au venit
sfârșiturile veacurilor.” (1Corinteni 10:11). În
încheiere: „Să ascultăm dar încheierea tuturor
învățăturilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile
Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” (Eclesiastul
12:13). Așadar să învățăm să NU trecem peste ce este
scris. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Aitonian Aurel
9 Lumina Vechilor Cărări
Diferenţiere între închinarea
biblică şi cultura pop - delimitarea
între sacru şi profan. Cultura seculară
a muzicii rock de astăzi este
considerată o extremă până și de
megastarurile care o promovează.
Dacă aceasta este concluzia
făuritorilor şi susţinătorilor acestei
culturi, care este raţionamentul celor
ce se numesc „creștini”, ajunși să
promoveze o astfel de închinare?
Dacă închinarea este în duh şi în
adevăr, inclusiv prin cântare, fiind
oferită în exclusivitate lui Dumnezeu,
cine are dreptul să pretindă în locul
Lui mai toate manifestările de scenă
secularizată? Iată doar câteva dintre
ele: vestimentaţie izabelică, gestică
indecentă, limbaj arogant, dansuri şi
strigăte la microfon pentru ridicarea
volumului vocal la rugăciune şi
cântare. Apoi câte alte manifestări
precum: unduirile, răsucirile,
rostogolirile, fluierăturile, ţipetele,
urletele frenetice - au oare toate
acestea ceva în comun cu închinarea
creştină? A descoperit cineva în
Sfânta Scriptură că dezlănţuirile şi
dănţuirile secularizate sunt cerinţele
lui Dumnezeu în închinare? Mai
degrabă sunt identice cu cele ale
închinătorilor lui Satan. Care sunt
diferenţele?
Ce anume face diferenţa în
închinare?
Elemente biblice care
delimitează sacrul de profan: „Vor
învăţa pe poporul Meu să
deosebească ce este sfânt de ce nu
este sfânt, şi vor arăta deosebirea
dintre ce este necurat şi ce este
curat.” (Ezechiel 44:23).
● Smerenia
„…Aşa vorbeşte Cel
Preaînalt… sunt cu omul zdrobit şi
smerit” (Isaia 57:15). Privind la
modul cum se desfăşoară muzica
lumească a unor solişti sau grupuri
așa-zis creştine, luând în vizor -
aroganţa, vestimentaţia, spiritul
vanitos, o întrebare devine presantă:
unde este smerenia? Apostolul Iacov,
în contextul apropierii de Dumnezeu,
scrie: „Smeriţi-vă înaintea lui
Dumnezeu” (Iacov 4:10).
● Sfințirea
„…Eu locuiesc în locuri
înalte şi în sfinţenie (Isaia 57:15).
Sfinţire înseamnă separarea de
păcat. Odată ce au fost prezentate
efectele nocive ale muzicii rock cu
derivatele ei, la nivelul trupului,
sufletului şi duhului, se poate foarte
uşor depista prezenţa spiritului de
întinare, pângărire. Cuvântul lui
Dumnezeu este clar:
„...preaiubiţilor, să ne curăţim de
orice întinăciune a cărnii şi a
duhului, şi să ne ducem sfinţirea
până la capăt, în frica de
Dumnezeu” (2Corinteni 7:1).
Absenţa sfinţirii blochează intrarea
în Împărăţia lui Dumnezeu.
„Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea,
fără care nimeni nu va vedea pe
Domnul” (Evrei 12:14). Unde este
separarea de lume? (2Corinteni
6:17). Unde este puritatea? (1Tim.
6:11-12; 2Tim. 2:22).
● Gloria în exclusivitate
pentru Dumnezeu
Un renumit profesor
universitar erudit în materie de
muzică s-a prezentat studenţilor săi,
printre care eram şi eu, cu o
remarcă demnă de un creştin: „mă
prezint… sunt mai puţin cunoscut -
cel mai faimos anonim”. Fanny
Crosby a compus peste 9000 de
cântări pentru slava lui Dumnezeu,
dar a folosit peste 200 de
pseudonime pentru a avea
certitudinea că toată gloria îi va
aparţine numai Lui. Pentru
adevăraţii închinători prin cântare,
publicul va fi întotdeauna
Dumnezeu.
● Puritatea
Referitor la modul de
conduită şi morală după care se
ghidează sau se raportează
creştinul, modelul rămâne Domnul
Isus (Evrei 12:2-3). Dar să medităm
profund şi la declaraţia succintă sau
autoevaluarea despre puritate
făcută de apostolul Pavel înaintea
Soborului iudeu: „Fraţilor, eu am
vieţuit cu toată curăţia cugetului
meu înaintea lui Dumnezeu, până
în ziua aceasta...” (Fapte 23:1).
Este tot mai limpede că lepădarea
de credinţă se poate produce şi
atunci când conştiinţa este
pângărită ca urmare a influenţei
negative a muzicii tribale,
generatoare de sentimente
păcătoase, delir, transă,
manipularea conştiinţei. Acelaşi
apostol scrie: „şi să păstrezi
credinţa şi un cuget curat pe care
unii l-au pierdut, şi au căzut din
credinţă.” (1Timotei 1:19).
Înşelăciuni ale unor
închinători contemporani
„Nu poţi fi amăgit dacă
accepţi şi te aliniezi culturii pop în
închinare.” Una dintre cele mai
mari amăgiri în creştinismul
evanghelic este sloganul fals şi
otrăvitor care spune că: ne putem
apropia de Dumnezeu prin muzica
preferată a generaţiei de azi. Nu
contează că este de origine păgână,
că manifestarea ei în închinare este
asemănătoare cu cea a lumii de azi.
Cu ea ajungem la inima tinerilor, în
special ca să-i atragem că şi aşa nu
mai suntem în epoca legii, ci a
harului.
Apostolul Pavel ne prezintă
succint şi direct învăţătura despre
mântuirea prin har: „Căci harul lui
Închinare și laudă în Noul Legământ
Dumnezeu, …ne învaţă s-o rupem
cu păgânătatea şi cu poftele
lumeşti…” (Tit 2:11-12).
Domnul Isus a avertizat
despre pericolul imitării practicilor
păgâne în închinare. Când
elementul principal este repetarea
accentuată a unui cuvânt sau
cuvinte pe fondul unui ritm
hipnotic, se încalcă porunca Sa
despre care Biblia spune: „…să nu
bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca
păgânii…” (Matei 6:7).
Însuşi faptul acesta produce
cadrul hipnotic și de transă adecvat,
prin care subiectul este conectat la
sursa de manipulare malefică,
inoculându-i-se în felul acesta
învăţături, idei false şi înşelătoare.
Astfel, cel amăgit poate crede în
mod eronat că: prezenţa lui
Dumnezeu devine mult mai
percepută când atmosfera este
puternic încinsă, plină de har, cu o
muzică gălăgioasă şi puternic
ritmată. Din nefericire, se uită că
prin preferinţa personală, în
realitate, te poţi apropia de alt
dumnezeu şi eşti pe terenul minat
al ritmurilor hipnotice care produc
sentimente de extaz, delir, urmate
de sentimente de vinovăţie, etc.
Aceasta este tot o lepădare de
credinţă, știind că întâlnirea cu
Dumnezeu este pe terenul duhului
smerit, a unui duh zdrobit, în
adevărul scriptural, ca rezultat al
cercetării şi schimbării făcute de
Duhul Sfânt care produce învierea
la o viaţă nouă. Altfel, ne
autoînșelăm când cântăm „Tu mă
ridici” continuând să trăim în păcat.
„Ne apropiem de Dumnezeu
ascultând muzica de relaxare -
„new age”. Mai nou, foarte de
succes în repertoriul muzicii de
consum al multora sau în serviciile
unor congregaţii, pătrund piese
muzicale de provenienţă păgână,
aşa-zis creștine și care se bucură de
o popularitate enormă. Muzica
aceasta este una din ultimile
capcane ale lui Satan, care, la
prima la vedere, sună liniştit, cald –
plină de calm şi parcă ne îndeamnă
la meditaţie şi contemplare. În fapt,
este un puternic pericol de evadare
din extrema rock-ului „creștin”, într
-o altă extremă malefică. Melodia
cântecului „You Raise Me
Up” („Tu mă ridici – Când sunt
căzut”) este compusă de grupul de
Muzică New Age „Secret Garden”
şi este cântată de aproape toate
formaţiile creştine. (Dan Bercian,
Imoralitate şi ocultism în muzica
„creştină; „Muzica – agentul sub
acoperire infiltrat în Biserică”).
Iată deci pericolele hăţişurilor din
jungla așa-zisei muzici „creștine”
de extremă: de la o muzică
instrumentală cu ritmuri foarte
puternice, la cea instrumentală de
relaxare.
„Templul lui Dumnezeu
coabitează cu idolii.” Te poţi
apropia de Dumnezeu, egal şi
indiferent dacă templul personal, în
care trebuie să locuiască Duhul
Sfânt (1Cor. 6:19), este întinat de
idolii care pângăresc viaţa
personală. Astfel, unii creştini îşi
dotează Edenul familiei lor, adică
mediul casei în care trăiesc, cu cele
mai sofisticate cuceriri ale
tehnologiei moderne. Printr-o
singură accesare îşi pot satisface
toate preferinţele, curiozităţile şi
patimile care murdăresc conştiinţa
cu toată gama de tentaţii păcătoase
pe care le au la îndemână, devenind
parte prezentă în cinematografele
cu filmele îndrăgite, la concertele
lumii cu tot felul de soiuri de
muzică ascultată la căşti, pe
stadioanele de sport – adică, tot
ceea ce poate produce rodul firii
pământeşti, păcătos: în privire,
gândire, cuvânt, faptă; tot ce poate
fi dorit și plăcut la vedere - fructul
oprit - hrana interzisă în grădina
familiei de azi, dar pentru care va
da răspundere în faţa Judecătorului
suprem.
„Folosim stilurile moderne
pentru a-i câştiga pe
necredincioşi.” Realitatea este alta.
Oamenii se înşeală întotdeauna
când cred că pot face lucrarea
Domnului invocând şi folosind
metodele celui rău, aducând un
repertoriu de cântece şi genuri
preferate din Babilon, în locul unde
cred că se pot întoarce şi mântui
sufletele ce rătăcesc în nelegiuire.
Înşelătoria aceasta este de proporţii
în rândul creştinismului evanghelic.
Iată ce mărturiseşte un profesor din
Geneva la un curs de muzică:
„Există în istorie o influenţare a
societăţii prin muzică. Dacă vrem
să schimbăm legile tradiţionale, să
schimbăm muzica” (Platon).
Autorul care a reţinut citatul, după
ce prezintă viaţa unor „vedete” de
muzică „creştină” în compoziţiile
cărora s-a strecurat ocultismul şi
care se cântă în aproape toate
bisericile neoprotestante din lume,
continuă: „Şi am înţeles că ceea ce
modelează şi uniformizează azi
„faţa” bisericii este muzica!
Aceeaşi muzică a ajuns azi să se
cânte în toată lumea, în toate
bisericile evanghelice de orice fel
şi de orice nuanţă! Şi toţi au ajuns
la fel! Legile tradiţionale au fost
schimbate prin muzică! Este
uimitor şi înfricoşător în acelaşi
timp. Pentru că iată cine sunt cei
ce ne modelează şi ne fascinează
cu muzica lor.” (Dan Bercian,
„Imoralitate şi ocultism în muzica
„creştină”).
A schimba repertoriul
inspirat şi dat prin Duhul Sfânt
compozitorilor şi slujitorilor lui
Dumnezeu, cu piese compuse de
oameni lumeşti, nenăscuţi din nou,
ale căror vieţi, gânduri sau vicii
păcătoase se transmit direct în
subconștient ascultătorului şi
interpretului, este păcat. „Blestemat
să fie cel ce face cu nebăgare de
seamă, lucrarea
Domnului…” (Ieremia 48:10). Şi
dacă ne dorim să fim printre cei
binecuvântaţi, este timpul să ne
concentrăm cu o atenţie sporită în
lucrarea Domnului.
(Va urma…)
Buzduga Simion
Extras din cartea:
“Închinarea şi lauda în acord cu
Sfânta Scriptură”
10 Lumina Vechilor Cărări
11 Lumina Vechilor Cărări
Un penticostal de-al nostru, bun zidar, a fost angajat de un patron ,,evlavios”, să-i construiască o troiță la o răscruce de drumuri, ca
trecătorii doritori să se poată închina și să-și facă cruce. S-au înțeles pe o sumă convenabilă pentru ,,al nostru”. Într-o zi plăcută de vară, penticostalul lucra de zor, cu gândul la suma frumoasă pe care avea s-o încaseze după terminarea lucrării.
Deodată, se oprește lângă el un automobil de teren foarte luxos, marca ,,Mercedes”, din care au coborât doi înalți prelați ortodocși, îmbrăcați în sutane lungi, negre, dintr-o stofă fină și scumpă. Erau două înalte fețe bisericești. Crezând că au de-a face cu un enoriaș pios,
s-au apropiat cu cuvinte de apreciere la adresa lucrătorului, dar și cu mâinile întinse pentru a le fi sărutate. ,,Fratele”, foarte speriat, a refuzat categoric, spunând că el este pocăit și nu poate săruta mâinile lor. Foarte surprinși, cei doi l-au întrebat
ce fel de pocăit este. El a spus că este penticostal. Atunci unul dintre preoții ortodocși, i-a spus:
_Dacă tu ești penticostal, făcând această lucrare, ai săvârșit un păcat de moarte.
Apoi s-au urcat în mașină și
au plecat, lăsându-l pe ,,fratele” dezorientat și confuz. Omul, totuși nu a putut renunța la lucrare, pentru că tentația aurului a fost mai mare decât mustrările de cuget, așa că a finalizat totul și a încasat banii.
Câți alți frați de-ai noștri nu se ,,prostituează” duhovnicește,
angrenându-se în diferite activități păcătoase de dragul aurului! Cu toate că Duhul Sfânt îi atenționează mereu și cugetul îi mustră. Însă deseori mai puternice decât acestea, sunt imboldurile lăcomiei de câștig, ale setei de argint.
Desigur, acești ,,credincioși” nu s-ar închina în fața unei icoane ortodoxe sau a unei statuete romano-
catolice; nu și-ar face cruce, pentru că este închinare la idoli. Dar sunt oare conștienți că lăsându-se prinși în anumite activități de dragul
unui ,,câștig mârșav”, ei se fac la fel de vinovați ca aceia ce se închină la aceste obiecte?
Amară este întrebarea apostolului Pavel pe care le-o adresează credincioșilor iudei din Biserica romană, care se fereau de
închinarea la idoli pentru că disprețuiau idolii, dar într-un fel oarecare realizau câștiguri care erau necurate și-i făceau închinători idolatri: ,,Tu, căruia ți-e scârbă de idoli, le jefuiești templele?” Aceste câștiguri aveau tangență cu activități din sfera idolatriei păgâne.
Mulți credincioși se laudă astăzi că urăsc idolii, că nu se închină acestora, nefiind conștienți că de fapt ei sunt până peste cap scufundați în mocirla idolatriei.
Cuvântul Domnului condamnă aspru comerțul cu alcool.
Cu toate acestea, destui credincioși sunt angajați în firme care vând alcool sau chiar sunt patroni de magazine alimentare, unde comercializează atât alcool cât și țigări. Asta în vreme ce Scriptura spune clar: ,,Vai de cel ce dă
aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă și-l amețești... Te vei sătura de rușine în loc de slavă...” (Habacuc 2:15-16). Acești oameni nu s-ar închina idolilor dar le jefuiesc templele cu multă osârdie. Domnul Isus a venit pentru cei păcătoși (Matei 9:12-13),
pentru cei robiți de patimi, pentru a-i elibera din ele. (Isaia 61:1). Acești închinători la idoli se luptă cu Hristos, pentru că ei exploatează patimile și viciile acestor robi ai păcatului, scufundându-i tot mai mult în mocirlă, făcând bani grei cu
negoțul lor mortal. Tutunul este de asemenea o marfă mult căutată și este comercializat pe sub mână în
magazine “creștine.” Auzim că unele familii așa-zis creștine, care sunt situate în zona de frontieră, sunt prinse de autorități în contrabanda
cu țigări. ”Suflete preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? (Iacov 4:4). ”Nu iubiți lumea nici lucrurile din lume.” (1Ioan 2:15). Personal, cunosc oameni care s-au lăsat excluși din adunări dar nu au
renunțat la acest tip de comerț! Cunosc faptul că după
revoluție, credincioși care erau bine văzuți și astăzi sunt printre păstorii cu vază, au făcut negoț cu alcool rafinat și chiar cu iconițe ortodoxe, peste hotare. Au realizat venituri grase și s-au lansat în unele afaceri
prospere cu acești bani. Ei nu s-ar închina la idoli dar le-au jefuit templele!! Banii contează; doar nu se spune degeaba că banii sunt stăpânii lumii.
O problemă importantă o reprezintă doctorii „creștini”, mai
ales cei ginecologi. Pe motiv că serviciul este una și credința alta, sfătuiesc familii tinere cum să-și planifice familia. Contează banii. Că acești bani sunt prețul sângelui multor prunci, pare mai puțin important pentru ei. Și în felul
acesta, familii tinere sunt împinse spre pierzare sau în cel mai fericit caz, devin pacienți ai medicului psihiatru, din cauza mustrărilor de cuget. Acești ”înțelepți” numesc răul - bine, și binele - rău, de dragul banilor. Adună câștiguri nelegiuite. Ei nu se închină la idoli! Dar le
jefuiesc templele! (Isaia 5:20-21: ”Vai de cei ce numesc răul, bine, și binele, rău, care spun că întunericul este lumină și lumina, întuneric...”; Habacuc 2:9a: ”Vai de cel ce strânge câștiguri nelegiuite pentru casa lui...”).
Invitați la posturi de radio și televiziuni ”creștine”, de dragul slavei deșarte, din dorința de a
TU, CĂRUIA ȚI-E SCÂRBĂ DE IDOLI...
12 Lumina Vechilor Cărări
plăcea oamenilor sau din opiniile și practica lor personală, oferă îndrumări de felul următor: ”Dacă o
familie tânără nu are o situație materială sau financiară corespunzătoare, sau pur și simplu nu este pregătită pentru a avea un copil, poate, de comun acord (cu soțul și soția) să amâne cât cred ei de cuviință momentul conceperii unui copil.” Prin ce metode?
Rămâne la latitudinea familiei. Culmea este că atunci când am auzit aceste lucruri, nu a telefonat niciun ”indignat”, fie că nu a avut acces, fie că această învățătură capătă tot mai mulți adepți, devenind ”normală” de acum și nu mai deranjează pe
nimeni. Este tragic de tot, ce fel de oameni ne învață cum să trăim neprihănirea!! Și se duc familii neștiutoare în pierzare și prăpăd!! (Ieremia 23:1: ”Vai de păstorii care nimicesc...!”; Ezechiel 34:2: ”Vai de păstorii lui Israel, zice Domnul
Dumnezeu.”; Ezechiel 11:2: ”Și Domnul mi-a zis: Fiul omului, aceștia sunt oamenii care fac planuri nelegiuite și dau sfaturi rele în cetatea aceasta!” Acești sfătuitori nu se închină la idoli dar le jefuiesc templele!! De dragul popularității, din dorința de slavă
deșartă. Ce contează efectele dezastruoase?!
Îmi amintesc de o întrebare a unui președinte al unei comunități regionale penticostale - nu are importanță numele lui - adresată în timpul unei conferințe pastorale,
unui ”celebru păstor” ardelean, invitat la conferință:
_Ce sfat ați da unei tinere femei însărcinate, credincioasă provenită dintr-o familie ortodoxă care îi urăște pe pocăiți, căreia doctorii i-au spus că trebuie să facă
avort, deoarece copilul este malformat și pune în pericol și viața mamei, ținând cont că femeia avea și mari dureri din cauza sarcinii?
Fratele pastor - plin de psihologie și înțelepciune lumească - a răspuns că el, fără rezerve i-ar fi recomandat femeii să facă ce au
spus medicii, adică avort, pentru că, dacă femeia ar fi murit, de ce să aibă el reproșuri de la soțul și părinții
femeii ! Desigur, la un astfel de răspuns toată asistența a rămas mută. Atunci, fratele președinte a
spus că femeia a cerut sprijin și sfat de la păstorul adunării în care era membră. Acesta i-a spus să se încreadă în Dumnezeu iar întreaga Biserică se va ruga. Femeia a ascultat, cu toate că pe întreaga durată a sarcinii a avut dureri grele și a suferit presiuni din partea
părinților. După nouă luni a născut un copil perfect sănătos și ea nu a avut nicio urmare negativă după naștere. Este de înțeles că invitatul a lăsat capul în jos rușinat și întreaga asistență a răsuflat ușurată, dând slavă lui Dumnezeu. Că s-au ridicat
câțiva dintre ”înțelepții păstori” ai locului și au sărit în capul fratelui președinte, că de ce l-a făcut de rușine pe fratele invitat, nu mai are importanță. Astfel de sfătuitori care nu s-ar închina la icoane dar care de dragul populismului bisericesc, pot
sfătui la compromisuri mortale, sunt și astăzi. Ei au scârbă de idoli dar le jefuiesc templele. Probabil că seara, astfel de oameni mulțumesc lui Dumnezeu pentru ”minunatele binecuvântări” dobândite. Cu adevărat, spiritul anticristului îi însuflețește pe mulți!
O categorie de credincioși care nu s-ar închina la idoli dar le jefuiesc templele, sunt sportivii „creștini”. Sportul - poate nu toate domeniile deși mă îndoiesc - este unul dintre terenurile pe care se închină mulți. Sportul în general,
este un dumnezeu puternic și are mulți închinători, fie ca practicanți, fie ca microbiști. Despre un cunoscut luptător în cel mai violent sport: arte marțiale mixte, se spune că s-a pocăit. Însă el continuă să practice violența extremă, chiar dacă
numai în ring. În ce fel Duhul Sfânt a sensibilizat acest suflet cu inima dură, care atunci când intră în ring nu face altceva decât să se repeadă ca un tigru flămând și să aplice lovituri nimicitoare adversarului său, cu gândul de a-i produce cele mai grave suferințe, până îl doboară
la podea? Poate fi vorba aici de dragostea față de aproapele? Poate un astfel de om să se roage la
Dumnezeu, să-I mulțumească pentru că i-a pus în inimă puterea de a iubi, de a ierta? Poate fi numit un creștin
veritabil un astfel de om? Sau este și el un creștin ca acei luptători din prima cruciadă (anul 1096), care atunci când au cucerit Ierusalimul, au măcelărit cu o cruzime de neimaginat, femei, copii, bătrâni și tineri, timp de trei zile, sub binecuvântarea preoților lor, până ce
sângele a ajuns la genunchii cailor? Să nu mai vorbim de jafuri și violuri. Astfel de oameni nu se închină la idoli dar le jefuiesc templele!! Banii sunt cei ce dictează unora ce să creadă și cum să trăiască ceea ce cred!! (Romani 13:10:
”Dragostea nu face rău aproapelui...”; Numeri 35:16: ”Dacă un om lovește pe aproapele său,..., este un ucigaș...”; Deuteronom 27:24: ”Blestemat să fie cel ce va lovi pe aproapele lui...”). În această categorie intră
toate disciplinele sportive, în special cele care implică lupte fizice (box, arte marțiale, lupte greco-romane și lupte libere, etc.). Nu cred că există vreo excepție.
Deoarece spațiul unei reviste este limitat, nu se poate trata foarte pe larg aspectele ce țin de specificul
acestui articol. Sub incidența condamnării Cuvântului lui Dumnezeu, ca închinare la idoli din cauza lăcomiei de bani, se pot încadra și creștinii care lucrează prin restaurante și baruri unde se bea și se fumează; cei care lucrează în
domeniul IT ca făuritori de jocuri, de efecte vizuale speciale pentru filme artistice; artiștii care spun că s-au pocăit dar mai cântă și pe la spectacole lumești, etc.
“Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor și unii care
au umblat după ea, au rătăcit de la credință...” (1Timotei 6:10); ”Ajunge în adevăr că în trecut ați făcut voia neamurilor și ați trăit în ...slujiri idolești neîngăduite.” (1Petru 4:3); ”Să nu fiți iubitori de bani. Mulțumiți-vă cu ce aveți...” (Evrei 13:5).
Danil Cozachevici - Suceava
13 Lumina Vechilor Cărări
Acolo îți vei așeza darul pe altar !
Satul Evghenița - astăzi lipit de granița dintre
Republica Moldova și raionul Izmail care ține de Ucraina - pe vremea aceea era numit simplu „Evghenia”
după numele unei femei bătrâne, care a fost un fel de pustnic într-o căsuță de lemn, într-un luminiș din mica
pădure de pe dealul din apropiere. A fost considerată o femeie înțeleaptă la care mergeau mulți oameni pentru
sfat. Nu se știa dacă a fost căsătorită vreodată și părerile erau împărțite în această privință. După alungarea
turcilor, ținutul acela a fost când al românilor când al rușilor. Se povestea că în timpul vieții ei, s-a întâmplat ca trupe de tătari din Crimeea, să năvălească prin sate
pentru a prăda. O parte dintre țăranii din aceste sate au încercat cu disperare să se adăpostească în păduri dar
pădurile din zona aceea nu erau prea mari pentru a-i ajuta prea mult. La fel era situația și în mica pădure
unde își avea căsuța Evghenia. Oamenii erau îngroziți. Femeile plângeau… Își strângeau cu disperare copiii la
piept ca și cum în următoarele minute tătarii i-ar fi smuls și luat cu ei. Garnizoana rusească era mult prea
departe pentru a le putea fi de ajutor și pe deasupra se mai zvonea că cu știrea rușilor, tătarii făceau ce făceau.
Într-o după-amiază cineva a strigat să se facă
liniște. Pretindea că aude zgomot de copite dinspre vale. La drept vorbind, mai toți auzeau câte ceva și ziua și
noaptea dar de cele mai multe ori se dovedea că nu era altceva decât rodul minților lor îngrozite. După puțin
timp însă, un altul a strigat din nou să se facă liniște. În cele din urmă cineva a întins mâna strigând:
_ Fum ! Unii s-au cățărat pe copaci scrutând zarea dar
curând chiar și cei de jos puteau vedea bine fumul provenit de la satele incendiate de tătari. Știau că erau sate de români; satele rusești erau scutite de jafuri. Apoi
pe coama dealului din față a apărut un punct negru iar lângă el, îndată, încă câteva. În pădure s-a făcut liniște
ca de mormânt. Era avangarda tătară. Aceștia decideau încotro se va deplasa hoarda de dincolo de deal. Și
decizia a fost să vadă ce se ascunde în pădurea lor ! Tătarii au învățat degrabă că în sate se putea prăda în
voie dar: bani, aur și alte valori erau adăpostite în păduri, unde se găseau fugarii.
Coborau fără grabă. Păreau a fi mai mult de o sută de călăreți, fără a avea căruțe cu ei. Mai aveau puțin de coborât și apoi de urcat câteva sute de metri până a intra
în pădure și a ajunge la ei. _ Nu avem nicio scăpare… rosti moș Miron
Morun, cu glas moale. El era socotit un fel de staroste al fugarilor. Și
fiindcă nimeni nu spunea nimic, neauzindu-se decât plânsetul înfundat al femeilor, bătrânul a continuat:
_ Să mai vină câțiva bătrâni cu mine să le dăm
aurul… Poate ne vor lăsa…
Însă nimeni n-a mișcat. Oamenii păreau înțepeniți. _ Atunci… ce-a vrea Dumnezeu. – încheie moș
Miron și s-a întors spre ai lui pentru a-și lua rămas bun. Atunci s-a auzit un glas sonor de femeie:
_ Mă duc eu… Era Evghenia. Nimeni n-a spus nimic nici de data
asta. Fiecare era preocupat cu îmbrățișări de adio, cu sfaturi și promisiuni. Moș Miron s-a uitat spre ea, a oftat
și a dat din mână descurajat. Evghenia a urcat pe un tăpșan de unde putea fi deja văzută de tătari, a îngenuncheat așa cum era cu cămașa albă de in (portul
lor țărănesc) și a strigat către Dumnezeu: _ Doamne, la Tine este viața și moartea. Te rog
scapă viața acestor fugari ca să-și aducă aminte de Tine. Apoi s-a ridicat și s-a îndreptat coborând înaintea
tătarilor. Când au zărit-o, aceștia s-au pliat pe două părți gândind să n-o scape, dar când și-au dat seama că ea nu
avea de gând să fugă, au încetinit din nou și apoi s-au oprit în fața ei. O femeie în fața a mai bine de o sută de
jefuitori… Au stat așa mai bine de un sfert de ceas; femeia vorbea cu căpeteniile care au rămas călare. Apoi spre uimirea celor din pădure, puhoiul s-a pus în
mișcare coborând pe firul pârâiașului care despărțea valea. Evghenia a stat pe loc până toată ceata se putea
vedea ca o singură pată neagră în depărtare, apoi a urcat spre pădure. Acolo bărbații o așteptau cu căciulile în
mâini ca la mănăstire. Femeile au înconjurat-o. Mai întâi au întrebat-o dacă tătarii s-au dus cu totul, și când
au fost asigurați de asta, au năvălit cu mulțumirile și făgăduințele. Fiecare voia să-i dea ceva, să-i facă
ceva… _ Mai întâi hai să ne plecăm pe genunchi și să
mulțumim lui Dumnezeu. Lui îi datorăm scăparea.
Nimeni n-a rămas în picioare dar toată mulțimea căzută în genunchi tăcea. Oamenii erau obișnuiți cu
popii lor care se rugau pentru ei, dar acolo nu era niciunul. După puțin timp însă a început să se roage moș
Miron. Puțin după ce a început el să se roage mulțumind lui Dumnezeu, aproape întreaga adunare a început să se
roage, fără ca cineva să se simtă stingherit de altul. Un vuiet calm de voci și lacrimi.
În zilele următoare câțiva țărani s-au aventurat spre sate dar s-au întors degrabă înapoi cu vești triste: tătarii plecaseră dar satele erau arse din rădăcini. Atunci unii s-
au gândit să se îndrepte în alte sate mai spre Prut, mai departe de Nistru și de ruși, dar cei mai mulți, împreună
cu moș Miron Morun, s-au hotărât să rămână acolo lângă pădurea în care locuia Evghenia. Așa s-a format
satul lor, situat cumva mai departe de celelalte așezări. Și dacă cineva întreba pe vreunul dintre ei unde
locuiește, i se răspundea:
_ La Evghenia…
Așa, fără ca cineva să-și bată capul cu asta, satul lor a căpătat
numele „Evghenia”. La început, un grup de vreo 40 de bordeie. Ceea ce
a rămas deosebit între ei, a fost faptul că în fiecare duminică,
aproape toți se adunau la închinare; vara pe vreme bună, lângă casa Evgheniei iar pe vreme rea, fiecare
împreună cu vecinii săi de aproape. Fără popă. Pur și simplu se plecau
pe genunchi și se rugau împreună. Scriptura Evgheniei, singura din
comunitate, învelită cu grijă într-o piele de ied, circula printre sătenii
care știau să citească, în jurul cărora se adunau ceilalți, în ceasurile lor de
închinare. Nu știau niciun cântec religios. Cu timpul, li s-au alăturat și alți țărani veniți din alte părți,
care s-au așezat pe aproape. De fapt în toți anii de când s-au așezat
acolo, popii s-au arătat nemulțumiți de ceea ce considerau a fi o abatere
de la rânduiala ortodoxiei. După moartea Evgheniei însă, un popă a
început a veni din când în când în sat, pentru cei care erau interesați de
tipicul ortodox. După o vreme s-a construit o troiță cu ceva icoane. După mai mulți ani, s-a pornit
construcția unei mănăstiri.
Istoria lui Adam Morun începe în septembrie 1944. O după-amiază
ploioasă în care stătea rezemat de unul din salcâmii din cimitirul
satului. Odată rămas singur, după plecarea celor doi tovarăși ai săi cu
care venise aici, privea trist și pierdut la mica grămadă de pământ proaspăt din fața lui. Acolo era
îngropată o cutie mică din tablă, cu cenușa tatălui său.
Cu două zile în urmă au ajuns în satul lor doi oameni. Aceștia s-au
întors de pe frontul din Germania, aducând cu ei două cutii mici: una
era cea care acum stătea așezată pe fundul unei gropi puțin adânci,
săpată pe mormântul mamei sale, acolo în cimitir și alta care conținea
câteva scrisori care n-au mai apucat niciodată să ajungă acasă până acum. De fapt, acolo în groapa
aceea era acum toată familia din care provenea: mama, sora sau
fratele lui care nu fusese născut
(mama lui a murit pentru că nu a putut naște al doilea copil) și acum
tata. Adam era un bărbat căsătorit, cu doi copii mici, și-și trăia viața
liniștit, în felul celorlalți oameni din sat. Așa rezemat de copac, mintea i
se ducea de la imaginea tatălui său care a murit la 46 de ani, la scrisorile pe care le-a tot citit de
când i-au fost aduse. Totdeauna a fost înclinat spre meditație asupra
rostului vieții dar acum părea că poate privi într-o altă lume,
înțelegând viața altfel. Părți din scrisorile acelea scrise pe hârtie de
ambalaj, cu pete sau chiar mici resturi de halva, au rămas întipărite
în mintea lui. Una dintre ele spunea așa: „Ce nu am putut primi când eram acasă, la bine, am ajuns să
primesc aici, la porțile iadului: credința în Dumnezeu. Dacă va
ajunge această bucată de hârtie la tine, înseamnă că Dumnezeu mi-a
ascultat rugăciunea, măcar că sunt un biet păcătos. Adam, copilul
meu… iartă-mă că am rupt firul mântuirii din familia noastră,
întorcând spatele credinței tatălui meu și ascunzând aceste lucruri de tine. Nu știu ce bărbați mai sunt în
sat, întorși din război dar Tana, bătrâna de pe ulița pădurii ar trebui
să mai trăiască. Ea a fost apropiată de familia bunicilor tăi. Ea
cunoaște bine calea credinței adevărate. Dacă poți înnoda ce am
rupt eu, ferice de tine și de copiii tăi după tine…”
Au trecut multe zile până când Adam a ajuns s-o asculte pe bunica Tana vorbind despre bunicul lui,
Miron Morun, despre Evghenia și despre credința în Dumnezeu. Așa
în mare știa din copilărie despre faptul că a avut bunici care aveau o
credință mai aparte față de ceea ce se trăia în sat, însă fiindcă părinții
lui au trăit ca nereligioși, mai ales în perioada lungă de după moartea
mamei când tatăl a avut un concubinaj trist, Adam putea spune
că nu a avut o religie a lui. Până la urmă nici nu a fost deranjat de acest fapt, deși resimțea o lipsă
sufletească fără să-i înțeleagă proveniența. Bunica Tana i-a
explicat că credința lor în
Dumnezeu a suferit o serie de modificări, apărute în măsura în
care au înțeles în timp cele citite din Scriptură. De asemenea legăturile
pe care și le-au format în cursul anilor cu credincioși din alte zone,
le-au ajutat să-și formeze și ei o cale în care să slujească lui Dumnezeu. Așa că de la închinarea simplă, fără
tradițiile goale ale ortodoxiei, ci mai degrabă una bazată pe sinceritatea
rugăciunii și ferirea de rău, au ajuns în timp să cunoască binecuvântările
botezului cu Duhul Sfânt. În vremea în care Adam s-a
îndreptat spre căutarea credinței în Dumnezeu, și-a găsit și un tovarăș.
Era un tânăr de aproape 30 de ani dar care nu era căsătorit încă. Provenea dintr-o familie de ruși
deportați din Caucaz. Stalin adusese mulți ruși cu care a populat satele
golite de moldovenii trimiși în Kazahstan sau în Siberia. Acest
tânăr se numea Denia. Nu mult după ce au pornit pe calea pocăinței,
într-o seară pe când se găseau la rugăciune într-o casă, Denia a
primit botezul cu Duhul Sfânt. Rugăciunile lui curgeau de pe buze slăvind pe Domnul și lacrimile
curgeau fericite în voie. Însă un bărbat care-l privea cum se uita în
gol într-un fel anume, i-a spus: _ Denia, tu ai avut o vedenie ?
Tânărul a tresărit, apoi a încercat să spună ceva după care a
izbucnit în plâns. Într-un fel Denia era cunoscut ca un copil timid și
retras. Însă la insistența celor prezenți, Denia a spus că atunci când a fost botezat cu Duhul Sfânt,
în camera mică în care erau îngrămădiți pe genunchi, s-a
coborât Domnul Isus având în mâini o trâmbiță aurie, pe care i-a înmânat
-o. După aceea s-a întors spre bunica Tana și aceasta s-a uitat spre
El. În clipa aceea Domnul i-a arătat cu mâna în zare, pereți nemaifiind,
unde se vedea o poartă care se deschidea încet. De după poartă se
auzea un cântec de voci de o frumusețe nemaiauzită pe pământ. Până la poartă terenul era împărțit în
două, marcat cu un fel de semn (bornă kilometrică). Când a auzit
14 Lumina Vechilor Cărări
aceste cuvinte, bunica Tana a
izbucnit în vorbire în alte limbi, ceea ce a făcut ca toată casa să se
plece iar la rugăciune. La încheierea rugăciunii care nu se știe cât a ținut,
Tana a continuat să se roage spunând printre altele:
_ Doamne, peste două zile voi fi gata de întâlnire !
În ziua aceea căsuța bunicii
Tana a fost plină toată ziua. Unii veneau, mai puțini plecau. S-a lățit
vestea și printre vecinii ortodocși că pocăiții au primit veste de la
Dumnezeu că Tana va muri în acea zi. Până la amiază bunica a stat de
vorbă cu ei de pe marginea patului însă după-amiaza s-a lăsat pe perne.
Nu era nimic deosebit în asta fiindcă așa era bunica Tana de mai multă vreme: împletea pașii pe
care-i făcea prin casă cu ceasuri în care stătea întinsă în pat.
_ Oleacă mă simt obosită. – răspundea ea zâmbind, celor ce o tot
întrebau cum se simte. Dar când soarele de iarnă a
trecut dealul lăsând în urmă întunericul rece ce se grăbea să
pună stăpânire peste ulițele înghețate, sora Tana a închis ochii atât de liniștit încât cei care i-au
umplut casa dorind să vadă când pleacă, nici nu și-au dat seama până
când au observat că nepoțica care stătea pe patul ei, îi mângâia părul
alb scăpat de sub broboadă. După înmormântarea Tanei,
într-o zi Denia se găsea la Adam acasă pentru a se ruga împreună.
Vremea de iarnă, cu mai puține treburi pentru țărani, făcea cu ușurință asta și cei doi deveniseră
prieteni buni. În momentele acelea Denia i-a spus:
_ Acum că a murit bunica Tana, am mai mult curaj să-ți spun
ceva. Totuși, tu ai mult mai multă înțelepciune ca mine, de aceea eu îți
spun asta numai pentru ca să cântărești dacă este ceva aici sau nu.
Vrei ? La acordul prietenului său,
Denia continuă: _ În seara aceea când am
primit botezul cu Duhul Sfânt, am
mai avut o vedenie și pentru tine. După ce Domnul Isus i-a arătat
bunicii Tana poarta spre rai, care era
cumva spre apus, am văzut că ți-a arătat și ție cu mâna un drum spre
răsărit. În vedenia mea am văzut că tu te uitai în direcția în care Domnul
arăta. În direcția aceea se vedea o stâncă în pustiu. Era înaltă ca la trei
metri și cu o lățime și lungime destul de mare, poate așa ca o casă. Pe stânca aceea se vedea ceva alb și
Domnul a spus: „Acolo îți vei așeza darul pe altar !” Înțelegi ceva ?
_ Nu… - a răspuns Adam după câteva momente de reflecție.
_ Vezi, de aceea mă tem eu de vedeniile astea. Pe de o parte sunt
momente deosebite pentru mine; pe de altă parte mă tem să nu fie
lucruri care să nu potrivească cu adevărul…
_ Dar bunica Tana a murit
exact la două zile cum ai văzut… _ Da, dar cu stânca asta tu nu
vezi niciun înțeles. _ Va trebui să întrebăm pe
frați; eu nu știu ce să zic. În ziua care a urmat Adam și-a
propus să țină post ca să-i dea Dumnezeu înțelepciune să priceapă
vedenia aceea. Simțea că lucrurile acelea au o importanță deosebită pentru el. Seara târziu când a intrat
în casă, ai lui dormeau. După ce s-a rânduit de culcare, a îngenuncheat
în fața patului și a continuat să se roage pentru cauza lui de peste zi.
_ Doamne, care este darul meu ? Și unde este stânca aceea ?
Când a terminat rugăciunea și a deschis ochii, privirea i-a căzut pe
trupul tinerei lui soții, care dormea îmbrăcată în cămașa ei albă din in. Părul ei negru se răsfira pe pernă.
Pieptul se ridica odată cu răsuflarea… Un fior l-a cuprins în
tot corpul din pricina gândului care i-a venit în minte. Apoi după câteva
clipe a spus hotărât: _ Dacă ea e darul… atunci Ţi-l
dau. De la Tine o am, Ție ți-o voi înapoia…
O vreme s-a mai rugat în privința aceasta și de fiecare dată
imaginea nevestei lui, îmbrăcată în alb, îi venea în minte. Presupunea că dacă e ceva din gândurile
acestea, atunci poate că va muri mai repede, ca și mama lui. Cu timpul
însă toate acestea au rămas cumva
uitate. Iarna cu timpul ei potrivit
pentru părtășiile frățești a trecut. La fel și primăvara și odată cu ea au
încetat și ploile. Seceta a pus stăpânire peste dealuri și văi. Iarba s
-a uscat și vitele trebuiau mânate pe firul pâraielor dar și acestea abia de mai clipoceau. Porumbul n-a mai
legat și foamea își anunța teroarea. Atunci frații și-au adus aminte de o
altă vedenie avută în iarnă de bunica Tana: „Straturi de flori erau mutate
prin aer spre răsărit. În timpul mutării lor și de asemenea și după
ce au fost lăsate pe pământ undeva în răsărit, toate s-au ofilit și s-au ars
ca de secetă. Însă ici colo câte una înflorea așa din tulpinile arse și Domnul se apleca și le culegea,
înălțându-le în palma Lui de unde zburau spre cer. Apoi din tulpinile
acelea arse au crescut altele verzi, ca și cum, ar fi fost o altă generație
din altă primăvară. Interesant era faptul că pe aceste tulpini curgea
sudoare ca de pe om. În cele din urmă din tulpinile acelea cu sudoare
au crescut altele ca a treia generație care au înflorit în flori mărunte albastre, legănate de un vânt foarte
cald.” Când Tana a fost întrebată cu privire la însemnătatea vedeniei
aceleia, ea a spus cu glasul ei stins de femeie bătrână:
_ Asta e cu privire la voi, la copiii voștri și nepoții voștri.
Însă măcar că seceta le-a adus aminte de vedenia aceea, împlinirea
ei avea să vină ceva mai târziu și anume la sfârșitul verii. Un nou val de deportări a cuprins și satul
Evghenia, care până atunci scăpase de această nenorocire. Când armata
a intrat în sat să asigure desfășurarea evacuării celor vizați,
frații erau deja cu bagajele făcute. Din cele auzite de credincioși, se
știa că sunt cei dintâi vizați. Apoi urmau cei considerați mai avuți, cei
considerați împotriva politicii de partid și nu tocmai rar, în liste intrau
persoane incomode pentru cei care le alcătuiau. Era un fel de vreme a răfuielilor. Ici colo unii mai puteau
plăti scoaterea din liste și intrau alții în locul lor.
15 Lumina Vechilor Cărări
Au primit înlesnirea să fie duși
cu căruțele unor săteni care s-au arătat gata să le ajute, până la gara
din Tiraspol, pe Nistru. La plecare, sătenii îi petreceau de după
gardurile de stuf. Puțini se încumetau să iasă în ulițe de teamă
să nu fie luați la întâmplare. Adam și-a dus familia, adică soția și cei doi copii mici, la socri. Au
considerat că poate vor fi lăsați să fie împreună, având în vedere că și
familia nevestei lui erau credincioși. Când a ajuns la el, responsabilul cu
deportările i-a spus să meargă și el acolo. Păreau destul de binevoitori.
A ieșit din curte neînsoțit și asta l-a încurajat pe vecinul lui să iasă de
după poartă. _ Adame, Dumnezeul căruia i
-ai slujit să-ți poarte de grijă. Eu
încă nu sunt pocăit dar o să mă rog pentru voi în fiecare zi. Și… după
ce se vor liniști apele, voi păși și eu pe calea aceasta.
Adam a rămas surprins de cuvintele acestui om. A vorbit cu el
de mai multe ori despre credință dar
n-a fost niciodată la slujbele lor.
_ Am văzut cum ai trăit ca și vecin dar acum văd cum sunteți gata
să muriți pentru Hristos. Asta pentru noi înseamnă că aveți într-adevăr
credința! _ Da, rugăciunea este în stare
să-i țină pe oameni împreună chiar dacă locuiesc departe. Și noi o să ne rugăm pentru voi și poate odată
vom reveni… la voi la adunare. Au zâmbit amândoi. După ce s
-a despărțit de vecin, Adam a mai aruncat o privire spre casa care
rămânea a nimănui. Obișnuia să spună cu nu există centimetru în
gospodăria lui peste care să nu-i fi trecut degetele. Fiecare cui era bătut
de mâna lui și a lucrat cu drag, odată că-i era drag să lucreze, apoi a făcut-o pentru familia lui. Asta a
adus un val de necaz peste ființa lui dar s-a întors cu spatele și a pășit
înainte pe uliță fără să-și poată stăpâni lacrimile.
Încurajați de bunăvoința celor însărcinați cu scoaterea lor din sat,
deportații au mai tocmit câteva
căruțe pentru a lua cu ei cât mai
multe lucruri. Denia avea doar mamă și aceasta nu era încă
botezată așa că nu era pe lista deportaților și a rămas în sat în grija
unor rude. Fiind fără familie între frați, s-a rugat de Adam să-i dea
voie să meargă în căruța lor, ceea ce a fost o bucurie pentru toată familia lor.
Când căruțele au ajuns pe dealul dinspre nord, au cerut voie să
se oprească pentru a-și lua rămas bun de la sat dar nu li s-a mai dat
voie. _ Nu vreau să asist la bocete !
– a fost răspunsul ofițerului care conducea coloana.
După ce au trecut de deal, Adam a privit spre răsărit ca și cum ar fi cunoscut ruta. Ceea ce știa el
cu toată ființa era faptul că Dumnezeu a vorbit dinainte despre
toate acestea…
Prelucrare ####
16 Lumina Vechilor Cărări
Acasă !
Din dragoste și nesilit de nimeni !
O slujbă de logodnă în cartierul Burdujeni din
Suceava. De fapt chestia cu dragostea cea nesilită de
nimeni s-a petrecut după logodnă, și anume în timpul mesei la care au participat câțiva apropiați și eu.
Un bătrânel se apropie de mine și mă întreabă blând:
_ Am auzit că ați fost operat la inimă. Sunteți bine acum ?
_ N-am fost operat la inimă. Mi-au pus ceas, atât. _ Aaa, da știu. Așa are nevasta mea. Eu mă
gândeam că ai fost operat. Nevasta mea cea dintâi a
avut grave probleme la inimă săraca. Vai ce nevastă bună am avut…
Mi-am dat seama pe moment că bunicul este recăsătorit, și-l întreb:
_ Dacă nevasta cea dintâi a fost așa de bună, de ce v-ați recăsătorit ?
_ Eee frate… singurătatea… (mai târziu am aflat că locuia cu familia feciorului său, în aceeași curte).
_ Și până la urmă, așa dragă cum v-a fost, ați
reușit s-o uitați și v-ați căsătorit cu alta… Asta e la fel
de dragă ca cea dintâi sau și mai ? _ O frate, când mă apucă câte un dor de cea
dintâi, așa mai bocesc… _ Și cea de a doua ce face când vă vede bocind
pentru cea dintâi ? Sau nu-i spuneți de ce plângeți… _ Vai frate, când își aduce aminte și ea de
bărbatul ei dintâi, așa mai plânge și ea… Plângem amândoi odată…
Recăsătoriri… Din dragoste! Și nesilit de nimeni…
La 25 de ani se pot abține și la 60 nu mai pot…!
Parcă așa spune Biblia: pricina recăsătoririi este … pofta! (1Timotei 5.11). Evident, e vorba de „văduvele
tinere”. Însă și tinerețea asta este se pare destul de elastică. Când am spus asta unei văduve care voia să se
recăsătorească, aceasta mi-a reproșat deranjată oarecum: _ Dar frate, eu sunt bătrână ? Am numai 72 de
ani ! Că în jur e o casă de copii și o mulțime de
nepoți… De, singurătatea…!
17 Lumina Vechilor Cărări
În diaspora românească din Europa, continuă manifestări ale părtășiei între Biserici și frați care privesc
spre pocăința biblică conservatoare ca spre adevărata cale care duce la rai. Astfel, după întrunirea avută recent în Spania, va urma cu ajutorul Domnului alta în luna mai, în Anglia, întrunire care va fi anunțată detaliat la vremea potrivită. Până atunci, lucrul care este subiectul acestui anunț, este că frații de slujbă care au participat la
desfășurarea lucrărilor întrunirii din Spania, au găsit de bine să stabilească fiecare zi de sâmbătă până la întrunirea de la Londra, ca zi în care să ne rugăm în mod deosebit pentru binecuvântarea lui Dumnezeu și propășirea lucrării curate a lui Dumnezeu, în diaspora creștină românească. Pentru a nu rămânea la generalități, iată câteva repere de
rugăciune, pe lângă celelalte care vor fi inspirate de Duhul Sfânt sau care vin de la sine din ceea ce frații din aceste Biserici cunosc din propria lor viață:
_ Pentru capacitatea fraților prezbiteri din aceste Biserici să țină poporul, în mare majoritate tânăr, pe calea
adevăratei credințe. Asta având în vedere proveniența atât de diversificată a celor ce alcătuiesc aceste adunări. (Vin din fel de fel de adunări din România). Cu toate că cele amintite mai sus sunt într-adevăr o problemă, realitatea demonstrează că poate fi depășită. Sunt în diaspora
românească din Europa prezbiteri care au reușit să aibă Biserici cu o învățătură biblică, respectată cu drag de
majoritatea adunării. Se poate… Și în mare parte ține de credincioșia față de Dumnezeu a prezbiterilor.
_ Pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze înzestrarea fraților de slujbă, astfel încât adunarea să participe cu drag și cu dor de Dumnezeu la slujbele Bisericii.
_ Pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze întrunirile
interbisericești, astfel încât acestea să devină tot mai mult o binecuvântare, un izvor de viață.
_ Pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze cu statornicie pe frații amenințați cu excluderea din adunările din care fac parte, din pricina traiului lor curat, după Scripturi. Dacă în țară acest fenomen pare să se fi atenuat,
în Europa astfel de cazuri continuă. Este exact ca atunci când a apărut credința celor botezați cu Duhul Sfânt în România și creștinii după Evanghelie sau baptiștii excludeau dintre ei pe cei botezați cu Duhul Sfânt. Sămânța celor ce nu pot suferi învățătura sănătoasă nici
măcar să o vadă în fața ochilor, chiar și fără să se fi exprimat în cuvinte, n-a pierit.
_ Pentru puterea fraților de a-şi organiza zilele astfel încât munca să nu ruineze timpul necesar nevoilor lor duhovnicești.
La Biserică ! Punctul 1, 2 și 3!
Bogdănel stătea pe genunchi chiar lângă amvon. Fiind mai mic de
statură, a fost așezat pe primul rând de scaune. Deodată, așa cum stătea el cu
capul plecat, în fața lui aterizează o bucățică de hârtie galbenă, pe care
erau scrise citeț câteva rânduri care începeau fiecare cu câte o cifră: 1, 2 și
3. Privește la hârtie apoi ridică capul
în sus să vadă de unde a decolat. La
numai un pas, păstorul se ruga cu mâinile ridicate, în una ținând Biblia
lui, deschisă. Mai privește o dată la
hârtia de jos apoi o face atentă pe verișoara lui care stătea și ea pe
genunchi alături dar cu fața în palme
și cu ochii închiși.
_ Ce-i asta ? – o întreabă încet, conspirativ, ca și cum stătea în fața
unei descoperiri arheologice. _ Trebuie să fie schița de
predică a fratelui David. – îi răspunde
fata la fel de încet.
_ Asta înseamnă că predica va ținea astăzi doar trei minute ?
Fiindcă fata se uita la el fără să
-l înțeleagă, Bogdănel explică: _ Acolo scrie 1, 2 și 3. Și
hârtia cu predica este mică cât palma
mea !
_ Aa… nu, acolo fratele a scris doar ideile de bază ca să nu le uite.
La aceste cuvinte se pare că Bogdănel a rămas și mai încurcat.
Până la urmă tot verișoarei și-a mărturisit nedumerirea:
_ Așa slabă ținere de minte are încât nu-i în stare să țină minte trei
lucruri și-i trebuie să le scrie pe
hârtie ?!
Fata a izbucnit în râs dar s-a stăpânit degrabă de teamă să nu fie
observată de cineva din casa ei. Însă
mintea lui Bogdănel devenise o uzină în plin proces tehnologic. Mai avea o
nelămurire cu toate că nici până acolo
nu a ajuns să înțeleagă prea bine cum
este cu 1, 2 și 3. _ Dar de ce fiecare cifră este
scrisă cu o culoare diferită, ca și rândul care urmează după ea ?
_ Întreabă pe Magdalena. Ea
este mai mare și știe mai bine.
De fapt voia să scape de întrebările lui Bogdănel, ca să nu riște
să fie prinși râzând la rugăciune.
Magdalena însă stătea în spatele lor. Cu toate acestea Bogdănel nu s-a lăsat
bătut. A făcut-o atentă pe Magdalena
și i-a povestit rapid toată situația. Alți
doi băiței au prins și ei câte ceva din marea descoperire.
_ De ce fiecare cifră este scrisă cu o culoare diferită ?
_ Ca să nu le încurce… Rugăciunea s-a terminat și
fratele păstor și-a recuperat hârtia de jos. La timp, pentru că Bogdănel ar fi
vrut să mai întrebe ceva pe verișoara
lui mai mare. Toți au luat locurile pe
scaune și slujba a continuat. Bogdănel însă aștepta cu nerăbdare să înceapă
predica. Când aceasta a început, pe
unul din scaunele aproape lipite de amvon, cu o mutră uimită, un copil de
vreo șapte ani privea la vorbitor
gândind în mintea lui: „Săracu”, nu-i
în stare să țină minte trei lucruri și trebuie să le scrie pe hârtie. Și încă să
le coloreze ca să nu le încurce… Când predica s-a terminat,
Mina, verișoara de alături îi șoptește
la urechi:
_ Cred că a parcurs numai un punct din cele trei. Am fost foarte
atentă…
_ Serios ? Eu am numărat vreo opt…
Europa
Inima Rahelei bătea năvalnic atunci când
poliţiştii au năvălit brutal pe uşa casei de adunare, pe care au sfărâmat-o, după care au alergat în partea din
faţă a sălii. Acolo în față tatăl Rahelei predica. După ce sub ameninţarea armelor, credincioșii au fost închişi într-o încăpere, pastorul Hu a fost arestat.
Rahela a trebuit să privească cum aceştia i-au pus tatălui său cătuşele în timp ce-i ţineau la tâmplă un
pistol. A fost mult prea mult pentru micuţa fată. Exact în momentul în care funcţionarul deschidea uşa maşinii sale şi îl împingeau pe tatăl său, Rahela l-a
muşcat pe acesta cât a putut de tare de picior. _ Dă-mi-l pe tata înapoi ! - a ţipat ea, nu înainte
de a-l mai încolţi o dată. _ Termin-o odată, fată stricată la cap! - urlă
poliţistul de durere. _ Lasă-l să plece - a rugat-o mama Rahelei -
tatăl tău se va întoarce înapoi acasă.
Pastorul Hu a liniştit-o şi el pe fetiţa îngrijorată: _ Fă tot ceea ce îţi spune mama ta. Mă voi
întoarce în curând acasă. Împotriva voinţei ei, Rahela a fost nevoită să îşi
asculte părinţii. Cu ochii înlăcrimaţi ea a trebuit să
privească cum funcţionarii aceştia i-au luat tatăl.
Crescută în plină prigoană. Cu puţin timp înainte de aceasta, Rahela a mai
asistat la un astfel de eveniment atunci când poliţiştii
au făcut o razie în timpul unei slujbe. Şi atunci funcţionarii i-au ameninţat pe cei prezenţi şi le-au
confiscat toate Bibliile şi cărţile de cântări. I-au ameninţat pe credincioşi chiar şi cu moartea, în caz că
aceştia nu se vor „linişti”. Perioada în care tatăl a fost închis a fost destul
de amară pentru Rahela. Zilnic mama mergea prin
pădurea tropicală pentru a aduna scoarţa de pe anumiţi copaci. Din aceasta ele confecţionau coşurile pe care
apoi urmau să le vândă la piaţă. Aşa a reuşit ea cu greu, să se îngrijească de copiii ei.
Rahela n-a putut să-şi viziteze tatăl decât o
singură dată în închisoare. Cu ocazia aceasta ea le-a
spus paznicilor răspicat părerea ei. Tatăl la rândul său a îndemnat-o pe fiică să se roage.
_Te rog, roagă-te pentru mine şi fii atentă ce le spui. Aş dori să-I slujesc mereu Domnului. Roagă-te ca Dumnezeu să-mi dăruiască posibilitatea ca să
vorbesc şi altora, aici în închisoare despre El. Faptul că tatăl său a fost aşa de smerit şi a
încercat în mod vizibil să fie asemenea Domnului Isus, a impresionat-o şi a influenţat-o mult pe Rahela.
După trei ani de la arestarea pastorului Hu, un
bărbat străin, cu barbă, a bătut la uşa casei lor. Rahela nu l-a cunoscut imediat dar… era tatăl ei! Şi azi, după
două decenii de la arestarea sa, pastorul Hu este în continuare urmărit pas cu pas de către autorităţi.
Astăzi Rahela are treizeci şi trei de ani şi prin harul lui Dumnezeu a căpătat aceeaşi credinţă puternică ca cea a tatălui ei. Ea încurajează tinerii să
devină tari în Isus Hristos şi să nu se lepede niciodată de El. Ea ştie cât de important este ca să facă cu aceşti
copii şcoala credinţei. Ea este responsabilă în adunarea sa de munca cu copiii şi colaborează cu profesorul de religie la şcoala duminicală.
Rahela l-a iertat pe bărbatul care l-a arestat atunci pe tatăl ei.
_Dacă l-aş întâlni din nou, aş fi prietenoasă cu el. Această iertare vine de la Dumnezeu, nu de la mine.
În închisoare pastorul Hu a reuşit să conducă la Domnul Isus un număr de două sute optzeci şi cinci de
oameni. Pentru Rahela aceasta este un exemplu concludent al faptului că Dumnezeu are sub control
toate lucrurile şi că El lucrează în mod deosebit pentru binele celor ce-L slujesc.
În româneşte de
Vasile Breabăn
Din „Vocea Martirilor”
Nr. 02/2017
18 Lumina Vechilor Cărări
Rahela – ameninţată cu pistolul
Vietnam
Fetiţa Rahela în vârstă de numai opt ani l-a muşcat pe poliţist de picior atunci când acesta i-a pus
pistolul la tâmplă tatălui său. Rahela nu putea pricepe că tatăl ei drag urma să fie arestat. Acest
eveniment petrecut în patria sa Vietnam, a marcat-o pentru toată viaţă dar a făcut din ea şi o
personalitate puternică.
Acuila împreună cu soția lui, Priscila, locuiau în Italia, la Roma. Viața lor frumoasă de până atunci a fost întreruptă când împăratul
roman, Claudiu, a dat o lege ca toți evreii să părăsească Roma. Și pentru că erau evrei, trebuiau să plece. Și-au împachetat lucrurile și s-au orientat spre Grecia. Și s-au stabilit în Corint.
În Israel orice evreu, chiar și
cei bogați aveau grijă să-și învețe copiii, o meserie. O vorbă din bătrâni spune că meseria e brățară de aur. Așa este fiindcă Dumnezeu binecuvântează munca omului și a femeii. Așa că Acuila și Priscila nu au întâmpinat probleme în a-și găsi un serviciu; ei cunoșteau meseria de
confecționare a corturilor și au deschis un atelier în Corint. Lucrau corturi din pânză sau din piei de animale. Corturile erau folosite de nomazi* dar și de păstori și ostași.
Într-o zi Acuila s-a întâlnit cu Pavel, apostolul misionar, care
venise în Corint pentru un timp ca să vestească oamenilor, calea mântuirii. Și fiindcă Pavel avea aceeași meserie, au devenit colegi de muncă. În fiecare zi, Acuila, soția lui, Priscila și Pavel confecționau cu mâini harnice, folositoarele corturi.
În timp ce lucrau, Pavel le spunea lucruri interesante despre viața de creștin. Zi de zi vorbeau despre Cuvântul lui Dumnezeu iar sâmbăta mergeau la sinagogă. Acolo Pavel explica oamenilor că Domnul Isus este Hristosul, Mântuitorul lumii. Acuila și Priscila s-au alăturat lui
Pavel și pe lângă colegi de muncă, au devenit colegi și de misiune. Ei au văzut că Pavel, colegul lor, este un om credincios. Acuila și Priscila i-au fost alături apostolului Pavel iar în momentele grele din viața apostolului, ei au fost gata să-și dea
viața pentru el. (Romani 16:3-4). Acești soți au locuit în Corint un an
și jumătate, apoi s-au mutat la Efes unde au continuat să învețe pe oameni despre Dumnezeu.
Lucrând la corturi, Pavel a
înțeles un adevăr spiritual pe care ni-l împărtășește și nouă. În una din scrierile lui spune că așa cum cortul este adăpostul cuiva, tot așa și trupul este un cort în care să locuiască Duhul lui Dumnezeu. “Nu știți că trupul vostru este templul Duhului
Sfânt? (2Corinteni 5:1-8; 1Corinteni 6:19). Așa deci mâinile, picioarele, gura, ochii și tot trupul să îl păzim de păcat.
Pavel știa din experiență că se depune mult efort pentru confecționarea unui cort, multă muncă până este gata, câte
transformări suferă pielea sau pânza până devine un cort rezistent și util. Iar apoi dădea cumpărătorilor de corturi, indicații pentru întreținerea cortului împotriva deteriorării.
Astfel de indicații ne oferă și nouă, apostolul Pavel. Trupul
minunat pe care Domnul ni l-a dat și pe care l-a modelat după asemănarea Lui, să nu-l folosim pentru păcat. Păcatul denaturează trupul. Pavel spune că el este exigent, aspru cu trupul lui. (1Corinteni 9:27). Și un alt om, Iov, cu care Domnul
Dumnezeu s-a lăudat, ne spune că a
făcut legământ, angajament cu ochii lui, pentru a-și păstra trupul curat. (Iov 31:1).
Acuila și Priscila au avut un
coleg de la care au învățat numai lucruri bune.
Tu ce înveți de la colegii tăi? Dar colegii tăi de la tine?
Acești confecționeri de corturi ne învață că în timp ce muncim cu mâinile noastre la ceva
bun, să vorbim lucruri folositoare cu colegii noștri și să păzim trupul nostru de păcat.
Tu ce angajamente ai luat pentru a te păzi de păcat? Ai pus reguli ochilor tăi, gurii, picioarelor, mâinilor? Absența regulilor = lipsa libertății.
Verset de memorat: „Nu ştiţi
că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1Corinteni 6:9).
Dex - *nomazi: (Persoană,
colectivitate) care nu are așezare statornică într-un loc, care se mută dintr-un loc în altul, care rătăcește.
L. Ungureanu
19 Lumina Vechilor Cărări
Acuila și Priscila – confecționeri de corturi Faptele Apostolilor 18:1-4
1. Ce nume purta Pavel înainte de a deveni apostol?
2. Ce meserie a practicat apostolul Pavel? Scrie numele a doi colegi de breaslă de-ai apostolului!
3. Din ce seminție a lui Israel era Pavel și cărei grupări religioase aparținea el, înaintea de a-L cunoaște pe Hristos? (50)
4. Care este localitatea de baștină a apostolului Pavel și unde a crescut și învățat el?
5. Pavel a absolvit cea mai înaltă școală a acelor timpuri; cum se numea celebrul profesor mozaic, de la Ierusalim, care i-a fost dascăl?
6. Ce mesaj conțineau scrisorile pe care Pavel era însărcinat să le ducă la sinagogile din Damasc?
7. În sinagoga cărei localități a ținut Pavel, prima lui predică? Citește predica lui și scrie pasajul în care
dă explicații despre iertarea păcatelor! 8. Un tinerel a demascat unui căpitan roman o
conspirație făcută împotriva apostolului Pavel.
Cine era el, ce a spus și cui? 9. Cum se numea tânărul ucenic al apostolului
Pavel, a cărei mamă era iudaică iar tatăl era grec? 10. Apostolul Pavel s-a rugat pentru învierea unui
tânăr, cum se numea acesta și în ce localitate a
avut loc evenimentul? 11. În ce localitate, apostolul Pavel: a) A fost
întemnițat pentru prima dată; b) Din ce motiv; c)
Cine i-a fost tovarăș de suferință în acea
împrejurare? 12. Cu ce ocazie oamenii l-au idolatrizat pe Pavel?
Unde s-a întâmplat acest lucru și de cine era apostolul însoțit?
13. Cum se numește cartea și cine a scris-o, în care
găsim cele mai multe date biografice ale apostolului Pavel? Dă exemplu de două
evenimente la care a participat autorul alături de Pavel! (citește cu atenție, autorul se include în descrierea evenimentelor la care a participat, prin
expresii: “ne-am dus”, “am plecat”, “am venit”, etc).
14. Biblia spune că prin mâinile apostolului Pavel se făceau minuni nemaipomenite. Ce se întâmpla
doar prin prezența lui? (citează textul). 15. Dă exemplu de cel puțin 4 somități ale acelei
vremi, care au auzit mesajul mântuirii din
propovăduirea apostolului Pavel! (scrie și ce statut aveau - dacă există acest indiciu).
16. Descrie cum L-a cunoscut Pavel pentru prima dată pe Isus Mântuitorul? Tu l-ai cunoscut personal pe Domnul Isus? Dacă da, cum?
17. Apostolul Pavel, nu doar a vorbit despre calea Credinței, el a și scris. Cărțile lui se numesc
epistole/scrisori, câte a scris și cum se numesc?
20 Lumina Vechilor Cărări
CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”
Secţiunea: „Biografia apostolului Pavel”
„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și a Domnului Isus
Hristos, nădejdea noastră,…” (1Timotei 1:1).
Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit cartea Faptele Apostolilor şi povestirea de la “Rubrica copiilor – Acuila și Priscila – confecționeri de corturi”
Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se
punctează.
Premianţii acestei luni:
Luncan Vinicius – Dobra; Luncan Eunice – Dobra; Goleșie Alexandru-Claudiu – Dobra;
Goleșie Sergiu-Cadmiel – Dobra; Goleșie Damaris – Dobra; Mironose Simona – Sibiu;
Mironose Daniela – Sibiu; Naia Naomi-Mihaela – Remetea Mare; Naia Daniel – Remetea
Mare.
RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.04.2017!
21 Lumina Vechilor Cărări
1. Elcana – Anei, 1Samuel 10:8
2. Lidia – purpură, Faptele Apostolilor 16
3. Maria – a turnat mirul pe picioarele lui Isus, Ioan
12:3
4. Domnul Isus – cumpărarea unui ogor, Țarina
olarului, Matei 27
5. Gamaliel, Faptele Apostolilor 5:34
6. Vechiul Testament – Iosif, 20 sicli de argint, Iuda
- fratele lui, Noul Testament – Domnul Isus, 30
de arginți, Iuda Iscarioteanu. Geneza 37:26-28,
Matei 27
7. Iubirea de bani, 1Timotei 6:10
8. Înțelepciunea, Proverbe 8:11
9. Un om prețuit: a) măsura priceperii; Proverbe
12:8, b) păzește sufletul; Proverbe 27:18, c) un
duh blând și liniștit, 1Petru 3:3-4.
10. Încet la mânie și stăpân pe tine, Proverbe 16:32
11. Domnul Dumnezeu – lui Israel, Isaia 43:1-3
12. A fi iubit, Proverbe 22:1
13. 10 caracteristici ale femeii prețioase, interpretări
personale – Proverbe 31 - 6 puncte
RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: PREŢ ŞI PREŢUIRE
După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au
determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să
scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.
Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:
32 RON pentru 1 abonament în România.
30 EURO pentru 1 abonament în Europa.
32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.
La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.
Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.
Preţurile fixate includ şi taxele poştale.
Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar
dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.
Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.
Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele
Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.
Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:
Gică Vişan
OP. 1 CP. 13,
Rădăuţi 725400
Jud. Suceava
Adunarea zonală la Banat
Pentru ziua de sâmbătă, 18 martie de la ora 10, este programată o slujbă zonală pentru frați și surori, la
Biserica 3 din Lugoj. (persoană de contact: fratele Cornel Berzava cu tel.: 0766.499594). Cuvântul Scripturii în jurul căruia ne vom strânge va fi cel din epistola către Evrei, cap. 13.8: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în
veci !” Până atunci să zicem mereu: „Doamne, să vii te rugăm atunci la Lugoj !”
Aşa vorbeşte Domnul:
Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi
întrebaţi care sunt cărările cele
vechi, care este calea cea bună,
umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă
pentru sufletele voastre!
Ieremia 6:16
GICĂ VIŞAN
O. P. NR. 1 C.P. NR. 13
MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA
COD 725400
Tel. 0230/565625 - 0722/558243
Colectivul de redacţie
Ioan Nemeş
Vasile Breabăn
Avram Senciuc
Lucian Claudiu Şandra
Gusti Cheţec
Iliuţă Petruneac
Gică Vişan
Vasile Şindilar
CUPRINS
DE CE PLÂNG PREZBITERII?
GRĂDINA EDEN
A GUSTA DIN PLINĂTATEA SLAVEI
O VIAŢĂ… DISOCIATĂ
SĂ NU TRECEŢI PESTE CE ESTE SCRIS
ÎNCHINARE ŞI LAUDĂ ÎN NOUL LEGĂMÂNT
TU, CĂRUIA ŢI-E SCÂRBĂ DE IDOLI...
ACOLO ÎŢI VEI AŞEZA DARUL PE ALTAR!
DIN DRAGOSTE ŞI NESILIT DE NIMENI!
EUROPA
PUNCTUL 1, 2 ŞI 3!
RAHELA - AMENINŢATĂ CU PISTOLUL
ACULIA ŞI PRISCILA
CONCURS BIBLIC
DE CE MAI STAI?
De ce mai stai ?...
De ce mai stai în noapte și în tină,
Când Dumnezeu te cheamă și te cheamă
Să vii la El, să-ți dea a Lui lumină
Cu glasul dulce și duios de Mamă?
De ce amâi ca să primești iertarea,
Când El ți-o dă atât de iubitor...
Când poate azi mai afli îndurarea
Ce ai s-o plângi cândva sfâșietor?
De ce n-apuci pe drumul mântuirii,
Când el deschis îți șade-n fața ta
Când prețul scump și sfânt al fericirii
Ți l-a plătit Isus pe Golgota?
De ce mai stai și lenevești în zloată -
Și te complaci în somnul tău mizer
Și tot amâi mereu, pe altădată
Când timpul tău e-atât de efemer?...
Nu e păcat să pierzi atâta slavă,
Pe-un blid umil de linte și noroi
Când dincolo de-a lumii colb și pleavă
Te-așteaptă sus al laurilor foi?
Sau tu nu știi că rătăcind departe
De tot ce-i sfânt… de Dumnezeu … de Rai
Te-așteptă o zi de groază și de moarte,
O zi de judecată și de vai?!...
De ce să plângi atuncea în neștire,
Scrâșnind din dinți cu pumnii strânși și goi
Când azi primești iertare și iubire
Și drept la Viață-n ziua de apoi!
O dragul meu… apucă astăzi Calea
Pe care au mers toți sfinții până acum!
Rămâie-n urmă pustiită valea
Ispitelor ce te-au robit pe drum!
Și vino azi cu pocăință sfântă -
Și-mpacă-te acum cu Dumnezeu
Cât inima în piept ți se frământă
Și n-a-ncetat … s-aștepte Ceasul greu!...
Gh. Crăciun