LEONARDO da VINCI

Proiect LLP-LdV/VETPRO/2010/RO/140 Mobility of teachers for organising training stage of students to learn

about the new techniques on CNC machines („Mobilitatea profesorilor pentru organizarea unui stagiu de pregatire despre noile tehnologii de prelucrare pe masini CNC”)

TurciaRepublica Turcia (limba turcă: Türkiye)Türkiye Cumhuriyeti , este o ţară întinsă pe două

continente. 97% din suprafaţa ţării se află în Asia (Anatolia) şi 3% Europa (peninsula Balcanică). Turcia are graniţe cu opt ţări: Grecia şi Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia şi Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; şi Irak şi Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituţională al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC şi Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara.

Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră la nord şi Marea Mediterană la sud, cu Marea Egee şi Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice şi istorice. Datorită poziţiei sale geografice între Europa şi Asia şi între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria şi câmpul de luptă a mai multor mari civilizaţii şi un centru de comerţ.

Turcia ,cunoscută oficial ca Republica turcă, este o ţară Euroasiatică situată în vestul Asiei şi estul Traciei, amplasată în SE Europei. Turcia este mărginită de 8 ţări: Bulgaria la NV, Grecia la

V, Georgia la NE, Armenia, Azerbaijan şi Iran la E; şi Irak şi Siria la SE. Marea Mediteraneană şi Cipru sunt la S, Marea Egee la V, şi Marea Neagră este la N. Marea Marmara, Bosfor şi Dardanele (care împreună formeză strâmtori turceşti) delimitează graniţa între Tracia E şi Anatolia; separă de asemenea Europa şi Asia.

Turcii au început migrând în locul numit acum Turcia în sec. XI. Procesul a fost accelerat de victoria cu Seljuk peste Imperiul Bizantin la Bătălia de la Manzikert. Mai multe stereotipuri mici şi Seljuk Sultanate a Rum a exclus Anatolia până la invazia Imperiului Mongol. Începând cu sec. XIII; steriotipul otoman a unit Anatolia şi a creat un imperiu ca cuprinde mai mult Europa SE, Asia V şi Africa N. După ce Imperiul Otoman s-a prăbuşit în urma acestei înfrângeri în Primul Război Mondial; părţi din el au fost ocupate de aliaţii victorioşi. Un cadru a tinerilor ofiţeri militari, conduşi de Mustafa Kemal Atatürk, a organizat o rezistenţă de succes pentru aliaţi; în 1923 ei vor stabili Republica modernă Turcia cu Atatürk ca prim preşedinte.

Aşezarea Turciei la intersecţia Europei cu Asia o face o ţară de o importanţă geostrategică importantă. Etnic turcii formează majoritatea populaţiei cu o minoritate importantă de Kurzi. Religia predominantă in Turcia este Islamul, şi limba oficială a ţării este turca.

Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituţională, cu o moştenire cultural şi istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenenţa vestică în organizaţii ca Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE şi economiile majore G-20. Turcia a început negocierile complete cu UE în 2005, a fost un membru asociat al Comunităţii Economice Europeene încă din anul 1963 şi au atins acordul uniunii vamale în 1995. Turcia de asemenea a promovat relaţiile culturale, politice, economice şi industriale cu lumea de Est, particular cu Orientul Mijlociu şi cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenenţa în organizaţii ca Islamic Conference and Economic Cooperation Organization. Având în vedere locaţia strategică, economia mare şi armata, Turcia este clasificată ca o putere regională de oamenii de ştiinţă politici şi economişti mondiali.

EtimologiaNumele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărţită în 2 componente: Türk, care

înseamnă „puternic” sau „măreţ” în turca veche şi de obicei semnificând locuitorii Turciei sau un membru al turcilor sau oameni turci, mai târziu formează „Tukin”, un nume dat de chinezi oamenilor care locuiesc în Munţilor Altay din Asia Centrală mai devreme de 177 î.Hr.E; şi sufixul abstract –iye (derivat din sufixul arab –iyya), dar de asemenea asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.

Prima referinţă folosită de termenul „Turk” sau „Turuk” ca un antonim continuat în inscripţiile Orkhon a lui Gokturks din Asia Centrală (sec. 8 CE). Cuvântul englezesc „Turkey” derivă de la Latinul Medeval Turchia (c. 1369).

Istoria Turciei

Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie, 1923 din rămăşiţele Imperiului Otoman. Originile Turciei moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în Anatolia în secolul al 11-lea. În urma înfrângerii turcilor selgiucizi de către mongoli, un vid de putere a permis noii dinastii otomane să devină o forţă importantă în regiune. În secolul al 16-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul Otoman acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de sud-est şi Caucazul. După înfrângerea suferită în primul război mondial, puterile învingătoare au căutat împărţirea imperiului prin Tratatul de la Sèvres. Cu sprijinul aliaţilor, Grecia a invadat şi ocupat oraşul Izmir, în conformitate cu Tratatul. La 19 mai, 1919 a fost iniţiată o mişcare naţionalistă sub conducerea lui Mustafa Kemal Paşa, un comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli. Kemal Paşa a încercat revocarea termenilor tratatului semnaţi de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare parte a societăţii turceşti, în ceea ce a devenit războiul turc de independenţă (în turcă: Kurtuluş Savaşı).

La 18 septembrie, 1922, armatele de ocupaţie ale Antantei au fost învinse şi ţara eliberată. A urmat abdicarea sultanului la 1 noiembrie, 1922, astfel încheindu-se 631 de ani de stăpânire otomană. În 1923 Tratatul de la Lausanne a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk (însemnând Părintele turcilor) şi a devenit primul preşedinte al ţării. El a instituit mai multe reforme care au modernizat Turcia, desprinzând-o de trecutul ei otoman.

În prezent există conflicte interne cu populaţia kurdă care luptă pentru un declararea unui stat independent.

AntichitatePeninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile cele

mai vechi locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Catalhoyuk, Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe şi Mersin sunt considerate a fi printre cele mai timpurii colonizări umane din lume. Colonizarea Troiei a început în Neolitic şi continuă în Epoca de Fier. În timpul istoriei, anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică şi kartveliană, ca şi multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt, a dat Antichităţii limba hitită, indo-europeană şi luviană, câţiva savanţi au propus Anatolia ca centru ipotetic din care limba indo-europeană a pornit.

Primul imperiu important în teritoriu a fost cel hitit, din sec. XVIII–XIII î.Hr.. Asirienii au colonizat părţi a SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia caldeean în Babilon. Urmând colapsul hitiţilor, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendenţa până ce regatul lor a fost distrus de cimerieni în sec. VII î.Hr.. Cei mai puternici succesori ai Frigiei au fost Lidia, Caria şi Licia. Lidienii şi Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită şi elenistică.

Începutul anului 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni şi ionieni. Numeroase oraşe importante au fost fondate de aceşti colonişti, ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) şi Byzantium (mai târziu Constantinopol şi Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Achaemenid Persian în timpul sec. 5 şi 6 î.Hr. şi mai târziu a căzut în timpul lui Alexandru cel Mare în 334 î.Hr.. Anatolia a fost ulterior împărţită într-un număr mic de regate, toate au cedat Republicii Romane de la mijlocul sec. I î.Hr.. În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium să fie noua capitală a Imperiului Roman, redenumindu-l Roma Nouă (mai târziu Constantinopol şi Istanbul). După căderea Imperiului Roman de Apus devine capitală Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit).

Turcii şi Imperiul OtomanCasa Seljukului a fost o ramură a Kinik Oguz Turks care în sec. X a aparţinut periferiei lumii

musulmane, N Mărilor Caspice şi Aral în Yabghu Khaganate a confederaţiei Oguz. În sec. 11, selgiucizii au început să migreze din patriile lor ancestrale spre regiunea E ale Anatoliei, care au devenit patria nouă a triburilor Oguz Turkic urmând Bătălia Manzikert (Malazirt) în 1071.

Victoria selgiucizilor a crescut Sultanatul Selgiucizilor Anatolian care s-a dezvoltat ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc care acoperă părţi din Asia Centrală, Iran, Anatolia şi Asia de SV. În 1243, armatele au fost învinse de mongoli şi puterea imperiului uşor dezintegrată. În urma sa unul din principiile turceşti guvernate de Osman I a fost să evolueze în următorii 200 ani în Imperiul Otoman, mărit prin Anatolia, Balcani şi Levant.

În 1453, oraşul Constantinopol a fost cucerit de armatele otomane a lui Mehmed II.

În timpul sec. XVI şi XVII, Imperiul Otoman a fost printre entităţile politice cele mai puternice din lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Puterea şi prestigiul imperiului au ajuns acolo în timpul domniei lui Suleiman Magnificul. Imperiul Otoman de multe ori s-a ciocnit cu Sfântul Imperiu Roman şi statul polono-lituanian pentru controlul Europei Centrale.

Pe mare, imperiul a susţinut forţele combinate (cunoscută ca Sfânta Ligă) ale Spaniei habsburgice, Veneţiei şi Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta pentru controlul bazinului Mediteranean. În Oceanul Indian, au confruntat frecvent flotele portugheze care au înspăimântat monopolul otoman peste rutele comerţului maritim vechi între Asia de Est şi Europa de Vest.

După aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a intrat în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale şi a fost în cele din urmă învins. În timpul Războiului, cca 1,5 mil. armeni au fost exterminaţi în genocidul armenian. Sute de mii de creştini, greci pontici şi asirieni au fost ucişi de soldaţii musulmani.

Republica TurciaRepublica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie, 1923 din rămăşiţele Imperiului Otoman.

Originile Turciei moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în Anatolia în secolul al 11-lea.

În urma înfrângerii turcilor selgiucizi de către mongoli, un vid de putere a permis noii dinastii otomane să devină o forţă importantă în regiune. În secolul al 16-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul Otoman acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de sud-est şi Caucazul. După înfrângerea suferită în primul război mondial, puterile învingătoare au căutat împărţirea imperiului prin Tratatul de la Sèvres. Cu sprijinul aliaţilor, Grecia a invadat şi ocupat oraşul Izmir, în conformitate cu Tratatul. La 19 mai, 1919 a fost iniţiată o mişcare naţionalistă sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk Paşa, un comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli. Kemal Paşa a încercat revocarea termenilor tratatului semnaţi de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare parte a societăţii turceşti, în ceea ce a devenit războiul turc de independenţă (în turcă: Kurtuluş Savaşı).

La 18 septembrie, 1922, armatele de ocupaţie ale Antantei au fost învinse şi ţara eliberată. A urmat abdicarea sultanului la 1 noiembrie, 1922, astfel încheindu-se 631 de ani de stăpânire otomană. În 1923 Tratatul de la Lausanne a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk (însemnând Părintele Turciei) şi a devenit primul preşedinte al ţării. El a instituit mai multe reforme care au modernizat Turcia, desprinzând-o de trecutul ei otoman.

PoliticăMustafa Kemal Atatürk este intemeietorul statului Turc modern .Mustafa Kemal Atatürk (* 12 martie 1881, Selânik - azi Salonic, Grecia -, † 10 noiembrie

1938, Istanbul) a fost un soldat şi politician turc, născut în Macedonia, fondatorul şi primul preşedinte al Republicii Turcia, fiul lui Ali Riza (Efendi) şi Zübeyde (Hanim).

Mustafa a studiat la şcoala secundară militară din Selânik, unde şi-a primit porecla "Kemal" (perfecţiune) de la profesorul lui de matematică drept semn al inteligenţei sale academice. Apoi a studiat la academia militară din Monastir (azi Bitola) din 1895, absolvind ca locotenent în 1904 şi apoi a fost trimis în Damasc. Curând s-a alăturat unei societăţi secrete de ofiţeri reformişti numită "Vatan" (patria), devenind un inamic activ al regimului otoman. După ce a fost trimis înapoi la Selânik în 1907 s-a alăturat Comitetului pentru Uniune şi Progres ("Junii Turci").

Junii Turci au preluat puterea de la sultanul Abdul Hamid al II-lea în 1908, iar Kemal a devenit o figură militară importantă. În 1911 a plecat în Libia pentru a lua parte la apărarea împotriva invaziei italiene. La prima parte a Războaielor Balcanice, Kemal nu a putut lua parte, fiind încă în Libia, în schimb în 1913 s-a întors la Constantinopol şi a fost numit comandantul apărării otomane în zona Gallipoli pe coasta Traciei. În 1914 a fost numit ataşat militar în Sofia, în parte pentru a-l îndepărta din capitală, drept urmare a unor intrigi politice.

Când Imperiul Otoman a intrat în război de partea Germaniei, Kemal a fost trimis la Rodosto (azi Tekirdag), pe Marea Marmara. Zona de comandă includea din nou zona Gallipoli, şi a fost comandantul care a respins debarcările Antantei de la Gallipoli în aprilie 1915, devenind erou naţional şi acordându-i-se titlul de „Paşa” (comandant).

Între 1917-1918 Kemal Paşa a fost trimis pe frontul din Caucaz, luptându-se acolo cu un anumit succes cu forţele ruseşti, apoi în Hedjaz, unde Revolta Arabă împotriva dominaţiei otomane era în progres. Între timp el a devenit din ce în ce mai critic la adresa incompetenţei guvernului sultanului în gestionarea mersului războiului, şi la adresa dominaţiei germane în Europa. Şi-a dat demisia dar a acceptat în final să comande armata a 7-a din Palestina şi Siria.

În octombrie 1918 otomanii au capitulat în faţa forţelor Antantei, iar Kemal a devenit un conducător al partidului care favoriza politica apărării acelor zone ale Imperiului unde se vorbea limba turcă, şi în acelaşi timp opta pentru retragerea din toate teritoriile ne-turce.

Antanta n-a aşteptat încheierea unui tratat de pace pentru a începe să ocupe zone ale Imperiului. Grecii au ocupat Smyrna (Izmir), iar italienii au ocupat provizoriu Antalya în mai 1919, în acord cu Tratatul de la Sèvres (care nu a fost ratificat de parlamentul otoman deşi a fost semnat de către sultan).

Guvernul l-a trimis pe Kemal în Anatolia de est să reprime o demonstraţie ce mai târziu s-a dovedit a fi inexistentă. Totuşi Kemal a profitat de ocazie pentru a părăsi capitala.

Ismet Inönü şi Kemal înaintea bătăliei de la Dumulpinar, din 1922

Istoria modernă a Turciei se zice că ar fi început pe 10 mai 1919, când Kemal a ajuns în Anatolia. Abandonând misiunea de a "restaura ordinea", el a fondat o mişcare naţionalistă turcă cu baza la Ankara. În aprilie 1920 un parlament provizoriu din Ankara i-a oferit titlul de preşedinte al Adunării Naţionale. Acelaşi parlament a respins Tratatul de la Sèvres. Kemal a declanşat un război patriotic pentru a alunga forţele militare engleze, franceze, italiene, armene şi greceşti din Turcia. Englezii, francezii şi italienii au recunoscut regimul său şi s-au retras. Trupele elene , călăuzite de "Ideea cea mare" a recuperării teritoriilor locuite de greci, a Ioniei antice şi a Constantinopolului, au avansat însă prea adânc în inima Anatoliei înspre Ankara, dar au fost înfrânte de Ismet Inönü şi Kemal la Sakarya (august 1921) şi Dumlupinar (august 1922). În 1923 Tratatul de la Lausanne a fost ratificat de guvernul lui Kemal.

Republica Turcia a fost fondată pe 29 octombrie 1923 şi Kemal a fost ales primul preşedinte al ţării. În practică a fost un dictator moderat, deşi a impus multe reforme cu caracter democratic. Prestigiul lui a fost atât de mare în majoritatea anilor 1920 încât în vremea sa a existat foarte puţină opoziţie faţă de guvern. Deşi a admirat unele aspecte ale politicii Uniunii Sovietice şi Italiei Fasciste, el nu era nici comunist, nici fascist: proprietatea privată a fost protejată şi încurajată iar inamicii politici nu au suferit de obicei de pedepse mai grele decât exilul în provincie.

Kemal avea un program încorporat în deviza partidului său (Partidul Republican al Poporului), constând în "şase stele": republicanism, naţionalism, secularism, populism, etatism şi revoluţie. Baza programului său era planul de secularizare şi modernizare a Turciei.

Califatul a fost abolit în martie 1924, şcolile religioase au fost desfiinţate în acelaşi timp şi legea musulmană (Sharía) a fost desfiinţată, fiind înlocuită de codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german.

Egalitatea femeilor a fost încurajată după căsătoria lui Mustafa Kemal cu o femeie educată în Vest, Latife Hanim, în 1923 (au divorţat în 1925) şi a început legalizarea ei prin adoptarea unor legi. În decembrie 1934 femeilor li s-a dat voie să voteze pentru membri din parlament şi să deţină locuri în parlament.

Kemal a văzut fezul (pălăria otomană) ca un simbol al feudalismului şi a interzis-o.

Cea mai revoluţionară reformă a fost înlocuirea alfabetului arab, cu care limba turcă fusese scrisă de secole, cu alfabetul latin, în 1928.

În 1934 o lege i-a forţat pe turci să-şi adopte nume de familie în stil vestic. Adunarea i-a dat lui Kemal titlul de "Atatürk", însemnând "tatăl turcilor".

Principiile politice ale lui Atatürk, aşa numitul "Kemalism", au fost proclamate în 1931 ca ideologia oficială a regimului. Înainte de aceasta , în 1930 a încurajat crearea Partidului Republican Liberal ca partid de opoziţie, sub conducerea vechiului său camarad Ali Fethi Okyar Bey, pas considerat de el ca fiind în folosul democraţiei, însă atitudinile reacţionare ale noilor membri ai acestuia au dus până la urmă la desfiinţarea noului partid.

La 09:05 dimineaţa, pe 10 noiembrie 1938, Mustafa Kemal Atatürk a murit în Palatul Dolmabahçe din Istanbul de ciroză a ficatului.

Politica Turciei este una republicanǎ. La fiecare 4 ani se voteazǎ alt preşedinte. Preşedintele actual al Turciei este Abdullah Gül.

Relaţiile străineTurcia este un membru fondator al Naţiunilor Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969),

OSCE (1973), ECO (1985), BSEC (1992) şi al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27 octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca membru nepermanent al Consiliului Securităţii Naţiunilor Unite. Turcia este un membru eficient al consiliului de la începutul lui 1 ianuarie 2009. Turcia a fost în prealabil membru al Consiliului Securităţii U.N în 1951-1952, 1954-1955 şi 1961.

În linie cu orientarea la tradiţiile vestice, relaţiile cu Europa au fost întotdeauna partea centrală a politicii străine a Turciei. Turcia a devenit membru fondator al Consiliului Europei în 1949, aplicând pentru asocierea ca membru în EEC (predecesor al UE) în 1959 şi a devenit membru asociat în 1963. După decenii de negocieri politice, Turcia aplică pentru statutul de membru deplin al EEC în 1987, a devenit un membru asociat al UE de vest în 1992 atingând acordul Uniunii Vamale cu EU în 1995 şi a început oficial negocierile formale de aderare cu UE

încă din 30 octombrie 2005. Procesul de aderare va avea probabil câteva decenii, pentru că persistă dezacordurile politice şi culturale dintre UE şi Turcia.

Un alt aspet definitor al relaţiilor străine ale Turciei a fost legăturile sale cu SUA. Bazat pe ameninţările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia s-a alăturat la NATO în 1952, asigurându-şi strânse relaţii bilaterale cu Washington pe tot războiul Rece. În mediul de după războiul Rece, importanţa geostrategică a Turciei s-a reorientat în apropierea Orientului Mijlociu, Cucaz şi Balcani.

Independenţa statelor turce din Uniunea Sovietică în 1991, Turcia împarte moştenirea lingvistică şi culturală comună, a permis Turciei să-şi extindă relaţiile politice şi economice adânc în Asia Centrală. Cel mai proeminent din relaţiile sale a reieşit completarea cu multe miliarde de dolari a conductelor cu gaze naturale şi ulei de la Baku în Azerbaijan la portul Ceyhan din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan aşa cum mai este numită, a făcut parte din strategia politică străină a Turciei, de a deveni conducta de energie din vest. Totuşi, frontiera Turciei cu Armenia, un stat din Caucaz, rămâne închisă în urma ocupării teritoriului Azeri în timpul Războiului.

ArmataForţele armate turceşti se compun din armată, marină şi forţele aeriene. Jandarmeria şi Paza

de Coastă funcţionează ca părţi din Ministerul Intern de Afaceri pe timp de pace, deşi ei sunt subordonaţi Comandamentelor armatei şi marinei respectiv pe timp de război, în timpul căruia ei au atât de executat legi interne şi funcţii militare.

Forţele aramate turceşti sunt a doua mare forţă armată existentă în NATO, după Forţele armate ale SUA cu o putere a 1.043.550 militari care lucrează în 5 branşe. Nu toţi cetăţenii turci masculini se potrivesc în armată astfel nu sunt perscrişi să facă armata pe o perioadă variată de timp de la 3 săpt la 15 luni, depinzând de educaţie şi locaţia slujbei. Turcia nu oferă o alternativă civilă la serviciile militare. Turcia este una din cele 5 state membre NATO care este parte a politicii nucleare de partajare a alianţei, împreună cu Belgia, Germania, Italia şi Olanda. Un total de 90 de bombe nucleare B61 sunt găzduite la Baza Aeriană Incirlik, dintre care 40 sunt alocate folosirii de către Forţele Aeriene Turce.

În 1998, Turcia a anunţat un program de modernizare în valoare de 160 miliarde dolari americani pe o perioadă de 20 ani în variate proiecte caree includ tancuri, avioane de luptă, elicoptere, submarine, vase de război şi mitraliere. Turcia este un contribuabil de Nivel 3 la programul JGF.

Turcia îşi menţine forţele în misiuni internaţionale sub comanda Naţiunilor Unite şi NATO încă din 1950, incluzând misiuni de menţinere a păcii în Somalia şi fosta Iugoslavie, şi sprijin pentru forţele coaliţiei în Primul Război din Golf. Turcia menţine 36000 de trupe în Republica

Turcă din N Ciprului şi a avut trupe desfăşurate în Afganistan ca parte a forţelor de stabilitate U.S. şi autorizate U.N, sub comanda NATO-ISAF încă din 2001. În 2006, parlamentul turc îşi desfăşoară forţele de menţinere a păcii cu ajutorul vaselor de patrulă ale marinei şi în jur de 700 de trupe terestre ca parte a extinderii Forţelor internaţionale ale U.N în Liban în urma conflictului dintre Israel-Liban.

Şeful Echipei generale este numit de preşedinte şi răspunde în faţa primului ministru. Consiliul Ministerului este responsabil în parlament pentru măsurile de securitate naţională şi pregătirea adecvată a forţelor armate pentru apărarea ţării. Totuşi, autoritatea care declară război şi trimit Forţele Armate Turceşti în ţări străine sau permit forţelor armate străine să fie staţionate în Turcia bazându-se exclusiv pe parlament. Actualul comandant al forţelor armate este şeful Echipei Generale, generalul Ilker Başbug încă din 30 august 2008.

Împărţirea administrativă

Turcia este împărţită în 81 de provincii (iller în limba turcă; singular il). Fiecare provincie este împărţită în subprovincii (ilçeler; singular ilçe), existînd 623 de districte. Provincia poartă de obicei acelaşi nume cu capitala acesteia, considerată subprovincia centrală; excepţiile sunt Hatay (capitală: Antakya), Kocaeli (capitală: İzmit) şi Sakarya (capitală: Adapazarı). Cele mai mari provincii sunt: İstanbul 11 milioane de locuitori, Ankara 4 milioane, İzmir 3,5 milioane, Bursa 2,1 milioane, Provincia Konya 2,2 milioane, Provincia Adana 1,8 milioane.

Cel mai mare oraş şi capitala pre-republicană Istanbul este inima financiară, economică şi culturală a ţării. O estimare de 75,5% din populaţia Turciei trăieşte în centrele urbane. Dintre toate, 19 provincii cu populaţii care depăşesc 1 mil locuitori şi 20 provincii au populaţie între 1 mil şi 500 mii locuitori, doar 2 provincii au populaţii mai mici de 100 mii.

OraşeleCapitala Turciei este oraşul Ankara, dar capitala istorică İstanbul rămâne centrul financiar,

economic şi cultural al ţării. Alte oraşe importante sunt İzmir, Bursa, Adana, Trabzon, Malatya, Gaziantep, Erzurum, Kayseri, İzmit (Kocaeli), Konya, Mersin, Eskişehir, Diyarbakır, Antalya şi Samsun. Aproximativ 68% din populaţia Turciei locuieşte în centre urbane.[1] Turcia are 82 oraşe:

Adana, Adiyaman, Afyon, Agri, Aksaray, Amasya, Ankara, Antalya, Ardahan, Artvin, Aydin, Balikesir, Bartin, Batman, Bayburt, Bilecik, Bingöl, Bitlis, Bolu, Burdur, Bursa (Brusa), Canakkale, Cankiri, Corum, Denizli, Diyarbakir, Duzce, Edirne, Elazig, Erzincan, Erzurum, Eskisehir, Gaziantep, Giresun, Gümüshane, Hakkari, Hatay, Igdir, Isparta, Icel, Istanbul, Izmir, Karabuk, Karaman, Kars, Kastamonu, Kayseri, Kirikkale, Kirklareli, Kirsehir, Kilis, Kahramanmaras, Kocaeli (Izmit), Könya, Kutahya, Malatya, Manisa, Mardin, Mugla, Mus, Nevsehir, Nigde, Ordu, Osmaniye, Rize, Sakarya, Samsun, Siirt, Sinop, Sivas, Sanliurfa, Sirnak, Tekirdag, Tokat, Trabzon, Tunceli, Usak, Van, Yalova, Yozgat, Zonguldak.

Geografie

Turcia este o ţară transcontinentală Euroasiatică. Turcia Asiatică (conţine în mare parte Anatolia) care include 97% din ţară, este separată de turcii europeni din Bosfor, Marea Marmara şi Dardanele (care împreună formează o verigă de ape între Marea Neagră şi Marea Mediteraneană). Turcia Europeană cuprinde 3% din ţară. Teritoriul Turciei este mai mult de 1,600 km lungime şi 800 km lăţime, cu o formă aproximativ rectangulară. Arealul Turciei, inclusiv lacuri, ocupă 783,562 km pătraţi, din care 755,688 km pătraţi sunt în Asia SV şi 263,764 km pătraţi în Europa. Turcia este a 37 ţară dintre cele mai mari din lume. Ţara este încercuită de ape pe 3 părţi: Marea Egee la V, Marea Neagră N şi Marea Mediteraneană la S. De asemenea Turcia conţine Marea Marmara în NV.

Partea europeană a Turciei, Tracia de E, formează frontiera Turciei cu Grecia şi Bulgaria. Partea asiatică a ţării, Anatolia, se compune dintr-un platou central înalt cu câmpii de coastă înguste; între Koroglu şi muntele Pontic se întinde la N şi Muntele Taurus la S. Turcia E are mai multe peisaje montane şi râuri ca Eufrat, Tigru şi Aras, şi conţine lacul Van şi muntele Ararat, punctul cel mai înalt al Turciei este de 5.165m.

Turcia este împărţită în 7 regiuni: Marmara, Egeea, Marea Neagră, Anatolia Centrală, Anatolia E, Anatolia SE şi Mediteraneana. Terenul accidental al Anatoliei N de-a lungul Mării Negre seamănă cu o centură lungă şi îngustă. Această regiune cuprinde aproximativ o şesime di teritoriul total al Turciei. Ca o tendinţă generală, interiorul platoului anatolian devine tot mai mult accidental care avansează spre E.

Peisajele variate ale Turciei sunt produsul unor mişcări complexe ale lumii care au modelat regiunea şi încă se manifestă în cutremurele destul de frecvente şi ocazional erupţii vulcanice. În 1999 un cutremur mare.

ClimaZonele de coastă a Turciei care mărginesc Marea Egee şi Marea Mediteraneană au o climă

temperat mediteraneeană, cu călduri, veri uscate şi care se răcesc uşor, ierni umede. Zonele de coastă a Turciei care mărginesc Marea Neagră au climă temperat oceanică cu călduri, veri umede,ierni umede. Coasta Mării Negre a Turciei primeşte cea mai mare cantitate de precipitaţii şi este singura regiune a Turciei care multe precipitaţii tot anul. În partea de E a coastei mediile sunt de 2,500 mm/an.

Zonele de coastă a Turciei mărginind Marea Marmara inclusiv Istanbulul care conectează Marea Egee şi Marea Neagră au climă de tranziţie între clima temperat mediteraneeană şi cea temperat oceanică caldă, veri moderat de uscate şi reci, ierni uscate. Zăoada este la zonele de coastă a Mării Marmara şi Marea Neagră aproape în fiecare iarnă, dar de obicei nu mai mult de câteva zile. Zăpada pe de altă parte este rară în zonele de coastă a Mării Egee şi foarte rară în zonele de coastă a Mării Mediteraneene.

Condiţiile pot fi mult mai dure, mai aride în interior. Munţii închişi de coastă împiedică influenţele mediteraneene de la căile de extindere, dând platoului central anatolian a interiorului Turciei climă continentală cu sezoane contrastante.

Iernile pe platou sunt severe. Temperaturi de la -30 °C la -40 °C pot fi în Anatolia estică, şi zăpada poate sta pe sol cel puţin 120 zile pe an. În vest, temperaturi medii de iarnă sub 1 °C. Verile sunt fierbinţi şi uscate, cu temp. generale mai mari de 30 °C ziua. Precipitaţiile medii anuale de cca 400 mm, cu sume anuale determinate de elevaţii. Cele mai uscate regiuni sunt câmpia Konya şi câmpia Malatya, unde precipitaţiile frecvente anuale sunt mai mici de 300 mm. Poate fi în general cea mai umedă deoarece iulie şi august sunt cele mai uscate.

Clima Turciei este temperat-maritimă pe litoralul Mării Negre şi subtropicală pe litoralul Mării Mediterane. În ianuarie, temperaturile medii sunt de 5 °C în nord, la Samsun, -4 °C în podişul Anatoliei la Kayseri şi 11 °C în sud, la Antalya. Precipitaţiile sunt reduse în sud şi centru (în jur de 400 mm/an) şi bogate în nord-vest, pe litoralul Mării Negre (1.600 mm/an).

EconomieTurcia a înregistrat în ultimele 4 decenii o creştere remarcabilă din punct de vedere

economic. Industria energetică este reprezentată îndeosebi prin industria cărbunilor (mai ales lignit si huilă), localizată în nord-vestul Anatoliei. Energia electrică se obţine în cadrul hidrocentralelor şi termocentralelor.

În anul 2008, peste 90% din necesarul de combustibili al Turciei a provenit din afara ţări[2].

Turcia susţine un proiect de oleoduct între porturile sale, Samsun de la Marea Neagră, şi Ceyhan de la Mediterana, care serveşte deja drept terminal pentru oleoductele care aduc petrol azer şi irakian[3].

Din 2003, Rusia este primul partener comercial al Turciei, cu schimburi de 38 de miliarde de dolari în 2007[4]. Sute de firme turceşti operează în Rusia, circa două milioane de ruşi vin anual în Turcia (un milion conform altei estimări[3]), iar Rusia asigură, prin Blue Stream, 65% din necesarul de gaz al Turciei[4].

Turcia eset ca mărire a 15 a GDP-PPP a lumii, şi a 17 a NGDP. Ţara este un membru fondator a OECD şi G-20 a economiei majore. În timpul primelor 6 decenii a republicii, între 1923 şi 1983, Turcia a aderat mai ales la o abordare cvasi-statistică cu planificări strict ale guvernului a bugetului şi guvernul-impune limite pe participarea sectorului privat, comerţ străin, debit cu valută striăină, investiţie directă străină. Totuşi, începând din 1983, Turcia a început o serie de reforme care au fost iniţiate de prim ministrul Turgut Ozal şi proiectate să schimbe economia din statistici, sistem izolat la un sector privat; model bezat pe piaţă. Reformele impulsionează creşterea rapidă; dar această creştere a fost punctată de recesiunile mari şi crizele

financiare în 1994, 1999(urmând cutremurul din acel an) şi 2001, rezultând o medie de 4% GDP creştere/an între 1981 şi 2003. Lipsa reformelor fiscale suplimentare, combinate cu deficitele unui sector public mare şi în creştere şi corupţia pe scară largă, rezultată din inflaţia mare, un sector bancar slab şi volatilitate macroeconomică crescută.

Deoarece criza economică din 2001 şi reformele iniţiate de ministrul de finanţe, Kemal Derviş, inflaţia a scăzut la un număr cu o singură cifră, încrederea investitorului şi investiţia străină; şi şomajul a scăzut. Previziunile IMF sunt de 6 % rata de inflaţie pentru Turcia în 2008. Turcia şi-a deschis treptat pieţele prin reformele economice reducând controalele guvernului pe comerţul străin şi investiţie, şi privatizarea publică deţinută de industrie, liberalizarea multor sectoare private şi participarea străină a continuat în mijlocul dezbaterii politice.

Rata crescut GDP din 2002 la 2007 în medie de 7,4%; care a făcut Turcia una dintre cele mai rapide creşteri economice din lume în timpul acelei perioade. Totuşi, creşterea GDP a scăzut la 4,5% în 2008, şi la începutul anului 2009 economia turcă a fost aectată de criza financiară globală, cu IMF pronozând o recesiune globală de 5,1% pentru anul 2009; comparată cu estimarea guvernului turc de 3,6%. Economia turcă devine dependentă de industrie în majoritatea oraşelor, mai ales concentrate în provincia vestică a ţării, şi mai puţin pe agricultură, totuşi, agricultura tradiţională rămâne un stâlp pentru economia turcă. În 2007, sectorul agricol reprezintă 8,9 % din GDP, în timp ce sectorul industrial reprezintă 30,8% şi sectorul servicii reprezintă 59,3%. Totuşi, agricultura reprezintă 27,3% din forţa de muncă. Potrivit datei Eurostat, PPS GDP turcesc a fost 45% din media UE în 2008.

Sectorul turismului a experimentat rapid creşterea în ultimii 20 ani, şi constituie o parte importantă a economiei. În 2008, au fost 30.927.192 vizitatori în ţară, care au contribuit cu 21,9 miliarde dolari la veniturile Turciei.

Alte sectoare ale economiei turce sunt: bancare, construcţie, tehnică casnică, electronice, textile, rafinarea uleiului, produsele petrochimice, minerit, fier şi oţel,ind. de maşini şi auto. Turcia are o industrie auto mare şi în creştere, care aprodus 1147110 vehicule în 2008; pe locul 6 ca producător în Europa (după Marea Britanie şi înaintea Italiei), şi al 15 lea în lume. Turcia este de asemenea una din naţiunile care conduc construcţiile navale; în 2007 ţara s-a situat pe locul 4 în lume (după China, Coreea de Sud şi Japoniei) în ceea ce priveşte nr navelor comandate; şi pe locul 4 în lume (după Italia, SUA şi Canada) în ceea ce priveşte nr mega-iahturilor comandate.

În ultimii ani, inflaţia mare a fost controlată, şi aceasta a condus la lansarea unei valute noi, lira nouă turcă; pe 1 ianuarie 2005, a întărit achiziţia reformelor economice. În 1 ianuarie 2009, lira noă turcească a fost redenumită încă o dată ca Liră Turcească, cu introducerea unor noi bancnote şi monezi. Ca rezultat al continuării reformelor economice inflaţia a scăzut la 8,2% în 2005, şi rata şomajului la 10,3%. În 2004 s-a estimat că 46,2% din totalul de venituri disponibile

a fost de 20% pentru veniturile salariale de top, mai puţin de 20% au primit 6%. Turcia a profitat de o uniune vamală cu UE, semnată în 1995 pentru aşi creşte producţia industrială destinată exportului, în acelaşi timp beneficiind de investiţiile străine de la UE în ţară. În 2007 exporturile au atins 115,3 miliarde dolari. Totuşi, importuri mari care s-au ridicat la 162,1 miliarde dolari în 2007, a ameninţat balanţa de schimb. Exporturile Turciei s-au ridicat la 141,8 miliarde dolari în 2008, în timp ce importurile s-au ridicat la 204,8 miliarde dolari.

După ani de nivele scăzute a FDI, Turcia a avut succes atrăgând 21,9 miliarde dolari în FDI în 2007 şi s-a aşteptat să atragă figuri înalte în anii următori. O serie de privatizări mari, stabilitatea promovată de negocierile aderării la UE a Turciei, creştere puternică şi stabilă, schimbări în sect. bancar şi în telecomunicaţii, toate au contribuit la naşterea investiţiei străine.

DemografiaPopulaţia Turciei a fost de 72,5 mil cu o rată de creştere de 1,45%/an, bazată pe

recesământul din 2009. Densitatea medie a populaţiei este de 92 pers/km pătrat. Proporţia reşedinţei în zonele urbane este de 75,5%. Oamenii în grupa de vârstă 15-64 ani constituie 67% din totalul populaţiei, grupei de vârstă între 0-14 ani îi corespunde 26% din populaţie, în timp ce grupei de vârstă de 65 şi peste 65 ani îi corespunde 7% din totalul populaţiei.

Speranţa de viaţă la bărbaţi este de 71,1 ani şi la femei 75,3 ani, cu o medie globală de 73,2 ani pentru întreaga populaţie.

Educaţia este obligatorie şi gratuită pentru 6-15 ani. Rata de alfabetizare este de 96% pentru bărbaţi, 80,4% pentru femei, cu o medie globală de 88,1%. Cifrele mici la femei de datorează în principal obiciurilor tradiţionale a arabilor şi kurzilor care locuiesc în provinciile de SE ale ţării. Articolul 66 din Constituţia turcă defineşte „un turc” ca „oricine care este obligat de statul turc prin legături cetăţeneşti”, prin urmare folosirea legală a cuvântului „turc”ca cetăţean al Turciei este diferit de definiţia etnică. Totuşi, majoritatea populaţiei turcă este de etnie turcă.

Alte grupuri etnice majoritare (porţiuni mari care au fost extensiv turcizate încă din perioadele Seljuk şi Otomană) include Abkhazians, Adjarians, Albani, Arabi, Asirieni, Bosnieci, Circassians, Hamshenis, Kurzi, Laz, Pomaks, Roma, Zazas şi 3 minorităţi recunoscute oficial( prin tratatul de la Lausanne), Armeni, Greci şi Evrei. Semnat în 30 ianuarie 1923 acordul bilateral a schimbării de populaţiei dintre Grecia şi Turcia a avut efect în 1920, cu mutarea a aproape 1,5 milioane de greci din Turcia. Şi cca 500 mii de turci au venit din Grecia. Minorităţile din vestul Europei includ Levantines care au fost prezenţi în ţară (în particular Istanbul şi Izmir) încă din perioada medievală.

Kurzii, un grup etnic distinct, concentrat mai ales în SE ţării, sunt cea mai mare etnie non-turcă, estimată la aproape 18% din populaţie potrivit CIA-ului. Alte minorităţi decât cele 3 minorităţi oficial recunoscute nu au privilegii speciale, în timp ce termenul „minoritate” rămâne

un subiect sensibil în Turcia. Date exacte ale repartiţiei etnice a populaţiei nu este disponibilă pentru că cifrele recesământului turc nu includ statistici de etnie.

ReligieTurcia este un stat secular, fără o religie oficială de stat; Constituţia Turciei militează pentru

libertatea religiei şi a conştiinţei. Aproximativ 99% din populaţie e înregistrată, însă, ca fiind musulmană, majoritatea fiind sunniţi; cu toate acestea, un sondaj realizat în 2007 a constatat că aproximativ 3% dintre adulţi îşi definesc relaţiile cu religia ca fiind „fără convingere religioasă” sau că „nu cred în obligaţiile religioase”. Majoritatea musulmanilor sunt sunniţi (85-90%) iar o largă minoritate sunt alevi (10-15%), o comunitate în cadrul Twelver Shi'a Islamului, comunitate ce numără 7–11 milioane de persoane. În ţară sunt şi câţiva practicanţi ai sufi. Cea mai înaltă autoritate religioasă islamică este Preşedinţia Cultelor (în turcă Diyanet İşleri Başkanlığı) care interpretează şcoala de drept Hanafi şi este responsabilă pentru reglementarea funcţionării celor 75.000 de moschei ale ţării, a angajaţilor locali şi a imamilor provinciali. Un sondaj realizat la nivel naţional în 2007 a arătat că 96,8% din cetăţenii turci au o religie, în timp ce 3,2% sunt nereligioşi şi atei.

În Turcia, trăiesc aproape 100.000de minorităţi. Ţara are aproximativ 64.000 de creştini, majoritatea fiind armeni apostolici, asirieni, ortodocşi greci şi aproximativ 26.000 de evrei, în principal sefarzi. Conform raportului din 2002, dat de Centrul de Cercetare Pew, 65% dintre turci cred că religia este foarte importantă, în timp ce un sondaj din 2005 dat de Eurobarometru arată faptul că 95% dintre turci cred în existenţa lui Dumnezeu.

O Biserică Ortodoxă a avut sediul la Istanbul încă din secolul al IV-lea d.Hr. Cu toate acestea, statul turc nu recunoaşte statutul ecumenic al Patriarhului Bartolomeu I, episcopul primar între egali în ierarhia tradiţională a creştinismului ortodox şi obligă Biserica să opereze sub restricţii semnificative. Un număr dintre proprietăţile şi şcolile Bisericii, cum ar fi orfelinatul Büyükada si Şcoala teologică din Halki, au fost expropriate sau închise.

LimbaTurca este unica limbă oficială în toată Turcia. Cifrele de încredere pentru repartiţia

lingvistică a populaţiei nu sunt disponibile pe motive similare citatelor de mai sus. Cu toate acestea radiodifuzorul public TRT difuzează programe în limba locală şi dialecte araba, bosniacă, cercheză şi kurdă câteva ore pe săptămână.

Canalele TV în limba kurdă, TRT6, au fost deschise la începutul anului 2009.CulturăTurcia are o cultură diversificată, bazată pe contopirea elementelor variate ale turcilor oguzi,

otomanilor anatolieni (care a fost în sine o continuare a culturilor greco-romane şi islamice) şi culturii vestice şi tradiţiilor, care a pornit odată cu occidentalizarea Imperiului Otoman ce continuă şi astăzi. Acest amestec a luat fiinţă ca rezultat al întâlnirii turcilor şi a culturii lor cu ale popoarelor regăsite pe parcursul migraţiei acestora din Asia Centrală către vest.

Metodele de expresie artisitcă s-au dezvoltat în timpul în care Turcia s-a transformat dintr-un Imperiu Otoman bazat pe religie într-un stat naţional modern cu o puternică separare între stat şi religie. În primii ani ai republicii, guvernul a investit foarte multe resurse în artă, cum ar fi în muzee, teatre, operă şi arhitectură. Factori istorici diverşi au jucat un rol important în definirea identităţii moderne a Turciei. Cultura Turciei e un produs al eforturilor de a fi un stat occidental „modern”, în aceeaşi măsură în care se păstrează valorile religioase şi istorice.

Muzica şi literatura turcească au format mari exemple al amestecului de influenţe culturale, care au fost un rezultat al interacţiunii dintre Imperiul Otoman şi lumea islamică pe de o parte, cu Europa pe de altă parte, contribuind astfel la un amestec de tradiţii turcice, islamice şi europene în muzica şi litaratura din Turcia modernă. Literatura turcă a fost puternic influenţată de literatura persană şi de cea arabă în majoritatea perioadei otomane, în special după perioada Tanzimatului şi spre sfărşitul Imperiului Otoman, efectul ambelor, atât a tradiţiei turceşti cât şi a literaturii europene, devenind din ce în ce mai sensibil. Amestecul influenţelor culturale este dramatizat, de exemplu, în formarea noilor simboluri, în ciocnirea şi amestecul culturilor, întâlnite in lucrările lui Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru literatură din 2006.

Elementele arhitecturale găsite în Turcia sunt de asemenea mărturii ale amestecului unic de tradiţii care au influenţat regiunea de-a lungul secolelor. În plus faţă de elementele bizantine tradiţionale prezente în numeroasele parţi ale Turciei, multe artefacte ale arhitecturii otomane târzii, cu amestecul lor rafinat de tradiţii locale şi islamice, se găsesc în întreaga ţară precum şi în vechile teritorii ale Imperiului Otoman. Mimar Sinan este recunoscut drept cel mai mare arhitect al perioadei clasice în arhitectura otomană. Încă din secolul al XVIII-lea, arhitectura turcească a fost din ce în ce mai influenţată de stilurile occidentale, iar aceasta se poate vedea cu precădere în Istanbul unde clădiri precum Dolmabahçe şi Çırağan Palaces sunt juxtapuse lângă zgârie-nori, toate acestea reprezentând diferite tradiţii.

Turcia are culturi foarte diverse de aceea este un amestec de elemente variate Anatoliane şi Otomane (care era o continuare a ambelor culturi Greco-Romane şi Islamice) şi cultura şi tradiţiile vestice, care au început cu occidentalizarea Imperiului Otoman şi care continuă şi astăzi. Acest amestec original a început ca rezultat al întâlnirii turcilor şi culturii lor cu acei oameni cu care s-au întâlnit în timpul migraţiei din Asia Centrală până la Vest.

O Turcie transformată cu succes de la o religie bazată pe fostul Imperiu Otoman într-un stat naţional modern cu o separare foarte puternică între stat şi religie, urmată de o creştere a metodelor de expresie artistică. În timpul primilor ani ca republică, guvernul a investit multe resurse în artele frumoase, ca mutee, teatre, opere şi arhitectură. Diverşi factori istorici joacă roluri importante în definirea identităţii moderne turceşti. Cultura turcească este un produs a eforturilor de a fi un stat V „modern”, în timp ce îşi menţine tradiţia religioasă şi valorile istorice.

Muzica şi lectura turcească formează mari exemple ca amestec a influenţelor culturale, care au fost rezultatul interacţiunii dintre Imperiul Otoman şi lumea islamică împreună cu Europa, astfel contribuind la un amestec de tradiţii turcice, islamice şi europeene în artele literale şi muzicale turceşti în zilele noastre. Literatura turcească a fost cel mai mult influenţată de literatura persană şi arabă în timpul erei otomane, deşi spre Imperiului Otoman, în mod deosebit după perioada Tanzimatului, efectele ambelor tradiţii, populare turceşti şi literale europeene au devenit tot mai simţite. Amestecul influenţelor culturale este dramatizat, de exemplu, sub formă de „noi simboluri de conflict şi intercalare de culturi” adoptate în lucrările lui Orhan Pamuk, câştigător al Premiului Nobel pentru literatură în 2006.

Elementele arhitecturale găsite în Turcia sunt de asemenea testamente a amestecului unic de tradiţii care au influenţat regiunea de-a lungul sec. În plus faţă de elementele tradiţionale bizantine prezente în numeroase părţi ale Turciei, multe artefacte ale arhitecturii otomane de mai târziu, cu amestecurile sale rafinete ale tradiţiilor locale şi islamice, au să fie găsite în toată ţara, precum şi multe dinre fostele teritorii ale Imperiului Otoman.

Mimar Sinan este considerat pe scară largă ca cel mai bun arhitect al perioadei clasice în arhitectura otomană. Încă din sec 18, arhitectura turcească a fost din ce în ce mai influenţată de stilul occidental, şi poate fi văzută în Istanbul unde clădiri: Dolmabahce şi Ciragan ; sunt juxtapuse lângă numeroase zgârie-nori moderne, toate reprezintă tradiţii diferite

SporturiCel mai popular sport în Turcia este fotbalul. Echipele de top ale Turciei includ: Galatasaray,

Fenerbahce şi Beşiktaş. În 2000,Galatasaray îşi consolidează rolul de club mare european prin câştigarea Cupei UEFA şi Supercupei UEFA. Doi ani mai târziu echipa naţională a Turciei a terminat pe locul 3 în Finala Cupei Mondiale din 2002 după Japonia şi Coreea de Sud, în timp ce în 2008 echipa naţională prinde semifinalele competiţiei UEFA Euro 2008. Stadionul Olimpic Ataturk din Istanbul a găzduit Finala Ligii Campionilor UEFA 2005, în timp ce stadionul Şukru Saracoglu din Istanbul a găzduit Finala Cupei UEFA 2009.

Alte sporturi principale ca baschetul şi volei sunt de asemenea populare. Turcia a găzduit finalele EuroBasket 2001şi va găzdui finalele Campionatului Mondial FIBA 2010. Echipa naţională masculină de baschet a terminat pe locul 2 la EuroBasket 2001 şi a ajuns în sferturile finale ale Campionatului Mondial FIBA 2006; în timp ce Efes Pilsen S.K a câştigat Cupa Korac în 1996, a terminat pe locul 2 la Cupa Saporta 1993, şi au ajuns în finala Four of Euroleague şi Suproleague în 2000 şi 2001.Jucătorii turci de baschet ca Mehmet Okur şi Hidayet Turkoglu au avut de asemenea succes în NBA. Echipa feminină de volei, şi anume Eczacibaşi, Vakifbank Guneş Sigorta şi Fenerbahce Acibadem, au câştigat numeroase titluri şi medalii la Campionatele Europene. Sportul naţional tradiţional turcesc a fost yagli gureş (wrestling) încă din timpurile otomane. Edirne a găzduit turneul anual de wrestling la Kirkpinar încă din 1361. Stilurile de

wrestling internaţionale reglementate de FILA ca stil liber de wrestling şi wrestling greco-roman sunt populare, cu multe titluri la campionatele Europene, Mondiale şi Olimpice câştigate de wrestleri turci individual sau ca echipă naţională.

Un sport turcesc de succes a fost halterele. Halterofilii, bărbaţi şi femei, au bătut numeroase recorduri mondiale şi au câştigat câteva titluri la campionatele Europene, Mondiale şi Olimpice. Naim Suleymanoglu şi Halil Mutlu au atins statutul legendar ca unii dintre puţinii halterofili care au câştigat 3 medalii de aur la 3 Olimpiade.

Cursele de maşini au devenit recent populare, în special urmărind includerea calendaristică a Raliului Turciei la Campionatul Mondial de Raliuri FIA în 2003, şi includerea calendaristică Turkish Grand Prix la cursele de Formula 1 în 2005.

Alte evenimente anuale importante de curse de maşini care sunt deţinute de circuitul de curse Istanbul Park include MotoGP Grand Prix din Turcia, Campionatul Mondial Rutier FIA, Seriile GP2 şi Seriile Le Mans.Din când în când Istanbulul şi Antalia găzduiesc Campionatul Curselor de bărci F1 turcesc; în timp ce Turkish leg of the Red Bull Air Race World Series ,un campionat aerian de curse, are loc deasupra Cornului de Aur din Istanbul.

Surfingul, snowboardingul, skateboardingul, paraglidingul şi alte sporturi extreme devin mai populare în fiecare an.

Konya Konya a fost denumită în greacă Ikonion (Ἰκόνιον), în latină Ikonium) şi în prezent este un oraş în Turcia ,

aflat la Sud de Ankara fiind în acelaşi timp şi reşedinţa judeţului cu acelaşi nume.Este una dintre cele mai vechi aşezări întrucât sunt dovezi că zona ar fi fost locuită încă din preistoric.

Oraşul antic Ikonium a fost cucerit de turcii selgiucizi în secolul XI şi de mongoli în secolul XIII. A intrat în componenţa Imperiului Otoman începând cu secolul al XV-lea.

Oraşul are cca 1.584.000 locuitori.Konya este un important nod rutier, industrial şi religios. Aici se află şi un aeroport.Obiective turistice:Moschei (secolul XIII).Mormântul lui Jalal al-Din Muhammad Rumi (secolul XIII).Muzee.

Jalal al-Din Muhammad Rumi pe numele său complet Mawlānā Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī (limba

persană: الد جالل روم نیموالنا یمحمد , turcă:: Mevlânâ Celâleddin

Mehmed Rumi), cunoscut şi ca Mawlānā Jalāl-ad-Dīn Muhammad Balkhī (Mawlānā Jalāl ad-Dīn Muhammad

Balkhī) (limba persană: بلخىمحمد ), (n. 30 septembrie 1207 în Balch în acele timpuri Persia şi azi

Afghanistan; d. 17 decembrie 1273 în Konya azi Turcia) a fost unul din cei mai cunoscuţi mistici persani şi islamici, întemeietor al ordinului dervişilor mevleviţi.

Limba maternă a lui Rumi a fost persana.

Rumi, denumit "prinţul poeţilor sufi", a fost un mistic care a amalgamat

în sine gânditorul şi artistul. În întreaga lui creaţie el a

proslăvit iubirea divină, ghidul spiritual al biografiei sale. El nu l-a căutat pe Dumnezeu în afară, ci în sine însuşi.S-a născut la Balch (Bactra), Afghanistan. Tatăl său a fost teolog, jurist, mistic, supranumit sultanul savanţilor. Când mongolii au invadat Asia Centrală (1215 - 1220), familia sa, împreună cu

un grup de discipoli de-ai tatălui, a fost nevoită să

se retragă spre vest. În drum spre Anatolia, aceştia îl întâlnesc pe Attar, celebru poet persan, întâlnire care va avea un puternic impact asupra

lui Rumi. Rumi, ca şi alţi sufiţi, precum Rabi’a, al-Hallaj, Bayazid Bistami,

Sana’i, Suhrawardi al-Maqtul, Fariduddin Attar, al-Ghazali, Ibn Arabi şi încă mulţi alţii, descrie în opera sa treptele pe care le urcă îndrăgostitul sufit în căutarea lui Dumnezeu şi, în final, contopirea cu El.

A scris:Mathnawî (Distihuri), Diwan-e Shams-e Tabrizi(Divanul lui Shams din Tabriz). Rub'ayyat (Catrene). Fihi-ma-fihi(Lăuntrul lăuntrului), principala creaţie în proză a lui Rumi.

Puntea lui RumiAutor / Poet: George Coşbuc

Rumi adunase-n creierToată cuminţenia lumii —Şi-ntr-o zi regele GuptaCheamă la palat pe Rumi.„Mâine-i Anul nou, ştii bine.Şi-obicei din vremuri esteCa-ntr-această zi să fieSărbătoare de neveste.

Şi-aş dori vrun lucru mare !Tu eşti sfânt, aşa se spune,Faci minuni; şi mâine tocmaiCe n-aş da pentr-o minune.Înmulţim splendoarea zileiVrei ? Găseşti tu una-n pripă.”Rumi a rămas pe gânduri,Negăsind răspuns o clipă.

Şi-a plecat. Făcuse dânsulMari minuni de alădată,Dar acum avea prilejulPentru cea mal minunată.

IIP-un şes larg sunt adunateGinţile din Himalaia,Oşteni negri-n coifuri albe,Priricipi, preoţi, sclavi şi raia.Toţi bărbaţii stau d’oparte,Iar la mijloc stau fecioareŞi neveste-n largă horă,

Toate-n port de sărbătoare.

Iar regina joacă-n frunteCu optzeci de principese.La un semn s-alină jocul,Şi-acum Rumi-n mijloc iese.El avea un cort d’oparte,Iar în cort ? Cine-ar şti spune !El încet desface cortulCu ascunsa lui minune.

Se ivesc doi stălpi, în urmăAlţii doi, apoi măruntePeste stâlpi câteva scânduri.Ce era ? O simplă punte. —„Rege, nimeni nu cunoaşteCe-i in sufletul femeii,Numai cei de sus ! Şi iatäŞi-ntr-un lemn s-arată zeii !

De va trece peste punteO femeie credincioasă,Se va-nfrumoşa femeia,Rămâind mereu frumoasă.De va trece însa unaCare şi-a-nşelat bărbatul,Ea se va negri ca noaptea,Astfel ispăşind păcatul.

Dar eu cred că nu-i nici unaCu păcate ! Cea mai castă

Treacă-ntâi! Şi-apoi să treacăRând pe rând câte-o nevastă.”Şi-a tăcut. Erau în şiruriZeci de mii de suteDe femei: ce de credinţăLa un loc, ce de virtute !

Dar virtutea — zice Veda —Este mută, vecinic rece.Gupta strigă, dă un ordin,Dă pe-al doilea, dă vro zeceŞ-apoi zâmbitor priveşteSpre regină — „De se poate,Treci tu-ntâi, şi după tineAu să treacă-n urmă toate !”

— „Dacä vrei, eu trec, nu-mi pasä !Dar chiar eu ? Nu se cuvineSă pui, rege, la-ndoialäSufletul unel regine.Mä-nroşeşte singur gândulCă tu ai aflat cu caleTocmai azi să pui la probăInima nevestei tale !”

Şi-a rămas pe loc regina,Regele-a privit sinistruSpre Nipunica, nevastăCelui mai frumos ministru.„Iară, rege, zise dânsa,Nu pot suferi privireaMultor ochi! Sunt sfiicioasă;Eu aş trece, însă firea…”Principesele-nroşiteBucuros voiau să treacă,Dar putea să mintă puntea,Vrun nedrept putea să facă,Ori mai ştii ? Bătrânul RumiFace-o glumă, cum se vede ;Şi-i atât de slabă puntea,

Că-n ea nu te poţi încrede.Ş-apoi cum să creadă lumeaCe vor spune nişte lemne ?Regele, muşcându-şi gura,A täcut, convins pesemne.

—„Dar minunea unde-i, Rumi ?”Punând degetul pe frunteA zâmbit bătrânul preot:— „Puntea e ca orice punte !Nici virtutea n-o arată,Nci păcatul, dar azi, rege,Dintr-o punte mincinoasăTrei minuni tu poţi alege.

Multe bunuri are omul,Dar virtutea cea mai mareE să nu se ţie mândruCu virtuţile ce are ;Deci nu-i o minune dacăDintr-atâte mii de suteDe femei, nici una mândrăN-am găsit de-a ei virtute ?Iar frum’seţea-i bun netrainicŞi ispititor la rele,Ştiu nevestele-acest lucru,Şi, vezi, ce cuminţi sunt ele!Când ajungerea frumuseţiiEste-atât de lesnicioasă,Nu-i minune că nici unaN-a voit a fi frumoasă ?Iar minunea cea de-a treia,Care va fi vecinic nouă,E că toţi noi până astăziN-am ştiut pe cele două !”A râs regele, curteniiToţi au râs, şi-a râs poporulŞi-a râs însuşi sfântul Rumi,De minuni iscoditorul.Dar râzând, priveau bărbaţii

Neîncrezători la scânduri:I-a cuprins o presimţireŞi-au căzut pe multe gânduri,Iar nevestele ? Vădite

Cu virtutea-n faţa lumii,Făceau haz că d-astă datăA păţit ruşine Rumi.

Covoarele traditionale din Konya In 1292, Marco Polo a fost primul care a menţionat covoarele Konya, în scrierile sale , când

le-a numit cele mai frumoase din lume. Konya este unul dintre cele mai mari oraşe vechi ale Turciei , Atunci când Polo a scris

despre covoarele orasului, el le-a vazut, probabil, în manufacturi , asezate in moschei sau in locuinte.

Denumirea covoarelor provine din grecescul Iconium , schimbat apoi de catre Sultanul Seljuk in Konium sau Konias . Denumirea orasului vine de la numele covorului .

Covoare mari au fost găsite în Moscheea Alaadin în Konya, ele sunt acum pastrate în Muzeul de Arte turceşti

şi islamice de la Istanbul . Oamenii de ştiinţă şi colecţionarii apreciaza covoarele din Konya ,

în primul rând pentru desenele lor reprezantand scene tribale şi modele indraznete combinatii

de culori magnifice .