colectia regala de pictura

Palma Vecchio: Venus şi Amor (Castelul Peleş)

COLECŢIA R E G A L A DE PICTURĂSe cunoaşte prea puţin marea bogăţie de artă

pe care o constituie colecţia de picturi vechiadăpostită în palatele şi în castelele regale delaBucureşti şi dela Sinaia.

Acum aproape treizeci şi cinci de ani, biblio-tecarul Regelui Carol I, Leo Bachelin, publicaîntr'o luxoasă ediţie ilustrată, la editorul Braundin Paris, catalogul acestei colecţii în care operede primul ordin, unele din ele de provenienţăilustră, se găseau întrunite într'un impunător an-samblu, comparabil celor mai de seamă dintregaleriile streine.

Amatori şi specialişti au putut lua atunci cu-noştinţă de operele rare care se găseau în posesiaRegelui României, şi măcar unele din ele au şiintrat în repertoriile curente ale artei internaţio-nale. Greco în special, cu cele nouă tablouri,dintre care unele de o valoare unică, a interesatmai mult şi aproape nu e studiu consacrat acestuipreţuit maestru, în care picturile dela Bucureştişi dela Sinaia să nu se afle menţionate. Tinto-retto apoi, cu admirabilul Portret al lui MarcAntonio Barbara, sau Rembrandt, cu tabloul Ha-man implorând iertarea, care, recent, la Expoziţiaartei flamande şi olandeze dela Londra a trezitun interes deosebit, au oprit dela început atenţiaşi figurează adeseori în studii de specialitate dintrecele mai riguroase.

Dar cu toată această notorietate câştigată decâteva dintre operele mai importante ale galeriei,colecţia a rămas totuş ca si necunoscută, nu nu-

mai publicului, dar într'o bună măsură chiar spe-cialiştilor. In monumentala Istorie a artei italiene,de pildă, datorită lui Adolfo Venturi, nu se găsescmenţionate alte picturi din această colecţie, —atât de bogată totuş în artă italiană, — decât oMadonă a padovanului Marco Zoppo sau por-tretul amintit mai sus al lui Tintoretto. Şi e vorbade unul dintre cercetătorii pe sub ai cărui ochiau trecut aproape toate colecţiile de artă italianădin lume. Tablourile lui Greco chiar, atât de desamintite şi atât de preţuite de toţi specialiştii,nu s'ar putea spune că sunt mai bine cunoscute.Aproape în toate lucrările, începând cu operaastăzi clasică a spaniolului Cossio şi sfârşind cucărţi recente, picturile de la Bucureşti şi delaSinaia sunt citate în genere după catalogul luiBachelin, rareori cercetarea fiind împinsă până lasacrificiul unei călătorii în România şi până laconfruntarea cu operele însele.

O cercetare de aproape a acestei preţioasecolecţii ar putea duce, cu toate acestea, la desco-periri interesante. Ea ar pune din nou în circulaţie,pentru Istoria artei si pentru oamenii de gust,opere de mult uitate, care în secolul trecut aufăcut onoare câtorva dintre cele mai ilustre co-lecţii europene.

Căci galeria aceasta îşi are origini care merităa fi amintite. Constituită de defunctul Rege Carol I,ea provine în cea mai mare parte din achiziţionareaîn bloc a unui mare lot din colecţia Bambergde pe vremuri. Consul al Germaniei la Genova

I3o B O A B E D E G R Â U

şi la Paris, om de gust si colecţionar cu mână în posesia multor opere din colecţiile nu mai puţinnorocoasă, Bamberg isbutise să întrunească în vestite ale Mareşalului Soult si Marchizului decolecţia sa opere ce proveneau din galerii ce- Las Marismas, vândute la Paris. Regele Carol

Beata Angelico; întâlnirea Im Isus cu Magdalena după înviere (CasteJuJ PeJişor)

lebre. Achiziţionase o bună parte din faimoasaGalerie spaniolă a lui Louis - Philippe d'Or-leans, galerie ce figurase la Luvru şi fusese apoivândută la Londra în 1853. Şi isbutise a intra

avea să le adauge şi tablouri cumpărate ulterior.Dar lotul cel mai important, si tablourile celemai de seamă, rămân tot cele venite din colecţiaBamberg, valorând ea singură aproape cât un muzeu.

AL. BUSUIOCEANU: COLECŢIA REGALA DE PICTURA 131

Catalogul galeriei număra în 1898, 214 bucăţi,înfăţişând mai toate şcoalele vechi: italiană (91bucăţi), germană (15), flamandă şi olandeză (51),spaniolă (29), franceză (27), engleză (i). Suntoperele care alcatuesc astăzi Colecţia Coroanei,donaţie prin testament a defunctului rege. Descrie-rea lor e destul de îngrijit făcută de Bachelin. Daratribuirile sunt uneori greşite. Sunt în genere,atribuirile tradiţionale, împrumutate din cataloa-gele de vânzărişi din inventarelecolecţiilor de o-dinioară. Ele tre-buesc revizuite.Un studiu maiîntins pe care, cuînalta favoare aM. S. Regelui, îlpregătesc, va a-duce în aceastăprivinţă cercetă-rile şi documen-tarea necesară.P â n ă a t u n c i ,poate nu vor filipsite de interesaceste s u c c i n t enote, menite a damăcar o idee su-mară despre va-loarea cu t o t u lexcepţională a co-lecţiei de care estevorba.

ITALIENI

Pictura italie-nească îndeosebie bine reprezen-tată, prin numă-rul considerabilal tablourilor şiprin v a l o a r e amultora din ele.Mai toate şcoa-lele din sec. alXV-lea,alXVMeasi al XVII-leasunt înfăţişate, începând cu Florenţa, cu Veneţia,cu Roma, şi sfârşind cu şcoalele mai mici si maitârzii, genoveză, napoletană, siciliana. Opere maivechi de sec. al XV-lea sau mai noui decât alXVII-lea sunt puţine. Dar printre celelalte, numede primul ordin apar, cu picturi care merită înadevăr a fi semnalate.

Pentru a începe cu cea mai veche dintre toate,singura din secolul al XlV-lea şi totodată unadintre cele mai interesante prin discuţiile la carea dat naştere când pictura se găsea încă în Italia,

Tintoretto: Portretul lui Marc Antonio Barbara (Castelul Peleş)

iată icoana de altar înfăţişând pe Madona cu co-pilul, operă semnată Franco Bolognese şi datatădin 1312. E în adevăr de mâna acestui artist,cum au socotit-o vechii istorici Lanzi şi Rossini,sau semnătura ei e apocrifă, aşa cum cred Caval-caselle şi A. Venturi? Destule argumente ar dadreptate acestora din urmă. Pictura nu pare maimult decât opera vreunui artist anonim dinMarche. Dar ea rămâne preţioasă, chiar dacă

n'ar fi vorba de-cât de această di-ficilă controversălegată de numeleunuia dintre ceimai iluştri artiştiai Italiei medie-vale. Căci trebuiesă adaug că acestFranco Bolognesenu e altul decâtartistul pe c a r eDante însuşii po-meneşte \nDivinaCommedie, la r andcu Cimabue, cuGiotto şi cu Ode-risio pe care —spune Dante —Franco îl între-cuse în delicatulmeşteşug al mi-niaturii :

(— «O », — zisei[eu, - nu tu[eşti Oderis,

A Gtibiei fală[si-a acelei arte

Ce-o chiam' alu-[minare prin[Paris ţ»-

-«O, frate» — a[zis, — cartoa-[nele ce'mparte

Azi Franco Bolo-[nez sânt mult[mai bune.)

Trad. G. Coşbuc

O, dîssi lui, non şei tu OderisiL'onor d'Aggobbio, e l'onor di quell'arteChe alluminare chiamata e in Parisi?Frate, diss'egli, piu ridon le carteChe pennelleggia Franco Bolognese.

(Purgatoriul, XI, 79~-83)>

Dar dacă secolul al XlV-lea nu ni se înfăţişează cualtă operă decât aceasta, vom întâlni destule dinsecolii următori, ca să avem o înfăţişare multmai bogată şi mai completă a picturii italieneşti.

132 B O A B E D E G R Â U

Să mă opresc întâiu la Florenţa, deşi alte scoalesunt încă şi mai numeros reprezentate. BeatoAngelico stă însă aci în frunte, cu suavitatea luide inspiraţie si cu sufletul poetic pe care nici unalt artist nu-1 va mai înfăţişa, întâlnirea lui Isus cuMagdalena, icoana dela Pelişor, e numai aur şiarmonie diafană de roz, de gris şi verde tânăr.Nu ştiu de ce Bachelin o atribuise vreunuiadintre elevii maestrului de la Fitsole. Poate nu-mai existenţa altei icoane, identice, în Muzeulde la Sân Marc din Florenţa îl făcuse a aveaasemenea îndoeli. Dar argumentul n'are nici

celli. Operă florentină, de sigur, din a doua jumă-tate a secolului al XV-lea, datorită vreunui pictorformat în preajma lui Botticelli, plină de graţieşi de puritatea de linie care dau atâta farmecprimitivismului acestor quattrocentişti, dar fărăcanonul formal al lui Botticelli şi mai ales fărăacea subtilă morbideţe a expresiei, atât de uşorde recunoscut în Madonele şi în îngerii maestru-lui florentin. Pictura e totuş printre cele mai pre-ţioase ale colecţiei, prin francheţea liniilor şi acolorilor şi prin simplitatea graţioasă a compo-ziţiei ei tipică pentru maniera Quattrocentului.

Correggio: Cei paUu Evanghelicii (Castelul Peleş)

o însemnătate, căci aproape nu e pictură aacestui artist care să nu-ş i aibe replici tot demâna lui, risipite azi în toată lumea. Erauicoane preţuite, pe care oricine dorea să leaibă şi pe care pictorul trebuia adesea să le zu-grăvească de mai multe ori. Cea dela Sinaia edintre cele mai delicate şi mai bine păstrate.Colorile ei proaspete sunt parcă de ieri şivorbesc imediat de penelul fin, ca de minia-turist, al artistului cu suflet şi cu inspiraţie deSfânt.

Mai puţin sigură e atribuirea Madonei pe careBachelin o dă lui Domenico Veneziano şi încăşi mai problematică Madona cu copilul, într'uncadru rotund, trecută drept pictură a lui Botti-

Secolul al XVI-lea florentin e reprezentat încolecţie nu prin maeştrii cei mai mari, dar princâţiva artişti cari merită totuş atenţie. Astfel, oApariţie a Fecioarei, tablou modest, mai multschiţat, al lui Raffaellino del Garbo, şi apoi grupulacelor artişti de manieră, Rosso dei Rossi, Vasari,Bronzino, reflectând în picturile lor, deopotrivăpe Raffael şi pe Michelangelo. Sfânta Familie alui Rosso e poate dintre operele cele mai buneale acestui artist, după cum remarcabil e tabloulcu acela ş subiect al lui Vasari. Cât priveşte Veneracu. Adonis, atribuită lui Bronzino, — deşi numelelui Pontormo ar putea fi deasemenea pus în dis-cuţie, — e o reproducere în linii oarecum afec-tate, dar energice, a acelei celebre Venere a lui

AL. BUSUIOCEANU: COLECŢIA REGALA DE PICTURĂ 133

Michelangelo, reprodusă de aproape toţi eleviisăi: «Florentinii seîndrăgosteau de a-ceastă V e n e r a —spune un contem-poran — aşa c u mGrecii de odinioarăse îndrăgosteau deVenera lui Praxitel».

In sfârşit, pentrua încheia capitolulflorentin, să citez şidouă p i c t u r i maislabe, a lui CarloDoici şi a AgneseiDoici, opere de ins-piraţie dulceagă şicare pot arăta numaicât de epuizată eraforţa acestei scoale,o sută de ani dupămoartea lui Michel-angelo.

Siena, rivală gra-ţioasă a Florenţei, eînfăţişată mai re-strâns. Dintre celetrei tablouri pe carecatalogul colecţiei leatribuie lui Signo-relli, unul e cu si-guranţă al lui, o tă-bliţă lungă şi îngustăde icoană, înfăţi-şând într'o compo-ziţie continuă su-biecte r e l i g i o a s evariate. Sunt figu-rile de p u t e r n i c ăsiluetă, liniile vigu-roase si acea impe-tuozitate a mişcări-lor şi a atitudinilor,pe care le întâlnimîn oricaredinoperelea c e s t u i maestru.Celelalte două ta-blouri însă, mai e-n i g m a t i c e ca su-biecte, î n f ă ţ i ş â n dscene alegorice încontrast, — Pâgâ-nism şi Creştinism,—şi traducând poateterne din literaturatimpului, nu pot fide Signorelli, Sunt mai de grabă opere florentinesau toscane contemporane lui, pline de gustul uma-nist al timpului şi de sugestia antichităţii. Dar

Lucas Cranach: Vcnus cu Amor (Palatul Cotroceni)

Signorelli însuş dacă le-ar fi semnat nu le-ar fifăcut mai preţioasedecât sunt prin de-licateţea si vivacita-tea desenului şi prinnobleţea de stil cucare sunt concepute.

In aceeaş epocăne găsim şi cu celetrei tablouri pe carecatalogul colecţiei lenotează drept operede şcoală padovană.Unul din ele, greşitatribuit de Bachelinlui Squarcione, ernai p u ţ i n impor-tant. E o operă a-nonimă şi destul demodestă în care nup u t e m recunoaştemâna unui maestru.

Un al doilea însă,r e p r e z e n t â n d peMadona pe tronîntresfinţi, e l u c r a r e asemnată şi cu totulcaracteristică a u-nuia din elevii deseamă ai lui Squar-cione, Marco Zoppo,dela care nu ne-aurămas prea multepicturi. Tabloul dinColecţia Regala, cu-noscut de mult şidescris de Caval-caselle şi de AdolfoVenturi, conteazăîntre operele de ti-nereţe ale artistului,din vremea când a-cesta lucră încă înatelierul lui Squar-cione.

Cel de-al treileatablou, o Pietate, în-tr'un frumos cadrusculptat din epocă,p o a r t ă semnăturalui Mantegna şi data1465. Dar semnă-tura e probabil apo-crifă, căci picturanu are caracteremantegneşti. Pla-

stica figurilor nu e sculpturală, detaliile nu suntdestul de finite, iar peisagiul ca şi compo-ziţia întreagă nu arată acel gust arheologic atât


de caracteristic maestrului padovan. Asemănăriîsbitoare apropie tabloul mai degrabă de picturiînfăţişând acelaş subiect, ale lui Carlo Crivelli;şi s'ar putea cita dintre operele acestui artist oPietate din colecţia Crawshay din Londra, care eaproape o variantă a tabloului din Colecţia Regală.O serie întreagă de picturi cu acelaş subiect alelui Crivelli, vor permite dealtfel chiar datareaacestei opere destul de caracteristice.

Cu artiştii padovani însă, ca şi cu Crivelli, negăsim în resfrângerea de raze a Veneţiei. ColecţiaRegală nu are o altă şcoală italiană mai bine re-prezentată decât aceasta. Nu mai puţin decât 31

peisagiu venet. Bachelin, citind greşit semnăturalui Carpaccio, i-a pus la îndoială autenticitatea.Ea e însă în perfectă concordanţă cu formulelesemnăturilor obişnuite ale acestui maestru. E drept,tablourile nu sunt lipsite de unele stângăcii, mai cuseamă în ce priveşte redarea figurilor. Coloritulînsă, în care tonul brun roşcat domină, peisagiiletipice, ca şi maniera întreagă a picturilor, suntatât de apropiate de felul de a zugrăvi ai lui Car-paccio încât îndoiala cu greu ar putea fi admisă.Nu se mai poate ceti data care întovărăşea odatăsemnătura. Ar fi fost aici cu totul preţioasă. Eprobabil însă că avem aface cu tablouri de ti-nereţe ale maestrului şi n'ar fi de mirare, ju-

Rubens: Hercule cu leu] (Castelul PeSeş)

de tablouri, dintre care multe de dimensiuni mari,se găsesc adunate într'un ansamblu demn deoricare muzeu.

Unele din aceste tablouri, cum e Madona cucopilul, icoana de altar a lui Antonello da Messina,sunt deadrepul rarităţi. Operele acestui vigurosprimitiv, comparabil în realism şi în perfecţiatehnicei numai cu Flamanzii, sunt în genere pu-ţine. Cu atât mai preţioasă, această pictură dinprima lui perioadă de activitate, a cărei prove-nienţă cert controlată nu lasă nici o îndoialăasupra atribuirii.

Şi nu mai puţin preţioase, prin raritate ca şiprin valoare artistică, sunt cele două tablouri,dintre care unul semnat, ale lui Carpaccio: Vulcanfăurind aripi zeului Amor şi Cavalcadă într'un

decând după factură, să avem în ele cele maivechi tablouri ce se cunosc dela el.

Demnă de interes e deasemenea şi pictura dedimensiuni mari a lui Bonifazio Veneziano, înfă-ţişând, într'o largă perspectivă cu peisagiu şi ar-hitecturi, scena întoarcerii fiului risipitor, operă încare naivitatea încă primitivă a quattrocentistuluise amestecă cu gustul fastuos al artei Cinque-centului care începea.

Dar iată Cinquecentul însuş, cu încântarea luisensuală pentru peisagiu, cu coloarea concentratăşi grea parcă de nesfârşite amurguri adunate înea, şi cu poezia antică a ruinelor si a sceneloridilice, în bucata intitulată Scenă câmpenească, încare un concert de zei e închipuit în mijlocul uneiprivelişti arcadiene. Giorgione e aci prezent, dacă


nu cu propria lui mână, cel puţin cu spiritul săugraţios si sensual. Căci dacă un anume exces încolorit şi în aglomerarea de elemente a peisagiuluine-ar putea face să stăm în cumpănă, atmosferaîntreagă, gustul acestui peisagiu şi subiectul suntgiorgioneşti, după cum unele figuri, cu atitudinicaracteristice, amintesc deadreptul tablouri dincele mai cunoscute ale maestrului.

De Palma Vec-chio, colecţia nuposedă decât unsingur tablou, opânză de mari di-mensiuni înfăţi-şând pe Venus cuAmorîntr'unlargpeisagiu. E unadin operele mae-stre ale acestuiartist, un triumfal nudului în artalui şi al aceleiimaculate carna-ţii de ivoriu pecare uşoare um-bre roze o atingasemeni unor di-afane irizări. Ta-bloul provine dinvechea g a l e r i ed'Orleans si o re-plică a lui destulde cunoscută segăseşte în Mu-zeul Fiuwilliamdin Cambridge.

Dar iată-l peTizian însuş, cunu mai puţin detrei tablouri: oSfântă Familie,s o m p t u o s pre-zentată î n t r ' u ndecor cu peisa-giu, Moartea luiAbel, puternicăscenă dramaticăsub un cer defurtună, şi Sfân-tul Giroîam penitent, în mijlocul unui peisagiuimpresionant prin colorit si prin contrastele deluminozităţi şi umbre opace. Dacă în privinţacelui întâiu, îndoeli s'au ridicat, nu lipsite detemeiu, — coloritul mat şi oarecum palid al pic-turii pare a indica, în adevăr, mai degrabă o copieveche decât un original, — cel de al doilea e unpendant plin de forţă şi de vibraţie coloristică aacelei Ucideri a lui Abel, bine cunoscută, care segăseşte în Biserica S. Măria della Salute, dinVenezia. Cât priveşte al treilea tablou, în afară

Van Dyck: Prinderea lui Isus (Castelul Peleş)

de orice îndoială asupra autenticităţii, ar puteafigura alături de oricare din variantele aceluiaşsubiect datorite lui Tizian.

Să menţionez deasemenea Portretul unui prin-cipe italian, datorit lui Paris Bordone, Portretulunui senator veneţian, apoi, discutabil atribuit luiTintoretto, dar mai cu seamă acea operă de oexcepţională valoare care este Portretul lui Marc

Antonio Barbara,datorit lui Tin-toretto. F i g u r aaristocrată şi in-teligentă a patri-cianului v e n e -ţ i a n , pe carevom găsi-o şi laLuvru portreti-zată de Veronese,se detaşează cu og r a v i t a t e şi oforţă de expresieneîntâlnite decâtîn cele mai bunedin portretele ar-tistului veneţian.E o capodoperănu nu mai de ex-presivitate psiho-logică, d a r deconcentrare a e-fectelor p ic tu-rale, în sobrie-tatea adâncită acolorilor, în sim-plificarea maes-toasă a liniilor, înperfecta realizares t i l i s t i c ă a a-cestei figuri cared o m i n ă şi im-presionează prinrealitatea ei.

Veronese nulipseşte, dease-menea. E repre-zentat printr'untablou destul decaracteristic în-făţişând pe ludita

cu capul lui Holofern. O replică, variind întrucâtvaîn colori, se găseşte în galeria din Palazzo Rossodela Genova.

Jacopo Bassano vine apoi la rând, cu douăexcelente picturi în cea mai bună manieră: oMater dolorosa de un calm şi sobru colorit şi omare Răstignire, în care Bachelin avea dreptatea recunoaşte printre figuranţi profilurile lui Ti-zian şi Veronese.

O Glorie a Fecioarei, apoi, de Carlo Caliari,patru bucăţi mai mici cu subiecte mitologice, de

B O A B E D E G R Â U

Rembrandt: Botezul Sfântului Mauriciu {distrus în focul din 1933 dela Castelul Foişor)

Tiepolo, probabil schiţe pentru lucrări mai mari,şi o vastă Apoteozare a unui muzicant, de JacopoAmigoni, în gustul decoros şi afectat al secoluluial XVIII-lea, închee seria operelor de scoalăveneţiană atât de preţioase ale colecţiei.

Cu Bologna, şi ea reprezentată, ne întoarcempentru un moment la candoarea şi primitivismulQuattrocentului. Cei doi maeştri ai acestei scoaleîn secolul al XV-lea, Francesco Francia, pictorulmadonelor dulci si uşor gânditoare, si emululsău Loren^o Costa, sunt deopotrivă înfăţişaţi:cel dintâiu cu o Madonă tipică pentru maniera sa,al doilea cu o Sfântă Apoîlonie profil ându-se pefondul unui peisagiu cu verzui depărtări acvatice şiamintind figuri de femei familiare în picturile lui,

Apoi, deadreptul secolul al XVII-lea: GuidoReni întâiu, cu o Sfântă Magdalenă, care poatesă nu fie mai mult decât o veche copie după untablou al maestrului, Guercino, cu o replică dedimensiuni mari a tabloului cunoscut dela LuvruStigmatizarea S-tului Francisc, şi Pier FrancescoMola, al cărui tablou Agar şi Ismael, e trecut în

catalogul Bachelin drept operă bologneză ano-nimă.

Dar Quattrocento reapare încăodată cu o picturădeosebit de interesantă, în tabloul milanezuluiBramantino, înfăţişând Coborîrea în Mormânt.Studiile recente au pus din ce în ce mai mult învaloare operele acestui singular artist în careatâtea disparate influenţe — dela Mantegna şi Bra-mante până la Piero dei Franceschi şi până laLeonardo — s'au amestecat, îngăduindu-i totuş oexpresie atât de personală şi uşor de recunoscut.Tabloul din Colecţia Regală merită toată atenţia.Coloritul clar şi palid, asupra căruia patina tim-pului a pus ca un reflex de smalţ, aminteşte pePiero dei Franceschi; umbrele moi vorbesc deLeonardo, după cum raccourciul sugerează exem-plul lui Mantegna. Dar compoziţia solid conce-pută în linii largi şi viziunea antică a arhitecturilorcare alcătuesc fondul, ne arată totuş o operă dematuritate, zugrăvită desigur după ce artistullucrase la Roma.

Voiu nota apoi, tot printre operele de şcoală


milaneză, o Madonă cu S-tul Gheorghe de Luini,variantă a unui tablou cunoscut din colecţia ŞirFrederick Cook din Richmond, şi o pictură deCamillo Procaccini, artist minor în care recunoaş-tem eclectismul secolului al XVII-lea.

Ferrara apoi, şcoală de multiple influenţe con-topite în expresia câtorva artişti demni de luatîn seamă. Colecţia Regală ne înfăţişează câtevabucăţi care pot fi amintite: Un fragment defrescă de Giovanni da Sân Giovanni, pictor quattro-centist cu caractere încă arhaice, o Madonă deDosso Dossi, bogată în coloare şi trezind sugestiaVeneţiei vecine, şi două bucăţi mai puţin impor-tante ale lui Garofalo (una din ele copie din se-colul al XVII-lea).

Dar iată şcoala cea mai bogat reprezentată dupăcea veneţiană, Roma, cu Raffael în frunte, cu suitade urmaşi ai acestuia si ai lui Michelangelo, si cupictori din secolul al XVII-lea cari se străduescîncă a creeâ personal la umbra marilor maeştri.Sunt 18 tablouri, nu toate atât de importantecât cele ale Veneţienilor menţionaţi, dar intere-sante prin imaginea destul de coherentă pe careisbutesc să o dea despre această şcoală.

Două dintre bucăţile trecute în catalog subnumele lui Raffael, Adoraţia Magilor şi Madonnadel Passeggio nu sunt decât c6pii vechi, cea dintâiudupă tabloul cunoscut dela Vatican, cea de-a douadupă un original pierdut (încă o copie în galeriaBridgewater din Londra). Alte două bucăţi însăpot fi puse în legătură cu maestrul însuş, deşiatribuirea lor nu e încă în afară de orice îndoeli.Una din ele e o mică Pietate, de un clar şi tandrucolorit, nu strein de sensibilitatea lui Raffael.Profiluri, figuri şi draperii, amintesc maniera luiFra Bartolomeo. Detaliile sunt fugar zugrăvite sicu oarecare stângăcie. E poate un Raffael deprimă epocă, o tăbliţă de icoană, din vremeacând artistul se forma încă la Florenţa în preajmalui Fra Bartolomeo, şi ar putea fi comparată cu oaltă pictură ce i se atribuie lui Raffael, cu acelaşsubiect, în Muzeul Gardner din Boston, aceastadatată din 1505. A doua bucată, un remarcabildesen înfăţişând un Cap de Madonă, sau deSibilă, de un puternic profil aproape michelan-giolesc si de o mare fineţe de linii, nu s'arputea atribui decât perioadei celei mai bune amaestrului, vremea Madonelor şi Sibilelor luiromane.

Sebastiano del Piombo urmează apoi, cu un

Hobbema: Peisagiu (Castelul Peleş)

B O A B E D E G R Â U

tablou de mari dimensiuni înfăţişând un Miracol alFecioarei. Raffaello del Colle, elev al lui Raffaelşi al lui Giulio Romano, cu o bucată, Daniele daVolterra, cu trei bucăţi, printre care un excelentdesen pentru Coborîrea de pe Cruce dela Trinitâdei Monti*), Taddeo şi Frederico Zuccari, cu câteo bucată, — cel dintâiu cu o replică uşor modifi-cată a tablouluicunoscut din ga-leria Borghese dela Roma, Isus în-tre îngeri în mor-mânt, — şi Fede-rico Barocei, cuun Noii me tan-gere, de o fru-moasă şi r a r ăcompoziţie.

Secolul XVIIe reprezentat prinD o m e n i c h i n o(două b u c ă ţ i ) ,P i e t r o da Cor-tona, cu d o u ăstudii pentru fre-s c e l e executateîn Palatul Bar-berini din Roma,si Andrea Loca-telli, peisagist nulipsit de calităţi,în care gustul luiSalvator Roşa seamestecă cu in-f l u e n ţ e l e f l a -m a n d e (2 bu-căţi).

Ciclul cinque-centesc, atât delarg reprezentatîn c o l e c ţ i e , îlcompletează Par-ma, cu Correggioînsuş şi cu Parmiggiano. De cel din urmă nu sepoate menţiona decât o bucată destul de slabă,o dulceagă Madonă de un colorit artificial şi ne-consistent, dar Correggio e reprezentat prin douăbucăţi pline de farmecul sensual şi de graţia sub-tilă a acestui maestru. Una din eie e o schiţă înulei, mai mult un grisaille cu uşoare coloraturiparţiale, înfăţişând o închinare a păstorilor. Mi-nunatul arabesc al formelor, efectele voluptoasede clar-obscur, expresia spirituală a figurilor nulasă nici o îndoială asupra autorului. Celălalttablou, tot atât de caracteristic pentru manieraartistului, mai desvoltat însă şi finit, e o pictură

*) Un studiu amănunţit asupra tablourilor lui Danieleam publicat de curând îîi »Ephemeris Dacoromâna» voi. V:Daniele da Volterra e la storia di un motiva ptttorico.

Rembrandt: Haman implorând iertarea Esterei (Castelul Peleş)

înfăţişând pe Cei patru evangheliste, în atitudinivariate pline de fantezie. Eleganţa şi rafina-mentul liniilor sunt duse aici până la o afec-tare si o frivolitate care contrastează ciudat cusubiectul. Pictural însă, opera e de o rară calitateşi poate figura alături de lucrările bune ale acestuimaestru. Tabloul nu e semnat, însă poartă data,

care ne arată că evorba de o operăde tinereţe, 1521.

In sfârşit, tre-buiesc n o t a t escoalele mai pu-ţ i n importante,genoveză, napo-letană, siciliana,înfăţişate prin câ-teva picturi nul i p s i t e de in-teres.

Printre geno-vezi, un ar t i s tdin Cinquecento,Luca Cambiaso,cu un Portret alliberatorului Ge-novei, A n d r e aDoria;apoi Gio-vanni BernardoCarbone, cu altetrei Portrete demari dimensiuni,în care influenţeveneţiene se ame-stecă vizibil cuinfluenţa lui VanDyck; V a l e r i oC a s t e l l i , cu oSfântă Familieexcesiv de dulcesi m a n i e r a t ă ,BernardoStrozsi,cu două intere-

sante schiţe în coloare aplicată pe mătase ţesutăcu aur; şi un peisagiu de dimensiuni mici al IuiCarlo Antonio Tavella, artist mediocru lucrând îngustul lui Poussin şi al peisagiştilor flamanzi.

Dintre napoletani, numai doi artişti: MattiaPreti, cu o interesantă compoziţie înfăţişând oScenă din istoria lui Alexandru cel Mare, operăZugrăvită după cât se pare pentru Spitalul Cava-lerilor din Malta şi Salvator Roşa, cu un bun Pei-sagiu semnat, înfăţişând o cascadă într'o priveliştestâncoasă; alte două tablouri cu peisagii de porturi,suntsemnatetotcu numel e lui, dar nu î i pot a parţine.

Sicilienii, în sfârşit, Agostino, Filippo Tancredişi Giuseppe Paladini, cu lucrări variate şi de ovaloare mai modestă, reprezentând meşteşugulşcoalei lor în secolul al XVII-lea şi al XVIIÎ-lea.


G E R M A N I

Grupul maeştrilor germani e mult mai restrâns.Sunt cincisprezece tablouri de epoci şi scoalevariate, care, fără a putea rivaliza cu ansamblulatât de important al operelor de scoală italiană,înfăţişează totuş un mănunchiu demn de atenţie.

P r i n t r e celemai vechi şi maide preţ, trebuiemenţionată o Ma-donă cu copilul,pictură de o suavăşi gracilă expresi-vitate, pe care Ba-chelin o atribuiaproblematiculuimaestru Wilhelmdin Colonia delasfârşitul secoluluial XlV-lea. Pei-sagiul realist însăcare împodobeştefondul, amintindpictura flamandăde d u p ă V a nEyck, şi s t i l u lîn genere al a-cestei icoane, neindică o epocăceva mai recentă,prima jumătate as e c o l u l u i a lXV-lea. U n u imaestru anonimal şcoalei din Co-lonia din aceastăvreme îi putema t r i b u i pictura,dar unuia dintrecei mai îndemâ-nateci şi mai pă-trunşi de candi-dul m i s t i c i s maproape liric laacestei şcoli.

Şi tot unui pri-mitiv din secolulal XV-lea, mainaiv şi mai nedi-baciu, îi aparţine o Răstignire cu figuraţie nume-roasă şi cu arhaic fond de aur.

Apoi, Lucas Cranach cel bătrân, căruia cata-logul îi atribuie două picturi: o Tăere a ca-pului S-tnlui loan şi o Venera cu Amor. Dacăcea dintâiu nu e decât o copie veche sau olucrare de atelier, reproducând o cunoscută pic-tură a maestrului, cea de a doua e o operă auten-tică, semnată şi datată din 1520. E una din mul-tiplele imagini pe care pictorul le-a dat cu atâta

fermecătoare naivitate Zeiţei Amorului, amestecde spirit gotic şi de fantezie a Renaşterii, în care,alături de asemenea calităţi, preţueşti conştiincio-zitatea şi precizia tehnică atât de caracteristiceacestui maestru.

Diirer însuş nu e reprezentat în colecţie, darvreunui elev al său destul de abil i se datoreste

pictura înfăţişândRăpirea. Amymo-neei, reproducereamplificată a cu-noscutei gravuridatorită maestru-lui dela Niiren-berg. Tabloul eremarcabil p r i nfineţea peisagiu-lui şi prin colo-ritul nuanţat.

De elevi ai luiDiirer, apoi, şi demaeştri mai micidin s e c o l u l alXV I-lea, sunt altetrei t a b l o u r i :Sfânta Treimetexcelentă picturăde o v iguroasăplastică realistă şide o severa ger-manică expresie,datorită lui GeorgPenez, un Portretremarcabil princalităţi de desenşi prin efectul de-corativ al colori-lor, atribuit deBachelin lui Al-degrever, şiunaltPortret mai slab,pe care catalogulîl acordă lui Cri-stof A m b e r g e r ,dar care nu e de-cât o copie vechedupă o pictură deWolf Huber.

Morales: Pietate (Castelul Pelişor) Printre maeştriimai importanţi ai

Renaşterii, trebuie notat apoi Adam Elsheimer, în-făţişat prin două bucăţi, între care un excelentpeisagiu cu scena în miniatură a Samariteanuluimilostiv.

Urmează apoi câteva bucăţi de artişti din se-colul al XVII-lea, Jean Lingelbach, jean-HenriRoos, Abraham Mignon si un interesant portretal lui Mozart la doisprezece ani, amintind manieralui Greuze, de J. H. Tischbein.


Greco: Portret (Castelul Peleş)

FLAMANZI ŞI OLANDEZI

Un grup foarte important în colecţie îl constituiepicturile flamande şi olandeze. Sunt 51 de bucăţi,

în cea mai mare parte din secolul al XVI-lea şi alXVII-lea, multe deosebit de preţioase. Maeştride primul ordin, un Rubens, un Van Dyck, unRembrandt, nu lipsesc, iar unele din operele lor

AL, BUSUIOCEANU: COLECŢIA REGALA DE PICTURĂ 141

stau, prin valoare artistică, în fruntea colecţieiîntregi. Va fi destul poate să reamintesc tabloullui Rembrandt, Haman implorând iertarea, care ală-

atribuiâ lui Huber Goltzius cel bătrân, — poate fimenţionat: un Cristos în faţa lui Pilat, operăde un dur realism, dar de calitate mediocră, gân-

Velasquez: Portret (Castelul Peleş)

turi de Portretul lui Tintoretto şi de operele luiGreco din aceeaş colecţie ar putea singure facefaima oricărei galerii.

Secolul al XV-lea lipseşte aproape. Un singurtablou al unui maestru necunoscut, — Bachelin îl

dindu-ne la artiştii de seamă din această epocă.In schimb, secolul al XVI-lea e reprezentat prin

câteva bucăţi bune. Astfel, o delicată imagine aSfintei Magdalena de un autor necunoscut, poatefi menţionată numaidecât. E o reproducere sim-


plificată în detalii, dar cu multa măestrie execu-tată, a unei alte Magdalene din Museul delaBerlin, atribuită odinioară lui Quentin Metsys,astăzi trecută însă artistului neidentificat denumitMaestrul Magdalenei Mansî.

Quentin Metsys e absent, dar un artist destulde important din cercul său, Jan van Hemessen,e prezent cu o operă de bună calitate, un tablouînfăţişând Vocaţia S-tuîui Matei. E exemplarulcel mai remarcabil dintr'o serie întreagă de ta-

Teniers, fără a atinge calitatea acestuia, şi o pic-tură mai slabă a lui Frans Franc ken cel bătrân,înfăţişând Gloria Fecioarei.

Mult mai bogat e reprezentat secolul al XVII-lea,din care găsim opere înfăţişând scoale variate atâtflamande cât şi olandeze.

Printre Flamanzi citez întâiupejan Breughel,—Breughel de Velours, — reprezentat în colecţieprin două bucăţi foarte bune: un Peisagiu, înfă-ţişând Vara si Iarna, în calde tonuri închise care

Delacroix: Studiu pentru Barca lui Dante (Palatul Cotroceni)

blouri cu acelaş subiect —• trei dintre ele numaiîn Muzeul dela Viena, — zugrăvite de acestartist.

Dintre Olandezi, vom întâlni pe Antonis Moor,portretistul faimos, cu un sobru Portret al unuicavaler spaniol, şi pe italienizantul Frans Floriscare, într'o pictură de mici dimensiuni înfăţişândAlegoria Artei inspirată de Amor trădează su-gestiile, poate nu chiar ale artei lui Michelangelo,dar de bună seamă ale epigonilor acestuia con-temporani.

Apoi, din aceeas epocă, o Scenă de cârciumăflamandă, a lui Cornelis Molenaer, prevestind pe

ÎI amintesc pe Breughel cel bătrân, Breughel alţăranilor, şi un enorm Buchet de Flori, operă deadevărat maestru, foarte lăudată cu prilejul Ex-poziţiei Rubens care a avut loc la Bruxelles în1877, când a figurat alături şi cu alte bucăţi dinaceastă colecţie.

Apoi, o interesantă pictură de Gilles Sadeler,portretistul lui Mihaiu Viteazul, înfăţişând Halacea mare din Castelul Hrasin dela Praga; o Scenăde ţară de Teniers cel bătrân, în genul obişnuitacestui artist; şi o excelentă pictură de dimen-siuni, restrânsea lui Teniers cel tânăr, reprezen-tând Doi fumători.

AL. BUSUIOCEANU: COLECŢIA REGALĂ DE PICTURĂ 143

Dar iată-1 pe Rubens însuş, cu trei tablouride subiecte foarte variate. Dacă unul dintre ele,un mare Portret al Isabelei de Austria, regentă aŢărîlor-de-Jos şi protectoare a maestrului, e poatenumai o operă de atelier, în care mâna lui Ru-bens nu a intervenit până în detalii, celelalte douăînsă sunt lucrări asupra autenticităţii cărora nu neputem îndoi. Unul din ele, o interesantă schiţăîn grisaille, lucrată în moi tonuri fugare de brun,e un studiu pentru cunoscutele tablouri delaMunchen şi dela Prado înfăţişând O plimbare Ingrădină sau Grădina Venereî; şi în figurile schiţatese pot recunoaşte portretele artistului însuş, alsoţiei şi copilului său. Celălalt, o pictură de oimpresionantă forţă plastică şi de o unitate destil ireproşabilă, înfăţişează pe Hercnle in luptăcu leul. O varianta a aceleiaş scene se găseştela Potsdam şi pictura a fost reprodusă şi îngravură; dar chiar fără vreun indiciu în privinţaautorului, îndoială n'ar putea fi asupra lui Ru-bens, căci numai din mâna lui putea ieşi acestformidabil torso încordat şi această'inepuizabilă bo-găţie de tonuri, într'o pictură care e totuş aproapeun monocrom de brun roşcat.

Alături de maestru se aşează apoi elevul săucel mai de seamă, Teodor van Thulden, cu o pic-tură alegorică înfăţişând un Războinic încununatde Victorie. Arta lui Rubens e vizibilă şi în aceastăoperă. Van Thulden nu făcea decât să desvolteo schiţă a maestrului, păstrată astăzi la Belvedereîn Vîena. Coloritul e însă cam fad, ca şi realizareaîn genere, lipsită de căldura şi impetuozitatearubensiană. Pictura e totuş corectă şi nu fărăcalităţi decorative.

Van Dyck e însă aproape, cu lucrări care nefac să simţim din nou mâna unui maestru deseamă. Una din ele, o Flagelaţie, e un tablou rămasneisprăvit. Colorile sunt totuş vii şi amintescItalia; cealaltă e o reluare întrucâtva variată a ta-bloului dela Prado înfăţişând Prinderea lui Isus.E ca o isbucnîre de lumină, pâlpâitoare şi roşia-tică, în mijlocul unei învălmăşeli de forme ome-neşti şi al obscurităţii tragice care învăluescena.

Voiu menţiona apoi o excelentă Coborîre de peCruce, datorită unuia din elevii lui Rubens, Ge-rard Duffet, tablou remarcat odinioară la Expo-ziţia Rubens amintită; o schiţă mai slabă, apoi,atribuită de Bachelin lui Snyders; şi o Madonă, cuamintiri de Rubens şi Van Dyck, a lui PierreYkens, care a figurat şi ea, alături cu celelalte, laExpoziţia Rubens dela Bruxelles.

Olandezii sunt încă şi mai numeroşi. Să însemnîntâiu în treacăt un Portret fără calităţi excep-ţionale al lui Van Mierevelt, pentru a veni nu-maidecât la Rembrandt, ale cărui opere dau atâtapreţ colecţiei.

Unul din cele patru tablouri menţionate încatalog, Botezul S-tului Mauriciu, a fost pier-dut din nefericire în incendiul care recent a mi-

stuit Castelul Foişor dela Sinaia. Era o lucrare re-marcabilă în genul tablourilor lui Rembrandt cuscene în cadru de peisagii învăluite în clarobscur.fantastic. Din atmosfera nebuloasă a unei nopţipe care pale de lună o făceau şi mai enigmaticăscena se desfăcea violent luminată ca sub o proecţiemagică, printre vagi coloane şi turnuri disimulateîn negură. O ceremonie tainică, desfăşurându-seîn lumină selenară şi în învolburări romantice depoezie şi mister. Rembrandt din tablouri cunos-cute, din Samariteanul milostiv dela Berlin saudin Fuga în Egipt dela Haga, se putea simţi înaceastă pictură, poate nu cu toate marile lui ca-lităţi, dar cu inspiraţia şi atmosfera caracteristicăartei sale.

Un tablou mai mic, semnat cu iniţială şi datat1629, e modelul în uleiu al unei cunoscute gra-vuri înfăţişând Vestirea păstorilor. Pictat pe aramăşi alterat mult în coloare, tabloul a pierdut dincalităţile lui de odinioară, pe care gravura ne face săle bănuim; interesul său nu e mai mic însă închiar cronologia operei artistului, prin semnăturaşi prin data pe care le poartă.

O a treia bucată, de dimensiuni tot mici, e unCap de studiu, o figură de bătrân foarte familiarătipurilor rembrandtiene şî care, cu toată negli-jenţa aparentă a penelului, e o bucată de multăfineţe şi sensibilitate.

Dar opera cea mai importantă, putând fi pre-ţuită printre cele mai de seamă ale maestrului,e tabloul înfăţişând pe Haman implorând iertareaEsterei. De dimensiuni mari (2,37 m 1,90 m)şi de o măestrie de meşteşug care anunţă arta ma-relui olandez în perioada cea mai bună a creeaţiilorsale, tabloul e uimitor prin intensitatea dramaticăşi prin extraordinarul joc luminos al colorilor. Dinatmosfera grea de penumbră compactă, cele treifiguri care alcătuesc scena se detaşează în reflexulunei stranii lumini proiectată dintr'o parte. E oexplozie de aurituri, de sclipiri de pietre preţioaseşi de ape luminoase de mătăsuri, incandescenteparcă în vibraţia fină a nuanţelor. Estera, careconcentrează în mantia, în rochia şi în diadema eitot focul acestei splendori regale, domină tabloulcu expresia impenetrabilă şi neîndurată a judecă-torului. Moartea lui Haman e rostită în privirileei umbrite şi în gestul indicând refuz definitiv.La picioarele ei, vinovatul îngenunche umilit, învreme ce din umbră Ahasverus întinde asupralui sceptrul de aur indicând verdictul. Tulbu-rătoare viziune tragică, închegată din lumini fâl-fâitoare şi din umbre funebre. In opera întreagăa lui Rembrandt, câteva tablouri doar i se potcompara în acest gen, prin adâncimea de expresiedramatică şi prin nestimata calitate a materieiplastice, David şi Saul dela Haga şi poatecele două tablouri cu subiecte tot din istoriaEsterei, care se găsesc la Petrograd şi Moscova.Sunt dealtfel toate din aceeaş epocă de turmentatăşi arzătoare inspiraţie, din jurul lui 1660.


Alături de Rembrandt, şirul celorlalţi Olandezicare urmează apare numai ca o lungă suită deepigoni. Sunt totuş pictorii de peisagii şi scene«de gen» atât de cunoscuţi şi de preţuiţi înarta secolului al XVII-lea. Nu putem decât să-imenţionăm aici, deşi multe din picturile lor armerita a fi prezentate mai de aproape. Vom în-tâlni astfel, în afară de un Van den Eeckhout,elev al lui Rembrandt şi imitator al lui, opere deWouwerman, Cornelis van Poelenburgh, Jan Both,Ciaes Berchem,Karel Dujardin,Jan van Goyen,A l b e r t Cuyp,Hobbema (cudouă tablouri,dintre care unulsemnat, greşitatribuit de Ba-chelin lui Roelofde Vries) Cor-nelis de Wael,Roelof de Vries,Daniel Wynt-rack.

Din secolul alXVIIHea si alXlX-lea, tre-buiesc apoi no-tate picturi deJakob van Stry,Antonis Scho-onjans , Nic.van S c h o o r ,Van Huysum,Rachel Ruysch,Gerard van Spa-endronck şi Fr.M. O'Connell,care îmbogăţescnu numai în nu-măr de b u câ ţ isau în şcoli, Co-lecţia Regală dePictură. Reynolds: «La Robinetta» (distrus în

S P A N I O L I

Relativ restrâns, dar foarte omogen, e grupulde picturi spaniole care, provenind mai toate dingaleria lui Louis-Philippe, aproape nu numărăopere slabe sau lipsite de interes. Fără a maivorbi de tablourile lui El Greco, pe care Muzeeledin Spania chiar le-ar putea invidia, fiecare din-tre celelalte reprezintă artişti dintre cei mai de

seamă cari au ilustrat pictura spaniolă în seco-lii al XVl-lea şi al XVII-lea.

Din secolul al XV-lea nu putem însemnadecât o singură pictură, un Cristos binecuvân-tând pe Fecioara, tablou pe care Bachelin îl atri-buia lui Antonio del Rincon. Numele acestui artista dispărut azi din istoria pi cturii spaniole,' criticiineputându-i identifică nici o operă şi contestân-du-i chiar existenţa. Tabloul din Colecţia Regalănu e mai puţin interesant totuş, chiar sub acest ano-

nimat, şi poatefi numărat prin-tre operele re-marcabile, de unmist ic i sm atâtde sever, ale în-tâilor pictori deşcoală castillană.

Dar iată câtevapicturi de mae-ştri dintre ceimai importanţ idin secolul alXVI-lea, operede valoare nunumai p e n t r uaceastă colecţie,dar chiar pentruepoca lor de pro-venienţă: o Pie-tate de adâncăexpresivitate aDivinului Mo-rales, pe care nu-mai Greco îl vaîntrece în con-centrarea şi înmisticismul in-s p i r a ţ i e i ; unPortret al uneiDoamne nobile, deSanchez AlonsoCoello, pictorulatât de preţuitde contemporani,care continua înSpania genul por-tretistic al fla-mandului Anto-

nis Moor ; o Fugă în Egipt, de Juan Fer -nandez Navarreto, remarcabilă întru totul prinrealism şi vigoare de expresie; si o Glorie a Fe-cioarei, de o graţie leonardiană, a pictorului andaluzJuan de Juanez.

El Greco e însă artistul cel mai numeros re-prezentat în colecţie. Cele g tablouri ale sale,unele de dimensiuni mari, pot dă o idee largă desprepersonalitatea atât de originală şi de moderna aacestui pictor. Câteva din aceste tablouri nu suntunice. Sunt variante ale altor picturi răspândite

focul din 1932 dela Castelul Foişor)

AL. BUSUIOCEANU: COLECŢIA REGALĂ DE PICTURA 145

prin diverse colecţii. Greco şi-a multiplicat astfelcele mai multe din operele sale. Dar interesulacestor variante, care toate sunt de propria samână, e că nu sunt niciodată identice şi că,Zugrăvite la intervale, caracterizează prin stil epocidiverse în activitatea artistului.

Vom găsi astfel în colecţia dela Sinaia, o re-luare a celebrului tablou reprezentând MartiriulSfântului Mauriciu dela Escorial, greşit întitulatăde Bachelin Cei patruzeci de mucenici. De dimen-siuni cu mult reduse faţă de pictura din Spania şimodificat în amănunte, tabloul din Colecţia Regalăe o opera mai târzie a artistului, când şi stilul sicoloritul său se transformaseră. La Escorial, eraîncă amintirea Veneţiei în colorile puternice deprofundă clara rezonanţă, după cum era poateurma trecerii lui Greco prin Roma, în expresiasculpturală şi grandios monumentală a concepţiei.La Sinaia, aceeaş imagine se atenuează în to-nurile gris ale viziunii de mai târziu a artistului,iar formele însele, mai lungite şi oarecum maifluide, anunţă o transformare care avea să meargăatât de departe în operele târzii ale pictorului.Cristos cu Crucea e deasemenea o variantă târzieprintre multiplele reproduceri ale acestui subiectieşite din mâna lui Greco şi îşi găseşte asemănaremai cu seama într'un cunoscut tablou din fostacolecţie Beruete din Madrid. Un tablou mic, apoi,înfăţişând pe Isus luîndu-sî rămas bun dela Măria,minunat prin frumuseţea poetică a inspiraţiei şiprin neîmitabilul joc expresiv al mâinilor, e, înacelaş chip, reproducerea unei teme favorite apictorului, ca şi bucata înfăţişând Sfânta Familie,de o graţie expresivă care trezeşte amintirea luiCorreggîo. Menţionăm apoi tabloul înfăţişând peS- tul Martin călare, reproducere a unei picturisemnate, astăzi în colecţia Wiedener din America,şi un Sfânt Sebastian de epocă târzie, cunoscutdeopotrivă şi din alte exemplare.

Trei picturi însă ale mestrului, în colecţiadela Bucureşti şi dela Sinaia, au o valoare deose-bită chiar în ansamblul operelor lui Greco. Unadintre ele e o mare compoziţie înfăţişând închi-narea păstorilor, într'un decor fantastic, iluminatde iradieri violente de lumină, scena se încheagăparca din pâlpâirile ciudate ale unei viziuni mi-stice, în care elementele terestre se amestecă, seşterg şi apar iarăşi în limbile de foc ale uneiviziuni cereşti. E arta lui Greco, încă nu ajunsăla ultima expresie a misticismului sau, dar adâncstrăbătută de neliniştile şi căutările spirituale aleacestui artist cu gândire de ascet. Scena înfă-ţişată e cunoscută din câteva variante carese găsesc risipite prin diverse muzee şi colecţii(Toledo, Valencia, Roma, New-York). Tablouldela Bucureşti însă e cel mai important şi singurulsemnat. E fără îndoială prototipul celorlalte, iarstilul îl arată a f i o opera de epocă timpurie, sigurdinainte de 1600.

O a doua pictură, căreia nu i se cunoaşte nici

o variantă, remarcabilă cu totul prin colorit şiprin sensibilitatea aproape modernă cu care ezugrăvită, înfăţişează Logodna Fecioarei, E o mag-nifică viziune de albastruri, de griuri şi de gal-benuri, un adevărat studiu de tonuri şi valoricromatice, care trezeşte apropieri de pictura luiCezanne. Cossio presupunea a fi un tablou zu-grăvit odinioară pentru biserica Spitalului Cari-tăţii din Illescas (lângă Madrid), pereche a altuitablou care se găseşte încă în acea biserică, înfă-ţişând pe S~tul Hildefons. Cercetarea pe care amputut-o face însă la Illescas chiar nu confirmăaceastă ipoteza. Nici dimensiunile tabloului şi nicimaniera sa nu au vreun raport cu picturile deacolo. Bucata dela Sinaia e din ultimii ani ai luiGreco, din perioada cea rnai ardentă şî mai spiri-tualizată a creaţiei sale, când artistul ajunsese a-şiconcentra expresia nu numai în mistica religioasăa inspiraţiei, dar şi într'o adevărată mistică acolorilor, fâlfâitoare, pure, dematerializate.

Un ultim tablou al lui Greco, e un impresionantPortret pe care Bachelin îl identifica greşit cuDiego Covarrubias, prietenul ilustru al artistului.Personagiul, bătrân şi de aristocrată înfăţişare, nuse regăseşte în niciunul din portretele cunoscuteale lui Greco. Pictura e de un colorit extrem desobru şi de o delicateţă de nuanţe care o aşeazăîntre operele de cea mai înaltă calitate ale arti-stului. E, poate, modelul desăvârşit al artei saleportretistice şi, e fără îndoială, tot o opera dinultimii săi ani de activitate.

Un tablou de Luis Tristan, reprezentând Cobo-rîrea S~tului Duh, ne înfăţişează apoi şi şcoalalui Greco, prin elevul cel mai important al maes-trului. Pictura e o imitaţie chiar, a tabloului luiGreco dela Prado înfăţişând acelaş subiect. Inamestecul de realism vulgar însă şi de manieraimitată după maestrul său, e ceva hibrid care îlclasează pe acest pictor printre artiştii de cate-gorie minoră.

Dar va trebui să menţionez încă, în afară deun tablou anonim înfăţişând O familie de cerşetori,operă tot din secolul al XVII-lea, o pictură dedimensiuni mari şi de un puternic efect de clar-obscur, datorită lui Ribera, înfăţişând Lupta luiHercule cu Centaurul (un tablou mai mic auacelaş subiect, în Muzeul dela Budapesta); treitablouri apoi, atribuite lui Zurbaran, dintre careunul înfăţişând Viziunea unui cavaler călugăr, deo deosebită calitate coloristică; alte două, cutotul remarcabile, aparţinând neîndoelnic lui Ve-lasquez: unul, un Portret al Cardinalului Galii,semnat şi amintind în coloare, în compoziţieşi în maniera portretul faimos al lui Inocenţiual X-lea, din Galeria Doria Pamfilîj dela Roma,celălalt, tot un Portret, de dimensiuni mici şide o foarte bună execuţie în tonuri de brunînchis o a treia pictură, încă şi mai mică, în-făţişând un Cavaler călare, a fost greşit atribuitălui Velasquez si aparţine probabil şcoalei sale.


Apoi, o mare Concepţiune, zugrăvită în calde şiviguroase tonuri, atribuită lui Antonio de Pe-reda; un Cristos la stâlp de Alonso Cano, de oforţă realistică şi de o calitate în execuţie carepun această lucrare printre cele mai de seamăale pictorului; două tablouri de Murillo, o Con-cepţiune a Fecioarei, în genul celorlalte zugrăvitede artist şi o curioasă scenă reprezentând Inven-ţiunea desenului, în care colorit şi tehnică se întrecîn fineţe; o sumbră pictură a lui Valdes Leal,înfăţişând Capul S-tului loan pe tipsie, şi o mag-nifică Viziune a Magdalenei, operă de adânc co-lorit şi de ferventă inspiraţie a lui Jose Antolinez.

F R A N C E Z I

Şcoala franceză, în sfârşit, întruneşte dease-menea un mănunchiu de picturi, destul de inte-resante.

In fruntea lor, si prin vechime şi prin valoareartistică, trebuie să punem Portretul lut Caro/ alIX-leat care se poate atribui lui Francois Clouet.E o operă de mare fineţe de desen şi de un aristo-crat colorit în care domină negrul aurit al veştmin-telor şi verdele închis al fondului. Un al doileaPortret, atribuit tot lui Clouet, nu e mai puţinpreţios în delicateţea aproape miniaturistică cucare e lucrat.

Câteva bucăţi din secolul al XVII-lea se adaugăapoi, cu calităţi variate. Cea mai remarcabilă e,fără îndoială, Femeia lăptând, a lui Simon Vouet.De un realism familiar şi de o tehnică viguroasăcare aminteşte pe Caravaggio, pictura exceleazămai cu seamă prin plastica forte a figurilor şiprin francheţa coloritului. Calitatea alburilor, ro-şului brun şi albăstruiul veştmintelor femeii eîn adevăr excepţională. O Alegorie în gust clasicşi de un colorit cald indică apoi prezenţa luiNicolas Poussin. E singurul tablou din colecţiece i se poate atribui, căci o a doua bucată, de di-mensiuni foarte mari şi reprezentând un Peisagiude pădure, e opera celuilalt Poussin, Gaspard,elevul şi fiul adoptiv al maestrului. Nu lipseştenici Claude Lorrain, cu un caracteristic Peisagiuitalian, presărat de ruine clasice şi de mici scenebucolice. E o bună bucata a artistului, spre deo-sebire de un alt peisagiu mai mic, pe nedreptatribuit acestui pictor. De notat apoi şi o mică

Scenă anecdotică, o petrecere întreruptă de so-sirea unei scrisori, excelentă pictură de gen, cufrumoase calităţi de colorit, datorită lui Jean deBoulogne.

Cât priveşte secolii al XVIII-lea şi al XlX-lea,în afară de o serie de zece picturi decorative înfă-ţişând pe panouri de piele gofrată, scene galantecu păstori şi păstoriţe, picturi pe care Bachelinle atribuia arbitrar lui Lancret, merită a fi men-ţionate trei tablouri de Greuze: Un pastel repre-zentând pe Mozart copil, un remarcabil portretal muzicantului Gluck şi o candidă figură deFată în rugăciune, în gustul sentimental şi dulcecare eră obişnuit acestui pictor. Apoi două schiţeîn colori ale lui David, înfăţişând una, Triumful luiAchile, cealaltă, pe Andromaca lângă cadavrul luiHector, bucăţi în care reminiscenţele clasice se valo-rifică prîn amploarea inspiraţiei si prin strălucireaintensă a colorilor. Cea de a doua e dealtfel schiţadefinitivă a tabloului foarte cunoscut, cu acesttitlu. Să menţionez apoi şi un Portret al lui Mira-beau de pictorul mai puţin cunoscut Joseph Boze,amintind o bucată tot de el din Muzeul Carnavalet.

In sfârşit, dintre moderni, un Ary Scheffer,un Hendrik Scheffer (Portretul ecvestru al luiLouis Philippe d'Orleans, proprietarul de odinioarăal celor mai multe din tablourile Colecţiei), şiun excelent Delacroix, studiu de detaliu pentruBarca lui Dante dela Luvru.

Incendiul care a distrus de curând CastelulFoişor a suprimat, odată cu bucata lui Rem-brandt menţionată, şi singurul tablou de şcoalăengleză ce se găsea în colecţie, o delicată picturăplină de nuanţe şi de fragede tonuri a lui Rey-nolds, înfăţişând subiectul cunoscut, La Robinetta.Eră una din picturile la care Regele de azi ţineamai mult şi ea împodobea odaia sa de lucru.Pierderea e de sigur însemnată. Din fericire însă,în afară de cele două tablouri, nici una din cele-lalte opere vechi ale colecţiei n'a fost atinsăîn această tristă împrejurare. Au pierit mai cuseama opere moderne, care vor putea fi mai uşorînlocuite. Dragostea de artă şi pasiunea de colec-ţionar a Suveranului însă nu vor întârzia, de sigur,să sporească patrimoniul atât de preţios al acesteicolecţii, care constituie azi una din mândriile ţării.

AL. BUSUIOCEANUClişeie * Fotopress»

Fr. Clouet: Carol IX, regele Franţei (Palatul Coiroceni) Fotopresa

colectia regala de pictura

Education