corneille & racine
DESCRIPTION
Corneille and RacineTRANSCRIPT
Clasicismul este un current literar şi cultural specific mai ales Franţei
secolului al XVII-lea, numit frecvent “Secolul clasic”, “Marele secol” ori
“Secolul lui Ludovic al XIV-lea”. Cel mai important gen literar cultivat de
literatura clasică este, ca şi în Antichitatea greco-romană care-i serveşte drept
model, tragedia. Acordând o importanţă crucială raţiunii, omul clasic resimte
pasiunea ca pe o negare a raţiunii, ca pe o gravă tulburare a echilibrului său
interior. Din raţiune derivă datoria, ca o supunere la norme, ca o subordonare
a individului faţă de valori superioare lui. De aici se naşte principalul conflict
al tragediei clasice franceze, acela dintre datorie şi pasiune. Cei doi mari
autori de tragedii ai epocii, Pierre Corneille şiJean Racine au tratat în mod
diferit acest conflict, în funcţie de personalitatea, viziunea artistică şi
concepţiile lor.
Cidul, tragedia lui Corneille reprezentată pentru prima dată în 1636, este
inspirată din legenda Cidului, eroul spaniol al luptelor din Evul Mediu
împotriva maurilor. Ximena îl iubeşte pe Don Rodrig şi este iubită de acesta.
Într-o dispută, don Gomez, tatăl Ximenei, îl pălmuieşte pe Don Diego, tatăl lui
Rodrig. Fiind prea bătrân pentru a răzbuna prin luptă jignirea suferită. Don
Diego îi cere propriului fiu să-I apere onoarea. Rodrig îl va ucide în duel pe
tatăl iubitei sale. Din datorie faţă de memoria tatălui ei, Ximena se vede silită
să-i ceară regelui condamnarea la moarte a iubitului ei, Rodrig.
Clasicismul este un current literar şi cultural specific mai ales Franţei
secolului al XVII-lea, numit frecvent “Secolul clasic”, “Marele secol” ori
“Secolul lui Ludovic al XIV-lea”. Cel mai important gen literar cultivat de
literatura clasică este, ca şi în Antichitatea greco-romană care-i serveşte drept
model, tragedia.Acordând o importanţă crucială raţiunii, omul clasic resimte
pasiunea ca pe o negare a raţiunii, ca pe o gravă tulburare a echilibrului său
interior. Din raţiune derivă datoria, ca o supunere la norme, ca o subordonare
a individului faţă de valori superioare lui. De aici se naşte principalul conflict
al tragediei clasice franceze, acela dintre datorie şi pasiune. Cei doi mari
autori de tragedii ai epocii, Pierre Corneille şiJean Racine au tratat în mod
diferit acest conflict, în funcţie de personalitatea, viziunea artistică şi
concepţiile lor.Cidul, tragedia lui Corneille reprezentată pentru prima dată în
1636, este inspirată din legenda Cidului, eroul spaniol al luptelor din Evul
Mediu împotriva maurilor. Ximena îl iubeşte pe Don Rodrig şi este iubită de
acesta. Într-o dispută, don Gomez, tatăl Ximenei, îl pălmuieşte pe Don Diego,
tatăl lui Rodrig. Fiind prea bătrân pentru a răzbuna prin luptă jignirea
suferită. Don Diego îi cere propriului fiu să-I apere onoarea. Rodrig îl va ucide
în duel pe tatăl iubitei sale. Din datorie faţă de memoria tatălui ei, Ximena se
vede silită să-i ceară regelui condamnarea la moarte a iubitului ei, Rodrig.
În tragedia sa, Andromaca, Racine descrie cum aceasta, văduvă a prinţului
Hector, a fost luată prizonieră după căderea Troiei de fiul lui Ahile, Pirus.
Acesta urmează să se căsătorească cu Hermiona, care îl iubeşte, însă se
îndrăgosteşte de Andomaca. Văduva lui Hector este credincioasă memoriei
soţului ei, dar acceptă căsătoria cu Pirus ca singura cale de a-şi salva fiul, pe
Astianax, pe care îl cer căpeteniile grecilor. Geloasă, Hermiona îi cere lui
oreste, care o iubeşte, să-l ucidă pe dragul ei Pirus.
În cartea sa intitulată Caracterele, La Bruyere povesteşte despre cei doi
scriitori tragici: “Corneille ne supune caracterelor şi ideilor sale, Racine se
conformează alor noastre; primul zugrăveşte oamenii cum ar trebui să fie, al
doilea îi zugrăveşte aşa cum sunt. La primul se găseşte mai mult de admirat şi
chiar de imitat; la al doilea se găseşte mai mult din ceea ce recunoşti în ceilalţi
sau în ceea ce resimţi în tine însuţi. Primul înalţă, uimeşte, stăpâneşte,
instruieşte; celălalt place, emoţionează, impresionează, pătrunde. Unul
mânuieşte tot ce este mai frumos, mai nobil şi mai imperios în raţiune, iar
celălalt tot ce este mai flatant şi mai delicat în pasiune. Eşti mai ocupat la
piesele lui Corneille, eşti mai zguduit şi mai înduioşat la cele ale lui Racine.
Corneille este moral, Racine mai natural. S-ar părea că unul îl imită pe
Sofocle, iar celălalt datorează mai mult lui Euripide”