DEMOCRAŢIA PARTICIPATIVĂ

Studiile arată că distanţa dintre lumea politică şi cetăţean a crescut în mod constant, însă ideea de a le reapropia cunoaşte o popularitate crescândă. Societatea cunoaşte astăzi o multitudine de faţete pe care democraţia le-a dobândit odată cu evoluţia acesteia. Vorbim astăzi despre democraţie reprezentativă, democraţie deliberativă şi, nu în cele din urmă, de democraţie participativă. Hanna Pitkin face distincţia între două forme ale reprezentării: 1. “standing for” - what a representative is - and 2. “action for” - what a representative does -Democraţia deliberativă poate fi definită ca fiind guvernarea în care legitimitatea unei decizii se bazează dincolo de alegere pe existenţa unei deliberări prealabile la care trebuie să participe toţi cei cărora li se aplică decizia.

La toate aceste forme ale democraţiei cetăţeanul este actorul principal însă, în grade şi momente diferite de participare. Dacă la democraţia reprezentativă, cetăţeanul este chemat să-şi exprime voinţa o dată la 4 ani sau la 5 ani pentru a-şi desemna reprezentanţii în diferite foruri (Parlamentul European, Parlamentul naţional, Preşedinţie, consilii locale, judeţene etc.), în cazul democraţiei participative el trebuie să se manifeste permanent.

La baza mişcării în favoarea democraţiei participative se află cu siguranţă o analiză cu privire la limitele funcţionării democraţiei reprezentative actuale, indiferent de unghiul din care privim acest nou concept. Există o serie de întrebări cu privire la capacitatea instituţiilor politice tradiţionale de a răspunde provocărilor lansate de societatea contemporană. În doctrină au fost identificate trei tipuri de criză:

- criza autorităţii politice – cu ce şanse se mai poate prevala Statul de monopolul definirii interesului general? Cum se mai pot lua decizii legitime într-un context de contestare generalizat? Cum să luăm în calcul în cadrul acţiunii publice creşterea nivelului de competenţă şi de educaţie a cetăţenilor obişnuiţi?

- criza participării democratice – cum să conciliem idealul democratic cu constatarea accesului inegal al diferitelor grupuri sociale în diferite locuri de luare a deciziilor? Cum să atenuăm consecinţele neimplicării politice crescute a unor grupuri fragile ale societăţii (tinerii, şomerii etc.)? Cum să asigurăm reprezentarea intereselor politice a acestor grupuri, din moment ce constatăm o diminuare a rolului organizaţiilor care în mod tradiţional le reprezentau (sindicate, partide politice etc.)?

- criza deliberării publice – în ce măsură mass-media este capabilă astăzi să ofere spaţiul pentru o dezbatere solidă, documentată, contradictorie? În ce măsură mass-media permite expunerea tuturor opiniilor? În ce măsură mai joacă Parlamentul rolul de instanţa centrală de deliberare? În ce măsură sondajele de opinie pot fi ele considerate ca fiind expresia opiniei publice autentice?

O multitudine de întrebări la care şi prin intermediul instrumentelor democraţiei participative trebuie să găsim răspunsuri. Democraţia participativă este o nouă formă a democraţiei care permite cetăţenilor să se implice în diferite procese de decizie. Ea este complementară democraţiei reprezentative, favorizând implicare cetăţeanului în viaţa colectivităţii locale. Democraţia participativă presupune instituţionalizarea participării cetăţenilor la treburile publice în alte forme decât simpla desemnare a aleşilor. Trebuie să notăm faptul că, aceste forme sunt gândite peste tot nu ca substitute. Ele vin şi completează instituţiile reprezentative clasice. Toate instrumentele democraţiei participative se prezintă ca spaţii în care poate exista o decizie publică bine fundamentată, în care opiniile contradictorii se

1

conciliază, în care se schimbă argumente, dar în care puterea de decizie nu este în mod direct implicată.

Democraţia participativă trebuie să amelioreze guvernarea aleşilor prin crearea de sinergii de reflecţie şi de acţiune între guvernanţi şi societatea civilă. Ea trebuie să ajute participanţii dezvoltându-le capacitatea de a fi cetăţean, precum şi atitudinea lor de a lua în calcul interesul general. Este importantă transformarea din actori din Cetate, în actori ai Cetăţii.

Dacă în cazul democraţiei reprezentative, cetăţeanul are cunoştinţe despre candidaţi, despre modalitatea de exprimare a votului, despre modul în care votul său se transformă în mandate, în cazul democraţiei participative locale, cetăţeanul are nevoie să fie informat şi educat în sensul implicării sale active în procesele decizionale de la nivelul comunităţii locale.

Conceptul de participare cetăţenească se bazează pe necesitatea consultării cetăţenilor şi pe exprimarea de către aceştia a opiniilor în legătură cu deciziile care se adoptă la diferite nivele şi de care ei pot fi afectaţi în mod direct sau indirect. Într-o comunitate sănătoasă, cetăţenii participă la procesul de luare a deciziilor de interes public, informându-se cu privire la problemele care îi afectează, solicitând autorităţilor să adopte măsurile pe care ei le consideră de cuviinţă şi participând efectiv la punerea în practică a deciziilor .

Deoarece participarea cetăţenilor este o idee relativ nouă în peisajul european, iniţiativa procesului trebuie să revină într-o primă fază reprezentanţilor locali. Aceasta presupune un angajament puternic al liderilor locali (fie ei reprezentanţi ai adunărilor deliberative, fie ai executivului local) faţă de participarea cetăţenilor la viaţa comunităţii. Administraţia publică locală trebuie să fie deschisă la participarea tuturor cetăţenilor ca parte a comunităţii şi faţă de nevoile acestora în crearea de politici publice locale şi în aplicarea acestora.

Democraţia participativă presupune informare, comunicare şi implicare în relaţia care se stabileşte între administraţie şi cetăţeni.

2. MODELE DE BUNE PRACTICI: FRANŢA ŞI SPANIA

2.1. Instrumente şi actori ai democraţiei participative locale instituite de legislaţia franceză

Noţiunea de democraţie locală apare pentru prima dată în Legea din 6 februarie 1992 privind administrarea teritorială a Republicii. Legea încearcă să amelioreze informarea şi participarea cetăţenilor, dar şi să întărească dreptul aleşilor în cadrul adunărilor locale. Ea instituie comisiile consultative ale serviciilor publice locale, care permite utilizatorilor serviciilor publice să se exprime cu priire la acestea. Legea din 27 februarie 2002 privind democraţia de proximitate reprezintă un text important pentru consolidarea democraţiei participative. Această lege a vizat permiterea unei asocieri mai bune a cetăţenilor în luarea deciziilor la nivel local, întărind astfel democraţia participativă şi drepturile opoziţiei în sânul adunărilor deliberative.

Prin această lege s-au introdus o serie de instrumente prin care cetăţeanul să fie mai aproape de decizia politică. Astfel, în comunele de la 80 000 de locuitori în sus, consiliul municipal este cel care fixează perimetrul cartierelor care formează comuna respectivă. Fiecare cartier este dotat cu un consiliu de cartier. Aceste consilii de cartier pot fi consultate de către primar şi îi pot face acestuia propuneri care vizează viaţa cartierului respectiv. Primarul poate

2

să le asocieze în elaborarea, punerea în practică şi evaluarea acţiunilor care interesează cartierul.

O altă inovaţie a legii o reprezintă crearea comitetelor consultative. Consiliul municipal poate crea comitete consultative cu privire la orice problemă de interes comunal ce priveşte întreg teritoriu sau doar o parte a teritoriului comunei. Aceste comitete pot fi constituite din persoane care pot să nu aparţină consiliului, ele putând fi reprezentanţi ai asociaţiilor locale. Fiecare comitet este prezidat de către un membru al consiliului municipal desemnat de către primar. Comitetele pot fi consultate de către primar cu privire la orice chestiune sau proiect ce vizează serviciile publice şi echipamentele de proximitate şi care intră în domeniul de activitate al asociaţiilor membre ale comitetului.

Legea privind democraţia de proximitate a transformat Comisia naţională pentru dezbatere publică (CNDP), creată în 1995 prin Legea Barnier, în autoritate administrativă independentă şi i-a lărgit câmpul de competenţă.

Consultarea locală este un alt element major al democraţiei participative franceze. Legislaţia actuală reglementează consultarea cetăţenilor atât la nivel comunal, cât şi la

nivel intercomunal. Iniţiativa consultării poată să aparţină organului deliberativ sau chiar cetăţenilor.

Dreptul locuitorilor comunei de a fi informaţi despre treburile acesteia şi de a fi consultaţi cu privire la deciziile care îi privesc este un principiu esenţial al democraţiei locale.

Cetăţenii unei colectivităţi teritoriale pot fi consultaţi cu privire la deciziile autorităţilor din acea colectivitate. În ceea ce priveşte iniţiativa cetăţenilor, legea statuează faptul că într-o comună, 1/5 din electorii înscrişi pe listele electorale, iar în alte colectivităţi teritoriale 1/10 din electori pot cere să fie înscrisă pe ordinea de zi a adunării deliberante a unei colectivităţi organizarea unei consultări cu privire la orice chestiune care vizează decizia acelei adunări. Decizia organizării unei consultări aparţine adunării deliberative a colectivităţii teritoriale. Un elector nu poate semna decât o singură cerere cu privire la organizarea unei consultări pe parcursul unui an.

Legea constituţională din 28 martie 2003 cu privire la organizarea descentralizată a Republicii a instituit şi alte proceduri de consultare din iniţiativa autorităţilor naţionale. Sunt reglementate două situaţii în care intervine consultarea: 1. crearea unei colectivităţi teritoriale cu un statut special şi 2. statutul colectivităţilor de peste mări.

Astfel, potrivit art. 72-1 din Constituţie, prin lege se stabilesc condiţiile în care electorii din fiecare colectivitate teritorială pot, prin exercitarea dreptului de petiţionare, să ceară înscrierea pe ordinea de zi a adunării deliberative a acelei colectivităţi a unei chestiuni ce intră în competenţa sa. Proiectele sau actele ce sunt rezultatul competenţei unei colectivităţi teritoriale, pot fi supuse, din iniţiativa acesteia, pe calea referendumului, deciziei electoratului din acea colectivitate. Atunci când se are în vedere crearea unei colectivităţi teritoriale cu un statut particular sau modificarea organizării acesteia, se poate decide prin lege să se consulte electorii înscrişi pe listele electorale din colectivităţile interesate. De asemenea, modificarea limitelor teritoriale ale colectivităţilor teritoriale pot fi supuse consultării electoratului în condiţiile stabilite de lege.

În ceea ce priveşte colectivităţile de peste mări, obiectul consultării este acela de a obţine consimţământul celor interesaţi cu privire la schimbarea regimului colectivităţii lor. Schimbarea regimului colectivităţii este supus deciziei autorităţilor naţionale, însă acestea nu pot acţiona fără consimţământul electorilor din colectivitatea respectivă. Nicio modificare, în

3

tot sau în parte a unei colectivităţi menţionate în art. 72-3 alin. 2 din Constituţie, a unuia sau altuia din regimurile prevăzute pentru aceste colectivităţi de art. 73 şi art. 74 din Constituţie, nu se poate face fără consimţământul electorilor din colectivitatea respectivă sau a unei părţi din colectivitatea interesată. Preşedintele Republicii, la propunerea Guvernului, pe durata sesiunii parlamentare sau la propunerea celor două Camere, pot decide consultarea electorilor dintr-o colectivitate teritorială situată peste mări cu privire la o chestiune referitoare la organizarea sa, la competenţele sale sau la regimul legislativ.

De asemenea, potrivit art. 73 alin. 7 din Constituţie, crearea prin lege a unei colectivităţi ce se substituie unui departament sau unei regiuni de peste mări sau instituirea unei adunări deliberative unice pentru aceste două colectivităţi nu poate interveni dacă nu s-a obţinut, în condiţiile art. 72-4 din Constituţie, consimţământul alegătorilor înscrişi în listele electorale ale colectivităţilor în cauză. Această procedură a fost utilizată în Guadelupa şi în Martinica (unde consultarea a vizat crearea unei colectivităţi teritoriale unice ce se substituia departamentului şi regiunii), precum şi în Insulele Saint-Martin şi Saint-Barthelemy (unde consultarea a vizat crearea unei colectivităţi de peste mări reglementată de art. 74 din Constituţie, ce se substituia comunei, departamentului şi regiunii).

Referendumul local – reprezintă un alt instrument al democraţiei participative reglementat de legislaţia franceză. Aria acestui instrument a fost lărgită în sistemul francez prin Legea constituţională din 28 martie 2003 ce a instituit referendumul decizional, prin legea organică din 1 august 2003, prin legea din 13 august 2004 şi prin decretul din 4 mai 2005.

Referendumul local permite corpului electoral să se substituie consiliului municipal pentru a lua o decizie cu privire la o chestiune comunală. Acest tip de consultare populară intervine înainte ca adunarea deliberativă să ia decizia cu privire la problema supusă referendumului. Caracterul decizional al referendumului este totuşi condiţionat de nivelul de participare al electorilor. Adunarea deliberativă a unei colectivităţi teritoriale poate supune unui referendum local orice proiect de act decizional ce vizează reglementarea unei chestiuni ce intră în competenţa acelei colectivităţi. Executivul colectivităţii teritoriale poate singur să propună adunării deliberative a colectivităţii supunerea unui referendum local a oricărui proiect de act ce intră în atribuţiile pe care le exercită în numele colectivităţii, cu excepţia proiectelor de acte individuale. Primarul este cel care organizează scrutinul. O colectivitate locală nu poate organiza mai multe referendum-uri având acelaşi obiect într-un interval mai mic de un an. Proiectul supus referendumului local este adoptat dacă cel puţin jumătate din electorii înscrişi în listele electorale participă la referendum şi dacă se întruneşte majoritatea sufragiilor exprimate.

Democraţia participativă nu presupune doar a lua pulsul populaţiei, ci implicarea acesteia în luarea deciziei. Colectivităţile teritoriale din Franţa au instituit o serie de instrumente ale democraţiei de proximitate prin care cetăţenii francezi să se implice activ la luarea deciziilor care îi privesc în mod direct. Pentru a exemplifica cele afirmate mai sus, vom evidenţia câteva din aceste instrumente utilizate de diferite colectivităţi teritoriale.

Astfel, în oraşul Lyon există 34 de consilii de cartier care au ca obiectiv principal de a face acţiunea publică mai eficace şi de a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă oraşul (coeziunea socială, dezvoltarea durabilă) .

Un alt instrument îl reprezintă comisiile extra-municipale, care reunesc consilieri ai arondismentelor, cât şi persoane din afara Consiliului, desemnaţi în funcţie de calificarea lor. Atribuţiile acestora variază de la un arondisment la altul. Tot la nivelul oraşului este constituit

4

şi un Comitet de iniţiativă şi de Consultare al Arondismentului (C.I.C.A.), care reuneşte reprezentanţii asociaţiilor ce exercită activităţi în arondisment. Membrii asociaţiilor membre ai Comitetului pot să-şi expună orice problemă care interesează domeniul lor de activitate şi pot face orice propunere Consiliului arondismentului. Comitetele de interes local (C.I.L) sunt comitete de cartier, ce au luat fiinţă în Lyon la finele sec. al XIX-lea. Ele reprezintă spaţii de dialog şi de informare. Ele apără dreptul locuitorilor oraşului de a participa la: planificarea urbană, la salvarea, valorizarea şi promovarea patrimoniului. Aceste comitete sunt membre de drept a C.I.C.A. şi participă la consiliile de cartier. La nivelul oraşului există, de asemenea, un Comitet Consultativ al Utilizatorilor Serviciilor Publice Locale şi un Consiliul de Dezvoltare al Grand Lyon, ce are ca misiune principală asocierea societăţii civile la elaborarea strategiei aglomerării urbane în speţă şi a politicilor publice comunitare. Pentru buna informare a cetăţenilor urbei cu privire la toate aspectele ce îi privesc, oraşul Lyon are şi un ziar propriu (gestionat de către primarul oraşului), cu apariţie lunară - Lyon-Citoyen -.

În Regiunea Rhônes-Alpes, Consiliul regional a instituit o multitudine de instrumente ale democraţiei participative prin care se încearcă implicarea activă a cetăţenilor în viaţa comunităţii, în luarea deciziilor la nivel regional. Dintre aceste instrumente amintim: 1. atelierele cetăţenilor – sunt instrumente inovatoare pentru dezvoltarea democraţiei participative în Rhône-Alpes. Ele sunt compuse din cetăţeni traşi la sorţi dintr-un eşantion reprezentativ la populaţiei, rolul lor fiind acela de a da un aviz documentat şi argumentat, care să contribuie la clarificarea aleşilor; 2. reuniunile publice – organizate periodic de către Consiliul regional pentru a le permite cetăţenilor să-şi exprime părerile cu privire la problemele regiunii.

Autorităţile din oraşul Lille caracterizează urbea ca fiind oraşul dialogului, participării şi al cetăţeniei. Lille este printre primele oraşe din Franţa care au creat consiliile de cartier încă din anii 1978. Democraţia participativă în Lille se sprijină pe trei nivele:

- proximitate teritorială - Consiliile de cartier şi Consiliul Municipal al Copiilor;- consultare: Consiliul Comunal de consultare, Comisiile extra-municipale;- dialog direct cu locuitorii - forumuri ale cetăţenilor, ateliere urbane de proximitate.Există la nivelul oraşului şi un Consiliul al tinerilor, un Consiliul al persoanelor în

vârstă şi un Consiliu al Rezidenţilor străini.

2.2. Participarea cetăţenească în Spania

Datorită complexităţii modului de organizare administrativ-teritorială, Spania a dezvoltat un întreg mecanism de participare a cetăţenilor la viaţa comunităţii locale.

Legea nr. 7/1985 privind Bazele Regimului Local prevede în Titlul V, Capitolul IV, art. 70 bis încurajarea participării efective a cetăţenilor la viaţa publică şi instituie ca instrument dreptul de iniţiativă populară în domenii care ţin de competenţa municipiului. Art. 70 bis. 3 dispune ca autorităţile locale, în special municipiile, să impulsioneze utilizarea interactivă a tehnologiilor de informare şi comunicare moderne pentru a facilita participarea şi comunicarea cu celelalte colectivităţi teritoriale, în ceea ce priveşte prezentarea documentelor şi realizarea procedurilor administrative, prezentarea sondajelor sau cu privire la consultarea cetăţenilor.

Un alt document important care reglementează drepturile cetăţenilor spanioli de a se implica în viaţa comunităţii îl reprezintă Regulamentul organic privind participarea cetăţenească elaborat de Executive Commission of the FEMP în anul 2005. Sunt reglementate în acest document dreptul la informare, dreptul de întrunire, dreptul la asociere, dreptul de

5

petiţie, iniţiativa populară, dreptul de intervenţie în cadrul şedinţelor publice municipale, dreptul de a fi consultaţi cu privire la problemele comunităţii prin referendum.

Trebuie să menţionăm că majoritatea Statutelor de autonomie ale Comunităţilor autonome spaniole au inclus norme care vizează democraţia participativă (exemplu: Section 9. 4 din Statutul Comunităţii Valencia prevede: toţi cetăţenii valencieni au dreptul de a participa individual sau colectiv la viaţa politică, economică, socială şi culturală a Comunităţii Valencia. Generalitat Valenciană va promova participarea partenerilor sociali şi a societăţii civile la treburile publice. Comunitatea Autonomă Valencia a adoptat Legea nr. 11/2008 privind participarea cetăţenească în care a precizat rolul extrem de important pe care îl joacă implicarea cetăţenilor în viaţa comunităţii. În Preambulul legii se menţionează că, participarea cetăţenilor răspunde unei nevoi continue de dialog între cetăţeni şi instituţiile politice, că este sinonimă cu dialogul, comunicarea, respectul şi pluralismul ).

În Spania sunt utilizate ca instrumente de participare cetăţenească şi dezbatere publică (audiencia ciudadana), panelurile cetăţeneşti (paneles ciudadanos), jurii ale cetăţenilor (jurados ciudadanos – ), sondajele de opinie (sondeos de opinió), etc.

2.3. Democraţia participativă din România la început de drum

În România, conceptul de democraţie participativă este momentan doar un subiect al discursurilor aleşilor şi un deziderat pentru cetăţeni. România este deficitară la capitolul democraţie participativă. Cu excepţia referendumului (naţional şi local) – instrument al democraţiei directe şi al iniţiativei populare ( iniţiativa legislativă - art. 74 din Constituţie şi iniţiativa de revizuire a Constituţiei - art. 150 din Constituţie), legislaţia nu reglementează şi alte mijloace prin care cetăţenii se pot implica în mod direct în luarea deciziilor care pot să le îmbunătăţească viaţa. Cetăţenii români sunt foarte puţin informaţi cu privire la deciziile, la proiectele şi la resursele financiare ale comunităţii în care trăiesc. Dincolo de unele iniţiative singulare ale unor autorităţi deliberative sau executive din România, însuşi legiuitorul român ar trebui să vină cu propuneri care să vizeze implementarea în viaţa societăţii româneşti a instrumentelor democraţiei participative utilizate în statele cu democraţii consolidate şi cu experienţă mult mai bogată în administraţia publică

Un alt palier de interes major pentru comunitate îl reprezintă constituirea bugetului comunităţii. În acest sens, cetăţenii comunităţii în cauză ar trebui de asemenea  informaţi cu privire la modalitatea prin care se formează bugetul local, devenind astfel conştienţi de greutăţile şi oportunităţile financiare existente.

În cadrul unor dezbateri publice, întâlniri sau audieri, cetăţenilor trebuie să li se ofere şansa formulării unor amendamente care pot fi luate în calcul de către cei responsabili cu adoptarea bugetului local.

În opinia noastră, prin intermediul sondajelor de opinie, al interviurilor, al focus grupurilor, al întâlnirilor publice şi prin intermediul altor tehnici de participare cetăţenească, autorităţile române ar trebui să înveţe cum să colecteze şi să folosească opiniile cetăţenilor în privinţa furnizării tuturor tipurilor de servicii publice. Autorităţile ar trebui să încurajeze mai mult cetăţenii să participe la şedinţele forurilor reprezentative (consiliile locale sau cele judeţene), putând intra astfel în contact cu problemele locale, precum şi cu procedurile prin care se ia o hotărâre sau alta. Deşi şedinţele consiliilor locale sau ale consiliilor judeţene din România sunt publice, cetăţenii români s-au arătat puţin sau chiar deloc interesaţi de

6

participarea la aceste şedinţe. În toate discursurile aleşilor locali se vorbeşte de aducerea administraţiei mai aproape de cetăţean. Însă, se pare că acesta rămâne doar un deziderat înscris într-un discurs politic. În opinia noastră, efortul trebuie făcut de ambele părţi: aleşi şi membrii colectivităţii locale.

În sistemul românesc, dintre cauzele neimplicării cetăţeanului în viaţa comunităţii putem aminti:

1. lipsa de motivare – studiile care s-au realizat cu privire la gradul de implicare al cetăţenilor în viaţa comunităţii au relevat faptul că cetăţenii au nevoie de o motivaţie pentru a se implica. Motivaţia poate fi una legată de promovarea persoanelor care îşi dedică timp pentru a se implica în rezolvarea unei probleme de interes public sau una legată de beneficii materiale. Cu cât o acţiune menită să îmbunătăţească procesul de elaborare a politicilor publice conţine şi o ofertă motivaţională, cu atât ea are şanse să atragă un număr mai mare de cetăţeni şi implicit soluţii mai fezabile şi mai valoroase.

2. lipsa cunoştinţelor de specialitate cu privire la subiectele dezbătute.3. lipsa unui exerciţiu democratic de implicare din partea comunităţii în problemele

acesteia.Participarea cetăţenilor ca reprezentanţi voluntari în diferite grupuri de lucru, poate

contribui la eforturile administraţiei în a-şi îndeplini responsabilităţile faţă de cetăţeni,  într-un mod cât mai transparent şi eficient. Solidaritatea comunităţii faţă de provocările locale va creşte astfel prin prezenţa cetăţenilor în astfel de structuri.

România nu pare pregătită la momentul actual pentru această nouă formă a democraţiei – democraţia participativă. Este nevoie de timp şi de o mai bună comunicare între actorii comunităţii, căci beneficiile acestei forme de democraţie sunt pentru ambele părţi: pentru aleşi o guvernare mai eficace, iar pentru comunitate o calitate a vieţii mai bună.

Subiectul democraţiei participative este unul extrem de atrăgător, deopotrivă pentru oamenii politici, dar şi pentru cetăţeni. El nu poate fi epuizat într-un material de câteva pagini, însă în baza a ceea ce am afirmat mai sus, putem trage câteva concluzii şi formula câteva soluţii. Este important să găsim răspunsul la următoarele întrebări:

Cum putem face ca cetăţenii să se simtă reprezentaţi la nivel micro-local de alţi cetăţeni, în care ei se recunosc mai mult decât în reprezentanţii lor politici clasici?

Astăzi democraţia participativă se instituţionalizează, contribuind astfel la apariţia de noi actori, forme noi de legitimare, la apariţia de noi instrumente de implicare a cetăţenilor în luarea deciziilor. Statele cu democraţii consolidate au implementat o serie de instrumente de participare a cetăţenilor la viaţa publică a comunităţii din care fac parte: juriul cetăţenilor (Spania, Germania), consiliile de cartier, comitete consultative (Franţa), referendumul (Elveţia), bugetul participativ (Brazilia).

Democraţia participativă nu presupune doar a lua pulsul populaţiei, ci participarea efectivă a cetăţenilor la procesul decizional. Parteneriatul dintre administraţie şi cetăţean depinde şi de modalitatea în care cetăţenii au acces la informaţiile care le influenţează viaţa. Cetăţenii ar trebui implicaţi în procesul elaborării şi aplicării politicilor publice locale, precum şi în stabilirea domeniilor prioritare de intervenţie.

Care ar fi versiunea idilică a democraţiei participative? Ar putea fi ea cea a Agorei greceşti în care fiecare cetăţean putea veni şi se putea exprima liber sau putem implementa

7

instrumente şi mijloace care să îl ajute pe cetăţean să se implice în viaţa publică dincolo de momentul singular al votului?

În opinia noastră, ambele forme sunt viabile, atât exprimarea publică în cadrul unor adunări periodice şi bine organizate, cât şi reglementarea unor instrumente de participare activă a cetăţeanului. Participarea cetăţenească, deşi este esenţială în cadrul unei democraţii, nu este întotdeauna uşor de realizat. Este necesară voinţa politică, perseverenţă şi o anumită dispoziţie necesară educării, atât a autorităţilor, cât şi a cetăţenilor, pe tema responsabilităţilor ce le revin într-o democraţie. 

Participarea cetăţenilor nu trebuie să se limiteze doar la momentul exprimării votului. Transferul de competenţe către aleşi la momentul alegerilor nu trebuie să-l derobeze pe cetăţean de responsabilităţile care îi revin în calitate de deţinător al suveranităţii. Căci ce semnifică oare cuvântul „democraţie”?

Democraţia participativă presupune un parteneriat constant între aleşi şi alegători. Cetăţeanul, în diferitele sale ipostaze, de ales sau de elector trebuie să urmărească prin acţiunile întreprinse Binele comunităţii în care trăieşte.

8