Universitatea Tehnica a Republicii Moldova

Facultatea Cadastru Geodezie si Constructii

Catedra Drept Patrimonial

Referat

Tema: Caracteristica generala a contractului de prestari servicii.

A efectuat: Vacarciuc Andrei

A verificat: Climov Ala

Chisinau 2014

Contractul de prestări servicii

Contractul de prestări servicii noţiune, elemente Una din categoriile contractului de antrepriză cele mai frecvent întâlnite este contractul de prestări servicii care în conformitate cu articolul 970 CCRM, prin contractul de prestări servicii, o parte, numită prestator, se obligă să presteze celeilalte părţi numite, beneficiar, anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuţia convenita.

În calitate de categorie a contractului de antrepriză evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune obligaţii reciproce. Este fi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este comutativ, cu executare succesivă.

Elementele: Părţile, care se numesc prestator şi beneficiar deşi se numesc deosebit de cele ale antreprize, nu dispun de careva particularităţi, adică pot fi persoane fizice şi juridice.

Părţile dispun atât de drepturi cât şi de obligaţii. Astfel, Beneficiarul, în cazul în care este răspunzător, este obligat să amenajeze şi să întreţină astfel spaţiile, echipamentele sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze astfel prestarea serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi în conformitate cu dispoziţiile sale, încât prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viaţa şi sănătate în măsura în care natura serviciului prestat o permite.

Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natura care reiese direct din conţinutul art. 970 CCRM. este foarte variat şi în multe cazuri se reglementează de normele de drept ale altor acte normative. Spre exemplu serviciile telefonice se reglementează şi prin Regulamentul prestării serviciilor de telefoane fixă din 16.08.2001, prestarea serviciilor poştale se fac în temeiul Regulilor privind prestarea serviciilor poştale din 18.06.02, etc.

În cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura ori scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate sa rezilieze contractul.

Termenul contractul de prestări servicii, este de mai multe feluri. Astfel, termenul de prestare a serviciilor se reglementează prin articolul 976 CCRM care prevede prestări pe termen lung şi pe termene mai scurte. In cazul în care contractul de prestări servicii este încheiat pentru perioade mai lungi de 5 ani, prestatorul poate

rezilia contractul după 5 ani. Deci, termenul mai lung nu poate depăşi 5 ani. Termenul pentru preaviz este de 6 luni. Dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului, contractul de prestări servicii' se considera prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat aceasta prelungire.

CCRM prevede următoarele termene mai scurte: Raporturile din contractul de prestări servicii pot fi reziliate:

a)         zilnic,   începând   cu sfârşitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi;

b)         cel  mai  târziu în  prima zi  lucratoare  din cursul  unei săptămâni, începînd cu sfârşitul următoarei zile de sîmbătă, dacă plata se calculează pe săptămână;

c)         cel mai târziu pe data de 15 alunii, începând cu sfîrşitul lunii calendaristice, dacă plata se calculează pe lună;

d)         cu  respectarea  termenului  de  preaviz  de  6   săptămîni, începând cu sfîrşitul unui trimestru calendaristic, dacă plata se calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari;

e)         oricând dacă plata nu se face în dependenţă de intervale de timp. în cazul în care relaţiile privind prestarea de servicii ocupă tot timpul de lucru al prestatorului, termenul pentru preaviz trebuie sa fie de 2 săptămâni.

La expirarea termenelor beneficiarul trebuie să preia serviciile. în cazul în care beneficiarul întârzie să preia serviciile, prestatorul este îndreptăţit să solicite plata sumei convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întîrzierii şi nu este obligat să presteze servicii pentru această sumă. El trebuie însă să accepte ca din suma de plată să se scadă contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin prestarea de servicii faţă de alţii în aceeaşi perioadă, sau pentru serviciile pe care nu le prestează cu rea-credinţă.

În CCRM se evidenţiază termenul de plată pentru servicii. Astfel, articolul 971 prevede că, plata pentru servicii se efectuează după prestarea serviciilor. Dacă plata pentru servicii se calculează pe anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade în parte.

Contractul prestări de servicii încetează odată cu expirarea termenului pentru care a fost încheiat.

Dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii din motive care nu ţin de nerespectarea condiţiilor contractului de către beneficiar sau dacă beneficiarul

reziliază contractul din cauza că prestatorul nu respectă prevederile contractului, prestatorul nu are dreptul la retribuţie în măsura în care serviciile sale de până atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii. Dacă s-a efectuat plata serviciilor în avans, prestatorul este obligat să restituie sumele conform art. 738 CCRM sau, în cazul în care rezilierea are loc din motive neimputabile prestatorului, conform regulilor privind îmbogăţirea fără justă cuză.

Dacă rezilierea are loc din cauza încălcării condiţiilor contractului de către cealaltă parte, aceasta este obligată să suporte costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea contractului.

Contractul de transport, noţiune, categorii.

Articolul 980. Dat fiind faptul că la transportare se folosesc diferite mijloace de transport, iar în calitate de obiecte ale transportării pot fi diferite mărfuri, bagaje, pasageri şi contractul de transport se caracterizează printr-o varietate de forme. Este necesar să menţionăm şi varietatea de acte normative care reglementează relaţiile de transport, astfel în afară de CCRM aceste relaţii se reglementează de: Legea aviaţiei civile din 09.07.1997,98 Codul transporturilor auto, aprobat prin legea 19.07.98, Regulamentul transporturilor auto de mărfuri, călători şi bagaje, aprobat de ministerul transporturilor şi comunicaţiilor al RM din 09.12.1999, Codul navigaţiei comerciale al RM, aprobat prin Legea RM din 30.09.1999, etc.

CCRM prin art. 980 aduce următoarea definiţie, prin contractul de transport, o parte numită cărăuş, transportator se obligă faţă de cealaltă parte, numită, pasager sau client să o transporte împreuna cu bagajele ei sau, respectiv, să transporte încărcătura la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să plătească remuneraţia convenită. Transportarea gratuită a persoanei sau a bunului, cu excepţia cazului când este efectuată în activitatea de întreprinzător de persoană care oferă public servicii de transport, nu este guvernată de regulile stipulate în prezentul articol şi transportatorul poartă doar o obligaţie de prudenţă şi diligentă.

Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este comutativ, cu executare succesivă. Contractul de transport face parte din categoria contractelor prestări de servicii de aceia poate avea multe tangenţe comune, însă vom evidenţia şi multe particularităţi.

Elementele: Părţile, care se numesc cărăuş - persoana care se obligă să transporte şi client, pasager care este transportat sau transportă mărfuri, care pot fi atât persoane

fizice sau juridice ce dispun de capacitate de exerciţiu necesară. Persoana care face publică oferta de transport de persoane şi bunuri este obligată să încheie un contract de transport, cu excepţia cazurilor în care există un motiv serios de a refuza. De multe ori la contractul de transport a încărcăturilor expeditorul mărfii nu corespunde cu destinatarul, sau transportatorii se schimbă şi acestea din urmă tot sunt părţi ale contractului. Astfel articolul 983 CCRM prevede că, în cazul când transportatorul transmite, total sau parţial, executarea obligaţiilor sale, persoana care îl substituie este considerată parte a contractului de transport. Plata făcută de client unuia dintre transportatori este liberatorie.

Obiectul contractului de transport îl formează serviciile de transportare a încărcăturilor, pasagerilor şi bagajelor care reiese din conţinutul contractului nemijlocit.

Forma contractului de transport este în majoritatea cazurilor scrisă, însă care se deosebeşte în dependenţă de mijlocul de transport şi de obiectul acestuia (scrisoare de trăsură, conosament -navigaţie, bilete pentru pasageri, etc).

Termenul transportării este foarte variat şi se precizează în conţinutul contractelor sau actelor de însoţire în cazul transportării de mărfuri. Articolul 984 CCRM prevede că cărăuşul este obligat să transporte pasagerul şi bagajele sau încărcătura în termenele stabilite de lege sau de contract, iar în lipsa unor astfel de termene, într-un termen rezonabil. Transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi rezonabilă.

Preţul care se plăteşte pentru transport se numeşte în CCRM taxă. Astfel, articolul 985 prevede că, pentru transportarea pasagerului şi bagajelor sau a încărcăturii, se plăteşte taxa de transport convenită prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel. Taxa de transport se plăteşte până la transportarea pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii până la achitarea taxei de transport.

Atât în literatura de specialitate, legislaţie, cât şi practică transportul şi contractele se împart în mai multe categorii.

Astfel în dependenţă de modul de efectuare a transportării CCRM evidenţiază:

1.         Transportul    succesiv    şi    transportul    combinat. Transport succesiv este transportul efectuat de mai mulţi cărăuşi care   se   succed  utilizînd   acelaşi   mod  de  transport   (vehicul). Transport    combinat este transportul în care cărăuşii se succed utilizind diferite moduri de transport (vehicule).

2.         O altă categorie a contractului de transport este contractul de   transport   de   persoane   şi   bagaje,   al   cărei   definiţii   o desprindem din articolul 980 după care contractul de transport, o parte numită cărăuş, transportator se obligă faţă de cealaltă parte, numită, pasager sau client să o transporte împreuna cu bagajele ei, respectiv la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să

plătească remuneraţia convenită.

Din conţinutul definiţiei evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul înţelegerii, sau exprimarea voinţei părţilor. Este un contract de adeziune deoarece condiţiile lui sunt determinate de actele normative ale ministerelor şi departamentelor şi sunt obligatorii pentru călători.

Particularităţile contractului sunt următoarele:

1.  Contractul  de transport de persoane  se confirmă (se documentează) printr-un bilet (titlu de călătorie).

Biletul poate fi eliberat transmisibil sau intransmisibil (tren, avion, vapor). Posibilitatea transmiterii încetează cel târziu la începutul călătoriei, (art. 986 CCRM)

2.         Condiţiile de transportare a bagajelor sunt concretizate în conţinutul aceluiaşi contract.

3.         Se  deosebesc între  ele contractele în dependenţă de mijlocul de transport (cu vehicolul, trenul, avion, vapor, etc).

4.         Cărăuşul se obligă să îmbarce, transporte şi debarce atât pasagerul, cât şi bagajele lui. Cărăuşul este ţinut să transporte pasagerul la destinaţie în siguranţă, în caz contrar el este ţinut să repare prejudiciul cauzat pasagerului, cu excepţia   cazului când acest prejudiciu este rezultatul unei forte majore, al stării de sănătate a pasagerului sau al faptei acestuia. Cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul şi în cazul în care acesta se datorează stării sale de sănătate, a prepuşilor săi sau a stării ori funcţionării vehiculului.

Răspunderea cărăuşului pentru prejudiciile care rezultă din întârziere este exclusă dacă altfel nu s-a convenit în mod expres sau dacă transportatorul nu a acţionat cu intenţie sau din culpă gravă. Răspunderea cărăuşului nu poate fi exclusă sau

Imitată prin contract. Limitările în mărimea despăgubirilor în transportul public de persoane trebuie aprobate de Guvern.

În aceiaşi măsură Cărăuşul răspunde pentru pierderea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor care i-au fost încredinţate de pasager, cu excepţia cazului când va dovedi forţa majoră, viciul propriu al bunului sau vina pasagerului.

Cărăuşul nu răspunde pentru pierderea documentelor, banilor sau a altor bunuri de mare valoare, cu excepţia cazului când i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să îl transporte. Cărăuşul nu este cu atât mai mult răspunzător pentru pierderea bagajelor de mână care au rămas sub supravegherea pasagerului, cu excepţia cazului când ultimul va demonstra vinovăţia cărăuşului.

O altă categorie de contracte o creează contractele de transportare a bunurilor (încărcăturilor). Această categorie de contracte de asemenea se deosebeşte în dependenţă de mijlocul de transport.

O particularitate a acestor categorii de contracte constă în constatarea lor printr-o scrisoare de trăsură conosament sau alt document echivalent. Articolul 994 CCRM prevede că, lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabilitatea contractului de transport dar ea complică rezolvarea litigiilor apărute.

Scrisoarea de trăsură se întocmeşte de client dacă părţile nu au convenit altfel.

Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare originale care se semnează de către client şi cărăuş. Primul exemplar se păstrează la client, al doilea însoţeşte încărcătura, iar al treilea este remis cărăuşului.

Dacă bunurile sunt încărcate în mai multe vehicule sau dacă este vorbă de încărcături de diferite feluri ori de încărcături repartizate în diferite locuri, atât cărăuşul, cât şi clientul poate cere întocmirea unui număr de scrisori de trăsură egal cu numărul vehiculelor utilizate sau cu numărul categoriilor încărcăturilor sau al locurilor de unde se expediază încărcăturile. (Articolul 995 CCRM)

Părţile la contractele de transportare a bunurilor (încărcăturilor) se numesc cărăuşul - persoana care se obligă să transporte şi expeditorul - persoana care transmite bunurile.

În transportul feroviar calitatea de cărăuş o are calea ferată, în transportul maritim, proprietarul navei sau armatorul, în transportul aerian, persoana care posedă un certificat de operator, etc.

Contractul de prestări servicii, în special cel care nu este încheiat cu o persoană fizică autorizată (PFA), este un subiect foarte controversat în doctrină şi

jurisprudenţă. Acest lucru porneşte de la numeroase confuzii legislative, dar mai ales de la dorinţa beneficiarilor acestor servicii de a evita regimul fiscal de impunere mult mai oneros în cazul încheierii unor contracte de muncă faţă de regimul fiscal mai relaxat al prestării unor servicii.

Potrivit practicii în acest sens a autorităţilor fiscale, o persoană fizică nu ar putea presta servicii pentru o perioadă mai mare de câteva luni (de obicei, în practică se pot accepta maxim 6 luni) fără ca mai întâi să se înregistreze ca PFA. Totodată, un astfel de contract trebuie să fie încheiat pentru activităţi ocazionale şi să nu cuprindă clauze care din punct de vedere economic şi juridic sunt specifice raporturilor de muncă.

Dacă un astfel de contract nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru ca activitatea în cauză să fie considerată activitate independentă (şi nu o relaţie angajat-angajator), poate fi uşor recalificat de către autorităţile fiscale în contract individual de muncă. Posibilitatea recalificării este prevazută chiar de codul fiscal, care reglementează în mod expres ce se înţelege prin activitate dependentă, incluzându-o în sfera relaţiilor specifice dreptului muncii.

Potrivit art. 7 alin. 1 punctul 2 din Codul fiscal, activitatea dependentă reprezintă „orice activitate desfăşurată de o persoană fizică într-o relaţie de angajare”. În acelaşi timp, o activitate independentă este „orice activitate desfăşurată cu regularitate de către o persoană fizică, alta decât o activitate dependentă” (art. 7 alin. 2 punctul 4). În continuare, Codul fiscal precizează în art. 7 alin. 1 punctul 2.1 că: „orice activitate poate fi reconsiderată ca activitate dependentă dacă îndeplineşte cel puţin unul dintre următoarele criterii:- beneficiarul de venit se află într-o relaţie de subordonare faţă de plătitorul de venit, respectiv organele de conducere ale plătitorului de venit, şi respectă condiţiile de muncă impuse de acesta, cum ar fi: atribuţiile ce îi revin şi modul de îndeplinire a acestora, locul desfăşurării activităţii, programul de lucru;- în prestarea activităţii, beneficiarul de venit foloseşte exclusiv baza materială a plătitorului de venit, respectiv spaţii cu înzestrare corespunzătoare, echipament special de lucru sau de protecţie, unelte de muncă sau altele asemenea şi contribuie cu prestaţia fizică sau cu capacitatea intelectuală, nu şi cu capitalul propriu;- plătitorul de venit suportă în interesul desfăşurării activităţii cheltuielile de deplasare ale beneficiarului de venit, cum ar fi îndemnizaţia de delegare-detaşare în ţară şi în străinătate, precum şi alte cheltuieli de această natură;- plătitorul de venit suportă îndemnizaţia de concediu de odihnă şi îndemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, în contul beneficiarului de venit”.

Pentru a fi clar că acest articol se referă la activităţile care nu se desfăşoară de PFA-uri, art. 1 din Normele metodologice de aplicare a codului fiscal prevede că „activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe definite potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2.1 si 2.2 din Codul fiscal.”

Codul fiscal prevede şi consecinţele recalificării unui contract de prestări servicii într-un contract individual de muncă. Astfel, în cazul reconsiderării unei activităţi ca activitate dependentă, impozitul pe venit şi contribuţiile sociale obligatorii, stabilite potrivit legii, vor fi recalculate şi virate, fiind datorate solidar de către plătitorul şi beneficiarul de venit. În acest caz se aplică regulile de determinare a impozitului pentru veniturile din salarii realizate în afara funcţiei de bază (art. 7 alin. 1 pct. 2.2).

Prin contractul de prestări servicii, o parte (prestator) se obligă să presteze celeilalte părţi (beneficiar) anumite servicii, iar beneficiarul se obligă să plătească suma convenită. Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură, adică ceea la ce se obligă prestatorul; cu alte cuvinte ,acele acțiuni sau activități care trebuie să le facă prestatorul de servicii pentru care el va fi remunerat. (Ex: contractul de prestare a serviciilor juridice)

Contractul de prestări servicii poate fi încheiat fie în formă verbală fie în formă scrisă (Legea nu obligă persoanele să încheiei un contract de prestări servicii într-o anumită formă). Pentru ca ambele părți – atât prestatorul, cât și beneficiarul – să fie în siguranță, contractul trebuie încheiat în formă scrisă, cu indicarea concretă a obligațiunilor prestatorului și în mod imperativ a remunerației acestuia.

Universitatea Tehnica a Republicii Moldova

Facultatea Cadastru Geodezie si Constructii

Catedra Drept Patrimonial

Referat

Tema: Caracteristica generala a contractului de mandat, comision, intermediere

A efectuat: Chirilov Elena

A verificat: Climov Ala

Chisinau 2014

Contractul de Comision

Raporturile juridice care apar în cadrul contractului de comision sunt reglementate de Codul Civil al Republici Moldova capitolul XV (art. 1061 – 1074).

Conform art. 1061 al Codului Civil, prin contractul de comision, o parte (comisionar) se obligă să încheie acte juridice în nume propriu, dar pe contul celeilalte părţi (comitent), iar aceasta să plătească o remuneraţie(comision). Respectiv, comitentul se obligă să transmită comisionarului marfa pentru ca acesta din urmă, în schimbul unui comision, să o comercializeze la preţul stabilit prin comun acord. De asemenea, în baza contractul de comision comitentul îl poate însărcina pe comisionar, ca acesta din urmă să-i procure anumite bunuri din nume propriu, dar pe contul comitentului.

Este important de menţionat că în ambele cazuri enumerate mai sus, drepturile de proprietate asupra bunurilor transmise pentru vînzare în consignaţie sau cerute pentru a fi procurate aparţin comitentului.

După executarea obligaţiilor sau după rezilierea contractului, comisionarul predă tot ceea ce a primit în baza contractului şi prezintă o dare de seamă. În cazul în care există obiecţii în legătură cu darea de seamă, comitentul este obligat să-l informeze pe comisionar în termen de 15 zile de la primirea dării de seamă dacă contractul nu prevede un alt termen.

Modul de documentare a operaţiunilor legate de vînzarea mărfurilor în consignaţie şi de determinare a obligaţiilor fiscale este stabilit în Comunicatul Informativ al I.F.P.S., privind unele aspecte ce ţin de aplicarea TVA, eliberarea facturilor fiscale şi modalitatea de completare a Registrelor de procurări şi vînzări la efectuarea livrărilor de mărfuri şi servicii în cadrul contractelor de comision sau administrare fiduciară nr. (26-2/2-02/1/880) 15 din 18.02.2010, intrată în vigoare la data de 26.03.2010 (Monitorul Oficial nr.41-43/176). Comunicatul respectiv vine să înlesnească munca contabililor, în ceea ce priveşte metodologia documentării şi stabilirii obligaţiilor fiscale aferent livrărilor de mărfuri în cadrul contractului de comision.

În conformitate cu alineatul (1) al articolului 107 din Codul fiscal transmiterea mărfurilor de către comitent comisionarului şi invers, precum şi transmiterea mărfurilor de către comisionar cumpărătorului şi de către furnizor comisionarului în cadrul realizării contractului de comision constituie livrări de mărfuri.

Reieşind din cele menţionate mai sus şi potrivit prevederilor Comunicatului, mai jos vor fi expuse operaţiunile realizate de părţile contractului de comision.

 Comitentul efectuează următoarele operaţiuni:

·         eliberează factura fiscală în adresa comisionarului la valoarea mărfurilor livrate, inclusiv TVA privind livrarea respectivă şi o înregistrează în Registrul de evidenţă a livrărilor. Pentru mărfurile livrate la export comitentul eliberează comisionarului factura fiscală, reflectînd după caz TVA la cotele specificate la literele a) (cota standard 20%) şi b) (cota redusă 8% sau 6%) ale art.96 din Codul fiscal;

·         înregistrează factura fiscală primită de la comisionar la suma recompensei şi în cazul însărcinării comisionarului de a procura mărfuri, factura fiscală emisă de către comisionar la valoarea mărfurilor realizate de către furnizor, inclusiv TVA aferente livrării date. În ambele cazuri, comitentul va reflecta facturile fiscale în  Registrul de evidenţă a procurărilor, astfel avînd dreptul trecerii în cont a TVA.

Comisionarul,   la rîndul său, realizează următoarele operaţiuni:

·         înregistrează factura fiscală primită de la comitent la valoarea mărfurilor livrate, inclusiv TVA privind livrarea respectivă. În cazul executării de către comisionar a însărcinării de a procura bunuri materiale din contul comitentului, primul înregistrează factura fiscală primită de la furnizor la valoarea mărfurilor procurate, inclusiv TVA. În ambele cazuri, comisionarul va reflecta facturile fiscale în  Registrul de evidenţă a procurărilor;

·         emite factura fiscală în adresa cumpărătorului la valoarea mărfurilor vîndute, inclusiv TVA privind livrarea respectivă şi o înregistrează în Registrul de evidenţă a livrărilor. În condiţiile acţiunii prevederilor art.117(1) din Codul fiscal, pentru mărfurile livrate la export comisionarul nu eliberează factura fiscală;

·         eliberează factura fiscală în adresa comitentului la suma comisionului şi după caz şi factura fiscală emisă la valoarea mărfurilor realizate de către furnizor, inclusiv TVA aferente livrării date. Aceste livrări vor fi înregistrate în Registrul de evidenţă a livrărilor;

E important să constatăm că odată cu modificarea articolului 107 din Codul fiscal n-au fost operate modificările corespunzătoare şi în art.117¹ (alineatul (6)), care intră în contradicţie cu articolul 107 în varianta actuală.

Reflectarea operaţiunilor de vînzare a mărfurilor în cadrul contractului de comision în evidenţa contabilă va fi analizată în baza a unui exemplu.

Exemplu: În baza contractului de comision comitentul a transmis comisionarului pentru vînzare mărfuri la  valoarea de vînzare de 21 000 lei, inclusiv TVA - 3 500 lei, valoarea de bilanţ – 15 000 lei. Potrivit clauzelor contractuale, comisionul a fost stabilit în mărime de 15 % din valoarea de vînzare (fără TVA).

Acest exemplu va fi analizat în două variante: 1. comitentul este persoana juridică şi achitarea cumpărătorilor are loc prin transfer bancar; 2. comitentul este persoana fizică şi achitarea cumpărătorilor are loc în numerar.

Contractul de mandat

Actul juridic pe care mandatarul îl încheie în numele mandantului determină raporturi juridice directe între mandant şi terţul contractant. De aceea, s-a spus că în fapt terţul tratează cu mandatarul, dar în drept contractează cu mandantul.

Actele încheiate de mandatar creeză două tipuri de raporturi ce au generat două categorii de efecte: efectele contractului privind raporturile dintre mandant şi terţi pe de o parte, şi raporturile dintre mandatari şi terţi, pe de altă parte.

1. Raporturile dintre mandant şi terţi.

Mandantul, deşi absent, a fost reprezentat de mandatar şi, prin urmare, toate efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra mandantului; el devine personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi modificarea rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terţului ori prin stingerea unui raport obligaţional. Mandantul nu va fi obligat prin actul juridic încheiat de mandatar în limitele împuternicirii primite, numai dacă poate invoca o cauză de nevalabilitate, inclusiv înţelegerea frauduloasă, dintre mandatar şi terţ (fraus omnia corrumpit).

Odată ce mandatarul şi-a împlinit împuternicirea, el nu-şi asumă nici o obligaţie în ce priveşte executarea între mandant şi terţ, a obligaţiilor izvorâte din contractul pe care l-a încheiat prin reprezentare.

Pentru această ipoteză, unii autori, şi-au pus problema dacă nu cumva mandatarul şi-ar putea asuma obligaţia de a garanta solvabilitatea, cel puţin prezentă a mandantului pe care-l reprezintă în faţa terţului contractant. O asemenea obligaţie se consideră că ar putea fi asumată numai expres de mandatar şi nu tacit, deoarece în mod obişnuit, el nu are o asemenea obligaţie, iar dacă şi-o asumă, trebuie să fie

prevăzută expres. Aceeaşi autoare consideră că ar fi utilă asumarea unei astfel de obligaţii, pentru a proteja interesele terţelor persoane care tratează încheierea afacerii nu direct cu mandantul, ci cu mandatarul, terţul fiind interesat să încheie actul juridic cu o persoană solvabilă, pentru ca măcar în momentul încheierii actului să aibă garanţia că la scadenţă mandantul va avea posibilitatea financiară să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în contract.

În patrimoniul mandantului se vor reflecta toate modificările ce rezultă din constituirea sau dobândirea de drepturi reale. Astfel, un act de asociere la o societate comercială încheiat de un mandatar în numele şi pe seama unui mandant, determină ca acesta din urmă să devină asociat cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate, ca şi când actul ar fi fost încheiat de el însuşi.

Într-o speţă, s-a pus problema dacă se poate reţine îndeplinită obligaţia de aport la constituirea unei societăţi comerciale, dacă un asociat, a efectuat vărsămintele pentru un alt asociat. Acţiunea în justiţie prin care s-a invocat lipsa de aport, calificată ca o acţiune în excludere, a fost respinsă, cu motivarea că există aport. Instanţele au considerat că din moment ce a aportul a fost adus de un alt asociat, nu se poate reţine că nu ar exista aport, fiind fără relevanţă pentru validitatea contractului de societate, raporturile dintre cei doi asociaţi.

Se consideră corectă această soluţie, deoarece, chiar dacă obligaţia de a aduce aport, reprezintă manifestarea de voinţă a asociatului prin care se obligă să contribuie la constituirea capitalului social, această obligaţie nu este din categoria celor intuitu personae, astfel încăt asociatul obligat poate să-l împuternicească pe un alt asociat să efectueze în numele şi pentru el această obligaţie.

Instanţele au arătat că raporturile dintre asociaţi urmează să fie regularizate potrivit legii civile. Asemenea raporturi pot fi de mandat prin care unul dintre asociaţi în calitate de mandant îl împuterniceşte pe alt asociat în calitate de mandatar să efectueze vărsă mintele la constituirea capitalului social.

În cursul executării convenţiei dintre mandant şi terţ, mandatarul mai poate însă interveni dacă a fost împuternicit, nu doar să încheie contractul, ci şi pentru derularea lui. El poate astfel ridica bunul cumpărat, poate efectua reparaţiile locative ale bunului pe care mandantul l-a dat în locaţiune.

Ceea ce trebuie reţinut însă că, potrivit art. 1546 alin. (1) C. civ., mandantul suportă direct efectele actelor încheiate de mandatar numai în măsura în care acesta a acţionat în limita puterilor ce i-au fost conferite. Pentru ceea ce mandatarul face în afara limitelor puterilor conferit de mandant, acest nu este ţinut, afară de cazul în care ratifică expres sau tacit actele respective [art. 1546 alin. (2) C. civ.].

Actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor primite (de exemplu, acte de dispoziţie în baza împuternicirii primite pentru acte de administrare) fiind res inter alias acta, nu obligă pe mandant dacă nu le-a ratificat expres sau tacit; ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato aequiparatur) şi produce efecte retroactive între părţi şi succesorii lor (inclusiv terţul cu care a contractat mandatarul) de la data încheierii actului, iar faţă de alţi terţi de la data ratificării.

Întrucât ratificarea se face în baza art. 1546 C. civ., ea nu este supusă condiţiilor prevăzute de art. 1990 C. civ., fiind suficient să fi fost făscută în cunoştinţă de cauză, prin acte sau fapte din care rezultă neîndoielnic voinţa lui de a aproba actele mandatarului încheiate peste limitele mandatului.

„Dacă din atitudinea şi comportamentul mandantului se demonstrează că acesta a ratificat actele făcute de către mandatarul său, actele rămân valabile”, chiar dacă este vorba de acte de înstrăinare sau de ipotecare pentru care mandatul trebuie să fie special.

Până la ratificare, şi terţul poate refuza executarea actului încheiat fără drept de mandatar, putând chiar să ceară anularea lui pentru a împiedica ratificarea.

Problema care se poate pune, este dacă data ratificării ar putea deveni automat dată certă, pentru a fi opozabilă atât terţului cu care a contractat mandatarul, cât şi faţă de alţi terţi. Aceasta pentru că, data înscrisului sub semnătură privată face dovada până la proba contrară numai între părţi, faţă de terţi, data menţionată în înscris este opozabilă numai din ziua când a devenit dată certă, prin unul din mijloacele prevăzute de lege. Problema se pune numai în cazul ratificării exprese, deoarece în cazul ratificării tacite, aceasta rezultă din conduita mandantului de a accepta actul încheiat de mandatar cu depăşirea limitelor împuternicirii, care de regulă se realizează prin executarea de către mandant a obligaţiilor asumate.

În cazul ratificării exprese, în lipsa datei certe, s-a considerat că actul nu produce efecte faţă de terţul contractant şi cu atât mai mult faţă de alţi terţi. În cazul ratificării exprese, pentru ca aceasta să producă efecte faţă de terţul contractant şi faţă de alţi terţi, trebuie ca data înscrisului de ratificare să fie certă. În cazul terţţului cu care a contractat mandatarul, dacă se poate face dovada că el a cunoscut ratificarea, el nu se va putea prevala în acest caz de lipsa datei certe.

Pentru ceea ce depăşeşte limitele mandantului, mandantul nu va răspunde, deoarece pentru asemenea acte se consideră că nu există mandat. De exemplu, dacă mandatarul acţionează în afara puterii sale şi vinde un bun atunci când ar fi trebuit doar să-l administreze, actul este nul sau, mai exact nu s-a format. În acest caz reprezentarea nu există iar mandantul este un terţ faţă de actele mandatarului. În

ceea ce-l priveşte pe mandatar, el nu este angajat, întrucât conform art. 1545 C. civ., el „nu e ţinut a garanta ceea ce s-a făcut afară de marginile mandatului”, cu următoarele rezerve: dacă mandatarul a tratat în nume propriu el este debitor direct; dacă mandatarul nu a arătat puterile sale terţilor, răspunderea sa poate fi angajată.

În cazul în care mandatarul a încheiat actul juridic cu terţii îmn limitele împuternicirii primite, obligaţiile contractate de acesta faţă de terţi vor trebui executate de mandant. Astfel, mandantul poate acţiona direct pe terţii pe care mandatarul a contractat, iar aceştia îl pot acţiona direct pe mandant. O hotărâre de obligare a mandatarului la plata despăgubirilor, în această calitate, va fi executorie împotriva mandantului. Este adevărat că mandatarul răspunde pentru toate delictele şi cvsidelictele pe care le săvârşeşte, dar nu va fi exclusă nici răspunderea mandantului, deoarece el nu poate opune terţilor dolul, frauda sau culpa mdandatarului. Existenţa mai multor mandanţi exclude solidaritatea faţă de terţi, exceptând situaţia când s-ar fi stipulat clauza solidarităţii

În literatura juridică au fost punctate două conseciţe interesante ale regulii desprinse din dispoziţiile art. 1546 C. civ.: a) data actelor sub semnătură privată, iscălite de mandatar, este opozabilă mandantului, deşi actele nu au dobândit dată certă conform legii; b) contraînscrisul iscălit de mandatar este opozabil, de asemenea, mandantului.

Dacă mandantul nu este obligat pentru actele încheiate de mandatar peste limitele împuternicirii, cu atât mai mult, faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) săvârşite de mandatar cu prilejul îndeplinirii mandatului, nu vor putea atrage răspunderea mandatulu. Aprecierea dacă mandatarul şi-a depăşit sau nu împuternicirea, aparţin instanţei.

În literatura juridică s-a pus problema dacă în cazul delictelor civile săvârşite de mandatar nu s-ar putea aplica dispoziţiile ar. 1000 alin. (3) C. civ., conform cărora stăpânii şi comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce i s-au încredinţat.

Nu există însă unanimitate în păreri. Unii autori susţin punctul de vedere potrivit căruia din mandat se poate naşte un raport de prepuşenie, în măsura în care prin contract se stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant, primul acceptând să-şi desfăşoare activitatea sub directa autoritate, îndrumare, control şi supraveghere a mandantului.

Alţi autori sunt de părere că nu se pot aplica în cazul în discuţie art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât între mandant şi mandatar nu există un raport de subordonare

caracteristic raportului de prepuşenie. Întrucât mandantul recurge la serviciile mandatarului, fie că nu are posibilitatea să încheie personal actul juridic proiectat, fie pentru că nu are cunoştinţele necesare în acest scop, în practică nu se întâlnesc cazuri în care mandatarul să acţioneze sub directa îndrumare şi sub controlul mandantului. Aşadar, „aproape întotdeauna, pe teren contractual, iar nu pe teren delictual, se pune problema responsabilităţii mandantului pentru faptele mandatarului. În acelaşi timp, în practica instanţei supreme s-a subliniat că raporul de la comitent la prepus, prevăzut de art. 1000 alin. (3) C. civ., presupune o continuitate şi o permanenţă serviciu a prepusului pentru comitent. Aceasta exclude raportul ce derivă din contractul de mandat, când răspunderea o are numai mandatarul”.

În exercitarea atribuţiilor sale, mandatarul poate depăşi limitele mandatului, iar terţii pot accepta să încheie astfel de acte, asumându-şi riscurile. S-a considerat că dacă procura dată mandatarului ar fi redactată în termeni incerţi din citirea cărora, terţii ar putea crede că puterile date mandatarului sun mai mari decât în realitate, mandantul n-ar putea invoca dispoziţiile art. 1546 alin. (2) C. civ. şi n-ar putea respinge obligaţiile excesive contractate de mandatar.[21] Tot astfel, mandantul va fi obligat pentru toate actele mandatarului, atunci când împuternicirea a fost dată în alb, deoarece terţii n-au putut cunoaşte scopul mandatului.

În lipsa unei ratificării (dacă s-a acţionat peste limitele împuternicirii), şi dacă nu poate fi invocată teoria mandatului aparent, ceea ce presupune, dovada utilităţii pentru gerat (mandant) a actului încheiat şi faptul că, prin contractul de mandat, nu s-a interzis depăşirea limitelor împuternicirii, căci gestiunea nu se poate face decât „fără cunoştinţă” (art. 987 C. civ.) geratului, iar nu împotriva voinţei lui. Dacă condiţiile gestiunii de afaceri nu sunt îndeplinite (iar mandatarul a făcut cheltuieli, plăţi sau a suportat alte consecinţe ale depăşirii împuternicirii), mandantul va putea fi acţionat numai în limita îmbogăţirii sale (actio de in rem verso)

Terţii nu se pot întoarce mandantului decât dacă mandatarul a acţionat în limitele puterilor conferite. Astfel, terţii trebuie să cunoască limitele împuternicirii, lucru ce nu e uşor de realizat. Pentru ca terţii să fie protejaţi, mandantul trebuie să răspundă de ceea ce s-a făcut peste limitele mandatului. El poate fi ţinut pentru că este în culpă în următoarele cazuri: a dat o procură obscură; a încredinţat un mandat fără indicarea puterilor; nu a prevenit despre revocarea mandatului

El poate fi ţinut însă şi în lipsa culpei sale, în temeiul mandatului aparent, dacă credinţa terţilor în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter presupunând că circumstanţele autorizează pe terţi să nu verifice limitele exacte ale puterilor

conferite mandatarului. Aparenţa este, astfel, pentru mandant, o sursă de obligaţii, în mod de orice referire la răspunderea delictuală.

Teoria mandatului aparent nu este lipsită de pericole, căci o persoană se poate vedea obligată în baza unei aparenţe, fără să fi vrut şi fără caactul să fie util. De aceea, aparenţa comportă nişte limitări.

Principala condiţie este credinţa legitimă sau cel puţin rezonabilă. Terţul trebuie să creadă că tratează cu veritabilul mandatar. Nua are nici orelevanţă faptul că alţii nu se înşeală asupra calităţii mandatarului. Important este ca terţul care contractează cu aparentul mandatar să fie de bună-credinţă, să se înşele în mod scuzabil, legitim, chiar dacă ar fis singurul credul.

Dacă eroarea este grosolană sau poartă asupra unui element pe care terţul trebuia să-l cunoască sau era obligat să-l cunoască, aşa cum ar fi legea, nu există nici o raţiune ca el să fie protejat

Aşadar, în cazul mandatului aparent, totul depinde de circumstanţe. Este suficient ca mandatarul să fi creat o situaţie psihologică care să-l determine pe terţ să nu se îndoiască de puterile sale. Aparenţa trebuie dovedită de cel care o invocă. Judecătorul trebuie să aprecieze cu privire la aceasta, arătând în ce constă eroarea şi faptul că ea e legitimă.

Efectele mandatului aparent sunt identice cu cele ale mandatului obişnuit: mandantul este legat de terţi. În schimb, mandatarul aparent nu e legat de aceştia – el nu a putut încheia actul în numele altcuiva şi nu angajează decât responsabilitatea sa – nici cu mandantul, deoarece, practic, nu există un contract de mandat, dar el răspunde în condiţiile gestiunii de afaceri, deoarece doctrina consideră că mandatul aparent este un cvasi-contract

În cazul mandatului aparent, mandatarul revocă mandatul, dar nu-l înştiinţează de acest lucru pe mandatar. Art. 1554 C. civ. prevede că, într-o asemenea situaţie, revocarea mandatului nu e opozabilă terţilor de bună-credinţă; mandantul va avea o acţiune recursorie împotriva mandatarului. Raţiunea acestei prevederi rezidă în faptul că terţii nu pot fi păgubiţi prin revocarea unui mandatm pe care nu au cunoscut-o.

Din ansamblul normelor legale care reglementează reprezentarea civilă se poate deduce că, în mod obişnuit, dacă o persoană încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane fără a avea împuternicirea legală, convenţională sau juridică în acest sens, ori cu depăşirea limitelor împuternicirii, actele respective nu produc efecte faţă de „reprezentant”.* Dispoziţiile art. 1546 alin. 2 C. civ., privitoare la

mandat precizează că „mandatul nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut în afara limitelor puterilor sale”.

În general, actele reprezentantului dobândes o validitate definitivă prin ratificarea lor ulterioară de către persoana reprezentată (art. 1546 C. civ.); această ratificare are un efect retroactiv, aşa încât se poate considera că la baza puterii reprezentantului se află tot voinţa persoanei reprezentate şi acordul ei cu voinţa reprezentantului.

Având în vedere că „reprezentantul” are un drept de opţiune cu privire la ratificare, putând să ratifice sau nu actele încheiate fără împuternicire sau cu depăşirea limitelor ei, este limpede că astfel de acte nu ajung să fie întotdeauna ratificate.

Există, însă, situaţii când o persoană fiind absentă şi interesele ei primejduite de această absenţă, un prieten sau o altă persoană binevoitoare intervine, în scopul de a înlătura primejdia de pierdere şi periclitatea bunurilor absentului, făcând acte de administrare asupra patrimoniului absentului, fără ştirea acestuia. Deşi reprezentantul nu deţine în acest caz împuternicire nici de la lege, nici de la persoana reprezentată, i se recunosc, totuşi calitatea şi puterea de reprezentant, aşa încât actele ce le va face vor produce efecte în persoana reprezentată, ca şi cum aceasta l-ar fi împuternicit.

În ipoteza înfăţişată, dacă actele încheiate de „reprezentant” au adus un folos persoanei „reprezentate”, ele vor fi întotdeauna valabile şi, deci, şi reprezentarea va fi valabilă până la concurenţa folosului ce l-au adus, iar persoana reprezentată, va fi ţinută de actele încheiate în această măsură, chiar dacă ea ar refuza să le ratifice. Prin urmare, fiind vorba de o gestiune de afaceri utilă reprezentatului, ratificarea n-ar mai rămâne la latitudinea acestuia, obligaţia lui de a recunoaşte ca valabile actele încheiate în interesul său, impunând-o chiar legea prin dispoziţiile art. 991 C. civ.

În cazul în care geratul ratifică din propria iniţiativă gestiunea, aceasta se va converti retroactiv într-un contract de mandat: ratihabitio mandatu aequiparatur, ceea ce înseamnă că întregii operaţii juridice i se vor aplica regulile mandatului. Geratul devenind mandant va fi ţinut de toate actele pe care gerantul le-a încheiat în numele său, indiferent dacă ele au fost sau nu utile.

Deşi legea recunoaşte validitatea gestiunii de afaceri, referindu-se în art. 991 doar la actele de administrare, practica judiciară a extins sfera actelor pe care le poate încheia gerantul pe contul geratului şi la unele acte de dispoziţie, avându-se în vedere, după cum subliniază Tribunalul Suprem că gerarea interesului altuia se poate referi „şi la executarea obligaţiilor personale cu caracter patrimonial ale celui

gerat, pe care acesta era dator, să le îndeplinească în baza unor obligaţii legale, cum este cea privitoare la întreţinerea copiilor”

În anumite condiţii speciale un act juridic săvârşit cu depăşirea împuternicirii sau chiar în lipsa oricărei împuterniciri, poate produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama căreia s-a încheiat actul, chiar dacă nu e vorba de gestiune de afaceri. Concluzia aceasta se poate desprinde din chiar dispoziţiile Codului civil care prevede câteva situaţii în care actele săvârşite de mandatar sunt opozabile mandantului ori succesorilor săi, deşi mandatul a fost revocat sau a încetat din alte cauze. Astfel, potrivit art. 1554 C. civ., revocarea mandatului notificată numai mandatarului, nu se poate opune unei alte persoane care în neştiinţă de aceasta a contractat cu el de bună-credinţă. De asemenea, art. 1557 C. civ. dispune că e valid ceea ce face mandatarul în numele mandantului, atâta timp cât nu cunoaşte moartea sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul.

În practica judiciară s-a admis încă că şi în alte situaţii decât cele prevăzute expres de Codul civil, una act juridic încheiat fără împuternicire sau cu depăşirea împuternicirii poate fi opus reprezentantului, dacă sunt întrunite anumite condiţii. S-a invocat în sprijinul acestei opinii, în afară de gestiunea de afaceri şi puterea creatoare de drept a aparenţei, atunci când ea generează o eroare obştească şi invincibil. În această situaţie, condiţiile eficacităţii reprezentării fără împuternicire sunt mai riguroase decât în cazul revocării mandatului, ipoteză în care se cere numai buna-credinţă a terţului contractant, nu şi eroarea comună şi de neînvins.

Dacă în cazurile prezentate până acum se pot găsi temeiuri de valabilitate actelor juridice încheiate fără împuternicire sau cu depăşirea limitelor ei, apoi  în majoritatea celorlalte cazuri astfel de acte nu devin valide decât prin ratificare.

În literatura juridică ratificarea a fost definită ca fiind „actul juridic unilateral prin care o persoană înlătură ineficacitatea unui acte juridic încheiat, în numele ei şi pe seama sa, dar în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii trebuitoare pentru acel act.

Fiind un act juridic, ratificarea – pentru a fi valabilă – trebuie să îndeplinească, la data săvârşirii ei, toate condiţiile de validitate ale oricărui act juridic – consimţământ, capacitate, obiect, cauză, formă.

Dacă cel chemat să ratifice actul săvârşit în numele şi pe seama sa,  refuză ratificarea, actul devin caduc şi nu-şi poate produce efectele fireşti, iar manifestările de voinţă ale „reprezentantului” şi ale terţului contractant rămân faţă de el „res inter alios acta”, neputând produce faţă de cel reprezentat consecinţele juridice ale actului ce se urmărea a fi perfectat. Dacă ratifică însă actul, acesta îşi produce toate consecinţele faţă de reprezentat şi de terţul contractant, generând

între părţi aceleaşi efecte ca şi când nu ar fi existat neregularitatea în privinţa reprezentării, căci ratificarea actului înlătură piedica existentă până atunci în calea deplinei lui eficacităţi.

Ca urmare a ratificării actul îşi produce efectele retroactiv de la data încheierii lui, iar nu de la data ratificării.

Modul în care se produc efectele ratificării a prilejuit câteva consideraţii asupra naturii juridice a ratificării actelor juridice încheiate prin reprezentarea fără împuternicire sau cu depăşiirea limitelor acestuia.

S-a considerat* că ratificarea ar putea fi asemănată cu o condiţie suspensivă, iar încheiarea actului juridic printr-o reprezentare imperfectă ar putea apare ca un act juridic încheiat sub condiţie. Într-adevăr, asemeni actelor juridice afectate de modalităţi, actele încheiate printr-o reprezentare neregulată, creează, în raporturile dintre părţi, înainte de ratificare, o stare de aşteptare cu privire la efectele operaţiei juridice, stare ce se consumă sub semnul incertitudinii privind atitudinea finală a celui chemat să ratifice.

Conform teoriei actului juridic, dacă prin condiţie, în sens tehnico-juridic, se înţelege, „un eveniment viitor şi incert de care depinde, prin voinţa părţilor naşterea sau stingerea retrioactivă a efectelor unui act juridic”, se consideră că şi ratificarea poate fi considerată în momentul încheierii unui act juridic prin reprezentare fără împuternicire sau cu depăşirea acesteia, ca un eveniment viitor şi incert de care depinde eficacitatea actului încheiat pe seama şi în numele ratificantului.

În cazul actelor juridice, în general, de realizarea evenimentului viitor şi incert care constituie condiţie suspensivă sau rezolutorie, depinde nu existenţa actului juridic afectat de această modalitate, ci eficacitatea sa, producerea sau desfiinţarea retroactivă a efectelor actului.

Operaţia juridică săvârşită sub o atare condiţie există şi este validă, pentru că, prin ipoteză, întruneşte toate elementele esenţiale cerute de lege (consimţământ, capacitate, obiect, cauză, eventual formă) dar părţile, prin voinţa lor, au subordonat producerea ori stingerea retroactivă a efectelor actului, împlinirii unui fapt viitor şi nesigur.

Şi în cazul actelor juridice încheiate prin reprezentare imperfectă, actul încheiat este valid, întrunind elementele esenţiale cerute de lege, dar părţile sau cel puţin „reprezentantul” ştiu că eficacitatea lui depinde de voinţa „reprezentatului” care nu se poate şti dacă va ratifica sau nu actul.

Deosebirea dintre actele juridice afectate de modalităţi şi actele încheiate prin reprezentare imperfectă constă în fapul că la primele stipularea condiţiei trebuie să fie rodul voinţei părţilor, condiţia reprezentând o autolimitare a voinţei lor, o cerinţă voluntară de eficacitate a actului juridic, iar nu o cerinţă impusă de legiuitor. Subordonarea prin lege a eficacităţii actului juridic unui eveniment viitor şi incert nu constituie o condiţie în sensul tehnic al noţiunii.**

Într-adevăr, în cazul reprezentării neregulate, eficacitatea actului este subordonată prin legeratificării (art. 1546 alin. 2 C. civ.), deci nu voinţa părţilor pune sub condiţie eficacitatea lui. Fiind un act unilateral, ratificarea nu necestita manifestarea de voinţă a reprezentantului sau a terţului contractant; ea îşi produce efectele prin simpla manifestare de voinţă a reprezentatului. În cazul actelor afectate de condiţie împlinirea acesteia poate avea loc şi fără manifestarea de voinţă a unei persoane, pitând consta într-un eveniment independent de voinţa cuiva.

Este posibil ca „reprezentantul” fără împuternicire să comunice terţului cu care contractează faptul că nu are mandat şi atunci ratificarea devine o condiţie „în sens tehnic”, acceptată de ambele părţi ca o modalitate a actului.

În alte cazuri, terţul contractant nici nu cunoaşte că reprezentarea este imperfectă fiind de bună-credinţă (ipoteză în care, în ce-l priveşte, actul va produce efecte chiar în lipsa ratificării – dar nu faţă de „reprezentat”, ci faţă de „reprezentant”), deci, în aceste cazuri nu poate fi vorba de acord privind stipularea condiţiei.Totuşi, există elemente suficiente care să permită cel puţin asemănarea acestei reprezentări cu un act încheiat sub condiţie. Într-adevăr, dacă de condiţia suspensivă depinde naştere retroactivă a efectelor actului juridic şi de cea rezolutorie atârnă desfiinţarea retroactivă a acestor efecte, tot astfel şi de ratificare depinde eficacitatea retroactivă a actului încheiat de reprezentantul imperfect, precum de neratificarea ori repudierea actului depinde inopozabilitatea lui tot retroactivă, faţă de cel reprezentat; Actul îl obligă, însă, pe cel care l-a încheiat („reprezentant”) care răspundecontractual faţă de terţul cu care a încheiat actul (clauză penală, arvună sau cel puţin daune-interese). Prin urmare, în dreptul de opţiune al „reprezentatului”, stă puterea acestuia de a împlini, prin voinţa sa unilaterală, fie o condiţie suspensivă, fie una rezolutorie, ratificarea echivalând împlinirii condiţiei suspensive, în vreme ce neratificarea ar însemna împlinirea condiţiei rezolutorii.

Contractul de intermediere

1. Reglementare.

Contractul de intermediere este reglementat expres în noul cod civil (“NCC”) prin articolele 2.096-2.102, devenind astfel un contract numit.

Contractul de intermediere este definit ca fiind „contractul prin care intermediarul se obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract”.

2. Intermedierea imobiliară, reglementarea din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorului

Activitatea de intermediere imobiliară a fost reglementată anterior prin Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorului (“Ordonanța privind protecția consumatorului”).

Astfel, conform prevederilor din Ordonanța privind protecția consumatorului, intermedierea imobiliară este activitatea de mijlocire a tranzacţiilor de vânzare-cumpărare sau de închiriere a imobilelor. Beneficiarul acestei activități este consumatorul, definit ca fiind „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Considerăm astfel că raportul dintre intermedierea prevăzută în NCC și intermedierea imobiliară din Ordonanța privind protecția consumatorului este cel de la general la special, reglementarea din NCC fiind una generală, iar cea din Ordonanța fiind o reglementare specială, doar pentru situațiile în care contractul intermediat este unul de vânzare-cumpărare, sau unul de închiriere a imobilelor, iar clientul îndeplinește condițiile legale pentru a fi considerat un consumator.

3. Părțile în contractul de intermediere

În terminologia folosită de NCC, părțile contractului de intermediere sunt intermediarul șiclientul. Intermediarul este partea care se obligă să găsească un cocontractant pentru clientul său pentru încheierea unui contract, iar clientul este partea beneficiară a activității prestate de către intermediar.

În raporturile dintre intermediar și părțile puse în legătură (client și terțul ce este identificat de intermediar), intermediarul acționează ca independent, așa cum se prevede expres în art. 2.096 din NCC, între acesta și părțile intermediate neexistând o relație de subordonare sau de prepușenie, contractul de intermediere

deosebindu-se astfel de contractul de mandat și contractul de comision Prin urmare, intermediarul este de regulă un profesionist al cărui obiect de activitate trebuie să aibă în vedere punerea în legătură a persoanelor care doresc să încheie o anumită categorie de contracte[1] și care trebuie să fie autorizat pentru desfășurarea unei astfel de activități. De altfel, în cazul intermedierii imobiliare, terminologia folosită pentru intermediar este cea de agenție imobiliară, si este definit ca fiind un operator economic, furnizor de servicii imobiliare, care acţionează în numele şi în interesul unor terţi, prin urmare o persoană fizică sau juridică ce acționează cu titlu profesional.

4. Obiectul contractului de intermediere

Obiectul contractului de intermediere este reprezentat de operațiunea juridică de intermediere. Sub aspectul naturii obligaționale a activității de intermediere, obligația asumată de către intermediar este aceea de a pune în legătură cealaltă parte din contractul de intermediere, clientul, cu un terț în vederea încheierii unui contract. NCC nu desemnează vreo categorie specială de contracte ce pot fi încheiate în urma activității de intermediere, rezultând o libertate absolută cu privire la desemnarea contractelor ce pot fi intermediate, cu respectarea bineînțeles a condițiilor de validitate a acestora.

Precizăm faptul că NCC condiționează nașterea unor raporturi juridice obligaționale stabilite printr-un contract dintre două părți (i.e. dreptul intermediarului la remunerație), de nașterea unor raporturi obligaționale străine, în care doar una dintre părțile contractului inițial, clientul, se obligă din nou, în fața unui terț.

5. Reprezentarea în contractul de intermediere

Ca regulă, așa cum e prevăzut expres prin art. 2.096 (2) din NCC, intermediarul este o persoană independentă față de părțile intermediate, rolul său fiind acela de a pune în legătură părțile intermediate, fără însă a participa la negocierea sau încheierea efectivă a contractului. Cu toate acestea, art. 2.102 prevede o derogare de la această regulă, pentru situația în care intermediarul a fost împuternicit expres să reprezinte părțile intermediate la încheierea contractului intermediat sau a altor acte de executare a acestuia.

Astfel, intermediarul poate reprezenta, atât clientul cât și terțul la încheierea contractului intermediat sau a altor acte de executare a acestuia. În această situație vor deveni aplicabile regulile de la mandatul cu reprezentare, creând premisele implicării juridice a intermediarului ca reprezentant al uneia dintre părțile

intermediate, acesta obligându-se să încheie respectivul contract pe seama părții reprezentate. Împuternicirea acordată intermediarului trebuie să respecte cerințele de formă impuse de actul juridic ce urmează a fi încheiat (art. 1.301 și art. 2013 din NCC)[2].

Considerăm că intermediarul poate reprezenta în același timp atât clientul cât și terțul identificat de către intermediar, sub condiția respectării art. 1.304 din NCC cu privire la dubla reprezentare.

Suntem de părere că și în cazul contractului de intermediere cu reprezentare, dispozițiile NCCprivind reprezentarea nu vor putea deroga de la regimul juridic al contractului de intermediere prevăzut de art. 2.096-2.102 din NCC. Astfel, intermediarul nu se poate prevala de alte dispoziții din NCC care reglementează reprezentarea (ex. art. 2.027 din NCC), care ar crea un regim juridic mai favorabil intermediarului decât cel reglementat de art. 2.096-2.102 din NCC.

6. Remunerația

Conform prevederii imperative prevăzute în art. 2.097 din NCC, intermediarul are dreptul la remunerație din partea clientului numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale.

Având în vedere cele de mai sus, putem spune că dreptul la remunerație în contractul de intermediere este stabilit sub condiția suspensivă a încheierii contractului intermediat. Suntem de părere că aceste prevederi din NCC ocrotesc un interes particular (cel al clientului), iar nerespectarea acestor prevederi este sancționată cu nulitatea relativă.

Și în ceea ce privește restituirea cheltuielilor efectuate pentru intermediere, putem constata prin interpretarea art. 2.098 din NCC că regula[3] este nerambursarea cheltuielilor, intermediarul având dreptul la restituirea acestora doar în cazul acest lucru a fost stipulat expres în contractul de intermediere.

În ceea ce privește cuantumul remunerației, alin. (2) al art. 2.097 din NCC, prevede că în lipsa convenției părților sau a unor prevederi legale speciale, intermediarul are dreptul la o remunerație în conformitate cu practicile anterioare statornicite între părți sau cu uzanțele existente între profesioniști pentru astfel de contracte.

Prin Ordonanța de Urgență nr. 79/ 2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (aprobată prin Legea 60/2012) pentru punerea în aplicare a NCC cu privire la contractul de intermediere s-a adus o completare art. 2.097. Așadar, potrivit prevederilor art. 1431 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a NCC, coroborate cu art. 2.010 alin. (3) din

NCC, dreptul la acțiune pentru stabilirea cuantumului remunerației intermediarului se prescrie odată cu dreptul la acțiunea pentru plata acesteia.

În cazul pluralității de intermediari, art. 2.099 din NCC stabilește în mod expres faptul că remunerația în cazul unei intermedieri realizate de către mai multe persoane având calitatea de intermediari, va fi stabilită indiferent de izvorul obligației – contract de intermediere comun sau contracte distincte pentru fiecare intermediar dar care au același obiect pentru activitatea de intermediere – dacă prin contractul de intermediere nu s-au stabilit condiții specifice, prin recunoașterea dreptului fiecărui intermediar la o cotă parte egală din remunerația stabilită global.

7. Obligația intermediarului de informare

Una dintre obligațiile intermediarului stipulate expres de către NCC este aceea de informare a terțului cu privire la avantajele și oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiția să nu prejudicieze în mod culpabil interesul clientului. Obligația astfel reglementată este în raport cu terțul și nu față de client, dar bineînțeles, fără a prejudicia interesele clientului.

Ordonanța privind protecția consumatorului instituie un regim specific al obligației de informare a intermediarului. Astfel, încă din faza  precontractuală  intermediarul (agenția imobiliară) are obligația de a informa clientul (consumatorul), în scris, corect, complet şi precis, cu privire la preţurile practicate în piaţă pentru tipul de imobil ce urmează a face obiectul intermedierii imobiliare, conform informaţiilor existente în baza de date a agenţiei imobiliare, deficienţe şi alte inconveniente cunoscute de agenţia imobiliară sau pe care în mod rezonabil putea să le cunoască, incluzând surse de zgomot, umezeală, poluare, miros, pericol de inundaţii sau surpări, organizarea în apropiere a unor manifestări populare periodice, istoricul terenului sau al clădirii, posibile dezavantaje ale vecinătăţilor, nivelul comisionului practicat de agenţia imobiliară, situaţia juridică a imobilului, nivelul estimativ al costurilor ce urmează să fie suportate de consumator, pentru obţinerea documentelor şi întocmirea actelor necesare încheierii contractului.

8. Obligația clientului de comunicare a încheierii contractului intermediat

Art. 2.101 prevede o obligație imperativă și pentru beneficiarul intermedierii, aceea de a-l informa pe intermediar cu privire la rezultatul negocierilor, anume dacă s-a încheiat sau nu contractul intermediat. Termenul pentru comunicare este de 15 zile de la data încheierii contractului, sancțiunea fiind aceea de dublare a remunerației cuvenite intermediarului, dacă prin contract nu se prevede altfel.

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru plata remunerației și a despăgubirii datorate de către client, considerăm că prescripția va începe să curgă la data la care intermediarul a cunoscut sau trebuia să cunoască încheierea contractului intermediat (art. 2.523 din NCC).