curtea de apel timiŞoara - justportal.just.ro/59/documents/decizii relevante/c ap timisoara lmas t3...
TRANSCRIPT
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE
SECŢIA Litigii de muncĂ ŞI ASIGURĂRI
SOCIALE
Trimestrul III - 2015
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:
Judecător Dr. Carmen PÂRVULESCU
Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI
Pagină 2 din 36
Cuprins
&. Dreptul muncii................................................................................................................................... 3
1. Lămurire dispozitiv. Obiectul cererii ....................................................................................... 3
2. Litigiu de muncă. Admisibilitatea unei cereri de intervenţie voluntară principală ............ 5
3. Încetarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor pe perioada derulării
procedurii de concediere colectivă. Inexistenţa dreptului salariatului la compensaţia
prevăzută de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ................................................ 10
4. Recalculare drepturi de pensie. Caracterul permanent al unui spor prevăzut prin
contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi dovedirea acestuia .................................. 21
5. Revizuire. Admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe o decizie a Curţii
Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unei legi, unei ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă................................................................................ 31
6. Stabilirea condiţiilor de muncă. Calitate procesuală pasivă ............................................. 33
Pagină 3 din 36
&. Dreptul muncii
1. Lămurire dispozitiv. Obiectul cererii
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 443
Obiectul cererii de lămurire a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti îl constituie, pe
de o parte, determinarea înţelesului, întinderii sau aplicării acestuia şi, pe de altă
parte, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii din cuprinsul lui.
Astfel, lămurirea dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti nu poate avea ca efect
modificarea acestuia, întrucât nu reprezintă un mijloc procedural destinat anulării sau
schimbării hotărârii.
Prin urmare, cu ocazia soluţionării unei cereri de lămurire a dispozitivului unei
hotărâri judecătoreşti nu poate fi modificată calitatea părţilor şi nu pot fi readuse în
discuţie aspectele tranşate prin hotărârea de fond.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 1149 din 23 septembrie 2015, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 780/6.06.2014, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în
dosarul nr. 526/115/2014, s-au respins excepţiile invocate şi s-a admis în parte
acţiunea formulată de către reclamantul P.B. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul
Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin şi Ministerul Finanţelor
Publice.
Totodată, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului dobânda legală pentru
sumele datorate şi rămase neexecutate din sentinţa civilă nr. 72/14.09.2007,
pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 1372/115/2007, irevocabilă
prin Decizia civilă nr. 144/29.03.2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara,
începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii integrale a sumelor
datorate.
Apelurile declarate de către pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Caraş-Severin
împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate, iar apelul formulat de către
pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin,
împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti a fost admis în parte prin decizia civilă nr.
986/21.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul 526/115/2014,
astfel încât sentinţa civilă nr. 780/6.06.2014, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin
în dosarul nr. 526/115/2014, a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acţiunii
reclamantului P.B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca
Pagină 4 din 36
urmare a lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, fiind menţinute în rest
celelalte dispoziţii ale sentinţei civile.
La data de 21 aprilie 2015, reclamantul P.B. a solicitat lămurirea dispozitivului
sentinţei civile nr. 780/6.06.2014, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul
nr. 526/115/2014, în sensul de a se preciza faptul că dobânda legală ce i-a fost
acordată se calculează conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului
nr. 13/2011 referitoare la dobânda legală penalizatoare.
Prin încheierea din data de 18.05.2015, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în
dosarul nr. 526/115/2014, a fost admisă cererea formulată de către reclamantul P.B.
în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiției Bucureşti, Curtea de Apel Timişoara,
Tribunalul Caraş-Severin şi Ministerul Finanţelor Publice, pârâţii fiind obligaţi să
plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din
Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, reţinând incidenţa prevederilor art. 443 Cod
procedură civilă.
În termenul legal, respectiv la data de 12.06.2015, împotriva încheierii de lămurire a
dispozitivului a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Caraş-Severin, apel înregistrat la Curtea de Apel Timişoara sub
nr. 1000/59/26.06.2015.
Prin cererea de apel pendinte se solicită admiterea apelului şi modificarea încheierii
apelate, în sensul respingerii cererii faţă de Ministerul Finanţelor Publice, întrucât
acesta nu are calitate procesuală pasivă.
În motivarea cererii de apel se arată, în esenţă, că Ministerul Finanţelor Publice nu
trebuie confundat cu Statul Român şi cu bugetul de stat, rolul său fiind de a răspunde
de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor
principali de credite ai acestui buget, precum şi bugetelor locale, respectând
procedura reglementată de Legea finanţelor publice.
Atribuţii în salarizarea reclamantului are Ministerul Justiţiei, care este ordonator
principal de credite, în sensul lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului
Finanţelor Publice, în astfel de litigii, fiind şi practica instanţelor din Bucureşti, Buzău,
Constanţa etc.
La cererea de apel a fost anexat Ordinul nr. 15002013 al Ministerului Finanţelor
Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi adresa nr. 37808/4.06.2015 a
Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală Juridică.
Intimaţii nu au depus întâmpinare şi nici nu s-au prezentat în instanţă pentru a-şi
exprima punctul de vedere faţă de apelul declarat.
Pagină 5 din 36
Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate, a dispoziţiilor art.
466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că apelul este
neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.
Conform art. 443 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul în care sunt
necesare lămurire cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului
hotărârii ori dacă aceasta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei
să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. Potrivit art. 443 alin.
(2) din Codul de procedură civilă, cererea va fi soluţionată cu citarea părţilor.
Apelul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice împotriva încheierii de lămurire a
dispozitivului vizează doar calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice a fost
tranşată definitiv, cu autoritate de lucru judecat, în litigiul soluţionat prin sentinţa civilă
nr. 780/6.06.2014, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr.
526/115/2014, astfel cum a fost schimbată decizia civilă nr. 986/21.10.2014,
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul 526/115/2014, sentinţă al cărei
dispozitiv a fost lămurit prin încheierea ce formează obiectul prezentului apel.
Prima instanţă a fost investită să lămurească doar care este cuantumul dobânzii la
care au fost obligaţi pârâţii, cu ocazia soluţionării cererii de lămurire a dispozitivului
neputând fi modificată calitatea părţilor şi neputând fi readuse în discuţie aspecte
tranşate prin hotărârea de fond.
Faţă de cele de mai sus, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul a lămurit
hotărârea în contradictoriu şi cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru considerentele expuse anterior, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, Curtea a respins apelul declarat de către pârâtul Ministerul
Finanţelor Publice, ca neîntemeiat.
2. Litigiu de muncă. Admisibilitatea unei cereri de intervenţie voluntară
principală
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 61 alin. (1), alin. (2)
Conform art. 61 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, intervenţia
voluntară principală este folosită de către terţul care acţionează pentru a obţine
pentru sine un profit, urmărind să i se recunoască sau să i se stabilească un drept
propriu. Acest drept poate fi chiar cel dedus judecăţii de către reclamant, dar poate fi
şi un drept doar strâns legat de cel pretins de către reclamant.
Intervenientul nu poate pretinde, însă, pentru sine dreptul dedus judecăţii de către
reclamanţii care invocă drepturi personale ce derivă din raporturile lor de muncă. El
nu poate cere să i se stabilească dobânzi legale decurgând din neexecutarea unei
Pagină 6 din 36
obligaţii născute din raporturile de muncă în care subiecte sunt reclamanţii şi pârâţii
din cererea de chemare în judecată, chiar dacă drepturile salariale ale reclamanţilor
şi intervenientului au fost stabilite prin aceleaşi titluri executorii şi derivă din raporturi
juridice de muncă similare, încheiate cu acelaşi angajator.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 946/A din 7 iulie 2015, dr. C.P.
Prin încheierea din 28.05.2015, pronunţată în dosarul nr. 5368/111/2014, Tribunalul
Arad a respins cererea de intervenţie formulată de către intervenientul L.I. în
contradictoriu cu reclamanţii L.Ş.I., B.R.L., G.H.D., L.C., P.R., A.R., B.L., B.Z.H.,
B.V.F., B.C., C.D., D.C., G.C., H.C., M.R., M.C., M.C., P.N., A.M., B.P., B.D., C.S.M.,
C.A., C.I., F.A., H.J., O.L.M., P.I., P.F., T.I., reprezentaţi prin mandatar C.A., şi cu
pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad şi Ministerul
Finanţelor Publice Arad, reprezentat prin Direcţia Regională Generală a Finanţelor
Publice – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, ca inadmisibilă.
Totodată, a suspendat, în baza art. 520 alin. (4) din Codul procedură civilă, cauza
privind acţiunea civilă formulată de către reclamanţii: L.Ş.I., B.R.L., G.H.D., L.C.,
P.R., A.R., B.L., B.Z.H., B.V.F., B.C., C.D., D.C., G.C., H.C., M.R., M.C., M.C., P.N.,
A.M., B.P., B.D., C.S.M., C.A., C.I., F.A., H.J., O.L.M., P.I., P.F., T.I., reprezentaţi prin
mandatar C.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel
Timişoara, Tribunalul Arad şi Ministerul Finanţelor Publice Arad, reprezentat prin
Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Arad, până la soluţionarea, de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, a dosarului nr. 16/1/2014/HP/C.
Pentru a pronunţa această încheiere, tribunalul a reţinut că reclamanţii solicită
drepturi cu caracter personal, iar potrivit art. 61 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine dreptul dedus
judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.
Intervenientul L.I., formulând o cerere de intervenţie principală, nu poate pretinde
pentru sine dreptul dedus judecăţii de reclamanţi, deoarece aceştia invocă drepturi
personale ce derivă dintr-un raport de muncă, iar o condiţie de admisibilitate a
intervenţiei principale este ca intervenientul să pretindă pentru sine dreptul dedus
judecăţii. Această condiţie nu este îndeplinită în cauză, deoarece intervenientul
principal nu solicită pentru sine dreptul dedus judecăţii de reclamanţi sau un drept
strâns legat de acesta, ci solicită drepturi personale ce derivă tot dintr-un raport de
muncă.
Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat că, cererea de intervenţie
principală, formulată de către intervenientul Lazăr Ioan, nu îndeplineşte condiţiile de
Pagină 7 din 36
admisibilitate prevăzute de art. 61 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel încât
a respins-o ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte suspendarea judecării cauzei, solicitată de reclamanţi în temeiul
art. 520 alin. (4) din Codul procedură civilă, tribunalul a reţinut că este motivată de
faptul că dosarul aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa
supremă a fost sesizată să se pronunţe cu privire la „data de la care se datorează
dobânda legală pentru drepturile salariale …”, a fost amânat la data de 22.06.2015.
Examinând cererea de suspendare a judecăţii cauzei, a considerat că este
întemeiată, deoarece de dezlegarea problemei de drept depinde soluţionarea cauzei,
astfel încât a admis cererea de suspendare a procesului până la soluţionarea, de
către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dosarului nr. 16/1/2014/HP/C.
Împotriva acestei încheieri, a declarat apel, în termenul legal, intervenientul L.I., prin
care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea încheierii apelate, în sensul admiterii
în principiu a cererii de intervenţie principală formulată în cauză.
În motivarea cererii de apel se arată că încheierea apelată este nelegală prin
raportare la prevederile art. 61 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât
intervenientul „pretinde un drept strâns legat de dreptul judecăţii”, respectiv de
dreptul ce formează obiectul cererii principale.
Astfel, se susţine că reclamanţii din cererea principală solicită obligarea pârâţilor la
plata dobânzilor legale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi de art. 3
alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, aferente drepturilor salariale stabilite
prin următoarele titluri executorii: sentinţa civilă nr. 26/2008 a Tribunalului Arad şi
decizia civilă nr. 550/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa civilă nr. 139/2008 a
Tribunalului Arad şi decizia civilă nr. 1211/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa
civilă nr. 1080/2009 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr. 1522/2009 a Curţii de Apel
Timişoara, sentinţa civilă nr. 68/2008 a Tribunalului Caraş-Severin şi decizia civilă nr.
1800/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa civilă nr. 798/2008 a Tribunalului
Caraş-Severin şi decizia civilă nr. 1748/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa
civilă nr. 213/2008 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr. 1559/R/2008 a Curţii de
Apel Timişoara, sentinţa civilă nr. 429/2007 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr.
621/2007 a Curţii de Apel Timişoara. Aceste drepturi salariale derivă din raporturile
juridice de muncă avute cu angajatorul: Tribunalul Arad, iar dobânzile sunt solicitate
de la scadenţa obligaţiei de plată până la plata integrală a creanţei principale.
Intervenientul solicită obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale prevăzute prin
aceleaşi dispoziţii legale aferente drepturilor salariale stabilite prin aceleaşi titluri
executorii, în care are calitatea de „parte”. Drepturile sale salariale derivă dintr-un
raport juridic de muncă identic, încheiat cu acelaşi angajator, iar dobânzile sunt
solicitate tot de la scadenţa obligaţiei de plată a creanţelor principale până la plata
integrală a acestei creanţe.
Pagină 8 din 36
Prin precizarea depusă, în cauză, la termenul din 11.12.2004, s-a solicitat dobânda
aferentă drepturilor salariale cuvenite, exclusiv, pentru perioada în care raportul
juridic de muncă al intervenientului cu angajatorul era valabil. De altfel, prin raportul
de expertiză efectuat în cauză, aceste drepturi au fost calculate numai pentru
această perioadă, respectiv până la data de 30.05.2008. Acest aspect reprezintă o
chestiune de fond, însă precizarea este necesară pentru a înlătura orice îndoială cu
privire la „corectitudinea” demersului său judiciar.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 64-65, art. 466, art. 470-471 şi art. 480 alin. (2) din
Codul de procedură civilă.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi
alin. (2) şi ale art. 62 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 64 alin. (2) şi alin. (4) Cod de
procedură civilă, Curtea constată că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi
expuse în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii L.Ş.I., B.R.L., G.H.D., L.C., P.R.,
A.R., B.L., B.Z.H., B.V.F., B.C., C.D., D.C., G.C., H.C., M.R., M.C., M.C., P.N., A.M.,
B.P., B.D., C.S.M., C.A., C.I., F.A., H.J., O.L.M., P.I., P.F., T.I., reprezentaţi prin
mandatar C.A., au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel
Timişoara, Tribunalul Arad şi Ministerul Finanţelor Publice Arad, reprezentat prin
Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice – Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Arad, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa,
să dispună obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale prevăzute de Ordonanţa
Guvernului nr. 9/2000 şi de art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011,
aferente drepturilor salariale stabilite prin următoarele titluri executorii: sentinţa civilă
nr. 26/2008 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr. 550/2009 a Curţii de Apel
Timişoara, sentinţa civilă nr. 139/2008 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr.
1211/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa civilă nr. 1080/2009 a Tribunalului
Arad şi decizia civilă nr. 1522/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa civilă nr.
68/2008 a Tribunalului Caraş-Severin şi decizia civilă nr. 1800/2009 a Curţii de Apel
Timişoara, sentinţa civilă nr. 798/2008 a Tribunalului Caraş-Severin şi decizia civilă
nr. 1748/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa civilă nr. 213/2008 a Tribunalului
Arad şi decizia civilă nr. 1559/R/2008 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa civilă nr.
429/2007 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr. 621/2007 a Curţii de Apel Timişoara,
cu începere de la scadenţa obligaţiei de plată până la plata integrală a creanţelor
principale.
Intervenientul L.I. a formulat o cerere de intervenţie principală împotriva pârâţilor
Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad şi Ministerul Finanţelor
Publice Arad, reprezentat prin Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice –
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, solicitând instanţei ca, prin
hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata dobânzilor
Pagină 9 din 36
legale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi de art. 3 alin. (2) din
Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, aferente drepturilor salariale stabilite prin
următoarele titluri executorii: sentinţa civilă nr. 26/2008 a Tribunalului Arad şi decizia
civilă nr. 550/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa civilă nr. 139/2008 a
Tribunalului Arad şi decizia civilă nr. 1211/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa
civilă nr. 1080/2009 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr. 1522/2009 a Curţii de Apel
Timişoara, sentinţa civilă nr. 68/2008 a Tribunalului Caraş-Severin şi decizia civilă nr.
1800/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa civilă nr. 798/2008 a Tribunalului
Caraş-Severin şi decizia civilă nr. 1748/2009 a Curţii de Apel Timişoara, sentinţa
civilă nr. 213/2008 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr. 1559/R/2008 a Curţii de
Apel Timişoara, sentinţa civilă nr. 429/2007 a Tribunalului Arad şi decizia civilă nr.
621/2007 a Curţii de Apel Timişoara, cu începere de la scadenţa obligaţiei de plată
până la plata integrală a creanţelor principale.
Art. 61 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că: „oricine are interes poate
interveni într-un proces care se judecă între părţile originare”, iar art. 61 alin. (2) din
Codul de procedură civilă dispune că: „intervenţia este principală, când intervenientul
pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns
legat de acesta”.
Prin urmare, intervenţia voluntară principală este folosită de către terţul care
acţionează pentru a obţine pentru sine un profit, urmărind să i se recunoască sau să i
se stabilească un drept propriu. Acest drept poate fi chiar cel dedus judecăţii de către
reclamant, dar poate fi şi un drept doar strâns legat de cel pretins de către reclamant.
În speţă, nu este admisibilă în principiu cererea de intervenţie voluntară, formulată de
către intervenientul L.I., cum corect a apreciat prima instanţă, întrucât intervenientul
nu poate pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii de către reclamanţi, care invocă
drepturi personale ce derivă din raporturile lor de muncă. El nu poate cere să i se
stabilească dobânzi legale decurgând din neexecutarea unei obligaţii născute din
raporturile de muncă în care subiecte sunt reclamanţii şi pârâţii din cererea de
chemare în judecată, chiar dacă drepturile salariale ale reclamanţilor şi
intervenientului au fost stabilite prin aceleaşi titluri executorii şi derivă din raporturi
juridice de muncă similare, încheiate cu acelaşi angajator.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că, cererea de intervenţie principală,
formulată de către intervenientul L.I., nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate
prevăzute de art. 61 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 64 alin. (4) coroborat cu art.
480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul formulat de către
intervenientul-apelant L.I.
Pagină 10 din 36
3. Încetarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor pe
perioada derulării procedurii de concediere colectivă. Inexistenţa
dreptului salariatului la compensaţia prevăzută de contractul colectiv de
muncă la nivel de unitate
Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 55, art. 58, art. 65 – art. 74
Conform art. 55 şi art. 58 coroborat cu art. 65 – art. 74 din Codul muncii, încetarea
contractului individual de muncă ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de
acestea, este o modalitate distinctă de încetare a contractului individual de muncă,
care nu poate fi confundată cu încetarea acestuia ca urmare a voinţei unilaterale a
angajatorului, manifestată în cazul concedierii colective, chiar dacă acordul părţilor
intervine în timpul procedurii de concediere colectivă, respectiv după comunicarea
preavizului către salariat, dar la o dată anterioară împlinirii termenului de preaviz.
Un astfel de salariat nu se află în situaţia juridică a unei persoane concediate pentru
motive care nu ţin de persoana sa şi nu poate beneficia de compensaţiile prevăzute
în contractul colectiv de muncă în favoarea salariaţilor concediaţi pentru motive care
nu ţin de persoana lor, nefiind discriminat în raport cu salariaţii al căror contract
individual de muncă a încetat ca urmare a concedierii colective şi care au încasat o
astfel de compensaţie, întrucât situaţiile lor juridice nu sunt identice. Scopul
compensaţiei reglementată de contractul colectiv de muncă de la nivelul
angajatorului constă în compensarea pierderii venitului salarial de către persoanele
disponibilizate din motive neimputabile lor şi asigurarea sumelor necesare
subzistenţei acestora pe perioada imediat următoare concedierii colective şi până la
găsirea unui nou loc de muncă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 955 din 7 iulie 2015, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 152/12.03.2015, pronunţată în dosarul nr. 5551/108/2014,
Tribunalul Arad a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta B.M.A. în
contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare Bucureşti şi
Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare - Filiala Arad şi a obligat pârâtele la plata
unei compensaţii echivalente a 7 (şapte) salarii de bază, sumă actualizată cu indicele
de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale începând cu data de 22.12.2011 şi până
la data plăţii efective, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că
reclamanta a fost angajată a societăţii pârâte, iar la data de 29.11.2011, prin
preavizul nr. 3557, i s-a adus la cunoştinţă că, urmare a desfiinţării ANIF R.A., s-au
desfiinţat toate locurile de muncă, aceasta conducând la concedierea colectivă a
tuturor salariaţilor. Conform art. 75 alin. (1) din Codul muncii, i s-a acordat un preaviz
de 20 zile lucrătoare, la expirarea acestuia, încetându-i contractul individual de
muncă.
Pagină 11 din 36
Prin Decizia nr. 73/22.12.2011, reclamantei i-a încetat contractul individual de
muncă, în temeiul art. 55 lit. b din Codul muncii, republicat, determinat de desfiinţarea
locului de muncă şi a postului ocupat şi urmare a cererii sale.
La data concedierii, respectiv a încetării contractului individual de muncă urmare a
desfiinţării efective a postului, reclamanta beneficiază de toate drepturile conferite de
legislaţia în vigoare, precum şi de compensaţia echivalentă a 7 salarii de bază,
prevăzută art. 12 alin. (3) din Cap. II la contractul colectiv de muncă la nivel de ANIF
R.A. pentru anii 2009-2010, cu modificările şi completările ulterioare.
În luna noiembrie 2011, a avut loc o concediere colectivă, în urma aplicării Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2011, comunicându-i-se reclamantei preavizul de 20
zile lucrătoare, în care se arată că desfiinţarea Administraţiei Naţională a
Îmbunătăţirilor Funciare RA, conform prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 82/2011, conduce la desfiinţarea tuturor locurilor de muncă la ANIF
R.A. şi la concedierea colectivă a salariaţilor ANIF R.A. În acest sens, conducerea
Administraţiei Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare R.A. a iniţiat procedura de
concediere colectivă, prevăzută la art. 65-80 din Codul muncii, republicat.
Prin Decizia nr. 57/21.12.2011, începând cu data de 22.12.2011, reclamanta a fost
reangajată, în postul de consilier la Biroul Financiar – Contabilitate, în cadrul Filialei
de Îmbunătăţiri Funciare Arad a Agenţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare,
încheindu-se contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
Dreptul reclamantei la plata compensaţiilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 12 pct. 3 din
contractul colectiv de muncă, s-a născut la momentul încetării raporturilor de muncă,
încetare comunicată acesteia prin preavizul nr. 3557/29.11.2011, decizia de încetare
producând efecte cu caracter definitiv, în condiţiile necontestării ei de către salariat.
Clauza stabilită de către partenerii sociali din contractul colectiv de muncă nu
prevede o condiţionare a recunoaşterii dreptului salariatului la plata compensaţiei, în
funcţie de o eventuală reîncadrare, astfel că susţinerile pârâtei din acest punct de
vedere nu pot fi primite.
Este cert că raporturile de muncă dintre reclamantă şi Administraţia Naţională a
Îmbunătăţirilor Funciare R.A. au încetat la data stabilită prin decizie, astfel că
salariata a dobândit dreptul la plata compensaţiei.
Angajarea ulterioară a reclamantei în cadrul Agenţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor
Funciare nu prezintă relevanţă pentru obiectul litigiului dedus judecăţii, deoarece au
luat naştere alte raporturi de muncă, distincte. Cea de a doua angajare s-a realizat
independent de calitatea reclamantei de fostă salariată a Administraţiei Naţionale a
Îmbunătăţirilor Funciare R.A., pe bază de concurs, selectarea personalului fiind
efectuată în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 286/2011, cu
precizarea că la concursul organizat pentru ocuparea unui post vacant a avut
Pagină 12 din 36
posibilitatea să participe orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale şi
condiţiile specifice stabilite prin fişa postului pentru ocuparea respectivei funcţii
contractuale.
Faptul că pârâta nu a preluat personalul Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor
Funciare R.A., în limita numărului maxim de posturi prevăzute de art. 1 alin. (2) şi
alin. (4), deoarece deveneau aplicabile dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 286/2011,
nu înlătură obligaţia pârâtei de plată a compensaţiei, câtă vreme s-a optat pentru
modalitatea de reorganizare reglementată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
82/2011, ceea ce a presupus desfiinţarea Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor
Funciare R.A. şi înfiinţarea Agenţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare Bucureşti,
cu o nouă structură de organizare şi funcţionare.
Dacă s-ar accepta apărarea pârâtei referitoare la faptul că reclamantei i-a încetat
contractul de muncă în temeiul art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003, modificată şi
completată, urmare a cererii sale, şi astfel nu are dreptul la plata unor sume
compensatorii, s-ar ajunge la situaţia producerii unor efecte diferite pentru salariaţii
aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, ceea ce nu poate fi reţinut, respectiv ca un salariat
care s-ar fi reangajat la un alt angajator să poată beneficia de plata compensaţiei, în
timp ce reclamanta care s-a angajat, ulterior, la Agenţia Naţională a Îmbunătăţirilor
Funciare, să nu încaseze compensaţia, deşi cele două ipoteze sunt identice,
deoarece pârâta a fost înfiinţată prin Ordonanţa Guvernului nr. 82/2011, funcţionând
ca persoană juridică distinctă de Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare
R.A.
Conform art. 3 alin. (2) din actul normativ anterior enunţat, la data încheierii
protocolului de predare-preluare a patrimoniului, Administraţia Naţională a
Îmbunătăţirilor Funciare s-a desfiinţat.
Din adeverinţa nr. 2443/08.10.2014, rezultă că reclamanta avea un salariu lunar de
bază, la data de 22.12.2011, data încetării contractului de muncă, de 2.047 lei.
În ceea ce priveşte inopozabilitatea clauzelor contractului colectiv de muncă, critica
pârâtei a fost înlăturată, deoarece, chiar dacă nu a fost parte semnatară a
contractului colectiv de muncă, pârâta, preluând patrimoniul Administraţiei Naţionale
a Îmbunătăţirilor Funciare, deşi funcţionează ca o persoană juridică nou înfiinţată,
subsecvent a preluat şi obligaţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă, ce
decurg din concedierea colectivă, obligaţii ce nu au fost aduse la îndeplinire până la
momentul încheierii protocolului, respectiv desfiinţării Administraţiei Naţionale a
Îmbunătăţirilor Funciare, de către această din urmă persoană juridică, în calitate de
fost angajator.
Conform art. 166 alin. (4) din Codul muncii,republicat, întârzierea la plată a salariului
atrage obligaţia angajatorului de a plăti daune-interese pentru repararea prejudiciului
produs salariatei, fiind întemeiată cererea reclamantei de obligare la plata dobânzii
Pagină 13 din 36
legale aferente de la data scadenţei şi până la stingerea efectivă a debitului,
reprezentând prejudiciul produs prin neplata salariului la termenul prevăzut în
contractul individual de muncă.
Prin încheierea de îndreptare a erori materiale pronunţată la data de 16.04.2015, în
dosarul nr. 5551/108/2014, Tribunalul Arad a respins cererea de îndreptare formulată
de către reclamanta B.M.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de
Îmbunătăţiri Funciare Bucureşti şi Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare -
Filiala Arad, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această încheiere, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 442 din Codul
de procedură civilă, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile
părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau
încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere, instanţa pronunţându-se printr-o
încheiere dată în camera de consiliu, părţile fiind citate numai dacă instanţa
socoteşte că este necesar să dea anumite lămuriri.
Prin cererea de îndreptare, reclamanta a solicitat îndreptarea hotărârii cu privire la
consemnarea susţinerilor cuprinse în motivarea acţiunii şi a susţinerilor din
răspunsului la întâmpinare, susţineri care nu se regăsesc în considerentele hotărârii,
după cum susţine reclamanta.
Prima instanţă a constatat că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură
civilă, hotărârea va cuprinde în considerentele acesteia „susţinerile pe scurt ale
părţilor”, ceea ce înseamnă că instanţa nu este datoare să copieze cuvânt cu cuvânt
motivarea acţiunii introductive de instanţă şi nici ceea ce reclamanta a scris în
răspunsul la întâmpinare, ci trebuie să facă un rezumat al acestora, arătând pe scurt
care au fost motivele acţiunii şi ceea ce s-a susţinut în răspunsul la întâmpinare.
Această redare pe scurt a susţinerilor părţilor, respectiv ceea ce a susţinut
reclamanta prin acţiunea introductivă de instanţă şi prin răspunsul la întâmpinare, se
regăseşte în considerentele hotărârii.
De asemenea, s-a hotărât în practica judiciară că instanţa nu trebuie să răspundă
tuturor argumentelor invocate de părţi pentru susţinerea pretenţiilor şi apărărilor pe
care le-au formulat, ci poate să grupeze argumentele părţilor pentru a le răspunde în
cuprinsul unui considerent comun.
Prin urmare, instanţa a consemnat pe scurt, în considerentele hotărârii a cărei
îndreptare se solicită, motivele acţiunii şi ceea ce a susţinut reclamanta în răspunsul
la întâmpinare, astfel încât cererea de îndreptare este neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 152/12.03.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul
nr. 5551/108/2014, pârâta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare Bucureşti a
declarat apel, în termenul legal, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a
hotărâri apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Pagină 14 din 36
În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că hotărârea apelată a fost dată cu
încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fără a se ţine seama de probatoriul cu înscrisuri
administrat în cauză.
Instanţa de fond a concluzionat greşit asupra situaţiei de fapt şi de drept, deoarece,
conform deciziei nr. 73/22.12.2011, reclamanta a încetat raporturile de muncă în
temeiul art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003, modificată şi completată, prin acordul
părţilor. Emiterea deciziei s-a făcut în urma solicitării exprese a reclamantei, aşa cum
rezultă din cererea nr. 3903/21.12.2011, anexată în copie cererii de apel. Prin
urmare, raporturile de muncă dintre angajator şi salariat au încetat prin acordul
părţilor, Ia data de 22.12.2011, în urma cererii exprese a salariatei, în speţă nefiind
vorba despre o decizie de concediere.
Procedura concedierii colective a fost îndeplinită cu respectarea dispoziţiilor art. 68-
77 din Legea nr. 53/2003 şi ale art. 11 alin. (2) din Cap. 11 la contractul colectiv de
muncă în vigoare la nivel de A.N.l.F. - R.A., dar nu a operat în situaţia reclamantei,
deoarece aceasta nu s-a numărat printre salariaţii concediaţi, ci a încetat raporturile
de muncă prin acordul părţilor, conform art. 55 lit. b din Legea nr. 53/2003, modificată
şi completată.
Reclamanta a fost angajată la Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare - Filiala
Arad, în data de 22.12.2011, emiţându-se decizia de angajare nr. 55/2011, pe postul
de consilier în cadrul Biroului Financiar - Contabilitate al Filialei de Îmbunătăţiri
Funciare Arad.
Dispoziţiile art. 11 pct. 6 şi ale art. 12 pct. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel
de A.N.I.F. - R.A., invocate de către reclamantă, se aplică persoanelor care au
încetat raporturile de muncă în temeiul art. 65 alin. (1) şi art. 68 din Codul muncii, iar
nu reclamantei, care a încetat raporturile de muncă prin acordul părţilor şi nu se
poate prevala de acestea.
Deşi s-au depus înscrisuri în probaţiune, prima instanţă nu a ţinut cont de ele,
reţinând greşit situaţia de fapt şi de drept a reclamantei, căreia nu i se pot acorda
compensaţii băneşti, întrucât a încetat raporturile de muncă prin acordul părţilor.
În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond că, în situaţia neacordării
compensaţiilor solicitate, „s-ar ajunge la situaţia producerii unor efecte diferite pentru
salariaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică”, pârâta a invocat decizia nr. 166/2014 şi
decizia nr. 271/2014, pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti în spete similare,
precum şi hotărârile pronunţate de către Tribunalul Arad în dosarele nr. 171/2015, nr.
172/2015, nr. 174/2015 şi nr. 175/2015, având acelaşi obiect, prin care s-au respins
acţiunile salariaţilor care s-au găsit în aceeaşi situaţie cu reclamanta.
În drept, se indică dispoziţiile art. 466, art. 470, art. 471 şi art. 480 din Codul de
procedură civilă.
Pagină 15 din 36
Reclamanta B.M.A. a formulat întâmpinare la apelul pârâtei, prin care a solicitat
respingerea apelului ca neîntemeiat prin raportare la prevederile art. 229 din Legea
nr. 53/2003 şi ale art. 148 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 11 pct. 6
din cap II la contractul colectiv de muncă la nivel de A.N.I.F. - R.A., aplicabil la data
concedierii.
În motivarea întâmpinării se arată, în esenţă, că, cuantumul compensaţiei a fost
stabilit de către părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă în art. 12 alin.
(3), care prevede că, la concedierea colectivă, fiecare salariat, odată cu primirea
deciziei de concediere, va primi o compensaţie echivalentă cu 3 respectiv 7 salarii
compensatorii în funcţie de vechimea sa „în sector”. În art. 12 pct. 1 din acelaşi
contract colectiv de muncă, se reglementează compensaţiile în cazul „concedierii din
motive neimputabile”. Este evident, astfel, că părţile semnatare ale contractului
colectiv de muncă au înţeles să facă o distincţie clară între cele două noţiuni.
În art. 11 din contractul colectiv de muncă aplicabil este reglementată, cu caracter
general, încetarea contractului individual de muncă, inclusiv prin acordul părţilor, la
pct. 1 lit. b).
Astfel, noţiunea de „disponibilizări de personal ca urmare a restructurării şi
reorganizării A.N.I.F. - R.A.” are un sens mai larg, incluzând orice situaţie de încetare
a contractului individual de muncă, determinată de reorganizarea şi restructurarea
Agenţiei.
Aşadar, domeniul de aplicare al art. 11 pct. 6 se determină având în vedere cauza
care a determinat încetarea contractului individual de muncă: reorganizarea şi
restructurarea A.N.I.F. - R.A., iar nu modalitatea de încetare raportată la existenţa
voinţei părţilor, astfel cum rezultă din art. 55 din Codul muncii.
Art. 11 pct. 6 din contractul colectiv de muncă interpretat în corelare cu art. 12 din
contractul colectiv de muncă nu include concedierea, fiind aplicabil în alte situaţii de
încetare a contractului individual de muncă, câtă vreme aceasta este determinată de
reorganizarea şi restructurarea A.N.I.F. - R.A..
Contractul individual de muncă al reclamantei a încetat prin acordul părţilor, în
conformitate cu art. 55 lit. b) din Codul muncii. Pentru a fi aplicabil art. 11 pct. 6 din
contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate este necesar ca încetarea
contractului individual de muncă să fi fost determinată de reorganizarea şi
restructurarea A.N.I.F. - R.A.. Decizia prin care a încetat contractual individual de
muncă al reclamantei a fost emisă tocmai „în vederea aplicării dispoziţiilor
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 privind unele măsuri de organizare
a activităţii de îmbunătăţiri funciare”. Pârâta nu contestă acest fapt.
Prin art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 s-a stabilit că,
în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, se
Pagină 16 din 36
„înfiinţează Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare, instituţie publică cu
personalitate juridică, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul
de stat în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin reorganizarea
Administraţiei Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare R.A.
Astfel, încetarea contractului individual de muncă al reclamantei a avut loc ca urmare
a reorganizării A.N.I.F. - R.A., fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 11 pct. 6 din
contractual colectiv de muncă, în condiţiile în care, anterior, reclamanta a primit un
preaviz, prin care i se aducea la cunoştinţă că va fi concediată urmare a desfiinţării
tuturor locurilor de muncă din cadrul A.N.I.F. - R.A., urmare a aplicării Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr. 82/2011.
În toate înscrisurile se indică aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel
A.N.I.F. - R.A. pentru anii 2009-2010.
În consecinţă, reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 pct. 3 din contractual
colectiv de muncă, astfel cum prevede, în mod expres, art. 11 pct. 6 din acelaşi
contract colectiv de muncă, nu pentru că ar fi fost supusă concedierii colective, ci
pentru că se încadrează în prevederile art. 1 pct. 6 din contractul colectiv de muncă,
conform căruia sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 pct. 3 din contractul colectiv de
muncă şi în cazul altor modalităţi de încetare a contractului individual de muncă,
dacă această încetare a fost determinată de reorganizarea A.N.I.F. - R.A.. Pârâta
recunoaşte că s-a optat pentru „desfiinţarea tuturor locurilor de muncă la A.N.I.F. -
R.A. şi concedierea colectivă a tuturor salariaţilor A.N.I.F. - R.A.”.
Prin notificarea nr. 108832/04.11.2011 a A.N.I.F. - R.A., s-a prevăzut acordarea
drepturilor stabilite prin contractul colectiv de muncă, respectiv acordarea către
fiecare salariat concediat a unei compensaţii echivalente cu 3 sau 7 salarii de bază,
în funcţie de vechimea în sector.
La data de 28 noiembrie 2011, s-a comunicat, tuturor salariaţilor ANIF RA, preavizul
de 20 zile lucrătoare, inclusiv reclamantei. Pârâta nu a urmat procedura prevăzută de
art. 74 din Codul muncii, care prevede posibilitatea reangajării salariatului în termen
de 45 de zile calendaristice de la data concedierii, fără examen, concurs sau
perioadă de probă.
Pârâta a recunoscut, prin apelurile depuse la Curtea de Apel Timişoara, că nu a avut
posibilitatea preluării personalului Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare
RA în limita numărului maxim de posturi, deoarece deveneau aplicabile dispoziţiile
Hotărârii Guvernului nr. 286/2011. Acest fapt nu înlătură obligaţia pârâtei de plată a
compensaţiei, câtă vreme s-a optat pentru modalitatea de reorganizare reglementată
de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. nr. 82/2011, ceea ce a presupus
desfiinţarea Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare R.A. şi înfiinţarea
Agenţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare, cu o nouă structură de organizare şi
funcţionare.
Pagină 17 din 36
Susţinerile pârâtei referitoare la aplicabilitatea prevederilor Hotărârii Guvernului nr.
286/2011, ca normă specială, vin în sprijinul concluziei conform căreia nu se poate
reţine o reangajare a reclamantei. Angajarea ulterioară a reclamantei în cadrul
Agenţiei Naţionale de Îmbunătăţiri Funciare nu prezintă relevanţă pentru obiectul
litigiului dedus judecăţii, deoarece au luat naştere alte raporturi de muncă, distincte,
stabilite cu un alt angajator, chiar dacă acesta a preluat patrimoniul Administraţiei
Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare R.A. Cea de a doua angajare s-a realizat
independent de calitatea reclamantei de fostă salariată a Administraţiei Naţionale a
Îmbunătăţirilor Funciare R.A., pe baza unui concurs, selectarea personalului fiind
efectuată în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 286/2011, cu
precizarea că la concursul organizat pentru ocuparea unui post vacant a avut
posibilitatea să participe orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale şi
condiţiile specifice stabilite prin fişa postului pentru ocuparea respectivei funcţii
contractuale.
Reclamantei i-a încetat contractul de muncă cu toate dezavantajele ce au decurs din
această situaţie, iar „reangajarea” nu s-a produs de drept, ci în urma unui
interviu/concurs, al cărui rezultat era incert la momentul respectiv, cu alt salariu şi alt
post. Mai mult, reclamantei i s-a prevăzut şi o perioadă de probă de 60 de zile
calendaristice. Conform dispoziţiilor art. 31 din Codul muncii, pe durata sau la
sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv
printr-o notificare scrisă, fără preaviz, inclusiv la iniţiativa angajatorului, fără a fi
necesară motivarea acesteia. Prin urmare, starea de incertitudine a reclamantei în
privinţa locului său de muncă a continuat şi după momentul reangajării.
Nici contractul colectiv de muncă şi nici un act normativ nu fac referire la un anumit
termen de acordare a compensaţiei sau faptul că primind 7 salarii, timp de şapte luni,
nu ar trebui să se angajeze pentru că au venituri asigurate. Salariile compensatorii
reprezintă repararea prejudiciului pentru lipsa locului de muncă pierdut fără vina
salariatului, în speţă pentru desfiinţarea tuturor posturilor Administraţiei Naţionale a
Îmbunătăţirilor Funciare R.A.
Este discriminatoriu ca unii salariaţi să beneficieze de această compensaţie în cazul
reîncadrării la o altă societate, spre exemplu, într-un termen relativ scurt de la data
încetării raporturilor de muncă, iar alţi salariaţi care au reuşit la
interviu/examen/concurs şi s-au angajat la ANIF, să nu beneficieze „deşi au fost
supuşi unui concurs şi angajaţi cu perioadă de probă, fără a li se aplica prevederile
art. 74 Codul muncii”.
Sănătatea, liniştea reclamantei, a familiei acesteia au fost afectate încă de la apariţia
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2011, accentuându-se odată cu primirea
preavizului şi continuând până la expirarea perioadei de probă.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 11 pct. 6 corelat cu art. 12 alin. 3 din cap II la
contractul colectiv de muncă la nivel de A.N.I.F. - R.A., aplicabil la data concedierii,
Pagină 18 din 36
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 şi Hotărârea Guvernului nr.
286/2011, art. 229 din Legea nr. 53/2003, art. 148 din Legea nr. 62/2011, art. 74-78
din Legea nr 53/2003, republicată, art. 166 pct. 4 din Codul muncii, art. 1084 Cod
civil, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apelanta nu a depus răspuns la întâmpinare.
Reclamanta B.M.A. a declarat apel împotriva încheierii din data de 16.04.2015,
pronunţată de către Tribunalul Arad din dosarul nr. 5551/108/2014, solicitând
admiterea apelului şi modificarea încheierii atacate, în sensul admiterii cererii de
îndreptare a hotărârii aşa cum a fost formulată.
În motivarea cererii de apel se arată, în esenţă, că reclamanta a solicitat îndreptarea
sentinţei civile nr. 152/12.03.2015 a Tribunalului Arad, întrucât instanţa de fond a
omis să reţină, în această hotărâre, alin. 5-8 şi 11 din acţiune şi pct. III-VIII din
răspunsul la întâmpinare şi nu a redat pe scurt sau în „rezumat” susţinerile
reclamantei din acţiune şi din răspunsul la întâmpinare. Astfel, a omis să
consemneze ceea ce era mai important din acţiune şi din răspunsul la întâmpinare, şi
anume: temeiul pretenţiilor petentei.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 466-482 din Codul de procedură civilă.
Pârâta-intimată nu a depus întâmpinare, deşi a fost citată cu această menţiune.
Examinând apelul pârâtei prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale
aplicabile, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse
în continuare.
Conform art. 55 din Codul muncii, „contractul individual de muncă poate înceta astfel:
a) de drept; b) ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea; c) ca
urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ
prevăzute de lege”.
Potrivit art. 58 coroborat cu art. 65 – art. 74 din Codul muncii, concedierea colectivă
reprezintă o încetare a contractului individual de muncă ca urmare a voinţei
unilaterale a angajatorului pentru motive care nu ţin de persoana salariatului,
respectiv o încetare a contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea
locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu
persoana acestuia. Art. 67 din Codul muncii prevede că „salariaţii concediaţi pentru
motive care nu ţin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a
şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de
contractul colectiv de muncă aplicabil”.
Astfel, raportat la prevederile legale menţionate anterior, încetarea contractului
individual de muncă ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea,
Pagină 19 din 36
este o modalitate distinctă de încetare a contractului individual de muncă, care nu
poate fi confundată cu încetarea acestuia ca urmare a voinţei unilaterale a
angajatorului, manifestată în cazul concedierii colective, chiar dacă acordul părţilor
intervine în timpul procedurii de concediere colectivă, cu atât mai mult cu cât
reclamanta nu a contestat decizia de încetare a contractului său individual de muncă,
emisă în temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii.
De altfel, chiar art. 11 alin. (1) din contractul colectiv de muncă la nivelul
Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare RA Bucureşti distinge între
încetarea contractului individual de muncă prin manifestarea unilaterală a uneia din
părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege, şi cea care intervine ca
urmare a convenţiei părţilor, la data convenită de acestea.
Art. 11 alin. (6) din contractul colectiv de muncă la nivelul Administraţiei Naţionale a
Îmbunătăţirilor Funciare RA Bucureşti prevede că: „în cazul disponibilizării de
personal ca urmare a restructurării şi reorganizării A.N.I.F. - R.A., salariaţii vor
beneficia de prevederile legale privind concedierile colective şi plăţile compensatorii,
în condiţiile ce vor fi negociate de către părţile semnatare ale prezentului contract”.
Din interpretarea acestor prevederi contractuale rezultă că părţile contractului colectiv
de muncă la nivelul Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare RA Bucureşti
au avut în vedere plata unor sume compensatorii doar în cazul în care, urmare a
restructurării şi reorganizării A.N.I.F. - R.A., salariaţii vor fi disponibilizaţi printr-o
concediere colectivă, iar nu orice situaţie de încetare a contractului individual de
muncă intervenită pe parcursul procedurii de restructurare şi reorganizare a A.N.I.F. -
R.A., respectiv şi cazul încetării unui contract individual de muncă prin acordul
părţilor, astfel încât dispoziţiile art. 11 alin. (6) se coroborează cu cele ale art. 12 alin.
(3) din contractul colectiv de muncă la nivelul Administraţiei Naţionale a
Îmbunătăţirilor Funciare RA Bucureşti.
În speţă, prin decizia nr.73/22.12.2011, reclamantei i-au încetat raporturile de muncă
cu unitatea angajatoare, respectiv Administraţia Naţională a Îmbunătăţirilor funciare –
Sucursala Teritorială Timiş - Mureşul Inferior, în temeiul art. 55 lit. b) din Codul
muncii, prin acordul părţilor.
Împrejurarea că, în ziua concedierii, reclamanta a participat la un interviu organizat
de noua Agenţie Naţională a Îmbunătăţirilor Funciare în vederea angajării de
personal pentru ocuparea numărului maxim de posturi aprobat prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 82/2011 şi a încheiat un nou contract individual de muncă,
înregistrat în registrul de evidenţă al salariaţilor la data de 22.12.2011, nu o
îndreptăţeşte la plata compensaţiilor prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Emiterea deciziei de încetare a contractului individual de muncă s-a făcut în urma
solicitării exprese a reclamantei, aşa cum rezultă din cererea nr. 3903/21.12.2011,
Pagină 20 din 36
anexată în copie la cererea de apel, iar raporturile de muncă dintre angajator şi
salariata reclamantă au încetat prin acordul părţilor la data de 22.12.2011.
Aşadar, decizia nr. 73/22.12.2011 nu reprezintă o decizie de concediere, emisă ca
urmare a unei concedieri colective, chiar dacă ea a intervenit în timpul derulării unei
concedieri colective la nivelul unităţii angajatoare, respectiv după comunicarea
preavizului către reclamantă, întrucât procedura de concediere nu a fost finalizată în
ceea ce o priveşte pe reclamantă, dată fiind manifestarea de voinţă a acesteia în
sensul încetării contractului său individual de muncă cu pârâta prin acordul părţilor,
manifestare de voinţă acceptată de către angajator la o dată anterioară împlinirii
termenului de preaviz, astfel încât reclamanta nu se află în situaţia juridică a unei
persoane concediate pentru motive care nu ţin de persoana sa şi nu poate beneficia
de compensaţiile prevăzute în contractul colectiv de muncă în favoarea salariaţilor
concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor, respectiv de compensaţia
reglementată de art. 12 alin. (3) din contractul colectiv de muncă la nivelul
Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor Funciare RA Bucureşti, nefiind discriminată
în raport cu salariaţii al căror contract individual de muncă a încetat ca urmare a
concedierii colective şi care au încasat o astfel de compensaţie, întrucât situaţiilor
juridice nu sunt identice.
Reclamantei nu i-a încetat contractul individual de muncă ca urmare a concedierii
colective, aşa încât nu are vocaţie la încasarea compensaţiei reglementată de art. 12
alin. (3) din contractul colectiv de muncă la nivelul Administraţiei Naţionale a
Îmbunătăţirilor Funciare RA Bucureşti, al cărei scop este compensarea pierderii
venitului salarial de către persoanele disponibilizate din motive neimputabile lor şi
asigurarea sumelor necesare subzistenţei acestora pe perioada imediat următoare
concedierii colective şi până la găsirea unui nou loc de muncă.
În acest context, nu se mai impune analizarea susţinerilor reclamantei referitoare la
condiţiile în care a avut loc angajarea ei la Agenţia Naţională a Îmbunătăţirilor
Funciare Bucureşti, condiţii ce ar justifica acordarea compensaţiei în litigiu, întrucât
nu sunt relevante pentru soluţionarea cauzei, dat fiind că raporturile de muncă ale
reclamantei cu Administraţia Naţionala a Îmbunătăţirilor Funciare RA Bucureşti nu au
încetat prin concediere colectivă.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, Curtea a constatat că
apelul pârâtei este fondat, astfel încât, în temeiul art. 480 alin. (2) din Codul de
procedură civilă, a admis apelul declarat de către pârâta-apelantă Agenţia Naţională
de Îmbunătăţiri Funciare Bucureşti şi a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul
că a respins acţiunea formulată de către reclamanta B.M.A. împotriva pârâtelor
Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare Bucureşti şi Agenţia Naţională de
Îmbunătăţiri Funciare Bucureşti – Filiala Arad ca neîntemeiată.
Prin cererea de apel, reclamanta a criticat încheierea din data de 16.04.2015,
pronunţată de Tribunalul Arad din dosarul nr. 5551/108/2014, arătând că a solicitat
Pagină 21 din 36
îndreptarea sentinţei civile nr. 152/12.03.2015 a Tribunalului Arad, întrucât instanţa
de fond a omis să reţină, în această hotărâre, alin. (5) – (8) şi alin. (11) din acţiune şi
pct. III-VIII din răspunsul la întâmpinare şi nu a redat pe scurt sau în „rezumat”
susţinerile reclamantei din acţiune şi din răspunsul la întâmpinare.
În motivarea cererii de apel se arată, în esenţă, că reclamanta a solicitat îndreptarea
sentinţei civile nr. 152/12.03.2015 a Tribunalului Arad, întrucât instanţa de fond a
omis să reţină, în această hotărâre, alin. (5) – (8) şi alin. (11) din acţiune şi pct. III-VIII
din răspunsul la întâmpinare şi nu a redat pe scurt sau în „rezumat” susţinerile
reclamantei din acţiune şi din răspunsul la întâmpinare. Astfel, prima instanţă a omis
să consemneze ceea ce era mai important din acţiune şi din răspunsul la
întâmpinare, şi anume: temeiul pretenţiilor petentei.
Art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă, invocat ca temei de drept al cererii de
îndreptare a sentinţei civile nr. 152/12.03.2015 a Tribunalului Arad, prevede că:
„erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de
calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate
din oficiu sau la cerere”.
Tribunalul a redat pe scurt, în considerentele sentinţei civile nr. 152/12.03.2015,
pronunţată dosarul nr. 5551/108/2014, alegaţiile fiecărei părţi, inclusiv susţinerile
reclamantei din cererea de chemare în judecată şi din răspunsul la întâmpinare.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, hotărârea va cuprinde, în
considerentele acesteia, „ ... susţinerile pe scurt ale părţilor”, astfel încât instanţa de
judecată nu are obligaţia să copieze cuvânt cu cuvânt motivele invocate de către
reclamant prin cererea de chemare în judecată sau prin răspunsul la întâmpinarea
pârâtului, ci trebuie să facă un rezumat al acestora, arătând succint care au fost
motivele acţiunii şi ceea ce s-a susţinut în răspunsul la întâmpinare.
Având în vedere argumentele menţionate anterior, Curtea a constatat că încheierea
din data de 16.04.2015, pronunţată de Tribunalul Arad din dosarul nr.
5551/108/2014, este legală şi temeinică, astfel încât în baza art. 480 alin. (1) din
Codul de procedură civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat.
4. Recalculare drepturi de pensie. Caracterul permanent al unui spor
prevăzut prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi
dovedirea acestuia
Legea nr. 263/2010: art. 2 lit. e), art. 165
Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, Anexa nr. 15
În conformitate cu prevederile art. 165 din Legea nr. 263/2010, este permisă
dovedirea sporurilor cu caracter permanent prin adeverinţe eliberate de angajator, în
condiţiile în care aceste sporuri nu sunt evidenţiate în carnetul de muncă.
Pagină 22 din 36
Legea nr. 263/2010 nu defineşte sporurile cu caracter permanent, astfel încât
stabilirea caracterului permanent al unui spor nu se poate face decât apelând la
prevederile cuprinse în Anexa nr. 15 la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, anexă
privitoare la sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare, care, potrivit
legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a
pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual
La pct. V din anexă, se au în vedere sporurile cu caracter permanent, în conformitate
cu prevederile Legii nr. 49/1992, arătându-se, printre altele, că se iau în considerare
sporurile cu caracter permanent prevăzute de legislaţia specifică fiecărui domeniu de
activitate sau prevăzute în contractul colectiv de muncă, atât pentru perioadele
anterioare datei de 01.04.1992, data intrării în vigoare a Legii nr. 49/1992, cât şi
pentru cele ulterioare acestei date.
Neluarea în considerare a unor sume care au constituit baza de calcul a contribuţiei
de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii, având
drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de legiuitor, respectiv drepturi de
pensie calculate conform contribuţiei de asigurări sociale, şi crearea unei discriminări
între persoanele care au realizat stagii de cotizare anterior şi ulterior intrării în vigoare
a Legii nr. 19/2000 şi Legii nr. 263/2010.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 960 din 7 iulie 2015, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 377/23.02.2015, pronunţată în dosarul nr. 6766/30/2014,
Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de către reclamantul P.B.N. în
contradictoriu cu pârâtele Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi Casa Naţională de
Pensii Publice Bucureşti.
A dispus anularea Deciziei nr. 221352/09.07.2014 şi a Deciziei nr.
221352//2/09.07.2014, emise de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş.
A obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş la emiterea unei noi decizii de
pensie în beneficiul reclamantului, cu valorificarea veniturilor reprezentate de ore
festive şi ore şcoală cuprinse în Adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014, emisă de
STFC Timişoara - Depoul de Locomotive Timişoara, începând cu luna următoare
depunerii cererii de recalculare a pensiei la Casa Judeţeană de Pensii Timiş de către
reclamant.
Totodată, a obligat pârâtele să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă
de 800 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că
reclamantul este beneficiar al unei pensii pentru limită de vârstă şi s-a adresat
pârâtei, solicitând recalcularea pensiei cu includerea tuturor veniturilor, respectiv a
Pagină 23 din 36
sporurilor ore şcoală şi ore festive, dovedite cu adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014,
eliberată de STFC Timişoara - Depoul de Locomotive Călători Timişoara, depusă la
dosarul de pensionare şi neluată în considerare.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, prin Decizia nr. 221352/09.07.2014,
respectiv decizia nr. 221352/2/09.07.2014 nu a luat în considerare această
adeverinţă, deoarece sporurile nu se regăsesc în Anexa nr. 15 la Normele de
aplicare ale Legii nr. 263/2010.
În adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014, eliberată de STFC Timişoara - Depoul de
Locomotive Călători Timişoara, se regăsesc toate veniturile realizate de către
reclamant în perioada ianuarie 1973 - martie 2001.
Raportat la perioada în litigiu, prima instanţă a constatat că, la calculul pensiei
reclamantului, pârâta nu a ţinut cont de veniturile trecute în adeverinţa sus-arătată,
motivat de faptul că la determinarea punctajelor lunare aferente perioadelor în care
reclamanta a realizat, pe lângă salariul de bază, şi venituri suplimentare, evidenţiate
în adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014, eliberată de STFC Timişoara - Depoul de
Locomotive Călători Timişoara, sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) din
Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a
prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Conform acestei adeverinţe, reclamantul a beneficiat de venituri suplimentare la
retribuţia tarifară de încadrare în perioada februarie 1990 - martie 2001, venituri ce
nu au fost luate în considerare la calcularea pensiei pentru limită de vârstă, nu au
fost trecute în carnetul de muncă, dar, au fost incluse în baza lunară de calcul a
contribuţiei de asigurări sociale.
Aspectele sus-expuse reies din adeverinţa indicată, în care se specifică că
reclamantul a beneficiat de venituri suplimentare, respectiv sporuri (ore şcoală, ore
festive) conform contractului colectiv de muncă, pentru care angajatorul a virat
contribuţia de asigurări sociale la bugetul de stat.
Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi
asistenţă socială prevedea că pensia se stabileşte în raport cu contribuţia adusă de
fiecare persoană la dezvoltarea societăţii şi se diferenţiază în funcţie de vechimea în
muncă, retribuţia avută şi grupa de muncă, iar art. 10 din acelaşi act normativ
dispunea că baza de calcul care este avută în vedere la stabilirea pensiei este
retribuţia tarifară, respectiv media retribuţiilor tarifare lunare din 5 ani lucraţi
consecutiv, la alegere, din ultimii 10 ani de activitate.
Art. 10 din lege a fost modificat prin art. 3 din Legea nr. 49/1992 pentru modificarea şi
completarea unor reglementări din legislaţia de asigurări sociale. Prin art. 3 alin. (1)
din Legea nr. 3/1977 se prevedea că dreptul la pensia de asigurări sociale este
recunoscut tuturor cetăţenilor ţării care au desfăşurat o activitate permanentă pe
Pagină 24 din 36
baza unui contract de muncă şi pentru care unităţile au depus contribuţia prevăzută
de lege la fondul de asigurări sociale de stat.
Potrivit principiului contributivităţii, stabilit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi
completările ulterioare, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza
contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public,
drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări
sociale plătite.
Faptul că aceste venituri trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al
pensiilor este demonstrat şi de prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 4/2005.
Potrivit acestui articol, sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare care,
potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul
al pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual sunt cele
prezentate în anexa care face parte integrantă din actul normativ în discuţie. Conform
pct. IV din anexa la ordonanţă, intră în categoria sporurilor, indemnizaţiilor şi
majorărilor de retribuţii tarifare şi acele sporuri acordate de către ministerele de
resort, potrivit prevederilor actelor normative în vigoare în diverse perioade,
evidenţiate împreună cu salariile aferente în statele de plată şi pentru care s-a
datorat şi s-a virat contribuţia de asigurări sociale.
Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 cuprinde la pct. IV şi
menţiunea că la stabilirea punctajului mediu anual nu vor fi avute în vedere formele
de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote
procentuale, deoarece acestea nu au făcut parte din baza de calcul al pensiilor,
conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001.
Art. 127 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor
de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
stipulează că sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la stabilirea
şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. (2) din
lege, sunt cele prevăzute în Anexa nr. 15.
Pct. V din Anexa nr. 15 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite
din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat dispune: „alte sporuri cu caracter
permanent prevăzute de legislaţia specifică fiecărui domeniu de activitate sau
prevăzute în contractele colective şi individuale de muncă”.
În această categorie intră şi sporul pentru „ore festive” şi pentru „ore şcoală”, sporuri
permanente acordate pe toată perioada anului, în conformitate cu contractul colectiv
de muncă.
Pagină 25 din 36
În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 19
dată în dosarul nr. 18/2011, statuând, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78
şi art. 164 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii
şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 1 şi art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din
fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, că sporurile şi alte venituri suplimentare
realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea şi
recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în baza de calcul
conform legislaţiei anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în
adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi pentru acestea s-a
plătit contribuţia de asigurări sociale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană
de Pensii Timiş, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate,
în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că, cererea reclamantului-intimat
vizând recalcularea pensiei cu valorificarea adeverinţei nr. ML31/14/1/178P/2014,
eliberată de Depoul de Locomotive Călători Timişoara, cerere înregistrată la Casa
Judeţeană de Pensii Timiş sub nr. 37478/24.06.2014, a fost soluţionată prin Decizia
nr. 221352/2/09.07.2014, în al cărei conţinut se face referire la adeverinţa nr.
ML31/14/1/178P/2014, eliberată de Depoul de Locomotive Călători, precum şi la
numărul şi data înregistrării cererii menţionate mai sus.
Prin sentinţa civilă apelată, prima instanţă a dispus anularea Deciziei nr.
221352/09.07.2014 şi a Deciziei nr. 221352/2/09.07.2014, emise de Casa Judeţeană
de Pensii Timiş, şi a stabilit, în sarcina apelantei, obligaţia de a emite o nouă decizie
de pensie în beneficiul reclamantului, cu valorificarea veniturilor reprezentate de ore
festive şi ore şcoală cuprinse în adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014, emisă de
STFC Timişoara - Depoul de Locomotive Timişoara, începând cu luna următoare
depunerii la Casa Judeţeană de Pensii Timiş a cererii de recalculare a pensiei
reclamantului-intimat.
Însă, Decizia nr. 221352/09.07.2014 vizează perioada anterioară depunerii cererii de
recalculare a pensiei reclamantului-intimat privind valorificarea adeverinţei nr.
ML31/14/1/178P/2014, eliberată de Depoul de Locomotive Călători Timişoara. Prin
această decizie, instituţia apelantă a procedat la revizuirea, din oficiu, a punctajului
mediu anual şi a cuantumului pensiei reclamantului-intimat, în sensul rectificării
erorilor de calcul constatate în urma reverificării dosarului de pensie al reclamantului-
intimat. În acest context, nu se justifică anularea Deciziei nr. 221352/09.07.2014,
întrucât numai Decizia nr. 221352/2/09.07.2014 produce efecte începând cu luna
următoare depunerii cererii înregistrate sub nr. 37478/24.06.2014 la Casa Judeţeană
de Pensii Timiş, respectiv începând cu data de 01.07.2014.
Pagină 26 din 36
În mod legal, prin Decizia nr. 221352/2/09.07.2014, Casa Judeţeană de Pensii Timiş
nu a valorificat sumele de care a beneficiat reclamantul-intimat, cu titlu de ore festive
şi ore şcoală, înscrise în adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014, eliberată de către
Depoul de Locomotive Călători Timişoara, deoarece art. 165 alin. (1) şi alin. (2) din
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice statuează în sensul că,
la determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele anterioare datei de 01.04.2001,
se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în conformitate cu modul de înscriere
a acestora în carnetul de muncă, precum şi sporurile cu caracter permanent care au
făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare şi care sunt
înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi,
conform legislaţiei în vigoare.
Totodată, în ceea ce priveşte adeverinţa în litigiu sunt incidente dispoziţiile art. 127
alin. (1) şi alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor
de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
şi cele cuprinse la Menţiunea de la pct. VI al Anexei nr. 15 la aceleaşi norme, care
prevede că: „Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu
au făcut parte din bază de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1
aprilie 2001: ... alte sporuri care nu au avut caracter permanent”.
În cuprinsul adeverinţei nr. ML31/14/1/178P/2014, eliberată de Depoul de
Locomotive Călători Timişoara nu este menţionat temeiul juridic în baza căruia
reclamantul-intimat a beneficiat de sumele având denumirea ore festive şi a căror
valorificare s-a dispus prin sentinţa civilă apelată. Acestea nu sunt incluse nici în
categoria sporurilor, indemnizaţiilor si majorărilor de retribuţii tarifare prevăzute în
Anexa nr. 15 la Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, care,
potrivit legislaţiei anterioare datei de 01.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a
pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă
Reclamantul-intimat P.B.N. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
apelului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii Tribunalului
Timiş.
În motivarea întâmpinării, se arată, în esenţă, că decizia de revizuire nr.
221352/09.07.2014 este emisă concomitent cu decizia de recalculare, ambele fiind
datate 09.07.2014, astfel că, la data analizării revizuirii, adeverinţa privind sporurile
ore festive şi ore şcoală se află la dosarul administrativ de pensionare. Astfel, nimic
nu o împiedică pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş ca, la revizuirea din oficiu,
să ţină cont şi de adeverinţa care atestă sporurile ore festive şi ore şcoală, cel puţin
începând cu data depunerii acestei adeverinţe, astfel ca, în punctajul final, să se
reflecte, pe lângă micile revizuiri anterioare datei de 09.07.2014, şi sporurile pentru
ore festive şi pentru ore şcoală, urmând să emită o singură decizie de
Pagină 27 din 36
recalculare/revizuire a pensiei, iar plata retroactivă a diferenţelor de pensie să se
facă distinct în funcţie de cele două decizii.
Contrar susţinerilor apelantei, sporurile în litigiu nu sunt exceptate din calculul
pensiei, conform Anexei 15 la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011. O interpretare
corectă a conţinutului pct. IV şi pct. V din Anexa nr. 15 la Hotărârea Guvernului nr.
257/2011 conduce la concluzia că, prin sintagma „alte sporuri”, a fost lăsată la
latitudinea angajatorului categoria sporurilor care trebuie avute în vedere la calculul
pensiei, cu condiţia de a fi: reglementate prin contractele colective de muncă,
acordate de ministerele de resort, evidenţiate împreună cu salariile aferente în statele
de plată şi a plăţii contribuţiei de asigurări sociale.
Prin enumerarea făcută în Anexa nr. 15 la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, nu au
fost eliminate, de plano, sporurile în litigiu, aşa cum eronat susţine apelanta, şi nu a
fost îngrădit dreptul părţilor de a stabili, prin contractele individuale sau colective de
muncă, alte sporuri pe lângă salarii, cum este şi cazul în speţă, în care sporurile
pentru ore festive şi pentru ore şcoală sunt reglementate de contractul colectiv de
muncă.
Adeverinţa eliberată de angajator, în condiţii de legalitate, atestă acordarea sporurilor
pentru ore festive şi pentru ore şcoală, alături de sporul pentru ore noapte,
indemnizaţie parcurs, cap secţie, în mod constant, neîntrerupt pe perioada martie
1990 - aprilie 2001, astfel încât este dovedit caracterul de permanenţă al acestora.
Deşi se utilizează sintagma „caracter permanent”, nu a existat nici în vechea
legislaţie şi nici în cea actuală un cadru legal care să definească caracterul
permanent al sporurilor, fiind aproape imposibil a delimita, în mod unitar, sporurile cu
caracter permanent de cele nepermanente.
Decizia nr. 19/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu explică caracterul
permanent al sporului. Singura prevedere care ar permite o delimitare a sporurilor cu
caracter permanent de cele nepermanente este cea din art. 23 alin. (4) din contractul
colectiv de muncă, potrivit căreia „Caracterul permanent al sporului nu este
determinat de timpul lucrat în aceste condiţii (zilnic sau lunar), ci de acordarea
acestuia pe toată perioada anului”.
Sub acest aspect, din adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014 rezultă că, în intervalul
martie 1990 - aprilie 2001, în fiecare an, au fost acordate aceste sporuri, în mod
constant, lipsind doar aleatoriu câte 1-2 luni justificate de perioade de concediu, de
zile libere (orele şcoală nefiind programate în zilele libere) etc, astfel încât sporurile
pentru ore festive şi pentru ore şcoală au caracter permanent, fiind specifice muncii
în sistemul CFR.
Din această perspectivă nu poate fi primită nici critica potrivit căreia adeverinţa în
discuţie nu menţionează temeiul de drept al acordării sporurilor, deoarece chiar în
Pagină 28 din 36
preambulul adeverinţei este menţionat, alături de alte temeiuri de drept, contractul
colectiv de muncă, izvor de drept în materie.
Condiţia contributivităţii este îndeplinită conform menţiunilor angajatorului din
adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014 privitoare la faptul că s-a reţinut şi virat
contribuţia de asigurări sociale corespunzător acestor venituri şi normelor legale în
vigoare.
Apelanta nu a depus răspuns la întâmpinare.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză,
Curtea a constatat că este întemeiat în parte pentru considerentele ce vor fi expuse
în continuare.
Prin cererea înregistrată la Casa Judeţeană de Pensii Timiş sub nr.
37478/24.06.2014, reclamantul a solicitat pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Timiş
recalcularea pensiei cu valorificarea adeverinţei nr. ML31/14/1/178P/2014, eliberată
de Depoul de Locomotive Călători Timişoara. Această cerere a fost soluţionată prin
Decizia nr. 221352/2/09.07.2014, emisă de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii
Timiş, în al cărei conţinut se face referire la adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014,
eliberată de Depoul de Locomotive Călători, precum şi la numărul şi data înregistrării
cererii menţionate mai sus.
Decizia nr. 221352/09.07.2014, emisă de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii
Timiş, vizează perioada anterioară depunerii cererii de recalculare a pensiei
reclamantului cu valorificarea adeverinţei nr. ML31/14/1/178P/2014, eliberată de
Depoul de Locomotive Călători Timişoara. Prin această decizie, instituţia apelantă a
procedat la revizuirea, din oficiu, a punctajului mediu anual şi a cuantumului pensiei
reclamantului-intimat, în sensul rectificării erorilor de calcul constatate în urma
reverificării dosarului de pensie al reclamantului-intimat.
Cele două decizii de pensionare, respectiv decizia de pensionare nr.
221352/09.07.2014 şi decizia de pensionare nr. 221352/2/09.07.2014, emise de
către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Arad în aceeaşi zi: 9.07.2014, au temeiuri
juridice diferite, astfel încât trebuiau analizate diferit de către prima instanţă prin
raportare atât la temeiul de drept care a justificat emiterea lor, cât şi la temeiul de
fapt.
În acest context, nu se justifica anularea, de către prima instanţă, a Deciziei nr.
221352/09.07.2014, întrucât numai Decizia nr. 221352/2/09.07.2014 produce efecte
ca urmare a depunerii, de către reclamant, a cererii înregistrate sub nr.
37478/24.06.2014 la Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi începând cu luna următoare
depunerii acestei cereri, respectiv începând cu data de 01.07.2014, iar criticile
reclamantului vizează doar nevalorificarea sporurilor pentru ore festive şi pentru ore
Pagină 29 din 36
şcoală, atestate prin adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014, eliberată de Depoul de
Locomotive Călători Timişoara, nu şi alte aspecte.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea constată că este neîntemeiată cererea
reclamantului de anulare a deciziei de pensionare nr. 221352/09.07.2014, emisă de
pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, astfel încât va respinge acţiunea formulată
de către reclamantul P.B.N. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Timiş având
ca obiect anularea deciziei de pensionare nr. 221352/09.07.2014, emisă de pârâta
Casa Judeţeană de Pensii Timiş.
În conformitate cu prevederile art. 165 din Legea nr. 263/2010, la determinarea
punctajelor anuale, pe lângă salariile prevăzute la alin. (1) al aceleiaşi norme juridice,
se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent, respectiv sporul pentru ore
festive şi sporul pentru ore şcoală, care, după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte
din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare şi care sunt înregistrate
în carnetul de muncă sau dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, potrivit
legislaţiei în vigoare, conjuncţia „sau” conducând la concluzia că este permisă
dovedirea sporurilor cu caracter permanent prin adeverinţe eliberate de angajator,
care să le ateste, în condiţiile în care aceste sporuri nu sunt evidenţiate în carnetul de
muncă.
Din cuprinsul adeverinţei adeverinţei nr. ML31/14/1/178P/2014, eliberată de Depoul
de Locomotive Călători Timişoara, rezultă că reclamantul a beneficiat, în perioada
mai 1973 – martie 2001, pe lângă salariul tarifar efectiv realizat, de mai multe sporuri,
cuantificate în anumite sume de bani, printre care se află sporul pentru ore festive şi
sporul pentru ore şcoală. În adeverinţă se menţionează, contrar alegaţiei apelantei,
temeiul de drept al acordării acestora.
Art. 10 din Legea nr. 3/1977 prevedea că baza de calcul a pensiei o constituie
retribuţia tarifară. Acest text a fost modificat prin Legea nr. 49/1992, prin care baza
de calcul al pensiei a fost extinsă, în sensul că la stabilirea drepturilor de pensionare
erau avute în vedere salariul de bază şi o serie de sporuri sau indemnizaţii ce nu
intraseră anterior în această bază.
Apariţia Legii nr. 19/2000 a dus la crearea unui sistem de asigurări sociale de tip nou,
construit în jurul unui principiu fundamental, potrivit căruia orice element salarial,
efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare, pentru care salariatul şi/sau
angajatorul, în funcţie de reglementarea în vigoare, au/a achitat statului contribuţii de
asigurări sociale trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei.
În acest sens, pentru înlăturarea inechităţilor dintre Legea nr. 19/2000 şi Legea nr.
3/1977, în cursul anului 2005 a apărut Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005
privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al
asigurărilor sociale de stat, iar dispoziţiile art. 1 şi art. (2) alin. (1) din acest act
normativ stipulează că se recalculează toate pensiile din sistemul public provenite din
Pagină 30 din 36
fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare
anterior datei de 1 aprilie 2001, recalculare care se face cu respectarea prevederilor
Legii nr. 19/2000.
Legea nr. 263/2010, la fel ca şi actul normativ anterior, respectiv Legea nr. 19/2000,
nu defineşte sporurile cu caracter permanent, astfel încât stabilirea caracterului
permanent al unui spor nu se poate face decât apelând la prevederile cuprinse în
Anexa nr. 15 la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, anexă privitoare la sporurile,
indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare, care, potrivit legislaţiei anterioare
datei de 01.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează
la determinarea punctajului mediu anual
La pct. IV din această anexă se prevede că, se utilizează, la determinarea
punctajului mediu anual, şi sporurile acordate de către ministerele de resort, conform
dispoziţiilor actelor normative în vigoare în diverse perioade, evidenţiate, împreună
cu salariile aferente, în statele de plată şi pentru care s-a datorat şi s-a virat
contribuţia de asigurări sociale.
Totodată, la pct. V din anexă, se au în vedere sporurile cu caracter permanent, în
conformitate cu prevederile Legii nr. 49/1992, arătându-se, printre altele, că se iau în
considerare sporurile cu caracter permanent prevăzute de legislaţia specifică fiecărui
domeniu de activitate sau prevăzute în contractul colectiv de muncă, atât pentru
perioadele anterioare datei de 01.04.1992, data intrării în vigoare a Legii nr. 49/1992,
cât şi pentru cele ulterioare acestei date.
Art. 2 lit. d) din Legea nr. 263/2010 prevede că unul din principiile de bază ale
sistemului public de pensii este cel al egalităţii, principiu „care asigură tuturor
participanţilor la sistemul public, contribuabili şi beneficiari, un tratament
nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege”.
Prin urmare, sporul pentru ore festive şi sporul pentru ore şcoală dovedite de
reclamant nu sunt exceptate de la baza de calcul a pensiei. Având în vedere că
angajatorul a precizat că, pentru veniturile constând în sporul pentru ore festive şi
sporul pentru ore şcoală, s-a reţinut cota de contribuţie pentru asigurările sociale, se
impune stabilirea caracterului lor permanent, sens în care este şi decizia nr. 19/2012,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia nr. 19 din 10.12.2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din
23.01.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a
stabilit că interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 2 lit. e) şi art. 164 alin. (2) şi alin.
(3) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari
sociale şi pct. V din Anexa la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind
recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor
sociale de stat, este în sensul că sporurile şi alte venituri suplimentare realizate
anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare, la stabilirea şi recalcularea
Pagină 31 din 36
pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în baza de calcul, conform
legislaţiei anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverinţele
eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi pentru acestea s-a plătit
contribuţia de asigurări sociale.
Considerentele acestei decizii sunt aplicabile în cauză, deoarece dispoziţiile art. 2 lit.
c), art. 96 şi art. 165 din Legea nr. 263/2010 şi de la pct. IV-VI din Anexa nr. 15 la
Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 privind aprobarea Normelor de aplicare a
prevederilor Legii nr. 263/2010 sunt similare celor interpretate prin intermediul ei.
Neluarea în considerare a unor sume care au constituit baza de calcul a contribuţiei
de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii, având
drept finalitate nerealizarea scopului avut în vedere de legiuitor, respectiv drepturi de
pensie calculate conform contribuţiei de asigurări sociale, şi crearea unei discriminări
între persoanele care au realizat stagii de cotizare anterior şi ulterior intrării în vigoare
a Legii nr. 19/2000 şi Legii nr. 263/2010.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a dispus anularea Deciziei nr.
221352/2/09.07.2014, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Timiş, şi a stabilit, în
sarcina apelantei, obligaţia de a emite o nouă decizie de pensie în beneficiul
reclamantului, cu valorificarea veniturilor reprezentate de ore festive şi ore şcoală
cuprinse în adeverinţa nr. ML31/14/1/178P/2014, emisă de STFC Timişoara - Depoul
de Locomotive Timişoara, începând cu luna următoare depunerii la Casa Judeţeană
de Pensii Timiş a cererii de recalculare a pensiei reclamantului-intimat.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art. 480 alin. (2)
din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul pârâtei ca fiind întemeiat în
parte şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea
formulată de către reclamantul P.B.N. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii
Timiş având ca obiect anularea deciziei de pensionare nr. 221352/09.07.2014,
emisă de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, menţinând în rest dispoziţiile
sentinţei apelate.
5. Revizuire. Admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe o decizie a
Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unei legi, unei
ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă
Codul de procedură civilă de la 1865: art. 322 pct. 10
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 509 pct. 11
Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 10 din Cod de procedură civilă de la
1865, respectiv art. 509 pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, vizează doar
situaţia în care Curtea Constituţională a declarat neconstituţională legea, ordonanţa
ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii
de neconstituţionalitate, invocate de părţi sau de către instanţă din oficiu în litigiul
Pagină 32 din 36
soluţionat prin hotărârea supusă revizuirii, ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în
mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
Astfel, stabilirea neconstituţionalităţii unei legi, a unei ordonanţei ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a stat la pronunţarea unei anumite soluţii,
urmare a admiterii excepţiei invocate într-un alt dosar, nu deschide calea revizuirii în
dosarul în care nu a fost ridicată problema neconstituţionalităţii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 51 din 9 septembrie 2015, dr. C.P.
Prin cererea de revizuire, înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr.
956/59/2015, revizuienta P.M.S. a chemat în judecată intimatul Inspectoratul Şcolar
Judeţean Caraş-Severin, solicitând anularea deciziei civile nr. 2335/09.10.2012
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 202/115/2012, rejudecarea
cererii de recurs şi modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de
chemare în judecată.
În motivarea cererii de revizuire se arată, în esenţă, că, prin decizia nr. 279/2015,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 431/17.06.2015, Curtea Constituţională
a declarat ca neconstituţionale prevederile art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, iar
decizia nr. 673/27.11.2011 a fost emisă de către Inspectoratul Şcolar Judeţean
Caraş-Severin în temeiul dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii.
În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509-513 din noul
Cod de procedură civilă, iar la solicitarea instanţei de recurs, revizuienta a precizat că
invocă prevederile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă de la 1865 ca temei
de drept al cererii pendinte.
Intimatul nu a depus întâmpinare, deşi a fost citat cu această menţiune.
Examinând cererea de revizuire prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art.
322 pct. 10 din Codul de procedură civilă de la 1865, Curtea reţine următoarele:
Art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă de la 1865 prevede că revizuirea unei
hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă,
după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o
dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori
alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de
prevederile menţionate în sesizare.
Prin urmare, faţă de precizarea expresă din text, acest motiv de revizuire vizează
doar situaţia în care Curtea Constituţională a declarat neconstituţională legea,
ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul unei
Pagină 33 din 36
excepţii de neconstituţionalitate, invocate de părţi sau de către instanţă din oficiu în
litigiul soluţionat prin hotărârea supusă revizuirii, ori alte dispoziţii din actul atacat,
care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în
sesizare.
Astfel, stabilirea neconstituţionalităţii unei legi, a unei ordonanţei ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a stat la pronunţarea unei anumite soluţii,
urmare a admiterii excepţiei invocate într-un alt dosar, nu deschide calea revizuirii în
dosarul în care nu a fost ridicată problema neconstituţionalităţii.
În speţă, părţile sau instanţa nu au invocat excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, astfel încât prevederile
art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu sunt aplicabile.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, Curtea a respins
cererea de revizuire.
6. Stabilirea condiţiilor de muncă. Calitate procesuală pasivă
Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: art. 40 alin. (2) lit. h)
Legea nr. 263/2010: art. 138, art. 139, art.158 alin. (4), art. 165 alin. (2)
Casa Judeţeană de Pensii nu poate fi substituită angajatorului asiguratului, care are
obligaţia de a elibera angajaţilor şi foştilor angajaţi toate documentele care atestă
calitatea lor de salariat, conform art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii, precum şi
adeverinţele care dovedesc stagiile de cotizare realizate de către aceştia, potrivit
art.158 alin. (4) şi art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.
Atribuţiile şi competenţele caselor teritoriale de pensii sunt prevăzute de art.138 –
139 din Legea nr. 263/2010. Între acestea nu se regăseşte şi activitatea de încadrare
a salariaţilor, ai căror foşti angajatori s-au desfiinţat, în grupele superioare de muncă,
conform procedurilor prevăzute de Ordinul nr. 50/1990, care este abrogat în prezent.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 930/A din 16 iulie 2015, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 244 din 3 martie 2015, pronunţată în dosarul nr.
3397/115/2014, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, invocată de către pârâtă,
şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul F.P. împotriva pârâtei Casa
Judeţeană de Pensii Caraş Severin.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că din
analiza înscrierilor din carnetul de muncă al reclamantului rezultă că acesta a
desfăşurat activitate în cadrul S.C. „B.” S.A. Caransebeş, fosta I.T.A. Caraş-Severin -
Pagină 34 din 36
Autobaza Caransebeş, în perioadele 10.01.1973-03.06.1973 şi 15.07.1977-
24.09.1982, în meseria de ,,şofer”.
Astfel, în cauză, nu au existat şi nu există raporturi juridice de muncă între reclamant
şi pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, în înţelesul dispoziţiilor art. 10 din
Codul muncii coroborate cu cele ale art. 231 din Codul muncii, pentru ca, în temeiul
acestor raporturi, pârâta să poată face o reală apărare faţă de solicitarea
reclamantului, solicitare ce priveşte nu numai o simplă constatare, ci chiar acordarea
unei grupe de muncă, care presupune administrarea unor probe privind condiţiile de
muncă în care reclamantul a desfăşurat activitate, în perioada menţionată în acţiunea
introductivă.
Potrivit art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii, obligaţia de a elibera reclamantului, la
cerere, toate documentele care atestă raporturile sale de muncă, revine
angajatorului, şi nu incumbă pârâtei. Pe de altă parte, conform art. 4 din Decretul nr.
92/1976, carnetul de muncă se păstra de către unitatea angajatoare şi, la încetarea
activităţii, se înmâna titularului, completat cu toate înscrierile la zi. De asemenea, în
conformitate cu prevederile pct. 6 din Ordinul Ministrului Muncii şi Ocrotirii Sociale nr.
50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale
cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea
pensionării, nominalizarea persoanelor care se încadrau în grupele I şi a II-a de
muncă se făcea de către conducătorul unităţilor, împreună cu sindicatele libere,
ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară
activitatea. Potrivit prevederilor alin. (2) de la pct. 15 din ordinul menţionat, unităţile
aveau obligaţia să analizeze şi să precizeze, în termen de 30 de zile de la data
aprobării ordinului, pe baza documentelor existente în unitate, situaţia încadrării
personalului în grupele I şi a II-a de muncă începând cu data de 18 martie 1969.
Conform pct. 8 din acelaşi act normativ, perioada de timp în care o persoană a avut
sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se
stabilea de către conducerea unităţii sau prin prevederile legale care reglementau
atribuţiile de serviciu ce revenea fiecărei persoane în raport cu funcţia îndeplinită.
Astfel, încadrarea activităţilor sau locurilor de muncă în grupele I şi a II-a de muncă s-
a efectuat sau trebuia să se efectueze de către angajator în momentul apariţiei
fiecărui act normativ care reglementa aceasta, iar în cazul respectării prevederilor
legale nominalizarea persoanelor să poată fi probată cu documente verificabile
existente în cadrul unităţilor angajatoare.
În conformitate cu prevederile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, în
vigoare până la data de 31.12.2010, precum şi ale Ordinului ministrului muncii
nr.136/1976 pentru aprobarea metodologiei de întocmire, completare, păstrare şi
evidenţă a carnetului de muncă, efectuarea de către angajator a înregistrărilor în
carnetul de muncă a activităţilor desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă era
obligatorie. Actele normative care reglementau încadrarea în fostele grupe I şi a II-a
Pagină 35 din 36
de muncă au fost abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, respectiv de
la data de 01.04.2001. După această dată, nu mai există baza legală pentru
încadrarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale în grupele I şi a
II-a de muncă, iar eliberarea adeverinţelor privind atestarea faptului că, în anumite
perioade anterioare datei de 1 aprilie 2001, o persoană şi-a desfăşurat activitatea în
astfel de locuri de muncă se va face numai dacă nominalizarea persoanei s-a
efectuat anterior acestei date şi numai pe baza documentelor întocmite la acea
vreme, verificabile, aflate în evidenţa angajatorilor sau deţinătorilor de arhive.
În aceste condiţii, excepţia privitoare la lipsa calităţii procesuale, constituie o
excepţie de fond dirimantă şi absolută, iar calitatea procesuală pasivă se analizează
în cerinţa existenţei unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care este parte în
acelaşi raport juridic. Părţile trebuie să-şi legitimeze dreptul lor de a sta în instanţă,
această obligaţie aparţinând reclamantului, care este dator să justifice atât calitatea
sa procesuală, cât şi pe cea a pârâtului, pe care l-a acţionat în judecată, având, de
asemenea, obligaţia de a expune în cuprinsul acţiunii temeiurile de fapt care l-au
îndreptăţit să cheme în judecată pe pârât.
Având în vedere cele expuse mai sus, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a pârâtei şi, în consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată de
reclamantul F.P. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Caraş Severin.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul prevăzut de lege, a declarat apel reclamantul,
solicitând schimbarea ei în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea apelului s-a susţinut că activitatea desfăşurată, ca şofer, se încadrează
în grupa a II-a de muncă, conform Ordinului nr. 50/1990 al Ministerului Muncii şi
Protecţiei Sociale, iar alţi colegi au beneficiat de grupa superioară de muncă.
Totodată, s-a arătat că angajatorul a fost în culpă că nu a făcut încadrarea
corespunzătoare şi arhiva societăţii a fost distrusă într-un incendiu. Angajatorul este
în insolvenţă astfel că reclamantul nu are altă posibilitate de a-şi obţine grupa a II-a
de muncă.
Pârâta a solicitat respingerea apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind
temeinică şi legală.
Examinând cauza, conform dispoziţiilor art. 476 – 479 din Codul de procedură civilă,
Curtea a constatat că apelul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în
continuare.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, între reclamant şi pârâta Casa Judeţeană de
Pensii Caraş-Severin nu au existat raporturi de muncă. Aceasta nu poate fi
substituită angajatorului, care are obligaţia de a elibera salariaţilor toate documentele
care atestă calitatea de salariat, conform art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii, şi
Pagină 36 din 36
adeverinţele care să ateste stagiile de cotizare, potrivit art.158 alin. (4) şi art. 165
alin. (2) din Legea nr. 263/2010.
Nici raportat la dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990, pârâta Casa Judeţeană de Pensii
Caraş-Severin nu are nici un fel de atribuţii cu privire la încadrarea salariaţilor în
grupele superioare de muncă, această activitate revenind angajatorului.
Atribuţiile şi competenţele caselor teritoriale de pensii sunt prevăzute de art.138 –
139 din Legea nr. 263/2010. Între acestea nu se regăseşte şi activitatea de încadrare
a salariaţilor, ai căror foşti angajatori s-au desfiinţat, în grupele superioare de muncă,
conform procedurilor prevăzute de Ordinul nr. 50/1990, care este abrogat în prezent.
Prin urmare, instanţa de fond a admis în mod întemeiat excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive şi, în baza art. 480 din Codul de procedură civilă, apelul a fost
respins ca nefondat.