cererile de valoare redusa
DESCRIPTION
Proceduri judiciareTRANSCRIPT
PROCEDURA CU PRIVIRE LA CERERILE DE VALOARE REDUSA
1. Precizări preliminare
Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă reprezintă una dintre
noutăţile legislative introduse prin NCPC “în contextul modernizării
procedurilor speciale în scopul clarificării rapide şi eficiente a situaţiilor
litigioase”[1].
Dispoziţiile cuprinse în Cartea a VI-a, Titlul X, art. 1025-1032 din NCPC (Legea
nr. 134/2010 republicată în Monitorul Oficial nr. 542 din 3 august 2012) au
preluat aproape fidel Regulamentul Parlamentului European şi al
Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu
privire la cererile cu valoare redusă[2], aspect care prezintă relevanţă din
două considerente:
- pe de o parte, Regulamentul se aplică direct doar în ceea ce priveşte cauzele
transfrontaliere[3] al căror obiect nu depăşeşte valoarea de 2000 euro, fără a
se lua în considerare dobânzile, cheltuielile şi alte costuri; de altfel, art. 1 din
Regulament menţionează expres faptul că procedura europeană cu privire la
cererile cu valoare redusă este pusă la dispoziţia justiţiabililor ca o alternativă
la procedurile prevăzute de legislaţiile statelor membre;
- pe de altă parte, dată fiind noutatea acestei proceduri în dreptul intern, dar
mai ales caracterul său atipic[4] chiar şi în contextul modificărilor substanţiale
aduse procesului civil în general, Regulamentul şi jurisprudenţa generată de
acesta ar trebui să fie un important punct de referinţă în interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1025-1032 din NCPC.
Noua procedură se distinge prin accesibilitate (presupunând utilizarea unor
formulare tipizate – formular de cerere, formular tip pentru completarea şi/sau
rectificarea formularului de cerere şi formularul de răspuns – care cuprind
informaţii clare privind completarea fiecărei rubrici, astfel încât procedura este
la îndemâna oricărui justiţiabil, fără a fi obligatorie reprezentarea prin
avocat[5]), simplitate (întrucât este de regulă o procedură scrisă, care numai
în mod excepţional implică înfăţişarea părţilor) şi celeritate (etapele derulării
1
procedurii în primă instanţă fiind stabilite detaliat, în funcţie de poziţia
procesuală a părţilor, cu specificarea termenelor în care trebuie îndeplinite
actele de procedură şi a sancţiunilor incidente în cazul nerespectării acestora).
În ciuda acestor avantaje, reglementarea procedurii cu privire la cererile de
valoare redusă ridică o serie de probleme de interpretare, începând chiar cu
domeniul de aplicare, cu consecinţe asupra intereselor justiţiabililor care vor
face uz de acest mijloc procesual, cu atât mai mult cu cât hotărârea pronunţată
se bucură de autoritate de lucru judecat.
2. Domeniul de aplicare
Legiuitorul instituie două criterii pentru determinarea domeniului de aplicare
al procedurii cu privire la cererile de valoare redusă:
a) valorea maximă a cererii poate fi de 10.000 lei[6], menţionându-se expres că
nu se iau în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri
accesorii (art. 1025 alin. 1 NCPC);
b) exceptarea materiilor[7] prevăzute la alin. 2 (fiscală, vamală sau
administrativă, precum şi în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte
sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice) şi respectiv alin. 3 (starea
civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din
raporturile de familie; moştenire; insolvenţă, concordatul preventiv,
procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane
juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii;
închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având
ca obiect plata unei sume de bani; arbitaj; atingeri aduse dreptului de
proprietate privată sau altor drepturi care privesc personalitatea).
Aşa cum s-a remarcat în doctrină[8], textul art. 1025 alin. 1 NCPC este
susceptibil de două interpretări diferite: fie procedura este aplicabilă tuturor
cererilor de chemare în judecată al căror obiect este evaluabil în bani sub
pragul de 10.000 lei, indiferent că sunt cereri personale, reale sau mixte; fie
procedura este aplicabilă numai în cazul cererilor prin care se urmăreşte
2
valorificarea unui drept de creanţă al cărui obiect are o valoare de maxim
10.000 lei.
Deşi există argumente de text în sprijinul celei de-a doua interpretări[9],
credem că dacă legiuitorul ar fi urmărit limitarea aplicării procedurii speciale
doar la cererile având ca obiect valorificarea unui drept de creanţă al cărui
obiect are o valoare de maxim 10.000 lei, ar fi menţionat expres acest aspect
aşa cum a făcut-o în cazul procedurii ordonanţei de plată (art. 1013 NCPC) sau
în cazul cererilor soluţionate în primă şi ultimă instanţă la judecătorie (art. 94
pct. 2 NCPC corespunzător actualului art. 1 alin. 1¹) – ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus.
De altfel, Regulamentul vizează inclusiv “cererile neevaluabile în bani”[10] atât
în partea reglementară, respectiv art. 5 alin. 5 (unul dintre puţinele texte care
nu a fost preluat în normele interne)[11], cât şi în cuprinsul formularelor din
anexe:
- astfel, în instrucţiunile de completare a formularului de cerere reclamantului i
se solicită să precizeze dacă cererea are ca obiect o sumă de bani şi/sau alt
caracter (nu este evaluabilă în bani), de exemplu livrare de mărfuri, iar în
această ultimă situaţie reclamantul trebuie să indice valoarea estimativă a
cererii, precum şi dacă doreşte să introducă în subsidiar o altă cerere de
daune-interese, dacă cererea iniţială nu poate fi soluţionată;
- de asemenea, în certificatul privind hotărârea pronunţată în cadrul procedurii
europene cu privire la cererile cu valoare redusă, la pct. 4.3 intitulat conţinutul
hotărârii, se face distincţia clară între cererile având ca obiect plata unei sume
de bani şi cele având un caracter neevaluabil în bani;
- chiar şi Ministerul Justiţiei[12] a preluat odată cu formularele din Regulament
distincţia între cererea evaluabilă în bani (pct. 3.1 din formularul de cerere) şi
cererea neevaluabilă în bani (pct. 3.2).
În concluzie, chiar dacă sintagma utilizată de legiuitorul român în art. 1025-
1032 din NCPC (“valoarea cererii”) nu este cea mai fericită, nefiind corelată cu
modificările introduse în ceea ce priveşte competenţa materială (care vizează
“valoarea obiectului cererii”[13]), având în vedere modelul legislativ comunitar,
3
dar mai ales scopul acestuia, credem că trebuie să prevaleze interpretarea
potrivit căreia procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică
tuturor cererilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora
nu depăşeşte 10.000 lei.
Susţinem opinia exprimată în doctrină[14] potrivit căreia “au caracter
patrimonial atât cererile care au ca obiect plata unei sume de bani ori
obţinerea altui bun, cât şi cererile care, deşi nu tind în mod direct la obţinerea
unei valori patrimoniale, decurg dintr-un raport juridic cu caracter
patrimonial”. Prin urmare, deşi cu siguranţă marea majoritate a cererilor
întemeiate pe această procedură vor avea ca obiect plata unei sume de bani, nu
este exclusă posibilitatea aplicării acesteia în cazuri precum executarea unui
contract sau predarea unui bun mobil, cu observarea limitării valorice impuse
de lege.
3. Caracterul facultativ al procedurii
3.1. Nici în această privinţă legiuitorul român nu s-a îndepărtat de modelul
comunitar, acordând reclamantului posibilitatea de a alege între procedura
specială şi procedura de drept comun (art. 1026 alin. 1 NCPC).
Pe lângă caracteristicile principale expuse anterior (accesibilitate, simplitate şi
celeritate), care reprezintă totodată şi avantajele procedurii speciale faţă de
cea de drept comun, trebuie luate în considerare şi aspecte precum:
a) timbrajul – potrivit art. 28 din titlul IV al Legii de punere în aplicare[15] a
NCPC, în procedura cererilor de valoare redusă dacă valoarea obiectului
acestora nu depăşeşte 2000 lei taxa de timbru este de 50 lei, iar dacă
depăşeşte această valoare, taxa de timbru este de 150 lei, pe când în procedura
de drept comun cererile se timbrează la valoare, conform art. 2 alin. 1 din
Legea nr. 146/1997, astfel încât costurile sunt mult mai ridicate din acest punct
de vedere[16];
b) admisibilitatea probelor – dacă în procedura de drept comun, sunt
adminisibile orice probe, în condiţiile generale prevăzute de art. 255 NCPC, în
procedura specială se face referire doar la înscrisuri, putând fi încuviinţate alte
4
probe doar dacă administrarea acestora nu necesită cheltuieli disproporţionate
faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale
(art. 1029 alin. 9 NCPC);
c) posibilitatea exercitării căii de atac în privinţa cererilor privind creanţe
având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv –
hotărârea pronunţată potrivit procedurii speciale este supusă numai apelului la
tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare (art. 1032 alin. 1 NCPC), în
vreme ce procedura de drept comun prevede că cererile privind creanţe având
ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv se soluţionează
de judecătorie “în primă şi ultimă instanţă” (art. 94 pct. 2 NCPC corespunzător
actualului art. 1 alin. 1¹ – această prevedere a fost criticată chiar de la
introducerea sa prin Legea nr. 202/2010, fiind semnalată inclusiv
contradicţia[17] cu art. 1032 alin. 1 NCPC);
d) momentul punerii în executare a hotărârii – hotărârea pronunţată în primă
instanţă potrivit procedurii speciale este executorie de drept (art. 1030 alin. 3
NCPC), iar exercitarea apelului nu suspendă executarea silită, aceasta putând
fi dispusă de instanţă numai dacă sunt respectate cele două condiţii cumulative
impuse de art. 1032 alin. 2 NCPC (depunerea unei cauţiuni de 10% din
valoarea contestată şi dovedirea unor motive temeinice), spre deosebire de
regula de drept comun, potrivit căreia exercitarea în termen a apelului
suspendă executarea hotărârii pronunţate în primă instanţă (art. 468 alin. 5
NCPC).
3.2. Deşi legiuitorul se referă doar la opţiunea între procedura cu privire la
cererile de valoare redusă şi procedura de drept comun, în situaţia în care
reclamantul are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constând în obligaţia de
plată a unor sume de bani care nu depăşesc 10.000 lei şi care rezultă dintr-un
contract civil, va avea la dispoziţie şi procedura ordonanţei de plată[18] (art.
1013-1024 NCPC). Deosebirea cea mai importantă între cele două proceduri
speciale vizează efectele hotărârii de respingere sub aspectul autorităţii de
lucru judecat: în vreme ce încheierea de respingere a cererii de ordonanţă nu
împiedică introducerea unei noi cereri (art. 1020 NCPC), hotărârea prin care se
respinge cererea de valoare redusă evocă fondul pretenţiei[19] deduse
judecăţii.
5
În acest sens, în doctrină[20] s-a arătat că atunci când “ordonanţa de plată este
respinsă sau admisă în parte, pentru partea de creanţă nerecuperată creditorul
va putea formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun ori va
putea uzita de procedura specială a cererilor de valoare redusă”.
3.3. Pentru a asigura efectiv posibilitatea reclamantului de a opta între între
procedura cu privire la cererile de valoare redusă şi procedura de drept
comun, legiuitorul a prevăzut caracterul interşanjabil al cererii de chemare în
judecată, reglementând ambele ipoteze:
a) dacă reclamantul a introdus cererea potrivit dreptului comun, cel mai târziu
până la primul termen de judecată va putea solicita în mod expres aplicarea
procedurii speciale (art. 1026 alin. 2 NCPC, reglementare care este în
concordanţă cu art. 204 NCPC privind modificarea cererii de chemare în
judacată);
b) dacă cererea nu poate fi soluţionată potrivit procedurii speciale, instanţa îl
informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage
cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun (art. 1026 alin. 3
NCPC).
Astfel de situaţii, în care nu este posibilă aplicarea procedurii speciale, pot
apărea atunci când valoarea obiectului cererii depăşeşte valoarea de 10.000 lei
sau atunci când cererea se înscrie într-una din materiile exceptate de lege (art.
1025 alin. 2 şi 3 NCPC); deşi nu credem că restricţia impusă de art. 1029 alin.
9 NCPC (privind încuviinţarea probelor a căror administrare nu necesită
cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau
a cererii reconvenţionale) ar trebui privită ca o condiţie de adminisibilitate a
procedurii, ci mai degrabă ca o recomandare, şi în această ipoteză ar fi
oportună soluţia de judecare a cererii potrivit procedurii de drept comun.
Soluţia de judecare a cererii potrivit dreptului comun a fost preferată celei de
respingere adoptată în cazul ordonanţei de plată în considerarea autorităţii de
lucru judecat a hotărârii pronunţate în procedura cu privire la cererile de
valoare redusă.
6
7
PROCEDURA DE SOLUTIONARE A CERERILOR DE VALOARE REDUSA. CALEA DE ATAC
Procedura cu privire la cererile de valoare redusă reprezintă un nou mijloc
procesual, introdus prin art. 1025-1032 din NCPC (Legea nr. 134/2010
republicată în Monitorul Oficial nr. 542 din 3 august 2012) ca o alternativă la
procedura de drept comun şi la cea a ordonanţei de plată pentru soluţionarea
cu celeritate a litigiilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora
nu depăşeşte 10.000 lei şi nu vizează materiile exceptate de lege (art. 1025
alin. 2 şi 3 NCPC).
Fiind o preluare a Regulamentului Parlamentului European şi al
Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu
privire la cererile cu valoare redusă[1], noua procedură prezintă un
caracter atipic faţă de concepţia tradiţională a procesului civil român,
întemeiat pe principii precum citarea părţilor şi oralitatea.
1. Procedură contradictorie scrisă
Deşi art. 1029 alin. 1 NCPC instituie regula de principiu potrivit căreia
procedura este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu,
legiuitorul nu exclude de plano citarea părţilor, ci precizează în alin. 2 cazurile
în care aceasta se poate dispune: dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar
(dată fiind formularea extrem de permisivă şi obişnuiţa instanţelor de a aborda
cu maximă prudenţă procedurile care nu implică înfăţişarea părţilor, este de
presupus că, cel puţin la început, în multe situaţii se va opta totuşi pentru
citare) sau la solicitarea uneia dintre părţi, cu precizarea că refuzul instanţei se
motivează în scris şi nu poate fi atacat separat.
Procedura presupune utilizarea unor formulare pretipizate, aprobate prin
Ordin al Ministrului Justiţiei[2], respectiv formularul de cerere (art. 1028 alin.
2 NCPC), formularul pentru completarea sau/şi rectificarea formularului de
cerere (art. 1028 alin. 4 NCPC) şi formularul de răspuns (art. 1029 alin. 4
NCPC). Fiecare formular cuprinde instrucţiuni detaliate privind modul în care
8
trebuie completat, iar rubricile sunt concepute în aşa fel încât să acopere toate
elementele necesare pentru justa soluţionare a cauzei (respectiv identificarea
părţilor, valoare pretenţiei, indicarea probelor, etc.) şi să asigure respectarea
principiului contradictorialităţii.
Instanţei îi revine rolul de a verifica completarea corectă de către părţi a
formularelor, de a le solicita informaţii sau înscrisuri suplimentare, de a
asigura comunicarea formularelor către părţi, cu menţionarea termenelor în
care au obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile procesuale (de regulă 30 de zile de
la primire[3]) şi a sancţiunilor nerespectării acestora (sancţiunea specifică[4]
fiind soluţionarea cauzei în raport cu actele aflate la dosar – art. 1030 alin. 2
NCPC).
Dacă în Regulament instanţa trebuie să comunice actele de procedură către
părţi într-un termen de 14 zile[5], legiuitorul român a preferat sintagma deja
consacrată în procedurile urgente, respectiv “de îndată” ( art. 1029 alin. 3 şi
alin. 5 NCPC).
2. Etapele procedurii în primă instanţă
Procedura debutează cu depunerea sau trimiterea de către reclamant a
formularului de cerere însoţit de copiile de pe înscrisurile de care înţelege să
se folosească (art. 1028 alin. 1-3 NCPC) la judecătoria competentă teritorial,
conform regulilor de drept comun.
Urmează o etapă administrativă, similară celei de verificare şi regularizare a
cererii de chemare în judecată prevăzută la art. 200 NCPC, instanţa putând
solicita reclamantului să completeze sau să rectifice formularul de cerere în
termenul stabilit în acest sens, a cărui nerespectare atrage sancţiunea anulării
cererii (art. 1028 alin. 4 şi alin. 5 NCPC). Deşi este de departe cel mai
important termen[6] din procedură, legiuitorul nu a făcut nicio referire la
durata acestuia, sens în care pot fi luate ca punct de reper două texte:
- fie art. 1029 alin. 8 NCPC, potrivit căruia termenul în care părţile trebuie să
răspundă la solicitarea instanţei de a furniza mai multe informaţii nu poate
depăşi 30 zile de la primirea comunicării – dispoziţia vizează însă etapele
9
ulterioare ale procedurii;
- fie art. 200 alin. 2 NCPC, potrivit căruia reclamantul trebuie să facă
completările sau modificările dispuse de instanţă în termen de cel mult 10 zile
de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii – prevederea de
drept comun fiind aplicabilă în tăcerea normei speciale.
Instanţa procedează la comunicarea către pârât a formularului de cerere
completat corect şi a copiilor de pe înscrisurile depuse de către reclamant,
precum şi a formularului de răspuns (care nu este obligatoriu, fiind permisă
utilizarea oricărui alt mijloc adecvat – art. 1029 alin. 4 NCPC), cu menţiunea de
a-l completa şi depune/ trimite în termen de 30 de zile de la primire, sub
sancţiunea soluţionării cauzei în raport cu actele aflate la dosar (art. 1030 alin.
2 NCPC). Actele depuse de pârât se comunică reclamantului (după caz,
formular de răspuns, cerere reconvenţională, înscrisuri).
Dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, reclamantul trebuie să
completeze formularul de răspuns şi să-l depună/ trimită în termen de 30 de
zile de la primirea acesteia, sub sancţiunea soluţionării cauzei în raport cu
actele aflate la dosar (art. 1030 alin. 2 NCPC).
Cererea reconvenţională ridică însă mai multe probleme, începând chiar cu
definirea acesteia, care în dreptul intern (“pretenţiile pe care pârâtul le are în
legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic
sau strâns legate de aceasta” – art. 209 alin. 1 NCPC) este mult mai largă decât
cea din Regulament (“cerere rezultată în urma aceluiaşi contract sau fapt pe
care s-a bazat cererea principală”[7]).
Din redactarea art. 1029 alin. 7 NCPC (“cererea reconvenţială care nu poate fi
soluţionată în cadrul prezentei proceduri întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute la art. 1025 NCPC, va fi disjunsă şi judecată potrivit dreptului
comun”), rezultă că se aplică aceleaşi reguli ca şi în cazul cererii introductive
(pragul valoric şi exceptarea materiilor prevăzute de lege), soluţie raţională
având în vedere faptul că şi în procedura specială cererea reconvenţională nu
reprezintă altceva decât o veritabilă cerere de chemare în judecată. În ceea ce
10
priveşte forma pe care trebuie să o îmbrace cererea reconvenţională, deşi
Regulamentul face trimitere expresă la dispoziţiile privind formularul de
cerere[8], în dreptul intern s-a omis acest aspect, astfel încât în doctrină[9] s-a
exprimat opinia potrivit căreia aceasta ar trebui să îndeplinească cerinţele de
drept comun privind cererea de chemare în judecată (art. 209 alin. 3 coroborat
cu art. 194 NCPC); în opinia noastră, considerentele exprimate anterior
pledează pentru redactarea cererii reconvenţionale potrivit formularului de
cerere specific acestei proceduri.
Totodată, deşi legea internă nu face nicio trimitere la procedura administrativă
de verificare şi regularizare a formularului de cerere reconvenţională, aşa cum
face Regulamentul[10], pentru identitate de tratament juridic, apreciem că ar
trebui aplicate dispoziţiile art. 1028 alin. 2 NCPC.
3. Probaţiunea
Legiuitorul român menţionează expres ca mijloace de probă doar
înscrisurile[11], în vreme ce Regulamentul oferă mult mai multe posibilităţi:
depoziţii scrise ale martorilor, ale experţilor sau ale părţilor, obţinerea de
probe prin videoconferinţă sau prin intermediul altor tehnici de comunicare
(art. 9 alin. 1), expertiza sau proba cu martori (art. 9 alin. 2).
Mărul discordiei îl constituie însă restricţia impusă de art. 1029 alin. 9 NCPC,
potrivit căruia “nu vor fi însă încuviinţate acele probe a căror administrare
necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în
judecată sau a cererii reconvenţionale”; formularea imperativă a textului,
dublată de negaţie, pare a sugera că se instituie o condiţie specifică de
admisibilitate a probelor, similară celei din procedura ordonanţei de plată (art.
1020 alin. 1 şi 2 NCPC).
Chiar dacă de regulă tocmai natura transfrontalieră a litigiului determină
creşterea costurilor legate de administrarea probelor, norma corespondentă
din Regulament are mai degrabă caracter de recomandare[12] (“instanţa
trebuie să opteze pentru cele mai simple şi mai puţin oneroase mijloace de
obţinere a probelor”).
11
Drept urmare, considerăm că procedura cu privire la cererile de valoare redusă
permite administrarea oricăror mijloace de probă, dar implică o observare mai
atentă a principiului proporţionalităţii[13], cu atât mai mult cu cât acesta îşi
găseşte aplicarea şi în privinţa acordării cheltuielilor de judecată[14]; de altfel,
în procedura internă singurul mijloc de probă care ar putea intra sub incidenţa
acestui text este expertiza judiciară.
4. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa
Art. 1030 alin. 1 NCPC prevede un termen de 30 de zile de la primirea tuturor
informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală pentru ca instanţa
să pronunţe şi să redacteze hotărârea care va cuprinde una din următoarele
soluţii:
- anularea cererii, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de timbrare a cererii sau în
cazul nerespectării termenului stabilit de instanţă pentru completarea sau
rectificarea formularului de cerere (art. 1028 alin. 5 NCPC);
- respingerea cererii, dacă reclamantul nu îşi dovedeşte pretenţiile[15];
- admiterea cererii, hotărârea fiind executorie de drept (art. 1030 alin. 3 NCPC)
spre deosebire de regula de drept comun (art. 633 NCPC).
În privinţa acordării cheltuielilor de judecată, art. 1031 alin. 2 NCPC face o
nouă trimitere la principiul proporţionalităţii, acestea putând fi cenzurate de
instanţă în două situaţii: dacă nu au fost necesare procesului sau dacă sunt
disproporţionate faţă de valoarea cererii.
5. Calea de atac
Potrivit art. 1032 alin. 1 “hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la
tribunal, în termen de 30 zile de la comunicare”; soluţia corespunde celei din
dreptul comun, cu excepţia cererilor privind creanţe având ca obiect plata unei
sume de bani de până la 2000 lei inclusiv care sunt de competenţa în “primă şi
ultimă instanţă” a judecătoriei (art. 94 pct. 2 NCPC).
Prin derogare de la dreptul comun însă (art. 468 alin. 5 NCPC), exercitarea
apelului nu suspendă executarea silită, aceasta putând fi dispusă de instanţă
12
numai dacă sunt respectate cele două condiţii cumulative impuse de art. 1032
alin. 2 NCPC: depunerea unei cauţiuni de 10% din valoarea contestată şi
dovedirea unor motive temeinice.
Întrucât nu există nicio prevedere specială în privinţa judecării apelului,
urmează a se aplica regulile de drept comun, îndeosebi cele privitoare la
citarea părţilor (art. 475 alin. 2 NCPC).
6. Concluzii
Procedura cu privire la cererile de valoare redusă se distinge prin accesibilitate
(presupunând utilizarea unor formulare tipizate care cuprind informaţii clare
privind completarea fiecărei rubrici), simplitate (fiind de regulă o procedură
scrisă, care numai în mod excepţional implică înfăţişarea părţilor) şi celeritate
(etapele derulării procedurii în primă instanţă fiind stabilite detaliat, în funcţie
de poziţia procesuală a părţilor, cu specificarea termenelor şi a sancţiunilor).
În plus, noua procedură prezintă şi alte avantaje demne de luat în considerare,
precum taxa de timbru fixă şi într-un cuantum mai redus decât în procedura de
drept comun şi caracterul executoriu de drept al hotărârii primei instanţe,
independent de exercitarea apelului.
Date fiind premisele de ordin legislativ, revine practicii judiciare rolul de a
dovedi în ce măsură noua procedură specială răspunde dezideratelor în
vederea cărora a fost instituită: eficientizarea soluţionării cererilor de valoare
redusă şi degrevarea rolului instanţelor de judecată.
13