daniel reisel the neuroscience of restorative justice.ro (1)

8/19/2019 Daniel Reisel the Neuroscience of Restorative Justice.ro (1)

1/11

Aș dori să vă vorbesc

despre cum ne putem schimbacreierul și societatea.

Vi-l prezint pe Joe.

Are 32 de ani și e un criminal.

L-am cunoscut acum 13 aniîn aripa ¹vieașilorº,

la Wormwood Scrubs, o închisoarede maximă securitate din Londra.

Vreau să vă imaginai acest loc.

Numele i se potrivește:

¹scursuri amărâteº.

Construită la sfârșitul erei victorienede către pușcăriașii înșiși,

închisoarea găzduiește acumcei mai periculoși deinui din Anglia.

Acești indivizi au săvârșitcrime de nedescris.

M-am dus acolo să le studiez creierul.

Eram cu colegi de laUniversity College din Londra

și aveam fonduri de laMinisterul Sănătăii din Regatul Unit.

Sarcina mea era să studiez

un grup de deinuicu diagnostic clinic de psihopai.

Asta înseamnă că erau cei mai duriși agresivi din întreaga închisoare.

Ce stă la rădăcina comportamentului lor?

Există o cauză neurologică a stării lor?

Iar dacă există vreo astfel de cauză,îi putem găsi un leac?

Vreau de aceea să vorbesc de schimbare,mai ales de schimbarea emoională.

De mic copil m-a intrigatcum se pot schimba oamenii.

Mama mea era psihoterapeută clinică


2/11

și uneori consulta pacieniiseara la noi acasă.

Când închidea ușa de la sufragerieeu îmi închipuiam

că în spatele ei se întâmplă ceva magic.

Aveam 5±6 ani.Mă apropiam tiptil în pijama

și mă așezam la ușă cu urechea lipită.

De câteva ori am adormit acolo

și trebuiau să mă împingă la o partecând se termina consultaia.

Cred că așa se face că am ajuns să intruîn sala de interogatoriu securizată

la prima mea vizită la Wormwood Scrubs.

Joe stătea la o masă de oel.M-a salutat cu o faă lipsită de expresie.

Gardianul închisorii mi-a ziscu o figură la fel de indiferentă:

¹La nevoie apăsai butonul roșuși venim cât putem de repede.º

(Râsete)

M-am așezat.

Ușa grea de metals-a trântit în spatele meu.

M-am uitat la butonul roșu.

Era pe peretele opus, în spatele lui Joe.

(Râsete)

M-am uitat la Joe.

Văzându-mă îngrijorat,

s-a aplecat spre mine

și mi-a zis cât a putut el de liniștitor:

¹Nu-i face griji.Oricum nu merge soneria.º

(Râsete)

În lunile care au urmat i-am examinat


3/11

pe Joe și pe ali deinui ca el,

în special capacitatea lor de a clasificaimagini care ilustrează emoii.

Le-am observat și reaciile fizicela aceste emoii.

De exemplu, majoritatea dintre noi,când ne uităm la imaginea unui om trist,

avem imediat o micăreacie fizică măsurabilă:

intensificarea ritmului cardiacsau a transpiraiei.

Psihopaii din studiul nostru,deși au putut descrie precis imaginile,

nu au avut emoiile corespunzătoare.

Nu au manifestat nicio reacie fizică.

Ca să spun așa, știau versuriledar nu și melodia empatiei.

Voiam să analizăm mai în detaliu,să le scanăm creierul cu RMN.

Iar asta s-a dovedit a fi o treabănu tocmai ușoară.

Imaginai-vă cum e să transporiun grup de psihopai prin centrul Londrei,

în lanuri și cătușe, la ore de vârf.

Iar ca să-i pui la RMNtrebuie să le scoi obiectele metalice,

inclusiv lanurile și cătușele,dar, mi s-a spus, și toate piercingurile.

După ceva timp am găsit totușiși un răspuns provizoriu.

Acești indivizi nu erau doar victimeleunei copilării nefericite.

Mai era ceva.

Indivizii ca Joe prezintă anomaliiîntr-o zonă numită amigdala cerebrală.

Amigdala e un organ în formă de migdală,aflat adânc în fiecare emisferă cerebrală.

E considerată esenialăîn manifestarea empatiei.


4/11

De obicei cu cât un om e mai empatic,cu atât amigdala e mai mare și mai activă.

Pușcăriașii noștriau o deficienă a amigdalei,

ceea ce duce probabil la lipsa de empatieși la comportamentul imoral.

Să ne oprim puin aici.

De obicei comportamentul moralse dobândește natural în timpul creșterii,

la fel ca vorbirea.

La vârsta de 6 luni

aproape toi deosebimobiectele animate de cele neanimate.

La vârsta de 12 luni

cei mai muli copii pot să imiteaciunile voluntare ale celor din jur.

De exemplu, când mamaridică mâinile să se întindă,

copilul o imită și ridică și el mâinile.

La început nu-i iese perfect.

Îmi amintesc de vărul meu Sasha.

Avea doi ani și răsfoia o carte ilustrată.

Își umezea un deget cu limba,dar dădea foaia cu mâna cealaltă.

Iar și-l umezeași iar folosea mâna cealaltă.

(Râsete)

Puin câte puin punem bazelecreierului social.

Astfel, pe la 3±4 ani

majoritatea copiilor, nu toi,

devin capabili să descifrezeinteniile celorlali,

o altă condiie necesară pentru empatie.

Faptul că această dezvoltare evolutivăeste universală,


5/11

indiferent unde ești pe globsau de ce cultură aparii,

sugerează convingător că bazelecomportamentului moral sunt înnăscute.

Dacă vă îndoii de asta,

încercai, ca mine,să nu vă inei promisiunea

faă de un copil de patru ani.

Vei afla că la patru animintea nu e câtuși de puin naivă.

Seamănă cu un briceag elveian,

cu module mentale solide,ascuite bine în timpul creșterii,

și cu un acut sim al dreptăii.

Primii ani sunt cruciali.

Se pare că există o perioadă critică,

după care stăpânirea noiunilor moraledevine mai dificilă,

cum e pentru aduliînvăarea limbi străine.

Nu înseamnă că e imposibil.

Recent, un minunat studiude la Universitatea Stanford

a arătat că persoanele care joacăun joc de realitate virtuală

în rolul unui supererou bun și săritor

devin apoi mai iubitori și mai săritorifaă de cei din preajmă.

Cu asta nu propun să-i înzestrămpe criminali cu superputeri,

ci sugerez că trebuie să găsim o cale

încât Joe și alii ca elsă-și modifice creierul și comportamentul

spre binele lor și al nostru al tuturor.

Dar poate fi modificat creierul?

Timp de peste 100 de ani,


6/11

neuroanatomiștii și apoi neurobiologii

au susinut că după faza iniialăa dezvoltării în copilărie

nu mai pot crește celule noiîn creierul uman adult.

Creierul se poate schimbadoar în anumite limite fixe.

Asta era dogma.Dar apoi, în anii 1990,

urmând exemplul lui Elizabeth Gouldde la Princeton și al altora,

studiile au început să aducă dovezipentru neurogeneză,

nașterea de neuroni noiîn creierul mamiferelor adulte,

la început în bulbul olfactiv,responsabil de simul mirosului,

apoi în hipocamp,cu rol în memoria de scurtă durată,

și în sfârșit în amigdala cerebrală.

Pentru a înelegecum funcionează acest proces,

i-am lăsat pe psihopai și am colaboratcu un laborator din Oxford

specializat în procesede învăare și dezvoltare.

În loc de psihopai, mă ocupam cu șoareci,

pentru că aceleași reacii cerebrale

se manifestă la multe speciide animale sociale.

Dacă crești un șoareceîntr-o cușcă standard,

ca o cutie de pantofi căptușită cu vată,singur și fără prea muli stimuli,

nu numai că nu prosperă, ci adesea capătăcomportamente ciudate și repetitive.

Acest animal, prin natura lui sociabil,își pierde capacitatea de integrare socială


7/11

și devine chiar agresivcând îl pui cu ali șoareci.

În schimb cei crescui într-un mediupe care îl numim ¹îmbogăitº,

într-un spaiu mai mare, cu ali șoareci,cu roi, scări și zone de explorat,

au dat semne de neurogeneză,apariia de noi celule în creier.

În plus vedem că au mai mult succesla teste de învăare și de memorie.

Sigur, nu-și dezvoltă moralitatea

cât să ducă sacoșa șoarecilor în vârstăcare vor să treacă strada.

Dar mediul îmbogăit ducela un comportament sănătos, sociabil.

În schimb șoarecii crescui

într-o cușcă standard,nu foarte diferităde o celulă de închisoare,

prezintă niveluri extrem de scăzutede neuroni noi în creier.

Știm bine acum că amigdala mamiferelor,inclusiv a primatelor, ca omul,

dă semne de neurogeneză.

În unele zone ale creieruluipeste 20% din celule sunt nou create.

Abia începem să înelegemce funcie anume au aceste celule.

Dar s-ar putea ca creierul să fie capabilde schimbări extraordinare

mult după atingerea maturităii.

Totuși creierul uman e șiextrem de sensibil la stresul din mediu.

Hormonii de stres, glucocorticoizii,produși de creier,

suprimă creșterea acestor celule noi.

Cu cât stresul e mai mare,cu atât mai puin se dezvoltă creierul.

Iar asta reduce adaptabilitatea


8/11

și ridică nivelul de stres.

E relaia dintre înnăscut și dobândit,

în timp real, sub ochii noștri.

Și dacă stai să te gândești,

e o ironie că soluia noastră actualăpentru indivizii cu amigdale stresate

e să-i plasăm într-un mediu care inhibăorice șansă de continuare a dezvoltării.

Sigur, pedeapsa cu închisoareae o parte necesară

a sistemului de justiie penalăși a protejării societăii.

Nu sugerăm ca infractorii să prezinteun RMN ca probă în instană

și să fie lăsai în libertate

pentru că au o anomalie în amigdală.De fapt e chiar invers.

Tocmai pentru că creierul se poate schimba

trebuie să fim responsabilipentru faptele noastre,

iar ei să fie responsabilipentru propria lor recuperare.

O formă de reabilitare

care ar putea da rezultatesunt programele de justiie restaurativă.

Victimele, dacă acceptă să participe,se întâlnesc faă în faă cu făptașii,

în condiii de sigurană și organizat.

Făptașul e încurajat să-și asumeresponsabilitatea pentru faptele sale,

iar victima are un rol activ

în tot acest proces.

În aceste condiii făptașul vede,

poate pentru prima oară,

că victima e o persoană reală,

cu gânduri, sentimenteși reacii emoionale autentice.


9/11

Asta stimulează amigdala

și poate fi o metodă de reabilitaremai eficientă decât simpla detenie.

Astfel de programe nu dau rezultatela toi, dar pentru muli

ar putea fi un modde a le topi sufletul îngheat.

Deci ce-am putea face?

Cum putem aplica aceste cunoștine?

Aș vrea să rămânei cu trei leciipe care le-am învăat eu.

Primul lucru pe care l-am învăate că trebuie să ne schimbăm mentalitatea.

De când s-a construitWormwood Scrubs acum 130 de ani

societatea a avansat în toate aspecteleadministrării școlilor și spitalelor.

Dar când vine vorba de închisori

e ca și cum ne-am întoarcela vremea lui Dickens

sau chiar în Evul Mediu.

Cred că prea mult timpne-am permis să ne complăcem

în ideea falsă că firea omuluinu se poate schimba,

iar ca societate plătim scump eroarea.

Știm că creierul e capabilde schimbări extraordinare,

iar cel mai bun modde a le produce, chiar și la aduli,

e să schimbi și să modulezi

mediul înconjurător.

Al doilea lucru pe care l-am învăat

e că trebuie să ne aliem cu aceia

care cred că știina e o parte integrantăa schimbărilor sociale.

E destul de ușor pentru un neurobiolog


10/11

să-i facă un RMN unui deinutde maximă securitate.

De fapt nu-i așa ușor.

Dar până la urmă vrem să verificăm

dacă putem reduce numărul recidivelor.

Pentru a răspunde

la astfel de întrebări complexeavem nevoie ca oamenidin diferite domenii:

oameni de știină și medici de laborator,asisteni sociali și factori de decizie,

filantropi și activiștipentru drepturile omului,

care să lucreze împreună.

Și în sfârșit cred că trebuiesă ne modificăm propriile amigdale,

pentru că esena problemeinu e cine e Joe, ci cine suntem noi.

Trebuie să renunăm la părereacă Joe este iremediabil pierdut,

pentru că dacă noiîl considerăm pe Joe irecuperabil,

cum ar putea el să se considere altfel?

Peste încă 10 ani Joe va fi eliberatde la Wormwood Scrubs.

O să facă parte din cei 70% din deinuicare până la urmă recidivează

și se întorc în sistemul de detenie?

N-ar fi mai bine dacă în timpul detenieiJoe ar putea să-și antreneze amigdala,

stimulând astfel creșterea de celule

și legături neuronale noi,

astfel încât să privească altfel lumeacând se întoarce în societate?

Cu sigurană că asta ar fispre binele tuturor.

(Aplauze)


11/11

Mulumesc.

(Aplauze)

daniel reisel the neuroscience of restorative justice.ro (1)

Documents