criminologie si penologie - rodica stanoiu
DESCRIPTION
CriminologieTRANSCRIPT
Tehnoredactare
Criminologie si Penologie
Rodica Stanoiu
CUPRINS
Partea I
CE ESTE CRIMINOLOGIA
Capitolul I
CRIMINOLOGIA SI DOMENIUL SAU DE STUDIU 7
Sectiunea I
PRIVIRE ISTORICA
7
Sectiunea a Il-a
FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA
14
Sectiunea a IlI-a
OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
16
Sectiunea a IV-a
SCOPUL SI FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI
27
Capitolul II
METODA
33
Sectiunea I
PROBLEME GENERALE
ALE METODOLOGIEI CRIMINOLOGICE
33
Sectiunea a Il-a
METODE PARTICULARE
37
Sectiunea a 11 Ia
TEHNICI
62
Capitolul III
CRIMINOLOGIA N SISTEMUL STIINTELOR
106
Sectiunea I
AUTONOMIA CRIMINOLOGIEI
106
Sectiunea a 11-a
DEPENDENTA CRIMINOLOGIEI
108
Sectiunea a IlI-a
CRIMINOLOGIA N NVATAMNTUL UNIVERSITAR 118
Sectiunea a IV-a
DEFINITIA CRIMINOLOGIEI
129
Partea a Il-a
DE LA CRIMINOLOGIA CLASICA
LA CRIMINOLOGIA POSTMODERNA
Capitolul I
CONFRUNTARI DE IDEI N CRIMINOLOGIE
135
Sectiunea I
CONSIDERATII GENERALE
135
Sectiunea a Il-a
CAUZALITATEA N CRIMINOLOGIE
137
3
Capitolul II
ORIENTAREA BIOLOGICA
144
Sectiunea I
TEORIA ATAVISMULUI EVOLUTIONIST.
144
Sectiunea a Il-a
TEORIILE EREDITATII
147
Sectiunea a HI-a
TEORIILE BICONSTITUTIONALE
157
Sectiunea a IV-a
NOILE TENDINTE
161
Sectiunea a V-a
EVALUARE CRITICA.
166
Capitolul III
ORIENTAREA PSIHIATRICA-PSIHOLOGICA
168
Sectiunea I
PERSPECTIVA PSIHIATRICA-PSIHANAUTICA 168
Sectiunea a H-a
TEORIA PSIHOMORALA
177
Sectiunea a HI-a
TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE
180
Sectiunea a IV-a
EVALUARE CRITICA.
186
Capitolul IV
ORIENTAREA SOCIOLOGICA.
189
Sectiunea I
PRECURSORII
189
Sectiunea a Il-a
TEORII CRIMINOLOGICE
INSPIRATE DE MODELUL CONSENSUAL
196
Sectiunea a HI-a
TEORII CRIMINOLOGICE
INSPIRA TE DE MODELUL CONFLICTUAL
218
Sectiunea a IV-a
EVALUARE CRITICA
226
Capitolul V
TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATE
231
4
PARTEA I
CE ESTE CRIMINOLOGIA
Capitolul I
CRIMINOLOGIA SI DOMENIUL SAU DE STUDIU
Sectiunea I
PRIVIRE ISTORICA
1. ORIGINEA CRIMINOLOGIEI. Desi denumirea de criminologie
este cel mai adesea asociata numelui lui Raffaele Garofalo, creatia
cuvntului ca atare este atribuita antropologului francez Paul Topinard.
Aparitia criminologiei ca stiinta este legata nsa de publicarea n 1876 a
monografiei medicului italian Cesare Lombroso, L'uomo delinquente"1.
Crima si autorul ei au preocupat gndirea umana cu mult nainte
de secolul al XlX-lea. Marturie stau n acest sens operele filosofice si
literare ale antichitatii, tema crimei constituind, nu de putine ori, izvor
de geniala inspiratie.
Stiinta criminologiei pare, astfel, sa aiba origini tot att de ndepartate
ca si celelalte stiinte sociale.2
Aristotel3 - ca sa ne oprim la un singur exemplu - formuleaza o
veritabila teorie a crimei, considernd ca aceasta se va comite atunci
cnd faptuitorul, cntarind ntre placere si durere, o va alege pe prima
ori de cte ori nu va risca sa fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioara
avantajelor (placerilor) pe care crima le aduce.
Desi Lombroso este considerat parintele criminologiei moderne", unele opinii mai recente5 situeaza aparitia acestei stiinte un secol mai devreme, un rol determinant avndu-1 iluminismul repre 7 zentat de Voltaire, Montesquieu, Helvetius, Rousseau, Diderot, Kant,
Ferguson, Smith, Hume.
Sub influenta iluministilor apar n a doua parte a secolului al
XVIII-lea, lucrari ce vor juca un rol hotartor n evolutia stiintelor
penale. La loc de frunte se situeaza monografiile lui Cesare Bonesana
Beccaria si Jeremy Bentham.
Ideile lui Beccaria - expuse n monografia Dei delitti e dele pene,
aparuta n 1764 - au revolutionat gndirea juridica, deschiznd noi
orizonturi n problematica crimei si a justitiei penale. Considerata ca un
veritabil monument al filosofiei juridice, opera lui Beccaria anticipeaza
cuceririle dreptului penal modem, punnd pe primul plan umanismul si
ratiunea, plednd pentru ridicarea omului mpotriva violentei si a
sistemului inchizitorial, subliniind importanta deosebita a prevenirii
delictelor6. Audienta lui Beccaria a fost imensa, arata J. Dupreel, cnd, n
764, a scris ca cel condamnat ramne o fiinta umana ca si judecatorii sai,
ca pedeapsa menita sa conduca condamnatul pe o cale onesta, trebuie
raportata la vinovatia acestuia7. Asemenea idei, ca si cele referitoare la
interesul general, ca fundament al dreptului de a pedepsi, la considerarea
infractiunii prin prisma daunelor cauzate societatii ramn definitiv
cstigate dreptului penal8, constituind totodata, punctul de plecare al
unora dintre cele mai importante capitole ale criminologiei.
La rndul sau Jeremy Bentham n lucrarile sale An Introduction
to the Principles of Morals and Legislation (1780) si Panopticon: or
The Inspection House (1787) dezvolta principiul utilitarismului,
pledeaza pentru o umanizare a sistemului penal n ansamblul sau ca si
pentru o ampla reforma a modului de executare a pedepselor.
Asocierea, tot mai frecventa n ultimii ani, ntre Beccaria si Bentham si originile criminologiei apartine, nu ntmplator, curentului neoclasic, desi trebuie mentionat ca si reprezentantii altor orientari9 subliniaza influenta pe care acestia au avut-o asupra aparitiei criminologiei.
Noua viziune asupra originii criminologiei10 considera astfel ca
Beccaria si Bentham nu sunt numai ilustrii reprezentanti ai scolii
clasice de drept penal, dar si ntemeietorii criminologiei clasice".
Aceasta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
- centrarea studiului criminologie asupra faptei comise;
- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricarei actiuni umane;
- proportionalizarea pedepsei n raport cu gravitatea faptei.
Alti autori sunt nsa ceva mai rezervati si considera ca este vorba de o criminologie nca intuitiva"11, dar care apare cu un secol nainte de Lombroso.
Pe drumul deschis de Beccaria si Bentham, stimulata de climatul de efervescenta intelectuala ce caracterizeaza perioada istorica urmatoare
si ndeosebi de curentul pozitivist, filosofia penala si regndeste
postulatele, abandonnd treptat conceptiile cu privire la liberul arbitru,
la responsabilitatea morala, la uniformitatea sanctiunilor, n favoarea
determinismului, a individualizarii, a cauzalitatii.
Au existat nsa si alti factori care au stimulat studiile cu privire
la criminalitate.
Se acumuleaza astfel, n acea perioada, un volum important de date
statistice. Cercetarile cu privire la starea si dinamica fenomenului
criminalitatii, la evolutia acestuia n diferite zone geografice, relevarea
anumitor regularitati, a unor corelatii cu anumiti indicatori socio-culturali,
ce au loc n perioada respectiva mai ales n Belgia si Franta, influenteaza
fara ndoiala cristalizarea acestui nou domeniu de cercetare.
Se subliniaza, de asemenea, tot ca un factor ce a favorizat cercetarea
criminologica, existenta n unele tari a unui cadru institutional organizat de felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oamenilor de stiinta posibilitatea sa efectueze unele experimente si sa verifice unele ipoteze. In acest sens, se considera ca stiinta criminologiei a profitat foarte mult de pe urma psihiatriei, nu numai n directia preluarii unor notiuni, categorii si modele de analiza cauzala, dar si a folosirii institutiilor de psihiatrie ca laborator de experimentare. Acelasi rol de laborator experimental 1-a jucat si penitenciarul, unde s-au efectuat unele observatii pe termen lung asupra detinutilor. Acestia erau examinati clinic, masurati antropometric, fotografiati, catalogati, tragndu-se unele concluzii cu privire la rata recidivei, la carierele criminale etc.1 2
In acest context prielnic, cercetarile cu privire la crima, criminal
si criminalitate capata un caracter constant, prefigurnd o noua
disciplina stiintifica.
Este momentul aparitiei criminologiei pozitiviste" ai carei
reprezentanti au fost italienii Cesare Lombroso, Enrico Ferri si Raffaele
Garofalo, precum si belgianul Adolphe Jacques Quatelet, francezul
Andre'-Michel Guerry si englezul Henry Mayhew. Despre contributia
acestora la formarea criminologiei modeme ne ocupam n partea a Il-a a
cursului. Aratam aici ca, spre deosebire de criminologia clasica",
criminologia pozitivista se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
- centrarea studiului criminologie asupra faptuitorului;
- determinismul ca fundament al actiunii umane;
- proportionalizarea pedepsei n raport cu periculozitatea faptuitorului.
2. EVOLUTIE. Criminologia se dezvolta la sfrsitul secolului al
XlX-lea si nceputul secolului XX n cadrul altor discipline stiintifice.
Statistica gazduieste, n special n Franta si Belgia, studiul
criminologie al starii si dinamicii fenomenului infractional. n cadrul
sociologiei si fac loc din ce n ce mai mult preocuparile pentru
studiului influentei mediului social asupra criminalitatii, iar n
antropologie, psihologie si psihiatrie - studiul infractorului.
Dintre acestea, antropologia joaca un rol foarte important n
evolutia criminologiei. De altfel, datorita influentei exercitate de
Lombroso, ca si faptului ca publicatia Archives de l'anthropologie
criminelle et des sciences penales, nfiintata la Lyon n 1886,
13 Aceasta revista, condusa de Lacasagne si Tarde, apare la Lyon, ncepnd cu anul 1886. Din 1893, denumirea se schimba n "Archives d'anthropologie criminelle et de psychologie normale et pathologique", iar din 1907 va purta titlul de "Archives d'antropologie criminelle de midicine ligale et de psychologique normale et pathologique". O contributie importanta la dezvoltarea criminologiei o au si congresele internationale de antropologie criminala ce au loc la Roma (1885), Paris concentreaza n paginile sale principalele preocupari de criminologie
ale timpului, criminologia poarta, n acea perioada, cel mai adesea,
denumirea de antropologie criminala.
Un moment important n dezvoltarea acestei discipline l reprezinta si aparitia, n 1907, n Belgia, a publicatiei Revue de droit penal et de criminologie.
Indiferent de denumire, ceea ce trebuie retinut este ca, la sfrsitul secolului al XlX-lea, si n primele decenii ale secolului al XX-lea criminologia nu constituie nca o disciplina autonoma. Aceasta se prezinta sub forma unor capitole n cadrul altor discipline: antropologia criminala, psihologia criminala, sociologia criminala.
Pozitivismul european a influentat formarea criminologiei nord americane. Primele cercetari n acest domeniu au loc n clinicile nfiintate n 1909 la Chicago de catre Dr. William Healy14. Concluziile acelor cercetari bazate pe studiul de caz au fost publicate de Healy n 1914 n cartea sa The Individual Delinquent15.
Tot n acea perioada are loc si prima Conferinta nationala de drept
penal si criminologie n 1909, la Law School of Northestern University.
Cu acel prilej se nfiinteaza Institutul american de drept penal si
criminologie. ncepnd din 1910 Institutul publica revista Journal of
Criminal Law and Criminology care si continua activitatea si astazi.
Spre deosebire nsa de Europa, criminologia nord-americana este
de la nceput foarte strns legata de sociologie. Primul curs universitar
dateaza din 1918 si apartine lui Maurice Parmalee16. Fondatorul criminologiei nord-americane este considerat a fi Edwin Sutherland care publica n 1924 cartea sa Criminology ce va avea o mare influenta asupra oamenilor de stiinta de pretutindeni interesati de domeniul criminalitatii.
Primul razboi mondial ntrerupe n Europa pentru o perioada de
timp studiile n domeniul criminologiei. Publicatia de la Lyon si
nceteaza aparitia, cea belgiana si reia dupa razboi activitatea,
marcnd o apropiere a criminologiei de dreptul penal.
(1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906), KOln (1911)
Pe plan international, activitatea n domeniul criminologiei se reia n 1934 cnd se creeaza, la Paris, Societatea Internationala de Criminologie (SIC), organizatie neguvernamentala cu statut consultativ pe lnga ONU si Consiliul Europei, propunndu-si ca scop sa promoveze pe plan international studiul stiintific al fenomenului criminalitatii. Pentru atingerea acestui scop, Societatea Internationala de Criminologie, pe lnga o serie de alte activitati a organizat, la intervale mai mult sau mai putin regulate, determinate de izbucnirea celui de al doilea razboi mondial, o serie de congrese internationale care au abordat teme precum: criminologia si criminogeneza, recidiva, aspecte psihopatologice ale conduitei criminale, tratamentul delincventilor, mari tendinte n criminologia contemporana, relatia dintre
criminologie, politicile si practicile sociale, schimbarile socio-politice
si criminalitatea, reducerea criminalitatii si promovarea justitiei etc.
Incepnd cu anul 1952, SIC organizeaza cursuri internationale de
criminologie, n cadrul carora se examineaza principiile generale si
metodele stiintifice de studiere a criminalitatii, n scopul evidentierii
particularitatilor pe care acest fenomen l mbraca n diferite zone geografice
ale lumii. Primul curs a avut loc n Franta, careia i-au urmat tari din aproape toate continentele: Suedia, Italia, Austria, Belgia, Germania, Anglia, Spania, Italia, Egipt, Canada, Nigeria, Mexic, Brazilia, Cuba, Japonia, etc. Romnia, a gazduit pentru prima data la Bucuresti n anul 2004, dupa mai bine de o jumatate de secol de cnd se organizeaza aceste evenimente stiintifice, cursul intitulat Criminologie si siguranta publica: prevenirea si controlul criminalitatii ntr-un stat de drept" ajuns la cel de-al 67-lea numar.
Societatea Internationala de Criminologie publica revista Annales
Internationales de Criminologie si un buletin periodic (Newsletter)1*.
Un rol important n evolutia criminologiei 1-a jucat si activitatea
desfasurata n cadrul Organizatiei Natiunilor Unite 9.
17 Primul Congres s-a tinut la Roma, n 1938. A urmat apoi Paris (1950), Londra (1955), Haga (1960), MontnSal (1965), Madrid (1970), Belgrad (1973), Lisabona (1978), Viena (1983), Hamburg (1988), Budapesta (1993), Seul (1998), Rio de Janeiro (2003), Philadelphia (2005).
Astfel, la 21 iulie 1946, Consiliul Economic si Social a nsarcinat
Comisia pentru probleme sociale sa studieze mecanismele eficace ce ar putea fi adoptate n scopul largirii bazei internationale a mijloacelor de prevenire a criminalitatii si tratament al delincventilor.
Comisia pentru probleme sociale mpreuna cu Comisia internationala
penala si penitenciara (organizatie interguvernamentala
creata n 1875) a recomandat n 1948 Consiliului Economic si Social
al ONU sa nfiinteze o directie specializata n domeniul prevenirii
criminalitatii si tratamentul delincventilor.
In 1950 Adunarea Generala a ONU, prin rezolutia 415 (V) a
preluat functiile Comisiei internationale penale si penitenciare. Pe baza
acestei rezolutii s-a nfiintat n 1951 Comitetul consultativ special
de experti al caror numar si atributii a crescut considerabil de-a lungul
anilor. n 1965 el si schimba denumirea n Comitetul consultativ de
experti n domeniul prevenirii criminalitatii si tratamentul delincventilor,
iar n 1971 devine Comitetul pentru prevenirea criminalitatii si
lupta contra delincventei.
Prin rezolutia 1991/1 februarie 1992, Consiliul Economic si
Social a dizolvat si Comitetul pentru prevenirea criminalitatii si lupta
contra delincventei format din experti cu titlu personal si a creat o
noua Comisie interguvernamentala pentru prevenirea criminalitatii si
justitiei penale. Printre atributiile Comitetului, si ulterior ale Comisiei,
figureaza si prepararea congreselor pentru prevenirea criminalitatii si
tratamentul delincventilor pe care ONU le organizeaza la fiecare 5 ani2 .
De asemenea, n cadrul organismelor si mecanismelor specializate
functioneaza Serviciul de prevenire a criminalitatii si justitiei
penale al oficiului ONU de la Viena care, la recomandarea Adunarii
Generale la 23 decembrie 1995, prin rezolutia 50/214 s-a transformat
ntr-o Divizie Specializata. Aceasta are sarcina sa formuleze optiuni
de politica penala si sa promoveze rezolutiile ONU n acest domeniu.
Acest organism functioneaza n strnsa colaborare cu o retea de
institute regionale afiliate ONU.
Aceste institute au, printre altele, sarcina de a promova recomandarile
ONU n domeniu, de a sprijini guvernele sa aplice normele 13 internationale si instrumentele ONU, de a furniza avize consultative asupra problemelor de politica penala, de a organiza stagii de pregatire a specialistilor, de a realiza cercetari stiintifice n doeniul justitiei penale, de a organiza seminarii regionale si de a facilita cooperarea ntre statele membre ale ONU.
Aceasta retea reuneste n prezent, n ordinea nfiintarii lor:
Institutul ONU pentru Prevenirea Criminalitatii si Tratamentul
Delincventilor din Asia si Extremul Orient (UNAFEI), 1961, Fuchu
(Japonia); Institutul Interregional de Cercetare al ONU asupra
Criminalitatii si Justitiei Penale (UNICRI), 1968, Roma (Italia);
Institutul Latino-American al ONU pentru Prevenirea Criminalitatii si
Tratamentul Delincventilor (ILANUD), 1975, San Jose" (Costa-Rica);
Institutul European pentru Prevenirea si Controlul Criminalitatii afiliat
ONU (HEUNI), 1981, Helsinki (Finlanda); Institutul African ONU
pentru Prevenirea Crimei si Tratamentul Delincventilor (UNAFRI),
1989, Kampala (Uganda). Acestora li se alatura Centrul International
de Criminologie Comparata (CICC) de la Montreal (Canada),
Institutul Australian de Criminologie de la Canberra (Australia),
Institutul International de nalte Studii si Stiinte Penale de la Siracusa
(Italia), ca si alte centre de cercetare ce colaboreaza cu ONU.
Un rol important n dezvoltarea criminologiei l are Comitetul European pentru Probleme Criminale (CEPC) din cadrul Consiliului Europei care, printre alte atributii, organizeaza conferinte de cercetari criminologice, colocvii criminologice si conferinte ale Directorilor administratiilor penitenciare. In cadrul CEPC exista Consiliul Stiintific
Criminologie, organ consultativ, format din reputati specialisti n domeniu,
care pregateste manifestarile stiintifice privind cercetarea criminologica.
Sectiunea a Il-a
FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA
3. CRIMINOLOGIILE SPECIALIZATE. Studiile aprofundate
ntreprinse ntre cele doua razboaie mondiale au drept consecinta o
acumulare de cunostinte cu privire la fenomenul criminalitatii, precum si
un nceput de specializare pe plan profesional n acest domeniu.
Aceasta face ca, la un moment dat, problematica criminalitatii
sa capete o anumita autonomie n snul disciplinelor amintite. Este
debutul unui proces treptat, dar constant, care va duce la desprinderea
acestor capitole din disciplinele respective si la formarea unor
criminologii specializate. Aceasta desprindere se traduce, n fapt, ntr-o largire a ariei de investigare la toate aspectele fenomenului criminalitatii. Acestea sunt nsa descrise si mai ales explicate, cel mai adesea, de pe pozitiile teoretice si metodologice ale disciplinei de origine".
Cu privire la particularitatile acestui proces, criminologul francez Jean Pinatel21, arata ca biologia criminala, care se limita n perioada de debut a antropologiei criminale la studierea trasaturilor biologice ale infractorului, ncepe sa-si largeasca aria de investigatie asupra multitudinii de probleme privind fenomenul criminalitatii. Este vorba de un studiu criminologie general ce comporta o abordare de ansamblu specifica biologiei.
Acelasi lucru se ntmpla si cu psihologia criminala care, cu timpul, ajunge sa studieze din perspectiva psihologica aspectele generale ale criminalitatii, devenind astfel o criminologie psihologica;
ca si cu sociologia criminala, criminologia sociologica ce apare n
urma acestui proces fiind considerata o criminologie cu orientare
sociologica. Ca o consecinta a acestui proces, criminologia ncepe sasi
contureze o identitate proprie.
Ne aflam deja, n acest stadiu, n plin proces de afirmare a criminologiei
modeme, dispersata nca n criminologii specializate, inevitabil
tributare domeniilor respective (biologie, psihologie, psihiatrie,
sociologie etc).
4. CRIMINOLOGIA GENERALA. Procesul de unificare a
criminologiilor specializate ntr-o criminologie generala reprezinta
urmatoarea etapa n evolutia acestei discipline. Adjectivul general"
este folosit n mod conventional si semnifica mai ales caracterul unitar
si autonom al criminologiei n raport cu criminologiile specializate.
Acest proces nu este lipsit de dificultati ntruct saltul de la
criminologiile specializate la criminologia generalavnu se reduce Ia o
simpla operatiune de aditionare. Criminologia generala nu reprezinta
un inventar al criminologiilor specializate si nici o superstiinta n care
s-ar topi gratie unui miracol creator criminologiile specializate"22.
Acest salt semnifica mai ales o schimbare de perspectiva sau mai
exact o abordare a problematicii criminalitatii dintr-o perspectiva
integratoare biopsihosociolegala23. n perioada 1960-1970 s-au facut
pasi importanti n aceasta directie, si avem n vedere mai ales lucrarile
lui Pinatel, Leaute, Szabo, Radzinowicz, Manheim, iar doua decenii
mai trziu cele ale lui Gassin (1988), Kaiser (1989), Jeffery (1990),
Beirne, Messerschmidt (1991), Schneider (1993).
5. CONCLUZIE . Fara ndoiala ca asamblarea criminologiilor
specializate ntr-un tot coerent, unitar, este un proces foarte dificil care
ntlneste, n calea desavrsirii sale, multe obstacole. Cele mai
importante dintre acestea rezulta din complexitatea obiectului de
cercetare, din dificultatea de a integra n planul explicatiei cauzale
diferitele laturi ale acestui obiect, din dependenta criminologiei fata de
stadiul dezvoltarii stiintelor despre om si societate, de formare a unor
specialisti n acest domeniu. n pofida acestor dificultati, criminologia
- asemanator altor discipline, confruntate cu dificultati similare - prin
volumul de cunostinte pe care 1-a acumulat vreme de peste un secol,
prin metodele de cercetare utilizate, prin impactul tot mai puternic pe
care-1 are n viata sociala a devenit o realitate de necontestat.
Sectiunea a HI-a
OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
6. PARTICULARITATI. Unul din principalele criterii de
delimitare a criminologiei de alte stiinte l reprezinta obiectul de
studiu. Cu privire la obiectul de studiu s-au exprimat multe puncte de
vedere, cel mai adesea controversate, de la viziuni pesimiste precum
celebra afirmatie a lui Thorsten Sellin potrivit caruia criminologia
reprezinta o regina fara regat" facuta n 1950 cu ocazia celui de al
II-lea Congres international de criminologie de la Paris, pna la cele
optimiste de felul lui Laignel-Lavastine si V.V. Stanciu care considera
criminologia, asa cum am vazut, un fel de superstiinta.
Conceptiile cu privire la obiectul de studiu reflecta, n mod firesc, particularitatile istorice si epistemologice ale procesului de formare a criminologiei. Faptul ca a aparut si s-a dezvoltat, o perioada de timp, n cadrul altor discipline stiintifice, a dus la o dominare a sistemului conceptual propriu acelor discipline. Consecinta cea mai directa a fost fragmentarea obiectului de cercetare. Formarea criminologiei generale reprezinta, prin urmare, rezultatul unui proces de integrare mai ales n privinta obiectului de studiu.
Pentru o ntelegere mai buna a acestui proces am clasificat
diferitele opinii cu privire la obiectul de studiu, n doua grupuri:
conceptii sectoriale si conceptii unificatoare, fiecare grup prezentnd
mai multe variante.
7. CONCEPTIILE SECTORIALE
A) Dupa cum am aratat, criminologia clasica" si-a concentrat
atentia asupra faptei penale. n acea perioada nu se punea nca
problema unei delimitari de dreptul penal, asa nct conceptul de
infractiune este n egala masura utilizat si n criminologie.
Criminologia pozitivista propune nu numai o schimbare de perspectiva cu privire la obiectul de studiu, dar si o delimitare de ordin conceptual, de dreptul penal. Garofalo, n primele pagini ale cartii sale, arata ca punctul de plecare al stiintei criminologice trebuie sa fie notiunea sociologica a crimei"24. Acest proces de delimitare va continua timp de aproape un secol, sustinut fiind mai ales de reprezentantii orientarii sociologice.
Se considera astfel ca infractiunea n acceptiunea sa juridicopenala
- sinonima n criminologie cu notiunea de crima sau de delict este pur formala (creatie a legii), relativa (variind n timp si spatiu) si eterogena
(nsumnd fapte foarte diferite, de la omor pna la fapte minore).
S-au propus astfel numeroase definitii criminologice ale infractiunii
care ar rezolva neajunsurile de mai sus.
Gassin2 5 defineste infractiunea, din punct de vedere criminologie
ca o realitate umana si sociala, anterioara oricarei incriminari, ce consta
ntr-o agresiune a unei persoane sau a unui grup ndreptata mpotriva
celor mai importante valori ale grupului social. Cert este ca majoritatea
autorilor care sustin ca obiectul criminologiei l constituie fapta penala
(infractiunea, crima, delictul) i confera acestuia o acceptiune foarte
larga, ce depaseste sfera normativului juridic. Un exemplu n acest sens
l ofera Sellin26, care ntelege prin crima" orice ncalcare a normelor de
conduita din societate, indiferent daca acestea constituie obiectul unei
reglementari juridice, iar Sutherland27 sustine ca obiectul criminologiei
l constituie infractiunea ca fenomen social. Desi socoteste ca pentru a
constitui infractiune fapta antisociala trebuie sa fie incriminata ca atare
de lege, Sutherland confera o acceptiune foarte larga conceptului prin
aceea ca include n sfera acestuia, alaturi de faptele ce ncalca legea
penala, si pe cele de natura civila si administrativa, extinznd astfel
foarte mult obiectul criminologiei. Pentru Garofalo - care este, asa cum
am vazut, printre primii criminologi ce se delimiteaza de conceptele
penale - agresiunea loveste n sentimentele morale elementare ale
indivizilor, pentru Durkheim aceasta afecteaza emotiile sau pasiunile
colective. Influentat de sociologul american Talcott Parson, Gassin2 8
considera ca obiectul criminologiei l constituie actiunea criminala"
care, ca varianta a actiunii sociale", n viziunea lui Parson presupune
urmatoarele elemente: 1) un subiect-actor care poate fi un individ, un
grup sau o colectivitate; 2) o situatie ce include obiecte fizice (obiecte
materiale, conditiile geografice, climaterice etc.) si obiecte sociale
(ceilalti actori) cu care subiectul-actor intra n raport; 3) semne si
simboluri prin intermediul carora subiectul-actor parvine sa cunoasca
mediul ambiant, sa-1 resimta si sa-1 evalueze; 4) reguli, norme si valori
care ghideaza actiunea acestuia, adica modul n care va actiona fata de
obiectele fizice si sociale care formeaza mediul sau29.
Lund ca baza aceasta definitie, Gassin considera ca actiunea
criminala, ca varianta a actiunii sociale, se caracterizeaza prin faptul
ca atitudinea adoptata de actor ntr-o situatie data este contrarie
regulilor, normelor si valorilor acceptate n acea societate30.
Gassin considera ca, astfel definita, actiunea criminala prezinta
un mai mare grad de generalitate, avnd totodata si o semnificatie mai
precisa n raport cu conceptul juridico-penal de infractiune.
B) Tot din grupul conceptiilor sectoriale fac parte si acele opinii
potrivit carora obiectul criminologiei l constituie studiul infractorului
(criminalului, delincventului, concepte sinonime n criminologie).
Aceasta viziune a dominat la sfrsitul secolului al XlX-lea si nceputul
secolului XX, datorita influentei exercitate de scoala pozitivista, ca si
datorita faptului ca antropologia este cea care adapostea n acea
perioada cercetarea criminologica31.
Focalizarea studiului stiintific asupra infractorului o ntlnim
nsa si ulterior, n cadrul acelor pozitii teoretice ce confera eficienta
cauzala exclusiva sau prioritara factorilor ce se situeaza la nivelul
personalitatii individului.
Acestea acopera o arie larga de modele explicative, de la cele de
tipul eredoconstitutional, psihologic, psihiatric pna la teoriile personalitatii
criminale", n variantele sale moderne. Rnd pe rnd,
criminalul, deviantul, anormalul sunt considerati a constitui obiectul
criminologiei32.
Si h legatura cu conceptul de infractor (criminal, delincvent) au
existat unele controverse ntre penalisti si criminologi, primii considernd
ca un asemenea calificativ nu poate fi conferit dect acelei persoane care a
fost condamnata definitiv pentru comiterea unei infractiuni, n timp ce criminologii au n vedere orice persoana care a comis o infractiune, indiferent daca a fost condamnata, urmarita sau chiar cunoscuta de catre politie.
C) Ca fenomen global, criminalitatea a constituit, ntr-o prima
etapa, obiectul preocuparilor de ordin statistic. Ulterior devine unul
din punctele de referinta ale acelor orientari de inspiratie sociologica,
cum sunt cele ale patologiei sociale, ale dezorganizarii sociale sau
conflictului de cultura.
Fenomenul criminalitatii este cel mai adesea nsa inclus n
formele mai largi de devianta sau marginalitate, astfel nct criminologia
se confunda cu sociologia deviantei33.
8. CONCEPTIILE ECLECTICE DE UNIFICARE. Depasirea
unor puncte de vedere restrictive, a unor modele explicative monocauzale
n favoarea unor modele mai complexe, ce se sprijina pe o analiza
multifactoriala a cauzelor criminalitatii, determina si o schimbare de
optica cu privire la obiectul criminologiei.
ndeosebi n perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial
se impune o conceptie mai larga cu privire la obiectul criminologiei,
ncercndu-se o unificare a diferitelor sale laturi. Astfel,
potrivit unor opinii34, criminologia trebuie sa se ocupe de studiul
crimei si criminalului, asa cum sunt definite de lege". Pe aceeasi
linie de gndire se considera ca obiectul criminologiei l constituie
factorii sociali si individuali care stau la baza comportamentului
criminal"35.
Eforturile de sinteza la care ne-am referit au reusit, ntr-o
oarecare masura, sa depaseasca stadiul unor simple aditionari ale
criminologiilor specializate, ncercnd o unificare n planul obiectului
de studiu a problematicii referitoare la crima, criminal si criminalitate.
Un exemplu n cadrul acestor orientari l ofera Tratatul de
criminologie al lui J. Pinatel. Acesta a sesizat corect ca ne aflam n fata
unui obiect complex de cercetare ce reclama o analiza diferentiata a
diferitelor sale niveluri: crima, criminal, criminalitate35; odata aceste
diferente corect relevate, mai ales sub raport metodologic, mparte
criminologia ntr-o criminologie generala", pe care o socoteste o stiinta
cu caracter enciclopedic dar si sintetic, ce urmareste sa unifice si sa
compare datele criminologiilor specializate si o criminologie clinica",
ce ar avea ca obiect abordarea multidisciplinara a cazului individual36.
9. CELE DOUA CRIMINOLOGII. n deceniile 6 si 7 ale secolului
XX controversele cu privire la obiectul de studiu revin din nou n
actualitate. De aceasta data se reproseaza criminologiei nu numai faptul
ca a mprumutat" obiectul de studiu din dreptul penal, conferind caracter
axiomatic postulatelor fundamentale ale acestuia, dar se pune sub
semnul ntrebarii nsasi realitatea acestor postulate.
Sursa acestor controverse trebuie cautata pe de o parte n
dezvaluirile pe care cercetarile cu privire la cifra neagra a
criminalitatii (criminalitatea nedescoperita) le aduc mai ales referitor
la frecventa fenomenului n toate mediile sociale, iar pe de alta parte,
la ceea ce Gassin denumeste fenomenul de colonizare" al stiintelor
sociale de catre curentul interactionist, de ^modelul conflictual", de
analiza sociala de inspiratie neo marxista37. n criminologie aceasta se
traduce - arata acelasi autor3 8 - prin banalizarea delincventei si prin
dramatizarea reactiei sociale.
ncercarea de topire a criminalitatii n fenomenul mai larg al deviantei
nu era dupa cum am vazut o noutate. Noua era tentativa de a
demonstra ca nu exista crima n sine, nici ca act individual, nici ca
fenomen social. Actiunea criminala, considerata ca o forma de devianta,
care nu prezinta trasaturi specifice este socotita a fi o constructie"a
reactiei sociale, o inventie culturala a grupului social dominant. In
aceasta viziune criminalul (infractorul, delincventul) nu ar fi dect purta
torul unei atare etichete. Se lanseaza noi concepte asa-zis neutre" n
locul celor respinse. Crima devine n unele opinii39 situatie problema",
act problema" sau simplu eveniment" , comportamentul criminal
devine comportament problema" sau comportament marginal".
Se propun', n consecinta, modalitati noi de abordare a obiectului
de cercetare. Acestea s-ar traduce, n primul rnd, printr-o ncercare de
redefinire a principalelor concepte (crima, criminal, criminalitate)
dintr-o perspectiva interactionista ce urmareste sa releve, mai cu
seama, mecanismele sociale prin care se ajunge la atare etichete" si
reactia sociala fata de acestea41. Postulatele fundamentale ale dreptului
penal si-ar pierde astfel caracterul axiomatic, devenind simple ipoteze,
supuse verificarii42. Centrul de greutate al cercetarii criminologice s-ar
deplasa de la problematica comportamentului delincvent si a trecerii
la act" catre descifrarea proceselor de interactiune prin care anumite
comportamente sunt etichetate drept criminale" si examinarea formelor
de reactie sociala formale sau neformale. Obiectul criminologiei
l-ar constitui, n aceasta optica, structurile sociale care impun un
anumit sistem de valori si norme, precum si mecanismele prin care un
comportament este etichetat ca delincvent.
Partizanii acestei orientari propun o noua criminologie" pe care
o denumesc criminologia reactiei sociale", diferita de criminologia
traditionala" (clasica si pozitivista) att prin obiectul de studiu, ct si
prin modelele utilizate, dar mai ales prin finalitatea umarita43.
10. EVALUARE CRITICA. Principala slabiciune a conceptiilor
sectoriale rezida n lipsa unei perspective unificatoare cu privire
la obiectul de studiu, n neputinta de a integra diferitele laturi ale
fenomenului ntr-un tot coerent care sa asigure unitatea obiectului si
autonomia disciplinei criminologiei n sistemul stiintelor.
Limitarea obiectului de studiu fie la infractiune (crima, delict), fie
Ia infractor (criminal, delincvent), lasa n afara fenomenul social al
criminalitatii, dupa cum directionarea cercetarii numai asupra fenomenului
global si mai ales a laturii sale cantitative, neglijeaza total sau
confera un rol periferic personalitatii individului n geneza crimei.
Conceptiile nfatisate sufera, asa cum am vazut, si de o anumita
confuzie de ordin conceptual, n modul n care formuleaza unele din
postulatele fundamentale ale criminologiei. Tentativele de redefinire a
conceptelor de crima, criminal si criminalitate dintr-o perspectiva diferita
de aceea a dreptului penal s-au soldat cu un esec, majoritatea autorilor
revenind astazi la conceptele traditionale. De altfel, trebuie aratat ca nsusi
Durkheim arata ca numim crima orice act pedepsit si facem din crima
astfel definita, obiectul unei stiinte speciale, criminologia"44.
Ct priveste perspectiva propusa de criminologia reactiei sociale",
aceasta a avut meritul de a ncerca sa ofere criminologiei o noua identitate,
care sa-i permita sa formuleze proprii interogatii, sa elaboreze concepte
proprii si sa ofere raspunsuri specifice problemelor criminalitatii.
Obiectia adusa cu privire la starea de dependenta a criminologiei
fata de dreptul penal nu este, prin urmare, n totalitate lipsita de temei.
Tezelor nfatisate li se pot aduce nsa si serioase critici. O analiza mai
atenta arata astfel ca mprumutul" de concepte la care criminologia
apeleaza este cel putin tot att de frecvent si n raport cu alte stiinte cum
sunt psihologia sau sociologia. De altfel, aceasta este o trasatura a
stiintelor cu caracter interdisciplinar si nicidecum una specifica
criminologiei si nimic nu a mpiedicat-o si n-o mpiedica sa-si dezvolte
un sistem propriu de teorii si concepte.
S-a gresit, de asemenea atunci, cnd s-a considerat ca stiinta
criminologiei si poate dobndi o noua identitate prin respingerea
globala a postulatelor dreptului penal, cnd, mai degraba o implicare
mai mare a sa n sfera juridicului ar avea consecinte pozitive pe planul
mbogatirii acestor postulate.
Sesiznd caracterul excesiv al unora din tezele noii criminologii,
unii autori au subliniat de altfel ca latura penala a comportamentului
antisocial nu trebuie n nici un caz abandonata45, modalitatile de construire
si de consacrare a interdictiilor penale, fiind unul din domeniile
fundamentale de cunoastere n criminologie46.
In final, aceste controverse nu au dus la o ruptura epistemologica
ntre vechea si noua criminologie, ci mai degraba la o oarecare
largire a orizontului de cercetare, criminologia avnd astazi cel putin
doua puncte de focalizare, deseori nlantuite, dar care-si pastreaza
identitatea -trecerea la act si reactia sociala*1,
11. CONCLUZIE. n raport cu cele -aratate consideram ca
obiectul generic al criminologiei l reprezinta criminalitatea ca
fenomen social global.
Transformarea acestui concept4 8 ntr-un concept operational cu
valente integratoare, susceptibil sa permita elaborarea unei teorii
explicative cu privire la cauzele criminalitatii, necesita adoptarea unei
vizium sistemice asupra fenomenului cercetat.
Intr-o atare viziune, fenomenul criminalitatii apare ca un ansamblu
de elemente, ca un sistem ce se comporta ca un ntreg cu proprietati si
functii proprii, distincte calitativ de proprietatile elementelor componente.
Conceptul astfel definit se deosebeste de acela de totalitate a
infractiunilor savrsite pe un anumit teritoriu ntr-o perioada de timp. n
aceasta ultima acceptiune, termenul de criminalitate nu face dect sa
fixeze dimensiunile spatiale si temporale ale fenomenului si sa evidentieze
- n cazul unor cercetari concrete - latura cantitativa a acestuia.
Tinnd seama de masura n care criminalitatea este cunoscuta,
precum si de masura n care se reactioneaza prin mijloacele dreptului
penal mpotriva acesteia49, se face distinctie ntre criminalitatea reala,
criminalitatea aparenta si criminalitatea legala:
criminalitatea reala nsumeaza totalitatea infractiunilor
savrsite pe un anumit teritoriu ntr-o perioada determinata,
criminalitatea aparenta cuprinde totalitatea infractiunilor
descoperite,
criminalitatea legala cuprinde totalitatea infractiunilor pentru
care s-au pronuntat hotarri de condamnare ramase definitive.
Diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta
sau descoperita, numita cifra neagra a criminalitatii, reprezinta infractiunile ce ramn necunoscute de catre organele judiciare.
Obiectul criminologiei are n vedere criminalitatea reala, cercetarea
stiintifica ncercnd, prin metode si tehnici din ce n ce mai
perfectionate, sa surprinda dimensiunile reale ale fenomenului.Viziunea sistemica asupra fenomenului criminalitatii permite sesizarea relatiilor dintre elementele componente - crima si criminalul
-interconditionarea lor reciproca, precum si ansamblul caruia i se
subsumeaza.
nauntrul acestui sistem, infractiunea (crima, delictul) ca element
component al sistemului trebuie privita ca parte a unui ntreg de care o
leaga o infinitate de conexiuni, de ntrepatrunderi, de influente reciproce,
dar care nu-si pierd identitatea, avnd particularitati si functii proprii,
n aceeasi viziune se cere a fi studiat si conceptul de infractor.
Abordarea sistemica a personalitatii infractorului se impune a fi
directionata spre descifrarea acelor interactiuni n si prin care se
structureaza conduita antisociala.
Opernd cu conceptul de infractor (criminal, delincvent) ca element
al sistemului, i conferim acestuia o semnificatie complexa ce cuprinde
notiunea psihosociala de personalitate si notiunea juridico-penala a infractorului.
Ceea ce trebuie retinut este ca studiul criminalului nu poate fi
nici un moment rupt de studiul crimei, iar crima nu poate fi conceputa
izolat, ca o entitate abstracta, ci numai ca o fapta constienta a omului.
n viziunea nfatisata, obiectul sintetic al criminologiei, fenomenul
criminalitatii, integreaza elementele componente, infractiunea,
infractorul, ntr-un ansamblu unitar ce se comporta ca un ntreg cu
proprietati si functii proprii, distincte calitativ de proprietatile si
functiile elementelor componente. Ca atare, legitatile fenomenului nu
sunt identice cu legitatile elementelor componente, cauzalitatea
fenomenului nefiind data de suma aritmetica a cauzelor particulare ale
elementelor componente.
O problema interesanta care s-a ridicat este aceea daca n
obiectul criminologiei nu ar trebui inclus si un al patrulea concept si
anume victima infractiunii.
S-a reprosat tot mai mult criminologiei ca si-ar fi concentrat
eforturile asupra problematicii infractorului, neglijnd aproape total
studiul victimologic.
Astfel, unele studii de criminologie au evidentiat, ndeosebi n
cazul grupului de infractiuni contra persoanei si contra proprietatii, o
anumita relatie ntre infractor si victima, relatie a carei eficienta
contributivan producerea actului infractional nu ar putea fi neglijata
n cadrul unui model cauzal complex. Studiul raporturilor dintre
victima si autorul infractiunii ocupa astazi un spatiu foarte important
n cercetarea criminologica. Victimologia se afirma tot mai mult ca un
capitol distinct al criminologiei multi autori considernd ca avem deja
o disciplina autonoma cu acest nume.
Dat fiind locul pe care studiul victimei l ocupa, mai ales n
examinarea situatiilor precriminale, consideram la rndul nostru ca n
obiectul criminologiei se include si victima infractiunii.
Totodata, cu toate rezervele mentionate referitoare la opiniile
partizanilor criminologiei reactiei sociale" suntem de parere ca studiul
reactiei sociale face de asemenea parte din obiectul de studiu al riminologiei.
Unele precizari ni se par nsa indispensabile n finalul acestei sectiuni.
Acumularea treptata de cunostinte, pe masura dezvoltarii cercetarii
stiintifice, a noilor descoperiri ce se produc n natura si societate,
impun o viziune dialectica asupra obiectului de cercetare, n sensul
unei permanente reconsiderari a continutului si limitelor acestuia.
Obiectul de studiu nu constituie, prin urmare, un dat imuabil, ci
sufera continue modificari, n raport cu noile probleme ce apar si care
se cer a fi examinate si explicate.
Dialectica n abordarea obiectului de cercetare nu trebuie nsa
nteleasa ca o cale de extindere nelimitata a acestuia.
Important ni se pare, sub acest aspect, sa deosebim cu onestitate
ntre obiectul propriu-zis al unei stiinte (obiect ce-i asigura identitatea,
i confera autonomia si i stabileste locul n sistemul stiintelor), de
ceea ce am denumi sfera de interese" a acelei discipline (domeniile
conexe a caror date le fructifica din propria perspectiva).
Aceasta din urma excede ntotdeauna obiectului de cercetare.
A include, prin urmare, toate faptele de devianta n obiectul
criminologiei ar nsemna a transforma aceasta disciplina ntr-o stiinta
generala despre devianta, si o suprapunere inevitabila altor domenii
de cunoastere.
A include n sfera obiectului numai o parte din fenomenele de
devianta impune gasirea unor criterii stiintifice care sa justifice
optiunile, criterii ce nu ne-au fost nca oferite, criteriul normativului
juridico-penal ramnnd pna n momentul de fata, dupa opinia
noastra, cel mai convingator.
Sectiunea a IV-a
SCOPUL SI FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI
12. IMPORTANTA. Avnd ca obiect de studiu crima (n sens
de act individual, ca si de fenomen global), criminalul, victima,
precum si reactia sociala fata de crima, criminal si victima,
criminologia nu detine monopolul acestui obiect. Dupa cum vom
vedea, sj alte stiinte - si mai ales stiintele penale - au acelasi obiect de
studiu. n aceste conditii care nu sunt specifice criminologiei, ci si
altor discipline ce se situeaza la confluenta mai multor domenii ale
cunoasterii - stabilirea scopului imediat si a functiilor prezinta o importanta
deosebita. Acestea (scopul si functiile) devin criterii esentiale
pentru particularizarea domeniului criminologiei.
Opiniile cu privire la scopul si functiile criminologiei au evoluat
de-a lungul timpului, n raport cu evolutia nsasi a criminologiei si mai
ales cu conceptiile privitoare la obiectul de studiu.
13. SCOPUL. Pentru precizarea scopului criminologiei este
necesar sa se ia n consideratie, pe de o parte, raporturile criminologiei
cu alte stiinte, dar mai ales cu stiintele penale, iar pe de alta parte
stadiul actual de cunostinte teoretice si metodologice pe care
criminologia le-a acumulat.
n ansamblul lor, stiintele penale urmaresc sa fundamenteze o
politica penala eficienta n lupta mpotriva criminalitatii, care sa apere
valorile fundamentale ale societatii, sa previna criminalitatea si sa
traga la raspundere penala pe cei vinovati. Acestea constituie scopul
general al acestor discipline, scop pe care l urmareste n egala masura
si criminologia.
Infaptuirea scopului general se realizeaza nsa de fiecare disciplina stiintifica prin modalitati specifice. n consecinta, pe lnga scopul general exista si un scop particular si imediat. Acesta din urma constituie criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupa cu studiul criminalitatii. Criminologia traditionala, studiind crima, criminalul si criminalitatea, a urmarit relevarea cauzelor ^care i determina pe oameni sa savrseasca atare acte reprobabile. n acest sens, criminologul francez J. Leaute5 0 considera ca scopul crimi-nologiei generale este sa cerceteze raporturile n cadrul carora se
produce fenomenul criminalitatii si sa desprinda acei factori cu caracter general care deosebesc delincventul de nondelincvent, pe cnd
scopul criminologiei clinice l constituie reconstituirea interactiunilor
particulare (specifice) care au condus individul la comiterea crimei.
Indiferent de orientarea teoretica, criminologia traditionala" a fost
dominata de paradigma etiologica (studierea cauzelor), desi nu pot fi
ignorate si acele opinii care au sustinut ca stiinta criminologiei nu se
limiteaza numai la studierea cauzelor, ci urmareste si elaborarea unor
masuri de profilaxie a criminalitatii51.
Schimbarile intervenite n deceniile 6 si 7 ale secolului XX cu privire
la obiectul criminologiei, determinate de ceea ce am numit criminologia
reactiei sociale" au dus si la unele schimbari cu privire la
conceptia despre scopul criminologiei. S-a sustinut ca aceasta nu ar trebui
sa se limiteze la dezvaluirea acelor trasaturi sau particularitati specifice
crimei si mai ales criminalului, care l-ar deosebi de noncriminal ci, sa
procedeze mai ales la o operatie de despecificare"52, care sa arate ca
dimpotriva nu exista nici o deosebire ntre criminal si noncriminal, crima
si criminalul nefiind dect consecinta reactiei sociale. Pretinznd a avea un
obiect de studiu diferit de criminologia traditionala, criminologia reactiei
sociale, sau noua criminologie cum mai este denumita, si revendica ntr-o
prima etapa un scop si functii diferite de aceasta. Scopul criminologiei
reactiei sociale ar fi acela de a descifra mecanismele prin care se fabrica"
deosebirile dintre criminali si noncriminali, de a demistifica" crima si n
final de a o elimina definitiv din categoria formelor de devianta53. Fie ca
paradigma reactiei sociale a nlocuit pentru o vreme paradigma etiologica,
fie ca s-a constituit ulterior ca o alternativa a acesteia, scopul criminologiei
s-a extins. In prezent se considera ca stiinta criminologiei are ca scop
verificarea ipotezelor privind cauzele criminalitatii si reactia sociala fata de
acestea54, urmarind n plan practic prevenirea criminalitatii, umanizarea
formelor de reactie sociala si tratamentul delincventilor.
Att atingerea scopului particular (imediat), ct si a scopului general
este nsa, fara ndoiala, conditionata de progresul cercetarii stiintifice.
Ca parte integranta a stiintei contemporane, criminologia este
necesar sa-si dirijeze prioritatile, sa coordoneze eforturile si sa conjuge
rezultatele cu acele domenii de cercetare din care s-a desprins n vederea
realizarii scopului mentionat.
14. FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea att a
scopului general, ct si a scopului particular (imediat), criminologia
ndeplineste anumite functii.
Acestea sunt: functia descriptiva, functia explicativa, functia
predictiva si functia profilactica.
A) Functia descriptiva. Fenomenologia5 5 criminalitatii constituie
o etapa obligatorie n cunoasterea obiectului de cercetare.
De altfel, descrierea fenomenului criminalitatii a constituit, de-a
lungul timpului, o preocupare constanta n criminologie, avnd n
vedere att continuitatea istorica pe care scoala cartografica si variantele
sale ulterioare o asigura studiului stadstic al starii si dinamicii
fenomenului, ct si interesul deosebit pe care l acorda cercetarilor de
ordin cantitativ. Promotorii acestor orientari s-au straduit, aproape un
secol, sa demonstreze, pe calea studiului descriptiv, existenta unor
diferente semnificative ntre infractori si noninfractori56.
Principalele concepte operationale de ordin descriptiv pe care criminologia
le utilizeaza sunt acelea de mediu, teren, personalitate,
situatie act. Complexul personalitate-situatie constituie schema fundamentala a explicatiei trecerii la act".
Pentru a descrie caracteristicile generale ale criminalitatii, ca si a
principalelor grupe de infractori (volumul, dinamica, frecventa etc),
precum si corelatiile acestui fenomen cu factorii politici, economici,
geografici,, culturali, demografici etc, criminologia apeleaza la o gama
variata de surse de documentare. Cea mai frecvent utilizata dintre ele este
statistica. In ultimii ani criminologia a reusit sa realizeze un sistem
statistic propriu continund nsa sa apeleze si la datele statistice ntocmite
n alte domenii de activitate, cum sunt statistica judiciara, economica,
55 Prin fenomenologie se ntelege studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene.
Termenul desemneaza deopotriva si curentul filosofic si psihologic bazat pe ideea cunoasterii directe a fenomenelor mentale si a descrierii lor concrete
demografica, culturala etc. Fiind de acord cu importanta cercetarilor de
ordin descriptiv, majoritatea criminologilor considera nsa ca stiinta
criminologiei nu se poate limita numai la latura cantitativa a fenomenului.
B) Functia explicativa. Explicarea naturii, a esentei, a cauzelor
care o determina si a conditiilor care o favorizeaza reprezinta scopul
imediat al cercetarii criminologiei. De aici decurge importanta functiei
explicative a criminologiei.
Cercetarea etiologica a preocupat pe marea majoritate a specialistilor,
istoria criminologiei fiind n realitate o istorie a diferitelor
conceptii etiologice.
Rezervele cu privire la importanta cercetarilor de natura etiologica
au aparut, mai cu seama, n deceniile 6 si 7 ale secolului XX, odata cu
noua criminologie. O serie de specialisti si-au exprimat tot mai frecvent
ndoiala cu privire la rolul si importanta cercetarii fundamentale n
criminologie, viznd, n cadrul acesteia, ndeosebi cercetarea etiologica.
Originea acestor opinii este nsa ceva mai veche si are la baza o anumita
viziune asupra categoriilor filozofice de cauza si efect"', a modalitatilor
specifice prin care acestea se manifesta n domeniul criminologiei. Astfel,
teoria factorilor" reprezinta rezultatul unor conceptii ce considera ca nu
se poate vorbi n criminologie de actiunea unor cauze si conditii, ci numai
de existenta anumitor factori care influenteaza comiterea crimei58.
Majoritatea specialistilor este nsa de parere ca scopul acestei discipline
nu poate fi atins daca se neglijeaza cercetarea etiologica59.
Principalele concepte operationale de ordin explicativ la care
criminologia apeleaza sunt acelea de cauza, conditie, efect, factor.
Asemenea opinii ntlnim si n lucrari mai recente. 59 Astfel, se arata, pe drept cuvnt, ca specialistii n criminologie sunt atrasi n ultimii ani cu prea multa usurinta de anumite mode sau curente filozofice pasagere, n loc sa
se aplece cu mai mare atentie spre problemele concrete ale criminalitatii. Este de dorit sa se revina la cercetari etiologice sistematice, la studii de evaluare care evidentiind carentele metodelor de tratament aplicate, sa propuna o perfectionare a acestora.
C) Functia predictiva. Poate fi oare anticipata evolutia unui
fenomen cu o determinare att de complexa cum este criminalitatea?
n raport cu pozitia adoptata fata de aceasta interogatie se recunoaste
sau nu o functie predictiva criminologiei.
Pentru construirea modelelor prospective, criminologia apeleaza
la variate domenii ale cunoasterii stiintifice, de la cel matematic pna
la cel euristic.
Conceptele operationale de ordin predictiv sunt si ele foarte variate.
Amintim dintre acestea pe acela de prezent, viitor, probabilitate,
similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognostic, care de asemenea nu
au o conotatie specifica n criminologie.
Predictia urmareste cel putin doua obiective:
a) anticiparea unor schimbari ale caracteristicilor fenomenului
(volum, intensitate, structura) pe o perioada de timp;
b) evaluarea probabilitatii producerii evenimentului (faptei
antisociale).
In cadrul celui de-al doilea obiectiv se ncearca sa se evalueze
posibilitatea producerii evenimentului la o vrsta timpurie, precum si
posibilitatea repetarii evenimentului (riscul de recidiva).
D) Functia profilactica. Nu putine au fost acele orientari care
au considerat ca cercetarea remediilor criminalitatii excede ariei de
preocupari a criminologiei, aceasta revenind unor alte discipline, cum
este dreptul penal, politica penala, penologia etc.
Curentul clinic n criminologie are meritul de a fi adus n atentia
cercetarilor problema studierii unor mijloace de tratament menite a
contribui la prevenirea criminalitatii.
O perioada s-a comparat astfel, criminologia cu medicina si
pedagogia60. Dupa cum medicina nu poate fi conceputa n afara
aplicarii sale la tratamentul si prevenirea maladiilor, pedagogia, n
afara aplicarii sale la dezvoltarea armonioasa a psihologiei copilului,
tot asa, criminologia exista prin prezenta unor valori specifice, ce se
manifesta prin aplicarea criminologiei la profilaxia crimei si la
tratamentul de resocializare a infractorilor.
16. DUALISM SI SINTEZA. Aplicarea n criminologie a unor
metode de cercetare ce au fost elaborate n vederea realizarii altor
scopuri dect acelea ale explicarii criminalitatii, ct si interferenta ce
se produce aici ntre metodele proprii stiintelor sociale si metodele
specifice unor alte domenii de cercetare (medicina, biologie etc.) au
drept consecinta un anume dualism pe plan metodologic.
Dualismul metodologic nu are nsa semnificatia unui mozaic, a
unui inventar de metode si tehnici mprumutate din alte discipline, ci
are o finalitate integratoare.
Acest lucru este posibil, n primul rnd, datorita obiectului
specific al criminologiei. Folosirea unor metode din alte ramuri ale
stiintei la studiul criminalitatii face ca acestea sa dobndeasca, n
procesul aplicarii lor concrete, trasaturi, particularitati deosebite,
functie de obiectul cercetat. Daca exista metode comune pe
ansamblul stiintelor sociale - arata Albert Brimo - nimeni nu poate
nega ca fiecare stiinta sociala utilizeaza n mod specific aceste metode,
conform propriului sau obiect"3.
Modalitatile de cercetare multi- si interdisciplinare4 pe care
criminologia ca stiinta de granita le dezvolta pe plan metodologic, nu
se rezuma asadar la o preluare automata a metodelor si tehnicilor de
cercetare apartinnd altor discipline stiintifice, la aplicarea lor tale
quale la studiul criminalitatii, ntruct nici pe plan teoretic si nici sub
raport metodologic criminologia nu se confunda cu stiintele cu care se
nvecineaza. Ea se sprijina pe rezultatele acestor stiinte ntr-un scop si
ntr-o finalitate ce-i sunt proprii5.
Abordarea interdisciplinara a fenomenului criminalitatii, ca una din
caile fundamentale de realizare a unei sinteze cu functii metodologice n
criminologie, decurge din nsasi natura complexa a acestui fenomen. Sunt
necesare n acest sens investigatii cu caracter sociologic, psihologic etc.
Fiecare din specialistii ce alcatuiesc echipele de cercetare criminologica6
vine cu experienta, cu explicatiile, cu rezultatele obtinute n domeniul
propriu. Fiecare observa, descrie si explica criminalitatea de pe pozitiile
disciplinei sale. Dar cercetarea criminologica nu se opreste aici. Daca s-ar
ntmpla astfel ntr-adevar, nu ne-am afla dect n fata unui inventar de
date venite din cele mai diferite discipline, dar care nu ar putea constitui
arsenalul stiintific al unei discipline autonome, ele ramnnd, n cel mai
bun caz, parti sau capitole ale disciplinei de baza, prin extinderea
obiectului de cercetare si asupra fenomenului criminalitatii.
Se impune, asadar, o integrare progresiva a rezultatelor
obtinute, ntr-o perspectiva originala, care sa constituie fondul teoretic
si metodologic propriu stiintei criminologiei7.
n cadrul acestui efort de sinteza se coreleaza concluziile privind
diferitele laturi ale fenomenului studiat, observndu-se pna la ce punct
anumiti factori se asociaza sau se neutralizeaza8. O atare corelare devine
posibila, numai n masura n care si pe plan metodologic se realizeaza
conlucrarea efectiva ntre diferitele metode si tehnici utilizate. Acesta
este sensul unei reale cercetari interdisciplinare si aceasta a fost calea
prin care s-a realizat trecerea de la sociologia criminala, unde
predomina viziunea sociologului, la criminologia sociologica, unde
dominanta este viziunea criminologului, de la psihologia criminala la
criminologia psihologica s.a.m.d. Criminologia generala este rezultatul
acestui proces de sinteza.
Paralel cu folosirea unor metode de mprumut", criminologia
si dezvolta nsa, pe masura afirmarii sale ca disciplina autonoma,
propriile sale metode si tehnici de cercetare9.
Nu se exclude, desigur, posibilitatea unor cercetari individuale n domeniul
criminologiei. Istoria criminologiei ne ofera, de altfel, numeroase exemple n acest sens.
Abordarea interdisciplinara n cadrul unor echipe complexe apare nsa ca cea mai adecvata cale, mai ales n stadiul actual de dezvoltare a diferitelor ramuri ale stiintei.
9 G. Houchon arata, nca din 1967, ca n fata metodologiei criminologice sta sarcina imediata ca, alaturi de aplicarea unor instrumente de cercetare mprumutate din
stiintele sociale, sa se treaca la construirea unor tehnici de cercetare proprii care sa studieze fenomenele specifice criminologiei.
7. DELIMITARI CONCEPTUALE. n finalul acestei sectiuni
unele clarificari de ordin conceptual sunt absolut indispensabile
pentru ntelegerea problemelor examinate n acest capitol.
Prima clarificare are n vedere conceptul de metodologie.
O privire n istoria gndirii filosofice desprinde un anumit moment
n care pe omul de stiinta ncepe sa-1 preocupe nu numai explicatia cauzala
pe care determinismul o ofera, dar si functia metodologica a
determinismului, rolul pe care cauzalitatea l ocupa n procesul de cunoastere.
Ca rol al acestor reflectii filosofice, legate mai ales de empirismul
englez si rationalismul francez, se pun bazele unui domeniu de cugetare
distinct, si anume metodologia considerata ca stiinta care se ocupa cu
studiul metodelor stiintifice. Pe masura progresului stiintific, din metodologia
generala se desprind metodologiile particulare, fiecare domeniu de
cercetare elabornd propriile sale reguli si norme de cunoastere. Cu alte
cuvinte, drumul pe care gndirea l parcurge catre cunoasterea obiectului
de studiu devine un capitol distinct al oricarei discipline stiintifice.
Att metodologia generala, ct si metodologiile particulare nu
trebuie sa fie confundate cu diferitele procedee de realizare a unor actiuni
practice, cu un ndreptar tehnic", asa cum n mod gresit se foloseste.
O alta clarificare are n vedere conceptul de metoda si acela de tehnica.
Prin metoda se ntelege acea ordine ce se pune n studierea si
nvatarea unei stiinte10. Cu ajutorul metodei, cunoasterea spontana se
transforma n cunoastere critica. In aceasta acceptiune metoda este un produs ideativ, o creatie a mintii ce se diversifica n activitatea de cercetare stiintifica ntr-o pluralitate de metode particulare. Fiecare din aceste metode particulare da nastere n procesul concret de studiere a fenomenelor si proceselor lumii naturale si sociale, la tehnici diferite.
Tehnica sau procedeul constituie, prin urmare, o anumita
metoda n actiune sau, altfel spus, felul practic n care se utilizeaza o
metoda sau alta11. Aceasta si explica de ce, n anumite cazuri aceeasi
denumire este folosita att cu privire la o metoda, ct si pentru a
desemna tehnica de realizare n concret a acesteia.
Sectiunea a Il-a
METODE PARTICULARE
18. CLASIFICARE. n abordarea obiectului sau de studiu, criminologia
utilizeaza o serie de metode de cercetare.
Adoptnd pentru toate aceste metode denumirea comuna de
metode particulare, se impune ca n cadrul lor sa operam o serie de
distinctii, fata de mprejurarea ca unele au un grad mai mare de
generalitate, fiind utilizate n egala masura de o serie ntreaga de stiinte, n vreme ce altele sunt proprii numai unor sau unei stiinte
anume.
Apartin primei categorii metode de maxima generalitate, cum ar
fi metoda observatiei sau metoda experimentala.
Din cea de-a doua categorie fac parte acele metode cu un grad
mai redus de generalitate, la care apeleaza numai anumite discipline
stiintifice, asa cum este metoda clinica, sau metode proprii numai unei
stiinte.
O alta clasificare este aceea n metode cantitative si metode
calitative.
Studiind aspectele generale, ct si pe cele individuale, att
factorii obiectivi ct si factorii subiectivi implicati n geneza actului
infractional, urmarind o explorare, dar si o masurare a fenomenului,
criminologia apeleaza n egala masura la metode apte sa studieze
fenomenul n ansamblul sau, dar si la metode de cunoastere a
personalitatii infractorului, la metode susceptibile de a dezvalui latura
cantitativa dar si latura calitativa a obiectului supus cercetarii.
Metodele folosite au astfel un caracter complementar. n acest
sens, M. Grawitz arata ca metodele studierii cazului particular, aspectelor
calitative, aduc o bogatie de date susceptibile de a fi generalizate,
de a sugera ipoteze de cercetare verificabile prin metode cantitative12,
n acest mod, cercetarea cantitativa este aproape ntotdeauna precedata
si succedata de o cercetare calitativa.
Prezentam n cele ce urmeaza unele dintre metodele de cercetare
mai frecvent utilizate.
19. UNELE METODE PARTICULARE UTILIZATE N
DOMENIUL 'CRIMINOLOGIEI
A) Metoda observatiei. Asa cum se arata n literatura de
specialitate13, prin caracterul sau cuprinzator si indispensabil tuturor
celorlalte metode, prin calitatea sa de a decela frecventa fenomenelor,
de a le surprinde n stare naturala, de a le sesiza dependentele
complexe si conditionarile factoriale, observatia reprezinta una dintre
principalele cai de cunoastere a fenomenului criminalitatii.
Nici una dintre metodele particulare - clinica, tipologica, predictiva
- nu se poate dispensa de observatie, aceasta reprezentnd izvorul
cunoasterii, momentul contactului initial ntre subiect si obiect.
Trebuie facuta nsa o distinctie neta ntre observatia stiintifica si
observatia empirica. >
Exista, asa cum arata Stahl, reguli generale ale observatiei
stiintifice14. Cunoasterea si respectarea acestor reguli si de catre
cercetatorul criminolog constituie premisa fundamentala a trecerii la
etapa investigarii fenomenelor prin tehnicile particulare ale observatiei
si, de aici, la obtinerea unor rezultate semnificative pe plan stiintific.
O observatie empirica este la ndemna oricui; aceasta ia nastere spontan, n contactul zilnic dintre individ si realitatea nconjuratoare.
Prin natura sa, observatia empirica este limitata la sfera de interese a individului, la grupul social din care face parte. Ea este incapabila sa ofere o imagine completa a fenomenului observat, fiind cantonata la fragmente, aspecte, laturi ale acestuia. Caracterul spontan al observatiei empirice se repercuteaza inevitabil asupra profunzimii si exactitatii acesteia. Observatia empirica pacatuieste cel mai adesea prin superficialitatea si inexactitatea datelor furnizate. Sunt retinute mai ales aspectele de suprafata, partea spectaculoasa a evenimentului sau situatiei date.
Un alt neajuns al observatiei empirice l reprezinta caracterul
subiectiv al informatiilor culese. Observatorul va fi inevitabil influentat
de propriile sale opinii, de situatia sa personala, de interesele sau
prejudecatile sale n raport cu faptul de viata observat. Observatia
empirica este astfel insuficient cenzurata critic si de cele mai multe ori
nu este dirijata catre un obiectiv precis.
Observatia stiintifica presupune o contemplare intentionata si
metodica a realitatii15.
In literatura de specialitate se arata ca n stiintele sociale
regulile care ghideaza observatia sunt complexe, ca n stadiul actual de
dezvoltare a acestor stiinte observatia presupune, ca un criteriu de
referinta, existenta unor abstractii stiintifice cu un continut determinat.
Referindu-ne la domeniul criminologiei, trebuie subliniat ca
fenomenul criminalitatii este o abstractie, el poate fi observat prin
structurile sale concrete. Observatia va privi mai ales comportamentul
delincvent, individual si de grup, actiunile n care si prin care acesta se
manifesta, ca si reactiile pe care faptele antisociale le provoaca n
rndurile membrilor societatii.
M. Vermes este de parere ca n domeniul criminologiei
observatia mbraca un aspect obiectiv si unul subiectiv. Observatia pe
care o denumeste obiectiva se refera la forma de manifestare
exterioara a faptei penale, la mprejurarile n care a fost savrsita, la
metodele si mijloacele de savrsire, la consecintele acesteia si la orice
alte mprejurari de natura obiectiva. Observatia n sens subiectiv
priveste studiul personalitatii infractorului. Autorul recunoaste nsa ca
n cercetarea concreta aceste doua aspecte nu sunt separat investigate,
ci se afla ntr-o permanenta ntrepatrundere16.
n criminologia traditionala, comportamentul delincvent a
constituit punctul central al observatiei criminologice. Aceasta si
explica ntr-un fel locul pe care l ocupa n metodologia criminologica
tehnicile de observatie ale individului.
Criminologia reactiei sociale a mutat centrul de gravitate de la
studiul individului delincvent la studiul grupului social. n cadrul
acestei orientari s-au dezvoltat ndeosebi tehnicile de observatie a
opiniilor si atitudinilor grupului.
Nu se poate nega nsa si aportul pe care observatia empirica l
poate aduce n cercetarea stiintifica. O mare parte din bagajul de cunostinte
pe care l poseda n prezent criminologia se datoreaza acumularilor
realizate de-a lungul timpului pe baza observatiilor empirice.
B) Metoda experimentala sau, mai pe scurt, experimentul,
constituie una dintre metodele cu grad ridicat de generalitate, aplicata
n cele mai diferite domenii ale stiintei. Pe calea experimentului, omul
de stiinta urmareste sa sesizeze legaturile de interconditionare ntre
diferitele fenomene, dar mai ales sa recunoasca nlantuirea cauzala
dintre acestea.
Experimentul reprezinta o observatie provocata n conditii
determinate sau alese de nsusi experimentator. Aceasta metoda - arata
Eduard Claparede1 7 - este deci susceptibila de a ne ajuta sa constatam
fenomene care dupa cursul natural al lucrurilor nu ar avea prilejul sa
se manifeste si care sunt totusi importante pentru solutionarea
problemei puse".
Realizarea oricarui experiment implica determinarea unei
probleme si elaborarea unei ipoteze al carei adevar sau falsitate vor fi
confirmate sau infirmate n cursul cercetarii. Cel mai adesea se pune
problema de a determina legaturile ce unesc doua variabile, de a
compara efectele a doi factori pentru a decanta care este cauza si care
este efectul n cadrul procesului studiat.
M. Grawitz1 8 propune n acest sens urmatoarea schema de
desfasurare a experimentului: n scopul de a se aprecia actiunea unui
anumit factor (variabila independenta) asupra altor factori (variabilele
dependente) este necesara compararea a doua elemente, dintre care
numai unul va fi supus influentei factorului pe care ne propunem sa-1
studiem. De aici, necesitatea de a constitui doua -grupuri ct mai
asemanatoare, grupul experimental A si un grup de control C. Variabila
X, a carei influenta urmeaza a fi masurata va actiona numai n cadrul
grupului A. n cazul n care ipoteza este exacta, fenomenul Z legat de
variabila X va trebui sa apara n grupul A si sa fie absent sau foarte slab
n grupul C. Influenta variabilei X va rezulta astfel din diferenta dintre
intensitatea fenomenului Z n grupul A n raport cu grupul C.
Unii specialjsti atrag nsa atentia ca distinctia ntre laborator si
mediul natural este mai dificil de stabilit, ntruct ceea ce conteaza nu
este att cadrul de laborator (asadar locul propriu-zis de desfasurare a
experimentului) ct latura artificiala" a acestuia, care poate sa apara
si n experimentul de teren, n masura n care subiectii respectivi o
percep ca atare.
n raport cu variabila independenta, experimentul poate fi provocat
sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul
sa actioneze (sa introduca) variabila independenta. n experimentul
invocat, variabila independenta nu este introdusa de catre
experimentator, ci face parte din conditiile antecedente24, experimentatorul
limitndu-se numai la a nota influenta acesteia asupra
fenomenului studiat.
n raport cu modalitatile concrete de manipulare a variabilelor
exista, de asemenea, mai multe tipuri de experiment. Astfel, tipul de
experiment denumit nainte" si dupa" implica observarea fenomenului
att nainte de introducerea variabilei independente, ct si dupa introducerea
acesteia. Pentru a cunoaste, de exemplu, influenta nor filme de
violenta asupra unui grup de elevi, grupul este examinat att nainte de
vizionarea unui film de violenta, ct si dupa vizionarea acestuia. In tipul
de experiment care se limiteaza doar la controlul dupa", grupul este
observat numai dupa introducerea variabilei independente, aprecierea
rezultatelor facndu-se n raport cu grupul de control. Tipul de experiment ex post facto" este asemanator celui de tipul dupa", cu deosebirea ca variabila independenta nu este introdusa de cercetator, ea existnd n realitatea studiata unde, asa cum arata M. Grawitz25, a fost introdusa cel mai adesea involuntar, de catre altcineva.
Asa cum aratam, experimentul necesita n marea majoritate a
cazurilor, alaturi de grupul experimental, si un grup de control, aceste
grupuri deosebindu-se ntre ele numai n ceea ce priveste factorul a
carui actiune se urmareste .
25 Autoarea arata n aces sens ca un tip mai recent l reprezinta "simularea", care apare ca o concretizare a unui model distinct de obiectul caruia se aplica (op. cit., p. 837).
Pentru a alcatui doua grupuri ct mai asemanatoare se folosesc,
n general, procedeele urmatoare27:
a) controlul de precizie consta n alcatuirea unui grup de
control asemanator grupului experimental prin verificarea
similitudinii fiecarui element component n parte, n asa fel
nct sa existe aceeasi reprezentare n ambele grupuri a
totalitatii factorilor individuali;
b) controlul statistic se limiteaza la verificarea frecventei
elementelor similare n ambele grupuri;
c) controlul la ntmplare consta n alcatuirea unor esantioane
aleatorii, considerndu-se ca numai astfel poate fi neutralizata
influenta multitudinii de factori ntmplatori, ntotdeauna
prezenti.
Cercetarea stiintifica pe baza unor grupuri de control este
indispensabila n criminologie. ntr-adevar, una din caile prin care
concluziile cu privire la indivizii infractori dobndesc valoare
stiintifica este compararea acestora cu noninfractorii.
Nu putem atribui o anumita valoare (de cauza, de conditie, de
factor) unui anume fenomen dect n masura n care el este prezent n
cazul individului infractor si absent sau foarte slab reprezentat n cazul
noninfractorului.
Una dintre erorile cele mai grave ce i se atribuie lui Lombroso,
eroare ce din pacate nu este eliminata nici astazi n totalitate din
cercetarea criminologica, o reprezinta lipsa unor grupuri de control
adecvate. Desigur, alcatuirea unor astfel de grupuri este departe de a fi
o problema simpla, cu att mai mult cu ct, si sub acest aspect, n
criminologie apar unele dificultati proprii.
Astfel, statisticile demografice, desi ofera unele date cu privire
la populatie n general, nu sunt ntotdeauna suficiente pentru alcatuirea
grupului de control. La rndul sau, statistica judiciara nu ofera nici ea
datele necesare alcatuirii unor esantioane reprezentative, asa nct
criminologul este nevoit sa-si alcatuiasca, n majoritatea cazurilor,
propriile sale esantioane. Un obstacol foarte important l reprezinta, de
asemenea, volumul ridicat al criminalitatii nedescoperite. Cifra neagra
a criminalitatii va constitui ntotdeauna o sursa de incertitudine cu
privire la puritatea esantionului de noninfractori.
In criminologie trebuie aratat ca, pe lnga dificultatile de ordin
metodologic, trebuie ntotdeauna avute n vedere si unele aspecte de
ordin moral, etic si juridic atunci cnd stabilim problema pe care vrem
s-o supunem studiului experimental si tipul de experiment pe care
intentionam sa-1 utilizam.
Unii specialisti28 considera astfel, ca sistemul penal n totalitatea
sa constituie un adevarat experiment, ntruct finalitatea acestuia este
incerta. Prevederile legale cu privire la suspendarea executarii
pedepsei, la probatiune, la liberarea conditionata, la modalitatile de
executare a pedepsei pot fi considerate veritabile experimente. Se
confera, desigur, aici o acceptiune foarte larga experimentului. Pentru
a ne afla n prezenta unui experiment ar trebui ca legislatia respectiva
sa se aplice unui anumit grup experimental si sa nu se aplice unui alt
grup, aflat ntr-o situatie juridica egala. Dar ideea de justitie
presupune, dimpotriva, un tratament egal la situatii egale. Ori,
criminologul nu poate sa nu tina cont de aceste limite.
n aceeasi ordine de idei apare de neconceput provocarea unor
comportamente delincvente, crearea unor situatii care sa favorizeze
savrsirea de infractiuni, n scopul studierii acestora. Criminologul nu
are dreptul sa actioneze cu nici un factor care ar determina sau furniza
o orientare antisociala a subiectului. El se va limita numai la studierea
acelor comportamente care au fost determinate de anumiti factori
criminogeni. Criminologul va estima n atare situatii posibilitatile
privind evolutia ulterioara a fenomenului (a comportamentului
delincvent, a recidivei, a criminalitatii n ansamblul sau sau pe grup de
infractiuni). n astfel de cazuri, ipoteza de lucru va fi previziunea, iar
experimentul va consta n realizarea sau nerealizarea previziunii29.
Aceasta nu exclude utilizarea experimentului provocat n domeniul criminologiei.
Ramne la dispozitia acestui tip de experiment acea zona a cercetarii
criminologice destinata examinarii actiunii factorului care contribuie la
prevenirea fenomenului criminalitatii. Asa cum arata V.V. Pancratov30,
aplicarea acestei metode ndeosebi la domeniul profilaxiei crimei, la exa
minarea influentei factorilor pozitivi nu-i miscoreaza importanta, ntruct
raspunsul la ntrebarile de ce unii oameni savrsesc infractiuni si alti oameni
nu savrsesc infractiuni reprezinta doua laturi ale aceleiasi probleme.
Asemenea experimente s-au realizat n diferite tari ale lumii,
unul dintre cele mai frecvent citate fiind experimentul lui Cabot
cunoscut sub numele Cambridge Somerville Youth Study", asupra
caruia vom reveni n cele ce urmeaza.
Ct priveste experimentul de teren de tipul ex post facto", se
citeaza cercetarile ntreprinse n S.U.A. referitoare la pedeapsa
capitala n doua state nvecinate si asemanatoare din punct de vedere
geografic, economic si social.
Elementul de diferentiere l reprezinta mentinerea pedepsei
capitale ntr-unui din aceste state si abolirea acesteia n celalalt stat,
evidentiindu-se consecintele asupra evolutiei ratei criminalitatii.
Pentru a ilustra mai bine modul n care metoda experimentala a fost aplicata n domeniul criminologiei, ne vom opri pe scurt asupra cercetarii realizate de prof. Cabot n S.U.A.
n cadrul proiectului de cercetare Cambridge Somerville Youth
Study", la care ne-am referit deja, prof. Cabot a pornit de la ideea ca
un rol deosebit n formarea personalitatii individului l detine contactul
cu personalitati pozitive. El a elaborat astfel ipoteza de cercetare
potrivit careia delincventa juvenila ar putea fi considerabil diminuata,
n masura n care s-ar oferi predelincventilor sprijinul unor asistenti
sociali specializati, care, n calitate de consilieri sfatuitori, sa canalizeze aspiratiile acestora catre un ideal moral si etic n viata.
Pentru a realiza experimentul, prevazut pe o perioada de 10 ani, s-a
procedat la selectionarea unui grup de 650 de baieti ntre 6 si 12 ani proveniti din localitatile Cambridge si Somerville (Massachusetts - S.U.A.).
Jumatate din acest esantion urma sa constituie grupul experimental si
cealalta jumatate grupul de control31. Grupului experimental i s-a asigurat
un numar de consilieri sfatuitori (fiecarui consilier sfatuitor i s-au repartizat
35 de subiecti), grupul de control urmnd sa evolueze n mediul social
obisnuit. Pe parcursul experimentului s-au ivit unele impedimente legate
de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial (efectivul grupurilor ca si
al consilierilor sfatuitori diminundu-se considerabil), de imposibilitatea
mentinerii unui contact strns ntre consilierii sfatuitori si subiectii
respectivi.31 Pentru asortarea grupurilor s-au utilizat o serie de criterii destul de complicate descrise pe larg de Powers Witner (vezi A. Normandeau, op. cit., p. 312).
n 1945, cnd proiectul intra n faza de evaluare a rezultatelor, ramasesera numai 15 de subiecti. Concluziile acestui experiment au relevat o diferenta de comportament foarte mica ntre cele doua grupuri.
Un alt exemplu se refera la o cercetare privind Perfectionarea
formelor si metodelor de prevenire a manifestarilor infractionale"
realizata n Institutul de Cercetari Juridice. Experimentul s-a
desfasurat la un liceu din Bucuresti (clasele X-XII).
Ipoteza de cercetare ce urma sa fie verificata consta n aceea ca
reactia de respingere a manifestarilor antisociale este cu att mai
intensa cu ct subiectul este mai afectat prin acea manifestare.
Esantionul de 120 de elevi a fost mpartit prin control aleatoriu,
n grupul experimental E si grupul de control C.
Subiectilor li s-a prezentat o situatie n care ntr-unui din
mijloacele de transport din capitala doi tineri comit acte de agresiune
asupra calatorilor, urmnd sa se nregistreze reactiile produse de atare
fapte si sa se solicite opiniile cu privire la modalitatile de rezolvare a
acestor situatii conflictuale. Variabila independenta (implicarea subiectului)
a fost introdusa numai n grupul E.
La prima vedere, ipoteza de cercetare pare sa se fi verificat, n
sensul ca reactia de respingere a fost mult mai intensa n grupul E, iar
solutiile de rezolvare mult mai eficiente. Dificultatile de ordin metodologic
ale acestui experiment, printre care alcatuirea grupului, implicarea
vadit artificiala" a subiectilor si perceperea ei ca atare de catre subiecti,
caracterul ipotetic al raspunsurilor, imposibilitatea de a controla toti
factorii, ne determina sa privim cu rezerva rezultatele obtinute. Ca sa ne
oprim numai la un singur exemplu, dar edificator dupa parerea noastra
pentru a justifica aceste rezerve, vom arata ca, nedumeriti de stereotipia
reactiei subiectilor apartinnd unei anumite clase (care ofereau ca
solutie de rezolvare mai ales apelarea la organele de politie), am aflat
ulterior ca, putin timp nainte de desfasurarea experimentului, clasa
respectiva audiase o conferinta prezentata de un ofiter de politie cu
privire la prevenirea actelor antisociale.
C) Metoda clinica. Metoda experimentala ofera cu precadere
posibilitatea unei explorari a infractorului n general si mai putin a
unui infractor determinat. Procednd la fragmentarea personalitatii
acestuia n elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate
prin grupul de control, ea se cere a fi completata prin alte metode care
sa permita o abordare a personalitatii infractorului n unitatea si
dinamica acestuia.
O astfel de metoda este metoda clinica. Subliniind caracter
complementar al acestor doua metode, M. Grawitz3 2 evidentia:
totodata diferenta dintre cele doua metode, diferenta ce priveste at
obiectul investigat si scopul urmarit, ct si mijloacele de realizare
fiecareia dintre ele.
Metoda clinica cerceteaza astfel cazul individual ntr-un sec
precis determinat, si anume formularea unui diagnostic si prescriere
unei terapeutici. Ct priveste mijloacele de realizare, metoda clinic
nu opereaza cu variabile, ci se bazeaza pe anamneza. Dealtfel,
literatura de specialitate multi autori mai denumesc metoda clinica t
anamneza3 3 sau istoria cazului, sau studiu de caz.
n legatura cu aceasta ultima denumire, alti autori3 4 sunt d
parere ca metoda clinica si metoda cazului individual nu se suprapun
metoda clinica, apelnd la o gama mai variata de tehnici de realizare
are o arie mai larga de cuprindere.
Frecventa aplicare pe care metoda clinica o are n domeniu
criminologiei se datoreaza importantei pe care o ocupa, n cadru
acestei discipline stiintifice, studiul personalitatii infractorului.
Criminologia clinica, n ansamblul sau, are ca suport metodologic
aceasta metoda. Organizata potrivit principiilor clinicii medicale35,
criminologia clinica si propune astfel sa orienteze regimul de executare
a sanctiunilor penale si programul de resocializare a infractorului n
raport cu concluziile ce rezulta din examenul clinic al acestuia. Pe baza
unor tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor
trasaturi ale personalitatii infractorului. Acestea vor permite formularea
unui diagnostic, pe baza caruia criminologul clinician urmeaza sa
evalueze conduita viitoare a subiectului si sa formuleze un prognostic
social. Pornind de la diagnosticul si prognosticul formulat, se va elabora
un program de tratament adecvat.
Metoda clinica n