DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

(suport de curs)

Bibliografie:

1. Babiuc V., Dreptul comerţului internaţional, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994.

2. Bârsan C., Sitaru D. Al., Dreptul comerţului internaţional, Editura Cartdidact, Chişinău, 1998.

3. Băieşu A., Rotari Al., Alexa O., Dreptul comerţului internaţional, Editura Cartdidact, Chişinău, 1998.

4. Căpăţână O., Stefănescu Brănduşa, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol.II, Ediţia Academiei,

Bucureşti, 1987.

5. Costin M. N., Deleanu S., Dreptul comerţului internaţional, vol.I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995.

6. Deleanu Sergiu, Contractul de comerţ internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

7. Florescu Dumitru Andreiu Petre, Mrejeru Teodor, Contractul de comerţ internaţional, Editura CORESI,

Bucureşti, 1999.

8. Gribincea Lilia, Dreptul comerţului internaţional, Editura Reclama, Chişinău, 1999.

9. Macovei Ioan, Dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1980.

10. Mazilu D., Dreptul comerţului internaţional, vol.I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

11. Munteanu Roxana, Contracte de intermediere în comerţul exterior al României, Editura Academiei, Bucureşti,

1984.

12. Popescu T. R., Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

13. Stoian I., Pencea R., Brotac L., Tehnici de comerţ internaţional, vol.II, Bucureşti, 1992.

1

Cuprins

TEMA 1. NOŢIUNEA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A DREPTUL UI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL 3

TEMA 2. PROMOVAREA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL....................................................................6

TEMA 3. SUBIECTE DE DREPT AL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL................................................12

TEMA 4. CONŢINUTUL ŞI OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL13

TEMA 5. IZVOARELE DREPTUL UI COMERŢUL UI INTERNAŢIONAL.............................................14

TEMA 6. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE..17

TEMA 7. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE..................................21

TEAMA 8 CONŢINUTUL CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL...................................30

TEMA 10. CONTRACTUL DE VÎNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ......................................41

TAMA 11. CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL..............................................................47

TEMA 12. CONTRACTUL DE ASIGURARE INTERNAŢIONALĂ............................................................61

TEMA 13. CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL......................69

TEMA 14. ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL............................................................................73

2

TEMA 1. NOŢIUNEA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A DREPTUL UI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL1. Caracteristici generale asupra comerţului internaţional2. Obiectul dreptului comerţului internaţional 3. Metoda reglementării juridice 4.Locul dreptul ui comerţul ui internaţional în sistemul dreptului contemporan

1. Caracteristici generale asupra comerţului internaţionalProblemele abordate de dreptul comerţului internaţional ocupă o arie foarte vastă şi, în acelaşi timp, sunt deosebit de

complexe. Cercetarea lor implică o abordare pluridisciplinară, fapt ce se datorează atît complexităţii problematicii dreptului comerţului internaţional, cît şi faptului că dreptul comerţului internaţional este o materie interdisciplinară, un domeniu de tangenţe între concepte, instituţiile aparţin diferitor ramificaţii ale dreptului privat, aşa cum sunt: dreptul internaţional privat, dreptul comercial, dreptul civil etc.

Este firesc ca, oricît de dezvoltat n-ar fi statul din punct de vedere economic, tehnico-ştiinţific, cultural, etc., acesta nu poate produce totul de ce ar avea nevoie pentru continua lui dezvoltare. La fel, nu este posibil ca nici consumarea de sine stătător a tuturor bunurilor produse de, un stat. Se conturează deci necesitatea unui circuit de bunuri şi valori. Aşadar, indiferent de potenţialul tehnico-ştiinţific, de poziţia pe arena mondială a statelor, fiecare din ele participă la circuitul mondial de valori şi cunoştinţe.

Prin diversele sale forme de manifestare şi mijloace de realizare, comerţul internaţional reprezintă prin sine modalitatea de înfăptuire a circulaţiei valorilor materiale şi spirituale de la un stat la altul. Această circulaţie implică un cadru juridic bazat pe principiile înţelegerii şi încrederii reciproce între popoare şi naţiuni, indiferent de nivelul lor de dezvoltare. Cadrul juridic este strict reglementat de norme juridice care consacră naşterea, executarea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice de comerţ internaţional, la fel şi a tuturor consecinţelor juridice legate de aceste împrejurări. Toate aceste norme juridice formează dreptul comerţului internaţional ca ramură de drept.

În doctrina şi practica comerţului internaţional au fost propuse mai multe definiţii şi anume:1) ansamblul de reguli care reglementează relaţiile comerciale de drept privat punînd în cauză mai multe ţări;2) materie juridică pluridisciplinară ce grupează normele conflictuale, normele de drept civil, cele de drept

administrativ etc., reunite prin obiectul lor social şi juridic comun, care este disciplinarea raporturilor în cadrul comerţului internaţional;

3) materie juridică pluridisciplinară reunind normele conflictuale, normele de drept civil, cele de drept comercial, precum şi normele de drept material uniform aplicabile raporturilor patrimoniale şi raporturilor personale nepatrimoniale ce izvorăsc din activitatea de comerţ exterior şi de cooperare economică internaţională;

4) totalitatea normelor juridice prin care se reglementează raporturile juridice în cadrul activităţii de comerţ exterior şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională;

5) dreptul comerţului internaţional este ştiinţa care cuprinde şi cercetează normele de drept şi uzanţele ce reglementează instituţiile şi raporturile juridice care iau naştere în sfera relaţiilor de schimb şi cooperare economică internaţională.

Ansamblul normelor juridice ce alcătuiesc dreptul comerţului internaţional ca ramură de drept se plasează în punctele de tangenţă dintre ordinea de drept naţională şi cea internaţională, răsfrângându-se concomitent în ambele. Dreptul comerţului internaţional este un drept naţional şi în acelaşi timp un drept internaţional, cu alte cuvinte este o materie interdisciplinară, care cuprinde mai multe norme ale mai multor ramuri de drept. În prezent conceptul dreptului comerţului internaţional a primit un sens identic cu conceptul de colaborare economică internaţională, ceea ce se datorează influenţei dezvoltării tehnico-ştiinţifice contemporane.

În procesul organizării şi desfăşurării comerţului internaţional apare o diversitate de raporturi juridice care pot fi grupate în următoarele categorii:

- raporturi dintre state ca purtătoare ale suveranităţii ce sunt guvernate de normele dreptului internaţional public;- raporturi dintre state ca titulare ale suveranităţii, pe de o parte, şi subiecte de drept nepurtătoare ale suveranităţii,

persoane fizice şi persoane juridice, pe de altă parte. Aceste raporturi se constituie "pe verticală", adică se caracterizează prin subordonarea subiectelor suverane faţă de stat şi sunt reglementate de normele dreptului administrativ, dreptului financiar, dreptului vamal etc. ;

- raporturi juridice dintre persoane fizice şi persoane juridice din diferite state, raporturi ce se constituie "pe orizontală", pe baza de egalitate juridică şi sunt reglementate de normele dreptului civil, dreptului comercial, dreptului internaţional privat.

Reieşind din cele expuse, dreptului comerţului internaţional trebuie privit ca o materie juridică interdisciplinară, reunind norme juridice din diferite ramuri de drept: drept internaţional public, drept internaţional privat, drept civil, drept administrativ etc, ponderea cea mai mare avînd-o normele dreptului privat.

2. Obiectul dreptului comerţului internaţional.Din definiţia dreptului comerţului internaţional rezultă că acesta are ca obiect comerţul internaţional în sens larg,

adică raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionala. Aceste raporturi sunt prin excelenţă raporturi patrimoniale, stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi cunoştinţe. Atare raporturi au caracteristici specifice, şi anume, se caracterizează, în primul rînd, prin egalitatea juridică a părţilor lor şi, în al doilea rînd, prin echivalenţa prestaţiilor la care ele se obligă.

Marea majoritate a actelor sau faptelor juridice efectuate de comercianţi sunt identice cu cele pe care le efectuează în viaţa lor civilă persoanele ce nu au această calitate. Faptul că primele se consideră comerciale se datorează în exclusivitate

3

calităţii de comerciant al autorilor lor. Legislaţiile la baza cărora este plasat criteriul subiectiv de determinare a comercialităţii, adică acele ce califică drept comerciale actele şi faptele juridice în baza calităţii de comerciant a celor care sunt implicaţi în efectuarea lor, instituie aşa-zisa prezumţie de comercialitate. Aceasta constă în ideea conform căreia, sunt comerciale toate actele pe care le efectuează un comerciant în scopul desfăşurării activităţii întreprinderii sale. În general, potrivit reglementărilor dreptului pozitiv, indiferent de concepţia consacrată prin acele reglementări, comerciantul se recunoaşte după natura actelor pe care le face, iar natura actelor respective este dependentă de calitatea celui care le săvîrşeşte.

Vorbind despre calificativul de internaţionalitate al raporturilor juridice, este de menţionat faptul ca acesta, fiind prezent într-un raport juridic intern, îi atribuie celui din urmă caracter internaţional, transformîndu-l într-un raport juridic cu element de extraneitate.

Este necesar de menţionat că nu toate raporturile juridice patrimoniale şi personale nepatrimoniale, ce izvorăsc din activitatea de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, formează obiectul dreptului comerţului internaţional, ci numai acelea dintre ele care se caracterizează prin două particularităţi sau semne calificative coexistente, care sunt: comercialitatea şi internaţionalitatea.

În linii generale, comercialitatea desemnează calitatea unui raport juridic de a fi comercial. La concret însă, comercialitatea este definită de legislaţia internă a fiecărei ţări în dependenţă de sistemul de drept şi tradiţiile istoriceşte stabilite.

Referitor la conceptul de comercialitaţe, există două criterii de determinare al acestuia:1) criteriul obiectiv, adoptat de dreptul Franţei, Belgiei, Spaniei, statelor Americii Latine etc.;2) criteriul subiectiv, adoptat de dreptul german şi legislaţiile de inspiraţie germană. Potrivit criteriului obiectiv toate actele, adică acţiunile îndreptate la apariţia, modificarea, stingerea drepturilor şi

obligaţiilor, care au conţinutul obiectiv îndreptat spre obţinerea de beneficiu (cîştig, profit) sunt acte comerciale. Potrivit acestui criteriu sunt luate operaţiile necesare vieţii comerciale, actele şi faptele comerciale prin ele însele, facîndu-se abstracţie de calitatea aceluia care le săvîrşeşte. Cu alte cuvinte, în funcţie de criteriul obiectiv se iau în consideraţie operaţiile juridice ca atare, apreciindu-se că acestea primesc incidenţa unor reguli speciale în virtutea faptului că sunt acte de comerţ.

Multe sisteme de drept naţional cunosc coduri comerciale, unele chiar coduri de comerţ internaţional. În atare sisteme de drept, pentru aceleaşi acte trebuie aplicate aceleaşi reguli, indiferent sunt ele săvîrşite de părţi ce au calitatea de comercianţi sau nu.

Primele sunt acte al căror caracter comercial rezultă din însăşi forma lor. De exemplu, operaţiunile cu titlurile comerciale de valoare (cecul, cambia, biletul la ordin etc.). Altele sunt actele al căror caracter comercial rezultă din însăşi natura lor sau obiectul actului (cumpărarea bunurilor mobile sau imobile cu diversificare continuă a relaţiilor de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională), fapt ce condiţionează apariţia unor categorii de relaţii noi, necunoscute pînă în prezent, care necesită o apreciere juridică justă.

Totodată, din obiectul dreptului comerţului internaţional fac parte şi unele raporturi juridice, care sub anumite aspecte aparţin domeniului altor ramuri de drept. De exemplu: statutul juridic al comerciantului. O mare parte a contractelor civile, cum sunt: contractul de agenţie, de antrepriză, comision, asigurare ş.a., interesează dreptul comerţului internaţional în calitatea de intermediari şi auxiliari ai părţilor contractante din aceste contracte în comerţul exterior.

(!) Generalizînd cele menţionate, putem spune că obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile comerciale internaţionale în sens larg, adică, actele de comerţ internaţional, precum şi acele raporturi care decurg din cooperarea şi colaborarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, raporturile juridice ce izvorăsc din fapte juridice conexe actelor de comerţ internaţional, orice alte raporturi juridice, care cu toate că aparţin domeniului de reglementare a altor ramuri de drept, dar au tangenţă cu operaţiunile de comerţ internaţional.

3. Metoda reglementării juridiceOrice ramură de drept se caracterizează printr-un anumit cerc de relaţii sociale, care, fiind reglementate de normele

uneia sau alteia ramuri de drept, constituie obiectul de reglementare al acesteia. În acelaşi timp, fiecare ramură de drept se mai caracterizează şi prin anumite procedee, modalităţi de reglementare a raporturilor juridice. Anume totalitatea acestor procedee şi modalităţi folosite la reglementarea raporturilor juridice constituie nu altceva decît metoda de reglementare juridică a unor atare raporturi.

La reglementarea raporturilor de drept al comerţului internaţional se foloseşte atît metoda cofiflictualistă, cît şi metoda materială.

I. Metoda conflictuală de reglementare a raporturilor de drept al comerţului internaţional presupune folosirea normelor conflictuale, care indică numai legea competentă (locală, adică legea proprie a instanţei (naţională) sau internaţională.

Într-un raport juridic internaţional poate exista unul sau mai multe elemente de extraneitate. Dar nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic poate conferi acestuia din urmă caracter internaţional. De exemplu, Convenţia de la Hagi din 1 iulie 1964, în art. 1, pct.3 al Legii uniforme asupra vînzării internaţionale de bunuri mobile corporale prevede că aplicarea acestei legi nu depinde de cetăţenia părţilor, ceea ce se prevede şi în Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri de la Viena 1980.. Cu toate acestea, pentru localizarea raportului juridic, domiciliul, sediul sau reşedinţa părţilor se iau în consideraţie în cazul cînd se află în state diferite. În orice caz identificarea elementelor de extraneitate se face, de obicei, printr-o convenţie internaţională, iar în lipsa acesteia - cu ajutorul legislaţiei interne a statului al cărui sistem juridic constituie tex causae.

Reglementarile internationale in care este consacrat criteriul subiectiv sunt:1. Conv. europeana de arbitraj comercial international, de la Geneva din 1961;

4

2. Conventia de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investitii intre state;4. Conventia asupra prescriptiei in materie de vinzare internationala de marfuri de la New York din 1974.

În funcţie de criteriul obiectiv internaţional se consideră raportul juridic, obiectul căruia (marfa, serviciul sau orice alt bun), se află in circuitul internaţional (bunul - obiectul raportului juridic - trebuie să treacă cel puţin o frontieră).

Deseori normele conflictuale declară competente ambele legi, atât cea locală, cît şi cea străină. În aceste cazuri fiecare din legile competente reglementează numai un anumit aspect al raportului juridic cu element de extraneitate.

Deci, folosirea metodei conflictualiste presupune opţiunea sau alegerea legii competente a cîrmui raportul juridic.Dacă avem în vedere exigenţele comerţului internaţional şi anume rapiditatea, previziunea şi certitudinea, criticele

menţionate sunt în mare parte întemeiate. Cu toate acestea, însă, pentru a nu diminua importanţa metodei confiictualiste trebuie avute în vedere următoarele împrejurări:

- metoda conflictualistă presupune aplicarea legii care are cea mai strînsă legătură cu raportul juridic cu element de extraneitate;

- pentru a corespunde mai bine cerinţelor vieţii sociale, metoda conflictualistă se diversifică.II. Metoda materială presupune aplicarea faţă de raportul juridic cu element-de extraneitate a normelor materiale de

drept. Superioritatea acestei metode faţă de metoda conflictualistă constă în faptul că normele materiale sunt chemate nemijlocit să reglementeze raporturile de drept al comerţului internaţional, fapt ce corespunde exigenţelor comerţului internaţional.

În aria comerţului internaţional unificarea normelor materiale înlătură conflictele de legi, fapt ce catalizează comerţul şi cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. Procesul de elaborare a unui cadru juridic uniform în materie comercială internaţională se desfăşoară nu numai în sfera relaţiilor directe şi nemijlocite dintre statele care participă la procesul de colaborare internaţională, dar şi cu participarea tot mai pronunţată a organismelor internaţionale, instituite de către aceste state. De exemplu, un rol important în procesul de codificare a dreptului comerţului internaţional îl are Organizaţia Naţiunilor Unite, împreună cu instituţiile sale specializate. Rolul pe care îl joacă organizaţia respectivă în această privinţă corespunde pe deplin unuia din scopurile ei, şi anume de a contribui la "cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic" (art.l pct.3, Carta ONU).

Pentru a facilita procesul de unificare a dreptului comerţului internaţional sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, a fost creată Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL). Activitatea UNCITRAL-ului s-a materializat prin adoptarea numeroaselor convenţii internaţionale în diferite domenii de colaborare şi cooperare economică internaţională.

Un alt organism specializat al O.N.U., cu merite deosebite în ceea ce priveşte unificarea normelor de drept material, este Conferinţa O.N.U. pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD - UNITED NATIONS CONFERENCE ON DEVELOPMENT AND TRADE). Aceasta este o instituţie fondată în anul 1964 din iniţiativa ţărilor în curs de dezvoltare. Are ca obiectiv promovarea de negocieri multilaterale între aceste ţări şi ţările dezvoltate. Dacă ne referim la general, negocierile multilaterale în cadrul UNCTAD urmăresc următoarele scopuri:

• negocierea de instrumente juridice internaţionale;• formularea principiilor şi politicilor în domeniul comerţului exterior;• facilitarea coordonării activităţii diferitelor instituţii din cadrul ONU în problemele care o preocupă.Alt organism ce prezintă interes în această privinţă, la nivel regional, este Comisia Economică ONU pentru Europa

(C.E.E. - O.N.U.) - organism cu caracter subsidiar al Consiliului Economic şi Social al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ECOSOC). CEE-ONU şi Comitetul pentru dezvoltarea comerţului din cadrul acestei Comisii elaborează recomandări ce vizează eliminarea obstacolelor de politică comercială, economică, cu care se ciocnesc statele-membre; întreprinde acţiuni vizînd sprijinirea dezvoltării cooperării industriale şi tehnico-ştiinţifice. Se preocupă de elaborarea politicilor de eliminare a protecţionismului, restricţiilor şi discriminărilor în comerţul dintre state. Obiectivele sale constau şi în unificarea regulilor dreptului comerţului internaţional.

4. Locul dreptului comerţului internaţional în sistemul dreptului contemporan Dreptul comerţului internaţional este o ramură de drept normele cărui sunt chemate să formeze un cadru juridic pentru

reglementarea relaţiilor comerciale internaţionale, de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Amplificarea şi diversificarea acestor relaţii creează condiţii favorabile pentru naşterea unor noi raporturi juridice. Prin raporturile ce se stabilesc între state, ca subiecte de drept internaţional public, şi cele dintre persoanele fizice şi/sau juridice (resortisanţi din aceste state), ca subiecte de drept internaţional privat, fiecare stat participă la schimbul internaţional de valori materiale ţi spirituale.

Prin metodele sale, dreptul comerţului internaţional contribuie la dezvoltarea relaţiilor internaţionale. Anume acest fapt lămureşte importanţa dreptului comerţului internaţional şi locul acestuia în sistemul dreptului contemporan.

Dreptul comerţului internaţional se caracterizează prin faptul că se află la joncţiunea mai multor discipline juridice, prin obiectul şi scopul sau specific.

Această materie juridică stă la joncţiunea dintre dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional public, dreptul internaţional privat şi dreptul comparat, conţinînd într-o oarecare măsură şi unele norme de drept administrativ, fiscal etc. ce au impact asupra activităţii de comerţ internaţional. Plus la aceasta, dreptul comerţului internaţional este influenţat considerabil şi de practică.

1. Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul civil se manifestă prin aceea că dreptul civil constituie dreptul comun faţă de dreptul comerţului internaţional. Normele dreptului civil se aplică cu titlu subsidiar în cazurile, cînd nu există reglementări speciale nici la nivelul dreptului comercial intern, nici în domeniul dreptului comerţului internaţional.

2. Dreptul comerţului internaţional este influenţat de dreptul comercial, deoarece reglementează ansamblul de

5

operaţiuni care implică activitatea de antreprenoriat. Acesta preia unele norme, care iniţial aparţin dreptului comercial, şi astfel apare ca un drept cu caracter special, comun raporturilor de comerţ. Atît raporturile juridice de drept al comerţului internaţional, cît şi cele de drept comercial intern prezintă caracter patrimonial şi comercial, fiind reglementate de aceleaşi acte normative interne. Totodată, raporturile comerciale internaţionale se deosebesc de cele comerciale interne prin elementul de extraneitate.

3. Dreptul comerţului internaţional este dependent de dreptul internaţional public, deoarece relaţiile comerciale internaţionale pun în cauză aplicarea convenţiilor internaţionale ce conţin atît norme materiale, cît şi norme coflictuale. cele din urmă desemnînd legea competentă în cazul cînd sunt susceptibile de a fi aplicate faţă de un raport juridic mai multe legi naţionale. Convenţiile internaţionale, însă, fac parte din domeniul dreptului internaţional public, deoarece sunt încheiate între state - titulare de suveranitate. Totodată, în calitate de participanţi la raporturile de comerţ internaţional, în unele cazuri, apar însuşi statele - subiecte ce aparţin ordinii publice internaţionale.

4. Dreptul comerţului internaţional are o legătură foarte strînsă cu dreptul internaţional privat, aşa încît în doctrină, uneori, dreptul comerţului internaţional este privit ca o subramură a dreptului internaţional privat. Unii autori folosesc sintagma "drept internaţional privat comercial", desemnînd prin acest termen o anumită categorie de norme ale dreptului internaţional privat, şi anume, cele conflictuale din domeniul comerţului internaţional. Deşi ambele materii în cauză sunt foarte apropiate, dreptul comerţului internaţional, în opinia noastră, trebuie privit ca o ramură de drept autonomă. Deosebirile privesc obiectele de reglementare. Astfel, dreptul internaţional privat reglementează numeroase domenii de care nu se interesează dreptul comerţului internaţional: raporturile cu element de extraneitate, de familie, de muncă, de succesiune, de procedură civilă etc. Pe de altă parte, dreptul comerţului internaţional, fiind o materie interdisciplinară, conţine norme din diferite ramuri de drept (drept administrativ, drept financiar, drept vamal etc), care nu au aderenţe cu dreptul internaţional privat.

Altă distincţie se referă la subiecte. În dreptul comerţului internaţional principala categorie de subiecte sunt comercianţii, pe cînd dreptul internaţional privat nu operează cu această noţiune.

5. Dreptul comerţului internaţional este influenţat de dreptul comparat deoarece pînă în prezent legislaţia naţională joacă rolul principal la reglementarea raporturilor comerciale internaţionale, elaborarea convenţiilor internaţionale presupunînd un studiu analitic al legislaţiilor naţionale în materia ce ne interesează.

Este de menţionat că de fiecare dată cînd soluţia nu este sugerată de o convenţie internaţională sau cînd cea din urmă oferă părţilor libertatea alegerii normei ce ar reglementa raportul juridic în care se află sau se vor afla ele, se recurge la legislaţiile naţionale susceptibile de a fi aplicate.

Dreptul comerţului internaţional este influenţat de practică nu numai din cauza că majoritatea regulilor lui rezultă din aceasta, dar şi din cauza că ultima nu încetează de a stimula adaptarea lor la raporturile comerciale internaţionale, contribuind la procesul de uniformizare şi-codificare a lor.

TEMA 2. PROMOVAREA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Mecanisme de promovare a comerţului internaţional pe plan naţional2. Tipurile de politică comercială 3. Cadrul instituţional al reglementării şi promovării comerţului internaţional

1. Mecanisme de promovare a comerţului internaţional pe plan naţionalCaracteristica generalăÎn procesul schimbului de mărfuri şi servicii flecare din participanţii la raporturile comerciale urmăresc scopul

obţinerii de profit, avantaje etc. De rînd cu subiectele private la raporturile comerciale, fiecare din statele unde se produc sau se comercializează mărfuri şi servicii, urmăreşte anumite scopuri. Ultimele sunt dictate de situaţia economico-financiară, de piaţa forţei de muncă existente în ţară etc.

Statele, prin adoptarea normelor juridice, tind să reglementeze într-o măsură mai mare sau mai mică comerţul internaţional stabilindu-şi politici comerciale. Unele măsuri de reglementare a comerţului exterior sunt stabilite colectiv de către state, prin adoptarea convenţiilor, tratatelor multilaterale sau bilaterale, altele - la nivel naţional. Ultimele tind să stabilească o reglementare uniformă pe teritoriul unui stat.

Fiecare din state îşi stabilesc acele pîrghii de reglementare a comerţului, care sunt dictate de situaţia politică, economică, socială. În dependenţă de etapa de dezvoltare, statele recurg la diferite metode de reglementare a raporturilor de comerţ cu străinătatea. Unele din aceste metode au scopul de izolare a economici naţionale de cea mondială, altele, dimpotrivă, tind de aşi extinde legăturile comerciale cu străinătatea.

Aşa deci, prin metodele reglementării da stat a comerţului internaţional înţelegem totalitatea de pîrghii sau măsuri luate de către state (în comun sau fiecare în parte) în scopul realizării politicilor comerciale proprii unui sau mai multor state. Metodele date constituie partea integrantă a politicii comerciale ale statului, politică consfinţită într-un document oficial sau în mai multe documente, care în comun formează această politică. Totalitatea pîrghiilor de reglementare a relaţiilor comerciale tind să atingă scopurile propuse, care de regulă, sunt următoarele:

- susţinerea producătorilor naţionali de mărfuri şi promovarea exportului;- controlul importului de mărfuri şi servicii;- controlul exportului de capital;- controlul importului de capital;- asigurarea balanţei de plăţi externe;- controlul pieţei forţei de muncă; - susţinerea producătorilor de servicii.

6

1.1. Susţinerea producătorilor naţionali de mărfuri şi promovarea exportuluiProducţia constituie elementul de bază al fiecărei economii naţionale, care dă naştere la celelalte activităţi comerciale

aşa cum sunt prestarea serviciilor şi activităţilor de intermediere. Sprijinirea industriei naţionale facilitează atingerea şi altor obiective ale politicii comerciale cum sunt de exemplu plasarea populaţiei în cîmpul muncii şi acumularea mijloacelor financiare în valută străină.

Susţinerea producătorilor interni se realizează prin:- politica fiscală;- politica promovării exporturilor, care dă naştere la politica vamală la export şi la alte pîrghii, prin care statul

încurajează exportatorii;- politica de cooperare dintre state.Practica cunoaşte şi alte pîrghii care derivă sau nu din cele menţionate mai sus, cum ar fi crearea companiilor de

asigurare care şi-ar asuma diferite riscuri ale producătorilor interni la export, stabilirea anumitor avantaje producătorilor de mărfuri de înaltă calitate, elaborarea unei politici financiare etc.

Sunt cazuri cînd statele practică şi o politică de concurenţă neloială, stabilind anumite subvenţii producătorilor de mărfuri de un anumit gen. Aceste măsuri nu sunt plauzibile pe plan internaţional. Mai mult ca atît se impun şi unele reglementări internaţionale în domeniul respectiv, cea mai importantă fiind în cadrul GATT-OMC.

Politica fiscală, adoptată de către stat, poate avea un caracter diferenţiat, (în majoritatea cazurilor) de stimulare a producţiei în dependenţă de genul mărfurilor fabricate. Astfel, legislaţiile fiscale ale Republicii Moldova şi a altor ţări prevăd un şir de înlesniri la calcularea TVA (taxa pe valoare adăugată) pentru unele categorii de mărfuri, iar întreprinderile mici şi mijlocii, producătoare de mărfuri sau care prestează servicii pot beneficia şi de credite fiscale pe o anumită perioadă de timp (eliberarea de plată a impozitului pe beneficiul întreprinderii).

Politica exportului poate avea şi caracter restrictiv, atunci cînd anumite mărfuri prezintă un interes deosebit pentru economia naţională. Drept exemplu ne poate servi Hotarîrea Guvernului Republicii Moldova din 18 august 1997 nr. 791 "cu privire la reglementarea colectării şi exportului resturilor şi deşeurilor de metale neferoase", prin care se stopează temporar colectarea şi exportul de resturi şi deşeuri de metale neferoase.

Cooperarea internaţionala în domeniul comerţului internaţional se realizează la două nivele: interstatal şi la nivelul comercianţilor.

Cooperarea interstatală se materializează prin semnarea şi ratificarea diferitor convenţii bilaterale sau multilaterale. Varietăţile acestor convenţii le vom propune pe parcurs. Cooperarea interstatală în acest domeniu obţine succese deosebite în cazul cînd o astfel de cooperare dă naştere la o organizaţie internaţională (de exemplu OMC).

1.2. Controlul importului de mărfuri şi serviciiControlul importului este un scop fundamental al unei politici comerciale bine chibzuite. De obicei statul controlează

importul prin stabilirea anumitor obstacole la unele categorii de mărfuri şi prin eliminarea acestor obstacole la alte categorii.Astfel la controlul importului se disting următoarele obiective:- permiterea intrării în ţară a produselor de înaltă calitate;- susţinerea importului de produse deficitare, materii prime şi semifabricate;- protejarea producătorilor interni, care ar putea întimpina greutăţi în urma invaziei mărfurilor şi serviciilor de

provenienţă străină.Cîte o dată, în scopul limitării importului, legislaţiile unor state stabilesc condiţii ce obligă importatorii de a prezenta

anumite documente suplimentare la cele care se cer în mod obişnuit sau să efectueze unele proceduri greu realizabile, fapt care duce la stoparea importului prin pîrghii administrative.

Atingerea obiectivelor enumerate mai sus se realizează prin aceleaşi metode ca şi la susţinerea exportului:- politica vamală;- politica fiscală;- măsuri administrative etc.Realizînd obiectivele enumerate mai sus, statul realizează şi alt scop, şi anume: protejează consumatorii naţionali de

produse de proastă calitate sau de produse falsificate.Astfel, în acest domeniu, drept exemplu ne poate servi Hotarîrea Guvernului Republicii Moldova "privind perfectarea

mecanismelor de reglementare a comerţului exterior" nr.777 din 13 august 1997, prin care se stabileşte modul de importare a băuturilor alcoolice şi produselor din tutun. Documentul sus-menţionat, avînd scopul protejării consumatorului naţional şi lupta cu invazia produselor falsificate.

O altă metodă de reglementare a importului este stabilirea de cote pentru anumite mărfuri. Aceasta are drept scop limitarea cantitativă a importului de un anumit gen de mărfuri.

1.3. Controlul exportului de capitalExportul de capital ca şi celelalte sfere ale comerţului internaţional prezintă interes pentru fiecare stat, informaţia din

acest domeniu, servind drept baza pentru elaborarea politicii comerciale. Reglementînd exportul de capital statul realizează unul din următoarele obiective:

a) promovează şi dirijează exportul de capital;b) creează condiţii pentru circulaţia capitalului din interiorul ţării. Obiectivele propuse de stat în reglementarea acestui segment al comerţului sunt dependente de nivelul economico-

financiar al ţării, de pronosticurile inflaţiei sau deflaţiei şi de alte criterii obiective.În unele cazuri, statele simt o concentrare mare a capitalului care nu poate fi absorbită de producţia şi serviciile din

ţară, sau care poate duce la schimbarea cursurilor valutare, sau la scăderea bruscă a ratei dobînzilor la creditele oferite de structurile bancare, fapt care poate avea consecinţe negative în viitor. În asemenea cazuri statele promovează exportul de

7

capital, în unele cazuri asumîndu-şi şi asigurarea riscurilor.1.4. Controlul importului de capitalExistenţa unui număr mare de ţări cu o economie slab dezvoltată face ca importul de capital în astfel de state să

devină factorul principal în redresarea producţiei şi a serviciilor. Printre statele care simt un deficit de capital se află şi Republica Moldova. Orientarea producţiei spre o piaţă organizată, guvernată de principiile concurenţei necesită investiţii de capital, tehnologii etc.

Circulaţia capitalului de la o ţară la alta se realizează prin două căi principale:- pe calea negocierilor interstatale;- din iniţiativa şi pe riscul comercianţilor particulari.Statele-importatoare de capital facilitează ambele căi de atragere a capitalului, în timp ce pentru investitori proiectele

interstatale sunt mai atrăgătoare.Prima cale de investire a capitalului oferă mai multe garanţii investitorului, pe măsură ce negocierile dintre state devin

mai fructuoase. Importul capitalului se realizează în diferite forme, şi anume:- împrumuturi directe;- investiţii, în cadrul proiectelor de cooperare interstatală;- investiţii particulare.1.5. Asigurarea balanţei de plăţi externeEgalarea sumelor necesare plăţilor externe şi a încasărilor din exterior constituie un scop al fiecărei politici

comerciale. Echilibrul plăţilor externe este determinat de echilibrul schimburilor de bunuri materiale (de cele mai dese ori) şi servicii (în unele ţări).

Orice stat tinde să egaleze echivalentul bănesc al bunurilor exportate cu cel al bunurilor importate. La stabilirea politicii comerciale, statele orientează exportul spre anumite produse şi respectiv importul. Ţările înalt dezvoltate atrag o atenţie deosebită exportului de produse calitative şi importului materiilor prime. Ţările bogate în resurse energetice, zăcăminte, dar dispun de o industrie slab dezvoltată, de cele mai dese ori se orientează spre exportul de resurse energetice, minereuri şi importul de tehnologii, utilaje, medicamente şi alte produse. Diversificarea importului şi al exportului este înfăptuită în dependenţă de necesităţile industriei, sectorului terţiar şi a populaţiei.

1.6. Controlul pieţei forţei de muncăPiaţa forţei de muncă constituie totalitatea de locuri de muncă, oferite de agenţii econoniici-rezidenţi, totalitatea

persoanelor rezidente a statului respectiv (persoane apte de muncă), ce doresc să se angajeze în cîmpul muncii, precum şi totalitatea de mijloace şi tehnici de plasare in cîmpul muncii.

Asigurarea populaţiei cu un venit adecvat, generat de posibilitatea de exploatare a capacităţilor fiecăruia constituie un obiectiv principal al oricărui guvern. Majoritatea statelor lumii dispun de un număr mai mare sau mai mic de şomeri, proporţiile cărora sunt diferite de la stat la stat faţă de cei angajaţi în dependenţă de diferiţi factori.

În dependenţă de caracterul pieţei de muncă statele se împart în:- state în care emigrarea predomină asupra imigrării;- statele în care imigrarea predomina asupra emigrării.În dependenţă de cotele de emigrare şi imigrare statele îşi adoptă reglementările respective în scopul creării locurilor

necesare de muncă sau plasării în cîmpul muncii peste hotarele ţării.Scopul fiecărui stat este de a asigura cu locuri de muncă în primul rînd pe cetăţeni şi apoi pe ceilalţi rezidenţi. Este de

menţionat că în unele ţări nu toţi rezidenţii dispun de dreptul la muncă, în dependenţă de viza de reşedinţă acordată.1.7. Susţinerea producătorilor de serviciiExportul serviciilor constituie un segment invizibil, nematerializat al economiei naţionale ce poate asigura bugetul

statal cu mijloace financiare considerabile. Sunt cunoscute state, bugetul cărora se completează în cea mai mare măsură datorită exportului de servicii (Elveţia, Cipru etc).

Statele încurajează prin diferite pîrghii prestarea serviciilor de către rezidenţi peste hotarele ţării, astfel încît echivalentul bănesc al acestor servicii se importă în ţară şi impozitul pe venit al rezidenţilor se percepe de asemenea în ţara-gazdă.

Printre serviciile care pot asigura o cotă de venit substanţială putem menţiona:- transporturile internaţionale; - turismul internaţional; - expediţii internaţionale;- telecomunicaţii;- servicii bancare.

2. Tipurile de politică comercialăFiecare stat la una sau alta etapă de dezvoltare şi-a stabilit în dependenţă de necesităţile economice, regimul politic

diferite obiective, strategii ale politicii comerciale. Varietăţile scopurilor şi metodelor folosite la stabilirea şi realizarea relaţiilor internaţionale comerciale ne permit de a clasifica politicile comerciale în categorii.

Astfel, după scopul urmărit se disting următoarele tipuri de politică comercială:a) Autarhia;b) Liberschimbismul;c) Liberalizarea comerţului;d) Protecţionismul.După modul de aplicare se disting:

8

a) Politici comerciale unilaterale;b) Politici comerciale bilaterale;c) Politici comerciale multilaterale.17

2.1. Autarhia reprezintă politica comercială care urmăreşte scopul izolării economiei naţionale de cea mondială, negarea totală a schimburilor internaţionale, îndestularea necesităţilor economiei şi populaţiei prin intermediul propriei producţii, propriilor servicii, propriului sistem bancar etc.

Este de menţionat că nici unul din scopurile enumerate mai sus nu a fost atins de statele care au promovat o astfel de politică, sau a fost atins pe o perioadă scurtă de timp. În toate cazurile există un volum mic de tranzacţii internaţionale, de schimb de mărfuri şi servicii, de creditare internaţională.

Istoria arată că astfel de politici şi-au putut permite numai ţările cu un teritoriu mare, un număr mare a populaţiei, care dispuneau de numeroase bogăţii subterane (resurse energetice, minereuri). Existenţa acestor factori au permis ca statul-autarhic cu propriile forţe să dezvolte într-o măsură mai mare sau mai mică toate ramurile necesare economiei naţionale.

Astfel de politici comerciale sunt dictate în primul rînd de regimul politic şi nici de cum de careva teorie economică. Ca exemplu în acest domeniu ne poate servi politica comerciala a fostei URSS din anii 30, politica Chinei ş.a.

Cu toate neajunsurile sale, trebuie sa recunoaştem că politica autarhică a adus la o înflorire temporară economia acelei ţări, unde a fost practicată. Creşterea economică, ca rezultat a acestei politici, îşi are limita sa, după care duce la degradare.

în practica s-au întîlnit cazuri cînd şi unele ţări mici, cu resurse naturale limitate, au încercat de a practica o astfel de politică comercială. Rezultatul acestei practici ne arată finalul periculos pe care îl poate atinge autarhia. Ca exemplu ne poate servi Albania, Cuba, Coreea de Nord, Libia ş.a.

O formă mai sofisticată a acestei politici este politica autarhică de grup, care constă în gruparea mai multor state care practică politica autarhică şi efectuarea schimburilor internaţionale numai între aceste state. Apariţia politicii autarhice de grup a devenit inevitabilă în timp ce există politica autarhică simplă. Fiecare stat, adept al acestei politici, conştientiza efectul negativ al lipsei relaţiilor comerciale internaţionale, de aceea schimbul internaţional de mărfuri şi servicii a devenit o necesitate. Dar tot o dată, regimul politic al acestor state nu permitea liberalizarea comerţului. Exista o ambiţie dictată de nedorinţa de a avea relaţii comerciale cu statele altui sistem politic. Rezultatul acestor ambiţii a fost apariţia CAER-ului, care a favorizat dezvoltarea economică datorită schimburilor internaţionale. Dar şi această dezvoltare şi-a avut limita sa.

2.2. LiberschimbismulLiberschimbismul este politica comercială ce-şi pune ca scop eliminarea obstacolelor tarifare şi netarifare în calea

schimburilor internaţionale. Această politică s-a dezvoltat pe baza teoriei lui David Ricardo, care susţinea că un bun trebuie să fie produs în ţara care-i poate asigura cel mai mic sinecost. Această politica a fost practicată de Marea Britanie şi de alte ţări care la acel moment aveau o producţie dezvoltată şi, desigur, această politică este avantajoasă numai ţărilor care la momentul aplicării ei au atins un nivel de dezvoltare mai înalt ca în alte ţări.

Politica vizată nu este binevenită ţârilor care la momentul dat nu au atins nivelul cel mai înalt, dar care intenţionează să investească mijloace în scopul industrializării. Politica liberschimbismului are ca scop gruparea ţărilor în producătoare de materii prime şi cele industriale.

2.3. Liberalizarea comerţuluiAceasta este politica comercială ce-şi pune drept scop eliminarea tuturor obstacolelor artificiale în domeniul

comerţului în special al celor netarifare şi eliminarea treptată a celorlalte obstacole tarifare şi netarifare. Liberalizarea comerţului admite măsuri de stabilire a obstacolelor numai în scopul protejării industriei şi agriculturii şi numai cu caracter temporar. Această politică se realizează numai la nivel interstatal. În urma unei cooperări internaţionale. Liberalizarea comerţului nu poate fi practicată de un singur stat, unele scopuri, această politică îşi poate atinge în urma colaborării a două state, dar în adevăratul sens al cuvîntului liberalizarea comerţului îşi poate atinge scopurile numai dacă devine politica multor state. Ca exemplu a colaborării statelor în vederea practicării acestei politici ne poate servi cele din cadrul GATT-OMC şi UNCTAD.

2.4. ProtecţionismulProtecţionismul este politica comercială a unui stat sau a unui grup de state care tinde de a proteja economia sau

economiile naţionale faţă de concurenţă agresivă economică a altor state. Protecţionismul se realizează prin crearea diferitor obstacole artificiale (de obicei de ordin administrativ şi financiar) de cele mai multe ori în domeniul importului de mărfuri şi produse. Necesitatea de a introduce astfel de măsuri de cele mai multe ori este diferenţa dintre sinecostul producţiei sale şi sinecostul celei importate ( producţia importată de aceeaşi calitate este mai ieftină ca cea proprie).

Desigur, protecţionismul în limite raţionale, de scurtă durată, în ansamblu cu alte metode cum ar fi promovarea importului de tehnologii, utilaje etc. poate duce Ia rezultate pozitive, dar în cazul cînd protecţionismul devine o metodă de lungă durată izolată de celelalte metode se pune baza orientării politicii comerciale spre autarhie. Politici unilaterale - sunt politicile comerciale practicate de un singur stat, neglijînd poziţiile celorlalte state. Aceste politici constau de obicei din măsuri dure, orientate în exclusivitate spre interior. Ca exemplu de aceste politici pot fi numite: autarhia, liberschimbismul, protecţionismul. Statele care recurg la astfel de politici pe un termen scurt pot obţine succese, după care urinează reorientarea economiei spre o colaborare internaţională. Însă practicarea acestor politici nu cu titlu de excepţie, ci cu titlu de regulă, de asemenea durează un termen limitat, după care urmează crize economice şi sociale, împrumuturi externe mari etc. Politici bilaterale - sunt politicile stabilite între două state în baza acordurilor internaţionale bilaterale, care urmăresc atingerea unor scopuri comune cu forţele proprii aliaţilor.

3. Cadrul instituţional al reglementării şi promovării comerţului internaţionalI. Organizaţii cu caracter mondial

9

1. Consiliul Economic şi Social al O.N.U. (E.C.O.S.O.C.)E.C.O.S.O.C. conduce şi coordonează activitatea economică şi socială a O.N.U. şi a instituţiilor specializate ale

acesteia, funcţionînd sub autoritatea Adunării Generale. Consiliul E.C.O.S.O.C. este alcătuit din 54 membri, care sunt aleşi de Adunarea Generală conform unui sistem de rotaţii. Acest organism se întruneşte în două sesiuni anuale sau ori de cîte ori este necesar. El dispune de un sistem de comitete, comisii şi alte subdiviziuni compuse din specialişti şi experţi. Dintre activităţile Consiliului menţionăm următoarele:

- analiza situaţiei şi tendinţelor economiei mondiale;- elaborarea de materiale şi date statistice;- promovarea aplicării ştiinţei şi tehnicii pentru dezvoltare.2. Comisia Economică a O.N.U. pentru Europa (C.E.E./O.N.U.)Comisia a fost înfiinţată în 1947, avînd sediul la Geneva. La activităţile sale participă statele europene, precum şi

SUA şi Canada. Obiectivele sale sunt:- promovarea şi dezvoltarea relaţiilor economice dintre ţările membre precum şi dintre acestea şi celelalte state ale

lumii;- înlăturarea restricţiilor, descriminărilor şi altor bariere din calea cooperării şi comerţului;- stimularea tendinţelor spre destinderea şi consolidarea unui climat de securitate şi cooperare în Europa.Principalele organe subsidiare ale C.E.E./O.N.U. sunt comitetele pentru produse agricole, cărbune, energie electrică,

oţel, dezvoltarea comerţului, etc. Printre rezultatele obţinute de comisie menţionăm următoarele: adoptarea Convenţiei T.I.R. pentru transportul rutier de mărfuri, a Protocolului, Convenţiei asupra arbitrajului comercial, elaborarea ghidului pentru redactarea contractelor privind standardizarea calităţii fructelor şi legumelor, elaborarea ghidului pentru redactarea contractelor privind transferul de know-how în industria mecanică, etc.

3. Organizaţia Mondială a Comerţului. (O.M.C.), care în 1995 a înlocuit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)

La baza O.M.C. este tratatul multilateral interguvernamental, semnat în 1947. O.M.C. colaborează strîns cu organizaţiile specializate ale O.N.U. Aceasta reprezintă cadrul organizatoric şi juridic, în care majoritatea ţărilor lumii şi-au propus să organizeze negocieri pentru reducerea treptată a taxelor vamale, înlăturarea restricţiilor cantitative şi a celorlalte obstacole netarifare, în vederea liberalizării schimburilor comerciale.

Principiile fundamentale ale O.M.C. sunt:- acordarea reciprocă între ţările membre a clauzei naţiunii celei mai favorizate şi aplicarea în politica economică

externă a principiului nedescriminării;- interzicerea aplicării la import a restricţiilor cantitative;- reducerea pe calea negocierilor multilaterale a nivelului taxelor vamale şi a altor obstacole din calea comerţului;- protejarea pieţelor şi industriilor naţionale, în principal, prin intermediul taxelor vamale;- acordarea unui tratament diferenţiat, mai favorabil, faţă de ţările în curs de dezvoltare.4. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.)U.N.C.T.A.D. este un organ specializat, permanent, al Adunării Generale O.N.U., creat în 1964, avînd sediul la

Geneva şi un birou de legătură la New-York. Principalul obiectiv al U.N.C.T.A.D. constă în îmbunătăţirea poziţiei ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul internaţional şi economia mondială, reducerea şi eliminarea decalajelor care le separă de ţările dezvoltate.

Organul suprem al U.N.C.T.A.D. este Conferinţa, care se întruneşte în sesiuni plenare, o dată la patru ani. Organul permanent al Conferinţei îl constituie Consiliul pentru comerţ şi dezvoltare, care are în subordine comisii permanente pentru: produse de bază, produse manufacturate, transporturi maritime, finanţare legată de comerţ, transfer de tehnologie şi cooperare economică între ţările în curs de dezvoltare, precum şi un comitet special pentru preferinţe, însărcinat cu organizarea funcţionării sistemului de preferinţe vamale generalizate în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.

5. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.)P.N.U.D. a fost creat in .1965. Participarea este deschisă tuturor ţărilor membre ale O.N.U. Sediul organizaţiei este Ia

New-York; P.N.U.D. are birouri aproape în 100 de tari. Scopurile P.N.U.D. sunt:- realizarea asistenţei tehnice şi de preinvestiţii a O.N.U.;- sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare, în special a celor cu venit naţional redus pe locuitor, în eforturile lor de

dezvoltare, prin utilizarea eficientă a resurselor naturale şi a potenţialului uman;- sprijinirea proiectelor acestor ţări pentru dezvoltarea economiei;- formarea de cadre calificate;- utilizarea tehnicii moderne în domenii de bază ale economiei.6. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.)Creată în 1966, O.N.U.D.I. are sediul la Viena şi comitete naţionale în peste 40 de ţări. La activităţile sale participă

toate statele membre ale O.N.U. Obiectivul organizaţiei este promovarea şi accelerarea procesului de industrializare în ţările în curs de dezvoltare, precum şi coordonarea tuturor activităţilor din domeniul dezvoltării industriale, efectuate de organele O.N.U. Consiliu dezvoltării industriale, format din 45 de membri, are sarcina de a formula principiile şi politica organizaţiei. O.N.U.D.I. desfăşoară activităţi de asistenţă tehnică pentru sprijinirea dezvoltării industriale a ţărilor în curs de dezvoltare, finanţate din fondurile sale şi ale P.N.U.D. Pentru realizarea activităţilor respective, Serviciul de contracte şi cumpărări al O.N.U.D.I. are următoarele sarcini:

- încheierea de contracte privind furnizarea de echipamente şi furnituri tehnice;- încheierea de contracte pentru operaţii de consultanţă, pentru asigurarea de servicii de avizare.

10

Acest serviciu dispune de o listă a producătorilor şi furnizorilor de echipamente şi a organizaţiilor de consultanţă, din care selecţionează furnizorii potenţiali.

7. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.)F.A.O. a fost creată în 1945 ca instituţie interguvernamentală specializată a O.N.U., cu sediul la Roma. Principalele

sale obiective sunt:- creşterea nivelului de nutriţie şi a condiţiilor de trai ale popoarelor;- îmbunătăţirea eficienţei producţiei şi distribuirii de produse alimentare şi agricole;- ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei rurale:- soluţionarea problemelor subnutriţiei pe plan mondial.Activităţile organizaţiei sunt orientate spre: furnizarea de informaţii şi consultaţii privind toate aspectele legate de

producţia, distribuţia şi consumul de produse alimentare şi agricole; asistenţă tehnică la realizarea unor programe naţionale; realizarea de programe pe zone, ţări şi obiective.II. Organisme internaţionale regionale

1. Comunităţile europeneExistă trei comunităţi distincte, legate între ele: Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), Comunitatea Europeană

a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM), care au aceleaşi organe de conducere. Ele reprezintă o formă de integrare economică regională în domenii specifice.

Sediul comunităţilor europene este la Bruxelles. C.E.E. constituie o grupare economică înfiinţată prin Tratatul de la Roma în 1957. ale cărei obiective sunt:

- eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre statele membre;- instituirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe;- libera circulaţie a forţei de muncă, serviciilor şi capitalurilor;- instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii, transportului, energeticii;- asigurarea liberei concurenţe în cadrul C.E.E.;- coordonarea politicilor economice ale statelor membre etc. 2. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.)A.E.L.S. a fost constituită în 1960 prin semnarea Convenţiei de la Stockholm. Sediul A.E.L.S. este la Geneva.

Obiectivele A.E.L.S. vizează expansiunea activităţii economice în statele membre, ocuparea deplină a forţei de muncă, utilizarea raţională a rezervelor, eliminarea obstacolelor comerciale şi a concurenţei "neloiale". Fiind zonă de liber schimb, în A.E.L.S. au fost lichidate taxele vamale şi restricţiile cantitative în comerţul reciproc dintre ţările membre, la majoritatea produselor industriale. Produsele agricole şi piscicole nu formează obiectul zonei libere, în relaţiile cu ţările terţe, fiecare ţară din A.E.L.S. aplică politica sa comercială şi tariful vamal naţional. Prin semnarea unor acorduri între fiecare ţară membră a AE.L.S. cu C.E.E. s-a realizat o vastă zonă de liber schimb în Europa occidentală pentru produsele industriale. În cadrul A.E.L.S. s-a trecut la uniformizarea regulilor de origine şi la diminuarea obstacolelor tehnice, prin încheierea unor aranjamente între ţările membre, în domeniul recunoaşterii reciproce controlului şi testelor pentru diverse mărfuri.III. Organisme economice internaţionale

1. Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică (O.C.D.E.)O.C.D.E a fost creată în 1971 cu sediul la Paris. Scopurile O.C.D.E rezidă în:- realizarea unui ritm înalt de creştere economică;, de utilizare a forţei de muncă şi de ridicare a nivelului de trai în

ţările membre, în condiţiile menţinerii stabilităţii financiare şi sprijinirii dezvoltării economice mondiale;- realizarea unei dezvoltări economice în ţările membre şi alte state;- expansiunea comerţului mondial.2. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.)F.M.I., instituţie specializată din sistemul O.N.U., a fost creată prin Acordul Conferinţei monetare şi financiare de la

Bretton Woods în 1944-Sediul F.M.I. este la Washington. Obiectivele principale vizează:- promovarea cooperării monetare internaţionale;- promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea deprecierii unei monede în scopuri competitive;- crearea unui sistem multilateral de plăţi şi înlăturarea restricţiilor valutare;- punerea la dispoziţia ţărilor membre a resurselor sale pentru echilibrarea balanţelor de plăţi pentru deficite cu

caracter temporar.Fiecare ţară membră participă la capitalul Fondului cu o cotă-paite, care determină puterea de vot a ţării respective şi

accesul la resursele Fondului precum şi baza de calcul pentru orice alocare de D.S.T. (drepturi speciale de tragere).Organul de conducere al F.M.I. este Consiliul guvernatorilor, care se reuneşte anual. Activitatea curentă se realizează

prin Consiliul directorilor executivi, directorul general şi personalul repartizat în cinci departamente regionale şi zece departamente funcţionale.

3. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.)Din Grupul Băncii Mondiale fac parte următoarele instituţii financiare: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare şi Corporaţia Financiară Internaţională. B.I.R.D. (sau Banca Mondială) ca instituţie specializată a O.N.U., cu caracter interguvernamental, a fost înfiinţată în 1945. Sediul este la Washington.

Obiectivul principal urmărit este acordarea sau garantarea de împrumuturi pentru finanţarea proiectelor de reconstrucţie şi, în special, de dezvoltare. In general, Banca acordă împrumuturi pe termen lung (15-25 ani) pentru proiecte cu caracter prioritar pentru dezvoltarea economică a ţărilor respective Mijloacele băneşti ale B.I.R.D. sunt formate din (capitalul de participare, compus din cotele de participare ale ţărilor membre şi din fonduri atrase de pe piaţa internaţională.

11

Organele de conducere ale B.I.R.D. sunt: Consiliul guvernatorilor, care cuprinde cîte un guvernator numit de flecare stat membru şi Consiliul de administraţie, format din 21 de directori executivi. Pentru acordarea de împrumuturi necesare realizării de proiecte B.I.R.D. cere ţării beneficiare să organizeze licitaţii internaţionale, la care pot participa firme din ţările membre şi Elveţia. La aceste licitaţii se acorda o marjă preferenţială (de pînă la 15%) furnizorilor locali pentru toate furniturile.

4. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.)A.I.D. a fost înfiinţată în 1960 ca agenţie internaţională pentru acordarea de credite în condiţii foarte avantajoase

(nivel minim al dobînzii, perioadă lungă de graţie - 10 ani - şi termen îndelungat de rambursare - 50 de ani) ţărilor membre slab dezvoltate. Sediul său este la Washington. Creditul se acordă pentru realizarea anumitor proiecte de dezvoltare economică prioritare pentru ţările beneficiare. Prin activitatea sa A.I.D. completează împrumuturile pentru dezvoltare acordate de B.I.R.D. Creditele A.I.D. se acordă pentru dezvoltarea sectoarelor importante în economia ţărilor membre slab dezvoltate: energie electrică, alimentări cu apă, transporturi, irigaţii, dezvoltare rurală, agricultură, turism, educaţie etc. Pentru selecţionarea antreprenorilor şi furnizorilor care participă la realizarea proiectelor finanţate de A.I.D. se organizează licitaţii internaţionale, Ia care pot participa toate ţările membre ale B.I.R.D. (chiar dacă nu sunt membre ale A.I.D),

5. Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.)C.F.I. a fost înfiinţată în 1956, cu scopul de a completa operaţiile efectuate de B.I.R.D. prin sprijinirea dezvoltării

întreprinderilor productive cu caracter privat şi a societăţilor mixte din ţările membre în curs de dezvoltare. Sediul său este la Washington.

Activitatea C.F.I. constă din:- participarea la capitalul societăţilor sau companiilor prin cumpărarea de acţiuni;- acordarea de împrumuturi pe 7-12 ani;- mobilizarea de resurse de cofinanţare.A.l.D. şi C.F.I. nu au în general o structură administrativă proprie, preşedintele lor fiind preşedintele B.I.R.D.

TEMA 3. SUBIECTE DE DREPT AL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Clasificări;2. Persoanele fizice - subiecte de drept al comerţului internaţional;3. Societăţile comerciale - subiecte de drept al comerţului internaţional;4. Statele - subiecte de drept al comerţului internaţional;5. Organizaţiile guvernamentale - subiecte de drept al comerţului internaţional.

1. ClasificăriDiversitatea raporturilor juridice care se stabilesc în procesul de desfăşurare a comerţului internaţional între

participanţii la aceste raporturi presupune o multitudine de subiecte. Această diversitate de participanţi la raporturile de comerţ exterior implică o anumită grupare şi clasificare a lor, întru a facilita procesul de studiere a activităţii lor şi a răspunde la diverse întrebări, aşa cum sunt: regimul juridic al subiectelor de drept al comerţului internaţional, statutul lor juridic, jurisdicţia aplicabilă ele.

Unul din criteriile de bază, folosit la clasificarea subiectelor dreptului comerţului internaţional ar fi ordinea juridică de apartenenţă a lor:

- subiecte de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale;- subiecte de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale;- societăţi transnaţionale.Un alt criteriu de clasificare al subiectelor dreptului comerţului internaţional ar fi cel al activităţii:- subiecte specializaţi în producerea de mărfuri;- subiecte specializaţi în prestarea serviciilor;- subiecte ce înfăptuiesc o activitate mixtă.În funcţie de întinderea răspunderii pentru obligaţiile întreprinderii sale sau conform criteriului formei

organizatorico-juridice, distingem:- comercianţi - persoane fizice;- societăţi comerciale.

2. Persoanele fizice - subiecte de drept al comerţului internaţionalPentru ca o persoană fizică să fie subiect de drept al comerţului internaţional, aceasta trebuie să înfiinţeze o

întreprindere individuală şi să practice activitate de antreprenor (comerciant), Numai în acest caz, persoana fizică devine comerciant cu toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de articolele 6 şi 7 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, specificăm, poate să fie agent al relaţiilor economice externe. Condiţia juridică a acestei categorii de subiecte nu este reglementată uniform pe plan internaţional, deoarece statutul juridic al persoanelor fizice este oferit de legislaţi ile naţionale ale statelor lor de origine. Pentru ca o persoană fizică să dobîndească calitatea de comerciant ea trebuie să întrunească cumulativ careva condiţii:

I. În primul rînd persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică deplină, adică capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.Făcînd o generalizare, putem determina capacitatea juridică de exerciţiu ca fiind un drept subiectiv, acordat cetăţeanului pentru realizarea drepturilor şi obligaţiilor sale prin propriile acţiuni. Conform art.1587 Cod civil al R.M., capaciattea unei persoane fizice este guvernată de legislaţia sa naţională.

12

II. Altă condiţie ţine de natura juridică a actelor săvîrşite, adică calitatea de comerciant a persoanei. Confoem art.1595 Cod civil al R.M., calitatea de comerciant a cetăţeanului străin şi a apatridului va fi guvernată conform legii statului în care aceştia au obţinut autorizarea de a desfăşura activitatea comercială. Astfel. conform Codului comercial francez, şi anume art. 1, "sunt comercianţi cei care exercită acte de comerţ şi fac din aceasta profesiunea lor obişnuită". Codul Comercial al Germaniei şi cel al României enumără profesiunile care sunt considerate drept comerciale, calitatea de comerciant rezultînd din exercitarea acelor profesiuni.

III. Înscrierea în registrul de comerţ o prezentăm ca a treia condiţie necesară persoanei fizice, pentru a fi comerciant şi, deci, pentru a fi subiect de drept al comerţului internaţional. Bunăoară, în conformitate cu art. 2 al Codului Comercial german se consideră comercianţi, în afară de cei care exercită profesiunile menţionate în art. 1 al aceluiaşi cod, toţi cei care se înscriu în registrul de comerţ. Prin urmare, pentru celelalte cazuri, care nu se menţionează în art. 1 al codului comercial german, înscrierea în registrul de comerţ are un caracter de constituire a calităţii de comerciant. Conform prevederii art. 2, punctul III din Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, "antreprenorul devine subiect de drept la data înregistrării de stat a întreprinderii pe care a înfiinţat-o sau a obţinerii de către acesta a înscrisului ce confirmă aportul său la patrimoniul întreprinderii".

Făcînd o comparaţie şi generalizare a condiţiilor necesare pentru ca unei persoane fizice să i se atribuie calificativul de comerciant, putem evidenţia următoarele trăsături caracteristice comerciantului, indiferent de sistemul de drept al statului, resortisantul căruia el este:

- înregistrarea lui în registrul de comerţ al ţării sale;- ducerea cărţilor comerciale (registre contabile ele.);- activitatea sub denumirea de firmă ce-1 individualizează;- deţinerea de sine stătător a contului bancar;- deţinerea licenţei sau autorizaţiei pentru unele genuri de activitate;- supunerea unei proceduri speciale în cazul încetării de plăţi numite faliment.3. Societăţile comerciale - subiecte de drept al comerţului internaţionalSocietăţile comerciale reprezintă cea mai tradiţională categorie de subiecte de drept al comerţului internaţional, care la

fel ca şi persoanele fizice aparţin ordinii juridice naţionale. Ca atribute de identificare societatea comercială are o denumire (firma socială), un domiciliu (sediul social), şi o naţionalitate. De regulă, societăţile comerciale se constituie ca persoane juridice, înzestrarea societăţii comerciale cu calitatea de persoană juridică presupune participarea ei în nume propriu la activitatea comercială şi răspunderea patrimonială proprie.

Conform prevederilor legislaţiei Republicii Moldova sunt recunoscute ca persoane juridice organizaţiile care dispun de un patrimoniu distinct, pot dobîndi în numele propriu drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale şi pot să-şi asume obligaţii, să figureze ca reclamanţi şi pîrîţi într-o instanţă de judecată competentă sau în judecata arbitrilor aleşi. Persoana juridică prezintă în sine o entitate colectivă.

Toate sistemele de drept naţional recunosc societăţilor comerciale calitatea de comerciant, însă statutul lor juridic de participant la raporturile de drept al comerţului internaţional diferă de la un sistem de drept la altul.

Numai legislaţiile naţionale pot stabili condiţiile de organizare, înregistrare, funcţionare şi dizolvare a societăţilor comerciale. Apartenenţa la un anumit stat este temeiul în baza căruia se determină legea naţională a societăţii comerciale şi, respectiv, naţionalitatea acesteia. Determinarea naţionalităţii persoanei juridice prezintă importanţă din mai multe considerente:

a) Orice persoană juridică are un statut personal, care este cîrmuit de legea naţională a acesteia. În lipsa naţionalităţii nu s-ar putea cunoaşte legea aplicabilă statutului ei juridic.

b) în ceea ce priveşte regimul străinilor, de obicei există deosebiri între persoanele juridice naţionale şi cele străine: deosebirea între aceste două categorii de persoane juridice se face cu ajutorul naţionalităţii acestora. Deci pentru persoanele juridice străine se pune problema recunoaşterii lor extrateritoriale.

c) La fel naţionalitatea persoanei juridice serveşte la determinarea domeniului de aplicare a tratatelor internaţionale.Dacă este cazul să ne referim la criteriile de determinare a naţionalităţii societăţii comerciale, atunci menţionăm

următoarele:1. Criteriul sediului social2. Criteriul locului înregistrării statutului societăţii comerciale3. Criteriul locului plasării centrului activităţii economice al societăţii comerciale4. Criteriul voinţei fondatorilor persoanei juridice5. Criteriul controluluiÎn Republica o societate va fi străină dacă nu a fost înregistrată în R. M. şi are naţionalitatea statului unde a fost

constituită (înregistrată). Participarea societăţilor comerciale la raporturile de drept al comerţului internaţional implică şi problema recunoaşterii internaţionale a personalităţii lor juridice. În conformitate cu prevederile Legii Republicii Moldova privind investiţiile în activitatea de antreprenor din 2004, persoanelor juridice.

TEMA 4. CONŢINUTUL ŞI OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional2. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional

1. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţionalConţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este format din drepturile dobândite de subiectul activ şi din

obligaţiile asumate de subiectul pasiv. Cum operaţiunile de comerţ internaţional se caracterizează prin reciprocitatea

13

drepturilor şi obligaţiilor generate de ele pe scama participanţilor la iniţierea şi derularea lor, de regulă, fiecare dintre subiecţii raportului juridic de comerţ internaţional cumulează în persoana sa dubla calitate de creditor şi tododatâ, de debitor faţă de celălalt.

Multe din raporturile de comerţ internaţional — precum, contractele de factoring, de leasing ctc. — au un conţinut complex implicând stabilirea între subiecţii de drept care participă la ele a mai multor raporturi juridice conexe generate prin efectul unui acord de voinţe multivalent din punct de vedere juridic.

În line, în numeroase situaţii subiecţii raportului juridic de comerţ internaţional stabilesc conţinutul acestui raport juridic făcând trimitere la uzanţe comerciale codificate precum INCOTERMS sau RAFTD. În asemenea situaţii partenerii de afaceri evocă în înscrisul constatator al contractului lor formula sau formulele prin care se exprimă aceste uzanţe şi care subsumează întregul set de obligaţii ce incumbă celor care se angajează juridiceşte prin acel contract. Ei pot prelua formula respectivă ad literam fără nici o adaptare la raportul juridic dat sau pot să o adapteze la particularităţile acelui raport juridic adăugând alături de ea textul modificator convenit de ele.

2. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional.În esenţa sa, raportul juridic de comerţ internaţional este un raport obligaţional. Ca urmare obiectul său este invariabil

prestaţia la care se îndatorează debitorul lata de creditorul sau. Cuvântul prestaţie desemnează în mod generic conduita, comportamentul pe care debitorul trebuie să aibă faţă de creditor şi respectiv, pe care acesta din urmă este îndreptăţit să-l pretindă în vederea satisfacerii intereselor sale legitime. Această conduită, acest comportament se concretizează fie în acţiunea de a da sau de a face, fie în inacţiunea debitorului, adică în a nu face ceva în folosul creditorului sau al persoanei (ori persoanelor) desemnate de către acesta. în alţi termeni, obiectul obligaţiei constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească.

Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii de natură patrimonială spre deosebire de raporturile obligaţionale din perimetrul dreptului civil care pot avea ca obiect şi prestaţii de natură nepatrimonială. De aici o perfectă corespondenţă între dreptul de creanţă izvorât dintr-o operaţiune de comerţ internaţional şi prestaţia corelalivă acestuia.

O altă notă de specificitate a raportului juridic de comerţ internaţional constă în aceea că prin excelenţă obiectul lui se concretizează fie într-o prestaţie de a da, fie într-o prestaţie de a face. Şi e firesc să fie aşa deoarece asemenea raporturi juridice se stabilesc în sfera circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi cunoştinţelor.

În fine, obligaţiile generate de faptele de comerţ internaţional sunt în cvasitotalitatea lor obligaţii de rezultat şi ca urmare în majoritatea covârşitoare a situaţiilor prestaţia asumată de debitor va fi considerată executată numai când creditorul va obţine rezultatul scontat.

TEMA 5. IZVOARELE DREPTUL UI COMERŢUL UI INTERNAŢIONAL

1. Concept;2. Izvoarele internaţionale;3. Izvoarele naţionale;4.Uzanţele şi cutumele comerciale internaţionale;5. Practica judiciară şi arbitrală.

1. ConceptTotalitatea normelor juridice ce formează dreptul comerţului internaţional aparţin atît ordinii juridice naţionale, cît şi

celei internaţionale. Acest fapt presupune, în mod implicit, efectuarea unei distincţii între izvoarele naţionale şi cele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional. Totodată, practic este foarte greu de a stabili o ierarhie a acestor izvoare, punînd la bază criteriul forţei juridice a lor, deoarece ele, în primul, rînd aparţin diferitelor ordini juridice, iar în al doilea rînd, raporturile comerciale internaţionale se ctitoresc pe principiul libertăţii voinţei partenerilor la afacerile comerciale, adică părţile contractante singure decid ce lege să aplice raporturilor lor.

Faptul că dreptul comerţului internaţional prezintă în sine totalitatea normelor juridice prin care sunt reglementate raporturile juridice comerciale şi de cooperare economică şi tehnico - ştiinţifică internaţională, ne permite să presupunem că izvoarele internaţionale ocupă un loc mai pronunţat în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional.

Convenţiile internaţionale constituie deci principalul izvor internaţional al dreptului comerţului internaţional, în virtutea caracterului de internaţionalitate al raporturilor juridice care constituie obiectul său de reglementare. Ele desemnează înţelegerea sau acordul a două sau a mai multor state ori organizaţii internaţionale, vizînd anumite probleme internaţionale. În practica internaţională, convenţiile internaţionale primesc diferite denumiri şi anume: tratate, protocoale, acorduri, pacte, memorandumuri etc. Ele constituie izvor de drept al comerţului internaţional numai atunci cînd stabilesc norme ce reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

Varietatea convenţiilor internaţionale ne permite să efectuăm o anumită clasificare a lor. În funcţie de criteriul ce presupune numărul statelor semnatare ale convenţiilor distingem: convenţii bilaterale şi convenţii multilaterale.

Convenţiile bilaterale sunt convenţiile perfectate între două state titulare de suveranitate. Aceste convenţii vizează diferite aspecte ale raporturilor dintre statele semnatare ale lor, reglementîndu-le prin normele sale juridice. Operaţiunile de comerţ exterior şi de colaborare şi cooperare economică internaţională, care sunt reglementate de prevederile acordurilor economice internaţionale, în cea mai mare parte se înfăptuiesc nu atît de către statele semnatare, cît de agenţii economici (persoanele juridice şi fizice - resortisanţi din aceste state).

14

Menţionăm faptul că, convenţiile internaţionale bilaterale îndeplinesc funcţia de uniformizare a normelor juridice, aparţinînd sistemelor de drept a statelor semnatare ale acestor convenţii. Ele înrîuresc semnarea şi perfectarea contractelor de comerţ internaţional. Prevederile acestor convenţii presupun ideea recunoaşterii reciproce a calităţii de subiecte de drept al comerţului internaţional partenerilor de afaceri din statele semnatare, recunoaşterea responsabilităţii proprii pentru obligaţiile asumate prin contracte.

Acordurile sau convenţiile internaţionale bilaterale pot rezolva şi probleme de ordin jurisdicţional. În această privinţă, cu titlu de exemplificare, menţionăm următoarele convenţii internaţionale bilaterale încheiate de către Republica Moldova şi alte state:

- Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, 1993, Moscova;

- Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală, 1993, Kiev;

- Convenţia privind evitarea dublei impuneri pe venit şi pe proprietate şi prevenirea evaziunii fiscale, încheiată între Republica Moldova şi Republica Polonia, 1994, Varşovia;

- Convenţia pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi capital, încheiată de Guvernele Republicii Moldova şi României, 1995 Chişinău;

- Convenţia încheiată de Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ucrainei pentru evitarea dublei impuneri pe venit şi pe proprietate şi prevenirea evaziunii fiscale, 1995, Chişinău, etc.

Convenţiile multilaterale sunt convenţiile internaţionale realizate prin participarea a mai multor state ca titulare a suveranităţii lor, prin care se reglementează diferite aspecte ale colaborării interstatale. În acest aspect, putem menţiona:

- Convenţia cu privire la legea aplicabilă contractelor de vînzare internaţională de mărfuri, 1986. Haga;- Convenţia cu privire la reprezentarea în materia vînzării internaţionale de mărfuri, 1983, Geneva;- Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena, 1980;- Convenţia asupra prescripţiei în materie de vînzare internaţională de mărfuri, 1977, New-York şi Protocolul de

modificare a convenţii, 1980 de la Viena.Aceste convenţii sunt principalele izvoare internaţionale în materie de contracte comerciale internaţionale.In materie vamală, menţionăm Convenţia vamală referitoare la transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea

carnetelor (T.I.R.), încheiată la Geneva în anul 1975.In domeniul transporturilor internaţionale de mărfuri, merită atenţie:- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, 1978, cunoscută sub denumirea de "Regulile de

la Hamburg";- Convenţia privind condiţiile generale de transport al mărfurilor pe Dunăre, Bratislava, 1955, revăzută 1977;- Convenţia cu privire la contractul de transport rutier internaţional de mărfuri, Geneva, 1956;- Convenţia cu privire la transportul de mărfuri pe cale ferată, 1961, Berna;- Convenţia cu privire la transporturile internaţionale feroviare, de la Berna 1980;- Convenţia de unificare a unor reguli relative la transportul aerian internaţional, Varşovia, 1929;- Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, Cicago 1944.în materie de arbitraj comercial internaţional, menţionăm:- Convenţia pentru recunoaşterea )şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New-York 1958;- Convenţia Europeana de arbitraj comercial internaţional, Geneva, 1961. În funcţie de natura normelor instituite prin convenţiile internaţionale deosebim:- convenţii ce conţin norme de drept material uniform;- convenţii ce conţin norme de drept conflictual uniform.Este necesar de menţionat faptul că atît convenţiile ce instituie norme de drept material uniform, cît şi acelea ce

instituie norme de drept conflictual uniform, formulează concepţii normative unitare, care facilitează procesul de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifîcă internaţională.

În continuare vom enumera unele convenţii internaţionale multilaterale în materia comerţului internaţional, la care este parte Republica Moldova. Acestea sunt:

- Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri, 1980, Viena;- Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional, 1961, Geneva;- Convenţia cu privire la legea aplicabilă contractelor de vînzare internaţională de mărfuri, 1986, Haga:- Convenţia vamală relativă la importul temporar al vehiculelor rutiere comerciale, 1956 Geneva;- Convenţia relativă Ia contractul de transport internaţional al mărfurilor pe şosele (C.M.R.), 1956 Geneva;- Convenţia vamală relativă Ia transportul internaţional de mărfuri sub acoperirea carnetelor T.I.R., 1975 Geneva;- Convenţia cu privire la prescripţia extinctivă în materie de vînzare -cumpărare internaţională de mărfuri, 1974, New

-York;- Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, 1944 Chicago, cu următoarele protocoalele privind modificarea

prezentei convenţii: Protocolul cu privire Ia textul autentic cvadrilingv al Convenţiei privind aviaţia civilă internaţională, 1977, Montreal; Protocoalele cu privire la modificarea Convenţiei privind aviaţia civilă internaţională, 1977, 1980, 1984, 1990, Montreal.

3. Izvoarele naţionale (interne)Reieşind din aceasta şi din faptul că ramurile de drept sus-menţionate sunt într-o legătură strînsă, mai mult ca atît, ele

ar părea că se completează reciproc, nu putem vorbi despre un cadru normativ bine conturat, ce ar prezenta în sine izvoarele

15

naţionale de drept al comerţului internaţional, mai ales în sistemele de drept care nu cunosc legi comerciale propriu-zise, cum ar fi, bunăoară, sistemul de drept al Republicii Moldova.

Din acest considerent, am putea spune că izvoarele naţionale sau interne ale dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate în două categorii:

- izvoare tipice, în care prevalează norme ce sunt destinate reglementării raporturilor comerciale internaţionale;- izvoare atipice, constînd din acte normative ce interesează, în principiu, alte ramuri de drept, dar care conţin şi

norme de drept caracteristice comerţului internaţional şi colaborării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale.Cu părere de rău, Republica Moldova n-a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă a relaţiilor comerciale internaţionale,

fapt ce a condiţionat starea actuală de lucruri în ceea ce priveşte sistematizarea şi crearea unui cadru juridic bine conturat în materia ce ne interesează. Din această cauză, în legislaţia naţională predomină izvoarele atipice de drept al comerţului internaţional. Cu toate acestea, în Republica Moldova au fost întreprinse unele măsuri în vederea îndreptării relaţiilor de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională într-o albie comună, elaborîndu-se acte normative tipice acestor categorii de relaţii. In această privinţă, menţionăm: Legea privind bazele activităţii economice externe în Republica Moldova, 1992; Legea cu privire la reglementarea importului şi exportului de mărfuri şi servicii din 1990; Legea privind investiţiile în activitatea de antreprenoereat 1992,

Vorbind despre izvoarele naţionale atipice în materia ce ne interesează, cele de menţionat sunt: Constituţia Republicii Moldova (articolele 8,9,126,127,128,129); Codul Civil al Republicii Moldova; Legea cu privire la proprietate, 1991; Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, 1992; Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, 1997; Legea cu privire la arendă. 1992; Legea cu privire la faliment, 1992; Legea cu privire la susţinerea şi protecţia micului business, 1994: Legea privind zonele economice libera din 2001; Legea privind protecţia concurenţei din 2002; Legea vînzării de mărfuri, 1994; Lege cu privire la secretul comercial, 1994; legea cu privire la leasing din 2005; Legea cu privire la asigurări, 1993; Legea privind brevetele de invenţie, 1995; etc.

Alături de activitatea legislativă a Parlamentului, practic, majoritatea organelor de stat înfăptuiesc o activitate normativă. În materia ce ne interesează, putem menţiona următoarele acte subordonate legii:

Decretul Nr. 48, 1994 cu privire la proprietatea fiduciară şi Decretul Nr. 50, 1994; Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.500, 1991, prin care a fost aprobat Regulamentul societăţilor economice cu modificările introduse prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 770, 1992; Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 50, 1992, prin care a fost aprobat Regulamentul înregistrării de stat a întreprinderilor în Republica Moldova, cu modificările introduse prin Hotărîrile Guvernului Nr. 770, 1992, Nr. 425, 1993, Nr. 640, 1994, Nr. 754, 1994; Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 550, 1994, prin care a fost aprobat Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri; Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 582, 1995 cu privire la reglementarea monopolurilor; Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr, 547, 1995 cu privire la măsurile de coordonare şi de reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor) etc.

4 Uzanţele şi cutumele comerciale internaţionaleUzanţele se deosebesc de cutume prin faptul, că, dacă cutumele au calitate de izvor de drept, atunci primele posedă

această calitate numai în cazurile, cînd sunt făcute trimiteri exprese la ele în contract. Atît uzanţele, cît şi cutumele pot fi interne şi internaţionale. Nu ne vom opri în prezentul paragraf la clasificarea cutumelor şi uzanţelor interne, din motiv, că nu prezintă interes în materia care ne preocupă.

- Uzanţe cu caracter normativ. În prezent, deoarece comerţul internaţional cunoaşte o amplificare şi diversificare sporită, timpul necesar pentru formarea uzanţelor s-a redus considerabil. Este necesar de a face distincţie între uzanţele comerciale şi obişnuinţele comerciale, Cele din urmă se stabilesc numai între doi parteneri de afaceri. În acest sens, legea uniformă asupra vînzării internaţionale de bunuri mobile corporale, semnată la Haga la 1 iulie 1964, prevede în art. 9, al. 1 că părţile sunt legate de uzanţele la care s-au referit, expres sau tacit, şi de obişnuinţele ce s-au stabilit între ele. Uzanţele comerciale dispun de următoarele caracteristici:

- au un caracter obiectiv, adică se aplică între un număr nedeterminat de parteneri şi pe un anumit teritoriu;- sunt generale şi impersonale, adică drept categorii juridice ce se apropie de.Din cele menţionate mai sus rezultă că uzanţele comerciale sunt practici care prezintă un anumit grad de vechime, se

caracterizează prin stabilitate şi i repetabilitate şi se aplică între un număr nedeterminat de parteneri comerciali.Caracterul normativ al acestor uzanţe rezidă în faptul, că însăşi legea (naţională sau uniformă internaţională) face

trimitere la ele, astfel încît aceste uzanţe se integrează în conţinutul legii respective pentru a o completa, prin aceasta dobîndind aceiaşi forţă juridică ca şi legea. Credem că ca valoare juridică uzanţele normative le putem egala cu cutumele.

- Uzanţe convenţionale (au caracterul unei clauze contractuale). Aplicarea lor presupune implicit principiul libertăţii de voinţă a părţilor. Aceste uzanţe sunt susceptibile de a guverna raporturile dintre partenerii comerciali la iniţiativa lor proprie. Prin urmare, ele au forţă juridică numai în cazul şi în măsura în care partenerii contractuali le acceptă în calitate de lex contracîus.

După sfera de cuprindere a uzanţelor, deosebim:- uzanţe speciale, cuprinzînd numai un singur domeniu de activitate comercială (transportul maritim, aerian, uzanţe în

materia comerţului specializat etc);- uzanţe generale, cuprinzînd două sau mai multe domenii de activitate comercială (transportul mixt, asigurări etc).Pînă în prezent, uzanţele şi cutumele comerciale internaţionale se bucură de o aplicare frecventă în raporturile de

comerţ exterior. Acest fenomen se justifică atît prin existenţa aspectelor foarte variate ale relaţiilor internaţionale de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, cît şi prin faptul că marea majoritate a normelor juridice naţionale aplicate în comerţul internaţional nu sunt edictate în vederea reglementării separate ale raporturilor juridice comerciale şi cu greu pot fi adaptate specificului raporturilor de drept al comerţului internaţional, situaţie ce determină aplicarea pe scară largă a cutumelor

16

şi uzanţelor comerciale internaţionale.Ţinem să menţionam că pe parcursul existenţei lor, instanţele judiciare şi arbitrale au creat o bogată practică, mai ales

în cadrul sistemului de drept anglo-saxon care a contribuit esenţial la circumstanţierea şi evidenţierea raporturilor de drept al comerţului internaţional, în amalgamul raporturilor juridice civile în sens larg cu element de extraneitate.

Prin practică judiciară şi arbitrală înţelegem opinia sau poziţia instanţelor de resort prezentă în hotărîrile arbitrale şi judecătoreşti privind cutare sau cutare problemă juridică, poziţie ce stă la baza soluţionării de către instanţe a problemelor analogice apărute mai tîrziu.

Existenta acestui izvor de drept se constată încă din antichitate. Drept exemplu ne serveşte dreptul pretorian la romani, care cuprindea norme introduse de pretori pentru adaptarea sau completarea vechiului drept roman (Jus civile). Pretorii aveau dreptul să stabilească reguli cu caracter obligatoriu, care exprimau interesele guvernatorilor într-o serie de studii nereglementate de dreptul civil.

O atare stare de lucruri se observă în Marea Britanie, Canada şi, parţial, în SUA. Bunăoară, în Anglia funcţionează sistemul precedentelor judiciare -hotărîri judecătoreşti sau arbitrale emise anterior, ce evidenţiază legislaţia în vigoare, formulînd-o şi interpretînd-o în acelaşi timp.

în aşa caz este observată tendinţa de a fixa o bună parte de norme juridice în precedentele judiciare şi arbitrale, iar partea neînsemnată a lor - în legi şi acte subordonate legii. Aceasta se datorează faptului că mult mai anevoioasă este procedura de interpretare a normelor juridice decît cea de interpretare a precedentelor judiciare şi arbitrale. Există opinia că sistemul de precedente este mai util şi mai bine venit atunci cînd apare ca izvor de drept al comerţului internaţional, deoarece folosind anume acest izvor este posibil mai uşor de atins unul din scopurile acestei ramuri de drept, şi anume reglementarea cît mai operativă a raporturilor comerciale internaţionale. Într-adevăr, din acest punct de vedere, precedentele sunt mai flexibile, pot fi adaptate mai uşor relaţiilor comerciale internaţionale. Dar este de menţionat faptul că ele conţin un surplus de subiectivism din partea judecătorului sau arbitrului, ceea ce uneori se soldei cu devieri substanţiale de la esenţa problemei.

în final, menţionăm ca nu este cazul de a subaprecia sau supraaprecia importanta practicii judiciare şi arbitrale în reglementarea raporturilor de drept comercial internaţional orice, caz ea este un izvor de drept şi ocupă un loc binemeritat în sistemul izvoarelor de drept al comerţului internaţional.

Tema 6. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

1. CONCEPT2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALEa) clasificări de drept civil;b) clasificări ale dreptului comerţului internaţional,3. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNA ŢIONALEa) capacitateb) consimţămîntc) viciile consimţămîntului în contractele comerciale internaţionaled) obiecte) cauza4. FORMA ŞI LIMBA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE5. PRINCIPIUL LIBERTĂŢII DE VOINŢĂ ŞI LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE

1. ConceptEste indiscutabil faptul, că contractele prezintă în sine instituţia principală a dreptului comerţului internaţional şi sunt

cele mai importante instrumente juridice de realizare ale operaţiunilor de comerţ şi de cooperare economică internaţională.Operaţiunile de import - export, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, operaţiunile bancare sau cele de

asigurări şi transporturi se individualizează printr-o totalitate de note distinctive, observate pe parcursul desfăşurării lor. Dar totodată, ele se aseamănă, întîi de toate, prin existenţa elementelor de internaţionalitate şi comercialitate.

Pe lingă aceste acte juridice, multe altele, auxiliare, precum sunt oferta, acceptarea, se integrează deopotrivă cu dinamica activităţii economice.

Contractele comerciale internaţionale, facînd parte din sfera actelor juridice, pot fi definite drept manifestări de voinţă, destinate să producă efecte ce constau în naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii. Ele prezintă în sine o formă specifică a contractelor comerciale, avînd ca drept comun reglementările şi principiile generale, aplicabile contractelor civile.

Contractul este un acord de voinţă ce creează obligaţii pentru cei care îl încheie - părţile contractante. Dar această noţiune nu include toată realitatea ce ne interesează mai ales în materie comercială. Spre exemplu sistemul de drept common law nu recunoaşte existenţa unui contract comercial decît acolo unde există raporturi dirijate de legile generale ale pieţei (bargctin). In acest context, adică în materie comercială, existenţa unui contract sinalagmatic cu titlu gratuit este alogică.

In orice caz, contractul comercial internaţional prezintă în sine o forma specifică a contractelor comerciale, avînd ca drept comun reglementările şi principiile generale, aplicabile contractelor civile.

Pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a reglementărilor contractelor comerciale internaţionale se face simţită necesitatea unei precizări, şi anume referitoare la domeniul de aplicare şi corelaţia dintre reglementarea contractelor civile, pe de o parte, şi cele comerciale, pe de altă parte. Menţionăm că regulile generale ce guvernează contractele civile sunt aplicabile şi celor comerciale, în măsura în care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare.

17

Din scurta analiză a corelaţiei dintre contractele civile şi cele comerciale, observăm că reglementarea contractelor civile este aplicabilă, în lipsa unor reguli speciale, şi faţă de contractele comerciale sau comerciale internaţionale, pe de o parte, iar pe de altă parte, reglementarea contractelor comerciale este aplicabilă nu numai în cazul contractelor încheiate de comercianţi, ci şi în cazurile cînd este depăşită sfera activităţii comerciale propriu-zise.

Drept urmare, putem spune cu certitudine: contractele comerciale internaţionale îşi găsesc începuturile comune în dreptul civil, fiind în general aceleaşi contracte civile, dar care, datorită caracterului lucrativ al activităţii subiectelor care Ie încheie, adică a părţilor contractante, preiau forma şi conţinutul contractelor comerciale, iar cele din urmă, fiind aplicate relaţiilor internaţionale de comerţ, colaborare şi cooperare economică şi tehnico -ştiinţifică, capătă unul sau mai multe elemente de extraneitate, transformîndu-se în contracte comerciale internaţionale.

Uşor se observă o strînsă interdependenţă şi condiţionare, o dreaptă, care reprezintă evoluţia contractului civil şi transformarea lui în contract comercial internaţional.

Dorim să atenţionăm că atît doctrina, cît şi practica judiciară şi arbitrală folosesc expresii diferite pentru desemnarea contractelor comerciale internaţionale, şi anume: contracte economice externe, contracte externe, contracte de comerţ internaţional etc. Ca esenţă, ele rămîn a fi însă aceleaşi şi au aceeaşi semnificaţie juridică. In ceea ce ne priveşte, am preferat sintagma ''contract comercial internaţional" care, după părerea noastră reflectă mai adecvat esenţa acestor contracte.

2. Clasificarea contracte/or comerciale internaţionaleVarietatea contractelor comerciale internaţionale suportă o continuă transformare, ceea ce este o consecinţă obiectivă

a modificării şi diversificării raporturilor de comerţ şi cooperare economica şi tehnico-ştiinţifică internaţională. Dar o atare stare de lucruri nu constituie un impediment în vederea identificării unor caractere comune contractelor comerciale internaţionale. Mai mult ca atît, se face observată necesitatea clasificării acestor contracte în vederea sistematizării studiului şi înţelegerii esenţei lor.

Aşadar, contractele comerciale internaţionale sunt susceptibile de a fi clasificate în funcţie de criterii de natură generală sau civilă, ceea ce în literatura de specialitate este acceptat să fie numite criterii nespecifice de clasificare a contractelor comerciale internaţionale şi, în funcţie de criterii specifice, clasificări ale dreptului comerţului internaţional.

a) Clasificări de drept civilI. În funcţie de scopul urmărit de participanţii la raporturile juridice comerciale, toate contractele comerciale

internaţionale fac parte din actele de comerţ cu titlu oneros. Acest caracter juridic al contractelor comerciale internaţionale este justificat atît prin elementul obiectiv, ce constă în existenţa unei contraprestaţii, avînd valoare patrimonială, cît şi prin elementul subiectiv, ce constă în obţinerea unui beneficiu (profit) în urma activităţii comerciale care se înfăptuieşte în scop lucrativ.

Deci toate părţile contractante în contractele comerciale internaţionale urmăresc un singur scop, şi anume de a-şi procura un avantaj. Cu toate acestea, în doctrina juridică s-a remarcat că în unele contracte comerciale internaţionale intrusiunea titlului gratuit în structura lor nu poate fi negată. Ca exemplu se menţionează licenţele gratuite ale brevetelor de invenţii, distribuirea pe gratis de eşantioane etc.

In realitate însă, dacă e să facem o analiză mai amplă ajungem la concluzia că nici unul din exemplele sus-menţionate nu rămîn în afara actelor cu titlu oneros, deoarece ele se efectuează în scopul obţinerii unui profit, chiar dacă acesta nu este imediat.

Dacă e să ne referim la contractul de licenţă gratuită a unui brevet de invenţie, este de menţionat faptul că un atare contract urmăreşte ideea de a crea pe viitor unele avantaje, rezultate din operaţiunile tangenţiale respectivului contract, cum ar fi: pătrunderea pe pieţele de desfacere cu produsele sale, acordarea asistenţei tehnice ş.a.

Cît priveşte distribuirea pe gratis de eşantioane, la fel, ca finalitate urmăreşte scopuri de reclamă a bunurilor, serviciilor, lucrărilor, şi în ultimă instanţă, vizează atragerea clientelei, Unei astfel de operaţiuni îi lipseşte factorul psihologic de binefacere. În aşa fel, distribuirea pe gratis de eşantioane o putem privi ca o modalitate de obţinere a avantajelor materiale pe viitor.

II. In funcţie de conţinut, contractele comerciale internaţionale, în principiu, sunt bilaterale (sinalagmatice perfecte), deoarece prevăd drepturi şi obligaţii reciproce, corelative fiecărei părţi contractante. In această categorie se plasează nu numai contractele tipice dreptului comercial sau dreptului comerţului internaţional, cum ar fi: transportul de mărfuri, vînzarea comercială, leasingul, societatea etc, dar şi împrumutul, depozitul, mandatul ş.a., care presupun remunerarea (dobînda) pentru serviciile prestate. Aceste din urmă, capătînd caracter comercial, se bilateralizează.

III. În funcţie de existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de către părţi, contractele comerciale internaţionale fac parte din categoria celor comutative, deoarece existenţa prestaţiilor şi întinderea acestora sunt certe şi prestabilite de la început şi, dacă chiar nu sunt determinate, atunci sunt determinabile. Cu toate acestea, o excepţie există, şi anume cînd este vorba de contractele de asigurare împotriva riscurilor. Întinderea prestaţiilor contractuale în acest caz depinde de un eveniment incert, care poate avea Ioc în viitor. Deci contractele comerciale internaţionale pot fi şi aleatorii.

b) Clasificări ale dreptului comerţului internaţionalStudiul integral al contractelor comerciale internaţionale permite de a evidenţia unele criterii de clasificare, proprii

dreptului comerţului internaţional.I. În funcţie de obiectul contractelor comerciale internaţionale, deosebim următoarele grupe principale de contracte:- contractele ce reglementează raporturile juridice translative de drepturi. Acestea se împart în contractele de livrare

de materii prime, produse, care realizează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor de la vînzător la cumpărător şi contractele prin care se transferă temporar dreptul de folosinţă asupra unui bun. Drept exemplu pentru ultimele ne servesc cele de brevete de invenţie, de comerţ sau serviciu, de licenţă a unor programe de informatică etc;

- contractele ce vizează executarea de lucrări. Principalul contract din această grupă este contractul de antrepriză;

18

- contractele ce vizează prestări de servicii. Din această grupă fac parte mandatul şi comisionul comercial, transportul şi depozitul de mărfuri, contractele de servicii bancare etc.

II. În funcţie de subiectele de drept participante la raporturile comerciale internaţionale, putem deosebi două grupe de contracte, şi anume cele ce se perfectează între subiecte, aparţinînd ordinii de drept intern din diferite state, precum sunt: întreprinderi, societăţi comerciale, şi contractele între subiecte ce aparţin ordinii internaţionale de drept, cum sunt statele care stabilesc raporturi contractuale complexe cu subiecte de drept naţional. Atare raporturi sunt reglementate de aşa-numitele State contracts, care nu sunt tipice relaţiilor de drept civil.

3. Elementele constitutive ale contractelor comerciale internaţionaleContractele comerciale internaţionale, fiind acorduri de voinţă între două sau mai multe subiecte ce aparţin ordinii

juridice naţionale sau ordinii juridice internaţionale, participante la comerţul internaţional cu bunuri şi valori, la fel ca şi contractele civile, presupun existenţa în cumul a următoarelor elemente:

- capacitatea juridică a părţilor contractante;- consimţământul acestora;- obiectul contractului;- cauza contractului.

a) CapacitateaCapacitatea juridică a părţilor la un contract comercial internaţional, adică capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu, este diferită, dacă o privim prin prisma întinderii sale. Aceasta se datorează faptului că subiectele de drept între care se stabilesc raporturi juridice obligaţionale, raporturi ce ţin de domeniul comerţului internaţional ori al colaborării şi cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale, sunt diferite şi, după cum am menţionat ceva mai sus, aparţin diferitelor ordini juridice.

In această ordine de idei, de exemplu, capacitatea de a contracta a societăţilor comerciale - subiecte tipice de drept al comerţului internaţional este determinată de Lex societatis, iar capacitatea juridică a persoanelor fizice de lex personalis a fiecăreia din ele. Deci, dat fiind faptul că părţile în raporturile de comerţ internaţional, părţi care aparţin ordinelor juridice naţionale, sunt resortisante din diferite state, lesne ne convingem că capacitatea juridică a acestora, în funcţie de apartenenţa lor la vreun sistem de drept, este diferită ca întindere.

În cazurile când în relaţiile comerciale internaţionale sau în cele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică drept subiect al raportului juridic apare statul, capacitatea juridică de a contracta a acestuia, bineînţeles, suportă impactul unor norme naţionale de drept. Dar este cazul să ne amintim şi de faptul că statul face parte din categoria subiectelor de drept al comerţului internaţional, ce aparţin ordinii juridice internaţionale. În ultimă instanţă, capacitatea statului de a contracta, precum şi reprezentarea sa în contractele comerciale internaţionale, pe lângă normele naţionale de drept, suportă şi impactul normelor de drept internaţional. Cu alte cuvinte statul, ca parte contractantă în relaţiile comerciale internaţionale, capătă un statut juridic special, specific numai acestei categorii de subiecte de drept al comerţului internaţional (categoria subiectelor atipice).

În sfârşit, vorbind despre organizaţiile internaţionale este de menţionat că acestea, la fel ca şi statele, fiind subiecte atipice de drept al comerţului internaţional, au un statut juridic special în ceea ce priveşte capacitatea lor juridică de a contracta. Precum se ştie organizaţiile internaţionale sunt create cu anumite scopuri strict determinate şi elucidate în actele lor de constituire. În aşa fel, fiind o creaţie a statelor - părţi la convenţia de constituire a acestor organizaţii, ultimele apar ca subiecte de drept derivate, a căror capacitate juridică de a contracta suportă impactul prevederilor statutului lor, statut ce se subordonează ideii de realizare a finalităţilor pentru care acestea au fost create.

b) ConsimţământDacă am face o interpretare literală a condiţiei consimţământ, am ajunge la o concluzie care ar rezida în faptul că

pentru existenţa unei convenţii este necesar un singur consimţământ, şi anume consimţământul părţii care se obligă. Evident, această concluzie ar fi greşită. Sensul juridic al conceptului de consimţământ, în cazul când ne referim la convenţii, îl înţelegem ca o manifestare reciprocă de voinţă a tuturor părţilor contractante.

Prin urmare, conceptul de consimţământ poate fi tratat în două sensuri: în sens îngust şi în sens larg.în sens îngust, consimţământul prezintă manifestarea voinţei juridice a unei persoane de a contracta, în vederea

formării unui act juridic.în sens larg, consimţământul este acordul de voinţe, acord realizat între două sau mai multe persoane care încheie un

act juridic.În procesul de formare a contractelor comerciale internaţionale concordanţa de voinţe, apariţia acestui acord reciproc

presupune, de obicei, scurgerea unei anumite perioade de timp, în sens că formarea contractelor comerciale internaţionale se realizează treptat, începând, în primul rând, cu exteriorizarea intenţiilor de a contracta ale părţilor. Aceste intenţii se manifestă, de regulă, prin organizarea de campanii publicitare, prospectarea sistematică a unor pieţe străine etc. din partea ofertantului sau prin cereri publicitare, comenzi ori alte manifestări de interes faţă de bun, serviciu sau lucrare, parvenite din partea beneficiarului.

Manifestându-şi interesele şi intenţiile reciproce de a contracta, viitorii parteneri contractuali purced la iniţierea dialogului contractual, care se transformă treptat în negocieri ce includ schimburi de propuneri, concesii unilaterale sau reciproce etc. În ultimă instanţă, când se propune oferta fermă, precisă şi completă de către ofertant, iar beneficiarul o acceptă, putem spune că s-a realizat acordul de voinţă a părţilor contractante, adică a apărut consimţământul ca element al contractului.

Consimţământul ca element al oricărui contract, inclusiv şi ca element al contractelor comerciale internaţionale, produce efectele juridice scontate de către părţi numai în cazurile când este liber şi valabil exprimat. Cu alte cuvinte,

19

consimţământul într-un contract trebuie să fie neviciat.c) Viciile consimţământului în contractele comerciale internaţionaleEroareaEroarea deci prezintă în sine o închipuire falsă sau o reprezentare denaturată a realităţii obiective, existente la

momentul încheierii contractului. Aceasta poate fi privită sub două aspecte, şi anume:- eroare de fapt;- eroare de drept.Eroarea de fapt presupune situaţia când una dintre părţile contractante are o închipuire greşită despre realitatea

obiectivă, adică o reprezentare falsă a situaţiei de fapt. Conform legislaţiilor civile naţionale, în funcţie de influenţa pe care o exercită asupra consimţământului, eroarea de fapt este de doua forme:

- eroare - viciu de consimţământ:- eroare - obstacol.Eroarea - viciu de consimţământ înseamnă: - eroare în privinţa unei însuşiri substanţiale a obiectului contractului; -

eroare în privinţa persoanei contractante.Eroarea - obstacol este reprezentarea denaturată a identităţii obiectului tranzacţiei sau aprecierea greşită a naturii

operaţiunii juridice încheiate. Drept exemplu pentru prima situaţie ar servi cazul în care o parte la tranzacţie (vînzătorul) consideră că vinde un anumit bun, iar cealaltă parte (cumpărătorul), consideră că procură cu totul alt bun. Cea de-a doua situaţie ar fi redată de cazul în care o parte (vînzătorul) consideră ca înstrăinează un bun în baza unui contract de vinzare-cumparare, iar cealaltă parte (cumpărătorul) consideră că dobîndeşte acest bun în mod gratuit, printr-un contract de donaţie, spre exemplu.

Eroarea de drept, la fel ca şi eroarea de fapt, este o reprezentare denaturată a realităţii obiective, dar, spre deosebire de ultima, care poate exista în privinţa însuşirilor substanţiale ale bunului sau în privinţa persoanei contractantului, în privinţa identităţii obiectului sau referitor la natura operaţiunii juridice încheiate, prima se referă la o normă de drept. Acest viciu de consimţămînt priveşte deci existenţa şi/sau conţinutul unei norme juridice.

Dolul.Dolul este un viciu de consimţămînt, care întruneşte în sine anumite circumstanţe sau condiţii ce modifică sau

schimbă acordul de voinţe, atins între părţile contractante. Acesta presupune inducerea în eroare a unei părţi contractante de către cealaltă parte contractantă sau de către o persoană terţă, avînd drept scop determinarea primei sa încheie un contract.

Exista o legătură strînsă între eroare şi dol ca vicii de consimţământ contractual, mai bine zis între starea de a fi indus în eroare de sine însuşi (greşeală), şi starea de a fi înşelat, adică indus în eroare de către altcineva (dol). Atât eroarea cât şi dolul sunt vicii de consimţământ contractual cu consecinţele juridice proprii acestora. Astfel, ambele se prezintă în ultimă instanţă ca nişte închipuiri false sau reprezentări denaturate ale realităţii obiective. Diferenţa constă în faptul că în cazul erorii se atrage atenţia asupra persoanei induse în eroare, asupra calităţilor ei psihice şi morale, pe când în cazul dolului atenţia legiuitorului este focusatâ asupra comportamentului inadecvat al celeilalte părţi la contract, comportament care contribuie la denaturarea reprezentării realităţii obiective a primei.

Dolul este deci un viciu de consimţămînt, ce se manifestă prin inducerea în eroare a unei părţi contractante de către cealaltă parte la contract sau de către un terţ, inducere în eroare prin întrebuinţarea de mijloace frauduloase, avînd drept scop determinarea părţii ulterior induse în eroare la încheierea unuia sau a mai multor contracte.

Prin mijloace frauduloase se subînţeleg diferite acţiuni decepţionale sau manevre dolosive, cum ar fi : minciunile, ficţiunile sau alte artificii. Publicitatea, chiar şi exagerată, a unui bun, a unui serviciu sau a unei lucrări, n-o putem califica drept mijloc fraudulos, deoarece aceasta nu urmăreşte scopul inducerii în eroare a destinatarului său, ca mijloc unic ce l-ar determina să încheie un contract, ci îşi propune drept scop cointeresarea şi atragerea clientelei.

ViolentaViolenţa, asemenea erorii şi dolului, este un viciu contractual. Exact ca şi în cazul dolului, unde consimţământul

contractual al unei părţi contractante ( debitor ) este viciat nu de acţiunile frauduloase sau de reticenţa dolosivă ale celeilalte părţi ( creditor ), ci de greşeala rezultată din dol a primei. În cazul violenţei ca viciu de consimțământ contractual, acesta din urmă nu este viciat de violenţa propriu-zisă, ci de frica sau temerea inspirată unei părţi contractante prin intermediul constrângerii.

La fel ca în cazul erorii şi dolului, violenţa trebuie să prezinte prin sine momentul hotărâtor, care determină partea faţă de care este exercitată constrângerea la încheierea unei tranzacţii. Violenţa ca viciu de consimțământ contractual constă în constrângerea sau ameninţarea cu un rău injust a unei persoane - acţiuni de natură a-i insufla o temere şi a o determina la încheierea unui act juridic, pe care persoana respectivă nu l-ar încheia în alte circumstanţe.

Aceasta presupune existenţa în cumul a două elemente:1) ameninţarea cu un rău injust (latura obiectivă);2) insuflarea unei temeri (latura subiectivă).Prima limită a constrângerii sau ameninţării legale presupune necesitatea existenţei unei legături directe (după cum se

observă în exemplul menţionat) între dreptul care poate cataliza folosirea ameninţării sau a constrângerii şi acordul care se impune prin intermediul exerciţiului acestui drept. Astfel, creditorul poate folosi ameninţarea sau constrângerea şi acestea vor fi considerate acţiuni legitime, întreprinse de către el faţă de debitor în vederea obţinerii beneficiului său.

A doua limită presupune existenţa unei proporţii rezonabile între dreptul declarat şi avantajul pretins. Această limitare se referă mai mult la constrângerea economică, cunoscută atât de sistemul de drept continental, cât şi de sistemul de drept common law. Constrângerea economică, ca temei pentru anularea contractului încheiat în astfel de circumstanţe, trebuie să fie inechitabilă în esenţă şi nelegitimă, iar victima unei atare constrângeri trebuie să demonstreze existenţa presiunii ilegale.

d) Obiectul contractului

20

Obiectul contractului este acela, la care părţile sau numai una din ele se obligă. Cu alte cuvinte, conceptul de obiect al contractului desemnează prestaţia la care se obligă prin contract părţile contractante.

Ţinem să menţionăm că pentru a fi valabil un contract necesită să aibă un obiect. Acesta din urmă trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Contractul fără obiect sau cu un obiect ce nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi valid este nul. În general, obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie licit;- să fie determinat sau determinabil;- să prezinte un interes pentru părţi;- să fie posibil.Obiectul licitObiectul contractului trebuie să fie licit, adică să nu contravină dispoziţiilor legii, ordinii publice, sau să nu fie imoral.

Este de menţionat că proprietatea de a fi licit a obiectului în contractele comerciale internaţionale ţine atât de ordinea juridică naţională, existentă în ţara de provenienţă a părţilor contractante, cât şi de ordinea juridică internaţională. Este imposibil de a enumera toate cazurile în care un obiect este ilicit, dar, la general, putem spune că are un obiect ilicit obligaţia, obiectul căreia este interzis în circuitul comercial, adică este în afara comerţului.

Deci sunt în afara comerţului bunurile pe care legea le declară inalienabile. Acestea sunt bunurile domeniului public, lucrările asupra cărora statul deţine un monopol, substanţele narcotice etc. La fel, sunt în afara comerţului starea şi capacitatea persoanelor. Contractul este nul atunci cînd obiectul întregii obligaţii este imoral şi ilicit sau cînd, cel puţin, obiectul principal este de aşa natură.

Determinarea obiectuluiObiectul contractului trebuie să fie determinat cel puţin în specia sa la momentul încheierii contractului sau

determinabil în viitor. Când obiectul contractului este determinat în individualitatea sa, spunem că obiectul obligaţiei este un corp cert, iar când acesta este determinat numai în specia sa, vorbim despre obiectul obligaţiei. Pentru validitatea contractului comercial internaţional este suficient ca acesta să conţină elementele necesare pentru ca obiectul să poată fi determinat în viitor prin cantitatea şi calitatea sa.

Interesul părţilorPentru ca obiectul contractului să fie licit, este necesar ca interesul părţilor faţă de acesta să fie moral. Cu alte cuvinte,

un interes moral este suficient pentru a întemeia un obiect valabil, licit.Posibilitatea obiectuluiEvident, legalitatea şi determinarea obiectului contractului comercial internaţional, precum şi interesul părţilor faţă de

acesta sunt condiţionate de posibilitatea existenţei acestuia. Obiectul trebuie să fie posibil atât din punct de vedere material, fizic, cit şi din punct de vedere juridic. Un obiect imposibil atrage după sine nulitatea contractului, deoarece nimeni nu se poate obliga la imposibil. Ţinem să menţionăm că pentru nulitatea contractului, imposibilitatea obiectului acestuia trebuie să fie obiectivă. De altfel, obiectul trebuie să fie imposibil pentru oricine în mod absolut. In cazurile când obiectul este imposibil doar pentru o singură parte contractantă, contractul este valabil. Imposibilitatea trebuie să existe chiar în momentul încheierii contractului. Imposibilitatea ulterioară încheierii contractului nu dă naştere nulităţii acestuia.

În cazul când obiectul contractului ţine de obligaţiile în general, singura condiţie pentru ca acesta să fie valabil rezidă în faptul că existenţa sa viitoare să fie posibilă, în sens că lucrul sa poată lua fiinţă.

e) CauzaUnul din principalele elemente pentru formarea contractului este consimţământul. Dar consimţământul este o noţiune

complexă, fiind compus nu numai din voinţa părţilor contractante de a crea obligaţii juridice. E şi firesc să fie aşa, deoarece orice persoană încheind un contract urmăreşte un scop determinat.

Aşadar, într-o măsură oarecare, scopul face parte din manifestarea de voinţă care dă naştere obligaţiei. Deci manifestarea voinţei în vederea asumării obligaţiilor este determinată de voinţa de a dobândi un rezultat.

Vorbind despre cauză ca element ce ţine de formarea contractelor, menţionăm că întrebuinţarea acestui cuvânt de obicei dă naştere unor confuzii. Aceasta se datorează faptului că sensul etimologic al cuvântului "cauză'" presupune existenţa unui element anterior, din care urmează să decurgă întregul mecanism al obligaţiei.

Cauza deci constituie un element important în formarea contractului. De exemplu, în această ordine de idei, în art. 966 din Codul Civil roman se menţionează: "Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect ". În general, cauza este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice, adică atunci când este ilicită. Deci, vorbind despre caracterul licit sau ilicit al cauzei, menţionăm că aceasta se determină în funcţie de ordinea publică stabilită. Aceasta din urmă arată caracterul imperativ al normelor juridice, de la care părţile nu au dreptul să deroge prin unele acte juridice private. Aşadar, atât în contractele civile, cât şi în cele comerciale cauza se consideră a fi ilicită atunci când aceasta e în contradicţie cu ordinea publică existentă. Drept consecinţă a (licitaţii cauzei este nulitatea contractului. Pentru determinarea limitelor acestui criteriu este necesar de a stabili coraportul dreptului şi moralei. În orice caz, la momentul actual, formula "dreptul prezintă minimul moralei" îşi păstrează însemnătatea.

TEMA 7. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

I. NEGOCIEREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE1. Definirea noţiunii de negociere comercială

În doctrină şi în practica raporturilor contractelor comerciale internaţionale este recunoscută şi subliniată importanţa negocierii contractului, având în vederea miza implicată, câştigurile şi pierderile datorate unor negocieri lipsite de inteligenţă sau desfăşurate sub semnul corupţiei, a cărei expresie o reprezintă, de regulă comisionul încasat de partea care acceptă, în schimb, stipularea unor clauze nefavorabile societăţii comerciale sau chiar ţării pe care o reprezintă.

21

Tranzacţiile comerciale sunt în esenţa lor rezultatul unor negocieri între doi sau mai mulţi parteneri, care se finalizează cu o înţelegere privind termenele şi condiţiile finalizării afacerii care face obiectul operaţiunii comerciale respective.

După cum se menţionează în literatura de specialitate, „în primul rând, negocierea comercială este un proces organizat, concretizat într-un ansamblu de iniţiative, schimburi de mesaje, contracte şi confruntări între parteneri de afaceri, cu respectarea unor reguli şi uzanţe statornice într-un mediu juridic, cultural, politic şi economic determinat”. Astfel, pentru acest proces sunt pregătite documentele respective, sunt instituite şi abilitate cu împuterniciri speciale persoanele ce urmează să ducă tratative, sunt definite termenele în care urmează să se deruleze rundele de negocieri şi să fie pregătite documentele ce vor fi semnate. Tratativele sunt purtate pe baza unor principii, proceduri şi uzanţe mai mult sau mai puţin determinate. Părţile sunt obligate să respecte cerinţele de ordin procesual şi deontologic, specificate în practica comercială şi cadrul legislativ.

Spre deosebire de negocierile sociale care pot fi impuse părţilor (sau cel puţin uneia din părţi, cum ar fi situaţia declanşării unei greve), cele comerciale constată implicarea părţilor în acest proces de comun acord şi prin iniţiative bipartite.

Negocierile comerciale conţin întotdeauna elementul competitivităţiii, deoarece părţile, pornind de la înţelegerea tacită sau explicită că au interese comune, urmăresc realizarea unui acord, care nu va asigura doar aceste interese comune, ci va aduce preponderent avantaje proprii. Totodată, fiecare din părţi se străduieşte să propună partenerului avantaje modeste, prezentându-le partenerului drept considerabile. Atât în prima, cât şi în a doua situaţie, negociatorul este preocupat de grija ca partenerul să accepte benevol cele propuse, deoarece înţelegerea reciprocă este o condiţie oportună pentru negocierile comerciale. Dacă una din părţi nu acceptă cele propuse de cealaltă, tranzacţia nu va fi încheiată.

Negocierile comerciale constituie un proces complex care se desfăşoară în momentele decisive ale formării contractului, implicând participarea activă – fizică şi intelectuală – a negociatorului, ceea ce implică pregătirea fiecărei speţe, cu dosarele ei indispensabile.

Doctrina a atras atenţia asupra multiplelor valenţe ale procesului negocierii unui contract de comerţ internaţional. Între acestea observându-se rolul important ce revine logicii şi psihologiei, artei comunicării (în care cunoaşterea limbii partenerului ocupă un loc deosebit), şi, nu în ultimul rând, demonstraţiei, capacităţii de promovare şi argumentare a propriului punct de vedere.

Negocierea implică elemente de strategie şi tactică, folosirea tehnicii adecvate contractului respectiv, recurgerea la metode şi instrumente dictate de scopul şi finalităţile urmărite. Fiecare metodă şi procedeu trebuie valorificat în vederea atingerii scopului final. Orice negociere cunoaşte coordonate generale pe care urmează să le parcurgă negociatorii, cât şi etape succesive subordonate realizării obiectivelor generale. Tocmai existenţa unor interese divergente subliniază necesitatea negocierii. Evident, înainte de a declanşa negocierea se impune să se cunoască limitele compromisului. În doctrină, compromisul a fost definit drept „ştiinţă” şi „artă” în sensul inteligenţei şi priceperii de a şti să dai ceva pentru a dobândi altceva. Practica negocierilor comerciale a demonstrat că la compromis sa ajuns mai ales în acele cazuri când, dincolo de divergenţe, părţile au interese comune de promovat şi apărat.

Prin arta compromisului nu se înţelege însă cedarea, renunţarea la propriul interes, ci capacitatea de a îmbina interesele proprii cu cele ale partenerului, aşa încât înţelegerea contractuală să fie în beneficiul ambelor părţi.

În baza coordonatelor acestea, poate fi definită negocierea contractelor de comerţ internaţional drept o activitate complexă întreprinsă prin excelenţă de comercianţi, persoane fizice şi societăţi comerciale, în scopul obţinerii unor rezultate reciproc avantajoase în procesul derulării raporturilor contractuale.

Terminologia folosită pentru definirea negocierilor comerciale internaţionale este diferită. Uneori, negocierile sunt numite tratative comerciale, alteori sunt denumite discuţii sau dialoguri comerciale. Cel mai frecvent însă sunt denumite negocieri sau tratative, noţiuni care reflectă cel mai concret şi mai bine procesul care are loc pentru finalizarea cu succes a contractului de comerţ internaţional.

Negocierea acestor contracte este un proces: 1. organizat, 2. etapizat şi 3. competitiv între două sau mai multe firme comerciale care sunt preponderent partenere, în cursul căruia se ajustează şi armonizează interesele lor fundamentale, urmărindu-se ca – dincolo de competiţia inerentă dintre lele – să se asigure obţinerea profitului scontat de către fiecare parte.

2. Etapele negocierii contractelor de comerţ internaţionalÎn analizele de specialitate se acordă spaţii largi precizării etapelor negocierilor şi definirii conţinutului acestor etape.

Având în vedere etapele generale enunţate, tindem de a pune accentul şi pe unele aspecte practice ale procesului negocierii, care trebuie soluţionate în fiecare etapă, prin acţiuni concrete şi sincronizate ale echipelor de negociatori, aşa încât să fie atinse obiectivele generale urmărite.

Încheierea contractului de comerţ internaţional presupune, de regulă, anumite demersuri precontractuale. În cadrul literaturii de specialitate acestea au fost sintetizate după cum urmează:

- demersuri exploratorii;- iniţierea dialogului contractual;- desfăşurarea dialogului contractual.

2.1. Demersuri exploratoriiA. Mijloacele căutării parteneruluiDe regulă încheierea contractelor de comerţ internaţional este predecedată de îndeplinirea unor activităţi de

prospectare, investigare şi informare cu privire la conjunctura existentă pe pieţele străine pentru exploratorul şi, respectiv, importatorul să poată exercita o opţiune în cunoştinţă în cunoştinţă de cauză cu privire la operaţiunea comercială pe care doreşte să o efectueze. Cercetarea de marketing îi permite să obţină date orientative şi de prognoză privind raportul dintre cerere şi ofertă.

22

Paralel cu prospectarea sistematică a unor pieţe străine sunt utilizate, în ţările preferate, mijloace locale de propagandă comercială (de exemplu publicaţiile anuale: pentru Europa – Kompass, pentru SUA – Moody’s Industrial Manual sau Thomas Register, pentru Japonia – Trade Index of Japan, pentru Italia – Annuario Politecnico, pentru Spania – Podei, pentru Belgia şi Luxemburg – Repertoire Hallet etc.), de publicate prin cele mai diverse mijloace: presă, radio, televiziune, difuzare de pliante, broşuri, a unor cataloage de export şi chiar a unor mostre de reclamă. Organizarea unei asemenea companii formează de multe ori obiectul uni contract de publicitate comercială.

Alături de agenţiile specializate în furnizarea de informaţii comerciale, băncile joacă un rol important în cunoaşterea financiară a virtualului partener de afaceri. Atât agenţiile cât şi băncile sunt răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat clientului care a contractat bazându-se pe informaţii eronate. Natura juridică a obligaţiilor de reparare a prejudiciului se determină în raport de relaţia cu solicitantul informaţiei. Răspunderea este contractuală dacă informaţia este furnizată unui client cu care agenţia sau banca se află deja în raporturi de afaceri. Această concluzie este valabilă nu numai atunci când clientul plăteşte pentru informaţie, ci şi atunci când clientul primeşte gratuit o astfel de informaţie. Deşi nu este retribuită pentru informaţie, banca îşi asumă o obligaţie de natură contractuală în raportul juridic cu clientul şi nu ignoră consecinţele prestării acestui serviciu. Dacă acceptă să furnizeze informaţia cerută de client, se angajează implicit să nu-l inducă în eroare.

Răspunderea va avea o natură delictuală, dacă informaţia este furnizată unei terţe persoane, cu care banca nu are raporturi de afaceri.Dacă, însă, informaţia a fost însoţită de unele rezerve şi chiar de recomandarea ca solicitantul să întreprindă propriile sale verificări, banca va fi exonerată de răspundere.

Înaintea începerii negocierilor se pregătesc dosarele tehnice, comerciale, financiare şi juridice, în scopul stabilirii modalităţilor de negociere şi lansării dialogului contractual. Elementul principal, după cum a fost arătat mai sus, îl constituie valoarea patrimoniului partenerului, deci capitalul de care dispune.2.2. Iniţierea dialogului contractual

În eventualitatea că, urmarea demersurilor explorării făcute, se stârneşte interes pe piaţa respectivă pentru produsele ori serviciile oferite, sau respectiv solicitate, se iniţiază negocieri între virtualii parteneri contractuali. Dialogul contractual poate fi propus de către oricare de cei interesaţi să contracteze (exportator, importator, intermediari), dar întotdeauna negocierile au un caracter facultativ, ele fiind o condiţie prealabilă încheierii contractului.

Atât oferta publicitară cât şi cererea de ofertă menţionată pregătesc terenul pentru negocieri subsecvente. Ele nu constituie manifestări de voinţă eficient pentru a da naştere, singure, unui raport juridic contractual. Ambele au un caracter facultativ, iar dacă au fost înfăptuite pot fi oricând retrase, fără consecinţe juridice, de către emitent.2.3. Desfăşurarea dialogului contractual

Formarea voinţei juridice comune a părţilor se realizează prin tratative care au ca punct de sprijin şi de referinţă ofertă fermă, ori de câte ori propunerea de contracte porneşte de la exportator şi comanda, dacă o asemenea propunere este făcută de importator.

Acordul de voinţă al părţilor presupune întrunirea a trei cerinţe esenţiale cumulative:1. consensul părţilor, prin care se exprimă asentimentul lor de a se lega juridiceşte;2. concordanţa deplină între voinţele subiectelor în cauză;3. coexistenţa actelor voliţionale.

Experienţa demonstrează că, tocmai datorită importanţei economice deosebite a contractelor de comerţ internaţional – în procesul negocierii lor se recurge la strategii şi tactici adecvate. Obiectivul final al contractului este urmărit cu perseverenţă pe tot parcursul negocierilor, recurgându-se la tactici diferite, toate fiind subordonate însă atingerii obiectivului strategic. Amintirea câtorva dintre aceste reguli ori strategii poate fi utilă:

a. Partea aflată sub presiunea trecerii timpului nu trebuie să dea impresia de grabă. Dacă virtualul partener va sesiza o asemenea atitudine, va încerca să o folosească în interesul său. La negocierile care nu prezintă un grad ridicat de complexitate, concesiile care au fost făcute nu este oportun să fie reţinute imediat în scris întrucât s-ar putea crea o atmosferă de suspiciune. Apoi asupra menţiunilor scrise este mai dificil să se revină. Va fi, prin urmare, suficient ca aceste concesii să fie atenţionate oral.

b. În cursul negocierilor este recomandabil să fie abordate, întâi problemele esenţiale, iar nu aspectele de detaliu. Dintre problemele esenţiale se vor bucura de prioritate cele cu privire la care este mai uşor să se ajungă la un acord. În acest mod, discuţiile vor progresa şi se va instaura o atmosferă pozitivă pentru continuarea tratativelor. Dacă virtualii parteneri se găsesc în impas, se va trece la negocierea celorlalte clauze esenţiale ale contractului. După aceea părţile vor putea măsura gravitatea dimensiunilor dintre ele şi eventual vor stabili căile prin care dificultăţile să fie depăşite.

c. Pentru a evita erorile de apreciere este totodată, indicat să fie evitate concesiile în problemele importante, până la momentul la care sunt cunoscute în ansamblu aspectele în privinţa cărora vor fi necesare compromisuri şi renunţări unilaterale.

d. Uneori vor fi dramatizate sau chiar rupte tratativele, dându-se însă de înţeles celeilalte părţi că este încă posibil un acord, dacă acceptă să-şi modereze sau să-şi schimbe condiţiile.

Rezultatele negocierii depind într-o măsură importantă de înclinaţiile naturale ale persoanei care negociază, fiind mai puţin o chestiune de tehnică. II. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Analiştii comerţului internaţional acordă o atenţie deosebită încheierii contractelor, atrăgând atenţia asupra semnificaţiei acestui moment de referinţă în relaţiile comerciale pentru executarea obligaţiilor asumate. Profesorii Jean-Michel Jacquet şi Philippe Delebecque atrag atenţia asupra importanţei respectării tuturor condiţiilor de fond şi de formă la încheierea contractului, iar profesorul Tudor Popescu subliniază consecinţele nerespectării condiţiilor de formare şi de validitate ale contractelor comerciale internaţionale. T. R. Popescu observă că participanţii la relaţiile comerciale se interesează în primul rând de executarea contractelor şi mai apoi de condiţiile de formare ori de condiţiile de validitate, întrucât problemele litigioase se ivesc, mai cu seamă, cu ocazia executării sau neexecutării contractelor.

23

Se mai impune de a se atrage atenţia şi asupra unor reglementări doctrinare care tind de a face distincţie dintre formarea contractului şi încheierea acestui din urmă. Aceasta distincţie nu poate fi reţinută deoarece sintagma formarea contractului include întregul mecanism de creare a contractului ca o realitate juridică. În cadrul acestui mecanism momentul încheierii contractului este analizat drept parte inseparabilă a operaţiunilor ce subsumează încheierea contractului. Momentul încheierii contractului reprezintă, deci, apogeul care depăşeşte operaţiunea juridică de încheiere a acestuia. Anume acesta este motivul pentru care sintagmele formarea contractului şi încheierea contractului au aceeaşi semnificaţie.

Miezul cercetărilor în acest domeniu rămâne totuşi instituţia ofertei şi acceptării. În această ordine de idei, în capitolul de faţă, se va atrage atenţia cu prioritate asupra ofertei şi acceptării de a contracta, asupra conţinutului acestora, precum şi asupra momentului şi locului perfectării contractelor comerciale internaţionale şi importanţa determinării acestora.1. Oferta de a contracta

Oferta este propunerea pe care o persoană o adresează în scopul încheierii unui contract, deci ea „este o manifestare de voinţă în vederea încheierii contractului”. În relaţiile comerciale practice, termenul „ofertă” este folosit pentru propunerea făcută de exportator. „Oferta este propunerea făcută de un exportator către una dau mai multe persoane în vederea încheierii unui contract, în condiţiile pe care le comunică”.

Pentru propunerea de import se foloseşte termenul de „comandă fermă”. Se înţelege că ambele vizează încheierea contractului, doctrina consacrând termenul de „ofertă” pentru toate ipostazele şi definind oferta drept baza începerii negocierilor pentru încheierea contractului.

Convenţia de la Viena din 1980, defineşte oferta în felul următor: „o propunere de încheiere a uni contract adresată uneia sau mai multor persoane determinate constituie ofertă, dacă este suficient de precisă şi denotă voinţa autorului ei de a se angaja în caz de acceptare”.

Definiţia legală dată ofertei de Codul civil moldovenesc nu diferă, în principiu, de definiţia dată acesteia de convenţia de la Viena. Astfel, conform art.681, alin.1 „ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. Din punct de vedere al dreptului comercial, oferta este o manifestare de voinţă a persoanei care i-a iniţiativa încheierii unui contract sinalagmatic. Oferta se poate materializa prin scrisori comerciale, telegramă, telefon etc. În cazurile respective, oferta făcută partenerului de afaceri este definită ca fiind „ad certam personam”. Dar există şi cazuri când oferta poate fi adresată mai multor persoane determinate. O atare ofertă se defineşte ca fiind „ad incertam personam”.1.1. Condiţiile ofertei

În conformitate cu art.2.1. al Principiilor UNIDROIT vizând contractele comerciale internaţionale, întitulat „definiţia ofertei”, o propunere de a încheia un contract va constitui o ofertă numai atunci când va fi suficient de definită şi va exprima intenţia ofertantului de a se obliga din punct de vedere juridic în cazul unei acceptări. Pentru a putea fi considerată ofertă, propunerea de contractare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative:

- Să fie fermă, adică să fie făcută în manierea de angajament juridic ( animo contrahendi negotii). Aceasta însemnă că, pe de o parte oferta trebuie să ateste voinţa ofertantului de a se obliga (adică trebuie să fie făcută cu intenţia de a porduce fecete juridice), iar pe de altă parte ea trebuie să aibă caracter cert şi definitiv, adică să fie făcută fără rezerve. În caz contrar, suntem în prezenţa unei oferte fără angajament, numită şi oferta publicitară sau prospectivă, care constituie numai o invitaţie la negocierile viitoare (invitatio ad offerendum). De regulă, oferta fermă este particulară, adică se adresează unei persoane determinate. Spre deosebire de aceasta oferta fără angajament este în principiu adresată unor persoane nedeterminate dar nimic nu se opune ca ea să fie adresată şi unor persoane determinate.

- Să fie precisă şi completă. Este necesar ca oferta să conţină suficiente precizări referitoare la toate elementele contractului spre al cărui perfectare tinde, astfel încât încheierea acestuia să devină posibilă prin simpla acceptare a ei; se consideră că o ofertă întruneşte această condiţie dacă, de exemplu determină mărfurile explicit sau implicit, cantitatea şi preţul ori conţine alte indicaţii în temeiul cărora se pate face determinarea lor.

- Să fie adresată unei sau mai multor persoane (fizice sau juridice) determinate. Este necesar ca oferta să fie adresată persoanei sau persoanelor cu care ofertantul intenţionează să perfecteze contractul. În armonie cu legislaţia civilă moldovenească (art.681, alin.3) „o propunere adresată uni cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare”. Aceeaşi semnificaţie are şi trimiterea către firmele de profil a unor prospecte, mostre, cataloage, tarife cu preţurile curente, facturi proformă sau alte documente de publicitate similare, dacă expeditorul nu menţionează explicit altfel.

Dreptul uniform stabileşte că oferta adresată unor persoane nedeterminate trebuie considerată numai ca o simplă invitaţie la ofertă, cu excepţia cazurilor când ofertantul a indicat expres contrariul. Legislaţiile naţionale au adoptat soluţii diferite în această privinţă. Astfel, unele dintre ele statornicesc că oferta către persoane nedeterminate este doar o invitaţie de a face oferte şi ca urmare, prin acceptarea pură şi simplă a condiţiilor pe care le indică, nu are semnificaţia perfectării contractului.

Distincţia dintre ofertă şi simpla invitaţie la negocieri prezintă importanţă practică. Pe când oferta dacă este acceptată, contractul este perfectat, iar părţile sunt obligate să treacă la executarea sa, invitaţia şa negocieri nu creează nici un fel de obligaţie juridică în sarcina iniţiatorului ei chiar dacă este acceptată de către cel căruia i-a fost adresat.1.2. Revocarea ofertei

Vorbind despre revocarea ofertei trebuie menţionat că în cazul încheierii contractului între persoane prezente o atare problemă nu se abordează deoarece acceptarea se exprimă pe loc. Dacă totuşi ofertantul a acordat destinatarului ofertei un termen anumit pentru ca ultimul să se gândească, oferta se consideră a fi irevocabilă până la expirarea acestui termen.

Revocarea ofertei impune anumite probleme în cazul contractelor încheiate între absenţi deoarece o atare modalitate de încheiere a contractelor presupune scurgerea unei anumite perioade de timp între momentul emiterii ofertei şi cel al ajungerii acceptării la cunoştinţa acceptantului.

24

Aceste probleme ţin de două situaţii, după cum oferta a ajuns sau nu la destinatar. Regula generală este că, atâta timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca fără nici o oarecare motivare. Pentru ca revocarea să fie eficientă şi lipsită de consecinţe negative pentru ofertant este necesar ca aceasta să ajungă la destinatar cel târziu concomitent cu oferta. Această axiomă unanim acceptată în practica arbitrală a comerţului internaţional şi în literatura de specialitate, rezidă în faptul că, în atare condiţii, oferta revocată nu poate forma obiectul preocupării destinatarului. Cu toate acestea, oferta nu poate fi revocată în următoarele cazuri:

a. dacă prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau în altfel că este irevocabilă;b. dacă este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă şi dacă a acţionat în consecinţă (art.16

Convenţia de la Viena, 1980).Art.15 al aceleiaşi convenţii declară că o ofertă, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant. Legislaţiile unor ţări recunosc principiul irevocabilităţii ofertei însă cele mai multe legislaţii admit revocabilitatea

acesteia. În acest sens, conform art.683 CC „o ofertă poate fi revocată cu excepţia cazului în care ea include un termen pentru acceptare sau a cazului în care este irevocabilă în alte temeiuri. Oferta chiar şi irevocabilă poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel târziu concomitent cu oferta. Oferta primită de destinatar nu poate fi revocată în termenul de acceptare stabilit în ofertă sau, dacă acest termen nu este stabilit sau este nejustificat de mic, în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor”. 2. Acceptarea ofertei Potrivit dreptului material uniform, acceptarea constituie o declaraţie sau o altă manifestare a destinatarului, care exprimă acordul său la o ofertă.

Principiile UNIDROIT vizând contractele comerciale internaţionale, în art.25 (1) intitulat „Modul de acceptare” prevede: o declaraţie sau orice altă expresie, ce poate fi dedusă din comportamentul destinatarului ofertei care exteriorizează acordul la ofertă a acestei persoane este acceptarea.

Atât oferta, cât şi acceptarea au caracter tranzitoriu, deoarece ele îşi încetează existenţa ca acte juridice din momentul întâlnirii lor într-un acord contractual. Ele pot să-şi piardă utilitatea juridică chiar înaintea acelui moment, fie prin revocare ori caducitate (în cazul ofertei) sau prin tardivitate (în cazul acceptării).

Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Acceptarea expresă este răspunsul destinatarului ofertei, care conţine acordul acestuia privind propunerea de contractare a ofertantului. Acceptarea tacită se prezintă sub forma oricărui alt fapt juridic, care poate fi considerat echivalent al acceptării exprese. De exemplu, executarea, începutul executării sau cel puţin promisiunea de executare a contractului, deschiderea acreditivului, emiterea unei cambii.

Ofertantul nu poate institui ca mod de acceptare a propunerii sale de contractare tăcerea destinatarului ofertei. Prin urmare, trebuie considerată nulă orice clauză a ofertei, care prevede că tăcerea destinatarului valorează acceptarea. Aceasta este regula dar ea nu are valoare absolută. Doctrina juridică şi chiar unele sisteme de drept, de exemplu cel român sau cel moldovenesc (art.694 C.C.) admit că o atare regulă comportă următoarele excepţii:

- tăcerea valorează acceptare atunci când însăşi legea recunoaşte tăcerii unele efecte juridice;- tăcerea valorează acceptare şi atunci când părţile prin voinţa lor concret exprimată (de exemplu printr-un

antecontract) au decis să-i recunoască o atare voinţă juridică;- tăcerea valorează acceptare ori de câte ori uzanţele statornicite între părţile contractante îi conferă această forţă

juridică.În fiecare situaţie instanţa chemată să se pronunţe într-o atare problemă va trebui să aibă în vedere atât împrejurările

care au precedat transmiterea ofertei, cât şi împrejurările ce au determinat tăcerea destinatarului acesteia pentru a putea stabili semnificaţia corectă a atitudinii respectivului destinatar. Dacă dimpotrivă s-ar admite că tăcerea destinatarului ofertei are semnificaţia unei acceptări a acesteia din urmă ar însemna să se creeze implicit pe seama lui o obligaţie generală de a răspunde tuturor ofertelor ce-i sunt adresate, indiferent dacă ele îl interesează sau nu ori dacă sunt serioase sau nu. O atare obligaţie ar fi lipsită de sens căci ea ar viza persoane ce nu şi-au asumat-o şi nici nu au interes să o asume şi s-ar referi la acuze străine de voinţa lor, fiindcă fondată pe un act juridic emanat de la alte persoane la realizarea căruia cei obligaţi nu au participat cu nimic.2.1. Condiţiile acceptării

Pentru a produce efectele care-i sunt specifice acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- să corespundă întru totul ofertei;- să provină de la persoana căreia i-a fost adresată sau de la reprezentantul ei autorizat;- să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fie revocată.Acceptarea trebuie să corespundă exact ofertei. Aceasta decurge din însăşi esenţa contractului, care reprezintă

întâlnirea de voinţe identice în conţinutul lor. Lipsa de concordanţă între ofertă şi acceptare constituie un obstacol la formarea contractului.

Un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conţine completări, limitări sau alte modificări este o respingere a ofertei şi constituie o nouă contraofertă. Cu toate acestea un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conţine elemente complementare sau diferite ce nu alterează în mod substanţial termenii ofertei, constituie acceptare, în afară de cazul în care ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevat verbal diferenţele sau a adresat un aviz în acest scop. Dacă nu a făcut-o, termenii contractului sunt cei ai ofertei, cu modificările cuprinse în acceptare.

Dacă oferta a fost făcută unei anumite persoane, aceasta poate emite acceptarea. De asemenea, acceptarea ofertei poate fi făcută de către reprezentantul autorizat al destinatarului ofertei.2.2. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea

Acceptarea trebuie să intervină atunci când oferta mai există încă. Numai acceptarea tempestivă, adică aceea care a fost exprimată şi transmisă acceptantului într-un anumit termen este valabilă.

25

În cazul unei oferte fără termen, aceasta trebuie considerată ca implicând un termen rezonabil, ţinându-se seama de toate împrejurările afacerii şi rapiditatea mijloacelor de comunicare utilizate de către ofertant. Prin urmare, în cazul unei oferte fără termen oferta este nulă dacă nu este acceptată într-un termen rezonabil. Unele sisteme de drept fixează, printr-un număr determinat de zile, termenul în care oferta trebuie să fie acceptată, înlocuindu-se astfel aprecierea instanţei printr-un criteriu obiectiv fixat de lege.

Codul civil moldovenesc cu referire la acest aspect la art.688, stipulează următoarele: „oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. Această regulă se aplică şi în cazul în care oferta este făcută (...) prin mijloace de telecomunicaţie (alin.1). Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar până în momentul în care ofertantul se poate aştepta (adică într-un termen rezonabil – n. a.), în condiţii normale, având în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului (alin.2)”.

Termenul tempestiv nu este uniform, ci variază în funcţie de situaţii şi de circumstanţe. Ca natură el poate fi convenţional şi legal.

1. Termenul convenţionalAcesta este termenul de acceptare stabilit prin chiar conţinutul ofertei. Există diverse moduri de determinare a unui

astfel de termen, precum:- stabilirea de către ofertant a duratei lui în zile;- fixarea unei date calendaristice limită până la care destinatarul ofertei poate exprima acceptarea acesteia;- indicarea unui anumit procedeu de a răspunde la ofertă prin a cărui îndeplinire se consumă un anumit timp ce

poate fi precis evaluat.În toate cazurile stabilirea termenului şi a modului său de determinare reprezintă o chestiune ce ţine de voinţa

ofertantului. Întotdeauna însă, termenul trebuie să fie posibil, adică să fie cel puţin egal cu timpul strict necesar pentru ajungerea ofertei la destinatar la care se adaugă timpul necesar pentru ajungerea acceptării la ofertant. Dacă termenul este imposibil, oferta se consideră ineficace din punct de vedere juridic.

2. Termenul legalSe numeşte astfel termenul stabilit de lege. Astfel conform art.689 CC „dacă ofertantul a stabilit un termen pentru

acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen”. Legiuitorul nu stabileşte prin formula reprodusă un termen propriu-zis, ci instituie doar un criteriu de apreciere pentru organul de jurisdicţie cu referire la determinarea termenului de acceptare într-o atare ipoteză (cum ar fi textul art.688 citat mai sus). se ajunge astfel inevitabil la ceea ce este numit termen rezonabil.

De altfel, fixarea prin lege a unui termen cu durată precis determinată în domeniul raporturilor comerciale nici nu ar fi compatibilă cu specificul acestor raporturi. Într-adevăr, există afaceri comerciale care prin natura lor necesită o rezolvare urgentă şi există afaceri care se perfectează numai după un timp oarecare. Or, printr-o atare situaţie stabilirea uni termen cu aplicare generală la toate afacerile, indiferent de natura lor, ar fi contraproductivă.2.3. Acceptarea tardivă

Se numeşte tardivă acceptarea expresă, care ajunge la ofertant după expirarea termenului prestabilit de el sau în lipsa uni asemenea termen, într-o perioadă de timp rezonabilă ca durată, considerată de la data expedierii ofertei.

Acceptarea tardivă îşi găseşte reglementarea în legislaţia naţională la art.691-692 Cod civil. Se consideră tardivă şi acceptarea, care a fost expediată destinatarului ofertei în limitele termenului de acceptare (fie el prestabilit sau rezonabil), dacă ajunge la cunoştinţa ofertantului după expirarea acelui termen. Nu se ia în considerare circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii comunicării, fie că a fost cauza unei dereglări în funcţionarea serviciului poştal, cauzată de o grevă a funcţionarilor poştali, fie că a fost o culpă a oficiului poştal de expediere sau destinaţie.

De regulă, acceptarea tardivă este lipsită de efecte juridice, adică nu duce la încheierea contractului. Potrivit reglementării uniforme, o acceptare tardivă produce totuşi efecte ca o acceptare, dacă ofertantul fără întârziere îl informează pe destinatar fie verbal, fie printr-un aviz trimis în acest scop. Dacă scrisoarea sau alt înscris, conţinând o acceptarea tardivă, denotă că a fost expediată în astfel de condiţii încât, dacă transmiterea ar fi fost regulată, ar fi parvenit la timp ofertantului, acceptarea tardivă produce efecte ca o acceptare, în afară de cazul în care, fără întârziere, ofertantul îl informează pe destinatarul ofertei că el consideră că oferta sa a devenit caducă sau dacă îi adresează un aviz în acest scop. Cu privire la consecinţele juridice ale acceptării tardive există deosebiri în legislaţiile naţionale. Astfel, în legislaţia SUA şi în legislaţia Japoniei, acceptarea tardivă este considerată lipsită de efecte juridice. Altele, cum ar fi legislaţiile Moldovei şi Braziliei, de exemplu, îi acordă efecte juridice, dar numai cu titlul de o nouă ofertă (de exemplu: art.691, alin.1 Cod civil al Republicii Moldova; art.10 al Legii vânzării de mărfuri a Republicii Moldova; art.1080 Codul civil brazilian). Unele sisteme de drept precum cel român şi italian acordă ofertantului posibilitatea de a considera valabilă acceptarea tardivă, cu condiţia de a informa imediat acceptantul despre acest fapt. Potrivit altor legislaţii, ofertantul va plăti despăgubiri, dacă nu-l informează pe acceptant despre întârzierea cu care a sosit acceptarea. Contractul este încheiat în momentul când acceptarea şi-a produs efectele. 2.4. Revocarea acceptării

O acceptare poate fi revocată dacă retragerea ei ajunge la ofertant mai înainte ca acceptarea să fi produs efecte sau cel mai târziu în acel moment. Şi cu privire la această problemă există divergenţe între diversele sisteme de drept şi anume: pe de o parte, cele care adoptă teoria declaraţiei sau a expediţiei şi, pe de altă parte , cele care urmează teoria recepţiei sau a informaţiei.

Legislaţiile din prima categorie nu admit posibilitatea retragerii acceptării, de îndată ce aceasta a fost declarată sau expediată. Legislaţiile clădite pe teoria recepţiei sau a informării, care pleacă de la principiul că un contract nu este încheiat atâta timp cât acceptarea nu a ajuns la cunoştinţa sau măcar în sfera de acţiune a ofertantului acordă acceptantului facultatea de

26

a revoca până în acel moment, acceptarea sa. Soluţia se impune în aceste sisteme ca o consecinţă logică a teoriei ce se află la baza lor şi anume că atâta timp cât contractul nu este încheiat acceptantul îşi poate retrage acceptarea sa.

Ca regulă generală, oferta trebuie menţinută o perioadă de timp pentru a putea fi acceptată şi pentru aşi produce efectul, adică să conducă la încheierea raportului de comerţ internaţional. De regulă, acceptarea trebuie să se materializeze în aşa mod încât echivocul să fie exclus. Ea poate fi făcută înscris, prin telex, telegraf sau pur şi simplu printr-un act care să constituie începutul de executare a contractului. În cazul în care prin ofertă nu s-a stipulat un termen, unele sisteme de drept şi practica internaţională consideră că acceptarea trebuie făcută într-un termen rezonabil. 3. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional

Perfectarea contractului comercial internaţional constituie finalizarea procedurii de formare a acestui contract. Determinarea momentului încheierii contractului este una dintre cele mai controversate probleme în doctrina juridică de drept privat. Contractul se încheie în momentul şi la locului în care prin întâlnirea ofertei cu acceptarea se formează consimţământul. Contractul comercial internaţional poate fi încheiat între parteneri care se află în prezenţă sau separaţi de mari distanţe.3.1. Perfectarea contractului comercial internaţional între prezenţi

În situaţia în care părţile sunt prezente fie personal, fie prin reprezentanţii lor autorizaţi, acordul de voinţă se realizează simultan, prin intervenirea schimbului oferta – acceptarea şi se concretizează prin semnarea contractului de către părţi.

Contractul inter praisentes se încheie în momentul când părţile îl semnează şi la locul unde acestea se află. De obicei, data şi locul încheierii contractului sunt inserate în contract. Se pune problema care este momentul şi locul încheierii contractului prin telefon. Practica internaţională admite că perfectarea contractului prin telefon se realizează în momentul când are loc convorbirea telefonică între părţi. E firesc să fie aşa, deoarece acordul de voinţă se realizează în cadrul convorbirii telefonice respective.

Conform sistemului common law contractul prin telefon se consideră încheiat la sediul acceptantului, iar sistemul de drept continental – locul perfectării contractului prin telefon este sediul ofertantului.

Dreptul german şi cel elveţian consacră regula, potrivit căreia contractul perfectat prin telefon este considerat a fi un contract încheiat între prezenţi, cu condiţia ca părţile sau reprezentanţii lor autorizaţi au comunicat personal.

Încheierea contratului prin telefon se realizează în momentul când are loc convorbirea telefonică între părţi. Locul perfectării contractului prin telefon, conform dreptului german şi cel elveţian este sediul firmei comerciale ofertante.

Formulând o concluzie cu privire la încheierea contractului interpraisentes, doctrina juridică a constatat că într-o atare ipoteză realizarea acordului de voinţă se produce simultan chiar dacă între momentul emiterii ofertei şi acel al acceptării ei se scurge un anumit interval de timp. Formarea simultană a acordului de voinţă al părţilor ţine de esenţa perfectării contractului între prezenţi.3.2. Perfectarea contractului comercial internaţional între absenţi

Majoritatea contractelor comerciale internaţionale se încheie prin corespondenţă. Determinarea momentului perfectării contractului prin corespondenţă determinarea momentului din care acceptarea ofertei îşi produce efectele juridice.

În dreptul comerţului internaţional se constată sub aspectul momentului formării contractului inter absentes divergenţe de concepţii grupate în patru sisteme:

- a emisiunii (a declaraţiunii);- a expedierii;- a recepţiei;- a informării.A. Sistemul emisiunii acceptăriiPotrivit acestui sistem contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul acceptă oferta, adică şi-a

manifestat voinţa de acceptare, chiar dacă nu a comunicat această acceptare deoarece în acel moment coexistă cele două consimţăminte. Acest sistem a primit consacrare legislativă în dreptul japonez şi cel sirian, precum şi în unele state din America Latină. Sistemul emisiunii acceptării poate fi criticat deoarece:

a. nu se poate stabili cu exactitate momentul încheierii contractului;b. destinatarul ofertei poate să revină asupra acceptării şi, deci, nu există certitudine cu privire la momentul

încheierii contractului.B. Sistemul expedierii acceptăriiConform acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său

printr-un trimis sau telegramă încredinţată poştei ori alt mijloc de comunicare. În sistemul expedierii acceptării răspunsul de acceptare iese de sub puterea destinatarului ofertei şi de sub riscul de a fi înlăturat oricum, aşa cum se întâmplă în sistemul precedent. Dar şi în acest sistem există posibilitatea ca acceptantul să revină asupra acceptării până în momentul în care acesta ajunge la ofertant. Un alt dezavantaj este acela că ofertantul ia cunoştinţă de încheierea contractului ulterior când primeşte corespondenţa. Teoria acceptării o găsim în SUA, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Honduras, Guatemala, Peru, Ecuador, Liban.

C. Sistemul recepţiei acceptării de către ofertantPotrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul primeşte răspunsul de

acceptare, indiferent dacă a luat sau nu cunoştinţă de acest răspuns. S-a apreciat că în sistemul recepţiei contractul se consideră încheiat acceptarea din partea destinatarului. Această obiecţie va fi de cele mai multe ori teoretică, deoarece conţinutului corespondenţei are loc de regulă la primirea ei. Teoria recepţiei este adoptată în legislaţiile Germaniei, Austriei, Elveţiei, Poloniei şi, respectiv Moldovei. Această teorie şi-a găsit consacrarea şi în textele Convenţiei de la Viena din 1980. Astfel, art.23 al Convenţiei dispune: „contractul este încheiat în momentul în care acceptarea unei oferte produce efecte în conformitate cu dispoziţiile acestei convenţii”. Art.18, alin.2 din aceeaşi convenţie precizează: „acceptarea unei oferte produce

27

efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului. Art.24 al convenţiei în discuţie prevede: „în scopurile prezentei părţi al convenţiei, o ofertă, o declaraţie de acceptare sau orice altă manifestare de intenţie ajunge la destinatar atunci când este făcută verbal sau este predată destinatarului însuşi prin orice mijloace la sediul său, la adresa sa poştală, sau dacă nu are sediul ori adresă poştală la reşedinţa sa obişnuită”.

D. Sistemul informăriiConform acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoştinţă de răspunsul de

acceptare. Şi acest sistem este susceptibil de critică:a. ofertantul poate arbitrar sau din neglijenţă să amâne cunoaşterea răspunsului şi, deci, încheierea contractului;b. nu se poate cunoaşte cu certitudine momentul în care ofertantul a cunoscut răspunsul de acceptare.

Pentru a evita cel puţin parţial aceste neajunsuri în practică se consideră că ofertantul a luat cunoştinţă de răspuns la primirea corespondenţei. În acest fel, sistemul informării nu se confundă cu cel al recepţiei deoarece în cadrul sistemului recepţiei contractul se încheie la data primirii corespondenţei pe când în sistemul informării există numai prezumţia relativă, că s-a cunoscut răspunsul la primirea corespondenţei. Ofertantul este liber să facă dovada, cp fără nici o culpă din partea sa a luat cunoştinţă despre conţinutul acceptării ulterior datei la care aceasta i-a parvenit la sediu. Teoria informării este adoptată în legislaţiile română, spaniolă, egipteană, venezueleană, filipineză. În doctrina juridică s-a pus problema dacă determinarea momentului şi locului încheierii contractului, atunci când părţile acţionează prin mandatari, urmează aceleiaşi reguli ca şi atunci când se acţionează direct şi nemijlocit.

4. Locul încheierii contractului comercial internaţionalDeterminarea locului încheierii contractului depinde de concepţia adoptată cu privire la determinarea momentului

încheierii contractului. De asemenea, este important să facem distincţia între situaţiile când contractul se perfectează inter praesentes sau acesta se încheie inter absentes. Atunci când contractul se încheie între persoane prezente, locul perfectării lui este acela unde are loc semnarea contractului.

În cazul perfectări contractului prin telefon, determinarea locului încheierii acestuia diferă în funcţie de concepţia adoptată:

- în sistemul emisiunii şi cel al expedierii acceptării, contractul comercial internaţional se consideră încheiat la locul unde vorbeşte acceptantul;

- în sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării, contractul se consideră încheiat la locul unde vorbeşte ofertantul.

În cazul contractelor încheiate între absenţi, determinarea locului încheieri acestuia diferă în funcţie de concepţia adoptată cu privire la stabilirea momentului încheierii lor. Astfel, în sistemul emisiunii şi cel al expedierii acceptării, locul încheierii contractului este sediul sau reşedinţa acceptantului.

În sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării contractul se consideră încheiat la locul unde se găseşte ofertantul.În cazurile în care contractul se încheie fără a fi necesară comunicarea acceptării, contractul se consideră încheiat la

locul unde se află acceptantul.În situaţia acceptării tardive, locul încheierii contractului este la sediul sau reşedinţa acceptantului, deoarece aici se

recepţionează comunicarea făcută de ofertant privind valabilitatea acceptării tardive.

5. Importanţa momentului şi locului încheierii contractului comercial internaţionalDeterminarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă sub următoarele aspecte:

a. la momentul respectiv se stabileşte dacă părţile erau ori nu capabile de a încheia contratul. Astfel o societate comercială, care nu era înregistrată în acel moment în registrul comerţului nu avea capacitatea de a contracta;

b. viciile voinţei, respectiv cauzele de nulitate absolută şi nulitate relativă, se determină în raport de momentul încheierii contractului;

c. până în momentul încheierii contractului fiecare parte îşi poate revoca oferta sau acceptarea;d. de regulă efectele contractului se produc din momentul încheierii contractului deşi efectul translativ de drepturi reale şi

problema riscului se rezolvă în raport cu acest moment;e. momentul încheierii contractului interesează pentru calculul prescripţiei extinctive;f. în cazul conflictelor de legi în timp, momentul încheierii contractului determină legea aplicabilă;g. legea în vigoare la data încheierii contractului, legea care este normal aplicabilă urmează să guverneze contractul în raport

cu principiul tempus regit actum, aplicarea sa extinzându-se pe întreaga durată a executării obligaţiilor generate de contract;

h. vor putea exercita acţiune pauliană împotriva contractului numai creditorii a căror creanţă este anterioară momentului perfectării contractului;

i. în contractele translative de drepturi cum este, de exemplu, vânzarea unui bun determinat, transmiterea dreptului real de la vânzător la cumpărător, operează la momentul încheierii contractului şi tot din acel moment în armonie cu principiului res perit domino, se transmit la cumpărător şi riscurile pieirii sau avarierii lucrului (în sistemul de drept privat românesc, de exemplu);

j. în cazul ofertei adresate unor persoane nedeterminate, momentul încheierii contractului în raport cu prima acceptare primită face ca acceptările ulterioare să rămână fără efect;

k. în funcţie de acest moment se determină locul încheierii contractului.Locul încheierii contractului prezintă interes sub următoarele aspecte:

28

a. în situaţia în care părţile nu au desemnat lex contractus, se va aplica, uneori, principiul locus regit actum, potrivit căruia legea competentă să guverneze contractul şi care are crea mai strânsă legătură cu contractul este lex loci contractus, adică lege în vigoare la locul încheierii contractului în momentul perfectării acestuia;

b. dacă părţile nu au prevăzut în contract arbitrajul competent să soluţioneze eventualele litigii ce pot apărea între ele în legătură cu executarea contractului, jurisdicţia competentă să soluţioneze aceste litigii va fi determinată în raport cu prevederile legii în vigoare la locul încheierii contratului;

c. pentru interpretarea contractului se vor lua în considerare uzanţele existente la locul încheierii contractului.

II. FORMA ŞI LIMBA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE1. Forma contractului

În materie comercială internaţională, referitor la forma contractelor se aplică principiul autonomiei de voinţă a părţilor. Conform acestui principiu, contractele comerciale internaţionale se încheie prin acordul de voinţă a părţilor, acestea fiind libere în a alege modul de manifestare a consimţământului lor. În acest sens, art.11 al convenţiei ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri prevede: „Contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori.”

Cu toate acestea, unele legislaţii, cum ar fi legislaţia română care impun forma scrisă a contractelor comerciale externe. Astfel, în baza art.28 din Legea română nr.1/1971 privind activitatea de comerţ exterior, de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, „raporturile contractuale cu parteneri externi, precum şi modificarea acestor raporturi se constată în formă scrisă”.

În acest sens, Codul civil al Republicii Moldova menţionează la art.208 că „actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris, sau în formă autentică”. Cât priveşte forma contractelor de comerţ exterior, cerută de legislaţia Republicii Moldova, aceasta nu cunoaşte o reglementare expresă, ci poate fi dedusă din alte reglementări. Astfel, conform art. 680 Cod civil „dacă pentru valabilitatea contractelor legea stabileşte o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiilor de formă”. În această ordine de idei, conform art.9 din Legea vânzării de mărfuri din 1994, contractele de vânzare comercială sunt supuse formei scrise. La fel, stipulările de mai sus, fiind coroborate cu art.210 Cod civil care impune forma scrisă pentru actele încheiate între părţi, atunci când valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei, se nuanţează concluzia potrivit căreia contractele de comerţ internaţional trebuie să fie încheiate în forma scrisă.

Referitor la efectele nerespectării formei convenţiei, în art. 211 Cod civil al Republicii Moldova se menţionează că „nerespectarea formei scrise a actului juridic atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege”. Spre deosebire de reglementările codului civil anterior, care la art. 559 stipula sancţiunea nulităţii pentru contractele comerciale internaţionale atunci când acestea nu respectau forma scrisă, prezentul cod nu mai conţine această prevedere.

Astfel, teza obligativităţii formei scrise a contractului de comerţ internaţional determină inevitabil o legitimă întrebare, şi anume: forma scrisă este cerută ad validitatem (deci ca o condiţie de validitate a contractului) sau numai ad probationem (adică doar ca o condiţie de probaţiune).

Desfăşurarea raporturilor de comerţ internaţional în condiţiile economiei de piaţă se caracterizează prin rapiditate şi, nu rareori, prin spontaneitate, ceea ce nu permite participanţilor la asemenea raporturi ca în toate cazurile să redacteze în scris contracte meticulos negociate. Uneori acordul de voinţă al partenerilor contractuali se realizează spontan, iar prestaţiile asumate prin contract încep a fi executate de îndată. Numai ulterior se redactează înscrisul constatator al contractului. Sunt situaţii când nici nu se redactează un asemenea înscris, existenţa contractului fiind probată prin factura de livrare a mărfii şi prin documentele de plată a acesteia.

Trebuie relevat şi faptul că atunci când legiuitorul pretinde forma scrisă, atribuindu-i acesteia semnificaţie de condiţie de validitate a actului juridic, cere ca acesta (adică actul juridic) să fie constatat printr-un înscris autentic. Or, prin nici o dispoziţie legală din sistemul nostru juridic nu se instituie o asemenea cerinţă cu privire la contractele comerciale internaţionale.

În fine, teza potrivit căreia cerinţa formei scrise are semnificaţia unei condiţii de validitate a actului juridic nu se armonizează nici cu anumite dispoziţii legale, relativ recente, din legislaţia noastră referitoare la dreptul internaţional privat. Astfel, conform art.1613, alin.1 din Codul civil, coroborat cu art.1609 din acelaşi cod, contractul este supus condiţiilor de formă stabilite prin legea care-i cârmuieşte fondul. Totuşi, contractul se consideră valabil încheiat din punct de vedere al formei dacă:

- părţile care se găsesc la data când au încheiat, în state diferite, au îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de legea uneia dintre aceste state;

- reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în momentul încheierii contractului;

- este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a întocmit;- este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează validitatea actului juridic;- sânt respectate exigenţele legislaţiei Republicii Moldova.Aşadar, din punct de vedere al formei contractul de comerţ internaţional la care participă şi subiecţi de drept de

naţionalitatea Republicii Moldova nu este supus în mod necesar legii moldoveneşti, ci poate primi incidenţa legii ţării partenerului străin sau incidenţa legii ţării locului de încheiere a lui. Desigur, un rol deosebit de important în această privinţă îl are lex voluntatis şi lex loci contractus şi, chiar legea ţării partenerului străin.

Cerinţa formei scrise a contractului de comerţ internaţional la care participă subiecţi de drept ai Republicii Moldova urmează a fi considerată obligatorie numai în acele cazuri când asemenea contracte sunt supuse, din punct de vedere al formei legii Republicii Moldova. În celelalte situaţii, adică atunci când sub aspectul menţionat asemenea contracte primesc incidenţa unei legi străine, respectiva cerinţă urmează a fi evaluată în armonie cu dispoziţiile cuprinse în legea străină incidentă.

29

Aşa fiind, rezultă că forma scrisă nu poate constitui o condiţie de validitate a contractelor de comerţ internaţional, ci reprezintă doar o cerinţă de ordin probator, care şi ea urmează a fi apreciată în funcţie de prevederile legii care, în armonie cu lex voluntatis sau, după caz, cu precizările normei conflictuale incidentă în situaţia dată, guvernează condiţiile de formă ale contractului concret avut în vedere.

Concluzionând cele relatate, materia sancţiunii pentru nerespectarea formei scrise a contractelor comerciale internaţionale îşi găseşte sediul juridic în art. 211 din Codul civil al Republicii Moldova şi care sună în felul următor: „nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic”.

În acelaşi sens, consacrând obligativitatea formei scrise a contractelor de comerţ internaţional, arbitrajul instituţional din România a statuat că invocarea unei convenţii verbale nu autoriza dovada cu martori a existenţei raporturilor contractule între părţile litigante. Perfectarea contractelor de acest gen în formă scrisă prezintă multiple şi importante avantaje dintre care se pot menţiona:- creează pentru părţi posibilitatea de a preciza în termeni clari conţinutul contractului (care în mod obişnuit) şi prin consecinţă se reduce riscul apariţiei unor neînţelegeri ulterioare între partenerii contractuali atât cu privire la existenţa contractului în sine, cât şi referitor la întinderea drepturilor şi obligaţiilor generate de acesta pe seama fiecărui dintre ei;- conferă certitudine momentului perfectării contractului şi delimitează astfel obligaţiile contractuale propriu-zise în raport cu negocierile precontractuale, lipsind de eficienţă juridică toate documentele anterioare care nu au fost incorporate în contract;- facilitează controlul şi supravegherea modului de executare a obligaţiilor contractuale de lungă durată care sunt foarte frecvent utilizate în raporturile de comerţ internaţional.

Utilitatea formei scrise a contractelor de comerţ internaţional este evidenţiată şi în cadrul condiţiilor generale elaborate sub egida CEE/ONU care cer utilizarea formei scrise, iar pentru cazul în care a fost realizat între părţi în prealabil un acord verbal , confirmarea neîntârziată în scris a acestuia.

Iar în sistemul de drept naţional care admite posibilitatea încheierii de contracte verbale în raporturile comerciale, cum este, bunăoară, legislaţia franceză, o atare posibilitate nu este agreată de doctrină care scoate în evidenţă neîncetat dezavantajele contractelor verbale şi, totodată, subliniază necesitatea de a încheia contractele prioritar în formă scrisă.

Îndeplinirea cerinţelor formei scrise poate fi realizată în diverse moduri particularizându-se în funcţie de felul cum se perfectează contractul.

Astfel, contractele între prezenţi sunt constatate de regulă printr-un înscris unic şi în care se consemnează toate clauzele convenite de părţi şi pe care îşi pun semnăturile acestea sau, după caz, reprezentanţii lor autorizaţi. Respectivul înscris este supus formalităţilor dublului (sau multiplului) exemplar, iar atunci când este cazul, menţiunii „bun şi aprobat”.

Contractele încheiate prin corespondenţă (numite şi contracte între absenţi) de regulă nu se constată printr-un înscris unic. De altfel nici legislaţia Republicii Moldova şi nici practica arbitrală formală nu cer redactarea unui înscris unic într-o atare ipoteză. Mai mult ca atât, şi Codul civil al Republicii Moldova (art.210, alin.2 şi 3.) şi Legea vânzării de mărfuri (art.9, alin.1) stipulează expres acest lucru.

Fireşte, dacă părţile doresc ca acordul lor de voinţă să fie consemnat într-un asemenea înscris nimic nu se opune ca ele să procedeze în consecinţă. Practica de încheiere a contractelor comerciale internaţionale relevă însă că marea majoritate a contractelor de acest gen, atunci când se perfectează între persoane aflate la distanţă, sunt realizate prin cel puţin două înscrisuri distincte: oferta şi acceptarea sau comanda urmată de confirmare.

Uneori, unul dintre aceste înscrisuri este înlocuit cu un act de conduită săvârşit de către una dintre părţi ce dă expresie voinţei acesteia de a încheia contractul şi care semnifică fie o acceptare, fie un început de executare a contractului. Este ipoteza în care oferta sau comanda scrisă adresată unui virtual partener contractual determină ca reacţie din partea acestuia nu emiterea unui înscris cuprinzând acceptarea ofertei sau, respectiv confirmarea comenzii, ci manifestarea unei atitudini de natură a exprima acceptarea tacită ori îndeplinirea unui act concret de executare a ceea ce i s-a propus sau aceea ce i s-a cerut.

Contractele de comerţ internaţional nefiind acte juridice solemne nu se cere ca înscrisul constatator a unui astfel de contract să fie autentificat. Aceasta este regula, dar ea suportă o derogare şi anume: se cere înscris autentic atunci când în raportul obligaţional de natură comercială este necesară îndeplinirea unei operaţiuni juridice civile pentru a cărei valabilitate însăşi legea civilă pretinde redactarea unui înscris autentic. Nu există reguli imperative privind redactarea înscrisurilor prin care se constată existenţa și conţinutul contractului de comerţ internaţional. Asemenea înscrisuri pot fi concepute de o manieră profesională astfel încât să redea într-o formă coerentă şi logic închegată întregul conţinut al contractului, cum se întâmplă în cazul în care există un înscris unic semnat de ambele părţi contractante sau de reprezentanţii acestora, sau pot fi redactate mai simplificat, utilizându-se formule şi expresii lapidare apte totuşi să exprime voinţa părţilor de a se obliga, cum este cazul scrisorilor, telegramelor, telefaxurilor, telexurilor etc. Există în practica de încheierea contractului de comerţ internaţional şi o tendinţă de simplificare a operaţiunii de redactare a înscrisului unic constatator al contractului concretizată în utilizarea de către părţi a condiţiilor generale sau a contractelor tip ori a contractelor cadru elaborate prin unificarea şi standardizarea uzanţelor comerciale din domeniul căruia aparţine contractul concret perfectat.

2. Limba contractuluiPărţile contractului de comerţ internaţional au libertatea să aleagă limba în care să fie redactat acesta. Frecvent,

contractele de acest gen se încheie în două sau în trei exemplare originale având conţinut identic dar fiind redactate în limbi diferite.

Într-o atare ipoteză, un exemplar din contract se redactează într-una din limbile de largă circulaţie internaţională, acel exemplar constituind elementul de referinţă pentru ipoteza apariţiei ulterioare a unor neînţelegeri între partenerii contractuali. De regulă, preferinţa părţilor vizează limba ce conţine noţiuni, formule şi expresii adecvate tehnicii comerciale, acte să redea

30

specificul contractului şi care sunt în mod obişnuit utilizate în comerţul internaţional. Aşa este bunăoară, limba engleză care este frecvent utilizată ac limbă a contractelor din domeniul transportului maritim.

TEAMA 8 CONŢINUTUL CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL

I. CARACTERIZAREA GENERALĂ A CONŢINUTULUI CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL1. Conţinutul contractului – ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stipulate

În lucrările de specialitate se subliniază importanţa conţinutului contractelor comerciale internaţionale, atrăgându-se atenţia asupra faptului că „orice contract comercial internaţional trebuie să îndeplinească, desigur, toate condiţiile de validitate ale unui contract, aşa cum este acesta reglementat de dreptul comun intern determinat conform legii aplicabile în speţă, în măsura în care nu-şi găseşte aplicarea un drept uniform în materie”. Aşadar, concluzia care se impune cu prioritate încă de la începutul studiului este faptul că izvorul obligaţiilor născute dintr-un contract comercial internaţional este, în lipsa unor stipulaţii născute prin voinţa părţilor exteriorizată prin clauze contractuale, nu un act normativ naţional, ci izvorul internaţional. Desigur, acest izvor îşi va găsi aplicabilitatea numai în măsura în care aceasta o stabilesc normele izvorului internaţional.

În acest sens, chiar dacă părţile fac trimitere la legea unui stat ca lege aplicabilă conţinutului contractului ( lex contractus) încheiat de către acestea, şi dacă statul respectiv este parte la un izvor uniform, atunci se aplică acest izvor ca având prioritate faţă de cel naţional. În ceea ce priveşte contractele de transport internaţional, conţinutul acestora va fi reglementat de izvoarele internaţionale cu caracter imperativ. Legislaţiile naţionale aplicându-se, în acest caz, numai în subsidiar dacă unele aspecte ale contractului nu sunt reglementate de convenţie sau însăşi convenţia face trimitere că anumite probleme să fie reglementate de legislaţia naţională. Mai mult ca atât, cu referire la Convenţia privind transportul de mărfuri pe mare din 31 martie 1978, aceasta se aplică „chiar când părţile contractante nu aparţin unui stat care a aderat la Convenţie, acestea nu se pot sustrage de la aplicarea ei. Regulile puse de Convenţie sunt de cele mai multe ori strict obligatorii”.

Cu toate acestea, voinţa părţilor ocupă rolul central în formarea conţinutului contractului comercial internaţional. Dacă părţile stabilesc cu stricteţe şi profesionalism toate aspectele unui contract comercial internaţional, materializate prin intermediul clauzelor contractuale, problema aplicării unui anumit izvor în acest sens poate dispărea. Aşadar, un studiu profund asupra formării şi conţinutului unui contract comercial internaţional se impune ca necesitate în persoana celor care doresc să se angajeze juridic printr-un asemenea contract. În această ordine de idei, părţile trebuie, de la bun început, să-şi facă o scară a priorităţilor pe care le urmăreşte prin încheierea unui contract comercial internaţional în vederea formulării exprese a acestor doleanţe în clauze contractuale. Acest fapt va ajuta părţile de a diferenţia procedura precontractuală de cea contractuală, angajamentele cu efect juridic de cele ce ţin numai de procedura negocierii (chiar dacă şi la această etapă se pot naşte unele obligaţii în sarcina părţilor). Cunoaşterea şi analizarea conţinutului contractului de comerţ internaţional pune în evidenţă trăsăturile sale specifice, deosebirile prin care acest tip de contract se distinge de celelalte tipuri de contracte. Aceste trăsături specifice vor fi analizate, pe cât permite condiţiile de formă, în prezenta lucrare.Din cele relatate, conţinutul contractului comercial internaţional se cristalizează ca fiind ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stipulate de părţile contractante prin intermediul clauzelor contractuale.

2. Principalele clauze convenite de părţiAstfel, în funcţie de importanţa şi impactul lor asupra contractului, se disting clauze esenţiale numite şi necesare şi

clauze facultative sau opţionale. Clauzele esenţiale sau necesare sunt acele prevederi, existenţa cărora este determinantă pentru oricare contract şi de

prezenţa cărora în contract depinde însăşi valabilitatea lui. Cu alte cuvinte, în lipsa lor contractul este nul şi nu produce nici un efect juridic atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi. Contractul este considerat ca nu a avut loc, părţile fiind repuse în situaţia anterioară încheierii acestuia. Acestea clauze obligatorii sunt:

- identificarea părţilor;- obiectul contractului;- preţul contractului.Alte clauze, cele facultative sau opţionale, nu sunt absolut indispensabile, părţile sunt libere să le introducă în contract

sau să le omită. Prezenţa sau lipsa lor nu afectează valabilitatea contractului. Ele sunt destinate să concretizeze prevederile esenţiale ale contractului, să confere contractanţilor o anumită certitudine şi siguranţă juridică în ce priveşte executarea obligaţiilor contractuale. Practica comercială a arătat că chiar dacă legea nu impune pentru validitatea contratelor inserarea acestor clauze, totuşi marea majoritate dintre părţi stăruiesc sa nu le omite din cadrul conţinutului contractelor lor. Ca astfel de clauze pot fi numite cele ce se referă la calitatea mărfii; cele privind ambalarea mărfii; metodele de livrare a mărfii ş.a.

Conform unei alte clasificări, contractul comercial internaţional conţine atât clauze de drept comun, pe care le întâlnim în marea majoritatea contractelor civile şi comerciale, cât şi clauze specifice, proprii contractelor comerciale internaţionale, care sunt determinate de particularităţile caracteristice acestui gen de contracte.

La categorie clauzelor specifice pot fi atribuite următoarele:- clauza pactum de lege utenda, prin care părţile contractante beneficiind de principiul autonomiei voinţei

desemnează legea aplicabilă raporturilor lor;- clauza de arbitraj, acordul prin care părţile convin să supună litigiile ivite unor judecători aleşi, consemnând să

respecte hotărârea lor;- clauze asiguratorii menite să contracareze riscurile aferente operaţiilor comerciale internaţionale.Ultimul grup de clauze evocate grupează o varietate de stipulaţii contractuale scopul cărora este evitarea sau

minimalizarea riscurilor ce pot surveni pe parcursul derulării contractelor de comerţ internaţional. Dat fiind faptul că majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt de durată medie sau lungă, pe parcursul executării lor pot surveni

31

diferite evenimente, atât de tipul celor evocate mai sus, cât şi orice alte circumstanţe imprevizibile la momentul încheierii contractului, ce pot avea un impact negativ asupra executării contractului, pot deregla echilibrul economic între părţile contractante. Practica comerţului internaţional a elaborat diferite mijloace juridice care au drept scop:

a. menţinerea valorii contractului (clauze de consolidare valutare, de indexare, revizuire şi recalculare a preţului etc.);b. adaptarea contractului la noile condiţii (clauza de hard ship (impreviziune), clauza de forţă majoră, clauza ofertei

concurente, clauza clientului celui mai favorizat etc).Un rol important în conţinutul contractului de comerţ internaţional îl au clauzele ce evocă aspecte strict juridice legate

de executarea lui, de consecinţele neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acesteia sau de reglementarea legală ce este incidentă. Prin astfel de clauze părţile stabilesc reperele răspunderii lor pentru felul cum îşi execută obligaţiile contractualmente asumate, determină legea aplicabilă contractului lor şi hotărăsc jurisdicţia la care înţeleg să supună spre soluţionare eventualele diferende ce s-ar putea ivi între ele cu referire la executarea contractului.

Legislaţiile statelor nu conferă o enumerare legală a clauzelor contractuale ce trebuie să le cuprindă un contract comercial, această sarcină fiind lăsată la aprecierea părţilor în baza liberului lor acord. O relatare expresă îşi regăsesc numai clauzele ce comportă un aspect strict obligatoriu şi legate de valabilitatea contractelor comerciale, inclusiv cele internaţionale. În condiţiile tăcerii legii, din motivele analizate, doctrina juridică a conturat aceste repere în vederea grupării numeroaselor clauze pe baza unor criterii pertinente, precum şi în vederea precizării şi definirii cât mai completă a conţinutului lor.

II. CLAUZELE GENERALE ALE CONTRACTULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL- Clauzele esenţiale pentru valabilitatea contractului - Clauzele necesare prin care se precizează valoarea economică a contractului;- Clauzele cu aspect strict juridic.

1. Clauzele esenţiale pentru valabilitatea contractului1.1. Clauza privind părţile contractante

Această clauză trebuie considerată a fi esenţială, deoarece identificarea prin contract a subiecţilor raportului juridic obligaţional constituie condiţia de validitate a actului juridic respectiv. Aceasta este o condiţie de validitate a oricărui contract, nu numai a aceluia de comerţ internaţional. Este motivul pentru care în cuprinsul contractului trebuie precizate atributele de identificare a părţilor:

- nume, prenume, domiciliu (pentru persoane fizice);- denumire, sediul şi forma juridică (în cazul persoanelor juridice).

De asemenea, se cer precizate datele de identitate şi calitatea reprezentanţilor partenerilor contractuali, ori de câte ori aceştia dau împuternicire de reprezentare a lor la perfectarea contractului altor subiecţi de drept. La fel, se vor indica unele aspecte privind statutul juridic al părţilor, precum naţionalitatea persoanelor juridice sau cetăţenia persoanelor fizice. Părţile contractante, partenerii de afaceri, reprezintă un element de conţinut deosebit de însemnat, întrucât, nu de puţine ori în practică au fost încheiate contractele comerciale cu parteneri fictivi, în stare de faliment, în incapacitate de plată.

1.2. Clauze referitoare la obiectul contractuluiSunt acele prevederi, care definesc prestaţiile care trebuie să le efectueze părţile (prestaţiile băneşti şi orice alte

obligaţii de a da, de a face sau a nu face) şi concretizează conţinutul lor economic. Obiectul contractului comercial internaţional este de regulă un bun, o marfă sau un serviciu determinat sau determinabil, bine identificat, chiar şi la aşa zisele „produse generice” prin intermediul unor condiţii de calitate prevăzute în contractul semnat. Aşadar, în cazul în care contractul de comerţ internaţional are ca obiect o marfă, este necesar ca părţile să precizeze în conţinutul contractului elemente suficiente pentru identificare şi determinare a acelei mărfi, precum denumirea exactă, tipul, seria, caracteristici specifice prin care aceasta se individualizează în genul căruia îi aparţine.

Atunci când, prin excepţie, părţile contractante nu determină în cuprinsul contractului obiectul acestuia dar precizează elemente suficiente pe baza cărora el va putea fi determinat ulterior, împrejurare perfect compatibilă cu specificul contractului de comerţ internaţional, acel contract este valabil şi executabil. Dacă însă, elementele menţionate de contractanţi sunt insuficiente pentru determinarea obiectului contractului în viitor, acel contract nu va putea fi executat şi prin consecinţă nu va putea fi considerat valabil căci îi lipseşte obiectul, adică unul din elementele esenţiale. Lipsa de precizare riguroasă a obiectului contractului comercial poate da naştere la serioase litigii care pot duce la rezilierea, rezoluţiunea sau anularea afacerii încheiate. În majoritatea cazurilor contractele de comerţ internaţional au ca obiect bunuri viitoare. Orice asemenea contract este necesar să conţină clauze prin care părţile să determine sau să precizeze criterii exacte privind determinarea caracteristicilor mărfii pe baza cărora să devină posibilă punerea în fabricaţie a produselor respective sau procurarea lor pe piaţă de către exportator.

1.3. Clauze referitoare la preţSunt stipulaţiile contractuale care determină sau stabilesc criteriile de determinare a contra echivalentului bănesc al

diferitor prestaţii, care poate îmbrăca forme diverse, în funcţie de natura contractului:

- preţul mărfii; - navlul; - primele de asigurare; - comisionul; - dobânda bancară etc.

De regulă, partenerii contractuali determină în contractul lor preţul ca valoare totală. În unele situaţii acestea determină preţul şi pe unitate de produs. Această regulă nu are însă valoare absolută, preţul putând fi determinat sau

32

determinabil. Sunt destul de frecvente situaţiile când preţul este considerat de părţi ca fiind numai determinabil. Într-o atare ipoteză părţile trebuie să precizeze printr-o clauză contractuală criteriile pe baza cărora urmează a se calcula ulterior preţul, stabilind ca repere în acest sens o limită inferioară şi o limită superioară între care trebuie să se situeze preţul definitiv. Astfel, preţul poate fi determinabil prin una din modalităţile următoare:

În unele situaţii preţul este determinat printr-un act normativ sau este stabilit prin negociere sub supravegherea Ministerului Finanţelor. Atunci când lex contractus este legea moldovenească, părţile pot prelua în contract, pentru determinarea preţului, terminologia Codului civil al Republicii Moldova, precum: adevăratul preţ, preţul curent sau o altă formulă cu semnificaţie juridică echivalentă. În acest context, o modalitate de determinare a preţului nestipulat expres în contract poate fi, conform art.756 Cod civil al Republicii Moldova, „se va considera în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în aceleaşi împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor”.

Părţile sunt libere să stipuleze în contract orice clauze privind stabilirea şi plata preţului. Astfel este posibil ca vânzătorul să acorde cumpărătorului o reducere de preţ prestabilită dacă acesta din urmă achită, până la o anumită dată întreaga sumă ce datorează cu titlu de preţ.

Deşi obligaţia de plată a preţului este subânţeleasă în orice contract în care plata preţului reprezintă cauza obligaţiei asumată de una dintre părţi, totuşi din raţiuni ce ţin de securitatea juridică şi certitudinea raportului obligaţional, în contractele de comerţ internaţional trebuie să se stipuleze clar această obligaţie în sarcina părţii care se îndatorează sau execută.

Totodată, trebuie să se menţioneze şi condiţiile de executare a obligaţiei menţionate, precizându-se:

- modalitatea de plată (acreditiv documentar, incaso etc.);- modul de garantare a plăţii; - data şi locul plăţii; - documentele necesare efectuării plăţii;- instrumentele de plată.

Indicarea instrumentului de plată reprezintă, pe lângă precizarea preţului, un alt aspect important din cadrul conţinutului contractului comercial internaţional. Părţile contractante au de ales dintre mai multe instrumente/tehnici de plată utilizate de comercianţi în raporturile contractuale internaţionale. Astfel sunt cunoscute următoarele modalităţi de plată:

- acreditivul documentar (L/G);- incaso documentar;- dispoziţiile de plată (DP);- dispoziţie de încasare (DÎ);- CEC, cambia;- plăţi periodice etc.

1.4. Clauze referitoare la cantitatea mărfii.În conţinutul contractului de comerţ internaţional având ca obiect bunuri în natură trebuie ca părţile să stipuleze cel

puţin o clauză prin care să indice cantitatea de marfă care se are în vedere şi să arate unitatea de măsură pe baza căreia s-a făcut determinarea cantitativă a mărfii vizate, locul unde se va cântări, măsura ori număra acea marfă, precum şi documentul constatator al cantităţii.

În funcţie de specificitatea mărfii de particularităţile mijloacelor de transport utilizate părţile contractante pot stipula o clauză de toleranţă cantitativă ce prin finalitatea ei implicită va produce repercursiuni pe planul răspunderii contractuale având o semnificaţie similară celei învederată de convenţiile referitoare la răspundere. În acest sens, în practica comercială internaţională pentru determinarea cantităţii mărfii se utilizează expresii ca abaut, evviron sau altele similare, care sunt sinonime cu circa.

Ca concluzie se impune faptul că condiţia ca obiectul să fie determinabil sub aspectul cantităţii se consideră îndeplinită prin menţionarea unui criteriu obiectiv. Au fost apreciate, ca atare, clauza contractului de vânzare de mărfuri prin care se fixează o cantitate minimă şi alta maximă, urmând ca determinarea efectivă a cantităţii să aparţină cumpărătorului şi clauza de fidejusiune (cauţiune) într-un contract de credit bancar prin care cuantumul garanţiei este determinat prin raportare la cuantumul debitului şi accesoriile sale. Orice falsă în privinţa laturii de aspect cantitativ al obiectului contractului de comerţ internaţional poate justifica o acţiune în daune-interese a victimei erorii provocate în acest mod.

2. Clauzele necesare prin care se precizează valoarea economică a contractului2.1. Clauze referitoare la calitatea mărfii

Din conţinutul contractului de comerţ internaţional nu pot lipsi, dacă obiectul acestui contract este o prestaţie constând în livrarea unei cantităţi de mărfuri, clauze referitoare la calitatea mărfii respective şi la modurile de determinarea ale acei calităţi. Este, deci, necesar ca prin contract părţile să indice calitatea mărfii, locul momentul şi modul de determinare a acesteia, precum şi documentul care o atestă. Debitorul obligaţiei de livrarea a mărfii obiect al contractului răspunde pentru corecta îndeplinire a stipulaţiilor contractuale privind calitatea acelei mărfi. Prin instituirea acestei responsabilităţi contractul de comerţ internaţional devine ceea ce normal el trebuie să fie, un instrument eficace de asigurare a calităţii mărfii la care se referă.

33

Metodologia de determinare a calităţii se stabileşte de părţi printr-o clauză expresă inserată în contract. În cuprinsul acelei clauze se va preciza partea care propune specificaţiile de calitate, natura acestor specificaţii, termenele şi modalităţile de aprobare de către cealaltă parte, precum şi consecinţele ce le au asupra contractului eventualele modificări ulterioare ale respectivelor specificaţii. Pentru a se proteja împotriva riscurilor unei livrări neconforme calitativ cu prevederile contractului, părţile stipulează, de regulă, obligaţia exportatorului de a alătura mărfii livrate atestate de calitate, de garanţie, buletine de analiză, cartea tehnică a produsului sau alte documente de certificare a calităţii.

Este recomandabil ca în cuprinsul contractului de comerţ internaţional să se stipuleze şi clauze precise referitoare la controlul şi recepţia calitativă a mărfii. În vederea asigurării unui control al calităţii efectuat cu profesionalism părţile pot apela la serviciile unei societăţi sau unui organism specializat pe activităţi de acest gen (bursa de mărfuri, de exemplu).

Clauza referitoare la efectuarea controlului privind calitatea mărfii va cuprinde şi o menţiune cu referire la locul unde va fi exercitat respectivul control, modalitatea tehnică de realizare a controlului, precum şi documentele de control prin care cumpărătorul îşi va putea fonda o eventuală reclamaţie de calitate.Controlul de calitate poate fi efectuat la locul de fabricaţie a mărfii sau la locul de destinaţie a acesteia. Când părţile convin ca efectuare controlului de calitate să se facă la locul de fabricaţie a mărfii în contract este necesară o clauză prin care să se precizeze momentul când urmează să se facă controlul, limitele exercitării dreptului de control, obligaţia furnizorului de al înştiinţa pe importator cu privire la data când marfa poate fi supusă controlului, consecinţele decurgând din neprezentarea cumpărătorului la executarea controlului şi la recepţia mărfii. Cu privire la cele relatate, cu titlu de exemplu pot servi clauzele cu privire la mijloacele de determinare a calităţii în contractele de vânzare internaţională. Astfel, practica comercială internaţională a schiţat un şir de astfel de modalităţi, cum ar fi:

- Determinarea calităţii prin documentaţiile tehnice, caiete de sarcini sau descrieri, precum şi certificate de calitate;- Determinarea calităţii prin mostre;- Determinarea calităţii prin indicarea tipului de marfă;- Determinarea calităţii prin norme;- Determinarea calităţii prin clauze uzuale internaţionale, cum ar fi Rye Terms (clauza comerţului cu secară),sau

Saund Delivered (marfă sănătoasă la descărcare) ş.a.;- Vânzarea după catalog;- Determinarea calităţii pieselor de schimb şi a altor elemente;- Văzut-plăcut;- După încercare etc.

Totodată prin contract se va stipula o clauză referitoare al modul de distribuire între părţi a cheltuielilor, ocazionate de îndeplinirea operaţiunilor de control a calităţii mărfii. În acest sens părţile au libertatea să-şi însuşească regula INCOTERMS pe care nu sunt obligate să o reproducă în cuprinsul contractului, fiind suficientă singura trimitere la ea.

2.2. Clauze referitoare la reclamaţii de cantitate şi calitateStipularea prin contractul de comerţ internaţional a clauzelor privind cantitatea şi calitatea mărfii comportă în mod

necesar ca acele clauze să fie întregite prin alte clauze referitoare la condiţiile, termenele şi modalităţile de rezolvare a reclamaţiilor ce vizează lipsurile cantitative şi calitative. Astfel de clauze vor preciza în esenţă conţinutul care se cere să-l aibă reclamaţia, documentele ce trebuie să însoţească o atare reclamaţie, obligaţiile ce incumbă cumpărătorului până la soluţionarea reclamaţiilor (ca de pildă conservarea mărfii, păstrarea mărfii etc.), procedura de comunicare a reclamaţiei.

Cât priveşte termenele de formulare a reclamaţiilor acestea este necesar să fie corelate cu celelalte termene stipulate prin contract referitor la recepţia cantitativă şi calitativă, precum şi cu termenele de garanţie, în cazul mărfurilor pentru care părţile au convenit asemenea termene. În fine, prin contract se va preciza termenul acordat vânzătorului pentru a comunica răspunsul său cumpărătorului cu privire la reclamaţia formulată de acesta din urmă.

2.3. Clauze ce vizează ambalarea şi marcareaCu privire la ambalaj, părţile trebuie să stipuleze o cauză din care să rezulte felul acesteia, dacă el trece în proprietatea

cumpărătorului sau rămâne în proprietate vânzătorului iar pentru această ultimă ipoteză să se arate termenul de returnare şi în sarcina cui se află cheltuielile ocazionate de asemenea operaţiune. Totodată clauza în discuţie va cuprinde menţiuni şi cu referire la preţul ambalajului, mai ales atunci când ambalajul rămâne la cumpărător, precum şi măsurile de protecţie a mărfii care se livrează vrac. Cât priveşte marcarea ambalajului, se va preciza conţinutul marcajului şi limba sau codul în care se face marcajul.

2.4. Clauze prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrarePredarea mărfii către cumpărător, fiind principala obligaţie a vânzătorului (furnizorului exportator, este necesar ca în

conţinutul contractului de comerţ internaţional să se stipuleze clauze precise cu privire la executarea acestei obligaţii.

Astfel, se vor menţiona:

- termenele de livrare, indicându-se data calendaristică sau perioada de timp când devine scadentă livrarea; - termenele intermediare în cazul când livrarea urmează a se face în tranşe;- termenul final de livrare.

Totodată trebuie precizate condiţiile în prezenţa cărora devine posibilă modificarea termenelor de livrare convenite, precum şi documentele prin care se confirmă efectuarea livrării şi data la care aceasta a avut loc. Vor fi menţionate condiţiile în care livrarea poate fi refuzată de către cumpărător. În fine, această ultimă clauză trebuie să fie întregită cu o clauză complimentară prin care să se stabilească răspunderea furnizorului pentru nerespectarea termenelor de livrare stipulate prin contract. Printr-o atare clauză părţile vor preciza penalităţile ce trebuie plătite de exportator pe zi de întârziere în caz de livrare

34

întârziată. Totodată părţile pot stipula o clauză rezolutorie indicând condiţiile în care partea îndreptăţită poate promova acţiunea în rezoluţiune.

În contractele de vânzare-cumpărare internaţională, termenele de livrare deseori sunt stabilite cu o anumită elasticitate rezonabilă. Doctrina juridică a sintetizat modalităţile de stabilire a termenelor de livrare, după cum urmează:

- livrarea prin promptă expediţie, ceea ce înseamnă expedierea mărfii în primele 15 zile de la încheierea contractului;- livrarea mărfii îndată ce este gata sau îndată ce este posibil; acest termen se referă la o marfă care urmează să se

fabrice, fără, însă, să se poată depăşi un termen de 45 de zile de la data încheierii contractului;- livrarea mărfii la începutul lunii, se înţelege prima decadă din luna respectivă;- livrarea mărfii la mijlocul lunii sau la sfârşitul lunii, se interpretează că termenul este în decada a doua sau a treia;- livrarea mărfii în termenul de ... sau de la ..., părţile stabilind un termen sau mai multe, după cum marfa se livrează o

dată sau de mai multe ori. 2.5. Alte clauze prin care se reglementează diverse aspecte privind livrarea mărfii

Este recomandabil ca în contractul de comerţ internaţional părţile să clarifice prin intermediul unor clauze adecvate unele aspecte importante legate de livrarea mărfurilor, cum ar fi:

- modalităţile de livrare;- locul unde aceasta urmează a se face;- cui revine obligaţia de a suporta cheltuielile de livrare;- cine suportă riscurile aferente livrării etc.

Desigur, părţile au libertatea să stipuleze cu referire la toate aceste aspecte cerinţe particulare valabile numai pentru contractul dat sau să facă trimitere la o uzanţă standardizată aplicabilă în acel domeniu. De asemenea, părţile trebuie să lămurească printr-o clauză a contractului lor şi problema momentului transmiterii dreptului de proprietate asupra mărfii de la vânzător la cumpărător, precum şi problema legată de momentul transmiterii riscurilor asupra aceleaşi mărfi. În cazul în care contractul are ca obiect bunuri generice, din contract nu va putea lipsi o clauză referitoare la modul de individualizare a acelor bunuri.

2.6. Clauze cu privire la expediţia, transportul şi asigurarea mărfii în timpul transportuluiÎncărcarea mărfii în mijlocul de transport la locul de expediţie, descărcarea ei la locul de destinaţie, ca şi transportul

acesteia la destinaţia indicată de cumpărător, precum şi asigurarea sa pe timpul transportului comportă importante cheltuieli. De aceea prin contract, părţile trebuie să precizeze modul de distribuire a acestor cheltuieli fie stipulând o clauză distinctă în acest sens, fie trimiţând la o uzanţă standardizată ce rezolvă o atare problemă.

2.7. Clauze referitoare la obligaţia de preluare a mărfiiContractul de comerţ internaţional trebuie să conţină o clauză prin care să se clarifice diferitele aspecte legate de

îndeplinirea de către cumpărător a obligaţiei de preluare a mărfii, precum şi o clauză ce să stabilească condiţiile în prezenţa cărora cumpărătorul poate refuza executarea cestei obligaţii.

3. Clauze cu aspect stric juridic3.1. Clauze referitoare la răspunderea contractanţilor

Clauzele privind răspunderea părţilor trebuie să conţină precizări referitoare la sancţiunile aplicabile cumpărătorului pentru nerespectarea obligaţiei de plată, precum şi la sancţiunile aplicabile vânzătorului în cazul neexecutării sau executării defectuoase ori cu întârziere a obligaţiei de predare a mărfii ca şi a obligaţiei de garanţie pentru vicii.

În general aceste sancţiuni îmbracă forma penalităţilor de neexecutare sau neîntârziere. El se regăsesc în clauza penală a cărei inserare în conţinutul contractului deşi nu este obligatorie prezintă totuşi o mare utilitate prin tripla funcţie pe care ea o îndeplineşte: stimulatorie, reparatorie şi sancţionatorie.

De asemenea, în conţinutul contractului de comerţ internaţional părţile pot stipula clauze exoneratorii sau limitative de răspundere pentru ipoteza când pe parcursul executării obligaţiunilor generate de contract ar surveni evenimente imprevizibile şi insurmontabile de natură să împiedice pe una din părţi să-şi îndeplinească prestaţia asumată în condiţiile stabilite prin contract sau să facă mai oneroasă îndeplinirea acestei prestaţii. Prin astfel de clauze trebuie să se precizez modul de constatare şi de notificare a cauzei de împiedicare sau de agravare a executării prestaţiei.

Contractul de comerţ internaţional este perfect compatibil şi cu pactele comisorii. În consecinţă părţile au deplină libertate să insereze în conţinutul lui o clauză rezolutorie precizând condiţiile în care poate fi cerută rezoluţiunea contractului.

3.2. Clauze referitoare la legea aplicabilă a contractuluiÎn armonie cu principiul lex voluntatis părţile sunt libere să stipuleze în contractul lor o clauză prin care să desemneze

sistemul de drept aplicabil contractului lor cu referire la aspectele de fond şi efectele acestuia.

Inserarea unei asemenea clauze în contract este uzuală în raporturile de comerţ internaţional. Ca şi componenta ansamblului contractual, clauza prin care se concretizează înţelegerea părţilor referitoare la desemnarea legi aplicabile se analizează a fi un veritabil factum de lege utenda.

Facultatea părţilor de a face o electio juris (alegeerea dreptului) printr-un pact de lege utenda decurge din principiu libertăţii convenţiei, în contractele de comerţ internaţional are valenţe suplimentare comparativ cu contractele din dreptul comun.

35

Atunci când părţile omit clauza de eletio juris din conţinutul contractului lor, lex contractus va fi determinată de către organul de jurisdicţie competent pe baza normei conflictuale incidentă în cazul dat.

3.3. Clauze privind jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele litigii dintre părţiUzual, în contractele de comerţ internaţional părţile stipulează şi o clauză compromisorie prin care se exprimă voinţa

lor comună (negotium juris) ca un eventual litigiu ce s-ar ivi între ele cu referire la diferite aspecte ale raportului juridic obligaţional convenit să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Ele înlătură, astfel, jurisdicţia de drept comun normal competentă pentru un asemenea litigiu.

În contractele complexe, ca şi în cele pe termen lung, părţile inserează frecvent o clauză de prevenire a diferendelor prin care se pun de acord să organizeze periodic întâlniri între reprezentanţii lor cu scopul de a evalua modul de desfăşurare a executării contractului, de a analiza dificultăţile ivite în îndeplinirea prestaţiilor asumate şi de a lua măsurile adecvate pentru atenuarea sau eliminarea acestor dificultăţi astfel încât raportul juridic obligaţional să aibă o derulare normală şi să se prevină apariţia unor litigii între ele.

Dacă litigiile nu pot fi totuşi evitate este preferabilă soluţionarea lor pe cale amiabilă de către părţi. În acest sens se obişnuieşte inserarea în conţinutul contractului a unei clauze speciale prin care părţile să prevadă obligativitatea concilierii ca modalitate prealabilă, nejurisdicţională de rezolvare a eventualelor neînţelegeri între ele.

Evident, nici clauza de arbitraj şi nici clauza de conciliere nu sunt strict necesare în conţinutul contractului de comerţ internaţional şi de aceea stipularea lor nu este obligatorie. Prezenţa lor însă în ansamblul contractual care leagă juridiceşte părţile constituie întotdeauna un element benefic.

III. CLAUZELE ASIGURATORII ALE CONTRATULUI DE COMERŢ INTERNAŢIONAL1. Conceptul de risc.

Riscul vizează numai contractele sinalagmatice si presupune:

- neexecutarea de către debitor, din cauze ce nu-i sunt imputabile, a obligaţiei asumată faţă de creditor;- eliberarea creditorului de obligaţia sa faţă de debitorul care nu şi-a putut executa propria-i obligaţie;- suportarea de către debitor a consecinţelor păgubitoare decurgând din această împrejurare.

Aşadar, riscul se concretizează în consecinţa păgubitoare pe care trebuie să o suporte debitorul obligaţiei ce nu poale fi executată datorita intervenţiei unui caz fortuit sau de forţă majoră. Această regulă este în egală măsură valabilă pentru contractele din dreptul comun, dar şi pentru contractele din drept internaţional.

În contractele translative de proprietate alaiuri de riscul contractului se pune şi problema riscului pieirii fortuite a lucrului (sau lucrurilor, mărfurilor) obiect al contractului. Dar această chestiune urmează a fi tratată în cadrul problematicii contractului de vânzare comercială internaţională. Aici prezintă interes prioritar o altă varietate de riscuri, anume riscurile comerciale.1) riscul este în esenţa sa un pericol pe fondul căruia se produc anumite inconveniente; în alţi termeni, riscul este un pericol

susceptibil să genereze anumite inconveniente pentru debitorul unei obligaţii contractuale sau, în general, pentru subiectul de drept implicat într-o operaţie comercială;

2) realizarea riscului este prin ipoteză incertă;3) incertitudinea ce caracterizează riscul face ca realizarea lui sa fie şi imprevizibilă;4) imprevizibilitatea riscului face ca realizarea acestuia să fie întotdeauna fortuită;5) consecinţele realizării riscului se concretizează prin excelenţă într-o pierdere materială pe care trebuie să o suporte

debitorul obligaţiei a cărei executare este împiedicată.Pe baza acestor repere s-a conchis că „riscul este un pericol ce planează asupra oricărei relaţii contractuale şi, în

general, asupra oricărei operaţii comerciale a cărei executare se prelungeşte în timp, susceptibil să genereze fortuit anumite inconveniente privind aducerea la îndeplinire de către debitor a obligaţiilor contractualmente asumate faţă de creditor şi a căror apariţie determină inevitabil anumite pierderi materiale pentru contractantul a cărui prestaţie nu se poate executa”. Riscurile menţionate pot fi evitate sau neutralizate prin stipularea în conţinutul contractului de comerţ internaţional a unor clauze asigurătorii adecvate.

2. Mijloace juridice de evitare sau de neutralizare a riscurilor în contractele de comerţ internaţional. Riscurile contractuale se concretizează ca fiind inconveniente ce trebuie suportate de către debitorul obligaţiei

devenită imposibil de executat şi care se concretizează în consecinţele patrimoniale negative ce decurg din liberarea creditorului de obligaţia sa corelativă, deoarece respectiva obligaţie rămâne fără cauză juridică de vreme ce prestaţia asumată de debitor nu mai poate fi executată din motive independente de voinţa lui.

Un mijloc utilizat în practică este cel de stipulare a unor clauze de natură să faciliteze întreruperea oportună a raportului juridic obligaţional. Pe parcursul desfăşurării raportului juridic obligaţional uneori se poate întrevedea ca certă producerea riscului, alteori se conturează cu puterea evidenţei o atare împrejurare. În astfel de situaţii întreruperea desfăşurării raportului obligaţional, prin voinţa ambelor părţi sau numai prin voinţa uneia dintre părţi, devine oportună. Pe această cale este posibilă evitarea sau neutralizarea impactului produs asupra executării contractului de realizarea riscului.

Este necesar ca în conţinutul contractului să se stipuleze chiar la momentul perfectării lui clauze suspensive, o clauză rezolutorie sau o clauză care să permită denunţarea unilaterală a contractului de către partea ale cărei interese sunt periclitate prin conturarea iminenţei producerii riscului.

36

3. Clasificarea clauzelor asigurătorii. Contractele de comerţ internaţional de medie durată, dar mai cu seamă cele de lungă durată, sunt expuse să suporte

impactul unei game diverse şi adeseori complexe de fenomene economice, sociale, politico-administrative sau naturale suscep -tibile să determine modificarea echilibrului contractual şi chiar să împiedice executarea prestaţiilor asumate de părţi. De aceea, părţile nu pot rămâne indiferente faţă de o atare eventualitate căci este în interesul lor comun ca raportul juridic obligaţional prin care sunt legate să aibă o desfăşurare normală pe tot parcursul existenţei sale şi să rămână mereu în echilibru conform parametrilor iniţial conveniţi. Riscurile de orice fel trebuie pe cât posibil prevenite şi evitate, iar dacă totuşi unele dintre ele se realizează, consecinţele lor păgubitoare trebuie neutralizate, în vederea atingerii acestor finalităţi partenerii contractuali stipulează în contractul lor clauze asigurătorii.

Clauzele asigurătorii sunt susceptibile de diverse clasificări în funcţie de diverse criterii, după cum urmează:a) Potrivit criteriului ce are în vedere felul riscurilor vizate, se disting:— Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare. Numite şi clauze de variaţie a schimbului, acestea urmăresc ca

finalitate principală menţinerea valorii contractului. Fac parte din această grupă: clauza aur, clauzele de consolidare valutară, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de opţiune a locului de plată etc.

— Clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare având prioritar natură economică. Această grupă cuprinde: clauza de revizuire a preţului sau de indexare nemonetară, clauzele de postcalculare a preţului, precum şi clauzele ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de impreviziune sau de hardship, cele preventive cu referire la efectele diferitelor măsuri de protecţie a concurenţei etc.

— Clauza de forţă majoră. Urmăreşte ca finalitate neutralizarea consecinţelor negative pe care le antrenează realizarea anumitor riscuri decurgând din măsuri politico-administrative sau din producerea unor evenimente ale naturii cauzatoare de calamităţi.

b) După criteriul finalităţii urmărite, clauzele asigurătorii pot fi grupate în:— Clauze de menţinere a valorii contractului. De specificul acestora este faptul că ele vizează prin excelenţă

prestaţia monetară şi urmăresc ca finalitate menţinerea valorii ei în parametrii săi iniţiali. Sunt clauze de menţinere a valorii contractului: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a preţului, clauza de postcalculare a preţului.

Grupa clauzelor de menţinere a valorii contractului poate fi scindată în două subgrupe pe baza criteriului care are în vedere natura riscurilor ce trebuie evitate, şi anume:

— Clauze pur monetare. — Clauze de menţinere a puterii de cumpărare a monedei de plată.

4. Clauze asigurătorii menite să contracareze riscurile valutare4.1. Explicaţii preliminare

Clauzele valutare sunt stipulaţii contractuale ce fac parte din grupa clauzelor de menţinere a valorii contractului şi care urmăresc ca scop protejarea părţilor din contractul de comerţ internaţional împotriva riscului aferent variaţiei parităţii monedei de plată În raport cu moneda de cont, aleasă de comun acord de către contractanţi.

În doctrină aceste clauze mai sunt denumite clauze de consolidare valutară.

De specificul clauzelor valutare este faptul că ele presupun stabilirea de către părţi a două monede – una de plată, iar alta de cont – prin corelarea cărora se determină reperul principal al echilibrului contractual.

Doctrina distinge trei varietăţi de clauze valutare, şi anume:- monovalutare;- multivalutare (plurivalutare) bazate pe un coş valutar stabilit de părţi;- multivalutare (plurivalutare) bazate pe un coş valutar instituţionalizat (sau unitate de cont instituţionalizată).

4.2. Clauza monovalutară Clauza monovalutară presupune luarea în considerare de către părţi a două monede diferite: una de plată şi alta de cont. Prin ipoteză, cea dintâi (adică moneda de plată) este mai puţin stabila, mai expusă fluctuaţiei şi deprecierii, iar cea de-a doua (adică moneda de cont) este mai puternică, deci mai stabilă, mai puţin fluctuantă.

Moneda de plată este acceptată de părţi în vederea executării de către debitor a obligaţie de plata. Acesta (adică debitorul) va face o plată valabilă achitând creditorului cantitatea de însemne monetare convenită de părţi ca preţ în moneda de plată.

Moneda de cont este etalonul la care se raportează moneda de plată si în raport de care se stabileşte la scadenţă cantitatea monetară din moneda de plată (intre timp depreciată) ce trebuie achitate cu titlu de preţ de către debitor creditorului.

Conţinutul clauzei monovalutare dă expresie mecanismului juridic imaginat de părţi pentru menţinerea valorii contractului în condiţiile variaţiei cursului de schimb a monedei de plată. Astfel, părţile stabilesc preţul contractual (al mărfii, al serviciului, al lucrării) luând în considerare un anumit curs de schimb între moneda de plată si moneda de cont. Totodată ele convin că dacă la momentul plăţii respectivul curs va fi modificai se va proceda la recalcularea preţului în aşa lei încât aceasta să corespundă cursului modificat. Prin consecinţa, atunci când moneda de plată va suferi o depreciere faţă de moneda de cont comparativ cu paritatea existentă intre cele două monede la data perfectării contractului, preţul va înregistra o creştere , iar dacă moneda de plată va înregistra o creştere cu preţul va suferi o scădere cu acelaşi procent4.3. Clauza multivalutură (sau plurivalutară) bazată pe un coş valutar convenit de părţi.

Sintagma coş valutar desemnează modalitatea de a crea un etalon artificial de valoare şi, totodată, un instrument de rezervă menită să înlocuiască atât etalonul aur (care nu mai poate fi utilizai datorită demonetizării aurului), cât şi etalonul dolar

37

SUA (nici el nu mai este agreat deoarece manifestă instabilitate) pentru măsurarea valorii altor monede.Operaţia de stabilire a coşului valutar poate fi îndeplinită de către părţi printr-o clauză contractuală, sau de către un

organ internaţional specializat. În toate cazurile însă ea presupune alegerea valutelor care urmează să fie cuprinse în coşul valutar şi determinarea ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar.

Valoarea de ansamblu a coşului valutar este în funcţie de cursurile valutelor componente. Astfel, pentru a stabili valoarea coşului în dolari (presupunând că în componenţa lui intră dolari SUA, lire sterline, mărci germane, franci francezi şi franci elveţieni) fiecare componentă se împarte la cursul dolarului de pe piaţa ţării respective sau se înmulţeşte cu cursul bursier de la New York al valutelor componente.

Atunci când stabilirea coşului valutar este făcută de părţi, operaţiunea se concretizează într-o clauză contractuală multivalutară. De regulă, în cuprinsul acestei clauze se precizează că preţul contractual exprimat în moneda de plată aleasă de părţi a fost convenit acceptându-se ca şi cursuri de referinţă cele existente intre această monedă şi alte câteva monede (frecvent 3 — 5 monede) din ziua perfectării contractului. Respectivele cursuri de referinţă urmează a fi raportate la cursurile existente între aceleaşi monede la data plăţii şi dacă se va constata existenţa între ele (adică între cursurile care se raportează) a unei diferenţe medii (pozitive sau negative) depăşind un anumit procent (prestabilit de părţi) preţul se va recalcula în mod corespunzător.

Alegerea valutelor care se includ în coş se face de către părţi, de comun acord, în funcţie de interesele lor, preferându-se acele monede a căror fluctuaţie este relevantă pentru domeniul respectiv de activitate comercială.

Clauza multivalutară prezintă, în raport cu clauza monovalutară, semnificative avantaje, dar şi importante dezavantaje. Astfel, ea conferă o mai mare stabilitate şi constanţă valorii contractului, deoarece ea comportă posibilitatea compensării între tendinţele de creştere, respectiv cele de scădere, ale monedei de plată faţă de diversele componente ale coşului valutar, într-adevăr, aceste tendinţe pot fi de creştere faţă de unele componente ale coşului valutar şi de scădere faţă de alte componente ale acestui coş, ceea ce face ca elementele contrare să se neutralizeze, iar valoarea medie să rămână neinfluenţată semnificativ prin manifestarea concomitentă a acelor tendinţe.4.4. Clauza multivalutară (sau plurivalutară) bazată pe un coş valutar instituţionalizat

În această variantă clauza multivalutară se învederează ca fiind o construcţie juridică definită sub aspectul conţinutului ei ca şi al modului în care operează de către un organ internaţional specializat care stabileşte atât valutele ce se includ în coş, cât şi metodologia de calcul a modificărilor de curs. Părţile contractante nu au nici un rol sub aceste aspecte. Intervenţia organului internaţional specializat în stabilirea conţinutului coşului valutar şi a modului de determinare a unităţii de cont pe baza acelui conţinut instituţionalizează respectiva unitate de cont atribuindu-i calitatea de unitate de cont instituţionalizată.

Această unitate de cont reprezintă în esenţă bani internaţionali raţiunile introducerii ei în practica valutară rezidă în necesitatea sporirii lichidităţilor statelor şi de creare a unor instrumente de evidenţă şi de decontare cu mai mare stabilitate având independenţă faţă de evoluţia unei anumite economii naţionale. Dintre acestea cele mai cunoscute sunt:- DST (Drepturi Speciale de Tragere), care a fost introdusă în practica relaţiilor valutare de către FMI (Fondul Monetar Internaţional) cu începere din anul 1969. DST este un ban de cont ce nu are acoperire reală. Este emisă de FMI în tranşe periodice, alocate în conturile ţărilor membre proporţional cu cota de participare la fond;- EURO, reprezintă unitatea de cont a sistemului monetar european, monedă de referire pentru statele europene;- AMU (Asian Moneiary Unii)). Constituie unitatea monetară de cont care se utilizează, începând cu anul 1974, În cadrul Uniunii Asiatice de Clearing. Valoarea acesteia este egală cu l DST.

Coşul valutar pe baza căruia se determină valoarea DST este format din valute (anume: dolarul SUA, EURO european, yenul japonez, lira sterlină) aparţinând ţărilor ce deţin ponderea cea mai importantă în exportul de bunuri si servicii. Fiecare din aceste valute are un anumit coeficient de ponderaţie în calcularea valorii unităţii de cont în discuţie. Un DST reprezintă din punct de vedere valoric echivalent a circa l,25 dolari SUA. Totodată, DST pot servi ea instrument de plată convenţional, într-o atare ipoteză — care în practică este rareori întâlnită — preţul va fi exprimat direct în DST. 4.5. Clauza aur

Este o stipulaţie contractuală în virtutea căreia preţul contractual se exprimă fie într-o valută luându-se aurul ca etalon al acelei valute, fie direct în aur urmând a fi plătit în monedă de aur.

Din definiţie rezultă două variante în care se poate înfăţişa clauza aur, şi anume:— clauza valoare-aur (gold-value clause) de specificul căreia este exprimarea preţului convenit prin contract într-o

valută, aurul fiind luat ca etalon al valorii acelei valute;— clauza monedă-aur (gold-coin value) caracterizată prin aceea că preţul este exprimat direct în aur şi urmează a fi

plătit în monedă de aur.Dintre acestea numai clauza valoare-aur (denumită în continuare clauza aur) se înscrie în mecanismul clauzelor de

menţinere a valorii contractului. Într-adevăr, modul de a opera aceste clauze este oarecum similar cu acela al clauzei monovalutare. Particularitatea sa esenţială rezidă în aceea că moneda de plată se raportează la etalonul aur. Se porneşte de la premisa că această monedă are o anumită paritate oficială în aur la momentul perfectării contractului. Dacă acea paritate va suferi modificări pozitive (deci va creşte) sau negative (adică va scădea) până la data plăţii, respectivele modificări trebuie să-şi găsească reflectarea corespunzătoare şi în preţul contractual. Inevitabil acest preţ va fi rectificat în aşa fel încât echivalentul lui în aur de la data plăţii să fie egal cu echivalentul lui în aur existent la data perfectării contractului.

Funcţionarea clauzei aur este subordonată unei condiţii esenţiale, şi anume, ca moneda de plată să fie exprimată în aur printr-o paritate oficială. Dar îndeplinirea acestei condiţii presupune în mod necesar ca aurul să îndeplinească rolul de etalon monetar, funcţie pe care a îndeplinit-o în perioada interbelică şi în perioada postbelică pe durata cât au funcţionat acordurile de la Bretton Woods din 1944. În 1971 a fost insă suspendată convertibilitatea în aur a dolarului SUA, iar în anul 1978 s-a renunţat oficial la funcţiile monetare ale aurului. Prin consecinţă, aurul a devenii o marfă oarecare supusă legii cererii şi ofertei

38

pe piaţă care nu mai putea îndeplini rolul de etalon de valoare pentru monedele naţionale, împrejurarea a antrenat pe planul raporturilor contractuale de comerţ internaţional lipsirea de utilitate practică a clauzei aur în forma ei tradiţională de exprimare, deoarece în noile condiţii ea nu mai putea conserva echilibrul contractual.

Temeiul juridic al prezumării clauzei aur în conţinutul acelor contracte îl formează mai multe convenţii internaţionale, precum: CIM, CMR, Convenţia de la Bruxelles din 1924, Convenţia de la Varşovia din 1929. Dar, după cum s-a remarcat în doctrină , actualmente unitatea de cont se întemeiază pe aur pentru calcularea despăgubirilor conform convenţiilor menţionate numai în statele care nu admit DST ca etalon de valoare.4.6. Clauza de opţiune a monedei liberatorii

Este stipulaţia contractuală în virtutea căreia părţile exprimă preţul convenit în două sau mai multe monede de plată având în vedere paritatea existentă între acestea la data contractării şi prin care se autoriză creditorul ca la scadenţă să aleagă intre acele monede pe cea liberatorie şi să pretindă debitorului să facă plata în moneda astfel aleasă.

De regulă, părţile stabilesc ca monede de plată monede ale căror cursuri înregistrează valori sensibil apropiate.

Spre exemplu, între cursul EURO şi al dolarului SUA există o diferenţă de circa 14% în favoarea celei dintâi, iar între cursul EURO şi al lirei sterline există o diferenţă în plus de circa 60% în favoarea acestuia din urmă. Dacă monedele preferate de părţi sunt EURO şi dolarul SUA, preţul contractual va fi stabilit astfel: 10.000 EURO sau 14.000 dolari SUA. Presupunând că la data plăţii a intervenit o modificare a cursului de schimb între cele două monede de plată menţionate ca urmare a faptului că dolarul SUA a suferit o devalorizare, creditorul va opta pentru EURO ca monedă liberatorie, deoarece cursul acestuia s-a păstrat mai aproape de acela existent la data perfectării contractului şi în raport de care s-a stabilit preţul datorat de debitor.

Fireşte, regula menţionată (anume ca monedele de plată să aibă cursuri sensibil apropiate) nu este obligatorie pentru părţi. Acestea pot desemna ca monede de plată orice monede doresc, indiferent de paritatea existentă între cursurile lor la momentul perfectării contractului.4.7. Clauza de opţiune a locului de plată

Este o variantă a clauzei monovalutare şi se caracterizează prin aceea că, în virtutea ei, creditorul dobândeşte dreptul de a încasa la scadenţă valoarea creanţei sale calculată pe baza unei valute de cont prestabilită prin contract în locul ales de acesta dintre cele convenite într-un atare scop, iar debitorul îşi asumă obligaţia de a satisface opţiunea astfel exprimată plătind în moneda locului ales de creditor.

În conţinutul clauzei de opţiune a locului de plată se consemnează înţelegerea părţilor contractante privind moneda în care se exprimă preţul precum şi localităţile dintre care creditorul poate să aleagă, la scadenţă, una ca loc de plata. Prin ipoteză, localităţile respective sunt situate în ţări diferite şi de aici consecinţa că alegând un anumit loc de plată, creditorul alege implicit şi moneda în care urmează a i se face plata. Astfel, presupunând că părţile au convenit ca preţul să fie exprimat în dolari SUA şi au stabilit ca locuri posibile de plată între care poate alege creditorul Hamburg şi Tokyo, în cauză vor exista două monede de plată, EURO şi yenul japonez. Alegerea de către creditor a locului de plată va presupune implicit şi alegerea monedei de plată care în toate cazurile va fi moneda locală. Cuantumul sumei datorată ca preţ de către debitor va depinde de paritatea existentă între dolarul american şi moneda locală în momentul scadenţei. Prin consecinţă:

dacă preţul contractual este de 10.000 dolari SUA iar paritatea dintre această monedă şi yenul japonez este de l USD = 100 yeni debitorul va trebui să plătească creditorului l .000.000 yeni pentru cazul în care acesta din urmă va alege ca loc de plată Tokyo. Dimpotrivă, dacă alegerea creditorului este Hamburg (ca loc de plată) iar paritatea dintre moneda de cont şi EURO este de l USD=0.75 EURO datoria debitorului faţă de acesta (adică faţă de creditor) este de 7500 EURO.

5. Clauze asigurătorii menite să contracareze riscurile nevalutare.5.1. Explicaţie preliminară

Riscurile nevalutare pot avea o natură diversă şi se pot înfăţişa în variate specii. Cel mai frecvent ele se manifestă, în practica executării contractelor de comerţ internaţional, sub forma riscului de preţ. Într-adevăr, pe piaţă se produce o permanentă fluctuaţie a preţurilor care uneori este cauzată de fluctuaţia monetară, iar alteori de împrejurări diverse ce pot surveni între momentul perfectării contractului şi acela al finalizării executării lui.

Dintre acestea se remarcă prin frecvenţa producerii lor: modificarea raportului dintre cerere şi ofertă datorită unor factori conjuncturali ce apar fortuit şi care prin acţiunea lor înrâuresc (pozitiv sau negativ) fie cererea, fie oferta la anumite mărfuri sau servicii ce intră în obiectul contractului concret avute în vedere.

Există şi alte riscuri contractuale ce pot surveni ca urmare a apariţiei, pe parcursul executării contractului, a unor împrejurări noi de natură să modifice condiţiile avute în vedere de către părţi cu privire la îndeplinirea prestaţiilor asumate de ele, făcându-le mai oneroase, sau chiar imposibil de realizat, ori să-l pună pe debitor într-o situaţie net dezavantajoasă faţă de debitorii aceluiaşi creditor din alte raporturi obligaţionale similare.

Astfel de riscuri pot fi evitate prin inserarea în contract a unor clauze de adaptare a acestuia la noile împrejurări, precum: clauza clientului cel mai favorizat; clauza ofertei concurente; clauza de hardship (sau de im-previziune); clauza de forţă majoră, precum şi clauzele preventive faţă de diverse măsuri de protecţie a concurenţei.5.2. Clauze de recalculare sau de revizuire a preţului

Numite de autorii de specialitate, şi clauze de indexare a preţului, acestea au ca finalitate menţinerea valorii contractului. Aici, conceptul de indexare dobândeşte semnificaţia de procedeu juridic general de raportare a unui element contractual (de regulă, preţul) la un anumit etalon, având ca finalitate menţinerea valorii celui dintâi.

Acest procedeu este pus în valoare prin clauza de revizuire a preţului, care în doctrină mai este numită şi clauză de escaladare a preţurilor sau clauză de preţ mobil.

Clauza de revizuire a preţului este stipulaţia contractuală prin care părţile convin ca atunci când între momentul perfectării contractului lor şi cel al executării lui survin modificări semnificative ale preţului materiilor prime energiei, forţei

39

de muncă sau alte elemente avute în vedere la stabilirea preţului contractual (precum primele de asigurare, tarifele de transport, tarifele de depozitare a mărfii în magazii generale, antrepozite sau pe docuri etc.), oricare dintre ele (adică dintre părţi) să fie îndreptăţită să procedeze la recalcularea acestuia (adică a preţului contractual).5.3. Clauza clientului cel mai favorizat

Clauza clientului cel mai favorizat este o stipulaţie contractuală prin care vânzătorul sau furnizorul de bunuri sau de servicii se obligă să acorde celuilalt contractant (cumpărător, beneficiar) cele mai favorabile condiţii pe care le-ar acorda eventual altor parteneri cu privire la contracte având acelaşi obiect.

Domeniul de utilizare a acestei clauze cuprinde: contractele asigurând aprovizionarea, contractele de concesiune, de vânzare, precum şi contractele de transfer de tehnologie. Această clauză urmăreşte ca finalitate adaptarea contractelor la cerinţele pieţei, pentru a se evita crearea, cu referire la unul dintre contractanţi, a unei situaţii dezavantajoase comparativ cu aceea a terţului concurent.

Prin efectul clauzei clientului cel mai favorizat dacă vânzătorul sau furnizorul acordă unui terţ, pe parcursul executării contractului convenit cu cumpărătorul (sau beneficiarul) condiţii mai favorabile decât cele pe care le-a consimţit partenerului său contractual, aceleaşi condiţii se vor aplica ex nunc, din chiar momentul când ele au fost acordate terţului, şi în favoarea celui cu care a contractat iniţial. Alinierea contractului iniţial la condiţiile mai favorabile acordate de vânzător terţului se va face automat, fără negocieri prealabile între părţi, deoarece într-o corectă conduită comercială nu se pot concepe noi tratative, dacă în situaţii legale cel dintâi (adică vânzătorul) a consimţit altui client condiţii mai avantajoase.

Dacă se constată că vânzătorul a consimţit în favoarea unui terţ condiţii mai favorabile decât cumpărătorului iniţial, acesta din urmă este îndreptăţit să ceară alinierea contractului la acele condiţii. Se pune însă problema din ce moment urmează să se realizeze respectiva aliniere: de la data perfectării contractului supus modificării sau de la data perfectării contractului cu terţul? După părerea lui M. N. Costin, clauzei clientului cel mai favorizat nu retroactivează, ci se produc numai pentru viitor.

Cât priveşte procedura de punere în aplicare a clauzei clientului cel mai favorizat, aceasta comportă notificarea de către contractantul care a consimţit condiţii mai favorabile unui terţ a respectivei împrejurări celuilalt contractant. Termenul în care urmează a se face o atare notificare poate fi stabilit prin chiar conţinutul clauzei, în caz de omisiune a părţilor, notifi carea va trebui să se facă de îndată ce a fost perfectat contractul cu terţul.

5.4. Clauza ofertei concurentePotrivit unei opinii de larga audienţă în doctrină, clauza ofertei concurente este stipulaţia contractuală prin care vânzătorul îşi asumă obligaţia de a acorda cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care le-ar oferi acestuia din urma, pentru aceeaşi marfă, alţi furnizori concurenţi în materie.

Această clauză permite uneia dintre părţile contractante, de regulă cumpărătorului, să se prevaleze faţă de cealaltă parte contractantă de oferta mai favorabilă avansată de către un terţ concurent, pentru o operaţiune similară. Ea apare îndeobşte inclusă în contractele de aprovizionare pe termen lung, pentru a oferi cumpărătorului posibilitatea de a beneficia de schimbările de pe piaţă ce ar surveni ulterior momentului încheierii contractului şi care i-ar fi profitabile.

În practică, clauza ofertei concurente poate sa fie formulată astfel: „Dacă, în cursul executării contractului, cumpărătorul notifică vânzătorului primirea unei oferte concurente,

emanând de la un furnizor cunoscut şi serios, conţinând un preţ inferior celui din contract, celelalte condiţii (îndeosebi cantitatea, calitatea şi termenele de livrare) rămânând identice, vânzătorul trebuie, în termen de 10 zile de la notificarea cumpărătorului, să se alinieze la condiţiile ofertei concurente, în caz contrar, cumpărătorul este liberat de obligaţia de a se aproviziona de la vânzător şi prezentul contract va înceta să producă efecte după expirarea termenului de 10 zile acordat vânzătorului."

O altă formulare a clauzei în discuţie ar putea fi următoarea:„Dacă, pe parcursul contractului, cumpărătorul notifică vânzătorului primirea unei oferte de bună-credinţă,

emanând de la o sursă sigură, independentă de grupul cumpărătorului, pentru furnizarea de bunuri de calitate egală, în condiţii şi pe baze comparabile...";

Sau: „...o ofertă conţinând un preţ inferior celui de care beneficiază cumpărătorul, înţeles pentru totalitatea nevoilor sale, emanând de la un producător de pe piaţa europeană".

În fine, clauza ofertei concurente ar putea fi redactată şi după cum urmează: „...un preţ pe piaţă normal şi loial, oferit cumpărătorului de către un alt producător cunoscut şi serios, toate celelalte condiţii (îndeosebi cantitatea, calitatea şi termenele de livrare) rămânând identice..." etc.

Sancţiunile violării clauzei sunt cele stabilite de către părţi, la ele alăturându-se, eventual, sancţiunile care decurg din dispoziţiile legale ce organizează răspunderea civilă contractuală. Clauza ofertei concurente se poate combina cu clauza clientului cel mai favorizat.5.5. Clauza de hardship (sau de impreviziune)

Este stipulaţia contractuală graţie căreia devine posibilă modificarea conţinutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără culpa contractanţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul stabilirii raportului juridic de obligaţie, dar care schimbând substanţial datele şi elementele avute în vedere de părţi în momentul contractării, creează pentru unul dintre contractanţi consecinţe mult prea oneroase pentru a fi echitabil ca acesta să le suporte sigur.

În temeiul clauzei de hardship, oricare dintre părţi este îndreptăţită să solicite adaptarea contractului încheiat, dacă modificarea circumstanţelor în considerarea cărora părţile s-au angajat iniţial a perturbat în mod grav echilibrul contractual, determinând consecinţe de o rigoare injustă pentru una dintre ele. Clauza de hardship pare să fie utilizată cu precădere în

40

contractele pe termen lung, îndeosebi în contractele de livrare de materii prime, precum şi în contractele din domeniul informaticii. Realizarea efectivă a prevederilor clauzei de hardship este înlesnită în situaţia în care partenerii contractuali au un profil economic şi juridic apropiat şi când între ei sunt statornicite relaţii pozitive de afaceri. Să evocăm câteva exemple: „...în situaţia în care, datorită apariţiei unor circumstanţe de ordin economic sau comercial, ulterior momentului semnării contractului şi în afara previziunii normale a părţilor..."; sau: „...în cazul în care se produc variaţii foarte importante ori modificări apreciabile ale conjuncturii economice...";

Condiţia imprevizibilităţii este îndeplinită chiar dacă părţile au fost conştiente de posibilitatea realizării unui anumit eveniment. Semnificativ rămâne faptul că ele nu i-au putut prevedea momentul apariţiei, întinderea şi repercusiunile. Clauza de hardship poate să fie invocată de oricare dintre părţile contractante. Astfel, de ea se poate prevala partea care efectuează prestaţia şi care, prin apariţia situaţiei de hardship, urmează să suporte o sarcină excesivă; sau, dimpotrivă, clauza poate să fie valorificată de beneficiarul prestaţiei, pentru care profitul a devenit minim şi evident disproporţionat faţă de câştigul obţinut de partenerul său contractual. Simpla nerealizare a profitului preconizat la momentul încheierii contractului nu îndreptăţeşte însă, pe nici una dintre părţi, să se prevaleze de clauză.5.6. Clauza de forţă majoră

Clauza de forţă majoră este stipulaţia contractuală având caracterul unui succedaneu sau substitut de clauză de adaptare, atunci când conţine prevederea potrivit căreia contractul se suspendă în caz de forţă majoră, urmând ca el să continue după perioada de suspendare, în noile condiţii, care vor fi negociate între timp. Prin includerea clauzelor de forţă majoră în contractele de comerţ internaţional, părţile îşi propun să prevină dificultăţile ce decurg din concepţiile legislative diferite în materie, consacrate în sistemele lor juridice naţionale. Un exemplu îl constituie stipulaţiile art.79 par.l al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, din 11 aprilie 1980. Articolul citat stabileşte că o parte nu este răspunzătoare de neexecutarea oricărei obligaţii ale sale, dacă dovedeşte că această neexecutare este consecinţa unei piedici independente de voinţa sa şi că nu se putea aştepta, în mod rezonabil, din partea ei să o ia în calcul la momentul încheierii contractului, să o prevină ori depăşească sau să prevină ori să-i depăşească efectele.

În aceeaşi formă atenuată, caracterele forţei majore se regăsesc şi în cuprinsul definiţiei elaborate sub egida Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris: „o parte nu este considerată responsabilă pentru neexecutarea oricărei obligaţii ale sale, în măsura în care dovedeşte că această neexecutare s-a datorat unei piedici independente de voinţa sa, pe care, la momentul încheierii contractului nu a putut, în mod rezonabil, s-o prevadă şi nici să-i anticipeze efectele asupra aptitudinii sale de a executa contractul, piedică pe care nu ar fi putut, în mod rezonabil, s-o depăşească sau, cel puţin, să-i depăşească efectele”.

Oricare dintre părţile contractante este îndreptăţită să invoce stipulaţiile clauzei de forţă majoră. Dispoziţiile sale se aplică atât în situaţia unei executări incomplete a obligaţiilor asumate, cât şi în eventualitatea unei executări tardive. Piedica survenită pe parcursul executării obligaţiilor contractuale se solicită să fie externă părţii care se prevalează de ea şi imprevizibilă. Bunăoară, este firesc ca un comerciant diligent să achiziţioneze, după momentul încheierii contractului, materiile prime necesare lansării procesului productiv, dar ar fi nerezonabil să i se pretindă, îndeosebi într-un contract de lungă durată, să se aprovizioneze de la bun început cu întreaga cantitate de materie primă pe care urmează să o utilizeze.

Astfel, s-a decis ca vânzătorul este exonerat de răspundere în caz de ploi continui care au împiedicat culegerea fructelor ce trebuiau livrate, cu toate că exista posibilitatea procurării lor de către furnizor dintr-o altă zonă producătoare; de asemenea, a fost exonerat de răspundere debitorul obligaţiei de livrare în caz de restricţie a mijloacelor de transport feroviar în perioada scadenţei, pe ruta convenită, deşi expedierea se putea realiza pe o cale ocolitoare sau cu un alt mijloc de transport'' .

TEMA 10. CONTRACTUL DE VÎNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ

1.1. 1.Definirea şi caracterele juridice ale CVCI.Circulaţia bunurilor are ca pilon contractul de vânzare-cumpărare. Şi în continuare putem susţine că vânzarea este

centrul celei mai însemnate părţi ale activităţii juridice, iar în materie comercială, alături de întreprinderi, faptă de comerţ principală. De aici rezultă că operaţiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente în activitatea comercială.

În literatura de specialitate din România, contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională este definit ca fiind actul juridic prin care una din părţi, denumită exportator, aparţinând unui anumit stat, se obligă să strămute proprietatea unui bun al său către cealaltă parte numită importator aparţinând unui alt stat, care la rândul său se obligă să plătească exportatorului preţul bunului vândut.

Vom mai cita o noţiune cu referire la contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională: „Contractul de vânzare internaţională de mărfuri este un act juridic prin care părţile, vânzătorul pe de o parte şi cumpărătorul pe de o altă parte, aparţinând unor state diferite, se obligă să transfere proprietatea unei mărfi în schimbul unui preţ”. În Republica Moldova vânzarea de mărfuri este reglementată de Legea vânzării de mărfuri Nr.134-XIII din 3iunie 1994 (publicată în M.O. Nr. 17 din 8.12.1994). Conform dreptului american, vânzarea constă în transmiterea titlului de proprietate de la vânzător la cumpărător în schimbul unui preţ.

În ce ne priveşte, considerăm contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională, acordul în baza căruia vânzătorul, cu sediul pe teritoriul unui stat, se obligă să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfa cumpărătorului, care-şi are sediul pe teritoriul altui stat, iar acesta din urmă se obligă să plătească preţul şi să preia mărfurile predate.1.2. Caracterele juridice ale CVCI

Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare din dreptul comun prin faptul că, pe lângă elementele esenţiale care definesc contractul de vânzare-cumpărare el cuprinde şi caractere specifice: comercialitatea şi internaţionalitatea.

În ce priveşte caracterul comercial putem spune că el nu are o importanţă relevantă, deoarece în Republica Moldova nu există dualitatea dreptului privat, astfel legislaţia care guvernează vânzarea comercială şi cea civilă este unică, termenul

41

„comercial” nefiind utilizat de normele juridice. Determinarea comercialităţii unui contract comercial de vânzare-cumpărare internaţională se va efectua după criteriul care se conţine în legea aplicabilă contractului, stabilită de părţi sau, care conform normelor de drept privat urmează a fi aplicată. Având în marea sa majoritate reglementări identice, vânzările internaţionale civile şi comerciale au deosebiri, dintre care urmează a fi menţionate: Părţile unui contract de vânzare civilă nu pot determina prin acordul comun legea aplicabilă contractului şi instanţa

competentă de a soluţiona litigiu, acestea fiind respectiv lex loci actus şi instanţa domiciliului pârâtului. Forma contractului civil de vânzare internaţională va fi guvernată de lex loci actus. Capacitatea părţilor la vânzarea comercială va fi determinată conform legii personale a acestora, iar la vânzarea civilă

conform lex loci actus.Cât priveşte, caracterul internaţional, putem afirma că, conform dispoziţiilor art. 1 aln. 1 al Convenţiei de la Viena, se

va considera vânzare internaţională, contractul, părţile contractante ale căruia îşi au sediul în state diferite. Acesta este unicul element după care se determină internaţionalitatea vânzării, numită de Convenţie. În doctrina juridică s-a menţionat, şi ne raliem acestei opinii, că vânzarea internaţională nu este o vânzare internă, completată cu un element de extraneitate, ce poate antrena aplicarea normelor de drept internaţional privat, dar este un contract original, care se naşte şi se realizează în mediul internaţional, cu finalităţi şi caracteristici proprii. Pe lângă caracterul comercial şi internaţional, contractul de vânzare-cumpărare mai are următoarele caractere juridice:1. Este un contract sinalagmatic, deoarece creează obligaţii reciproce şi interdependente, părţile având şi drepturi, şi

obligaţii.2. Este un contract consensual, deoarece constituie un raport juridic perfectat prin acordul de voinţă a două persoane,

vânzător şi cumpărător.3. Este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmăreşte o contraprestaţie, în schimbul aceleia pe care o face ori

se obligă să o facă, în favoarea celeilalte părţi. Astfel, la încheierea contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională, fiecare parte urmăreşte un avantaj patrimonial: vânzătorul – obţinerea preţului, iar cumpărătorul – transmiterea proprietăţii şi livrarea mării.

4. Este un contract comutativ, deoarece întinderea prestaţiilor datorate de către părţi este certă şi poate fi apreciată chiar din momentul încheierii contractului. Se stipulează şi se promit lucruri care există la cel moment sau al căror existenţă viitoare este certă.

5. Este un contract translativ de proprietate, vânzătorul fiind obligat să transmită cumpărătorului dreptul de proprietate. Transferul dreptului de proprietate nu este de esenţa, ci numai de natura contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională. De aceea aşa cum vom vedea în continuare părţile pot stipula că transferul dreptului de proprietate să aibă loc ulterior încheierii contractului, în funcţie de îndeplinirea unei condiţii sau de ajungerea la un anumit termen.

2.Dreptul aplicabil CVCIContractele comerciale internaţionale intervenite între întreprinderile ţărilor părţi la tratat sunt supuse, în primul rând,

normelor de drept material uniform. În măsura în care există aspecte nereglementate sau incomplet reglementate din normele materiale uniforme şi de clauzele contractuale se aplică legea vânzătorului. Lex venditoris se aplică numai contractelor comerciale internaţionale supuse normelor materiale uniforme şi reglementează drepturile şi obligaţiile reciproce ale vânzătorului şi cumpărătorului , care decurg nemijlocit din livrarea mărfurilor. Ceea ce depăşeşte specificul unui asemenea contract nu este supus lex venditoris. Astfel, în cadrul operaţiilor complexe de comerţ exterior, în care predomină livrarea mărfurilor se aplică, dar contractele conexe referitoare la şcolarizarea unor persoane încadrate depăşesc domeniul său de aplicare.

Cât priveşte dreptul uniform acesta este cârmuit de următoarele acte:o Convenţia (încheiată la Haga 1964) privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale;o Convenţia (încheiată la Haga 1964) privind legea uniformă asupra formării contractelor de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale;o Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (încheiată la Viena 1980) care vine să înlocuiască cele două convenţii perfectate la Haga în 1964 în momentul intrării în vigoare;o Convenţia pentru Arbitrajul comercial internaţional (încheiată la Geneva în 1961);o Convenţia privind transportul combinat de mărfuri pe cale ferată şi Dunăre (Sofia 1958);o Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă transferului proprietăţii în domeniul vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale potrivit căreia legea contractului se aplică în raporturile dintre cumpărător pentru a determina:a) Momentul până la care vânzătorul suportă riscurile referitoare la mărfurile vândute;b) Momentul până la care vânzătorul are dreptul la produsele şi fructele mărfii vândute etc.o Convenţia asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, elaborat în cadrul CEE, semnată la Roma la 19 iunie 1980, prevede că „un contract este guvernată de legea aleasă de către părţi”.Sintetizând putem spune că nu există încă un drept material uniform al vânzării internaţionale adoptate de către toate statele

42

participante la relaţiile comerciale internaţionale. Printre codificările de uzanţă realizate sub egida CCI cea mai cunoscută este INCOTERMS - Reguli Internaţionale

pentru interpretarea uzanţelor de comerţ, care are o largă aplicare în contractele de vânzare internaţională de mărfuri. Această culegere de reguli uniforme, instituite pentru interpretarea celor mai utilizaţi termeni comerciali, reglementează raporturile dintre vânzător şi cumpărător, în ceea ce priveşte livrarea mărfurilor, transferul riscurilor, îndeplinirea formalităţilor de export-import, repartizarea cheltuielilor între partenerii contractuali, încheierea unor contracte aferente (de transport, de asigurare etc.).

O altă codificare importantă a fost efectuată sub egida UNIDROIT şi publicată în 1994, fiind întitulată „Principiile relative contractelor de comerţ internaţional” care pot servi drept model pentru legislatorii naţionali şi internaţionali. În SUA şi Canada au o aplicare extinsă uzanţele denumite R.A.F.T.D. – The Revised American Foreign Trade Definitions – Definiţiile Revizuite de Comerţul Exterior American. În dreptul comerţului internaţional sunt luate în considerare şi alte documente de codificare a uzanţei comerciale, întocmite sub egida Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris, cum ar fi : Reguli şi uzanţe uniforme referitoare la acreditivele documentare şi Reguli uniforme privind incasourile documentare.

3.Efectele CVCIContractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională fiind un contract sinalagmatic, dă naştere la drepturi şi

obligaţii reciproce între vânzător şi cumpărător. Scopul general urmărit de părţi prin încheierea contractelor sinalagmatice îl constituie îndeplinirea obligaţiilor corelative aşa cum ele au fost convenite.1. Obligaţiile vânzătorului.

În baza contractului comercial de vânzare –cumpărare internaţională, vânzătorul are următoarele obligaţii principale: Predarea mărfii; Transferarea proprietăţii asupra acesteia; Remiterea documentelor referitoare la marfă; Conformitatea mărfii cu stipulaţiile contractuale.

Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (de la Viena, 1980) în art. 30 enumeră obligaţiile vânzătorului. Conform textului, vânzătorul se obligă, în condiţiile prevăzute de contract şi de convenţie, să predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la mărfuri.

1.1 Obligaţia de predare a mărfii. Predarea mărfii constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la dispoziţia cumpărătorului la locul convenit în contract.

După cum se ştie, proprietatea lucrului vândut trece asupra cumpărătorului prin singurul efect al consimţământului părţilor, adică din momentul formării contractului de vânzare-cumpărare. S-a remarcat că predarea ca operaţiune materială „de a face”, ce succede celei voliţionale „de a da”, constituie o formalitate esenţială, deşi nu are efect prin ea însăşi să transmită proprietatea. Ea pune pe cumpărător în posesia lucrului vândut, oferindu-i astfel posibilitatea de a îndeplini actele de folosinţă în calitate de proprietar.

Codul civil român (art.1316) prevede trei forme de predare pentru bunuri mobile: predarea reală, predarea consensuală şi predarea simbolică. Predarea reală se caracterizează prin transferarea posesiei materiale a lucrului către cumpărător.

Predarea consensuală intervine în acele cazuri în care, în momentul vânzării nu poate interveni predarea materială, cum este cazul fructelor neculese sau atunci când cumpărătorul are deja posesia bunului cu un alt titlu, ca depozit, sechestru etc.

Predarea simbolică are loc atunci când, de exemplu, se remit cheile unui magazin în care se află bunurile sau înmânarea recepisei de depozit. Când este vorba de bunuri mobile incorporale, predarea simbolică se realizează prin remiterea titlurilor (borderouri, recipise). În legătură cu obligaţia de predare a mărfurilor, Convenţia de la Viena 1980 reglementează trei aspecte, şi anume:a. Locul predării mărfii; b. Anumite obligaţii ale vânzătorului, adiacente predării şi c. Momentul predării mărfurilor.

Locul predării mărfurilor. Conform prevederilor Convenţiilor de la Viena din 19 aprilie 1980, art. 31, dacă vânzătorul nu este ţinut să predea mărfurile într-un loc special, obligaţia de predare constă:1. când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite compărătorului;2. când, în cazurile nevizate de precedentul aliniat, contractul se referă la un bun individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate într-un loc special – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc;3. În celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului.

Momentul predării mărfurilor. În ce priveşte momentul predării mărfii, convenţia de la Viena, în art. 33 face o distincţie, după cum momentul predării este o dată fixă sau, aşa cum se întâmplă, de regulă, în comerţul internaţional, o perioadă de timp. Conform textului vânzătorul trebuie să predea mărfurile:1. dacă o dată este fixată prin contract sau determinată prin referire la contract, la acea dată; de obicei părţile stabilesc data livrării mărfii în contract. Însă data livrării poate fi dedusă şi din uzanţele consimţite de părţi sau din obişnuinţele care sau stabilit între ele (art. 9 al Convenţiei);2. Dacă perioada de timp este fixată prin contract sau determinată prin referire la contract, în orice moment în cursul acelei perioade, în afară de cazul în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului;3. în toate celelalte cazuri, într-un termen rezonabil, calculat la data încheierii contractului.

43

S-a remarcat, că ori de câte ori îndeplinirea obligaţiei de predare este dependentă de o faptă a cumpărătorului ( de exemplu, predarea unor documente pentru o fabrică, o maşină, un vapor), termenul pentru executare începe să curgă din momentul când cumpărătorul a săvârşit acea faptă. Atunci când sunt necesare permise sau licenţe de import sau de export, termenul pentru îndeplinirea obligaţiei de predare începe să curgă doar din momentul obţinerii autorizaţiilor respective.

1.2 Obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă. Conform dispoziţiilor art. 34 al Convenţiei de la Viena 1980, dacă vânzătorul este ţinut să remită documentele care se referă la mărfuri, el trebuie să execute această obligaţie la momentul, în locul şi în forma prevăzute de contract. În caz de remitere anticipată, vânzătorul păstrează, până la momentul prevăzut pentru remitere, dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor, cu condiţia că exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. Totuşi, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune – interese în conformitate cu convenţia.

1.3 Obligaţia de conformitate a mărfurilor. Prin conformitate se înţelege că bunul predat se află în cantităţile contractate şi posedă calităţile şi particularităţile prevăzute expres sau tacit în contract. Cu alte cuvinte, marfa predată de către vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale fără a avea defecte sau vicii. Momentul aprecierii conformităţii este cel al transmiterii riscurilor. Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care constituie obiectul contractului şi să precizeze unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a cantităţii, precum şi documentul ce atestă cantitatea. Conform uzanţelor cantitatea este atestată de documentul de transport care însoţeşte marfa, în funcţie de felul transportului.

1.4 Transmiterea drepturilor de proprietate şi a riscurilor. Transmiterea drepturilor de proprietate şi a riscurilor operează în condiţiile prevăzute de contract. Unii autori au remarcat că, deoarece în privinţa obligaţiei vânzătorului de a transmite proprietatea mărfii nu există prevederi legale, ceea ce se explică prin faptul că în practică părţile contractante au grijă să precizeze ele însele, prin contractul pe care-l încheie, momentul transmiterii proprietăţii în raport cu specificul contractului încheiat. De altfel, formulele utilizate în contractele de vânzare internaţională se referă la transmiterea proprietăţii, precum şi a riscurilor.

În acest sens, dreptul civil neo-latin a adoptat principiul fundamental, opus dreptului roman şi celui german – că simplul acord de voinţă are drept efect să opereze transferarea proprietăţii lucrului vândut de la vânzător la cumpărător (art. 971 Cod civil român).

Legislatorul nu se mulţumeşte cu această dispoziţie care produce un transfer de proprietate abstract şi dispune că vânzătorul este obligat să predea bunul vândut. Operaţia se descompune în două momente deosebite: primul de esenţă strict voliţională, deci abstractă, acela al acordului de voinţă şi cel de-al doilea moment, material, acela al predării efective, în sensul că bunul trebuie să fie pus în posesia cumpărătorului pentru al folosi conform utilităţii lui.

Rezultă că dreptul romano-german consacră formal această succesiune în două faze, acordul de voinţă care naşte obligaţie care e urmat de cea de a doua obiectul locului, tradiţia. În unele vânzări realizarea operaţiei presupune trei momente sau faze. La vânzările de genus, se adaugă faza individualizării sau specificării bunului, la vânzările de bunuri viitoare aceia a producerilor, iar în cazul vânzărilor de bunuri aparţinând altora se pune problema dobândirii lucrurilor de către vânzător.

Predarea în înţelesul conferit mai sus, de a pune pe cumpărător pe poziţia de a dobândi, pe lângă proprietatea abstractă şi posesiune materială a bunurilor, reprezintă o obligaţie aplicabilă tuturor vânzărilor, indiferent de obiectul lor, bunuri certe şi determinate, genus, bunuri viitoare, bunuri aparţinând în momentul acordului de voinţă unui terţ etc.

1.5 Obligaţia de garanţie pentru evicţiune. Prin evicţiune se înţelege pierderea proprietăţii sau a posesiei bunului ce face obiectul vânzării (total sau parţial) ori tulburarea cumpărătorului în executarea acestui drept, ce rezultă din valorificarea de către un terţ a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit de către cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune este reglementată în art. 41 al Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980. Acest art. dispune că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii. Prin urmare dacă părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare internaţională, ştiind că lucrul vândut este proprietatea unei terţe persoane vânzarea este valabilă. Această soluţie diferă de prevederile legislaţiilor naţionale ale statului.

Astfel, potrivit Codului Comercial Uniform al S.U.A. art. 2 – 312 (1), vânzătorul este obligat: să transmită dreptul de proprietate asupra mărfii şi acest transfer să fie legal, şi mărfurile livrate trebuie să fie libere de orice interes de asigurare, gaj sau alte impedimente, pe care cumpărătorul nu le cunoştea la momentul încheierii contractului. Prevederi similare întâlnim şi în Legea Republicii Moldova privind vânzarea de mărfuri din 3 iunie 1994, art. 14. Obligaţia de garanţie a vânzătorului există dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: Să fie vorba de o tulburare de drept; Cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării; Cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

La aceste trei condiţii se mai adaugă, uneori necesitatea unei acţiuni în justiţie intentată de către un terţ împotriva cumpărătorului.

1.6 Obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului. O altă obligaţie a vânzătorului este aceea de garanţie contra viciilor lucrului. Unii autori definesc viciile mărfii ca lipsa unei însuşiri inerente mărfii predate, care o face improprie destinaţiei ori folosirii normale sau îi micşorează valoarea sau valoarea de întrebuinţare. Alţi autori, definesc viciile ascunse, ca fiind defecte sau deficienţe calitative ale bunului vândut sau ale produselor livrate ori lucrărilor executate, care, existând în momentul predării bunului, n-au fost cunoscute dobânditorului şi nici nu puteau fi descoperite de el prin mijloacele obişnuite de verificare sau recepţie şi care fac ca bunul să nu poată fi întrebuinţat conform destinaţiei sale ori ca întrebuinţarea să fie într-atât micşorată încât se poate presupune că dobânditorul n-ar fi contractat sau n-ar fi plătit acelaşi preţ dacă le-ar fi cunoscut. Vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului numai dacă acestea existau în momentul vânzării, indiferent dacă efectele au apărut ulterior acestui moment.

1.7 Obligaţia de conservare a mărfurilor. Această obligaţie este comună ambelor părţi şi este reglementată în

44

Capitolul V, Secţiunea VI a Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980. Obligaţia de conservare a mărfurilor constituie o aplicare a principiului colaborării care trebuie să existe între părţi. Conform art. 85, când cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plăteşte preţul, în cazul în care plata preţului şi predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul dacă are mărfurile în posesia sau sub controlul său, trebuie să ia măsuri rezonabile pentru ale asigura conservarea, ţinând seama de împrejurări. El este îndreptăţit să le reţină până ce va obţine de la cumpărător rambursarea cheltuielilor sale rezonabile. 2. Obligaţiile cumpărătorului.

În baza contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională cumpărătorul are două obligaţii principale şi anume: să plătească preţul mărfii şi să preia mărfurile predate. Aceste obligaţii sunt stipulate şi în Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 (art. 53 – 59 şi respectiv art. 60). Conform prevederilor Convenţiei, cumpărătorul mai are obligaţia de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfii în condiţiile şi cu consecinţele prevăzute în art. 65, precum şi obligaţia de conservare a mărfurilor în anumite situaţii specifice reglementată de art. 86 – 88. Cumpărătorul suportă şi cheltuielele vânzării dacă în contract nu este stipulat contrariul.

2.1 Obligaţia de plată a preţului.Preţul este suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat.

Preţul corespunde valorii lucrului vândut. Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1. Să fie fixat în bani;2. Să fie determinat sau determinabil;3. Să fie sincer şi serios.

Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, contractul este nul absolut, cel puţin ca vânzare-cumpărare deoarece îi lipseşte un element esenţial asupră căruia trebuie să se realizeze acordul de voinţă.

Preţul trebuie să fie fixat în bani. Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa vânzării. Dacă înstrăinarea unui lucru se face nu pentru bani, dar în schimbul altui lucru, pentru stingerea unei obligaţii sau în schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat vânzare-cumpărare , dar în schimb, o dare în plată sau alt contract, eventual contract nenumit. Preţul să fie determinat sau determinabil. Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare este necesar ca preţul să fie precizat în contract – sed et certum pretium esse debet.

Determinarea preţului poate fi făcută direct şi concomitent cu acordul de voinţă a părţilor prin negociere sau prin aderare pură şi simplă a cumpărătorului la preţurile fixe, expuse sau fixate concomitent. De asemenea, şi vânzătorul poate să adere la oferta de cumpărare înaintată de cumpărător în care acesta stabileşte singur preţul.

Preţul trebuie să fie real. Pentru a fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercială, preţul trebuie să fie real adică să existe efectiv şi să se plătească de către cumpărător. Dacă preţul stabilit de părţi este fictiv sau derizoriu, contractul de vânzare-cumpărare este nul deaoarece obligaţia cumpărătorului – în lipsa preţului sau a caracterului său derizoriu – este fără obiect, iar obligaţia vânzătorului este fără cauză. Dacă preţul este stabilit în raport cu greutatea mărfurilor, în caz de îndoială se ia în considerare greutatea netă.

Locul şi data plăţii preţului. De regulă, părţile prevăd în contractul de vânzare-cumpărare internaţională locul unde şi momentul în care se va efectua plata preţului. Dacă în contract nu s-a stipulat nimic în această privinţă, cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi la locul în care se face predarea lucrului vândut (art. 1362 Codul civil român).

Conform dispoziţiilor art.57 al Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980, locul plăţii dacă nu e prevăzut în contract el este cel de la locul stabilimentului vânzătorului, iar dacă plata preţului trebuie să se efectueze contra livrării documentelor ori contra livrării mărfii, ea se va efectua la locul acestor livrări. O stipulaţie similară întâlnim în art. 19 al Legii Republicii Moldova privind vânzarea de mărfuri. Deci vânzătorul îşi schimbă stabilimentul după încheierea contractului el trebuie să suporte orice mărire de cheltuieli accesorii plăţii.

2.2 Obligaţia de preluare a mărfii vândute. Pe lângă obligaţia de plată a preţului, cumpărătorul are şi obligaţia de a prelua marfa vândută. Această obligaţie este corelată cu obligaţia vânzătorului de a preda lucrul. Vânzătorul nu poate fi obligat a preda lucrul decât dacă cumpărătorul este ţinut în aceeaşi măsură de al lua în primire, asigurându-se, astfel, una din finalităţile contractului, aceea de a pune lucrul în stăpânire de fapt şi de drept a cumpărătorului. Luarea în primire a bunului vândut se face la data şi locul convenit de părţi în contract. Dacă nu au stabilit un termen preluarea bunului se va face potrivit principiilor generale, imediat după realizarea codului de voinţă sau la cererea vânzătorului. Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 în art. 60 prevede, că obligaţia cumpărătorului de a relua predarea constă: a) în îndeplinirea oricărui act care se poate aştepta în mod rezonabil din partea lui pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea; şi b) în preluarea mărfurilor.

2.3 Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării. Prin cheltuieli de vânzare se înţeleg cheltuielile ocazionate de vânzare, de exemplu, celuielile de redactare a contractului, onorariile de avocaţi etc. Aceste cheltuieli sunt distincte de cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare etc.) care sunt în sarcina vânzătorului, şi cheltuielile de ridicare a lucrului, aflate în sarcina cumpărătorului cu excepţia cazului când părţile sau înţeles altfel.

În baza art. 754 – 755 Cod civil al Republicii Moldova, care se aplică şi în materie comercială, în lipsa stipulaţiei contrare, cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului. Deci, dacă părţile nu au convenit altfel, cheltuielile vânzării vor fi suportate de către cumpărător.

2.4 Obligaţia de conservare a mărfii şi prevederile comune pentru vânzător şi cumpărător cu privire la această obligaţie. În cazul în care cumpărătorul a primit mărfurile şi înţelege să+şi exercite dreptul de ale refuza în baza contractului (sau a convenţiei), el trebuie să ia măsuri rezonabile, în raport cu împrejurările, pentru a le asigura conservarea. Cumpărătorul este îndreptăţit să reţină mărfurile până când obţine de la vânzător rambursarea cheltuielilor sale rezonabile (art. 86 par. I). Convenţia instituie astfel, în mod simetric, un drept de retenţie şi în favoarea cumpărătorului.

Dacă mărfurile expediate cumpărătorului au fost puse la dispoziţia acestuia la locul lor de destinaţie, iar cumpărătorul îşi exercită dreptul de a le refuza, el trebuie să le ia în posesia pe seama vânzătorului, cu condiţia de a o putea să o facă fără

45

plata preţului şi fără inconveniente sau cheltuieli nerezonabile. Cumpărătorul nu este ţinut la această obligaţie, dacă vânzătorul este prezent la locul de destinaţie a mărfurilor sau dacă se află acolo o persoană care are calitatea de a prelua mărfurile pe seama sa.

4. Consecinţele de neexecutare a contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională.4.1 Excepţia de neexecutare a contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională.

Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele stipulate în contractul de vânzare internaţională. Nerespectarea obligaţiilor contractuale produce consecinţele reglementate de legislaţia comercială internaţională. Potrivit legii, în cazul în care una dintre părţi nu îşi execută una din obligaţiile asumate, cealaltă parte este îndreptăţită să vizeze de excepţia de neexecutare să ceară rezoluţiunea contractului, ori să ceară executarea obligaţiei în cauză. Ca urmare a neexecutării a obligaţiilor din contract, creditorul are opţiune între mai multe posibilităţi (potrivit dispoziţiilor din dreptul comun) care pot fi: de a invoca exceptio non adimpleti contractus; de a cere executarea silită ( în natură sau în echivalent ), sau să pretindă rezoluţia contractului.

Excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată de oricare dintre părţi, ori de câte ori cealaltă parte, ulterior contractului se află într-o stare conomică atât de rea, încât există juste motive de temere că ea nu-şi va putea executa o parte esenţială a obligaţiilor sale. Aşa cum se cunoaşte în contractele sinalagmatice, oricare dintre părţi este îndreptăţită să refuze, să îşi execute obligaţia proprie cât timp cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă. Deci excepţia de neexecutare constituie un mijloc de apărare, care poate fi folosit atât de vânzător cât şi de cumpărător.

Temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, conexiunea obligaţiilor reciproce. Plecând de la acest raport de cauzalitate, în situaţia în care una din părţi nu şi-a executat obligaţia ce-i revine, partea care şi-a executat-o pe a sa ori este gata să o execute, poate solicita desfacerea contractului sau să refuze executarea lui până când cealaltă parte nu-şi execută obligaţia ce-i revine. De exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare internaţională cumpărătorul s-a obligat să deschidă un acreditiv cu trei luni înainte de termenul de livrare a mărfurilor. În cazul în care cumpărătorul nu şi-a asumat obligaţia asumat, vânzătorul nu este obligat să efectueze livrarea, apărându-se faţă de cererea cumpărătorului prin invocarea excepţiai non adimpleti contractus. Excepţia de neexecutare a contractului devine operantă în prezenţa următoarelor condiţii cumulative: 1. să existe o neexecutare, fie chiar parţială dar importantă a obligaţiilor stabilite în contract;2. neexecutarea obligaţiei să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, dar unor circumstanţe care nu-i

sunt imputabile;3. raportul contractual să presupună îndeplinirea simultană a prestaţiilor stipulate în contract.

4.2 Rezoluţiunea contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională. Neexecutarea obligaţiilor contractuale de vânzare-cumpărare comercială internaţională poate avea drept consecinţă rezoluţiunea contractului. Rezoluţinea este desfiinţarea cu efect retroactiv a unui contract de vânzare-cumpărare internaţională cu executare imediată, la iniţiativa uneia dintre părţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei.

Rezoluţiunea contractului poate fi declarată de către partea interesată în următoarele condiţii:a. Să existe o executare totală sau parţială a obligaţiilor uneia din părţi;b. Neexecutarea respectivă să fie imputabilă debitorului acelei obligaţii. Dacă neexecutarea se datorează unei cauze fortuite,

se pune problema riscului contractului.Rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiilor de către vânzător. Conform dispoziţiilor Convenţiei Naţiunilor Unite

de la Viena putem menţiona că rezoluţiunea contractului poate fi declarată de către cumpărător în următoarele cazuri:o Atunci când neexecutarea de către vânzător a uneia din obligaţiile sale contractuale constituie o încălcare esenţială a

contractului;o Atunci când vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător sau declară că nu le va preda în

termenul astfel acordat (art 49);O declaraţie de rezolvire a contractului are efect doar dacă este făcută prin notificare către cealaltă parte. (art. 26 al

Convenţiei de la Viena). Din dispoziţiile Convenţiei de la Viena rezultă următoarele caracteristici privind regimul juridic al rezoluţiunii contractului pentru neexercitarea obligaţiilor de către vânzător:o Rezoluţiunea este extrajudiciară deoarece „se declară” (se subînţelege unilateral) de către cumpărător conform articolului

49;o Declaraţia de rezolvire a contractului nu are efect decât dacă este făcută prin notificare de către cealaltă parte;o Instanţa nu poate acorda vânzătorului un termen de graţie.

Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către cumpărător. În baza art. 64 alin I al Convenţiei de la Viena, vânzătorul poate declara contractul rezolvit în următoarele condiţii:o Dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii ce rezultă pentru el din contract sau din convenţie constituie o

contravenţie esenţială la contract; sau o În cazul în care cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului ori nu preia mărfurile predate în termenul

suplimentar acordat de vânzător în conformitate cu alin. I al art. 63, sau dacă declară că nu o va face în termenul astfel acordat.

Regimul juridic al rezoluţiunii contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către cumpărător se aseamănă cu cel aplicabil vânzătorului, în plus cumpărătorul ete de drept în întârziere în cazul neplăţii preţului la scadenţă (art. 59).

4.3 Rezilierea contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională. Rezilierea este desfiinţarea pe viitor ex nunc a contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională cu executare succesivă în timp, ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia din părţi, din cauze imputabile acesteia. Prestaţiile anterioare rezilierii rămân neatinse.

La fel ca şi rezoluţiunea, rezilierea poate opera fie de plin drept, fie în baza unui pact comisoriu, convenit de părţi. În

46

primul caz ea trebuie constatată şi pronunţată de către organul de jurisdicţie, iar în cel de-al doilea caz operează în puterea convenţiei părţilor, intervenţia organului de jurisdicţie fiind necesară numai dacă există diferend între acestea cu referire la modul de interpretare sau în ce priveşte executarea acelei convenţii.

După cum am menţionat, domeniul de incidenţă al rezilierii se restrânge numai la contractele cu executare succesivă. În cazul unor asemenea contracte pot exista două situaţii sub aspectul neexecutării de către una din părţi a dreptului de a declara contractul desfiinţat, şi anume:a. Dacă neexecutarea de către un contractant al obligaţiei sale privind o anumită livrare se înfăţişează ca încălcare esenţială a

contractului, celălalt contractant poate declara contractul desfiinţat cu privire la livrarea respectivă;b. Atunci când neexecutarea de către una din părţi a unei obligaţii privind livrarea creează pentru cealaltă parte motive

serioase să creadă că se va produce o încălcare esenţială a contractului referitor la obligaţiile viitoare, acea parte are facultatea să declare contractul desfiinţat pentru viitor cu condiţia ca o atare declaraţie să fie făcută într-un termen rezonabil.

Producând efecte numai pentru viitor, rezilierea nu vizează ceea ce s-a executat până la momentul consumării ei. Prestaţiile executate până la acek moment nu sunt supuse restituirii. Ele sunt pierdute. În mod firesc, ulterior rezilierii nu se mai execută prestaţii în baza contractului desfiinţat. Dacă totuşi s-ar îndeplini acte de executare de către una din părţi şi după acest moment, prestaţiile respective sunt supuse restituirii celui care le-a executat.

5. Prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri. Pe plan internaţional prescripţia în materie de vânzare internaţională de mărfuri este reglementată de Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974 şi de Protocolul de modificare acestei Convenţii, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980. Noua reglementare s-a considerat a înlesni dezvoltarea comerţului internaţional prin precizarea necesară a unor termeni de prescripţie în materie de vânzare internaţională de bunuri corporale.

Convenţia determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător născute dintr-un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenţie la contract, rezilierea sau nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui interval de timp. Convenţia desemnează acest interval de timp prin expresia termen de prescripţie ( art. 1 alin. 2 al Convenţiei). Conform art. 8 al Convenţiei termenul de prescripţie este de patru ani. Însă în art. 23 Convenţia instituie o limitare generală a termenului de prescripţie. Textul prevede, că fără a se ţine seama de dispoziţiile Convenţiei, orice termen de prescripţie expiră cel mai târziu 10 ani după data la care a început să curgă în conformitate cu reglementările Convenţiei. Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată ( art. 9 alin. 1).

Cât priveşte încetarea curgerii termenului de prescripţie convenţia reglementează trei cauze:1. îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv a unei proceduri judiciare împotriva debitorului;2. Îndeplinirea de către creditor oricărui act care are efect întreruptiv de prescripţie conform legii statului unde debitorul îşi

are sediul;3. recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor.

Ca efect al întreruperii termenului de prescripţie prin recunoaştere, un nou termen de prescripţie de 4 ani începe să curgă, de la data recunoaşterii. Acest termen nou este tot unul de prescripţie a dreptului la acţiune a creditorului. Ca regulă, prevederile Convenţiei privind termenul de prescripţie sunt imperative. Astfel art. 22 alin. 1 stipulează în mod expres că termenul de prescripţie nu poate fi modificat, nici cursul său schimbat printr-o declaraţie al părţilor sau pe calea unui acord între ele. În art.24 Convenţie stipulează că expirarea termenului de prescripţie nu este luat în considerare în orice procedură decât dacă ea este invocată de către partea interesată. Efectul prescripţiei constă în faptul că nici un drept nu este recunoscut şi nici nu devine executoriu în nici o procedură începută după expirarea termenului de prescripţie (art. 25). Efectul prescripţiei nu se produce în două cazuri: când prescripţia nu este invocată de către partea interesată şi atunci când dreptul este invocat pe cale de excepţie.

Invocarea pe cale de excepţie este riguros reglementată de Convenţie, care în art. 25 alin 2 precizează că, fără a se ţine seama de expirarea termenului de prescripţie, o parte poate invoca un drept şi poate să-l opună celeilalte părţi ca mijloc de apărare sau ca mijloc de compensaţie cu condiţia în acest din urmă caz:a. ca cele două creanţe să fie născute din acelaşi contract sau din mai multe contracte încheiate în cursul aceleiaşi tranzacţii,

sau b. ca respectivele creanţe să fi putut face obiectul unei compensaţii la un moment oarecare mai înainte de expirarea

termenului de prescripţie.Cât priveşte calcularea termenului de prescripţie Convenţia stipulează, că termenul de prescripţie este calculat astfel

încât să expire la miezul nopţii al zilei a cărei date corespunde celei la care termenul a început să curgă. Termenul de prescripţie este calculat prin referire la data locului unde procedura a fost angajată (art.28 alin. 2) în privinţa datei se aplică lex fori.

TAMA 11. CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL

I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CONTRACTULUI INTERNAŢIONAL DE TRANSPORT 1. Particularităţile şi definirea contractului internaţional de transport

Existând diverse modalităţi de transport, conform clasificării precedente, vor exista tot atâtea forme contractuale de executare a transporturilor, în mod firesc după natura acestora, care s-au cristalizat de-a lungul timpului şi s-au reflectat într-o varietate de reglementări juridice. În această diversitate se întâlnesc, cu toate acestea, şi elemente comune sau puncte de convergenţă de natură a duce la posibilitatea unei caracterizări generale a contractului de transport pentru toate categoriile de

47

transport. S-a arătat că structura raporturilor juridice care se stabilesc prin încheierea oricărui contract de transport prezintă şi anumite caractere comune, anume principii aplicabile tuturor categoriilor de transport, determinate în primul rând de caracterul unitar, autonom şi specific al acestei instituţii juridice care permite astfel o analiză ştiinţifică distinctă, în cadrul unei abordări teoretice cu caracter general.

Cele mai importante principii care guvernează transportul internaţional sunt aceleaşi ce guvernează şi transportul intern. Acestea sunt: rapiditatea, fluiditatea, siguranţa, la care se adaugă unele principii specifice ramurii respective. Conceptul de transport internaţional include un sistem de comunicaţii care depăşeşte frontierele naţionale ale statelor. Acest concept defineşte cooperarea dintre două sau mai multe state şi managementul şi structurarea subsistemelor, aşa încât acestea să se subsumeze sistemului internaţional respectiv. Contractul de transport este autonom în sensul că raporturile pe care le stabileşte sunt independente de cele dintre expeditor şi beneficiar, care au la bază un alt contract, de obicei de furnizare, care este impozabil cărăuşului.

În literatura de specialitate s-a remarcat că, prin natura sa, contractul de transport se caracterizează prin existenţa unor raporturi patrimoniale, reglementate potrivit principiului echivalenţei prestaţiilor. Contractul de transport face parte din categoria prestărilor de servicii, deşi în unele cazuri îi sunt caracteristicile şi elementele executării de lucrări. Este un contract cu titlu oneros, sinalagmatic şi în cele mai multe cazuri consensual. În cazul când contractul îl constituie scrisoarea de trăsură sau un alt asemenea document, atunci contractul de transport este real, deoarece i-a naştere din momentul predării mărfii. Contractul de transport dispune de caracteristicile proprii care îl individualizează faţă de celelalte contracte printre care se menţionează:

a) obiectul contractului îl constituie o activitate ce ţine de deplasarea de persoane sau de bunuri;b) cărăuşul îşi prestează serviciile sale în mod profesionist;c) contractul de transport este autonom faţă de celelalte contracte, care i-au dat naştere;d) gestiunea comercială şi tehnică a transportului.

2. Participanţii la contractul internaţional de transport Contractul de transport, spre deosebire de alte contracte comerciale, dă naştere obligaţiilor pentru trei participanţi:

cărăuşul, expeditorul, care sunt părţi contractuale şi destinatarul, care deşi nu şi-a exprimat acordul la încheierea contractului are totuşi obligaţii faţă de transportator stabilite de normele legale. Trei participanţi apar în cazul transportului de mărfuri, iar în cazul transportului de pasageri avem doi participanţi, care sunt şi părţi ale contractului.

CărăuşulCărăuşul este principalul subiect al contractului de transport, necesitatea participării lui fiind dictată de natura

prestaţiei ce individualizează contractul – transportarea în spaţiu a mărfurilor sau a persoanelor. Prin contract transportatorul îşi asumă obligaţia să transporte sau să facă a se transporta încărcătura sau călătorul dintr-un punct de plecare stabilit în altul de sosire.

CălătorulTransportul de persoane, în orice caz va avea ca subiect al contractului persoana fizică care va fi transportată de

cărăuş la locul de destinaţie indicat în contract. Pentru ca contractul să fie valabil nu importă calitatea călătorului de a fi sau nu comerciant.

ExpeditorulExpeditorul devine subiect al contractului de transport în cazul transportului de mărfuri. În calitate de expeditor poate

apărea atât proprietarul bunului care în baza altui contract (vânzare-cumpărare, arendă etc.) are obligaţia de a transporta marfa până la punctul indicat de cealaltă parte a contractului, ci şi o altă persoană care acţionează în baza împuternicirii proprietarului mărfii.

DestinatarulDrepturile şi obligaţiile stabilite de contractul de transport pentru destinatar sunt absolut autonome de cele ale

expeditorului şi ale cărăuşului. Acestea apar din momentul în care marfa sosită la destinaţie este pusă la dispoziţia destinatarului.3. Încheierea contractului internaţional de transport

3.1. Condiţiile de fondCa şi alte contracte comerciale, contractul de transport are ca elemente constitutive capacitatea părţilor,

consimţământul de a încheia tranzacţia, obiectul contractului şi cauza. Aceste elemente fac contractul de transport valabil. Capacitatea părţilor de a fi părţi ale contractului de transport este stabilită de normele de drept ale ţărilor de reşedinţă. Pentru acest contract manifestă interes capacitatea cărăuşului. Astfel, pentru ca o persoană să-şi asume obligaţiile de cărăuş în baza contractului de transport vor fi necesare următoarele:

a) calitatea de comerciant al cărăuşului;b) existenţa licenţei sau permisului necesare pentru practicarea transportului.

Transportul ca activitate economica face parte din categoria celor licenţiate. Pentru obţinerea licenţei întreprinderea solicitantă trebuie să corespundă condiţiilor stabilite de legislaţia ţării care acordă licenţa, după cum urmează:

a) profesionalismul întreprinderii (întreprinderea va trebui să angajeze persoane capabile de a exploata mijloacele de transport, de a dirija transportul etc.);

b) dotarea tehnică a întreprinderii (legislaţiile multor ţări stabilesc condiţia ca întreprinderea, până la obţinerea licenţei, să dispună de mijloace de transport adecvate proprii sau închiriate);

c) existenţa unor contracte încheiate, care vor permite derularea activităţii de transport (de exemplu, în transportul auto pentru a obţine permisul pentru a practica transportul de pasageri pe o anumită rută va fi necesar ca solicitantul până la obţinerea licenţei să încheie contracte cu staţiile de deservire a transportului auto la punctul de plecare şi cel de sosire;

48

Cerinţele înaintate faţă de consimţământul părţilor în vederea încheierii contractului sunt identice celor existente şi pentru celelalte contracte, cu unele aspecte particulare numai transportatorului.

Consimţământul la încheierea contractului de transport, cărăuşul şi-l exprimă prin ofertarea permanentă a condiţiilor contractului, condiţii care sunt invariabile pe perioade de timp destul de mari. Cărăuşul îşi asumă obligaţia de a transporta ori de câte ori îi este acceptată oferta.

Obiectul contractului constă din obligaţiile asumate de părţi pentru executarea contractului, obligaţii care în marea lor măsură sunt stabilite de legislaţie şi nu de părţi. Caracterul licit sau ilicit al contractului prezintă unele particularităţi care sunt determinate fie de natura obiectului transportat (mărfuri de mari gabarite, substanţe radioactive, armament etc.), fie de ruta aleasă de părţi (zone interzise navelor civile). Condiţiile impuse pentru cauza juridică sunt absolut identice cu condiţiile impuse pentru cauza celorlalte contracte comerciale.

3.2. Condiţiile de formăContractul de transport internaţional atât de pasageri, cât şi de mărfuri trebuie să fie întocmit în formă scrisă. În

dependenţă de tipul transportului, legislaţia stabileşte documentul ce atestă documentul de transport (în cele mai multe cazuri se numeşte scrisoare de trăsură), numărul de exemplare în câte trebuie întocmit (trei sau patru), rechizitele documentului ş.a. Este de menţionat faptul, că contractul de transport poate apărea în forma mai multor documente. Apariţia unui sau altui document de transport este în dependenţă de tipul transportului (rutier, maritim, feroviar, fluvial, aerian), în funcţie de ruta aleasă (ruta regulată sau neregulată) şi alte aspecte. Cele mai răspândite documente în acest sens rămân a fi scrisoarea de trăsură, foaia de trăsură, conosamentul (în transportul maritim). În cazul transportului de pasageri, documentele ce atestă contractul de asemenea diferite. Desigur, cel mai utilizat este biletul de călătorie, procurat de călător pentru fiecare călătorie aparte. Însă legislaţiile unor ţări prevăd şi existenţa legitimaţiei de călătorie (transport feroviar) care în esenţă este acelaşi bilet de călătorie.

Documentele de transport mai pot fi clasificate în: la purtător, nominative (acceptate în transportul feroviar, aerian şi rutier) sau la ordin.4. Clauzele obligatorii ale contractului internaţional de transport

Clauzele obligatorii uni contract de transport sunt acelea, pe care legea le stabileşte ca fiind necesare de a le include în documentul de transport. Astfel, documentele de transport va trebui să conţină următoarele:1. Denumirea documentului de transport

- tipul transportului folosit (feroviar, auto etc);- varietate contractului de transport (se are în vedere contractul de transport în sens clasic, sau varietăţile de

transport ce includ şi elemente de închiriere);- mijlocul de transport folosit.

2. Identificarea mărfii transportate sau a călătoruluiDe obicei, identificarea mărfii are loc după aceleaşi criterii cum a fost identificată în contractul de bază (vânzare-

cumpărare), deci parametrii cantitativi şi calitativi. La fel, se impune indicarea valorii acesteia. În mod imperativ, legiuitorul cere ca expeditorul să comunice transportatorului despre calităţile specifice ale mărfii (inflamabile, fragile, explozibile etc.). Cât priveşte identificarea călătorului, acesta se utilizează mai des în transportul aerian şi cel maritim, în celelalte cazuri biletul fiind la purtător.3. Datarea contractului

Orice document de transport va prevedea data încheierii lui, cel mai des fiind şi data predării mărfii pentru transportare.3. Părţile contractante

Se va indica denumirea şi sediile expeditorului şi cea a cărăuşului. Indiferent dacă expeditorul activează pe riscul său sau din însărcinarea unei alte persoane ce are obligaţia de a transporta marfa, ca parte a contractului va fi considerat numai expeditorul.4. Natura documentului de transport

Aceasta este obligatorie numai în cazul posibilităţii existenţei documentelor de transport la purtător, la ordin sau nominativ.5. Preţul transportul

Preţul transportului devine clar pentru părţi, mai cu seamă, în cazul transportării pe rute regulate unde tarifele sunt unice pentru orice client. 6. Semnăturile părţilor

Existenţa semnăturilor părţilor pe documentul de transport are dublă semnificaţie:- dovada încheierii contractului de transport;- dovada transmiterii şi respectiv primirii mărfii spre transportare.

5. Drepturile, obligaţiile şi răspunderea părţilor contractului internaţional de transport 5.1. Drepturile, obligaţiile şi răspunderea expeditoruluiExpeditorul este obligat să dea cărăuşului – odată cu bunurile ce urmează a fi transportate. În baza legii comerciale,

expeditorul se poate desemna el însuşi ca destinatar. Expeditorul are totodată obligaţia să încredinţeze cărăuşului actele de vamă sau actele ce ar fi de trebuinţă. Este stipulat în mod expres că expeditorul este răspunzător de cuprinsul şi regularitatea acestor documente. Expeditorul are dreptul să suspende transportul şi să ceară restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor altei persoane, decât aceea arătată în scrisoarea de trăsură, ori să dispună cum va crede de cuviinţă cu privire la transportul lucrurilor. Expeditorul este obligat, dacă nu s-a stipulat altfel, la plata preţului transportului. La fel expeditorul are obligaţia de a încărca marfa. Încărcarea mărfurilor presupune deplasare bunurilor în interiorul mijlocului de transport, aşezarea lor în perfectă ordine, luarea măsurilor împotriva sustragerilor.

49

Drepturile şi obligaţiile expeditorului sunt corelate cu cele ale cărăuşului, expeditorul şi cărăuşul aflându-se într-un raport comercial de cooperare în vederea realizării obligaţilor contractuale asumate.

5.2. Drepturile, obligaţiile şi răspunderea transportatoruluiÎn toate reglementările internaţionale se stipulează obligaţia transportatorului de a face expediţia lucrurilor „în bună şi

cuvenită formă”, adică în cele mai bune condiţii. Dacă din caz fortuit sau forţă majoră, transportatorul este împiedicat sau în întârziere, transportatorul are obligaţia să notifice de îndată pe expeditor.

La fel transportatorul mai are următoarele obligaţiuni:- punerea la dispoziţia expeditorului a mijlocului de transport corespunzător;- preluarea mărfii de la expeditor;

Totodată, aceste două obligaţii nu-i sunt imputabile cărăuşului dacă contractul de transport are un caracter real (atunci când contractul se consideră încheiat din momentul predării mărfurilor şi eliberării scrisorii de trăsură, cum ar fi contractul de transport feroviar).

- eliberarea documentului de transport;- parcurgerea rutei stabilite;- transportarea în cadrul termenului fixat;- identificarea şi avizarea destinatarului despre sosirea mărfii (dacă acest lucru este stipulat expres în contract;- eliberarea încărcăturii la locul şi data convenite;- descărcarea mărfurilor (dacă este stipulat în contract);- conservarea mărfurilor pe întreg termenul transportării.

Obligaţia transportatorului încetează din momentul în care lucrurile au ajuns la destinatar. Transportatorul răspunde de pierderea sau stricăciunea lucrurilor ce i-au fost încredinţate spre transport. Stricăciunile

urmează a se proba potrivit dispoziţiilor legii. Expeditorul poate fi autorizat de către justiţie să ceară restituirea lucrurilor transportate cu sau fără cauţiune.

Dacă efectuarea transportului are loc cu întârziere, transportatorul pierde o parte din preţul transportului. Paguba datorată pierderii sau stricăciunii se calculează potrivit preţului curent al lucrărilor transportate. Preţul curent se stabileşte după listele bursei sau după mercuriale, scăzându-se cheltuielile ce întotdeauna se fac în caz de pierdere sau de stricăciune.

5.3. Drepturile, obligaţiile şi răspunderea destinataruluiDestinatarul are dreptul să verifice – în momentul predării – starea în care se află lucrurile transportate. La primirea

bunurilor transportate, destinatarul are obligaţia să plătească ceea ce doreşte pentru transport potrivit scrisorii de trăsură, precum şi toate celelalte cheltuieli.

Primirea fără rezerve a bunurilor transportate de către destinatar şi plata portului – chiar când plata a fost făcută înainte – sting orice acţiune contra cărăuşului.

Aşadar, principalele îndatoriri şi răspunderi ale destinatarului constau în:- luarea în primire a mărfurilor şi verificarea acestora;- eliberarea mijlocului de transport;- plata sumelor restante, cauzate de întârzierea executării obligaţiilor indicate mai sus;- să-şi rezerve dreptul de a se adresa către cărăuş pentru acoperirea daunelor cauzate de transport.

II. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE TRANSPORT RUTIER

1. Definirea contractului internaţional de transport rutier Transportul rutier se realizează direct şi rapid, din poartă în poartă (door to door). Transportul direct permite o mai

bună conservare a mărfii şi reducerea cheltuielilor cu ambalarea şi manipularea intermediară. De regulă, prin intermediul transportului rutier se expediază mobilă, legume şi fructe, bunuri de larg consum, articole electronice, articole de cosmetică şi farmacie şi altele de acelaşi gen. Contractul de transport rutier internaţional este un contract de transport de mărfuri pe şosele, efectuat cu titlu oneros, cu vehicule, când locul primirii mărfii de la expeditor şi locul predării lor destinatarului sunt situate în ţări diferite, dintre care cel puţin una este ţară contractantă (parte la CMR), indiferent de domiciliul sau sediul şi de naţionalitatea părţilor contractante. Convenţia privind contractul de transport internaţional pe şosele, defineşte vehiculele ca fiind automobilele, vehiculele particulate, remorcile şi semiremorcile.2. Cadrul juridic aplicabil contractului internaţional de transport rutier

La 23 martie 1948, la Geneva, s-a înfiinţat Uniunea Internaţională a Transporturilor Rutiere – IRU, prin contribuţia asociaţiilor naţionale din 8 ţări europene: Anglia, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Norvegia, Olanda şi Suedia. În prezent IRU are peste 150 de membri. În 1949, IRU a primit din partea Consiliului economic şi social al ONU (ECOSOC) statutul de organ consultativ al acestuia. Uniunea respectivă a desfăşurat o intensă activitate potrivit obiectivelor ce şi le-a propus, acţionând în sensul elaborării unor instrumente juridice care să reglementeze în detaliu domeniul transporturilor rutiere. Astfel, prin contribuţia sa şi a Comisiei economice ONU pentru Europa a fost adoptată la Geneva, în 1956, Convenţia privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), intrată în vigoare în 1961, la care, în prezent, sunt părţi peste 24 de ţări europene, printre care şi Republica Moldova. Alături de ţările europene la convenţie a aderat şi Tunisia. CMR a fost modificată prin Protocolul de la Geneva în 1978 şi care a intrat în vigoare în 1986. CMR are ca obiect reglementarea în manieră uniformă a condiţiilor contractului de transport şi răspunderea transportatorului.

50

A mai fost adoptată o convenţie de o importanţă deosebită pentru transportul internaţional şi anume: Convenţia vamală, referitoare la transporturile internaţionale de mărfuri sub acoperirea carnetului TIR de la Geneva din 1959. Ulterior această Convenţie a fost abrogată şi înlocuită cu o nouă Convenţie în 1975 şi la care Republica Moldova este parte;

Alături de CMR şi Convenţia TIR, reglementării transportului rutier pe plan internaţional au fost consacrate şi un şir de alte acte normative internaţionale, cum ar fi:

- Convenţia privind circulaţia rutieră şi Protocolul privind semnalizarea rutieră, încheiate la Geneva în 1949, completate la Viena, în 1968;

- Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere, adoptată la Strasbourg în 1964;- Acordul european asupra marilor drumuri de circulaţie internaţională (AGR);- Acordul european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaţionale

(AETR) de la Geneva din 1970;- Acordul european referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase (ADR), încheiat la Geneva în

1957;- Acordul cu privire la transporturile internaţionale de produse perisabile şi cu privire la mijloacele de transport speciale

care trebuie folosite pentru aceste transporturi (ATP) de la Geneva din 1970 etc.3. Domeniul de aplicare a Convenţiei de la Geneva privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele (CMR)

CMR se aplică oricărui transport internaţional de mărfuri, în cazul în care pentru un astfel de transport a fost încheiat un contract de transport de mărfuri pe şosele, cu titlu oneros, cu vehicule, dacă locul primirii mărfurilor şi locul prevăzut pentru eliberare, aşa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două ţări diferite, din care cel puţin una este ţara contractantă, independent de domiciliul şi de naţionalitatea părţilor contractante. Această convenţie se aplică pe întreg lanţul de transport, chiar dacă pe parcurs apar porţiuni când autocamioanele sunt încărcate în vagoane sau pe nave. Marfa rămâne în răspunderea cărăuşului rutier.

De regulă, în transportul rutier de mărfuri în trafic internaţional, în comparaţie cu transportul feroviar de mărfuri, nu mai intervine o altă organizaţie de transport rutier. Parcursul rutier este efectuat cu acelaşi vehicul de către acelaşi cărăuş, potrivit contractului care nu-l angajează decât pe acesta; nu se ţine seama, în materie contractuală, de legislaţia unei ţări de tranzit. CMR este în mod larg inspirată din Convenţia de la Berna referitoare la transporturile feroviare internaţionale (CIM), de la care a preluat ad litteram un mare număr de dispoziţii.

Dispoziţiile CMR sunt de drept strict şi trebuie în consecinţă aplicate; art.1 par.5 intrezice să se aducă modificări pe care de acorduri speciale între două sau mai multe state contractante şi art.41 proclamă nulitatea absolută a oricărei stipulaţii care ar deroga de la Convenţie. Însă, potrivit art.1 par.4, statele contractante au dreptul să excludă din domeniul de aplicare al Convenţiei traficul mic de frontieră ori să autorizeze folosirii scrisorii de trăsură reprezentative a mărfii în transporturile efectuate exclusiv pe teritoriul lor. Trebuie, de asemenea, avut în vedere că CMR a fost redactată în limbile franceză şi engleză, cele două versiuni fiind oficiale. 4. Încheierea contractului internaţional de transport rutier de mărfuri. Scrisoarea de trăsură CMR

Contractul de transport CMR se constată printr-o scrisoare de trăsură întocmită în trei exemplare originale semnate de expeditor şi cărăuş unul şi acelaşi contract de transport poate fi constatat prin mai multe scrisori de trăsură, la cererea cărăuşului sau a expeditorului, dacă marfa trebuie să fie încărcată în mai multe vehicule sau dacă ea se compune din mai multe sortimente sau mai multe loturi (art.5 par.2). semnătura poate fi imprimată sau înlocuită prin ştampilele expeditorului sau cărăuşului, dacă legislaţia ţării unde este întocmită scrisoarea permite acest lucru.

Scrisoarea de trăsură trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele elemente:- numele şi adresa expeditorului;- locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;- numele şi adresa transportatorului;- locul şi data primirii mărfii pentru transport;- locul prevăzut pentru eliberarea mărfii;- numele şi adresa destinatarului mărfii;- denumirea curentă a mărfii şi felul ambalajului, iar pentru mărfuriel periculoase se va indica denumirea general

recunoscută;- numărul celetelor, menţionându-se şi marcajele respective;- cantitatea exprimată în kg., precum şi în alte unităţi, după caz (bucăţi, perechi etc.);- instrucţiunile privind formalităţile vamale;- menţiunea că transportul respectiv este supus regimului stabilit prin CMR şi nici unei alte clauze contrare;- termenul în care transportul trebuie efectuat. În majoritatea contractelor de transport CMR se precizează şi termenul

maxim de executare a transportului. În unele situaţii se prevăd penalizări pentru fiecare zi întârziată faţă de termenul fixat;

- valoarea declarată a mărfii. Răspunderea cărăuşului este limitată. În cazul în care se declară valoarea mărfii, iar cărăuşul preia asupra sa răspunderea pentru întreaga valoare, se vor mări în mod corespunzător şi tarifele de transport;

- instrucţiunile expeditorului către transportator cu privire la conservarea mărfii în timpul transportului şi manipulărilor;- lista documentelor remise transportatorului pentru ca acesta să răspundă în caz de rătăcire sau de deteriorare a lor;- menţinerea expresă de interzicere a transbordării mărfii în cazul când în contractul comercial de vânzare-cumpărare se

stipulează acest lucru.Expeditorul este obligat să completeze corect scrisoarea de trăsură internaţională, precum şi de a prezenta la transport

mărfurile în stare bună şi ambalate corespunzător. El răspunde faţă de transportator de toate prejudiciile pe care acesta le-ar

51

suporta din cauza înscrierii incomplete sau incorecte a menţiunilor obligatorii în scrisoarea de trăsură. Expeditorul răspunde şi pentru întocmirea corectă şi procurarea tuturor documentelor necesare pentru a însoţi marfa până la predarea acesteia. 5. Drepturile şi obligaţiile părţilor

5.1. Încărcarea, stivuirea şi descărcarea mărfurilorCMR nu rezolvă problema de a şti cui îi incumbă operaţiunile de încărcare, stivuire şi descărcarea mărfurilor. În

această situaţie urmează a se face referire la convenţia părţilor. Dacă aceasta nu există, atunci, cât priveşte încărcarea şi stivuirea, ar urma să se facă referire la legea locului de încheiere a contractului de transport (lex loci), iar, în ceea ce priveşte descărcarea, apare logic să se aplice legea locului de destinaţie unde contractul de transport se execută (lex loci executionis).

5.2. Verificarea de către cărăuş a exactităţii menţiunilor din scrisoarea de trăsură privind numărul, marcajele şi numerele coletelor şi a stării aparente a mărfurilor şi a ambalajului

La luarea în primire a mărfurilor, cărăuşul este ţinut să verifice, pe de o parte marcajele şi numerele coletelor, iar pe de altă parte, starea aparentă a mărfurilor şi ambalajului lor (art.8 par.1). Această verificare are ca scop prevenirea posibilităţilor de apariţie a daunelor în cursul deplasării mărfii şi, în acelaşi timp, asigură probele necesare repartizării răspunderii între expeditor şi cărăuş în caz de pagubă. Totuşi, această obligaţie nu poate fi privită ca o obligaţie faţă de expeditor, ci ca o obligaţie ce trebui executată din oficiu de către cărăuş şi nu la cererea expeditorului. În acelaşi timp, expeditorul este obligat să asigure ambalarea mărfii în bune condiţii. El este ţinut răspunzător faţă de transportator pentru daunele şi cheltuielile care i-au fost cauzate de ambalarea necorespunzătoare a mărfii.

5.3. Verificarea de către cărăuş a greutăţii şi a cantităţiiCărăuşul este ţinut să verifice din oficiu greutatea brută a mărfii sau a cantităţii acesteia, dar el trebuie să procedeze

astfel dacă expeditorul îi cere acest lucru oferindu-se să plătească cheltuielile acestui control (art.9). Rezultatele acestor verifică trebuie să fie consemnate în scrisoarea de trăsură.

5.4. Indicaţii privind mărfurile periculoaseÎn privinţa acestor indicaţii, expeditorul care remite astfel de mărfuri trebuie să semnaleze cărăuşului natura exactă a

pericolului pe care îl reprezintă şi să indice eventualele precauţiuni de luat. În caz contrar, cărăuşul este în drept să descarce mărfurile, să le distrugă ori să le facă inofensive fără despăgubire, expeditorul fiind şi răspunzător pentru toate cheltuielile sau daunele rezultate din predarea la transport a acestor mărfuri sau pentru transportul lor, iar culpa sa poate să fie calificată drept gravă când a desemnat mărfuri foarte toxice.

5.5. Plata preţului transportului Dacă pentru transporturile rutiere interne există tarife de transport publicate, în schimb pentru transporturile

internaţionale nu s-au stabilit asemenea tarife. De aceea, preţurile la transportul internaţional pe cale rutieră nu se manifestă sub formă de tarife, iar dacă există sunt mai mult orientative. Preţul de transport se stabileşte fie pe autocamion, în funcţie de capacitatea de încărcare a acestuia, fie pe tonă sau m3. Beneficiarul de transport acceptă preţul în funcţie de posibilitatea pe care o are de a transporta cu alte mijloace de transport, precum şi în funcţie de beneficiul scontat al tranzacţiei comerciale.

5.6. Îndeplinirea formalităţilor vamalePotrivit art.11 al Convenţiei CMR, în vederea îndeplinirii formalităţilor vamale şi a altora care trebuiesc să fie

realizate înainte de eliberarea mărfii, expeditorul trebuie să anexeze la scrisoarea de trăsură sau să pună la dispoziţia cărăuşului documentele necesare şi să-i furnizeze toate informaţiile cerute.

Prin urmare, expeditorul trebuie să pună la dispoziţia cărăuşului acele elemente în funcţie de aceasta să achiziţioneze fără dificultăţi în realizarea transportului de-a lungul întregului parcurs.

5.7. Eliberarea la destinaţie a mărfurilor transportateMărfurile înscrise în scrisoarea de trăsură se eliberează destinatarului în cantitatea şi calitatea prevăzută în acest

document. Dacă la eliberare destinatarul nu face nici o observaţie cu privire la cantitatea sau la calitatea mărfurilor se presupune, până la proba contrarie, că transportatorul a predat-o conform condiţiilor stipulate în contract. Dintre drepturile expeditorului, unul din cele mai importante este cel de dispoziţie asupra mărfii.. Precizăm, în acelaşi timp, că expeditorul este îndreptăţit să arate în scrisoarea de trăsură că „dreptul de dispoziţie aparţine destinatarului din momentul întocmirii acesteia” (art.12).6. Modificarea contractului de transport rutier internaţional

Contractul de transport CMR poate fi modificat şi după semnare, la cererea expeditorului, însă numai în anumite condiţii. De asemenea, în unele situaţii, acest drept îl are şi destinatarul.

Expeditorul poate cere transportatorului următoarele:a. oprirea transportului pe parcurs pentru a clarifica cu destinatarul mărfii anumite aspecte noi apărute după expediţie;b. schimbarea locului prevăzut pentru predarea mărfii;c. să ceară ca marfa să fie predată altui destinatar decât destinatarului consemnat în scrisoarea de trăsură.

Acest drept al expeditorului de a modifica ulterior contractul de transport internaţional nu mai poate fi folosit în cazul în care: marfa a fost deja eliberată destinatarului; camionul care execută transportul intreoperaţional nu poate fi interceptat; destinatarul a intrat în posesia celui de al doilea exemplar a scrisorii de trăsură. 7. Răspunderea expeditorului

Expeditorul răspunde faţă de cărăuş pentru nedeclararea corectă a mărfii privind caracteristicile acesteia, care ar putea produce avarierea autovehiculului sau altor mărfuri pe care le transportă sa care ar putea provoca daune persoanelor care vin în contact cu marfa. De asemenea, expeditorul răspunde de proasta ambalare a mărfii sau defecţiunii acesteia care ar produce avarierea mărfii sau autovehiculului. Încărcătorul răspunde de insuficienţa, lipsa sau proasta completare a documentelor necesare tranzitării, îndeplinirii formalităţilor de vămuire la frontierele ţărilor de tranzit sau în ţara de destinaţie. La fel, expeditorul răspunde pentru nefurnizarea informaţiilor privitoare la marfa periculoasă la transport.8. Răspunderea cărăuşului

52

Transportatorul răspunde de pierderea totală sau parţială a mărfii, precum şi de avarierea care a avut loc în timpul executării transportului. Sunt însă câteva situaţii în care cărăuşul nu răspunde de pierderea sau avarierea mărfii şi anume atunci când:

- s-au folosit autocamioane descoperite dacă acest lucru a fost convenit în prealabil cu expeditorul şi menţionat în scrisoarea de trăsură;

- avarierea sau pierderea se datorează unui ambalaj defectuos specificului mărfii;- operaţiunile de încărcare, stivuire sau descărcare s-au efectuat de către expeditor;- avarierea sau pierderea s-a produs ca urmare a naturii mărfii (ruginirea, uscarea, scurgerea evaporarea etc.);- transportul de animale vii.

Cărăuşul răspunde pentru executarea cu întârziere a contractului de transport. O marfă se consideră pierdută, dacă au trecut 30 de zile de la termenul de eliberare prevăzut în contract sau, în lipsa unui asemenea termen, dacă au trecut 60 de zile de la data predării mărfii de către expeditor cărăuşului. Persoana în drept poate pretinde despăgubirea ce se cuvine pentru marfa pierdută. Cărăuşul este obligat să despăgubească pe expeditor cu o sumă egală cu valoarea mărfii pierdute.

Transportatorul care a plătit despăgubiri expeditorului sau destinatarului are drept de regres contra celorlalţi cărăuşi rutieri succesivi participanţi la executarea contractului de transport rutier succesiv.9. Soluţionarea litigiilor ivite

Soluţionarea litigiilor care pot apărea în procesul aplicării Convenţiei CMR sunt de competenţa organului de jurisdicţie dintr-o ţară contractantă, asupra căruia părţile au căzut de comun acord; organul de jurisdicţie de la reşedinţa sau sediul pârâtului ori al sucursalei sau agenţiei prin intermedierea cărora a fost încheiat contractul de transport; organului de jurisdicţie de la locul preluării mărfii sau de la locul prevăzut pentru predarea mărfurilor (art.31).

Reclamaţiile se întocmesc în scris în baza procesului-verbal ce se întocmeşte la primirea mărfii sau în baza unor acte doveditoare dacă constatarea avariei sau pierderii mărfii s-a făcut după eliberare.

Dacă pierderea sau avarierea nu pot fi observate la eliberare, atunci contestarea se face în maximum 7 zile, iar cele privind despăgubirea provocată de întârzierea la eliberare cel mai târziu 21 de zile după această dată, fără a se include zilele de sărbătoare legale sau libere. Termenul de prescripţie pentru acţionarea în justiţie este de un an, iar în caz de dol acest termen este de 3 ani şi începe să curgă în felul următor:

- în caz de pierdere parţială, de avariere sau întârziere din ziua în care marfa a fost eliberată;- în caz de pierdere totală, începând cu a 30-a zi după expirarea termenului convenit;- în celelalte cazuri, începând cu expirarea unui termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport.

10. Convenţia vamală referitoare la transportul internaţional sub acoperirea carnetelor TIRUna dintre cele mai reuşite şi utile convenţii internaţionale din domeniul transporturilor rutiere este Convenţia vamală

referitoare la transportul internaţional sub acoperirea carnetelor TIR, elaborată în anul 1975 de către Comisia Economică pentru Europa, din cadrul ONU. Republica Moldova este parte la această convenţie.

Principiile care au stat la baza elaborării acestei convenţii au contribuit la dezvoltarea transporturilor rutiere internaţionale, nu numai în Europa şi Orientul Mijlociu, ci şi în alte părţi ale lumii, cum ar fi Africa şi America Latină.

Noua Convenţie TIR, elaborată în anul 1975 şi intrată în vigoare în anul 1978, reglementează un regim de tranzit al mărfurilor, adaptat la transportul multimodal şi ţinând seama de cerinţele şi tehnicile moderne de transport.

Prin crearea posibilităţilor de a transporta mărfuri fără controale vamale la vămile de tranzit, durata de transport se scurtează, atrăgând după sine o micşorare a cheltuielilor legate de staţionarea autovehiculului şi echipajului în străinătate şi reducerea cheltuielilor în devize.

Dacă nu se foloseşte carnetul TIR, atunci echipajul fiecărui autovehicul încărcat cu mărfuri trebuie să depună de fiecare dată la intrarea pe teritoriul străin, o importantă garanţie vamală în valută.

Mărfurile transportate sub carnetul TIR în vehicule rutiere sigilate sau în containere sigilate, încărcate pe vehicule rutiere:

- nu vor fi supuse plăţii sau consemnării drepturilor şi taxelor de import sau de export de organele vamale;- nu vor fi supuse, de regulă, controlului vamal la frontieră.

Astfel, este redusă durata transportului şi micşorată posibilitatea degradării mărfurilor perisabile.Totuşi, în vederea evitării abuzurilor, organele vamale vor putea, în mod excepţional şi în deosebi atunci când se

bănuieşte o neregularitate, să procedeze la controale sumare sau detaliate ale mărfurilor.Se întocmeşte un carnet TIR, valabil pentru o singură călătorie. Carnetul TIR cuprinde date privind transportul,

precum: denumirea mărfii, cantitatea, valoarea, numărul coletelor, numele şi adresa expeditorului, respectiv ale destinatarului, ţările de plecare şi de sosire, numărul de înmatriculare al autovehiculului. El se verifică la birourile vamale de plecare, de tranzit şi de sosire. El are un anumit număr de foi detaşabile conform numărului de frontiere de stat tranzitate, câtre două pentru fiecare ţară tranzitată şi pentru ţările de plecare şi sosire.

În condiţiile şi cu garanţiile pe care ea le va determina, fiecare parte contractantă va putea abilita unele asociaţii să elibereze carnete TIR, fie direct, fie prin intermediul asociaţiilor corespondente şi să se constituie garante.

III. CONTRACTUL DE TRANSPORT FEROVIAR INTERNAŢIONAL1. Definirea contractului de transport feroviar internaţional

Contractul de transport feroviar internaţional este un contract de transport de mărfuri pe calea ferată, efectuat cu titlu oneros, când locul primirii mărfii de la expeditor şi locul predării mărfii destinatarului sunt situate în ţări diferite, dintre care cel puţin una este ţara contractantă (este vorba de Convenţia COTIF). Obiectul contractului de transport feroviar internaţional îl constituie toate expediţiile de mărfuri predate la transport cu o scrisoare de trăsură directă, întocmită pentru un parcurs care traversează teritoriile a cel puţin două state contractante (art.1 COTIF).

53

2. Cadrul legal aplicabil contractului de transport feroviar internaţional Transportul pe cale ferată este mai complex decât al altor modalităţi de transport, întrucât se realizează cu mijloace

aparţinând mai multor administraţii de căi ferate, traversează în tranzit mai multe ţări cu regimuri vamale foarte diferite.1. Regulile uniforme

După înfiinţarea, la Berna, a Oficiului Internaţional al Transporturilor pe Căile Ferate (COTIF), au fost redactate, în 1952, noi texte ale celor două convenţii (CIM şi CIV), aşa cum s-a procedat şi în 1961 şi în 1970, cunoscute ulterior sub titlul de Convenţiile de la Berna din 1971. Cea din urmă formă a convenţiilor respective a fost adoptată la 9 mai 1980 la Berna (fiind abrogate CIM şi CIV şi Convenţia adiţională la CIV), sub titlul de Convenţia privind transporturile feroviare internaţionale (COTIF), intrată în vigoare în 1985. Ultima modificare a COTIF a intervenit prin Protocolul încheiat de părţile contractante la Vilnius în 1999.

COTIF este compusă din trei convenţii şi un protocol:- prima convenţie priveşte transporturile feroviare internaţionale (denumită şi convenţia instituţională);- protocolul ce priveşte privilegiile organizaţiei OTIF (Organizaţia Interguvernamentală pentru Transporturi Feroviare

Internaţionale) ;- apendicele A ce priveşte regulile uniforme ale CIV (RU-CIV);- apendicele B se referă la regulile uniforme ale CIM (RU-CIM).

La acest din urmă apendice există patru anexe care se referă la:1) transportul mărfurilor periculoase (RID);2) reguli speciale aplicabile vagoanelor particulare (RIP);3) reguli speciale aplicabile containerelor (RICO);4) reguli speciale aplicabile mesageriilor (RIEX).

3. Alte acte internaţionale aplicabileAlte reglementări internaţionale care de asemenea vor fi aplicabile în materia transporturilor feroviare internaţionale

pot fi aşa acte ca:- Acordul cu privire la transporturile internaţionale de produse perisabile şi cu privire la mijloacele de transport speciale

care trebuie folosite pentru aceste transporturi (ATP);- Acordul european privind marile linii de transport internaţional combinat şi instalaţii conexe de la Geneva în 1993;- Convenţia internaţională privind armonizarea controalelor mărfurilor la frontiere de la Geneva din 1982;- Acordurile internaţionale încheiate cu statele limitrofe cu privire la transportul feroviar internaţional etc.

4. Dispoziţiile din legislaţiile naţionaleDispoziţiile din legile şi regulamentele naţionale privind transportul şi expedierea mărfurilor pe cale ferată,

reglementările interne din statul unde are loc încheierea contractului şi legea ţării de destinaţie în ceea ce priveşte eliberarea mărfii, inclusiv efectele dreptului de gaj asupra mărfii transportate a cărăuşului, se vor aplica atunci când CIM, dispoziţiile complimentare şi tarifele acesteia nu prevăd nimic în acest sens. Dispoziţiile şi reglementările noastre naţionale care se circumscriu transporturilor feroviare internaţionale de mărfuri sunt evidenţiate de acte normative de ordin superior.5. Domeniul de aplicare a regulilor uniforme CIM

Regulile uniforme CIM se aplică, conform art.1, tuturor expediţiilor de mărfuri predate la transport cu o scrisoare de trăsură directă întocmită pentru un parcurs care străbate teritoriile a cel puţin două state şi care cuprinde exclusiv linii înscrise în lista prevăzută în art.3 şi art.10 ale Convenţiei, în lista publicată de Oficiu central al transporturilor feroviare internaţionale, ca urmare a comunicării statelor membre cu privire la înscrierea sau radierea lor. În listă sunt incluse şi transporturile combinate. În practică, s-a reţinut că regulile uniforme CIM nu se aplică unei expediţii cu distanţa într-un stat nesemnatar al Convenţiei, deşi expediţia a fost acceptată la transport cu o scrisoare de trăsură având modelul prevăzut de CIM, astfel că acestei expediţii i se aplică legea locului contractului, în ceea ce priveşte atât răspunderea, cât şi prescripţia.6. Încheierea contractului de transport feroviar internaţional. Forma şi conţinutul scrisorii de trăsură COTIF/CIM

Deşi la executarea unui transport internaţional contribuie două sau mai multe întreprinderi de cale ferată din două sau mai multe state, contractul de transport se încheie între predătorul mărfii şi întreprinderea de cale ferată din staţia de încărcare, care acţionează atât în nume propriu, cât şi în numele căilor ferate, care participă la realizarea transportului internaţional respectiv. Contractul de transport feroviar se consideră încheiat din momentul în care calea ferată de predare a preluat marfa la transport, confirmă prin aplicarea ştampilei pe scrisoarea de trăsură. Aşadar, contractul de transport în traficul internaţional feroviar este scrisoarea de trăsură internaţională tip CIM. În funcţie de regimul de viteză, care se doreşte a fi aplicat, se întocmeşte fie scrisori de trăsură cu mică viteză, fie scrisori de trăsură cu mare viteză. Conţinutul şi forma scrisorii de trăsură cu mică sau mare viteză sunt identice, cu deosebirea că la expedierea cu mare viteză scrisoarea de trăsură este barată cu două benzi roşii în traficul CIM.

Scrisoarea de trăsură CIM se întocmeşte în conformitate cu regulile CIM, în două sau trei limbi, din care una să fie aleasă din limbile de lucru ale organizaţiei. Scrisoarea CIM trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele clauze:

1) numele şi adresa expeditorului;2) denumirea staţiei de predare;3) denumirea mărfii;4) numele şi adresa destinatarului;5) greutatea mărfii sau în lipsa acesteia o indicaţie conformă cu prescripţiile în vigoare la staţia de predare;6) numărul coletelor şi descrierea ambalajului pentru expediţiile de coletare;7) numărul vagonului şi în plus pentru vagoanele particulare, ţara de înmatriculare;8) enumerarea detaliată a documentelor cerute de organele vamale şi alte autorităţi, anexate la scrisoarea de trăsură sau

menţionate ca fiind ţinute la dispoziţia căii ferate într-o anumită agenţie, oficiu vamal sau a oricărei autorităţi.

54

Scrisoarea de trăsură COTIF/CIM cuprinde următoarele documente:- originalul care însoţeşte transportul pe tot parcursul şi se eliberează destinatarului odată cu marfa;- foaia de expediţie care este oprită de staţia de destinaţie şi care serveşte la decontarea cheltuielilor de transport între

căile ferate; foaia de expediţie se eliberează într-un număr de exemplare egal cu numărul căilor ferate participante la transport;

- avizul şi adeverinţa de primire care însoţesc marfa până la destinatar pentru confirmarea primirii mărfii;- duplicatul care rămâne la predător pentru a face dovada expedierii mărfii pe calea ferată şi constituie dovada preluării

taxelor de transport total sau parţial; duplicatul este folosit de predător la încasarea contravalorii mărfii expediate;- matca scrisorii de trăsură care rămâne în staţia de frontieră a ţării de expediţie;- certificatul scrisorii de trăsură care însoţeşte transportul până la frontiera ţării de expediţie. Se foloseşte pentru

anticalcularea taxelor de transport şi pentru reclamarea reducerii indirecte la căile ferate de tranzit;- copia scrisorii de trăsură care rămâne la staţia de expediţie.

De obicei scrisoarea de trăsură se întocmeşte pentru fiecare vagon sau expediere de coletărie sau mesagerie. Sunt situaţii când se poate întocmi o singură scrisoare de trăsură pentru mai multe vagoane, în cazul când este vorba despre o marfă omogenizată, încărcată de un singur expeditor şi adresată uni singur destinatar.7. Obiectul contractului de transport CIM

1. Mărfurile de transportatÎn ceea ce priveşte mărfurile de transportat, orice marfă poate face obiectul transportului feroviar, cu unele excepţii

strict reglementate de Convenţie. Astfel, potrivit art.4 din CIM sunt excluse de la transportul feroviar internaţional următoarele obiecte: a) obiectele al căror transport este interzis, fie chiar numai pe unul dintre teritoriile din parcurs; b) obiectele al căror transport este rezervat administraţiei poştelor, fie chiar numai pe unul dintre teritoriile din parcurs; c) obiectele care, datorită dimensiunilor lor, greutăţii sau modului lor de prezentare, nu ar putea fi transportate, din cauza instalaţiilor sau a mijloacelor de exploatare, fie chiar numai de una dintre căile ferate din parcurs; d) materiile şi obiectele excluse de la transport în virtutea RID, sub rezerva derogărilor prevăzute la art.5 par.2.

2. Tarifele de transportTaxele (taxele de transport, taxe accesorii, taxe vamale şi alte cheltuieli survenite de la primirea mărfii la transport şi

până la eliberare) se plătesc fie de către predător, fie de către destinatar, potrivit dispoziţiilor de mai jos.În aplicarea acestor dispoziţii, se consideră ca taxe de transport sumele care, potrivit tarifului aplicabil, trebuie să fie

adăugate cu prilejul calculării taxelor de transport la taxele tarifare normale sau la cele excepţionale. Predătorul care ia în întregime sau în parte taxele în sarcina sa trebuie să indice aceasta în scrisoarea de trăsură, folosind una dintre menţiunile următoare:

- franco tarif de transport – predătorul plăteşte numai tariful de transport propriu-zis, însă pe întreg parcursul; - franco tarif de transport inclusiv – predătorul ia în sarcina sa şi alte taxe, în afara tarifului propriu-zis, pe care trebuie

să le menţioneze;- franco tarif de transport până la punctul X – punctul unde se află joncţiunea tarifelor între ţările limitrofe. Predătorul

achită tariful de transport, până la staţia nominată, exclusiv taxele accesorii;- franco tarif de transport inclusiv până la punctul X – predătorul plăteşte tariful de transport şi taxele accesorii până la

punctul X. De la punctul nominat tarifele de transport şi taxele accesorii se plătesc de către destinatar;- franco toate taxele – predătorul achită toate taxele până la staţia de destinaţie;- franco pentru (indică o sumă determinată) – predătorul indică în staţia de predare suma exprimată, de obicei, în

moneda ţării de predare.Calea ferată de predare poate cere predătorului plata anticipată a taxelor când este vorba de mărfuri care, după

aprecierea sa, sunt supuse stricăciunii repezi sau care, din cauza valorii lor neînsemnate sau a naturii lor, nu-i garantează suficient plata taxelor.

8. Obligaţii ale părţilor anterior încheierii contractului1. Ambalarea mărfurilorPredătorul este obligat, când natura mărfii o cere, s-o ambaleze în aşa fel încât să fie ferită de pierire totală sau

parţială, de avarierea însă-i a mărfii sau a materialului rulant al căilor ferate, corespunzător prescripţiilor în vigoare. Mărfurile fragile sau susceptibile de a se risipi în vagoane, precum şi cele care ar putea murdări sau deteriora celelalte mărfuri se transportă numai în vagoane complete, în afară de cazul când ele sunt ambalate sau legate în aşa fel încât să nu se poată sparge sau pierde ori să nu poată murdări sau deteriora alte mărfuri.

2. Marcarea Predătorul, la expediţiile cu transportare şi coletărie, este obligat să prevadă coletele cu inscripţii clare şi care să nu

poată fi şterse sau cu următoarele date:- semnele (mărcile) şi numerele coletelor;- denumirea staţiei şi a căii ferate de predare;- denumirea staţiei şi a căii ferate de destinaţie;- numele predătorului;- numele destinatarului.

Pentru transportul mărfurilor, care necesită anumite măsuri speciale de precauţie, predătorul este obligat să aplice pe fiecare colet inscripţii sau etichete pentru manipularea cu atenţie, ca de exemplu „ATENŢIE” sau „SUS”.. Pentru materiile şi

55

obiectele din clasa RID se folosesc etichete de pericol cu semnificaţii diferite, cum ar fi: pericol de explozie, pericol de incendiu sau de activare a unui incendiu, spontan inflamabil, materie toxică, materie infecţioasă, materie radioactivă, materie corozivă, precum şi etichete privind regimul vamal şi „de dezinfectant”.

3. ÎncărcareaLa transportul cu vagoane acoperite, încărcarea se face conform prescripţiilor regulamentului RIV (valabile atât la

încărcarea pentru intern, cât şi la transportul internaţional CIM). Vagoanele pot fi încărcate numai până la limita de încărcare admisă şi ţinând seama de sarcina de osie. În tot cazul, calea ferată indică predătorului limita de încărcare admisă.

4. Constatarea greutăţii mărfurilorCalea ferată de predare este obligată să constate greutatea mărfii şi a numărului de colete în condiţiile prescripţiilor

existente în fiecare sta, precum şi în tara reală a vagoanelor. Stabilirea greutăţii se face conform regulilor şi dispoziţiilor interne în vigoare ale căii ferate de preluare a mărfii.

5. Plumbuirea vagoanelorPrin prescripţie în vigoare la staţia de predare se stabileşte aplicarea sigiliilor pe vagoane. Predătorul trebuie să

înscrie în scrisoarea de trăsură numărul şi semnele sigiliilor pe care le aplică pe vagoane. La vagoanele acoperite vor fi plombuite toate uşile şi alte deschideri, iar la cisterne se plombuiesc gurile de încărcare şi de golire. Plumbuirea se face astfel încât sigiliile să nu poată fi scoase fără a deteriora mijloacele de transport.9. Termenele de executare a contractului

Calea ferată este obligată să realizeze transportul pentru care s-a încheiat un contract pe ruta indicată şi la destinaţia menţionată în limitele de timp maxime prevăzute în funcţie de tipul de contract (mare sau mică viteză) şi de modalitatea de expediere (coletărie, vagon complet şi mesagerie).10. Răspunderea cărăuşului

1 Pentru pierderea mărfiiÎn această situaţie calea ferată trebuie să plătească o despăgubire care să compenseze contravaloarea mărfii primite la

transport în baza unei scrisori de trăsură. În afară de aceste despăgubiri căile ferate sunt obligate să restituie tariful de transport şi celelalte taxe accesorii plătite pentru mărfurile pierdute total sau parţial.

2. Pentru avarierea mărfii În caz de avariere a mărfii, calea ferată trebuie să plătească o despăgubire echivalentă cu deprecierea mărfii, fără

compensarea altor pagube. Cuantumul despăgubirilor se calculează pe baza normelor stabilite pentru pierderea totală sau parţială a mărfii.

3. Pentru depăşirea termenului de executare a contractuluiÎn regulile uniforme CIM se arată că depăşirea termenului de executare a contractului ca durată totală poate da dreptul

la despăgubire, dacă rezultatul este o pagubă. 11. Răspunderea colectivă a căilor ferate

Calea ferată care a primit marfa la transport, pe baza scrisorii de trăsură, este răspunzătoare de executarea transportului pe întregul parcurs, inclusiv pentru eliberarea mărfii în staţia de destinaţie. Calea ferată poartă răspunderea şi pentru urmările rezultate din pierderea documentelor însoţitoare, anexate de predător la scrisoarea de trăsură şi specificate ca atare, precum şi pentru neexecutarea din vina sa şi a cererii privind modificarea contractului de transport.12. Exercitarea drepturilor beneficiarilor de transport

1. Constatarea pierderii sau avarierii mărfurilor transportatePentru pierderea totală, beneficiarii de transport pot presupune că marfa este pierdută dacă au trecut 30 de zile de la

data expirării termenului de executare a contractului de transport. Pentru avariere sau pierdere constarea se face de către destinatar, agentul acestuia şi staţia de cale ferată care întocmeşte un proces-verbal de constare, la care participă în afară de calea ferată şi reprezentantul destinatarului. În caz că cel îndreptăţit nu acceptă constatările procesului-verbal poate cere ca starea mărfii, greutatea mărfii, precum şi cauza şi valoarea pagubei să fie constate de un expert numit de părţi sau pe cale juridică în conformitate cu regulile şi legile statului unde ape loc constatarea.

2. Întocmirea reclamaţiilorDreptul de reclamaţii izvorât din contractul de transport îl are predătorul şi destinatarul. Predătorul are dreptul de a întocmi reclamaţia şi de acţiona în justiţie următoarele cazuri:

- pierderea totală a mărfii;- avaria şi pierderea parţială;- perceperea în plus a taxelor de transport, în cazul când acesta a efectuat plata;- când marfa a fost grevată cu un ramburs;

Destinatarul are dreptul de a întocmi reclamaţii la calea ferată şi de a acţiona în justiţie în următoarele situaţii:- pierderea totală a mărfii, dacă prezintă scrisoare de trăsură;- avaria şi pierdere parţială, pe baza prezentării scrisorii de trăsură şi a procesului-verbal comercial eliberat de staţia de

destinaţie;- depăşirea termenului de executare a contractului de transport, pe baza prezentării scrisorii de trăsură,- perceperea în plus a taxelor de transport în cazul când destinatarul a efectuat plata taxelor de transport, pe baza

prezentării scrisorii de trăsură.Reclamaţiile la contractul de transport se adresează în scris căii ferate de predare sau căii ferate de destinaţie. Când

predătorul nu poate prezenta duplicatul scrisorii de trăsură, atunci reclamaţia poate fi întocmită numai pe baza autorizaţiei destinatarului sau pe baza dovezii că acesta a refuzat marfa.

13. Prescripţia reclamaţiilor şi a acţiunilor izvorâte din contract

56

Reclamaţiile şi acţiunile beneficiarilor de transport împotriva căilor ferate precum şi ale căilor ferate împotriva predătorilor şi destinatarilor privind plata unor taxe de transport, amenzi şi alte prestaţii, pot fi prezentate în decurs de un an conform regulilor uniforme CIM. Pentru reclamaţii privind termenul de executare a contractului de transport, dreptul destinatarului de a solicita despăgubiri se prescriu după 2 luni.

În conformitate cu regulile CIM , sunt unele situaţii când prescripţia este de 2 ani şi anume:- pentru plata unui ramburs încasat de calea ferată de la destinatar;- pentru plata unui rest din preţul unei vânzări efectuate de calea ferată;- pentru o pagubă având drept cauză un dol;- pentru o cauză întemeiată pe o fraudă;- pentru o pagubă la unele din contractele de transport anterioare predării.

IV. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE TRANSPORT MARITIM 1. Caracteristici generale şi definirea contractului internaţional de transport maritim.

Transportul naval constituie varietatea cea mai ieftină şi cea mai utilizată de strămutare în spaţiu a mărfurilor în cadrul comerţului internaţional. Fiind pe ultimul loc în transportul de pasageri, îl deţine pe cel dintâi în transportul de mărfuri. În transportul de mărfuri pe mare navele sunt angajate pe baza de contracte de navlosire. Un contract care implică pe lângă transporturile pe mare şi transportul cu alte mijloace este considerat un contract de transport pe mare.

Art.1, alin. 6 din Convenţia Naţiunilor Unite de la Hamburg privind transportul de mărfuri pe mare din 1978 precizează că prin contractul de transport pe mare se înţelege orice contract prin care cărăuşul se obligă – contra plăţii uni navlu – să transporte mărfuri pe mare de la un port la altul.

Unele legislaţii naţionale reglementează distinct contractul de navlosire, căruia îi atribuie numai semnificaţia de contract de închiriere de nave şi acela de transport maritim. Alte legislaţii definesc numai contractul de transport maritim.

Contractul de transport propriu-zis se încheie numai în cadrul transporturilor pe rute regulate pentru mărfuri determinate cu bucata, în containere şi palete. Navele de linie sunt de tip universal, putând transporta mărfuri generale cu valoare ridicată, mărfuri perisabile şi mărfuri de masă. Aceste nave transportă mărfuri pe rute stabilite între porturile stabilite şi după un orar stabil. Documentul ce atestă contractul de transport este conosamentul (bill of landing).

Contractul de navlosire (stricto sensu) presupune punerea la dispoziţia navlositorului a navei sau o parte a ei pentru efectuarea unui transport anumit. Acest contract se încheie în cadrul navigaţiei de tramp (ad-hoc), care nu are rute şi orar prestabilit. Spre deosebire de contractul de transport propriu-zis, navlosirea îmbină în sine şi unele elemente ale închirierii de bunuri. Contractul de navlosire poartă denumire de charter party.2. Cadrul juridic aplicabil contractului de transport maritim

1. Drept material uniformPe plan internaţional au fost elaborate mai multe convenţii pentru reglementarea transportului maritim. Astfel, în 1924

s-a încheiat la Bruxelles Convenţia internaţională pentru unificarea unor norme de drept privind conosamentul şi care este cunoscută sub denumirea de Regulile de la Haga. În 1968 Regulile de la Haga au fost modificate de Protocolul de la Bruxelles, devenind Regulile de la Haga-Visby. În 1978, sub auspiciile UNCITRAL, se adoptă la Hamburg Convenţia privind transportul de mărfuri pe mare, cunoscută sub denumirea Regulile de la Hamburg.

Alte convenţii internaţionale elaborate în această materie sunt:- Convenţia de la Bruxelles din 1924 şi din 1957 referitoare la limitarea răspunderii armatorului;- Convenţia de la Bruxelles din 1952 referitoare la competenţa penală în materie de abordaj şi alte evenimente;- Convenţia de la Atena din 1974 referitoare la transportul persoanelor şi bagajelor pe mare;- Convenţia de la Londra din 1969 privind capacitatea navelor;- Convenţia de la Londra din 1974 pentru ocrotirea vieţii pe mare;- Convenţia ONU asupra transportului multimodal internaţional de mărfuri de la Geneva din 1980 etc.

2. Reglementări juridice naţionaleÎn legislaţia naţională transportul maritim îşi găseşte reglementare în câteva izvoare naţionale, cum ar fi:

- Codul navigaţiei maritime comerciale al Republicii Moldova din 1999;- Codul civil al Republicii Moldova, Titlul III, Capitolul XII;- Legea Republicii Moldova nr.1194 din 1997 cu privire la transporturi ş.a.

3. Domeniul de aplicare a Convenţiei de la Hamburg din 1978Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare din 1978 reţine criteriul după care transportul este

internaţional când are loc între porturi situate în ţări diferite. Prevederile Convenţiei (art.2, pct.2) se aplică fără a se ţine seama de naţionalitatea navei, a cărăuşului, a cărăuşului efectiv, a încărcătorului, a destinatarului sau a oricărei persoane interesate. Aceasta înseamnă că reglementarea se aplică chiar cărăuşilor din state care nu sunt parte la Convenţie, dar sunt îndeplinite condiţiile impuse de art.2, adică traiectul să fie internaţional.

Conform prevederilor art.2, pct.3 din Convenţie aceasta se aplică numai contractelor de transport de mărfuri pe mare, constate prin conosament, sau un document similar (booking note), cu excluderea contractului de charter party. Totuşi, în cazul când se întocmeşte un conosament în virtutea unui charter party, prevederile Convenţiei se aplică la un astfel conosament în cazul în care acesta reglementează relaţiile dintre cărăuş şi deţinătorul conosamentului, dacă acesta din urmă nu este şi navlositor.4. Contractul de navlosire charter party4.1. Legea aplicabilă contractului de navlosire charter party

57

Atunci când locul de încărcare şi cel de descărcare a navei se află pe teritoriile statelor diferite, contractul de navlosire charter party are caracter interanţioal. În asemenea situaţii părţile contractante au libertatea să desemneze de comun acord legea aplicabilă contractului. Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, practica jurisdicţională a relevat trei soluţii în ce priveşte determinarea legii incidente şi anume:

a) contractul este supus legii locului încheierii contractului, care coincide şi cu legea începutului executării şi uneori chiar cu legea statului pe teritoriul căruia îşi are sediul una din părţi (soluţie utilizată în practica judecătorească franceză belgiană, portugheză);

b) contractul este supus legii locului de descărcare, ca fiind legea locului executării principale a contractului (soluţie utilizată în practica judecătorească din Brazilia, Argentina, Chile, Grecia);

c) contractul este supus legii pavilionului (soluţie utilizată în practica judecătorească italiană);d) contractul de charter party este supus legii în vigoare la sediul cărăuşului, acesta fiind partea cu obligaţia

caracteristică (soluţie utilizată în legislaţia moldovenească şi a altor state).În practica comercială se utilizează şi contractele-tip de charter party care sunt elaborate, de obicei, de către armator

sau asociaţii de armatori. Aceste contracte conţin clauze expres prevăzute la executarea şi conţinutul contractului, instanţele de arbitraj competente, răspunderea cărăuşului. Contractele tip sunt numite standard charter party sau charter party-tip. Asemenea contracte-tip sunt elaborate de asociaţii internaţionale de armatori, fiind specializate pe categorii de mărfuri transportate.

4.2. Tipuri de contracte de navlosire charter party4.2.1. Contractul de navlosire charter by demise (bareboat charter)În ceea ce priveşte contractul charter by demise, acesta se foloseşte destul de rar, fiind practicat într-o anumită

conjunctură, cum ar fi perioadele de criză economică sau de conflicte armate, când se restrâng condiţiile de nave noi. În baza acestui contract armatorul se obligă, în schimbul unui navlu mai ridicat ca valoare (hire), să pună la dispoziţia navlositorului întreaga navă pentru un anumit timp. În acest caz navlositorul devine armator chiriaş, dobândind posesia şi controlul deplin asupra vasului respectiv.

4.2.2. Contractul de navlosire voyage charterVoyge charter este deosebit de utilizat în transporturile de mărfuri pe mare. El poate fi adaptat oricărei tranzacţii

comerciale care implică deplasarea în spaţiu a unei cantităţi determinate de marfă de la un port la altul. În mod curent, voyage charter constituie urmarea firească a uni contract comercial de vânzare-cumpărare externă, în care navlositor este fie exportatorul care a vândut marfa în condiţiile CIF (port de destinaţie), fie importatorul care a cumpărat marfa în baza condiţiei de livrare FOB (port de încărcare). Contractul dat se încheie între armator şi navlositor pentru transportul mărfurilor pentru o călătorie sau anumite călătorii succesive contra uni navlu, calculat de regulă generală, în raport cu cantitatea încărcăturii (per tonă de marfă sau m3).

4.2.3. Contractul de navlosire time charterTime charter este utilizat de acei navlositori care doresc să exploateze o navă pentru o perioadă determinată de timp,

fără să-şi asume riscurile financiare pe care le implică posesia unei nave sau răspunderea pentru navigaţia şi conducerea tehnică a acesteia. Contractul de time charter este un contract prin care navlositorul închiriază nava de la armator pentru o perioadă de timp determinată contra unui navlu, numit hire şi calculat la capacitatea de încărcare de vară a navei, şi stabilit, de obicei, la bursele de navlu. De cele mai multe ori navlositorul utilizează acest tip de contract pentru transportul materialelor prime: ţiţei, minereuri, cărbune, cereale etc. Intervalul de timp convenit cu armatorul îi oferă posibilitatea să-şi asigure cu marfă tonajul maritim afretat.5. Contractul de transport maritim sub conosament

5.1. Definirea noţiunii de conosamentPotrivit Convenţiei de la Hamburg (art.7), conosamentul este documentul care face dovada unui contract de transport

de mărfuri pe mare şi constată preluarea şi încărcarea mărfurilor de către cărăuş, precum şi obligaţia acestuia de a livra marfa contra prezentării documentului. Mărfurile trebuie să fie eliberate unei persoane numite la ordin sau la purtător. În doctrină, conosamentul este definit ca documentul eliberat (semnat) de comandantul navei, prin care se atestă că marfa a fost încărcată pe navă sau a fost preluată de navă pentru încărcare, în vederea transportării până la portul de destinaţie. Sun uzuale următoarele denumiri în limbi străine: Connaissement (limba franceză), Konnossement (limba germană), Bill of Lading (limba engleză). Conosamentul se întocmeşte în mai multe exemplare originale, cu un conţinut absolut identic, care formează un set. Între acestea, un număr de exemplare au valoare negociabilă şi trebuie să cuprindă menţiunea: „ toate exemplarele având acelaşi conţinut şi aceeaşi dată, oricare din el fiind executat, celelalte exemplare devin nule şi fără valoare”. De obicei pe lângă exemplarele originale se emite o serie de copii cu valoare probatorie, dintre care una este păstrată de căpitanul navei (capitain’s copy). Toate exemplarele negociabile se remit încărcătorului.

Conosamentul se eliberează de comandantul navei care transportă marfa şi îndeplineşte mai multe funcţii şi anume:- conosamentul este o adeverinţă semnată de cărăuş şi eliberată expeditorului, pentru a face dovada că mărfurile pe

care acesta le descrie au fost încărcate pe un anumit vas, cu o anumită destinaţie sau au fost încredinţate armatorului în vederea transportului;

- conosamentul înseamnă dovada existenţei contractului de transport; dacă conosamentul însoţeşte un contract de charter party preexistent, eliberarea lui probează începutul executării contractului, dacă nu s-a încheiat mai întâi un charter party, conosamentul întocmit de căpitan ţine loc de contract;

- conosamentul este un titlu reprezentativ al mărfurilor care se transportă pe nava respectivă;- conosamentul este un instrument de credit întrucât pe baza lui se deschide, prin intermediul băncilor, creditul

necesar finanţării contractului de vânzare-cumpărare.5.2. Conţinutul conosamentului

58

Conosamentul se redactează în formă scrisă, pe documente imprimate, uneori tipizate, în raport cu practica anumitor armatori cu servicii de linie. El trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

a) numele şi sediul cărăuşului;b) denumirea mărfii;c) numele şi sediul proprietarului încărcător al mărfii;d) numele şi sediul destinatarului, dacă este nominalizat de încărcător;e) denumirea şi natura generală a mărfurilor şi starea lor aparentă;f) parametrii calitativi esenţiali ai mărfii;g) cantitatea exprimată în unităţi de măsură specifice naturii mărfurilor;h) modul de ambalare a mărfii, marcarea ambalajului;i) portul de încărcare, portul de descărcare şi, după caz, portul sau porturile de transbordare;j) locul şi data emiterii conosamentului;k) menţionarea navlului;l) perioada sau data livrării mărfurilor în portul de descărcare, dacă acest lucru s-a convenit între părţi;m) numărul de exemplare negociabile, semnate de comandantul navei (de regulă trei);n) principalele clauze şi condiţii de transport;o) declaraţia încărcătorului, după caz, că mărfurile pot fi încărcate pe punte;p) data încărcării mărfurilor pe navă, însoţită de expresia shiped on board (încărcat la bord);q) limita sau limitele răspunderii cărăuşului convenite între părţi

Conform Convenţiei de la Hamburg din 1978 (art.17, alin.1), orice declaraţie inexactă sau omisiune făcută de navlositor (expeditor) la predarea mărfurilor la transport, va atrage răspunderea acestuia prin obligarea la plata unor despăgubiri ce ie se cuvin cărăuşului.

5.3. Categorii de conosamenteConosamentele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel: 1. În funcţie de corelaţia lor, există:

- Conosamentul nominativ care conţine numele beneficiarului şi care se poate transmite numai prin cesiune şi mai greu prin gir;

- Conosamentul la ordin, care conţine clauza „la ordin” după care urmează numele beneficiarului, care îl poate adnosa unei alte persoane (de a-l vinde pe calea girului);

- Conosamentul la purtător, cel care conţine clauza „la purtător” fără numele beneficiarului, beneficiar fiind întotdeauna posesorul. Se transmite prin simpla tradiţiune. Se utilizează foarte rar, deoarece conferă riscul de a pierde marfa în folosul persoanelor de rea-credinţă.2. În funcţie de momentul încărcării mărfurilor pe nave, se disting:

- Conosamentul „încărcat la bord”, se eliberează în baza ordinului de imbarco emis de ofiţerul secund, responsabil de încărcarea şi descărcarea mărfurilor;

- Conosamentul „primit spre încărcare”, se utilizează mai ales, în transportul mărfurilor cu nave de linie;3. În funcţie de distanţa de transport acoperită, există:

- Conosament direct, se utilizează pentru transportul „din poartă în poartă”, acoperind întreaga distanţa de la expeditor şi până la destinatar, indiferent de modalitatea de transport folosit: feroviar, rutier, maritim aerian etc. Încărcătorul intră în relaţie numai cu primul cărăuş principal;

- Conosamentul de serviciu, este eliberat din ordinul cărăuşului principal de către fiecare participant la lanţul de transport maritim;

- Conosamentul oceanic sau maritim, acoperă transportul de la un port la altul.4. În funcţie de continuitatea transportului, distingem:

- Conosamentul de transbordare , cu privire la loturile de mărfuri care urmează să fie duse până într-un port în care există un flux mare de transport, de unde urmează să fie preluate de alte nave;

- Conosamentul fără transbordare, se referă la transportul direct din portul de expediţie la cel de destinaţie, fără folosirea unui port intermediar;5. În funcţie de emitent, există:

- Conosamentul eliberat de cărăuş, care se eliberează de comandantul navei ca mandatar al cărăuşului;- Conosamentul eliberat de agentul cărăuşului; în unele porturi cărăuşul dispune de agenţi împuterniciţi să emită în

numele său conosamente;- Conosamentul eliberat de operatorul multimodal şi casa de expediţie internaţională şi care acoperă întregul lanţ de

transport „din poartă în poartă”.6. În funcţie de modul de realizare a transportului, avem:

- Conosamentul convenţional, care se utilizează în cazul transportului în tramp;- Conosamentul de linie, care se utilizează în cadrul transportului cu nave de linie, programate, cu orar şi rute

prestabilite.

6. Acţiunea în cazul pierderii sau avarierii mărfurilor ori a livrării lor cu întârziereÎn baza Convenţiei, dacă cel mai târziu în ziua următoare zilei în care mărfurile i-au fost predate, destinatarul nu

transmite cărăuşului o notificare scrisă se prezumă că mărfurile au fost predate corect. În situaţia în care starea mărfurilor – în momentul predării lor – a făcut obiectul unei expertize inspecţii comune de părţi „nu este necesar să se dea o notificare în scris pentru pierderea sau avarierea constatată” în timpul acestei expertize inspecţii.

59

În cazul în care nu s-a dat nici o notificare în scris cărăuşului în termen de 60 de zile din ziua lucrătoare următoare celei în care au fost predate mărfurile destinatarului nici o despăgubire nu va fi datorată pentru prejudiciul rezultat din întârzierea în livrare. Dacă în termenul de 90 de zile consecutive de la împrejurarea care a provocat o pierdere sau avariere, cărăuşul nu a notificat încărcătorului acest lucru, se consideră că „cărăuşul nu a suportat nici o pierdere sau avariere datorate unei culpe sau unei neglijenţe a încărcătorului sau a mandatarilor săi” (art.6, alin.7).

V. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE TRANSPORT FLUVIAL 1. Caracteristicile transportului fluvial. Definirea contractului internaţional de transport fluvial

Transportul fluvial reprezintă, după transportul maritim, cea mai ieftină modalitate de transport. Volumul mărfurilor transportate pe cale fluvială depinde de numărul şi capacitatea navelor fluviale, de gradul şi constanţa stării de navigabilitate a fluviilor, de dotarea porturilor ca instalaţii de manipulare, precum şi de existenţa unor depozite, care să facă legătura între transportul fluvial şi celelalte modalităţi de transport. În Europa cele mai importante fluvii pentru navigaţie internaţională sunt: Dunărea, Elba şi Rinul. Contractul de transport fluvial internaţional este definit ca fiind un contract de transport de mărfuri, efectuat cu titlu oneros, când locul primirii mărfurilor de la expeditor şi cel al predării acestora la destinatar sunt situate în ţări diferite, dintre care cel puţin una este ţară contractantă.2. Cadrul juridic aplicabil contractului internaţional de transport fluvial

Transportul de mărfuri pe Dunăre este reglementat în aspectele lui esenţiale, prin Convenţia de la Bratislava, perfectată în anul 1955 de întreprinderile de navigaţie din România, Bulgaria, Ungaria şi ex-Cehoslovacia, la care au aderat şi întreprinderile similare din ex-Iugoslavia (1967), Germania şi Austria (1968). Această Convenţie defineşte condiţiile generale de navlosire în transportul de mărfuri pe Dunăre. Ea este însoţită de un tarif unic de transport, care a fost modificat prin Convenţia de la Budapesta privind tarifele internaţionale de transport al mărfurilor pe Dunăre, încheiată în anul 1979 de către întreprinderile de navigaţie fluvială din ţările riverane şi care a intrat în vigoare în anul 1980.

Prevederile Convenţiei de la Bratislava se aplică contractelor de transport de mărfuri pe Dunăre, la care participă ca parte oricare dintre întreprinderile de navigaţie semnatare ale acesteia. Contractele de transport internaţional fluvial de mărfuri care nu cad sub incidenţa acestei Convenţii, vor fi supuse regulilor generale aplicabile oricăror contracte de navlosire, legii desemnate de părţi (potrivit principiului lex voluntatis), iar în tăcerea părţilor, legii determinate de normele conflictuale uniforme. Convenţia de la Bratislava stabileşte, că „transportul mărfurilor în trafic internaţional pe Dunăre se va efectua în condiţiile Convenţiei atâta timp cât pentru unele transporturi nu sunt stabilite alte condiţii speciale”. De aici rezultă că, în cazuri concrete părţile la contractul fluvial de navlosire pot conveni clauze diferite de reglementările prevăzute în convenţie. Dacă părţile contractante (navlosantul fiind o întreprindere semnatară a Convenţiei) convin expres ca executarea transportului să se facă conform Convenţiei de la Bratislava, regulile consacrate de Convenţie se vor aplica cu titlu imperativ.3. Încheierea contractului internaţional de transport fluvial

3.1. Cererea pentru transportul de mărfuriMărfurile se primesc de către cărăuş, în vederea transportării lor, în baza cererii expeditorului (navlositorului) care se

prezintă n formă scrisă, cu cel puţin 7 zile înaintea punerii la dispoziţie a mărfii pentru transport şi se menţionează:a) data la care tonajul urmează să fie pus la dispoziţie;b) felul şui cantitatea de marfă ce urmează să fie transportată sau remorcată;c) locul de încărcare şi descărcare;d) denumirea şi adresa expeditorului (navlositorului);e) denumirea şi adresa destinatarului

Cererile pot fi făcute în scris sau verbal; cererile verbale şi cele făcute pe cale telegrafică urmează să fie confirmate în scris. Cărăuşul este obligat ca în termen de 3 zile, din ziua primirii cererii, să confirme aceasta expeditorului sau să o refuze. Cererea se consideră refuzată dacă transportatorul nu a răspuns în termen la cerere.

3.2. Documentele de transportConform Convenţiei de la Bratislava acestea sunt: scrisoarea de trăsură fluvială întocmită de expeditor şi

conosamentul – întocmit de organizaţia de transport pe baza ordinului de încărcare semnat de expeditor. Conosamentul (poliţa de încărcare) face dovada proprietăţii mărfurilor, constituind un titlu reprezentativ al mărfurilor şi un mijloc de dovadă al primirii mărfurilor pentru transport. Scrisoarea de trăsură face dovada contractului de transport şi însoţeşte mărfurile până la destinaţie; această scrisoare ştampilată de întreprinderea de navigaţie constituie înscrisul doveditor al contractului pentru executarea transportului de mărfuri pe Dunăre. Expeditorul răspunde faţă de transportator şi faţă de persoanele terţe pentru daunele survenite din cauza datelor eronate sau incomplete înscrise în scrisoarea de trăsură sau ordinul de încărcare. Conosamentul se întocmeşte în cel puţin două exemplare, din care un exemplar însoţeşte marfa, iar celălalt parvine expeditorului pentru introducerea în bancă. La cererea expeditorului, conosamentul sau scrisoarea de trăsură pot fi eliberate în câteva exemplare, având conţinut identic. În acest caz în fiecare exemplar se va menţiona numărul exemplarelor de conosamente sau scrisori de trăsură întocmite. Dacă transportatorul eliberează conosamentul în mai mult decât un exemplar, atunci, după ce marfa a fost eliberată în baza unuia din exemplare, celelalte exemplare îşi pierd valabilitatea.4. Obligaţiile părţilor în contractul de transport fluvial

Expeditorului navlositor îi revine obligaţia privind predarea-primirea mărfurilor pentru transport. Acesta trebuie să asigure cantitatea de mărfuri convenită sub sancţiunea achitării către navlosant a unei penalităţi de 50% din tariful din transport aferent cantităţii de marfă predată. Dacă navlosantul nu pune nava la încărcare sau refuză marfa, suportă aceeaşi penalitate. Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfurilor se efectuează de către navlosant în contul expeditorului sau destinatarului. Notice-ul se înmânează de către organizaţia de transport la orice oră din zi şi noapte, iar operaţiile de încărcare şi descărcare se fac zilnic, fără întrerupere, inclusiv în zilele nelucrătoare. Organizaţia de transport este obligată să stabilească termenii pentru efectuarea transportului pentru întreaga perioadă de navigaţie, care se comunică odată cu deschiderea navigaţiei.

60

5. Răspunderea transportatoruluiCărăuşul răspunde pentru aducerea mărfurilor în bune condiţii până la destinaţie. De asemenea, el este obligat la o

bună stivuire a mărfii şi la încărcarea spaţiilor goale, făcând el încărcarea sau să-l supravegheze pe expeditor atunci când operaţiile de încărcare sunt efectuate de către acesta. Convenţia de la Bratislava stabileşte, că transportatorul răspunde pentru pierderea sau avarierea mărfurilor primite pentru transport. Cuantumul pagubei se stabileşte după costul real al mărfurilor, pornindu-se de la oficiale an-gros de la locul de destinaţie în ziua predării mărfurilor. Transportatorul este exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că pierderea, avarierea sau scurgerea mărfurilor s-a produs în urma unor situaţii pe car e nu le-a putut evita. De asemenea, el nu va răspunde în situaţia când avarierea mărfurilor este datorată stării ambalajului al cărui caracter necorespunzător n-a putut fi descoperit cu ocazia primirii mărfurilor. 6. Soluţionarea litigiilor

Destinatarul este obligat să primească mărfurile transportate, reclamând imediat transportatorului pierderea parţială sau avarierea acestora. Convenţia de la Bratislava prevede termenele în care se pot formula reclamaţiile, actele necesare, termenele de prescripţie al acestor reclamaţii sau acţiuni. La data predării mărfii, destinatarul este îndreptăţit să adreseze transportatorului reclamaţiile privind pierderile şi avarierea aparentă a mărfurilor. În cazul pierderilor sau avarierilor neaparente, reclamaţiile trebuie adresate de destinatar transportatorul în termen de 48 de ore de la primirea mărfurilor, sub sancţiunea decăderii. Obligaţia transportatorului este să examineze aceste reclamaţii şi pretenţii ale destinatarului în termen de 3 luni de la data primirii lor.

VI. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE TRANSPORT AERIAN 1. Specificul transportului aerian. Definirea contractului internaţional de transport aerian. Caracterele juridice

Cea mai dinamică modalitate de transport este cea aeriană. Traficul internaţional de mărfuri s-a dublat la fiecare 5 ani. Astăzi în traficul internaţional nu numai mărfurile aşa numite clasice ca supliment de bagaj la transportul călătorilor, ci au apărut linii aeriene specializate în transportul de mărfuri. La acestea au contribuit, în primul rând, operativitatea şi rapiditatea derulării expediţiei, dar şi reducerea în mod constant a preţului de transport, confortabilitatea primirii şi expedierii mărfurilor, siguranţa şi nu în ultimul rând cooperarea existentă între companiile aeriene ceea ce simplifică foarte mult activitatea beneficiarilor de transport.

Contractul de transport aerian de mărfuri este un contract în baza căruia o parte, numită cărăuş, se obligă faţă de cealaltă parte, numită expeditor ca, în schimbul unei taxe de transport, să transporte pe calea aerului anumite mărfuri la destinaţia convenită şi să le elibereze la acea destinaţie. Este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros.2. Cadrul juridic aplicabil contractului internaţional de transport aerian

Pe plan internaţional, în domeniul transportului aerian au fost elaborate convenţii bi – şi multilaterale. Sunt de menţionat:

1. Convenţia de la Varşovia din 1929. Prin acest acord sau pus bazele contractului de transport aerian, materializat prin „scrisoarea de transport aerian”. Sunt reglementate documentele folosite în transportul internaţional aerian – biletul de călătorie, buletinul de bagaje – şi sunt precizate drepturile şi obligaţiile cărăuşului aerian.

2. Convenţia sanitară internaţională de la Haga din 1933 reglementează măsurile de control ce pot fi luate de aeroporturi pentru protecţia sanitară foto sau veterinară cu privire la accesul aeronavelor, echipajelor acestora, pasagerilor, bagajelor şi mărfurilor în general şi, în special, atunci când există suspiciuni de contaminare.

- 3. Convenţia de la Chicago din 1944 în domeniul aviaţiei civile internaţionale. 4. Protocolul de la Haga din 1955 este actul prin care s-au efectuat unele precizări în convenţia de la Varşovia din

1929.5. Convenţia de la Haga din 1960 se referă la reglementări privind combaterea actelor de violenţă ce pot fi

săvârşite la bordul navelor şi de reprimare a capturării ilicite de aeronave..6. Asociaţia Internaţională a Transportului Aerian IATA (International Air Transport Association), organizaţie

neguvernamentală, constituită în 1945 la Havana, la care participă companiile de transporturi aeriene internaţionale din state membre ale OACI. IATA s-a înfiinţat în 1933 la Haga, şi-a încetat activitatea în 1939 şi şi-a reluat-o în 1945 prin Conferinţa de la Havana.

3. Formele de cooperare în domeniul transportului internaţional aerian Între companiile de navigaţie aeriană există o cooperare internaţională, deoarece numai astfel ele pot acorda servicii

de calitate. Cooperarea îmbracă forme de contracte dintr-un domeniul sau altul, care permit fiecărei societăţi să acorde servicii promte şi să realizeze încasări din cesionări reciproce de servicii sau să le partajeze în mod avantajos. Aceste forme de cooperare au la bază recomandările IATA.

I. Contractul INTERLINE este o formă de cooperare prin care doi transportatori aerieni convin să-şi recunoască reciproc documentele de transport în baza cărora companiile pot îmbarca. În acest scop IATA a elaborat un contract-cadru, care constituie un model în acest sens.

Contractul-cadru INTERLINE cuprinde trei părţi: 1. În prima parte se prezintă partenerii şi se înscriu angajamentele acestora de a-şi recunoaşte reciproc documentele

de transport, precum şi modul de soluţionare a reclamaţiilor, procedurile de arbitraj şi jurisdicţii.2. În partea a doua sunt cuprinse comisioanele pe care cărăuşul le acordă companiei care realizează vânzarea

prestaţiilor de transport şi emiterea documentelor (bilete de călătorie, scrisori de transport).3. Partea a treia cuprinde termenele de înaintare a facturilor pentru transporturile executate în baza documentelor de

transport emise de cele două părţi contractante, modul de decontare reciprocă a soldurilor, moneda de plată şi procedura de corectare a diferenţelor de curs valutar.

61

II. Contractul de operare în pool. În scopul evitării concurenţei partenerii care operează pe aceeaşi rută încheie contracte „de operare în pool” prin care se stabilesc partajarea echitabilă a traficului şi un sistem unic de lucru, preţuri sau reduceri de la tarifele publicate similare, precum şi capacitatea navelor care urmează să fie folosite. În acest fel traficul existent între două ţări este dirijat către sursele partenerilor în pool.

III. Contractul de handling este un tip de contract prin care companiile aeriene îşi asigură serviciile necesare la sol. În contract se prevăd serviciile ce urmează să le presteze, tarifele utilizate şi răspunderea între cărăuş şi agentul de nadling. Acest contract este reciproc, în sensul că fiecare companie figurează reciproc ca agent de handling. În situaţia în care n-ar exista acest contract, plata serviciilor necesare ar urma să fie efectuată în numerar, imediat după prestarea serviciilor sau chiar în avans.

4. Scrisoarea de transport aerian Air WaybillContractul internaţional de transport se încheie de regulă sub forma scrisorii de transport aerian internaţional,

cunoscută sub denumirea de Air Waybill. Scrisoarea de transport are numai o valoare probatorie, care confirmă încheierea contractului şi primirea mărfii de către cărăuş. În lipsa ei contractul poate fi dovedit prin mijloacele de probă din dreptul comun. Scrisoarea de transport se încheie în trei exemplare originale şi mai multe copii. Ea trebuie să conţină următoarele menţiuni principale:

a) punctul de plecare şi de destinaţie;b) menţiunea că transportul este supus Convenţiei de la Varşovia;c) greutatea, volumul, numărul şi dimensiunea coletelor, felul ambalajului, marcajul şi starea mărfii predate la transport;d) documentele anexate la scrisoarea de trăsură necesare îndeplinirii formalităţilor vamale, fiscale, fito-sanitare şi de altă

natură;e) numele şi adresa destinatarului, eventual numele şi adresa agentului acestuia, care urmează să prea marfa pe

aeroportul de destinaţie;f) menţiuni în legătură cu modul de plată a taxelor de transport şi a celor accesorii;g) numele şi adresa expeditorului.

TEMA 12. CONTRACTUL DE ASIGURARE INTERNAŢIONALĂ

1. Definirea şi caracteristicile juridice ale contractului de asigurare internaţionalăAsigurările facultative sunt prin natura lor dependente de voinţa liberă de a contracta o asigurare, baza lor

fiind contractul de asigurare, de care ne vom ocupa în continuare. în doctrina juridică contractul de asigurare este definit ca un act juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta să ia asupra sa riscul producerii unui anume eveniment, obligându-se ca la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, o indemnizaţie (despăgubire sau sumă asigurată) în limitele convenite.

Definiţia contractului de asigurare dată de textul Legii nr.1508 din 1993 cu privire la asigurări şi de Codul civil din 2002 nu diferă, practic, de definiţia doctrinară. Din definiţia dată rezultă că acest contract de asigurare este un contract care dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce şi că, prin conţinutul său este un act juridic de formaţie bilaterală.

În concepţia dreptului moldovenesc, ca şi la alte sisteme de drept, esenţial în conturarea validităţii, a caracteristicilor şi a naturii juridice, este acordul de voinţă al părţilor, voinţa juridică. în principiu, încheierea oricărui contract de asigurare este liberă, în înţelesul exact al noţiunii respective, excluzând liberul arbitru, libertate juridică pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială pe de o parte şi dispoziţiile legale speciale ale acestei materii.

2. Clasificarea asigurărilor În doctrina juridică asigurările au fost clasificate după mai multe criterii şi anume:a) După modul de realizare a raporturilor juridice de asigura re, distingem:— asigurarea prin efectul legii (obligatorie);— asigurarea contractuală (facultativă).Asigurarea prin efectul legii nu necesită acordul de voinţă a persoanelor fizice sau juridice vizate. Ea se

realizează automat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege cu privire la bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa asigurării şi are la bază anumite interese care aparţin societăţii în ansamblu (apărarea avuţiei naţionale, asigurarea continuităţii proceselor de producţie etc.).

Legislaţia naţională menţionează câteva categorii de răspundere civilă. Astfel, Legea cu privire la asigurări nr. 1508-XI1 din 15.06.1993, menţionează asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de accidente de autovehicule. Astfel, art. 37 prevede, că obiect al asigurării este răspunderea civilă a deţinătorilor de autovehicule pentru pagube cauzate unor terţe persoane şi bunurilor acestora prin accidente produse pe teritoriul Republicii Moldova. O altă asigurare obligatorie este instituită de Legea nr. 1553-XIII din 25.02.1998

62

cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor faţă de călători . Asigurările medicale obligatorii sunt reglementate de Legea nr. 1585 din 27.02.1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală.

Un statut special se conferă prin legi speciale unor asigurări care sunt obligatoriu a fi menţinute în vigoare de persoanele indicate în aceste acte normative. Ne referim aici la o serie de acte normative care reglementează practicarea profesiilor şi specialităţilor independente cum ar fi practica medicală, contabilii autorizaţi şi experţii contabili, notarii publici, actuarii, brokerii de asigurare etc. Asigurarea de răspundere civilă pentru daune produse terţilor prin accidente de autovehicul, care se reglementează independent iar prima de asigurare, proba încheierii asigurării şi principiile tratării daunei sunt reglementate anual de Guvern, şi care, deşi obligatorii, pentru încadrarea legală a activităţii respective, sunt totuşi bazate pe negocierea liberă între părţi, în limitele legii asigurărilor, cu negocierea liberă a nivelului primelor de asigurare, a sumei asigurate, a drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Din aceste motive aceste tipuri de asigurări sunt tratate la asigurările contractuale profesionale.

Asigurarea contractuală este rezultat al voinţei juridice a asiguratului şi asigurătorului, acord de voinţe, ce se reflectă în contractul de asigurare prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile acestora precum şi toate celelalte elemente ale asigurării şi care poate fi dovedit prin diversele forme recunoscute de lege. Este o formă de asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin efectul legii şi de aceea răspunde mai bine necesităţilor şi intereselor asiguraţilor.

Pe lângă asigurarea prin efectul legii şi asigurarea contractuală există şi unele asigurări obligatorii impuse de lege, dar care intră în vigoare după încheierea unui contract între asigurat şi asigurător, în această categorie intră, de exemplu asigurarea personalului navigant al companiilor de aviaţie, a personalului elevilor din aeronautică etc.

b) După domeniul asigurării, se deosebesc:— asigurările de bunuri;— asigurările de persoane şi— asigurările de răspundere civilă.Asigurările de bunuri cuprind valori materiale de orice fel, care sunt susceptibile de a fi distruse sau

avariate da calamităţi naturale, accidente sau orice alt eveniment sau fenomen (risc). Principalele subramuri ale asigurărilor de bunuri sunt asigurările de animale, asigurările de culturi agricole, cele de clădiri, asigurările de transport, de maşini şi instalaţii etc.

Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea sa. Aceste asigurări cuprind două grupe mari: asigurările de viaţă şi asigurările de accidente.

Asigurările de răspundere civilă au ca obiect o valoare patrimonială egală cu despăgubirea pe care ar urma să o plătească asiguratul (persoana fizică sau juridică), care a cauzat o pagubă unei terţe persoane. Principalele forme ale asigurării de răspundere civilă sunt: asigurarea de răspundere civilă a conducătorilor auto profesionişti pentru pagubele produse prin accidente cu autovehicule aparţinând societăţilor comerciale, asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule.

c) După obiectul asigurat există:- asigurări de mijloace de producţie fixe: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport etc.;- asigurări ale fondurilor de producţie circulante: materii prime, materiale, combustibili, etc.;- asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor; - asigurări ale culturilor agricole şi animalelor; - asigurări de persoane etc.d) După riscul asigurat, asigurările pot fi clasificate în: - asigurări pentru inundaţii, trăsnete, explozii, cutremure de pământ, referitoare la clădiri, construcţii,

maşini şi instalaţii, mijloace de transport, obiecte de uz casnic etc.- asigurări pentru ploi torenţiale, grindină, inundaţii, furtuni, uragane, alunecări sau prăbuşiri de teren la

culturile agricole; - asigurări pentru boli, epidemii şi accidente ale animalelor; - asigurări pentru derapări, răsturnări, coliziuni şi prăbuşiri sau alte accidente ale mijloacelor de

transport;- asigurări pentru evenimente ce pot surveni în viaţa persoanelor fizice;- asigurări de răspundere civilă;e) După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare deosebim: asigurări interne şi asigurări

externe. Deosebirea fundamentală dintre acestea constă în elementul de extraneitate care este prezent numai în cazul

asigurărilor externe. Principalele categorii de asigurări externe sunt cele privind asigurarea bunurilor în timpul transportului, asigurarea navele maritime şi fluviale, asigurarea aeronavelor, asigurarea construcţiilor-montaj în străinătate şi a răspunderii constructorului, asigurarea creditelor pentru export etc.

f) După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător, asigurarea poate fi directă şi indirectă (reasigurare).

63

culpa asiguratului, după cum este cazul.

3. Caracterele juridice ale CAS• Contractul de asigurare internaţională este un contract consensual deoarece, pentru formarea şi existenţa

sa valabilă este necesară simpla exprimare a voinţei juridice a părţilor, neînsoţită de vreo formă de publicitate juridică. Ca urmare, lipsa formei scrise nu va atrage nulitatea contractului dar va determina numai limitarea posibilităţii de a dovedi existenţa şi conţinutul acestuia. în practică, poliţa sau certificatul de asigurare, precum şi decontul de primă trimis asiguratului fac dovada contractului de asigurare.

• Contractul de asigurare internaţională este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece esenţială în componenţă este reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor inclusiv interdependenţa acestora. Astfel, obligaţiei asiguratului de a plăti prima de asigurare, îi corespunde obligaţia asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare pentru pierderea ce a înregistrat-o ca urmare a producerii evenimentului asigurat, după cum şi sub aspectul drepturilor, se constată că asiguratul care a plătit prima de asigurare este îndreptăţit să fie indemnizat de Asigurător pentru pierderea suferită din indemnizarea asiguratului direct. La rândul sau, asigurătorul nu este ţinut de obligaţia de a plăti vreo indemnizaţie până la plata primei de asigurare aferente riscului şi este în drept a o pretinde de la asigurat.

• Contractul de asigurare internaţională este un contract cu titlu oneros, deoarece, în esenţă, fiecare parte îşi doreşte obţinerea unui avantaj. Caracterul oneros este evident la contractul de asigurare din reciprocitatea prestaţiilor, respectiv, la asigurat, plata primei de asigurare cu scopul de a obţine protecţie şi în final indemnizarea pentru pierderea înregistrată ca urmare a producerii evenimentului asigurat, respectiv, pentru asigurător, primirea de prime de asigurare în schimbul protecţiei acordate asiguratului şi a plăţii indemnizaţiei de asigurare. Criteriul cel mai acceptat pentru determinarea caracterului oneros al contractului în general şi al contractului de asigurare în mod special, rezultă din analiza cauzei contractului şi nu din interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor.

• Potrivit art. 666, alin. 3 din Codul civil moldovenesc, contractele cu titlu oneros pot să fie la rândul lor, contracte comutative şi contracte aleatorii, după criteriul certitudinii sau incertitudinii întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului. Astfel, sunt considerate contracte comutative acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor părţilor sunt certe şi pot fi apreciate chiar în momentul încheierii contractului, fără a depinde de hazard. Spre deosebire de aceste feluri de contracte, contractul de asigurare este un contract de tip aleatoriu, de-oarece existenţa sau întinderea prestaţiei părţilor depinde de un eveniment incert. Aşadar la încheierea contractului de asigurare nu se poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate cuantifica câştigul sau pierderea şi uneori nu se ştie nici măcar dacă va exista un câştig sau o pierdere.

• Contractul de asigurare este un contract afectat de modalităţi, atât de termen cât şi de condiţie. Modalitatea termenului se materializează în sensul că un contract de asigurare este întotdeauna marcat de o dată de începere a răspunderii asigurătorului pentru consecinţele producerii riscului subscris iar în ceea ce priveşte materializarea condiţiei, acesta începe să producă efecte numai odată cu îndeplinirea condiţiei producerii evenimentului asigurat.

• Sub aspectul efectelor produse, contractul de asigurare este un contract generator de drepturi de creanţă deoarece acesta este constituit din drepturi şi obligaţii reciproce materializate în bani.

• Contractul de asigurare este un contract de adeziune deoarece se încheie pe bazele contractuale oferite de asigurător. Caracteristica unui asemenea contract o constituie faptul, că clauzele sunt stabilite numai de una din părţi - asigurătorul - cealaltă parte având doar facultatea de a le accepta ca atare sau să nu contracteze. în condiţiile economiei de piaţă asiguratul are posibilitatea de a alege acele societăţi şi condiţii pe care le consideră ca fiind cele mai avantajoase pentru el, la un moment dat.

• Caracterul de unicitate a contractului de asigurare înseamnă că acesta se menţine unic pentru întreaga sa durată, chiar şi atunci când ar suferi o împărţire pe termene periodice (această divizare interesează numai modul de plată al primei). în cadrul unei perioade de asigurare determinată, contractul poate fi modificat prin cererea asiguratului pentru includerea unui risc suplimentar, de regulă un risc politic. în acest caz se cotează şi se aplică o primă suplimentară faţă de prima de bază.

• Caracterul de executare succesivă constă în aceea, că executarea nu are loc dintr-o dată, printr-o singură prestaţie, ci asiguratul este obligat să plătească primele în termenele stabilite, iar asigură torul să acorde continuu protecţie asiguratului prin asigurarea riscului.

Contractul de asigurare conţine elemente esenţiale, care prin efectele juridice pe care le produc, pot afecta chiar existenţa contractului sau clauze obişnuite ce nu afectează contractul sub aspectul existenţei sale. De regulă, contractul de asigurare cuprinde două părţi principale.

Prima parte conţine clauzele imprimate, sub forma unor extrase din condiţiile generale care reglementează raporturile dintre asigurat şi asigurător, care sunt menite să atragă atenţia asiguratului asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

A doua parte reprezintă părţile neimprimate ale documentului, care se referă, în principal, la indicarea părţilor contractante, denumirea riscurilor, prima, suma asigurată şi durata contractului, indicându-se data intrării în

64

vigoare. Pe lângă aceste două părţi principale, contractul de asigurare mai cuprinde şi alte menţiuni specifice

fiecărei ramuri de asigurare.Sub aspect normativ, clauzele esenţiale ale contractului de asigurare sunt menţionate la articolul 1308, alin.

3 Cod civil:1. numele complet, domiciliul şi/sau sediul părţilor contractante, calitatea în care se află ca părţi la

contractul respectiv;2. obiectul contractului de asigurare, de bunuri, de persoane sau de răspundere civilă;3. riscul sau riscurile ce se acoperă prin contractul de asigurare;4. evenimentul asigurat;5. momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;6. prima de asigurare şi modul de plată al acesteia;7. sumele asigurate;8. alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.Nerespectarea unora din clauzele privitoare la descrierea părţilor sau cele referitoare la plata primei,

existenţa sau nu a riscului la data încheierii contractului de asigurare, dă dreptul părţii afectate de a cere rezilierea sau chiar rezoluţiunea contractului dacă încălcarea este culpabilă şi de aşa manieră încât existenţa contractului nu mai poate fi menţinută. In restul situaţiilor părţile contractului de asigurare pot apela la sancţiunea juridică directă prin intermediul instanţei preferând continuarea contractului, deoarece numai aşa se menţine protejat prin asigurare.

4. Părţile contractului de asigurare internaţională Părţile contractului ce trebuie să se regăsească în fiecare contract de asigurare internaţională, identificate

prin nume, sediu domiciliu, sunt:I. Asigurătorul.A. Societăţile de asigurări pot deveni în mod valid părţi ale unui contract de asigurare internaţională, cu

condiţia ca acestea să fie înregistrate legal ca societăţi de asigurare în ţările lor de origine, potrivit legislaţiilor naţionale. În Republica Moldova, o societate de asigurări trebuie să fie constituită şi să funcţioneze conform cerinţelor legii societăţilor de asigurare în vigoare la data constituirii societăţii, aceasta fiind în prezent Legea nr. 1508 din 1993. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de societăţile de asigurare, potrivit acestei legi, sunt în principal următoarele:

□ profesionalismul acţionarilor semnificativi□ valoarea capitalului social subscris şi vărsat□ coeficient de solvabilitate menţinut la nivelul cerinţelor legii□ acordul şi avizul de constituire şi funcţionare al organului de supraveghere a activităţii de

asigurare/reasigurare din Republica Moldova, acord şi aviz cu caracter constitutiv, obţinut în prealabil efectuării oricărui act de comerţ.

Societăţile de asigurare cu drept de a asigura pe teritoriul Republicii Moldova sunt atât cele constituite în Moldova ca persoane juridice cât şi cele înregistrate în alte legislaţii, dacă au obţinut licenţa de practicare a asigurărilor pe teritoriul ţării noastre conform legii. Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 1508/1993, „asiguratorul străin poate desfăşura activitate de asigurare pe teritoriul Republicii Moldova în condiţiile prezentei legi, ale altor acte legislative, în baza de licenţă, liberata în modul stabilit de Legea privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de activitate, daca acordurile internaţionale si interstatale, la care Republica Moldova este parte, nu prevăd altfel”.

II. Asiguratul Asiguratul este partea principală a contractului de asigurare. Aşa cum am arătat anterior, Asiguratul poate

fi o persoana fizică sau o persoană juridică, care să aibă capacitate deplină de exerciţiu.III. Beneficiarul asigurării Este considerat parte la contractul de asigurare prin efectul indicării sale de către asigurat, ca persoană

îndreptăţită să primească indemnizaţia de asigurare sau suma asigurată dacă s-a produs riscul asigurat. Beneficiarul asigurării este întâlnit cu precădere la asigurările de persoane.

III. Moştenitorii asiguratului Sunt parte la contractul de asigurare, dacă la data producerii decesului asiguratului (În cazul asigurărilor de

viaţă), în poliţa de asigurare nu era desemnat nici un beneficiar sau dacă în perioada dintre producerea daunei într-un contract de asigurare de bunuri şi momentul efectuării plăţii indemnizaţiei, asiguratul a decedat.

5. Obiectul contractului de asigurareI. RisculRiscul, reprezintă consecinţa materială a producerii evenimentului asigurat, apt de a fi măsurat din punct de

vedere financiar la producerea sa, şi este un element fundamental al contractului de asigurare. El este consecinţa

65

producerii unui eveniment aleatoriu, constituie chiar obiectul contractului de asigurare şi trebuie sa fie real şi licit.II. Prima de asigurarePrin prima de asigurare se înţelege, suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului în schimbul

asumării de către acesta a obligaţiei de plata a indemnizaţiei de asigurare pentru acoperirea prejudiciului ce eventual l-ar suferi ca urmare a producerii unui eveniment asigurat.

Prima de asigurare, aşa cum este reglementata ea şi în dreptul român al asigurărilor permite părţilor sa negocieze şi sa stabilească fie plata direct sau prin intermediar, fie anticipat şi integral sau în rate. Răspunderea pentru plata primei de asigurare precum şi efectele juridice ale neplăţii acesteia sau a plăti cu întârziere sunt examinate în cuprinsul acestei lucrări în legătura cu efectele juridice ale contractului de asigurare.

III. Suma asigurată, reprezintă suma declarată de asigurat ca reprezentând valoarea reală a obiectului asigurării care, aşa cum am văzut poate fi o asigurare de viaţă, de accidente sau bunuri sau răspunderi în cazul angajării răspunderii civile legale a asiguratului.

Suma asigurată este de regulă acceptată de asigurător ca fiind cea reală, dar, în cazul asigurării de bunuri, în special, este posibil ca, din diverse motive(neştiinţă, dorinţa de a plăti o sumă mai mică drept primă de asigurare sau chiar fraudarea asigurătorului pentru a putea obţine o indemnizaţie mai mare decât cea cuvenită), suma asigurată declarată de asigurat să nu fie şi cea corectă. In asemenea situaţii se procedează astfel:

• în cazul subasigurării (asiguratul declară o sumă mai mică decât valoarea reală a bunurilor sale asigurate), asiguratul suportă consecinţele voinţei sale juridice deoarece în cazul producerii unui eveniment asigurat, el va primi o despăgubire redusă corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu s-a convenit altfel prin contract.

• în cazul supraasigurării, dacă asigurătorul constată supraevaluarea, recalculează primele de asigurare şi restituie asiguratului ceea ce a plătit în plus, eventuala indemnizare urmând a fi dată în raport de noua valoare

6. Forma contractului de asigurare Consimţământul valabil al părţilor se cere a fi exprimat în scris. El nu poate fi dovedit cu martori, chiar

dacă există un început de dovadă scrisă. Forma scrisă este cerută ad probationem şi nu ad validitatem.Părţile contractante trebuie să recurgă la forma scrisă pentru a nu fi puse în imposibilitate de a dovedi

existenţa contractului de asigurare. Numai forma scrisă face posibilă stabilirea certă a momentului încheierii contractului, a intrării sale în vigoare, a începutului şi încetării răspunderii asigurătorului. în forma scrisă elementele esenţiale ale contractului sunt precizate cu exactitate, ceea ce constituie o garanţie pentru onorarea obligaţiilor părţilor aşa cum au fost stabilite, evitându-se neânţelegerile ulterioare.

În privinţa acesteia, respectiv, a formei înscrisului sau înscrisurilor care reprezintă instrumentum în care se regăseşte contractul de asigurare, în sens de negotium juris, remarcăm, în continuare, o sistematizare legislativă şi a folosirea unor termeni. Astfel, Legea nr. 1508/1993, menţionează că contractul de asigurare i-a forma unui certificat numit poliţă de asigurare, document cu care se probează existenţa contractului de asigurare, definind şi stabilind, în acelaşi timp, conţinutul acestuia. Documentul cuprinde elementele esenţiale ale contractului de asigu-rare: a) denumirea si adresa asiguratorului si asiguratului; b) indicarea (descrierea) obiectului asigurat; c) suma asigurata; d) termenele de plata a primei de asigurare; e) termenul de valabilitate al contractului; f) alte condiţii stabilite prin acordul părţilor.

Principiul teritorialităţii riscului este cunoscut lumii asigurărilor şi acesta este protejat şi cu legislaţie adecvată. în ceea ce priveşte proba contractului de asigurare, art. 1308, alin. 5 Cod civil, prevede ca acesta poate fi încheiat numai în formă scrisă, existenta lui neputând fi dovedită prin martori nici dacă exista un început de dovadă scrisă. în baza aceste prevederi, putem afirma ca nu există asigurare atunci când părţile nu pot face o dovada scrisă în regulă cu semnăturile lor legale asupra raporturilor lor juridice.

Acelaşi articol la alin. 6, mai prevede ca existenta contractului de asigurare se mai poate dovedi prin emiterea şi trimiterea unui document de asigurare, cum ar fi poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare, cererea de plată a primei, ori din înscrisul din care se constată voinţa asigurătorului de a încheia contractul de asigurare.

1. Poliţa de asigurare este documentul emis de asigurător care conţine elementele principale ale contractului de asigurare încheiat cu asiguratul şi care este dovada confirmată de asigurător asupra faptului că între el şi deţinătorul poliţei este în vigoare un contract de asigurare, acestuia. Poliţa de asigurare poate fi nominativă, la ordin sau la purtător, deţinătorul acesteia având legitimare în ceea ce priveşte dreptul la indemnizaţia de asigurare pentru daunele suferite.

2. Certificatul de asigurare este documentul emis de asigurător care atestă că asiguratul deţine o poliţă de asigurare pentru asigurarea bunurilor pe care certificatul le însoţeşte sau pentru asigurarea răspunderii sale. Certificatul însoţeşte mărfurile, bunurile asigurate CASCO sau atestă poliţa de asigurare.

66

3. Cererea de plată a primei este un document ce emană de la asigurător prin care acesta, referindu-se la asigurarea încheiată de părţi pentru care este în curs de eliberare un document complet care atestă existenţa acestui contract de asigurare.

7. Efectele contractului de asigurare. Ca orice contract sinalagmatic, contractul de asigurare dă naştere la drepturi şi obligaţii corelative între părţi,

care pot fi delimitate în perioada scursă până la ivirea evenimentului asigurat şi după producerea acestuia.1. Drepturile şi obligaţiile părţilor până la ivirea evenimentului asigurat.

a) Obligaţiile asiguratului.În această perioadă asiguratul este obligat:- să plătească primele de asigurare;- să întreţină bunul asigurat în bune condiţii;- să ia măsurile necesare pentru prevenirea pagubelor;- să comunice asigurătorului împrejurările care apar în cursul executării contractului şi care modifică

avizarea iniţială a riscului de către asigurat.b) Drepturile asiguratului.Principalele drepturi ale asiguratului intervin în momentul producerii cazului asigurat şi pe parcursul

executării contractului, între acestea menţionăm:- dreptul de a modifica contractul, de exemplu posibilitatea de a schimba numele beneficiarului asigurării

sau modul de plată pentru prime, când ele se achită în rate;- dreptul de a încheia asigurări suplimentare;- dreptul de răscumpărare;- dreptul de a obţine împrumuturi asupra poliţelor de asigurare până la 75 % din suma de răscumpărare,

calculată în raport de timpul în care s-au plătit primele şi, cel mult până la data cererii împrumutului.c) Drepturile şi obligaţiile asigurătorului.Pe timpul executării contractului, până la producerea cazului asigurat, asigurătorul are în deosebi drepturi.

Astfel, fiecărei obligaţii a asiguratului îi corespunde un drept al asigurătorului:- dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în care acesta este întreţinut;- dreptul de a aplica sancţiuni legale când asiguratul a încălcat obligaţiile privind întreţinerea, folosirea şi

paza bunurilor asigurate.Obligaţiile asigurătorului:- obligaţia de a elibera, la cererea asiguratului, certificate de confirmare a asigurării, în cazul asigurării de

răspundere a cărăuşului faţă de pasageri pentru bagajele şi mărfurile transportate, precum şi faţă de terţi, cu indicarea sumelor asigurate;

- obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original.2. Drepturile şi obligaţiile părţilor după producerea evenimentului asigurat.

a) Obligaţiile asiguratului constau în:

- combaterea calamităţilor pentru limitarea pagubei şi salvarea bunurilor asigurate, păstrarea şi paza bunurilor rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare;

- notificarea asigurătorului în termenele prevăzute în condiţiile de asigurare, cu privire la producerea evenimentului asigurat;

- participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate;- furnizarea de date şi acte referitoare la evenimentul asigurat.b) Obligaţiile asigurătoruluiPrincipala obligaţie a asigurătorului constă în achitarea indemnizaţiei către asigurat. Asigurătorul va

proceda la constatarea producerii evenimentului asigurat şi la evaluarea pagubelor, precum şi la stabilirea şi plata indemnizaţiei de asigurare. Evaluarea daunelor se face în funcţie de preţurile de pe piaţă ale unor bunuri asemănătoare, ţinându-se seama de uzura lor (vechime, grad de utilizare şi starea de întreţinere). Despăgubirea este limitată de suma asigurată şi mărimea pagubei, în funcţie de sistemul de acceptare: sistemul acoperirii primului risc, sistemul acoperirii proporţionale, sistemul acoperirii limitate.

Sistemul acoperirii primului risc se caracterizează prin aceea, că despăgubirea se stabileşte în limita sumei asigurate şi nu poate depăşi cuantumul pagubei şi nici valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat.

Sistemul acoperirii proporţionale se practică în situaţiile în care suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului la data producerii evenimentului asigurat.

Sistemul acoperirii limitate este acela, potrivit căruia despăgubirea se plăteşte numai dacă paguba depăşeşte o anumită limită, numită franşiză.

8. Încetarea contractului de asigurare.

67

De obicei contractul de asigurare cu durată determinată încetează prin ajungerea la termen, adică odată cu expirarea termenului pentru care a fost încheiat. Un alt mod de încetare îl constituie producerea evenimentului asigurat. Alte moduri de încetare a contractului sunt: denunţarea, rezilierea şi anularea contractului.

Denunţarea este o modalitate de încetare a contractului care constă în exercitarea acesteia în mod unilateral, din cauze autorizate de lege şi anume: dacă asiguratul nu a comunicat în scris modificările intervenite în cursul contractului în legătură cu datele luate în considerare la încheierea asigurării; când se constată Neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de întreţinere corespunzătoare a bunului sau neluarea măsurilor de prevenire impuse de lege, autorităţi, ori de însăşi natura bunurilor asigurate. Denunţarea contractului de asigurare va produce efecte numai pentru viitor.

Rezilierea contractului de asigurare înseamnă desfacerea acestuia pentru viitor, datorită neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze care-i sunt imputabile.

Nulitatea contractului de asigurare este reglementată de condiţiile de asigurare şi de normele dreptului comun. Nulitatea contractului de asigurare operează şi pentru trecut, nu numai pentru viitor aşa cum este în cazul pentru denunţare şi reziliere. Ea readuce pe contractanţi la situaţia juridică avută la data încheierii asigurării, procedându-se la restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate.

Contractul de asigurare internaţională auto pentru avarii şi furt (CASCO)1. Definirea şi caracteristicile contractului CASCO

Asigurările de transport sunt denumite, în general, asigurări maritime, deşi sub această denumire sunt cuprinse şi asigurările terestre, fluviale şi aeriene. Explicaţia constă în faptul că asigurările maritime au fost primele din punct de vedere istoric şi că în transportul maritim sunt riscurile cele mai mari.

Asigurarea mijloacelor de transport (În dreptul maritim) se contractează pentru mijloacele de transport, apte de a transporta mărfuri şi care sunt implicate la momentul asigurării în procesul de transportare a mărfurilor. În decursul timpului, asigurarea de transport a îmbrăcat forme deosebit de complexe, pentru a putea face faţă în condiţii optime cerinţelor pieţei. Ea se bazează, în linii generale, pe legea statistică-matematică a numerelor mari, adică probabilitatea ivirii unor riscuri este strâns legată de concluziile care se desprind din cercetarea numeroaselor cazuri asemănătoare. În timpul transportului, mai ales al celui maritim, mărfurile destinate comerţului exterior sunt expuse unor degradări sau pierderi, datorate unor factori diferiţi. Aceşti factori, denumiţi în general riscuri de transport, pot fi calamităţile naturale, vina sau neglijenţa celor ce manipulează mărfurile, defectarea mijloacelor de transport şi altele. Contractul de asigurare (poliţa) se întâlneşte cel mai des sub forma a trei categorii:

- asigurarea costului navei şi a încărcăturii, în cazul unei avarii comune;- asigurarea costului navei pentru orice categorie de avarie;- asigurarea în mărimea cheltuielilor de salvare în cazul pierderii totale a navei.Desigur, practica utilizează şi alte categorii de asigurări, care permit recuperarea daunei de la societăţile de

asigurare şi în cazurile pierderii parţiale a navei în urma avariilor de diferite tipuri. Contractul de asigurare internaţională CASCO este o varietate a contractului internaţional de asigurare şi are ca obiect nave comerciale, nave de pescuit oceanic şi nave colectoare, precum şi alte ambarcaţiuni, instalaţii şi utilaje plutitoare asimilate navelor (remorchere, macarale plutitoare, şalupe, şlepuri etc.). La încheierea contractului se ia în considerare valoarea bunurilor asigurate, dar în asigurare pot fi cuprinse şi navlul şi cheltuielile prilejuite de exploatarea navei. Contractul de asigurare internaţională CASCO este cel mai cunoscut tip de contract din Europa. În doctrină au fost date mai multe definiţii acestui contract. Deoarece, aceste definiţii nu diferă substanţial, am reţinut următoarea definiţie: contractul de asigurare internaţională CASCO pentru avarii şi furt este contractul în care o parte, numită asigurător, se angajează, în schimbul primiri unei prime de asigurare, ca, la producerea unuia din riscurile asigurate, să indemnizeze cealaltă parte, numită asigurat pentru prejudiciul suferit de acesta ca urmare a producerii acestui risc.

Poliţa de asigurare navală poate fi:- poliţă de timp, când asigurarea se încheie, pentru o perioadă de un an;- poliţă de voiaj, când asigurarea se încheie pentru o călătorie determinată;- poliţă de port, când asigurarea se încheie pentru perioada staţionării navei într-un port un timp

nedeterminat;- poliţă de construcţie, pentru perioada în care nava se afla în faza avansată de construcţie, putând fi

individualizată.2. Condiţii de asigurare

Asigurarea CASCO de nave se poate încheia pentru pagubele cauzate acestora de accidentele, întâmplările şi pericolele navigaţiei şi exploatării, în una din următoarele condiţii:

- W.PA.— with particular average— sau W.A.— with average — cu răspundere pentru pierdere şi avarii;- F.PA.—free from particular average —fără răspundere pentru avarii, cu excepţia cazurilor de naufragiu,

eşuare, ciocnire, incendiu sau explozie la bordul navei;- T.L.S. — total loss of the ship — cu răspundere numai pentru pierderea totală a navei.

68

Contractul de asigurare internaţională a mărfurilor (CARGO)1. Noţiunea şi caracteristicile contractului CARGO

Contractul de asigurare internaţional CARGO este o varietate a contractului internaţional de asigurare, care se distinge prin aceea că are ca obiect mărfurile, în general încărcăturile aflate în transport în trafic internaţional. Asigurarea se încheie pentru valoarea încărcăturii, inclusiv cheltuielile de transport, iar uneori şi un beneficiu sperat care, de obicei, nu depăşeşte 10% din valoarea bunurilor asigurate. în contractele de asigurare CARGO pot fi cuprinse şi taxele vamale, în funcţie de reglementările vamale ale statelor implicate în traficul internaţional.

Poliţa de asigurare CARGO poate fi:—poliţă de abonament sau generală, prin care se asigură mărfurile transportate cu un anumit mijloc de

transport într-un interval de timp determinat. Este poliţa cea mai larg utilizată;— poliţă flotantă (floating policy), utilizată, mai ales, la asigurările încheiate de transportator şi prin care se

stabileşte un plafon valoric de acoperire, care scade pe măsura executării transporturilor până la epuizarea sumei asigurate.

Sub un alt aspect, poliţa CARGO poate fi:— poliţă evaluată, utilizată mai ales în asigurările încheiate de proprietarul mărfii transportate şi în care

valoarea mărfurilor respective este determinată de la încheierea contractului de asigurare;— poliţă neevaluată, în situaţia în care valoarea mărfurilor transportate nu este determinată, evaluarea

făcându-se pe baza facturilor, după producerea avariei.Durata asiguram CARGO este „de la magazie la magazie”, în sensul că acoperă intervalul de timp scurs

din momentul în care încărcătura părăseşte magazia expeditorului şi până la intrarea acesteia în magazia destinatarului sau la destinaţia indicată în contractul de transport.2. Condiţii de asigurare

Asigurările CARGO se încheie sub una din următoarele condiţii de asigurare:- F.P.A. – free from particular average – fără avarie particulară. Conform acestei condiţii asigurătorul îşi

asumă obligaţia de a plăti despăgubiri asiguratului pentru daunele suportate de acesta prin efectul cazurilor de avariere comună, precum şi a celor de avariere particulară atunci când daunele respective sunt provocate de una din următoarele cauze: incendiu, trăsnet, explozie, eşuare, răsturnare, scufundare, naufragiu, împotmolire, ciocnirea sau contactul cu alte nave, cu avioane, cu obiecte fixe sau plutitoare, precum şi cu orice alte mijloace de transport, prăbuşirea podurilor sau a altor construcţii, dispariţia navei, avionului sau oricărui alt mijloc de transport prin care este expediată încărcătura.

Asigurarea F.P.A. poate fi extinsă, la cererea asiguratului (şi dacă o asemenea posibilitate a fost prevăzută în mod special) în schimbul plăţii de către acesta a unei prime suplimentare şi pentru acoperirea daunelor cauzate de aruncarea în apă sau luarea de valuri a bunurilor transportate pe punte sau pe nave fără punte, precum şi pentru acoperirea pierderilor cauzate prin jaf, furt şi nelivrare. Avaria particulară este supusă despăgubirii numai atunci când provenienţa ei se datorează uneia din cauzele enumerate. Daunele provocate de alte cauze, cum ar fi: pătrunderea apei în hambarele navei pe timp de furtună, inundarea hambarelor navei ca urmare a defectării conductelor acesteia, lovirea mărfurilor între ele etc. nu sunt susceptibile de despăgubiri prin efectul asigurării CARGO.

Daunele provocate prin furt, jaf sau prin nelivrarea de către expeditor, în cazul mărfurilor transportate sub formă de lingouri, ţevi, bare etc., urmează să fie despăgubite numai cu condiţia, ca în documentul de transport acele mărfuri să fi fost specificate pe număr de bucăţi, iar la descărcare lipsurile să fie constatate tot pe număr de bucăţi, împreună cu transportul. în cazul condiţiei F.PA. daunele se plătesc fără franşiză. Asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubiri pentru lipsurile normale şi nici pentru diferenţele de cântar.

- W.P.A. – with particular average – cu avarie particulară. Potrivit acestei condiţii, asigurătorul se obligă să-l despăgubească pe asigurat pentru pagubele suportate în împrejurările specifice condiţiei F.PA, precum şi pentru pagubele parţiale cauzate de: incendiu, trăsnet, explozie, dezastre elementare, eşuare, răsturnare, scufundare, naufragiu, împotmolire a navei, ciocnirea sau contactul cu nave; prăbuşirea podurilor sau altor construcţii, avarierea prin apa de mare, accidente la încărcarea, stivuirea şi descărcarea încărcăturii sau în timpul alimentării navei cu combustibil.

Avaria parţială duce la distrugerea sau dispariţia parţială a bunurilor şi este constatată imediat după avarie, sau în termenul cât mai urgent posibil de un comisar de avarie. în asemenea cazuri asiguratul va primi despăgubirea în proporţia bunurilor pierdute sau deteriorate. Avaria comună reprezintă aruncarea, distrugerea sau în alt mod cauzarea de daune bunului asigurat în mod conştient în scopul salvării navei şi bunurilor. Se va considera asemenea avarii comune daca au fost întreprinse raţional şi în situaţii excepţionale. în cazul în care avaria nu poate fi clasificată ca fiind comuna dauna va fi restituită de transportator. Specificul avariei comune constă în faptul că daunele survenite sunt împărţite între proprietarul (proprietarii) mărfurilor transportate şi transportator, proporţional costului bunurilor sale (mărfurilor şi navei). Asigurarea în condiţia W.PA. poate fi extinsă, la cererea asiguratului,

69

în schimbul unei prime suplimentare şi dacă o atare posibilitate a fost stipulată în contract, şi la alte riscuri. De exemplu ruginirea şi oxidarea, spargerea, îndoirea, risipirea sau împrăştierea, umezirea prin umiditatea atmosferei, încingerea, alterarea în contact cu aerul etc.

- A.R. – all risks – toate riscurile. în cazul asigurării A.R., asigurătorul se obligă să-l despăgubească pe asigurat pentru eventualitatea realizării oricărui risc, ce ar putea afecta încărcătura în intervalul de timp la care se referă asigurarea, mai puţin riscurile expres excluse. Avaria totală duce la pierderea completă a bunului asigurat sau deteriorarea proprietăţilor lui, încât devine imposibilă utilizarea lui după destinaţie. Avaria totala este reală în cazul când a avut loc pierderea totala sau distrugerea bunului şi este prezumată în cazul când pierderea sau distrugerea bunului este inevitabilă sau costurile de salvare depăşesc preţul bunului.

TEMA 13. CONTRACTELE DE INTERMEDIERE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1. Noţiuni introductiveNoţiunea generică de intermediere cuprinde o varietate mare de agenţi şi reprezentanţi comerciali al căror regim

juridic şi tehnica comercială sunt sensibil diferite. Ca cei mai tradiţionali reprezentanţi în acest sens sunt mandatarii. Complexitatea şi frecvenţa tranzacţiilor internaţionale, precum şi aria geografică întinsă în care se derulează, au

determinat folosirea unor intermediari – persoane fizice şi juridice – în scopul grăbirii şi realizării lor în condiţii cât mai eficiente. Intermedierea este o activitate depusă de către o altă persoană decât cea a titularului interesului, interpunându-se între titular (dominus negotti) şi terţ - nomine alieno sau lucrează nomine proprio, însă pe seama altuia, adică în cadrul unei reprezentări indirecte sau imperfecte.

Activitatea de intermediere fiind depusă de o altă persoană decât cea a titularului interesului, pe seama titularului interesului şi indiferent dacă lucrează în numele acestuia sau în nume propriu, implică în majoritatea cazurilor reprezentarea de către intermediar a persoanei pentru care operează. În acelaşi timp, în condiţiile sporirii şi diversificării producţiei pentru export, ale realizării unor produse de înaltă calitate, competitive pe piaţa mondială obţinute prin valorificarea superioară a materiilor prime şi introducerea tehnologiilor celor mai moderne, ale creşterii eficienţei economice a întregii activităţi de comerţ exterior şi ale aşezării acesteia pe principii noi economici are loc şi o lărgire a ariei formelor juridice de intermediere , în care însă instituţia reprezentării nu va mai fi regăsită. Astfel, în înţelesul său larg, activitatea de intermediere, care se referă, în principal la activitatea de interpunere între producător şi consumătorul final, include şi alte modalităţi de comercializare a mărfurilor sau a prestaţiilor de servicii, în care instituţia reprezentării nu mai apare şi în care operaţiunile sunt săvârşite de către o persoană – având calitatea de comerciant – în numele şi pe seama sa, dar în interesul unei alte persoane, căreia îi asigură o desfacere mai eficientă a mărfurilor sale sau a serviciilor prestate. Or, tocmai pentru a evidenţia sfera mai largă a acestui concept, în care este cuprinsă şi instituţia reprezentării (cu prioritate), unele precizări privind caracteristicile juridice ale acestei instituţii, îndeosebi în literatură cu condiţiile şi efectele sale, apare necesară. O asemenea analiză este cu atât mai utilă cu cât intermedierea implică, de regulă, o varietate mare de agenţi şi reprezentanţi comerciali supuşi unor regimuri juridice deosebite în funcţie de conţinutul concret al contractului încheiat.

Legislaţiile ţărilor din sistemul de drept continental folosesc o terminologie diferită pentru a distinge persoana care acţionează în numele şi pe seama reprezentantului de persoana care acţionează în nume propriu dar pe seama reprezentantului, ceea ce are drept consecinţă faptul că intermediarii din prima categorie rămân personal în afara contractului la încheierea căruia au participat (contractul de mandat), în timp ce intermediarii din a doua categorie devin ei însuşi parte la contract (contractul de comision). În sistemul de common law criteriul care operează este însă cel al raportului dintre persoana care acţionează pe seama altuia şi persoana pe seama căruia se efectuează operaţia. Pe această bază, se disting intermediari care se află într-un raport de subordonare sau dependenţă faţă de cel pe seama căruia lucrează şi intermediarii independenţi sau autonomi agents. În categoria acestora din urmă se încadrează intermediari care poartă denumiri diferite ( factor, mercantile agent, broker), supuşi toţi aceluiaşi regim juridic, tendinţă întâlnită, dealtfel tot mai des şi în practica comerţului internaţional. 2. Contractul de reprezentare comercială internaţională în concepţia sistemului de drept common law

Conceptul de intermediere în sistemul de drept common law, cunoscut sub denumirea de agency, nu face nici o deosebire între mandatar şi comisionar şi nici între reprezentarea directă (perfectă) şi cea indirectă (imperfectă), distincţie fundamentală în sistemul de drept continental (lucru arătat mai sus). Din această perspectivă, contractul de mandat (în concepţia juristului de drept continental) apare în sistemul de drept common law ca o parte din întreg – instituţia de agency. Astfel, sistemul de common law a dezvoltat o concepţie unitară a intermedierii, a cărei sferă este suficient de generală pentru a cuprinde toate formele juridice de intermediere ce decurg, în sistemul de drept continental, din tehnici diverse. Fundamentul teoretic al intermedierii în sistemul de common law se bazează pe teoria identităţii principalului cu agentul, în cadrul căreia se consideră că agentul este pe deplin autorizat să acţioneze în limitele împuternicirii acordate.

Pe de altă parte, dacă în sistemul de drept continental problema se limitează la ocrotirea terţului care a încheiat un act de comerţ cu un intermediar care nu era autorizat să-l încheie, prin identităţii se încearcă ocrotirea principalului, stabilindu-se principiul potrivit căruia un act neautorizat încheiat de agent nu-l leagă pe principal şi numai în anumite cazuri, strict limitate, ca urmare a exigenţilor comerţului internaţional, se admite protecţia terţului de bună-credinţă. Definiţia cea mai frecvent întâlnită a acestui mecanism este cea potrivit căreia o parte numită agent se obligă, în schimbul unui comision, să trateze afaceri în numele şi pe seama altei părţi, numită principal. Într-o altă opinie (referitor la subiectul discutat în cauză) agentul mai este numit reprezentant, iar principalul – reprezentat. Alţi autori mai numesc contractul de agency – contract de egentură. Codul elveţian al obligaţiilor defineşte agentul ca fiind cel care îşi asumă cu titlu permanent angajamentul de a negocia încheierea de afaceri pentru unul sau mai mulţi mandanţi sau de a le în numele şi pe contul lor, fără a fi legat de aceştia printr-

70

un contract de muncă. Din definiţiile nominalizate, rezultă, deci, că în examinarea instituţiei trebuie pornit de la următoarele două premise: în primul rând, faptul că i-a naştere din împuternicirea dată agentului de către principal şi din acceptarea acestuia de a-l reprezenta pe principal; în al doilea rând, presupune intenţia agentului de a-l reprezenta pe principal în raporturile sale cu preţul contractant.

CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL INTERNAŢIONAL1. Definirea şi caracterele juridice ale contractului internaţional de mandat comercial

Intermedierea constituie o necesitate vitală pentru realizarea schimbului de mărfuri dintre comercianţii din diferite ţări. În circuitul comercial mai multe de 50% de mărfuri sunt exportate/importate cu participarea intermediarilor. Formele de antrenare a intermediarilor în circuitul comercial sunt destul de variate.

Pe plan internaţional contractele comerciale ce formează instituţia intermedierii în comerţul internaţional sunt reglementate de Convenţia de la Geneva elaborată de UNIDROIT şi adoptată la 17 noiembrie 1983 şi Convenţia asupra legii aplicabile contractelor de intermediere şi reprezentare, adoptată la 16 iunie 1977 sub egida Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga. Republica Moldova nu este parte la aceste convenţii.Primul instrument juridic prin care s-a realizat intermedierea comercială internaţională constituie mandatul comercial, care-şi trage rădăcinile din dreptul civil intern. Fiind un instrument adecvat relaţiilor din cadrul unui stat şi mai ales celor fără caracter comercial mandatul civil n-a reuşit a fi preluat în întregime din dreptul intern, fiindu-i aduse modificări esenţiale în scopul adaptării împrejurărilor existente între comercianţi.2. Particularităţile contractului internaţional de mandat comercial

După cum s-a relatat în literatura juridică, răspunzând unor exigenţe inerente comerţului în genere şi mai cu seamă comerţului internaţional, mandatul din drept civil, aşa cum fusese definit în codul francez din 1804 a suferit transformările necesare noilor sale funcţii în viaţa comercială. Ceea ce deosebeşte mandatul comercial de cel civil este obiectul său, constând în tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului.

Astfel, în timp ce mandatul civil are ca obiect acte ce sunt civile pentru mandant, mandatul comercial are drept obiect acte care sunt comerciale pentru mandant. În literatura juridică s-a precizat în acest sens că dacă actele ce formează obiectul mandatului sunt comerciale numai pentru terţ nu şi pentru mandant – mandatul va fi civil. Contractul de mandat comercial internaţional este considerat, de cei mai mulţi autori ca fiind contractul în baza căruia o persoană numită mandatar se obligă să trateze pe socoteala unei alte persoane – numită mandant – afaceri care sunt acte de comerţ în ce priveşte pe mandant.

Pentru alţi autori, care au formulat mai recent punctul lor de vedere, mandatul comercial se caracterizează prin aceea că o persoană fizică sau juridică numit mandatar se obligă către o altă persoană numită mandant să îndeplinească însărcinarea primită, în numele şi în contul acesteia.

Există, desigur, mai multe aspecte sub care contractul de mandat comercial se deosebeşte de contractul de mandat civil, deosebiri însă care sunt de ordin funcţional şi nu structural. Prima deosebire rezultă din natura comercială a obiectului său, constând din operaţiuni comerciale. Aşa cum s-a precizat în literatura juridică este astfel comercial mandatul al cărui obiect este îndeplinirea unuia sau mai multor acte de comerţ, prin natura lor obiective, în numele şi pe socoteala mandantului, indiferent dacă acesta are sau nu calitatea de comerciant. Totodată, spre deosebire de dreptul civil, mandatul comercial nu se consideră că ar putea fi şi gratuit, el este un contract cu titlu oneros, căci în principiu afacerile comerciale nu sunt gratuite, ci ele presupun totdeauna a fi remunerate. În consecinţă, chiar dacă nu s-a prevăzut nimic în contract, mandantul datorează mandatarului un onorariu, care în măsura în care nu a fost convenit de părţi, se va stabili de către judecător.

Dintr-un alt ungi de vedere, a fi mandatar nu înseamnă a fi reprezentant, reprezentarea însoţind adese ori mandatul fără a fi însă de esenţa mandatului ci numai de natura lui. Astfel, comisionarul care este şi el mandatar, tratează şi încheie afacerea comercială în numele său propriu, şi nu al comitentului, mandatul acestuia fiind fără reprezentare. În literatura juridică s-a relevat astfel că în timp ce mandatul civil se prezintă sub o singură formă, mandatul comercial se poate prezenta sub două forme, şi anume:

- când mandatarul tratează cu terţii în numele mandantului şi când se creează o reprezentare perfectă (cu raporturi juridice directe între mandant şi terţ şi cu dispariţia mandatarului din cercul contractual;

- când mandatarul acţionează în nume propriu, în care caz se creează o reprezentare imperfectă, în sensul că deşi mandatarul rămâne tot timpul parte în contract, se stabilesc relaţii de reprezentare între mandant şi terţ în toate cazurile în care aceştia se cunosc.Cu alte cuvinte, deşi se creează relaţii directe între mandant şi terţ, subzistă drepturile terţului împotriva mandatarului

şi cele ale mandatarului împotriva terţului. O distincţie care a fost evidenţiată în mod deosebit în literatura juridică priveşte unele trăsături ale mandatului comercial faţă de instituţia clasică a mandatului civil. Ea se referă îndeosebi la faptul că în timp ce mandatul civil poate lua naştere pe trei căi, deosebindu-se astfel mandatul legal, convenţional şi judiciar, nu poate fi vorba de un mandat comercial decât în cazul în care părţile sunt de acord pentru încheierea acestuia. O altă trăsătură care a format obiect de preocupare în literatura juridică priveşte împuternicirea, în sensul că în mandatul civil aceasta trebuie să precizeze detaliile şi limitele puterilor conferite mandatarului, în funcţie de care mandatul poate fi general sau special. Referitor la raporturile dintre împuternicire şi procură în literatura juridică s-a evidenţiat în esenţă faptul că cea din urmă ar fi forma scrisă a celei dintâi.

În cadrul mandatului comercial, în principiu, întinderea împuternicirii este determinată prin acordul părţilor fără rigurozitatea precizărilor pe care le impune concepţia civilistă. Astfel, apelând la dreptul comparat, conform art.375 din Codul comercial român, în cazul unui mandat special – dar numai pentru o singură operaţie comercială, prevede că acesta implică împuternicirea mandatarului de face toate actele necesare executării ei, chiar dacă nu au fost arătate în mod expres. În acelaşi fel, şi cât priveşte mandatul general, practica comercială a elaborat o concepţie potrivit căreia mandatul comercial este înţeles

71

în termeni foarte generali, astfel ca acesta să poată dura o perioadă mai lungă de timp şi să servească o succesiune de acte, în condiţii care nu puteau fi prevăzute în momentul încheierii contractului de mandat.

O altă particularitate a contractului de ,mandat comercial constă în independenţa pe care o conferă mandatarului, criteriu în funcţie de care, se disting în special mandatarii comerciali de alţi intermediari. Cu late cuvinte, în cadrul activităţii sale, mandatarului i se acordă o anumită libertate de acţiune şi independenţă în a-l obliga pe mandant, putându-l angaja chiar dincolo de limitele mandatului şi chiar pentru operaţiuni în privinţa căruia nu a primit un mandat expres, dacă asemenea operaţiuni se încadrează în noţiunea de mandat aparent. Astfel, pe planul dreptului comparat jurisprudenţa altor state a stabilit că mandatul este aparent dacă terţul cocontractant a crezut în mod legitim că mandatarul avea împuternicire de acţiona şi dacă împrejurările îl autorizau pe terţ să nu verifice puterile reale ale mandatarului aparent. În baza acestui mandat aparent, mandantul, chiar dacă nu i se poate reproşa vre-o culpă, va fi obligat faţă de terţul de bună-credinţă.

La fel, în practica Curte de Arbitraj de la Bucureşti, într-un litigiu soluţionat la această instanţă s-a pus problema efectelor unui mandat aparent cu elemente de extraneitate, în cazul depăşirii limitelor împuternicirii date mandatarului. Analizând în prealabil limitele în care mandatarul din speţă avea calitatea să acţioneze în numele cumpărătorului din Londra, CAB a reţinut următoarele: „nu s-a dovedit că atare îngrădiri ale mandatului au fost aduse la cunoştinţa terţilor spre a le fi opozabile conform art.1545 din Codul civil român, nici că vânzătorul iniţial ar fi acţionat fără bună-credinţă. În orice caz, obiecţiile formulate de către cumpărător privesc raporturile sale cu mandatarul respectiv”. Întemeindu-şi hotărârea pe prevederile legislaţiile române, competentă ca lex loci executionis în lipsa unei alte opţiuni manifestate de părţi cu privire la legea aplicabilă mandatului, CAB a constatat că acest mandat, având caracter verbal, nu întrunea condiţiile de formă cerute de art.1191 C. civil rom. Spre a fi valabil. În plus, împuternicitul nici nu-l adusese la cunoştinţa vânzătorului iniţial. S-a precizat totodată că, întrucât consimţământul exprimat de către creditor (firma cumpărătoare) printr-o scrisoare era consemnat într-un formular cu antetul său, vânzătorul iniţial putea într-un mod legitim să se încreadă într-o asemenea comunicare, fără să aibă cum să ştie că semnatarul lucrase în virtutea unui mandat nevalabil şi cu depăşirea puterilor conferite. În speţă au operat astfel efectele unui mandat aparent. Faţă de terţul de bună credinţă – cum a fost vânzătorul iniţial – un asemenea mandat obligă pe cel care este reprezentat, ca şi cum mandatul ar fi fost pe deplin valabil, iar executarea sa s-ar fi realizat în limitele împuternicirii.

Dealtfel şi în literatura juridică s-a arătat în acest sens că, mandantul este obligat să respecte actele încheiate de mandatar, chiar dacă a excedat puterile de reprezentare, suficient fiind ca terţii să fi avut pricină legitimă să creadă că mandatarul totuşi a lucrat în limitele conferite de mandant, deoarece dacă mandantul nu a adus la cunoştinţa terţilor prin notificare aceste limite, terţii vor fi prezumaţi de bună-credinţă. Terţii vor fi în drept să prezume că mandatarul are puterile normale ale unui reprezentant, aşa cum această normalitate se obişnuieşte în profesia respectivă a mandatarului sau pe piaţa unde el are a trata afacerile cu care a fost însărcinat.

În concluzie, din pricina aparenţei de reprezentare, terţii sunt îndreptăţiţi să-şi vadă menţinute ca valide contractele încheiate cu mandatarul, iar contractele vor obliga pe mandant. 3. Semnificaţia juridică a reprezentării convenţionale în contractul internaţional de mandat comercial

3.1. Caracteristici generaleInstituţia reprezentării, sub cele trei forme ale sale – convenţională, legală, judiciară – constituie o derogare de la

principiul relativităţii efectelor contractului, în baza căruia convenţiile au forţă juridică numai în relaţiile dintre părţi, ele neputând vătăma şi nici profita terţilor, derogare care, în literatura juridică, este pe deplin valabilă, atâta timp cât nu este oprită printr-o dispoziţie legală sau nu este incompatibilă cu natura dreptului la care se referă. Din punct de vedere al relaţiilor economice internaţionale prezintă interes reprezentarea convenţională, tehnică de formare a contractului prin intermediul altuia, de natură să faciliteze desfăşurarea relaţiilor comerciale între parteneri din ţări diferite.

Dat fiind că în relaţiile cu elemente de extraneitate, reprezentarea se înfăţişează cu particularităţi accentuate în alte materii – de pildă în contractele bancare – avem în vedere în deosebi regimul general al acestei instituţii astfel cum se degajă mai ales în cadrul vânzării internaţionale de mărfuri. Într-o încercare de a evidenţia unele trăsături considerate, în general, caracteristice acestui tip de reprezentare, putem spune că este mijlocul tehnic juridic prin care o persoană – reprezentantul – să încheie în numele şi pe seama sa acte juridice, ale căror efecte se produc în persoana şi patrimoniul reprezentatului. Raporturile care iau naştere sunt de o natură mai complexă decât raporturile contractuale obişnuite, întrucât ele sunt raporturi ce se stabilesc între trei persoane: reprezentat, reprezentant şi terţ. În cadrul acestor relaţii tripartite apar două categorii de raporturi, cele care leagă reprezentantul de reprezentat, şi pe un alt plan, cele dintre reprezentat şi terţ ca urmare a actelor încheiate de reprezentant. Or, tocmai existenţa unor asemenea raporturi dintre reprezentat şi terţ constituie o derogare de la principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât reprezentatul, fără a fi intervenit el însuşi în formarea contractului, va dobândi drepturi şi asuma obligaţii decurgând din contractul încheiat de reprezentant.

3.2. Împuternicirea de a reprezentaDintre condiţiile reprezentării convenţionale problemele cele mai complexe pe planul relaţiilor internaţionale le ridică

existenţa împuternicirii de a reprezenta, decurgând din voinţa reprezentatului de a abilita o altă persoană să încheie cu terţii unul sau mai multe acte juridice în numele şi pe seama sa. Numai de voinţa reprezentatului depinde întinderea abilitării reprezentantului, atât cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate, cât şi referitor la discutarea clauzelor acestora. Privitor la această condiţie apar în mod pregnant deosebirile dintre legislaţiile naţionale, atât în cadrul sistemului de drept continental, cât şi în raport cu sistemul de common law. Ceea ce caracterizează teoria reprezentării în legislaţia unora dintre ţările din sistemul de drept continental este separarea contractului de mandat comercial de împuternicire ca act juridic unilateral al reprezentatului prin care acesta abilitează pe reprezentant să încheie unul sau mai multe contracte. Rolul acestei separări este de a face ineficientă în raporturile cu terţii orice încercare a reprezentatului de a limita împuternicirea reprezentantului. Cu alte cuvinte, în cadrul acestei teorii, reprezentatul nu se poate baza pe faptul că a restrâns împuternicirea reprezentantului, chiar dacă terţul cunoaşte această limitare. Soluţia pe care legislaţiile ţărilor din cadrul sistemului de drept continental, bazate pe

72

teoria separării pe care au adoptat-o, constă în a analiza diferitele tipuri de intermediere dezvoltate în practică şi în a defini întinderea împuternicirii pentru fiecare din acestea cu cea mai mare precizie, trăsăturile diferitelor tipuri de intermediere fiind evidenţiate prin determinarea conţinutului raportului intern dintre reprezentat şi reprezentant.

3.3. Limitele împuternicirii Cea de-a doua condiţie, ce decurge în mod firesc din existenţa puterii de reprezentare, este ca intermediarul să

acţioneze în limitele împuternicirii primite. Actele juridice încheiate fără împuternicire sau cu depăşirea puterilor ce au fost conferite nu sunt opozabile reprezentatului, fiind res inter alios acta. Terţul contractant va avea numai acţiunea în răspundere civilă împotriva falsului reprezentant, pentru repararea prejudiciului provocat. Reprezentantul se va putea întoarce însă împotriva reprezentatului introducând o acţiune întemeiată pe gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză, dacă sunt îndeplinite condiţiile acestor instituţii. Cu toate acestea, actele făcute de reprezentant fără împuternicire sau prin depăşirea puterilor ce i-au fost conferite pot produce efecte în patrimoniul reprezentatului dacă acesta le ratifică ulterior. Posibilitatea unei asemenea ratificări este reflectarea principiului potrivit căruia împuternicirea nu trebuie să fie neapărat anterioară încheierii actului juridic de către reprezentant cu terţul, întrucât reprezentatul îşi manifestă la încheierea acelui act propria sa voinţă. Desigur, dacă el nu va avea împuternicirea necesară sau depăşise limitele împuternicirii ce i-a fost dată, actul încheiat cu terţul nu va produce efecte faţă de reprezentat decât în cazul în care a avut loc ratificarea. În principiu, ratificarea poate interveni în orice moment posterior încheierii actului juridic. Ea poate fi expresă sau tacită, adresată fie reprezentantului, fie terţului contractant producând totdeauna efect retroactiv. În cazul în care contractul se încheie fără existenţa împuternicirii, momentul şi locul încheierii contractului sunt cele din momentul ratificării, adică al însuşirii de către reprezentat a actului încheiat de falsul mandatar.

3.4. Voinţa de a reprezentaA treia condiţie a reprezentării este aceea că reprezentantul să acţioneze cu intenţia de a reprezenta sau, cu alte

cuvinte, ca acesta să-şi manifeste voinţa de a reprezenta, iar terţul cu care contractează să-l considere reprezentant.Evident, terţul trebuie să se informeze cu privire la puterile celui ce se pretinde reprezentant. Totuşi, în condiţiile în

care se desfăşoară în prezent comerţul internaţional, ale rapidităţii derulării tranzacţiilor comerciale, asemenea verificări nu sunt întotdeauna uşoare, ele putându-se transforma într-un obstacol în dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale, tocmai datorită multitudinii şi diversificării situaţiilor în care o parte poate fi reprezentată de alta. Pentru acest motiv, în scopul protejării terţilor de bună-credinţă, practica comercială a promovat conceptul reprezentării aparente. În temeiul acesteia, reprezentatul este ţinut de obligaţiile ce derivă din actul juridic încheiat de reprezentant cu un terţ de bună-credinţă, în condiţiile existenţei aparente a unei împuterniciri. Noţiunea reprezentării aparente implică, deci, ca reprezentatul, prin vorbele sale, prin conduita sa, să facă sau să permită să se creadă că intermediarul are împuternicirea de a acţiona pe seama sa; reprezentatul, într-un astfel de caz, este legat de actele intermediarului faţă de terţul care, datorită aparenţei create, a încheiat actul juridic. Prin urmare, în raporturile ce terţii de bună-credinţă el va trebui să execute, având dreptul ca apoi să se întoarcă împotriva intermediarului culpabil. Totodată, voinţa reprezentantului, fiind cea care trebuie să se manifeste în vederea contractării, trebuie să fie neviciată; dacă voinţa reprezentantului este viciată prin eroare, dol sau violenţă contractul este anulabil. Tot în persoana reprezentantului buna- sau reua-credinţă la încheierea actului juridic. Totuşi, dacă reprezentatul este de rea-credinţă el nu poate invoca buna-credinţă a reprezentantului. Nu este necesar ca reprezentantul să aibă capacitate deplină de exerciţiu – fiind suficient ca el să aibă discernământ – întrucât efectele contractului pe care-l încheie nu-l privesc personal; în schimb, reprezentatul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, el devenind titularul drepturilor şi obligaţiilor derivând din contractul încheiat de reprezentant.

3.5. Raporturile juridice din domeniul reprezentăriiDin punct de vedere comercial, trăsăturile caracteristice ale reprezentării constă tocmai în raporturile juridice

triunghiulare ce se formează. Avem, deci, un raport între prezenţi – terţ şi reprezentant, între absenţi – terţ şi reprezentat şi o relaţie între reprezentat şi reprezentant. Poziţia terţului este, prin urmare, cea care atrage o atenţie specială şi este necesar să considerăm relaţia triunghiulară din acest punct de vedere pentru a înţelege funcţia ei. Astfel, la întrebarea pe cine a contractat terţul – cu reprezentatul sau cu reprezentantul – sistemul de drept dă răspunsul în raport de modul cum a contractat intermediarul în calitate de reprezentant sau în nume propriu, ceea ce a condus la delimitarea dintre reprezentarea directă (imediată, perfectă) şi reprezentarea indirectă (mediată, imperfectă). Dacă reprezentantul a contractat în numele şi pe seama reprezentatului, reprezentarea este directă, ea derivă de regulă din contractul de mandat; dacă a acţionat în numele său propriu, dar pe seama reprezentatului, reprezentarea este indirectă, căci reprezentantul acţionează în numele său propriu şi ulterior transferă reprezentatului drepturile şi obligaţiile pe care le-a dobândit. De regulă, ea îşi are izvorul în contractul de comision. În sensul larg al cuvântului comisionarul face reprezentare pentru că acţionează pentru altul, dar este o reprezentare a intereselor altuia, şi nu voinţa comitentului.

Mandatarul îşi dă consimţământul pentru mandant care este parte contractantă; cel care este comisionar îşi dă propriu său consimţământ şi este el însuşi parte contractantă, deşi contractul este încheiat pentru altul. În cazul reprezentării imediate (perfecte) drepturile şi obligaţiile create prin contract se nasc imediat şi direct în persoana reprezentatului, care devine creditor sau debitor din momentul încheierii contractului. El este în realitate parte contractantă, după perfectarea tranzacţiei reprezentantul dispărând. În cazul reprezentării imperfecte, mecanismul reprezentării operează în doi timpi, astfel: contractul ce se încheie de reprezentant cu terţul contractant produce efecte ca şi cum reprezentantul ar fi parte la contract, drepturile şi obligaţiile născându-se în persoana acestuia, întrucât reprezentatul nu este parte la contract. În consecinţă, cocontractantul poate cere executarea contractului direct reprezentantului. În aceasta constă dealtfel deosebirea fundamentală faţă de reprezentarea perfectă (mandatul).

În baza însă a raporturilor interne între reprezentant şi reprezentat, reprezentantul urmează să transfere drepturile sale reprezentatului, care pornind de la această cesiune de creanţă va putea acţiona împotriva cocontractantului. Pe de altă parte, reprezentatul este ţinut faţă de reprezentant de angajamentele asumate de acesta faţă de cocontractant. Fiind debitor al

73

reprezentantului, care la rândul lui este debitor al cocontractantului, este supus urmăririi de către acesta prin intermediul acţiunii oblice („posibilitatea pe care o are creditorul chirografar de a exercita în justiţie un drept al debitorului său”).Din analiza întreprinsă cu privire la trăsăturile principale ale instituţiei reprezentării convenţionale visa-vis de contractul de mandat comercial internaţional în cadrul sistemului de drept continental rezultă că în multe legislaţii această instituţie este reglementată în partea generală a codului civil, acceptându-se caracterul autonom al izvoarelor ei, iar diferitele forme juridice pe care le poate îmbrăca – cum sunt de pildă contractele de mandat şi comision.

TEMA 14. ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

1.Noţiunea arbitrajului comercial internaţionalSoluţionarea litigiilor pe cale amiabilă este calea ideală, deoarece ea oferă posibilitatea păstrării bunelor relaţii între parteneri – factor decisiv în cadrul dezvoltării comerţului pe plan internaţional. Oricare ar fi sursa litigiului, acesta trebuie să fie soluţionat în condiţiile de echitate şi avantaj reciproc, evitându-se prejudicierea celui vinovat.Încă de la începuturile civilizaţiei negustorii s-au ocupat cu comerţul internaţional. Asirienii făceau schimburi cu vechii egipteni; chinezii cu popoarele din India; grecii cu romanii. Întrucât comerţul internaţional implică în mod inevitabil cel puţin un străin, iar xenofobia nu este un fenomen de dată recentă, adesea una dintre părţi nu avea încredere în judecata celeilalte.

În sens larg, arbitrajul poate fi descris ca un proces privat, care începe cu acordul părţilor asupra unei dispute existente sau potenţiale, pe care urmează să o supună spre rezolvare unui tribunal format din unul sau mai mulţi judecători.Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional, recunoscând importanţa arbitrajului ca metodă de soluţionare a disputelor care apar în contextul relaţiilor comerciale internaţionale a adoptat Regulile de Arbitraj, pe care Adunarea Generală le-a recomandat pentru soluţionarea acestor dispute, îndeosebi cele apărute în raporturile contractuale.

În timp ce instanţele din unele ţări fac încercări asidui de a simplifica procedurile, reducând rămăşiţele de cazuri din ele, procedurile instanţelor din multe alte ţări sunt încă încărcate şi îndelungate, incluzând apeluri, fapt ce duce la creşterea costurilor.Arbitrajul conferă un beneficiu important părţilor, prin aceea că le permite să aibă mult mai mult control asupra naturii şi desfăşurării lucrărilor, decât în cazul procedurilor din instanţă. Arbitrajul este extrem de flexibil. În mâinile unor practicieni pricepuţi, el poate fi adaptat astfel încât să devină un mijloc rapid şi eficient de obţinere a hotărârii definitive în cazul unei dispute.

Arbitrajul comercial internaţional se analizează ca jurisdicţie specială şi derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile comerciale internaţionale şi totodată să faciliteze participarea statului la diviziunea mondială a muncii.Doctrina juridică a formulat şi late definiţii a conceptului în discuţie dintre care cea mai corectă pare a fi aceea ce dă acestui concept semnificaţia de instituţie juridică pentru soluţionarea litigiilor internaţionale de către persoane investite cu această sarcină, chiar de către părţile contractante aflate în litigiu.

Arbitrajul nu este nici potrivit, nici posibil atunci când:A. Disputa nu este arbitrabilă după dreptul aplicabil acordului de arbitraj în sine, legislaţia ţării în se intenţionează ca

arbitrajul să aibă loc sau legislaţia ţării unde urmează să fie executată hotărârea;B. Una din părţile implicate nu are permisiunea, prin legislaţia ţării de origine, de a participa la un arbitraj. De exemplu,

statul Arabia Saudită nu se poate constitui ca parte într-un acor de arbitraj. Guvernul federal al SUA nu se poate constitui ca parte, deşi agenţiile de stat pot;

C. Acţiunea coercitivă poate fi impusă printr-o despăgubire finală, de exemplu, acolo unde sunt cerute interdicţii;D. În instanţă sunt disponibile proceduri mai rapide şi mai ieftine, în cazul judecării sumare a uneori datorii lichidate, de

exemplu;E. Procedurile implică mai mult de două părţi şi dispute provenind din contractele relaţionale.

Instanţele judiciare intervin în reglarea conflictelor ce se nasc din raporturile comerciale internaţionale în următoarele cazuri:

1. dacă părţile au atribuit expres în contractul lor competenţa de a soluţiona litijiul jurisdicţiei naţionale a unei ţări;2. modalitatea judiciară de soluţionare a litigiului rezultă din normele unei convenţii bilaterale în materie

jurisdicţională încheiată între ţările resortisanţii cărora sunt părţi în litigiu;3. în cazul când clauza arbitrală (ce atribuie competenţa de a soluţiona litigiul unui tribunal arbitral) inserată de părţi

în contract este lovită de nulitate sau când părţile în genere nu au prevăzut în contract modul de soluţionare a litigiilor;

4. chiar dacă părţile au ales calea arbitrală de soluţionare a litigiilor, jurisdicţia statală poate interveni în cazul unor dificultăţi legate de procedura arbitrală, recursurilor contra sentinţelor arbitrale sau executării forţate a acestora.

Concluzia care se impune este că părţile îşi supun rezolvarea litigiului lor caii arbitrale numai prin acordul lor. În lipsa acestui acord, litigiul nu poate fi soluţionat pe calea arbitrajului. Sub acest aspect, procedura arbitrală se deosebeşte de procedura judecătorească. Într-adevăr, procedura în faţa instanţei de judecată se desfăşoară la cererea reclamantului, fără a fi necesar consimţământul pîrâtului, pentru ca instanţa să aibă calitatea de a soluţiona cauza.

Dimpotrivă, arbitrajul este o cale de soluţionare a anumitor litigii, pe baza acordului părţilor în acest sens, excluzându-se competenţa instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, arbitrajul are caracter convenţional. De aceea, el nu este obligatoriu pentru părţile în litigiu ca mod soluţionare ci facultativ.

Este însă posibil ca arbitrajul să fie obligatoriu pentru părţile respective. Aceasta se întâmplă în cazul în care litigiul se iveşte între resortisanţii unor state care au convenit prin acordul internaţional ca o anumită categorie de litigii să fie rezolvată pe calea arbitrajului, cu excluderea instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, temeiul juridic al arbitrajului, inclusiv pentru

74

comerţul exterior, este convenţia părţilor sau acordul internaţional.

2. Avantajele procedurii arbitraleÎn pofida importanţei căii judiciare de soluţionare a litigiilor comerciale internaţionale se constată că marea majoritate

este soluţionată pe calea arbitrajului. Preferinţa participanţilor la contractele de comerţ internaţional pentru arbitraj se explică prin avantajele pe care le prezintă acesta:- simplitatea procedurii; procedura respectivă în faţa arbitrajului este cu mult mai simplă decât cea în faţa instanţei

judecătoreşti;- confidenţialitatea dezbaterilor; în instanţele de drept comun procesele sunt publice, în timp ce procesele arbitrale nu au

publicitate decât dacă părţile o doresc;- în arbitraj un litigiu se soluţionează într-o perioadă mai scrută decât în instanţele judecătoreşti; - cheltuielile legate de un proces arbitral sunt mai mici decât cele dictate de un proces la o instanţă judecătorească;- specializarea arbitrilor; în timp ce judecătorii sunt specializaţii în domenii de importanţă socială pentru cetăţeni, arbitrii

dimpotrivă sunt specializaţi în comerţul internaţional, cunosc uzanţele comerciale ceea ce le conferă un avantaj faţă de judecători;

- accesul egal la informare pentru toate părţile din litigiu, care pot alege atât legea aplicabilă raportului juridic cât şi cea aplicabilă procedurii şi chiar arbitrii; în cazul unui proces într-o instanţă judecătorească nu există o asemenea posibilitate şi este avantajată partea din ţara respectivei instanţe;

- procedura permite părţilor să-şi aleagă arbitrii, ceea ce nu pot face cu judecătorii;- folosirea limbilor străine este facilitată de recurgerea la arbitraj, pe când într-o instanţă judecătorească procedura se

desfăşoară în limba oficială a ţării respective;- executarea hotărârilor arbitrale beneficiază de facilităţi care nu există în materie judecătorească decât dacă eventual s-au

încheiat acorduri interstatale bilaterale; în arbitraj există astfel de acorduri cu caracter multilateral.

3. Clasificarea arbitrajului comercialArbitrajul comercial internaţional poate fi clasificat în funcţie de mai multe criterii:A. În funcţie de competenţa materială a arbitrajului se disting:

- Arbitraje ce au competenţă generală în materie de comerţ internaţional. Aceste arbitraje au o sferă generală de activitate jurisdicţională şi sunt competente să judece orice reclamaţie care rezultă din litigiul comercial indiferent de natura contractului comercial internaţional. Cu titlu de exemplu pot fi menţionate Curtea de Arbitraj de pe lângă CCI, Asociaţia Americană de Arbitraj, Curtea de Arbitraj de la Londra, Institutul Olandez de Arbitraj;

- Arbitraje ce au o competenţă specială în domeniul comerţului internaţional. Din această categorie fac parte arbitrajele specializate pentru comerţul cu anumite produse. Cu titlu de exemplu putem menţiona: Camera Arbitrală de Bumbac din Lehavre şi Tribunalul de Arbitraj al Bursei de Bumbac din Bremen care sunt specializate în soluţionarea litigiilor din domeniul comerţului internaţional cu textile, Asociaţia Distribuitorilor de Produse Alimentare din New York specializate în litigii din domeniul comerţului cu produse agricole alimentare.

B. În funcţie de competenţa teritorială pot fi menţionate:- Arbitraje de tip bilateral care sunt create prin convenţii internaţionale bilaterale şi îşi au sediul în fiecare dintre ţările

participante. Arbitrajele de tip bilateral sunt competente să soluţioneze litigiile apărute din raporturile de comerţ internaţional dinte subiecţii de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale a satelor părţi la acele convenţii. Aşa sunt, de exemplu, Camera Arbitrală Franco-Germană pentru produsele solului, Canadian-American Comercial Arbitration Commission.

- Arbitraje de tip regional, constituite printr-o convenţie multilaterală perfectată între statele dintr-o anumită zonă geografică şi sunt competente să soluţioneze litigii de comerţ internaţional ce apar între subiecţii de drept care aparţin ordinii juridice naţionale din statele semnatare ale convenţiei. Din această categorie fac parte: Comisia Scandinavă de Arbitraj pentru Piei, competentă să soluţioneze litigiile dintre comercianţii din Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca; Comisia Interamericană de Arbitraj Comercial a cărei competenţă include pe partenerii comerciali din cadrul organizaţiei Statelor Americane.

- Arbitraje cu vocaţie universală, a căror competenţă teritorială se extinde la scară planetară. Aceste arbitraje sunt abilitate să soluţioneze litigii dintre subiecţii raporturilor de comerţ internaţional din toate ţările lumii, indiferent de zona geografică în care acestea sunt situate. Menţionăm în acest sens Curtea de Arbitraj de pe lângă CCI.

C. În funcţie de atribuţiile conferite arbitrilor există:- Arbitraj de drept strict sau de jure. Acest arbitraj se caracterizează prin aceea că arbitrii statuează potrivit normelor de

drept incidente în cazul dat în care ei sunt obligaţi să le respecte. Arbitrajul de drept strict constituie regula fiind arbitrajul de drept comun în materia raporturilor de comerţ internaţional. Atunci când părţile nu fac nici o menţiune specială privind arbitrajul, acesta va fi un arbitraj ad-hoc iar puterile conferite arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept strict.

- Arbitraj de echitate. Acestui arbitraj îi este specific faptul că se realizează după principiile de echitate şi nu potrivit normelor de drept. Este, deci, un arbitraj de facto, arbitrii neavând obligaţia să aplice normele legale de drept material şi nici pe cele de procedură.

D. În funcţie de structura organizatorică există:- Arbitraje ad-hoc sau ocazionale care sunt constituite de părţi în vederea soluţionării uni anumit litigiu. Aceste arbitraje

au o durată efemeră, existenţa lor încetând odată cu pronunţarea hotărârii sau cu pronunţarea termenului în care trebuia să decidă;

75

- Arbitraje instituţionalizate care au un caracter permanent, iar existenţa lor nu depinde de durata unui litigiu determinat ele îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale neîntrerupt şi cu caractere de continuitate de câte ori este sesizat.

Arbitrajul ad-hoc constituie dreptul comun în materie de arbitraj comercial internaţional. El prezintă următoarele trăsături distinctive:a. funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu determinat; odată cu pronunţarea sentinţei, existenţa acestei instanţe

de arbitraj încetează, b. atât structura sa, cât şi regulile de procedură pe care este chemat să le respecte se stabilesc de către împricinat în fiecare

caz în parte;c. fiind dependente de voinţa părţilor, structura sa şi procedura pe care trebuie să o urmeze sunt variabile deosebindu-se în

principiu de la un litigiu la altul (spre exemplu, într-un caz dat părţile convin ca litigiul lor să fie soluţionat de un singur arbitru, iar în alt caz ele optează pentru un complet format din doi arbitri şi un supraarbitru; la fel ele pot decide ca sentinţa arbitrală pronunţată să fie definitivă sau să fie supusă unor căi de atac);

d. în cazul în care arbitrajul ad-hoc localizat în ţara noastră este guvernat de prevederile unei convenţii internaţionale cum este cea de la Geneva din 1961, este posibilă participarea în calitate de arbitru şi a unei persoane având cetăţenia străină;

e. un arbitraj ad-hoc localizat în Moldova poate fi supus, în temeiul voinţei părţilor, unei legi străine atunci când o convenţie internaţională le autoriza să exercite o atare opţiune; este necesar să fie însă îndeplinită condiţia ca legea străină preferată de părţi să nu contrazică normei imperative din dreptul nostru;

Arbitrajul instituţionalizat este o formă a arbitrajului comercial internaţional a cărui existenţă nu depinde de soluţionarea unui anumit litigiu se presupune exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale în mod neîntrerupt, fiind organizat într-un cadru instituţionalizat prin lege şi având caracter de permanenţă şi continuitate.

Arbitrajul instituţionalizat prezintă numeroase avantaje faţă de arbitrajul ad-hoc mai cu seamă în domeniul executării sentinţei arbitrale. Acesta se explică prin faptul că anume la acel moment se pune problema de a se şti dacă au fost respectate anumite reguli fundamentale privind respectarea drepturilor apărării, soluţionarea litigiului de către arbitrii desemnaţi şi nu de către alţii. Prezintă avantaje mai semnificative pe care le prezintă instituţiile permanente de arbitraj, doctrina juridică a menţionat următoarele:- competenţa profesională a arbitrilor;- procedura prestabilită pe care părţile o pot recunoaşte uşor şi i se pot conforma;- posibilităţile de umple lacunele convenţiei de arbitraj dacă este incompletă sau insuficientă;- completarea tribunalului arbitral;- sediul arbitrajului.

O instituţie permanentă prezintă o oarecare stabilitate şi posibilităţi mai mari de a contribui la crearea unei practici mai uniforme. S-a remarcat că arbitrajul instituţionalizat se conduce de un set de reguli procedurale şi este supravegheat de un staff profesional ceea ce conduce la reducerea riscului de încălcare a procedurii în proclamarea sentinţei. Centrele permanente de arbitraj se deosebesc între ele sub mai multe aspecte, însă instituţiile de arbitraj au şi unele note comune care el apropie făcând posibile anumite generalităţi. Acestea sunt următoarele:A. Caracterul de permanenţă şi continuitate. Arbitrajul instituţionalizat este constituit ca o jurisdicţie permanentă cu vocaţie

de a soluţiona orice litigiu ce intră în competenţa ei şi cu privire la care a fost investită să îndeplinească procedura arbitrală şi să dea o soluţie. Existenţa în timp a arbitrajului instituţionalizat nu depinde de soluţionarea unui anumit litigiu. El durează atâta timp cât este în vigoare temeiul juridic pe baza căruia a fost înfiinţat.

B. Existenţa unui regulament propriu de organizare şi funcţionare a instituţie de arbitraj. Acest regulament stabileşte structurile organizatorice permanente specifice instituţie de arbitraj între care autoritate competentă să desemneze arbitrii lista arbitrilor şi secretariatul.

C. Stabilirea prin regulamentul propriu al unor reguli de procedură privind soluţionarea litigiilor cu care este investită instanţa arbitrală. Desfăşurarea procesului arbitral începe după constituirea completului de arbitri. Procedura soluţionării litigiului are loc în conformitate cu regulile instituite prin regulamentul propriu al instituţiei de arbitraj la care sau adresat părţile litigante.

4.Legea aplicabilă arbitrajului comercial internaţional şi cadrul normativ4.1. Legea aplicabilă arbitrajului comercial internaţional

O seamă de sisteme juridice pot fi aplicate simultan într-un arbitraj comercial internaţional. Astfel, printre sistemele juridice relevante se numără:- dreptul aplicabil pentru a determina abilitatea unei părţi de a intra într-un acord de arbitraj;- dreptul aplicabil acordului de arbitraj ca atare;- dreptul aplicabil procedurilor de arbitraj;- dreptul aplicabil disputei propriu-zise;- dreptul aplicabil executării oricărei hotărâri.

Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional prevede că părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice fondului litigiului. În lipsa desemnării de către părţi a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivit în speţă. În ambele cazuri arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale.4.2. Cadrul normativ

4.2.1. Convenţiile internaţionale- Convenţia de la New York din 1958

76

Convenţia de la New York are o importanţă deosebită în facilitarea regimului juridic al hotărârilor arbitrale străine impunând:

a. caracterul obligatoriu pentru părţi al hotărârii arbitrale, cât şi neanularea ei în statul de origine;b. validitatea convenţiei arbitrale;c. respectarea dreptului la apărare al părţilor;d. respectarea reglementărilor de ordine publică din statul solicitat, inclusiv a dispoziţiilor legale care stabilesc caracterul

arbitral al litigiului dintre părţi;e. respectarea convenţiilor arbitrale sub aspectul desfăşurării procedurii litigioase.

Convenţia de la New York condiţionează recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale de nedepăşirea competenţei pe care părţile au înţeles să o acorde tribunalului arbitral.- Convenţia de la Geneva din 1961

Obiectul Convenţiei de la Geneva îl constituie stabilirea regimului juridic al convenţiei arbitrale de comerţ internaţional şi reglementarea procedurii respective.

În timp ce Convenţia de la New York nu specifică şi nici nu limitează cauzele de natură să determine anularea hotărârii arbitrale, Convenţia de la Geneva circumstanţiază acest regim, reducând cauzele de anulare la:

a. nevaliditatea convenţiei de arbitraj;b. nerespectarea dreptului la apărare;c. depăşirea prevederilor convenţiei de arbitraj;d. constituirea nevalabilă a instanţei de arbitraj;e. nerespectarea procedurii de arbitraj stabilită prin acordul părţilor sau pe baza convenţiei.

Convenţia de la Geneva din 1961 ca şi Convenţia de la New York statuează că dispoziţiile stipulate se aplică numai între statele care sunt părţi prin ratificare sau aderare.- Convenţia de la Washington

Convenţia de la Washington din 1965 se aplică într-un domeniu limitat al raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico ştiinţifică internaţională, cel al investiţiilor internaţionale.

În baza acestei convenţii, fiecare stat contractant recunoaşte orice hotărâre arbitrală pronunţată potrivit prevederilor acestei convenţii, asigurând executarea obligaţiilor pecuniare pa care hotărârea le impune.

În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Washington, hotărârile arbitrale pronunţate în materie de investiţii internaţionale beneficiază de asimilare cu hotărârile judecătoreşti interne. Potrivit concepţiei Washington din 1935 pentru obţinerea recunoaşterii şi executării unei hotărâri arbitrale străine pe teritoriul uni stat contractant, partea intereată trebuie să prezinte o copie certificată a hotărârii respective înaintea instanţei de jurisdicţie naţională competente sau a oricărei autorităţi care a fost desemnată de staul solicitat. Centrul internaţional pentru reglementarea diferendelor cu privire la investiţiile efectuate.- Acordul de la Kiev din 20.03.1992 privind modul de soluţionare a litigiilor legate de activitatea economică a statelor CSI.

4.2.2. Regulile de Arbitraj şi Dreptul-Model al UNCITRAL- Regulile de Arbitraj UNCITRALRegulile de Arbitraj UNCITRAL au fost pregătite în urma consultării unor avocaţi din multe ţări şi au fost publicate

în formă finală în 1976. Regulile au fost concepute pentru a fi folosite în arbitrajele ad-hoc. Totuşi, unele instituţii, precum LCIA şi AAA, sunt pregătite să desfăşoare arbitraje în conformitate cu Regulile UNCITRAL, mai curând decât propriile lor reguli, dacă părţile cer acest lucru. Regulile pot fi modificate prin acordul părţilor, oferind, astfel, posibilitatea părţilor de a evita unele probleme potenţiale legate de diferenţa existentă dintre regulamentele curţilor de arbitraj şi Regulamentul UNCITRAL.

- Dreptul-Model UNCITRALŢările care au luat acest Drept-Model în vederea armonizării legislaţiei naţionale, nu au fost obligate să incorporeze

Dreptul-Model în întregime în legislaţia lor, ci li s-a permis să se îndepărteze de acesta în măsura în care au considerat necesar. În Apendicele 2 este prezentată o listă cu toate statele care au adoptat Dreptul-Model.

5. Convenţia de arbitrajExpresia convenţia de arbitraj desemnează în mod generic acordul părţilor contractului de comerţ internaţional de a supune litigiul apărut între ele în legătură cu executarea acelui contract arbitrajului. Convenţia de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii şi sub forma compromisului.5.1. Clauza compromisorie

Clauza compromisorie este definită ca fiind acordul părţilor unui contract principal, exprimat printr-o stipulaţie inserată în cuprinsul acelui contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea sau mai curând cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.

Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii mai importante:a. produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că din moment ce a fost semnat contractul cuprinzând asemenea clauză,

ele sunt obligate să respecte sentinţa ce se va da de către organul de jurisdicţie desemnat. Prin consecinţă abilitarea dată pentru semnarea unui atare contract implică şi abilitarea pentru toate efectele pe care clauza compromisorie este susceptibilă să le producă, cum ar fi bunăoară obligaţia de a plăti despăgubiri pentru neexecutarea contractului, dacă arbitrajul va decide astfel;

b. înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare în problema soluţionării litigiului;c. conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre părţile contractante;

77

d. permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiţii de eficienţă optimă, la pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare forţată.

De regulă, clauza compromisorie are caracter de act preparatoriu deşi nimic nu se opune ca în cuprinsul său să se precizeze şi numele arbitrilor, ceea ce ar permite arbitrararea contenciosului de îndată ce acesta s-ar ivi.

În mod obişnuit clauza compromisorie se inserează în cuprinsul contractului la care se referă. Este însă posibil ca părţile să o adauge contractului respectiv chiar ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc.

Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută însă până la ivirea litigiului, deoarece după acest moment orice clauză care ar interveni cu privire la cesta ar constitui un compromis în măsura în care ar îndeplini condiţiile compromisului, adică înscrisul constatator al convenţiei respective ar conţine, pe lângă voinţa părţilor de a supune contenciosul lor arbitrajului, şi expunerea litigiului precum şi indicarea numelui arbitrilor.

Există opinii care relatează că atunci când cin clauza compromisorie lipseşte precizarea referitoare la desemnarea arbitrilor, actului respectiv nu se poate recunoaşte nici valoarea de compromis şi nici valoarea de clauză compromisorie.

În conţinutul clauzei compromisorii se exprimă voinţa părţilor prin care acestea decid că litigiile dintre ele vor fi supuse arbitrajului. Această clauză se analizează astfel ca o formulă generală de prorogare de competenţă fără desemnarea arbitrilor, motiv pentru care cerinţele ce privesc compromisul nu i se aplică.În acest sens, nu poate fi agreată stipularea art.2, alin.6 din Legea Republicii Moldova cu privire la arbitraj, conform căreia clauza care nu conţine cel puţin una din elementele enumerate este nulă. Această reglementare este aplicabilă compromisului dar nici într-un caz clauzei compromisorii.

Stabilirea conţinutului clauzei compromisorii este o facultate recunoscută părţilor în toate cazurile. De aceea atunci când textul contractului principal este imprimat, iar în cuprinsul lui este înscrisă o clauză atributivă de competenţă în favoarea unei anumite instanţe şi părţile ignoră acea clauză completând imprimatul cu o clauză compromisorie manuscrisă având un conţinut diferit primează clauza manuscrisă. Existenţa şi conţinutul clauzei compromisorii pot fdi probate prin orice mijloace de dovadă dacă, bineînţeles, legea aplicabilă conform normelor conflictuale de drept internaţional nu dispune altfel.Concluzionând, convenţia de arbitraj este, în principiu, guvernată de lex voluntatis. Dar dacă pe terenul formării contractului legea autonomiei se impune în stadiile ulterioare ale procedurii de arbitraj şi mai ales pe terenul executării sentinţelor, alte norme conflictuale prezintă titluri puternice pentru a interveni.5.2.Compromisul

Compromisul este actul prin care părţile unui contract stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus jurisdicţiei ordinare, dar unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.

Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a. Să se refere la un litigiu existent. Litigiul trebuie să fie actual şi nu eventual şi să fie menţionat ca atare în actul de compromis. În cazul în care părţile

au în vedere un litigiu care încă nu s-a declanşat, acordul lor privind arbitrarea acelui litigiu nu este un compromis ci o clauză compromisorie.

Părţile pot încheia însă un compromis valabil în cazul în care s-a produs faptul litigios, deoarece un atare fapt este susceptibil să genereze ulterior un litigiu.

b. Să exprime voinţa părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre soluţionare arbitrajului.Este necesar ca acordul părţilor să fie exprimat cu suficientă claritate, încât să nu lase vreo îndoială asupra faptului că

arbitri sunt investiţi cu puterea de a judeca. Nevoia ca exprimarea să fie clară se legitimează prin raţiunea de a se înlătura posibilitatea oricărei interpretări în

sensul că acordul părţilor priveşte un alt contract, iar nu un compromis.c. În cuprinsul compromisului părţile să desemneze arbitrul ce urmează să statueze asupra contenciosului lor.Desemnarea arbitrilor trebuie făcută prin numele lor sau în orice al mod de natură să creeze certitudine în privinţa

identităţii persoanei desemnate, caz în care se subînţelege că părţile au indicat ca arbitru persoana ce va avea această calitate în momentul când urmează să aibă loc arbitrajul. Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează nulitatea actului respectiv.

Părţile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu şi să acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii.

d. Actul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului.De asemenea părţile fixează şi termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul. Acest termen este supus

regulilor dreptului comun. El poate fi însă prorogat, expres sau tacit, prin acordul de voinţă al părţilor.Termenul poate fi suspendat în prezenţa unor împrejurări cum ar fi bunăoară desfăşurarea unei proceduri penale

fundată pe aceleaşi elemente de fapt cu privire la care este chemat să se pronunţe, precum şi în cazul în care există o chestiune prejudicială.

Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovadă fiind vorba de un act pur consensual.Inexistenţa compromisului poate fi invocată în diferite forme. De regulă ea se constată prin inserarea protestului părţii

interesate în procesul verbal sau în cuprinsul încheierii date de arbitri. Participarea părţilor la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentinţa arbitrală făcută expres ori tacit acoperă lista actului de compromis redactată în scris.

Compromisul este actul prin care părţile unui contract stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus jurisdicţiei ordinare, dar unui arbitraj, specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.

Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a. Să se refere la un litigiu existent.

78

Litigiul trebuie să fie actual şi nu eventual şi să fie menţionat ca atare în actul de compromis. În cazul în care părţile au în vedere un litigiu care încă nu s-a declanşat, acordul lor privind arbitrarea acelui litigiu nu este un compromis ci o clauză compromisorie.

Părţile pot încheia însă un compromis valabil în cazul în care s-a produs faptul litigios, deoarece un atare fapt este susceptibil să genereze ulterior un litigiu.

b. Să exprime voinţa părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre soluţionare arbitrajului.Este necesar ca acordul părţilor să fie exprimat cu suficientă claritate, încât să nu lase vreo îndoială asupra faptului că

arbitri sunt investiţi cu puterea de a judeca. Nevoia ca exprimarea să fie clară se legitimează prin raţiunea de a se înlătura posibilitatea oricărei interpretări în

sensul că acordul părţilor priveşte un alt contract, iar nu un compromis.c. În cuprinsul compromisului părţile să desemneze arbitrul ce urmează să statueze asupra contenciosului lor.Desemnarea arbitrilor trebuie făcută prin numele lor sau în orice al mod de natură să creeze certitudine în privinţa

identităţii persoanei desemnate, caz în care se subînţelege că părţile au indicat ca arbitru persoana ce va avea această calitate în momentul când urmează să aibă loc arbitrajul. Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează nulitatea actului respectiv.

Părţile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu şi să acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii.

d. Actul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului.De asemenea părţile fixează şi termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul. Acest termen este supus

regulilor dreptului comun. El poate fi însă prorogat, expres sau tacit, prin acordul de voinţă al părţilor.Termenul poate fi suspendat în prezenţa unor împrejurări cum ar fi bunăoară desfăşurarea unei proceduri penale

fundată pe aceleaşi elemente de fapt cu privire la care este chemat să se pronunţe, precum şi în cazul în care există o chestiune prejudicială.

Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovadă fiind vorba de un act pur consensual.Inexistenţa compromisului poate fi invocată în diferite forme. De regulă ea se constată prin inserarea protestului părţii

interesate în procesul verbal sau în cuprinsul încheierii date de arbitri. Participarea părţilor la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentinţa arbitrală făcută expres ori tacit acoperă lista actului de compromis redactată în scris.5.3.Conţinutul convenţiei de arbitraj

Modul de redactare şi, deci, implicit, conţinutul convenţiei de arbitraj este în general diferit în funcţie de felul arbitrajului – ad-hoc sau instituţionalizat – avut în vedere de părţi.

Astfel, atunci când părţile optează pentru un arbitraj instituţionalizat ele trimit în cuprinsul clauzei compromisorii la regulamentul acelei instituţii, utilizând o formulă de tipul „orice litigii care se vor naşte în legătură cu acest contract vor fi soluţionate definitiv conform regulamentului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional din Moscova”.

Dar o atare formulă pe cât de simplă pe atât de cuprinzătoare, comportă incoveniente şi riscuri pentru neutralizarea cărora este necesară luarea de către părţi a anumitor măsuri de precauţie printre care pot fi menţionate:- Exprimarea de către părţi a opţiunii pentru soluţionarea litigiilor respective de un tribunal arbitral format din trei arbitri şi

desemnarea a câte un arbitru de fiecare partener contractual şi de comun acord al supraarbitrului. Se creează astfel premisa ca sentinţa arbitrală să poată fi pronunţată cu majoritate de doi la unu în cazul în care nu va putea fi dată în unanimitate. Pentru cazul când fiecare din cei trei arbitri ar exprima opinii divergente, părţile ar trebui să confere supraarbitrului puterea de a da opiniei sale valoarea de soluţie a litigiului respectiv.

- Fixarea unui termen limită pentru desemnarea de către fiecare din părţi a arbitrului său precum şi pentru desemnarea de către arbitrii unici a supraarbitrului.

- Determinarea structurii instanţei arbitrale competente. În acest sens părţile pot decide ca soluţionarea litigiului să fie făcută de un arbitru unic desemnat de ele de comun acord sau de un complet de arbitri sau de un complet de arbitraj compus din trei sau, după caz, cinci arbitri.

- Precizarea puterilor arbitrilor. Părţile pot limita aceste puteri la o simplă încercare de conciliere prealabilă.- Recurge la o expertiză tehnică prealabilă;- Stabilirea locului unde urmează să se ţină arbitrajul;- Determinarea legii aplicabile contractului;- Determinarea limbii în care urmează să se desfăşoare procedura în faţa arbitrajului;- Angajamentul formal al părţilor de a duce la îndeplinire sentinţa pronunţată de arbitru.

Clauza compromisorie poate fi exprimată în formule mai simple, cum este bunăoară cea utilizată ca formulă de trimitere la un arbitraj instituţionalizat sau în formule complete în cuprinsul cărora să se insereze precizări ca măsuri de precauţie pentru evitarea sau neutralizarea anumitor dificultăţi şi impedimente ce ar putea decurge din exprimări neclare sau din omisiuni în conţinutul convenţiei de arbitraj.

6. Desfăşurarea procedurii arbitrale1. Sesizarea tribunalului arbitral

79

Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă. Cererea de arbitrare constituie mijlocul legal prin care o parte într-un contract comercial internaţional solicită arbitrajului protejarea dreptului şi intereselor sale legitime nesocotite de către partenerul contractual.

Introducerea cererii de arbitrare operează declanşarea procedurii arbitrale. O asemenea cerere trebuie redactată în scris de către reclamant şi va cuprinde următoarele:

a. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori pentru persoanele juridice denumirea şi sediul lor precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului, numărul de telefon, contul bancar;

b. numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu anexându-se dovada activităţii;c. menţionarea convenţiei arbitrale anexându-se copie de pe contractul în care este înserată, iar dacă s-a încheiat un

compromis, copie de pe acesta;d. obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;e. motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;f. numele şi domiciliul membrilor tribunalului arbitral;g. semnătura părţii.

Reclamantul va comunica pârâtului, precum şi fiecărui arbitru copie de pe cererea de arbitrare şi de pe înscrisurile anexate.

Cât priveşte valoarea obiectului litigiului, stabilirea acestuia se face după cum urmează:- în cazul în care se formulează pretenţii băneşti, valoarea obiectului este egală cu suma pretinsă de reclamant;- când se reclamă valoarea unor bunuri se ia în considerare valoarea bunurilor respective din momentul introducerii cererii;- în cazul cererilor în contestare se are în vedere valoarea obiectului raportului juridic din momentul introducerii cererii;- atunci când cererea are ca obiect o obligaţie de a face sau a nu face, contează valoarea indicată de reclamant.

În cererile cu mai multe capete, valoarea fiecărui capăt trebuie să fie stabilită în mod separat; valoarea obiectului cererii se va stabili la suma totală a capetelor de cerere.

Dacă reclamantul omite să stabilească valoarea obiectului cererii sau stabileşte inexact această valoare, Curtea de Arbitraj din oficiu sau la cererea pârâtului stabileşte această valoare pe baza datelor privitoare la obiectul cererii.

Precizarea valorii obiectului cererii de arbitrare este necesară în vederea stabilirii taxelor de arbitraj.Cererea se consideră introdusă pe data înregistrării acesteia la Curtea de Arbitraj; în cazul expedierii ei prin poştă este

luată în considerare ca dată a înregistrării data prevăzută în ştampila oficiului poştal de expediere. Cererea de arbitrare se însoţeşte de toate înscrisurile invocate de reclamant în sprijinul pretenţiilor formulate. Ea se

redactează în limba română sau în limba contractului dintre părţi ori în limba în care acestea au purtat corespondenţa. Înscrisurile însoţitoare ale cererii se depun în original sau în copii certificate de către parte. În cazul în care cererea este redactată într-o limbă străină, Curtea de Arbitraj poate obliga pe reclamant, din oficiu sau la cererea pârâtului să prezinte o traducere a acesteia şi a înscrisurilor însoţitoare în limba română sau dacă interesele examinării litigiului o cer într-o altă limbă.

Cererea de arbitraj poate fi însoţită şi de probe de marfă, eşantioane etc. Într-o atare ipoteză asemenea probe se vor depune într-un singur exemplar făcându-se despre aceasta menţiune în cerere. Asistentul arbitral va întocmi un proces verbal de luare în custodie care va cuprinde descrierea amănunţită a obiectelor depuse.

În cazul în care cererea de arbitraj nu conţine toate elementele menţionate asistentul arbitral îl invită pe reclamant să o completeze fără întârziere în mod corespunzător. Dacă deficienţele de conţinut ale cererii privesc datele de identitate ale părţilor, obiectul pricinii sau semnătura reclamantului, completarea conţinutului acesteia se va face în cel mult 2 luni de la data primirii invitaţiei.

În cazul când reclamantul operează remediile cerute de asistentul arbitral în termenul arătat, cererea se consideră introdusă pe data înregistrării sale iniţiale.

Până la refacerea cererii, litigiul rămâne în nelucrare. Atunci dacă reclamantul nu se conformează invitaţiei asistentului arbitral de a remedia deficienţele cererii de arbitrare sau stăruie ca aceasta să fie judecată în forma în care a fost iniţial redactată tribunalul arbitral va închide procedura arbitrală pronunţând o sentinţă sau după caz o încheiere.

4.2. ÎntâmpinareaDupă ce a primit cererea de arbitrare pârâtul face întâmpinarea care cuprinde:

a. numele arbitrului desemnat de el sau răspunsul reclamantului privind soluţionarea litigiului de către un arbitru unic precum şi cu privire la persoana acestuia;

b. exerciţiile referitoare la cererea reclamantului.Răspunsul în fapt şi în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum şi în mod corespunzător, alte

menţiuni făcute potrivit normelor în vigoare.În termen de 30 de zile de la primirea cererii de arbitrare pârâtul trebuie să comunice reclamantului întâmpinarea.În cazul în care pârâtul nu a desemnat arbitrul prin întâmpinare, acesta poate fi desemnat printr-o înştiinţare separată,

în termen de 30 de zile de la primirea cererii de arbitrare.

4..3. Cererea reconvenţionalăCererea reconvenţională se analizează ca fiind o varietate a cererii de arbitrare prin care pârâtul dintr-un litigiul

arbitral pendent formulează pretenţii proprii împotriva reclamantului. Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial din Moldova nu cer însă această condiţie nici expres, nici implicit.

Cererea reconvenţională trebuie introdusă în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau, cel mai târziu, până la primul termen de înfăţişare. Această cerere trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală.

80

Cererea reconvenţională se soluţionează odată cu cererea principală. În cazul în care numai cererea principală este în stare de a fi soluţionată, cererea reconvenţională este posibil să fie soluţionată separat.

4.5. Măsuri asiguratoare şi măsuri vremelniceOricare dintre părţi poate cere instanţei judecătoreşti competente – înaintea sau în cursul arbitrajului – să încuviinţeze

măsuri asiguratoare şi măsuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt.La cererea privind încuviinţarea unor asemenea măsuri trebuie anexate în copie cererea de arbitrare şi convenţia

arbitrală.Hotărârea instanţei judecătoreşti competente cu privire la încuviinţarea acestor măsuri trebuie să fie aduse la

cunoştinţa tribunalului arbitral de către partea care le-a solicitat.Pe parcursul desfăşurării arbitrajului, măsurile asiguratoare şi măsurile vremelnice, precum şi constatarea unor

împrejurări de fapt pot fi încuviinţate şi de tribunalul arbitral. În cazul în care tribunalul arbitral se împotriveşte, executarea măsurilor asiguratoare şi a măsurilor vremelnice se solicită instanţei judecătoreşti competente.

4.6. Dezbaterea litigiuluiDezbaterile tribunalului arbitral au loc la sediul Curţii de Arbitraj. Tribunalul arbitral este în măsură să dispună ca

dezbaterile să se desfăşoare în alt loc, dacă părţile în litigiu sunt de acord.Părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de avocaţi sau de alte

persoane.Oricare dintre părţi poate cere în scris ca soluţionarea litigiului să se facă în lipsa sa pe baza actelor de la dosar. În

baza Legii-Model, în termenul convenit de părţi sau determinat de tribunalul arbitral, reclamantul trebuie să declare faptele care susţin pretenţia şi să propună soluţiile pe care le consideră potrivite. În răspuns, cealaltă parte îşi va prezenta apărările faţă de faptele prezentate de reclamant. Părţile pot să prezinte, odată cu declaraţiile lor toate documentele pe care le consideră relevante şi să se refere la documente sau alte dovezi pe care le prezintă tribunalului.

Fiecare parte are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază litigiul pretenţia sau apărarea. În scopul soluţionării litigiului, tribunalul arbitral poate cere părţilor explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi faptele litigiului şi poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute de legile în vigoare. În baza dispoziţiilor legale, administrarea probelor se efectuează în şedinţa tribunalului arbitral.

Ascultarea martorilor şi a experţilor se face fără prestare de jurământ. Tribunalul arbitral nu poate recurge la mijloace de constrângere şi nici să aplice sancţiuni martorilor sau experţilor.

În conformitate cu normele în vigoare, aprecierea probelor se face de către arbitri, potrivit propriilor convingeri.Sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu până la primul termen de înfăţişare, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt,

trebuie ridicată orice excepţie privind: 1. existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale;2. constituirea completului arbitral;3. desfăşurarea procedurii.

Dezbaterile arbitrale trebuie consemnate într-o încheiere de şedinţă. Orice dispoziţie a tribunalului arbitral se consemnează într-o asemenea încheiere şi se motivează.

Pe lângă menţiunile prevăzute pentru hotărârea arbitrală, încheierea de şedinţă mai cuprinde:1. o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;2. cererile şi susţinerile părţilor;3. motivele pe care se sprijină măsurile dispuse de tribunalul arbitral;4. dispozitivul;5. semnăturile arbitrilor şi a asistentului arbitral.

2. Sentinţa arbitrală2.1. Adoptarea hotărârii arbitrale

Sentinţa arbitrală reprezintă hotărârea prin care tribunalul arbitral se pronunţă asupra litigiului cu a cărui soluţionare a fost investit.

Sentinţa arbitrală constituie o sinteză a întregii activităţi desfăşurate de completul de arbitri şi de părţi din momentul perfectării convenţiei de arbitraj şi până la îndeplinirea ultimului act de procedură, reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată complexitatea sa.

Totodată sentinţa atrbitrală reprezintă scopul final al activităţii arbitrale: convenţia de arbitraj urmăreşte ca finalitate pronunţarea unei sentinţe arbitrale susceptibilă de executare în ţara unde ar urma să se ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi executată voluntar.

De asemenea, sentinţa arbitrală reflectă dubla componentă a arbitrajului comercial internaţional: contractuală şi jurisdicţională; din cuprinsul sentinţei arbitrale se pot descifra puterile acordate arbitrilor, procedura arbitrală şi legea aplicabilă ei, dreptul aplicabil fondului litigiului.

Deliberarea şi adoptarea sentinţei de către tribunalul arbitral au loc în şedinţa secretă. La deliberare poate fi prezent şi asistentul arbitral.

În caz de necesitate deliberarea şi pronunţarea sentinţei pot fi amânate cel mult o lună de zile. Atunci când completul de arbitri apreciază că sunt necesare concluzii scrise ale părţilor acest termen poate fi prelungit cu încă 30 de zile.

În litigiile rezolvate în complet de trei membri, sentinţa se adoptă cu majoritate de voturi. Votul supraarbitrului are putere juridică egală cu votul fiecăruia dintre ceilalţi membri ai completului de arbitri, dar el se va exprima după ce vor fi fost exprimate voturile celorlalţi arbitri.

81

Tribunalul arbitral poate decide redeschiderea dezbaterilor şi repunerea litigiului pe rol ori de câte ori în cadrul deliberării, dar mai înainte de pronunţarea sentinţei completul de arbitraj găseşte ca necesare noi lămuriri. Repunerea litigiului pe rol comportă dezbateri suplimentare şi de aceea se va stabili un nou termen de arbitrare, cu citarea părţilor. Litigiul nu va fi repus pe rol dacă sunt necesare numai anumite explicaţii sau lămuriri ale uneia din părţi cu referire la înscrisurile sau faptele consemnate în dosar, ce au format obiectul dezbaterilor în contradictoriu.

Deliberarea se finalizează prin întocmirea dispozitivului sentinţei arbitrale. Dispozitivul se citeşte părţilor, iar în cazul lipsei lor li se comunică în scris.

Dispozitivul trebuie semnat de toţi membrii completului de arbitri, precum şi de asistentul arbitral. Dacă opinia unui arbitru rămâne minoritară, ea va fi trecută în dispozitiv cu motivarea sa proprie; situaţia este identică şi atunci când opinia asupra arbitrului este minoritară, în sensul că opinia acestuia va fi menţionată ca orice opinie separată, iar sentinţa se va da potrivit opiniei concordante acelor doi arbitri.

Sentinţa se pronunţă de completul de arbitraj în numele Curţii de Arbitraj, fiind considerată ca hotărâre dată de această Curte. În termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare sentinţa trebuie motivată şi comunicată în scris părţilor. Sentinţa se redactează şi se comunică părţilor în limba de stat.2.2. Conţinutul hotărârii arbitrale

Potrivit art.10 din Legea nr.129/1994, sentinţa arbitrală va cuprinde următoarele menţiuni:a. indicarea truibunalului arbitral;b. numărului dosarului şi al sentinţei;c. locul şi a data pronunţării sentinţei;d. numele arbitrilor, supraarbitrului sau, după caz, al arbitrului unic, precum şi numele asistentului arbitral;e. denumirea şi sediul sau, după caz, numele părţilor, domiciliul sau reşedinţalor;f. numele reprezentanţilor părţilor;g. numele celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;h. obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;i. motivele de fapt şi de drept ale sentinţei;j. dispozitivul;k. semnăturile membrilor completului de arbitraj sau, după caz semnătura arbitrului unic, precum şi aceea a asistentului

arbitral.Dacă unul dintre arbitri este împiedicat să semneze sentinţa, se va face menţiune despre cauza împiedicării, cu

confirmarea sub semnătură, a supraarbitrului sau, după caz, a preşedintelui curţii de arbitraj.2.3. Completarea hotărârii arbitrale

În împrejurarea că hotărârea a omis să se refere asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi este în drept să ceară completarea ei.

Sentinţa de completare este dată cu citarea părţilor. Ea face parte integrantă din hotărârea arbitrală pronunţându-se de către acelaşi tribunal arbitral.

În cazul în care în hotărârea arbitrală se constată greşeli materiale sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul hotărârii ori dacă sunt greşeli de calcul, aceste pot fi rectificate, la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în baza normelor în vigoare sau din oficiu, printr-o încheiere de îndreptare2.4. Desfiinţarea hotărârii arbitrale

Potrivit art.477, alin.1 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, hotărârea arbitrală pronunţată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi contestată în judecată de către părţile în arbitraj, înaintând o cerere de desfiinţare a hotărârii arbitrale.

Art.480 al CPC enumeră acele motive în baza cărora poate fi desfiinţată o hotărâre arbitrală. Astfel, hotărâre arbitrală poate fi desfiinţată dacă:a. litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii obiectul dezbaterii arbitrale;b. hotărârea arbitrală a fost emisă după expirarea termenului arbitrajului;c. hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu este semnată de arbitri;d. dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate;e. arbitrajul nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;f. partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv

despre locul, data şi ora şedinţei arbitrale sau, din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii;

g. arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei ori hotărârea arbitrală, conţine dispoziţii în problemele ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale. Dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu decurg din convenţie instanţa judecătorească poate desfiinţa a hotărârii arbitrale în care se conţin dispoziţii ce nu se înscriu în convenţia arbitrală;

h. hotărârea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiile Republicii Moldova sau bunele moravuri.Conform art.477, alin.3 CPC, cererea de desfiinţare a hotărârii de arbitrare se depune la instanţa care, în lipsa

convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă. Cererea se înaintează de partea interesată, în termen de 3 luni de la data primirii hotărârii arbitrale contestate, dacă legea Republicii Moldova sau tratatul internaţional la care aceasta este parte nu prevede altfel.

Dacă instanţa judecătorească sesizată constată că acţiune în anulare este întemeiată va hotărâ admiterea ei conform următoarelor reguli în acest sens:

82

- dacă litigiul este în stare de judecată, instanţa se va pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale;- dacă este nevoie de noi probe, aceste vor fi administrate în prealabil, iar apoi instanţa se va pronunţa în fond.

Hotărârea dată de instanţa de judecată fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii acţiunii în anulare, poate fi atacată numai cu recurs.2.5. Caracterul definitiv şi obligatoriu al hotărârii arbitrale

Curtea de Arbitraj din Paris defineşte hotărârile arbitrale drept: „acte ale arbitrilor care tranşează într-o manieră definitivă în tot sau în parte, litigiul ce le-a fost supus” de către părţi.

La fel, în conformitate cu prevederile Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj din Paris, hotărârea arbitrală comunicată părţilor „are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive”.

Astfel, hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie. Ea se aduce la îndeplinire de bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul care a fost stabilit.

Caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale constă în faptul că ea leagă părţile între care a intervenit, în sensul că ele trebuie să se conformeze întocmai acestei hotărâri.2.6. Executarea hotărârii arbitrale

Executarea hotărârii arbitrale înseamnă a da satisfacţie reclamantului care a declanşat acţiunea de soluţionare a litigiului, ca urmare a faptului că nu s-a ajuns la rezolvare pe cale amiabilă.

În multe cazuri, părţile îşi rezolvă diferendele între ele pe cale amiabilă. În schimburile comerciale internaţionale, cei mai mulţi parteneri de afaceri se cunosc. Între ei se stabilesc nu numai raporturi având o anumită constanţă în derularea tranzacţiilor, ci şi o anumită încredere, întreţinută şi consolidată pe baza unui comportament amical de ambele părţi. Acest comportament nu se întemeiază pe elemente filantropice în esenţa sa, ci pe interesul fiecărui partener ca afacerea să se finalizeze şi fiecare să câştige, aşa cum au convenit în contract.

Deci, părţile nu se angajează în afacerea comercială cu gândul de a nu se înţelege şi a ajunge la tribunal, ci pentru a coopera cât mai bine, în vederea profitului. De aceea, nu de puţine ori, părţile îşi soluţionează pe cale amiabilă neînţelegerile lor. Cu toate acestea, în practica comercială internaţională, părţile precizează în contractul comercial pe care îl încheie convenţia de arbitraj care prevede că hotărâre arbitrală care va interveni va fi obligatorie şi se va executa de bună voie. Aşa se explică faptul că, în multe situaţii, părţile precizează că vor renunţa la căile de atac, privind hotărârea respectivă.

Sentinţa arbitrală neexecutată voluntar de către partea obligată poate fi pusă în executare pe cale silită. Dacă ea a fost dată pe teritoriul Republici Moldova (sau a fost asimilată acesteia) poate fi investită cu formulă executorie la cererea părţii care a câştigat procesul.

Art.482, alin.2 CPC dispune că cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii arbitrale se depune în instanţa judecătorească de drept comun sau în cea economică de la domiciliul ori sediul debitorului sau, dacă domiciliul ori sediul nu sunt cunoscute, la locul de aflare a bunurilor debitorului parte în arbitraj. Conform art.484, cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărârii arbitrale se examinează în şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data depunerii în instanţă. Instanţa care a fost sesizată pentru a investi cu formulă executorie o hotărâte arbitrală pronunţă, după caz, o încheiere privind eliberarea titlului executoriu sau refuzul de a-l elibera. Sentinţa arbitrală investită cu formulă executorie constituite titlu executoriu şi se execută pe cale silită ca o orice hotărâre judecătorească.2.7. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine

Datorită încrederii pe care părţile o au în arbitrii desemnaţi de ele şi a stăruinţei acestora de a da o rezolvare cât mai echitabilă litigiului cu soluţionarea căruia au fost investiţi, sentinţele arbitrale străine se execută de regulă în mod voluntar de către cei împotriva cărora s-au pronunţat. Există totuşi situaţii când aceştia nu execută de bună voie decizia arbitrală pronunţată. În asemenea cazuri titularii drepturilor consfinţite prin sentinţa arbitrală se pot adresa unei autorităţi sau unui organ de constrângere competent care să dispună de mijloacele necesare pentru a determina partea care obstrucţionează aducerea la îndeplinire a hotărârii date de arbitri. Chiar şi în străinătate. Dar executarea unei sentinţe arbitrale străine comportă cu necesitate prealabila ei recunoaştere în ţara unde urmează a fi executată. În doctrina juridică s-a arătat că prin executarea unei sentinţe străine se înţelege realizarea drepturilor obţinute prin acea sentinţă, într-o altă ţară decât ţara în care ea a fost pronunţată. Executarea propriu-zisă constituie o simplă operaţie reglementată de normele dreptului naţional din ţara unde ea se înfăptuieşte. De aceea această chestiune nu ridică probleme juridice deosebite. Dar ea trebuie precedată în mod necesar de recunoaştere acelei sentinţe în ţara de executare iar această chestiune comportă anumite precizări.

Mecanismul juridic al recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale străine prin intermediul unei jurisdicţii statale este subordonat unei condiţii necesare a cărei îndeplinire constituie dominanta întregii proceduri pe care o implică acest mecanism. Investirea cu formulă executorie a sentinţei arbitrale străine este esenţa întregului ansamblu de probleme juridice pe care le ridică recunoaşterea şi apoi executarea acelei sentinţe. În doctrina juridică există divergenţă de opinii cu privire la criteriile de calificare ca străină a unei sentinţe arbitrale. Astfel, autorii care susţin teza caracterului contractual al arbitrajului consideră că naţionalitatea sentinţei arbitrale este dată de legea aleasă de părţi pentru a guverna procedura arbitrală. Dimpotrivă, cei care susţin teza naturii jurisdicţionale a arbitrajului apreciază că naţionalitatea sentinţei este dată de sediul tribunalului arbitral. Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine stabileşte un dublu criteriu pentru definirea ca străină a unei sentinţe şi anume:- sentinţa să fie dată pe teritoriul unui stat altul decât cel unde se cere recunoaşterea şi executarea;- respectiva sentinţă să nu fie considerată sentinţă naţională în statul în care se cere recunoaşterea şi executarea.

Prin urmare, oricare din părţile interesate se pot prevala de o sentinţă arbitrală în modul şi în măsura admise prin legislaţia sau tratatele ţării unde este invocată. Se creează astfel posibilitatea pentru partea care consideră ca naţională o sentinţă dată în afara ţării forului de a renunţa la beneficiile Convenţiei de la New York dacă această sentinţă este conformă cu legea forului, spre a se recurge la această din urmă lege.

83

Convenţia Europeană asupra Arbitrajului Comercial Internaţional adoptată la Geneva în anul 1961 supune domeniului ei de aplicare sentinţele pronunţate în litigiile dintre părţi ce la momentul convenţiile de arbitraj aveau sediului sau reşedinţa în state contractante diferite.

Se confirmă astfel, că izvoarele internaţionale iau în considerare ca şi criteriul pentru recunoaşterea efectelor extrateritoriale ale unor sentinţe arbitrale, locul unde a fost pronunţată acea sentinţă. Recunoaşterea unei sentinţe arbitrale străine implică înainte de toate recunoaşterea efectelor acesteia, cu excepţia puterii executorii. Drept urmare, o sentinţă arbitrală recunoscută dobândeşte puterea lucrului judecat, dacă statul în care este invocată nu subordonează acest efect obţinerii prealabile a exequaturului. Tot astfel, prin efectul recunoaşterii faptele constatate prin sentinţa arbitrală recunoscută sunt opozabile erga omnes. Recunoaşterea unei sentinţe arbitrale este operantă din plin drept pe când executarea sentinţei arbitrale trebuie autorizată in caso în statul solicitat, deoarece ea cuprinde acte de o anumită gravitate asupra patrimoniului debitorului şi de aceea comportă măsuri de verificare mai severe.

Legislaţia Republicii Moldova în vigoare, dispune că sentinţele arbitrale care nu se execută voluntar pot fi aduse la îndeplinire pe teritoriul Republicii Moldova prin procedura de exequatur. Legea cu privire la judecata arbitrală nu stipulează o anumită procedură de recunoaştere şi executare a sentinţelor arbitrale străine, limitându-se numai la un articol unic în acest sens. Astfel, conform art.15 din legea menţionată, „hotărârile arbitrale străine se execută în modul prevăzut de legislaţia Republicii Moldova, dacă acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte nu stabilesc altfel.

În acelaşi timp, o relatare desfăşurată a procedurii de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine oferă Codul de procedură civilă (Capitolul XLII).

Această procedură se desfăşoară cu citarea părţilor şi se concretizează, în armonie cu prevederile Codului de procedură civilă, în verificarea condiţiilor de regularitate internaţională a sentinţei arbitrale străine şi a caracterului ei executor în ţara de origine. Verificarea acestor condiţii se face ţinându-se seama şi de prevederile Convenţiei de la New York din 1958 în raport cu statele-părţi la această Convenţie.

Din prevederile CPC reiese că normele care se referă la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine se aplică extensiv şi sentinţelor arbitrale străine. Astfel, conform art. 468 CPC, instanţa competentă să soluţioneze cererea de recunoaştere sau, după caz, de executare a sentinţei arbitrale străine este „Curtea de Apel de drept comun în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea”. În temeiul hotărârii judecătoreşti străine şi încheierii, rămase irevocabile, de încuviinţare a executării ei, se eliberează un titlu executoriu, care se expediază instanţei de la locul de executare a hotărârii judecătoreşti străine.

84