1

VViiccttoorr RRăăzzmmeerriiţţăă

CCĂĂTTUUŞŞEELLEE

MMAANNCCUURRTTIIZZĂĂRRIIII

EDITURA NICO

2

Victor Răzmeriţă

CĂTUŞELE MANCURTIZĂRII

3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a

României

RĂZMERIŢĂ, VICTOR

Cătuşele mancurtizării/ Victor Răzmeriţă -

Târgu-Mureş: Editura Nico, 2009

I.S.B.N. 978-973-1947-85-3

I. Băciuţ, N. (Ed.)

II. Cătinean, Lăcrămioara (Pref.)

Coperta de Nicolae Băciuţ

EDITURA NICO

TÂRGU-MUREŞ,

str. Ilie Munteanu nr. 29

Apărut 2009

Copyright © Victor Răzmeriţă 2009

Toate drepturile rezervate

Lector Nicolae Băciuţ

Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ

Format 16/61x86, Coli tipo 9

Tiparul executat la

S.C. INTERMEDIA GROUP S.A.

Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr.57

România

4

Victor Răzmeriţă

CĂTUŞELE

MANCURTIZĂRII

EDITURA NICO

5

Prefaţă

Motto: “Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume

şi fiinte, asemenea lui Dumnezeu.”

( Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)

Având un nume predestinat, Victor,

însemnând victorie, şi Răzmeriţă, sugerând

revoltă, aşa cum autorul însuşi îl tălmăceşte, prin

scrierile sale se răzvrăteşte împotriva a tot ceea ce

a mutilat şi mutilează sufletele şi conştiinţa

românilor dintre cele două ape – Prut şi Nistru.

Încă de timpuriu, a avut parte de experienţe

dure ale vieţii, pe măsura dârzeniei şi a puternicei

sale personalităţi, fiind militar în cadrul Flotei

Militare Maritime a fostei URSS - experienţă care

l-a marcat profund - şi apoi, confruntându-se cu

ostilităţile din “iadul sovietic” dar şi cu

mentalităţile oamenilor. Reuşeşte să facă faţă

provocărilor existenţiale, remarcându-se prin

curaj, demnitate, credinţă, inteligenţă,

înţelepciunea de a decanta “binele de frumos” şi

minciuna de adevăr, calităţi care îi înnobilează

întreaga fiinţă. Totodată, el este motivat să

6

exceleze în tot ceea ce face de dorinţa de a

răsturna prejudecăţile îndreptate împotriva

moldovenilor: “... fiind tot timpul printre primii la

toate însă ca moldovean eram tot timpul umilit şi

ţinut de prost şi de camarazi şi de ofiţeri, tot

timpul trebuia să demonstrez că suntem o naţiune

demnă de respect şi gândim bine şi corect.”

(Naufragiul) Pe Victor, îl întâlnim aproape de fiecare dată

în scrierile lui, el fiind unul din personaje, fie

răzvrătindu-se şi blestemându-şi soarta nefericită,

fie făcând haz de necaz: “...măi cuţulache, măi,

noi suntem fraţi, şi eu sunt câine, numai că după

anul naşterii, dar avem aceeaşi soartă cânească şi

vagaboandă, numai că a mea e mai blestemată şi

mai chinuitoare, cu gânduri apocaliptice şi mă

ţine în ghearele ei, cum ţine păianjenul o muscă”

(Morţii ne-au furat votca?). Viaţa îi este o

crâncenă luptă cu soarta, luptă în care îşi

mobilizează toate resorturile interioare. “Destinul

nu poate fi schimbat. I te poţi opune doar. De

fapt, în aceasta şi constă măreţia omului – a se

opune, a lupta împotriva destinului”(E oare

leacul nebunilor însurătoarea ?). În fiecare

nuvelă, eseu sau roman, sunt presărate frânturi ale

7

sufletului său. Doar exprimându-se la persoana

întâi, îşi poate descrie viu şi intens frământările,

sentimentele, emoţiile, exact aşa cum le simte şi

cum le trăieşte, dezvăluind în acelaşi timp

profunzimea propriei personalităţi. Propria-i

viaţă, cu intensitatea trăirilor, îi este izvor de

inspiraţie. Şi-atunci, acest destin tumultos i-o fi

oare blestem sau binecuvântare?

Încercările grele ale vieţii i-au stimulat forţa

creatoare şi l-au pregătit pentru misiunea de a

descătuşa sufletele şi minţile mutilate decenii la

rând de dogmele sovietice şi de a le înalţa spre

valorile supreme ale omenirii. Această misiune

apostolică o începe cu “Moda lui Skaraoţki”, un

volum de esuri-nuvele publicat de curând la

Chişinău şi continuată de Cătuşele mancurtizării,

în care dezvăluie cu mult curaj şi îndrăzneală,

cumplite adevăruri pe care puţini dintre noi le

cunosc şi mulţi ar dori să nu fie niciodată ştiute.

Fiind la debutul său literar, după drumul

iniţiatic pe care l-a străbătut în tumultoasa-i

existenţă, eu îi prevăd lui Victor Răzmeriţă un

drum presărat cu stele asemeni Căii Lactee.

LĂCRĂMIOARA CĂTINEAN

8

CUVÂNT ÎNAINTE

Fiind copil de vreo cinci anişori, eu cu

fratele mai mare cu un an şi câteva luni ca mine

ne jucam cu focul în ograda părintească,

aprinzând bucăţi de peliculă de pe seră, găsite pe

râpă mai la vale de gospodăria noastră. Arzând

pelicula, picura cu tot cu flacără sfârâind frumos

şi magic pentru noi. O aruncam în sus arzând sau

o roteam cu o satisfacţie de copii, chiar dacă ne

mai cădea peste mâini şi rămâneam fripţi de ni se

lua cu tot cu piele. Era totuşi ca o minune pentru

noi acel sunet vâjâit care îl scotea flacăra căzând

jos.

A venit regretatul tată, care nu avea şcoală, dar

o inteligentă înnăscută şi… ne-a răsturnat bucuria

în scârbă. Şi-a scos cureaua şi după o chelfăneală

bună la fund lăsând urme care aveau menirea de a

face din noi sfinţi şi nu criminali, ne-a aşezat jos

în faţa lui şi a început aspru să ne dojenească.

- Anafura şi închinarea mamei voastre de

potlogari! Sunteţi buni numai de făcut rele ca

dracii. Dacă, Doamne fereşte, aprindeaţi saraiul

sau casa?

9

A luat apoi un bob de grâu de jos pe care

mama aruncase mâncare la orătănii dimineaţă şi

ni l-a arătat nouă.

- Vedeţi aici bine, parcă este o faţă de om?

- Îhî... Zisem noi smiorcăind şi sughiţând de

plâns. Printre lacrimi se vede mai bine, dar în

cealaltă mână mai vedeam şi cureaua pusă în

două cu care ne-a otânjit. Cum să nu vedem şi

înţelegem totul?

- E chipul mult-pătimitului nostru pentru ale

noastre, ale oamenilor păcate, Isus Hristos. Să-i

semănaţi Lui la suflet, la chip, la minte şi la fapte

bune. Să nu ajungeţi în viaţă nişte golani sau

bandiţi ţinându-vă numai de rele, dar oameni mari

şi cu carte. Pentru asta v-am ,,sfinţit” eu cu

cureaua mea, de a vă băga minte în cap şi tămădui

nătângia pentru totdeauna. Aţi înţeles, băieţii

tatii?

- Ţăles. Zisem noi în limba noastră de copii,

dând ambii din cap şi suspinând din adâncul

măruntaielor.

Această lecţie sfântă şi părintească ni s-a

filmat pentru totdeauna pe pelicula memoriei

noastre, chiar de atunci nu înţelegeam mai nimica

din cele auzite. I-am pus lecţia la inimă şi în

10

prezent cred că i-am îndeplinit dorinţa arătând la

chip, minte şi suflet a om în toată legea şi nu o

oarecare satană comunistă care îmi cere viaţa şi

societatea de a mă transforma în animal, lichea,

lepădătură, trădător de neam pentru a fi în rând cu

turma şi a trăi mai bine, crezând numai în stomac.

Însă viaţa sătulă de animal a omului omoară

amintirile, remuşcările, adică omul din om şi dă

prioritate animalului şi astfel devenim nişte bestii

ce luptăm pentru supravieţuire. Acuma sufletul

tatălui meu de acolo de sus cred că se bucură de

mine că fratele a luat drumul ticăloşeniei şi mă

duşmăneşte din simplu motiv că sunt mai deştept

ca el şi îmi face diferite pacoste de parcă chiar a

devenit omul dracului şi se luptă cu mine de a-mi

afecta imaginea şi a mă domina material, am

dormit şi pe sub garduri, dar în faţa prostiei lui nu

m-am închinat şi resemnat.

Deci, ajuns în clasa şaptea, m-am

îndrăgostit prima oară de o colega de clasă şi am

început să-i dedic poezii. Atunci în mine a încolţit

visul de a deveni poet şi scriitor. Am cercat să

public versuri şi chiar parcă şi-a vârât dracul nu

numai coada, ci şi corniţele şi nu am avut nicio

izbândă de am bătut la sute de uşi ale scriitorilor

11

timp de 15 ani. În anul 2000, m-a lovit o dragoste

diavolească în care am ars ca în cazanul

vrăjitoarelor timp de şase ani şi care m-a ţinut în

faţa ştreangului de era mai să alunec în el. Astfel,

am trecut la proză şi am scris un roman-fapt, de

200 pagini A-4, care stă în sertar, iar mai departe

am început să scriu nuvele, dând astfel sens vieţii

mele plină de peripeţii şi accidente. Actul creaţiei,

ca şi actul vieţii, trezeşte o poftă soră cu setea de

a trăi supravieţuind după un naufragiu care chiar

şi l-am avut în armată, apoi naufragiind în

furtunile vieţii am găsit în artă colacul de salvare

de a mă ţine pe linia de plutire a vieţii. Deci fiind

creator veritabil, mă înalţ pe mine şi înalţ şi pe

alţii chiar din morminte, aducându-le tainele lor

în prezent. Aceasta probabil a fost chemarea lui

Dumnezeu de a-mi împlini destinul şi a mă

împăca cu el aşa dur cum îmi este, însă luptând şi

nu a mă lăsa condus de el şi voia viiturii a tot

felul de întâmplări.

Tot prin prieteni profesori cercam să

public câtuşi de puţin şi nu-mi reuşea. Îndemnat

de tatăl unui prieten şi fost coleg de lucru, criticul

literar Lazăr Ciobanu, în vârstă, care toată viaţa

lui a fost vânat de KGB-işti de au rămas şocaţi el

12

şi cu soţia după ce mi-au citit nuvelele vreo 25 şi

se uitau la mine ca la un nebun ce îmi încrucişez

sabia inteligenţei cu satana comunistă. Îmi

prevesteau viitorul că am să ajung cel mai mare

scriitor din ţară, dar totuşi mă priveau ca pe un

sinucigaş. Astfel am ajuns la redactorul Victor

Ladaniuc care, după ce i-am povestit şi arătat

toate scrierile mele, a hotărât ca s-o începem cu

nuvelele. A început să mi le redacteze de pe data

20 noiembrie 2007 până pe data de 15 decembrie

2008, dar tot se temea să nu înfunde puşcăria cu

mine şi-mi tăia ca în curechi din texte. I-am spus

că iau totul asupra mea. Astfel cu mult greu şi

mari emoţii, amânări de azi pe mâine, într-o zi de

marţi 17 februarie 2009 am scos eu din pachet

cartea editată ,,Moda lui Skaraoţki” în prezenţa

redactorului, scriitorului Gheorghe Ciocoi şi a

câtorva persoane care au contribuit la editarea

cărţii.

Scopul acestei cărţi este să sublinieze

marile lecţii morale care pot fi învăţate uşor şi să

fie ajutoare practice pentru suflete în vremuri de

grea încercare în societatea noastră comunistă. Să

arate plinătatea dragostei lui Dumnezeu pentru a

ne deschide ochii minţii şi ai sufletului şi de a-i

13

îndrepta spre El pentru a vedea purul Adevăr

stând neclintiţi în faţa tuturor ispitelor ca stânca

de piatră în faţa valurilor mării, de care suntem

loviţi zi cu zi şi clipă de clipă noi, basarabenii.

Pentru a lumina partea bună a omului şi a pune

lacăt părţii rele sau ale animalului care există în

fiecare din noi oamenii, dar mai exact ale

demonului din noi, care ne strecoară picături de

otravă în sufletele noastre când vrem să facem un

bine, pentru a merge pe calea adevărată a vieţii

îmbrăcaţi în harul lui Isus şi nu al lui Skaraoţki,

fiindcă aceasta şi este taina sacră a vieţii noastre.

Cine a citi să înţeleagă, scrie în Sfânta

Scriptură, iar noi, oamenii, suntem mesagerii

Tatălui Ceresc şi, dacă nu ne îndeplinim datoria

pentru care am venit pe astă lume, săvârşim mare

păcat. Valoarea omului însă se stabileşte după ce

este el, adică cu caracter, inteligent, înţelept,

luminat şi liber în toate şi în gândire, cu sentiment

moral şi patriotic. Nu după ce pricopseală are

agonisită şi furată după cum cred majoritatea

societăţii noastre şi chiar e în modă la noi şi că

învăţătura este o stricare de minţi şi foarte

periculoasă pentru societatea în care trăim, adică

demonică, ce consideră calităţile omului defecte

14

şi animalitatea calitate. Am demonstrat că

inteligenţa divină şi gândirea omului este puterea

puterilor nu prostia omului care gândeşte cu

puterea muşchiului, a funcţiei şi a avuţiei sale.

Cei de la conducere luptă pentru scopul

egoist de a domina şi, ţinându-ne în bezna

neştirii, de a frânge mulţimile chiar şi cu ajutorul

necuraţilor şi al morţilor, folosind toiagul fricii,

sărăcia materială pentru a ucide bogăţia spirituală

din intelectuali şi biciul groazei ca să facă din

înţelepţi nişte ciumaţi care trebuie excluşi, izolaţi

din societate sau nimiciţi, fiindcă pentru ei sunt

periculoşi că le descoperă adevărata lor faţă, iar

din ceilalţi nişte oameni întunecaţi la minte şi cu

caractere de căţei ascultători, dar nu mai mor

robii când vor stăpânii, iar Dumnezeu tot timpul

este alături de cei osândiţi şi care suferă prigoană.

Înţeleptul luptă împotriva minciunii tuturor

răutăţilor şi chiar împotriva timpurilor vitrege,

pentru a respecta şi nu a domina precum oamenii

dracului.

Un singur lucru nu poate accepta

vrăjmaşul nici în ruptul capului: Crucea lui

Hristos purtată în viaţă, singurul lucru care

transformă o teorie într-o ucenicie pe care trebuie

15

s-o învăţăm fiecare ca pe o lecţie de mare

verticalitate pentru toată viaţa. Deci trebuie să ne

purtăm fiecare din noi, oamenii, crucea sa,

destoinic în viaţă, fără şmecherii de a o arunca pe

spatele altora şi folosind multe alte calităţi

negative, izvorâte din minţile şi imaginaţiile

umane de a-ţi fi ţie bine, iar de restul lumii care te

înconjoară nu te doare nici in cot. Deci, crucea

mea este foarte grea, dar sunt mândru că este a

mea şi o pot duce.

Trăiesc într-o mizerie şi sărăcie totală,

cernut prin sita neagră a vieţii de îmi vine să urlu

uneori ca lupul a pustiu, dar nu vreau să fug din

acest iad, menirea mea este să lupt cu mizeria

spirituală şi să rezist aici în mijlocul cuibului de

năpârci, inspirându-mă de a scrie Adevărul,

durerile şi nenorocirile întregii naţiuni. Deci, în

acest hău in care mă bălăcesc am zărit totuşi peste

Prut o lumină a sufletului care este Lăcrămioara

şi mi-a întărit speranţa şi forţele de a rezista. Mă

ajută de a edita a doua carte, „Cătuşele

mancurtizării” ,,acasă”, adică în patria noastră

adevărată, România.

25-04-2009

16

AUTOBIOGRAFICE

Eu, Victor Răzmeriţă m-am născut într-o

zi de 15 septembrie a anului 1970 în satul

Găuzeni, raionul Şoldăneşti Republica Moldova

(Republica Sovietică Socialistă Moldovenească)

într-o familie de ţărani. Am copilărit în satul de

baştină, iar în toamna anului 1977 am fost dat la

şcoala medie de cultură generală din Găuzeni,

unde am terminat opt clase.

În toamna anului 1985 am intrat la şcoala

tehnică profesională Nr. 2 din satul Cuhureştii de

Sus, raionul Camenca, pe care am absolvit-o în

vara anului 1988, cu profesia de electrician

instalator şi permis de a lucra pe tractor şi pe

combină. În toamna anului 1988, 17 noiembrie,

am fost încorporat pentru a-mi satisface stagiul

obligatoriu de militar în termen. Mi-a căzut

,,norocul” să fiu înrolat în rândurile Flotei

Militare Maritime ale fostei Uniuni Sovietice, cu

termen de trei ani şi nu doi ca la soldaţi. Cursurile

intense le-am absolvit în oraşul Pensc, Bielorusia,

apoi, după 5,5 luni, cu profesia de motorist,

electrician şi scufundător, am fost transferat în

17

Letonia, oraşul Riga, pe corabia vedetă amiral

„OKEAN”.

Am ajuns comandantul grupului de

motorişti. Un an am stat sub dărîmăturile Uniunii

Sovietice ca pe un butoi de pulbere care putea să

explodeze oricând, apoi puciul din 21 august

1991. E de neînchipuit în ce tensiuni eram toţi

înarmaţi până în dinţi care puteau să te împuşte şi

să spună că a greşit, fiindcă nu era nicio lege, ci

un adevărat haos. Puteam să lepăd armata şi să

vin acasă, dar nu am făcut-o, măcar că moartea ne

sufla în ceafă, ci am stat până la sfârşitul

termenului.

La eliberare, în toamna anului 1991, pe 17

noiembrie, m-am întors în satul de baştină.

Aproape doi ani am fost şomer, iar în toamna

anului 1993, pe 18 octombrie, m-am angajat la

lucru ca electrician în colhozul ,,Ceapaev” din

satul de baştină şi am lucrat până în anul 1994, 15

decembrie, când m-am transferat ca lăcătuş-

electrician în atelierele experimentale instructive

ale Universităţii de Stat din Chişinău.

În anul 2006, pe 10 februarie, m-am

transferat în funcţia de inginer-tehnic la Catedra

18

Biologie Umană şi Animală a Universităţii de

Stat din Moldova, unde lucrez până în prezent.

În anul 1999 am fost înmatriculat la

Facultatea de Filologie, secţia cu frecvenţă

redusă, specialitatea Limba şi Literatura Română,

a Universităţii de Stat, pe care am absolvit-o în

anul 2006 cu diplomă de Licenţiat, profilul

Filologie, specialitatea Limba şi Literatura

Română.

24-04-2009

19

TRANSNISTRIA, O BUBĂ REA

A MOLDOVEI ŞI A ÎNTREGII

EUROPE

Nu este o zi când ascult ştirile să nu aud

cuvântul ,,Transnistria” ,,Conflictul îngheţat

transnistrean”, de parcă Oceanul Îngheţat de Nord

s-a mutat în regiunea transnistreană şi, dacă se

dezgheaţă, pe mulţi are să-i înece. Păzea, cei de-l

ţin îngheţat, fiindcă nu-i nimic veşnic sub soare.

Biata Basarabie, cu această bubă îi este

ruşine şi incomod faţă de toată lumea, iar buba ca

un cancer o suge de vlagă, puroind-o, şi face să

moară această fâşie de pământ dintre două ape,

Nistru şi Prut, poreclită Republica suverană

Moldova, care ar trebui să dea de gândit nu numai

nouă, băştinaşii, ci întregii lumi. Însă... aşa e

soarta bubei, sau cu ajutorul nostru ori poate de la

sine, are să se spargă şi atunci are să iasă tot

puroiul grămădit de sutele de ani la suprafaţă şi

nu ştiu a cui faţă are s-o mai murdărească. A

Moldovei şi a Rusiei de acuma sunt murdărite

bine. Măcar că şi-o văd răpitorii aligatori de

teritorii străine, dar nu-şi recunosc murdăria .

20

Am spune că-i la modă, chiar în vogă, pe

la noi azi acest amestec al Rusiei în treburile altor

state din fostul lagăr socialist, se poartă ca ursul

în bârlogul său şi nu ne lasă Transnistria din a sa

,,îmbrăţişare frăţească şi ursească”, ci vrea de

acuma să cuprindă şi toată Basarabia şi, iată, din

păcate şi blestem pentru noi, chiar le reuşeşte.

Ce cataclisme naturale, sociale sau

politice ar putea să-i adune pe cei toţi din

Basarabia împreună şi pe toţi românii din toată

lumea de a ne ajuta să ieşim din această mocirlă,

căci ne-a ajuns murdăria ei puturoasă la gură?

Ne-a inundat dintr-o parte Nistrul, iar din altă

parte Prutul, şi tot nu am învăţat lecţia lui

Dumnezeu, că el nu bate cu băţul, ci cu

cataclisme de a ne învăţa minte că neunirea ne

prăpădeşte pe toţi, mai devreme sau mai târziu.

Devizată până la absurd, societatea basarabeană

seamănă cu o corabie naufragiată, fără cârmă,

pânze sau motoare, care încă mai pluteşte în

derivă, dusă de valurile oceanului, dar numai

până la prima stâncă şi atât, s-a zis cu ea.

Teama marilor puteri de a nu se naşte un

alt stat mai puternic decât al lor împiedică prin

diferite mijloace unitatea neamului românesc, se

21

vede ca în palmă, cu ochiul liber. Dar nu mai mor

caii când vor câinii. Acest pământ românesc,

Basarabia, e unic în lume, unde veneticii nu ştiu

nimic despre noi – istorie, limbă, literatură, trecut,

datini, ocupaţii - dar îşi permit să ne înveţe sau,

mai bine zis, să ne dezveţe de toate pe noi şi să

aibă grijă să ne scrie aşa-zise scenarii plăcute lor,

care ne sugerează şi chiar impune, cine suntem,

ce să gândim, ce să facem, ce să simţim şi ne trag

satanic destinul pe roată, nouă, urmaşii dacilor şi

ai romanilor, cu o istorie de peste 2000 de ani.

Să nu uităm că ţarismul rus, apoi ideologii

sovietici au avut grijă să dilueze elementul

românesc, prin colonizarea acestui pământ cu tot

felul de străini: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi,

poloni, evrei... Iar printre moldoveni, au aruncat

şi mai aruncă şi în prezent mereu seminţele

suspiciunii, apoi ale urii, dispreţului faţă de tot

ce-i românesc, concomitent elogiind continuu tot

ce e rusesc, inoculându-ne ideea că avem o mare,

unică şansă de a trăi ,,la sânul” unui popor mare,

puternic, purtător de sfânta dreptate şi al unei

culturi şi civilizaţii unice, adică hominus

sovieticus. Şi atunci când ţi se spune zi de zi, ani

de ani, decenii de decenii la rândul, că albul e

22

negru, chiar şi unii oameni pregătiţi au căzut şi

mai cad pradă acestor propagande nefaste. Am

căzut şi eu în acest hău, dar ofiţerii de la marină

m-au ajutat să mă ridic şi să-mi păstrez

verticalitatea şi demnitatea de român basarabean.

Problema etniei şi a poreclitei republici

fantomă ,,Pednestrovscoi Moldavscoi Respu-

bliche” au inventat-o ei, ruşii, răuvoitorii noştri,

cei care au venit peste noi (cu eliberarea) cu

scopuri meschine. În numele şi interesele lor, ei

fac tot posibilul să scandalizeze şi să

îndobitocească lumea, să ne confruntăm între noi,

adică să ne împartă în două părţi, moldoveni şi

români, ca la doi câini când le arunci o bucată de

carne, şi ei se bat până la sânge. Doi însă se bat şi

al treilea, adică ei, câştigă. Şi uite că le reuşeşte

uneori, împieliţaţilor. Toate relele pe care după

blestematul an 1940 le-am îndurat şi le mai

îndurăm noi, românii basarabeni, ni se trag mai

ales din faptul că cea mai mare parte a clasei

politice care ne-a guvernat şi ne mai guvernează a

avut şi are un caracter social duşmănos intereselor

fundamentale ale autohtonilor, indiferent cum ne

autoidentificăm.

23

Conducătorii noştri sunt sculele jegoase

ale Moscovei, care a devenit un fel de ,,cârjă”,

protecţie pentru toţi bandiţii şi trădătorii de

neamuri şi ţară, iar taxele de achitare a

blestemaţilor sunt ţările mici sau bucăţi numite

autonomii puse la picioarele imperiului rus.

Vorba e şi despre mulţi români de peste Nistru

care, ajunşi cu conştiinţa naţională deformată,

şablonată după principiul sovietic, au vrut – iar

mai vor tare – să ne facă şi pe cei de dincoace

aşişderea lor, adică din oameni spirituali

maimuţe. De ruşine omenirii să ne spună nouă

oameni după cum spunea Eminescu, dacă ne

convertim sau le permitem să ne convertească

după placul lor.

Pe aripele nevăzute al gândurilor cutreier

ades ţărmurile amintirilor şi iată un film de scurt

metraj înşirat verbal pe hârtie.

În anul 1986 învăţam la şcoala de meserii

(S.P.T.U.-2 ) din satul Cuhureştii de Sus (fostul

raion Camenca). Călătoream des cu trenul peste

Nistru la Râbniţa şi Camenca, după cumpărături

care erau destule acolo şi la preţuri rezonabile şi

încă la diferite competiţii sportive organizate între

şcoli. Odată nu ştiu ce mi-a trăsnit mie din senin

24

prin cap că îl întreb pe conducătorul nostru de

clasă:

- De ce peste Nistru se construiesc uzine

şi fabrici, iar la noi nu prea, sau chiar nici deloc?

- Mda... Bună întrebare! Pentru că

Uniunea Sovietică nu va trăi veşnic, iar tu ia

seama cu aşa întrebări să nu o păţeşti rău de tot!

- Cum nu va trăi veşnic, căci doar cântăm

cântece (Soiuz neruşimâh respublic svobodnâh ).

- Ascultă, du-te dracului şi vezi să nu-ţi

pună crucea pe destin cineva, dacă ai să umbli cu

aşa întrebări deocheate. Nu ştii pe ce lume

trăieşti?

- Aşa sunt eu tot timpul, un încurcă lume

şi un pidosnic. Să-mi bag rafa în lumea voastră

deocheată.

Îmi tot dau cu mintea, dar tot nu înţeleg

această lume în care trăiesc, nu are coloană,

verticalitate, josnică e, pedosnică e, prea umflată,

iar imoralitatea stă în capul mesei, unde bântuie

cele mai năstruşnice făţărnicii, unde sinceritatea

este o anomalie crunt pedepsită. M-am retras

supărat, dar acest cineva mi-a trecut ca un fior

prin tot corpul şi mi s-a împlântat adânc în

25

memorie. Mai târziu, am înţeles că acest cineva

foarte satanic şi înfiorător este K.G.B-ul sovietic.

În 1988, toamna, m-au înrolat în rândurile

armatei sovietice, marinar cu termen de trei ani,

căci când am auzit şi am văzut marinarii când

eram în punctul de recruţi, unii au început să-şi

smulgă părul din cap, iar alţii să plângă. ,,Cernut”

foarte bine şi ,,cântărit”, în punctul de concentrare

al recruţilor, ,,cumpărat” de unii apoi de alţii, am

ajuns în Bielorusia, în şcoala de rang I, care

pregătea militari numai pentru ţări străine şi cele

mai strategice locuri ale Uniunii Sovietice .

După şase luni de cursuri intense, au scurs tot

ce se putea scurge din noi, de nici eu nu am ştiut

că am atât de multă vlagă şi minte în mine. Fiind

de acuma foarte bine şcolit şi lustruit, au venit

iarăşi ,,cumpărătorii”, pentru a ne analiza şi

despărţi unii de alţii pentru totdeauna, şi a ne

împrăştia prin toată lumea.

Aşa am ajuns în Letonia, oraşul Riga, de

a-mi face mai departe datoria de fecior faţă de

Patrie, pe corabia amiralităţii vedetă-comandant

,,OKEAN”. Ajuns la mai mult de jumate de

termen, când am crezut că tot greul a rămas în

26

urmă, hodoronc-tronc pe capul nostru Puciul din

21 august 1991. Na-ţi-o bună că am dres-o!

Câţiva lideri comunişti ai U.R.S.S. l-au izolat

pe Gorbaciov, preşedintele ţării care se demola,

era de acuma pe dric şi au început salvarea

Uniunii Sovietice. Iniţiatorii puciului au fost capii

ministerelor de forţă din U.R.S.S: Iazov, de la

Forţele armate, Pugo, de la interne, şi Kriucikov,

de la K.G.B. Doamne fereşte ce tămbălău a mai

fost, de s-a speriat nu numai întreaga lume, ci şi

Dumnezeirea, Extraterştrii şi chiar toată

drăcimea.

Planeta Pământ a nimerit în mâna lumii

nebune care îşi pregătea singură sfârşitul.

Nebunia escaladează orice logică. Trei zile şi trei

nopţi nu se ştia unde-i geanta diplomat cu panoul

de comandă a tuturor rachetelor nucleare ale

imensei Uniuni Sovietice, care erau îndreptate

asupra altor ţări din împrejurimi, numite

capitaliste, imperialiste şi duşmane ale regimului

comunist ce se declara mai sfânt ca sfântul. Un

oarecare nebun orbit de furie putea apăsa pe un

singur buton şi s-a pornit distrugerea planetei,

adică pornirea rachetelor din toate colţurile de pe

mapamond şi iată al treilea război nuclear.

27

Un singur nebun putea să o facă, să termine

aşa-zis războiul rece între socialism şi capitalism

şi să înceapă războiul nuclear. Miasmele erau atât

de ucigătoare, încât, dacă Dumnezeu n-ar fi

intervenit, curând pământul ar fi trebuit să dispară

din Univers cu demoni şi oameni, de-a valma...

Dumnezeu, Scaraoţchi, Extratereştrii şi toată

planeta era pe jar. În cazul oamenilor nebuni, nu

exista altă soluţie decât nimicirea! Isus declară

răspicat: ,,Voi sunteţi răi” (Matei 7,11). Ce poţi

face cu o supă care s-a stricat? Trebuie aruncată.

Forţele divine au concentrat toate forţele lor

de a opri minţile nebune şi pline de sălbăticie ale

oamenilor şi toţi iniţiatorii s-au sinucis. Nici lui

Scaraoţchi din heleşteu nu îi era bine, a adunat

toată drăcimea în frunte cu Michiduţă: ce ne

facem, încornoraţilor şi spurcaţilor, căci am

pârlit-o rău de tot, lumea a turbat şi ne face

,,coneţul” la toţi de pe această planetă, nu-i a

bună, miroase a ars, ca a Hiroshimei? Toţi la

treabă, ca să-i oprim, căci altfel am sfeclit-o rău

de tot şi noi cu ei împreună!

Noi cu corabia eram în zăvodul de lângă rada

portului nostru la reparaţie, pe vreo două

săptămâni, aşa că ne mai relaxam de slujba grea

28

şi dormeam toţi fără de grijă. Pe la ora opt

dimineaţă, intră mecanicul-şef cu pistolul în

mână: sculaţi idioţilor, ţara fierbe ca apa din

ceaunul vrăjitoarelor, iar voi dormiţi! Noi,

zăpăciţi, am sărit ca fripţi în poziţie de drept.

- Ce s-a mai întâmplat?

- În ţară toţi militarii, adică şi noi, au luat

forţat puterea asupra tuturor şi au scos armata pe

străzi. Peste toată ţara, e mare tulburare, toţi ne

înarmăm.

Aşa s-a început calvarul nostru, care a

căzut mai mult pe marinarii cei mai mari în

termen. Eu aveam doi ani jumate de serviciu şi

încă comandantul echipajului şi numai că ştiam

totul ca pe cinci degete şi slujbele principale şi

cele mai periculoase ni le-au pus în cârca

noastră, iar cei tineri mai mult pe lângă

(cambusuri) bucătării.

Disciplina a căzut cum cad cătuşele de pe

un întemniţat. Tranziţia dintr-un sistem sigur

într-altul nesigur costă mult stres ,,e rău cu rău,

dar e mai rău fără rău” – zicală imorală, de etică

de circumstanţă, potrivită pentru sufletul meschin,

care se mulţumeşte cu un ,,câştig” de azi pe

mâine, căci şi aşa ,,mâine vom muri” (1 Corinteni

29

15,32). Înarmaţi toţi până în dinţi, haotici, nu

ştiam ce are să fie până a doua zi. Un calvar

adevărat, însă cea mai mare crimă a fost anularea

legilor militare şi nu mai purtam răspundere

pentru ele. Ceaţa nenorocirii ne-a învăluit pe toţi,

iar gândul la moarte parcă ne-a mai înfrăţit pe

toţi, de la cei mai mici în ranguri până la ofiţerii

superiori. Pentru Hârca cu coasa, care ne sufla la

toţi în ceafă, călcându-ne pe urme, eram toţi egali,

rumegându-ne pe toţi care aşteptam când vom fi

înghiţiţi. Infernală aşteptare a sfârşitului

neprevăzut.

Nimeni nu-şi cunoaşte ceasul morţii, dar toată

viaţa trebuie să fii pregătit pentru el. Oamenii

greu se deprind cu gândul apocaliptic al morţii,

ştiind toţi că odată ce s-au născut trebuie să

moară, noi parcă ne-am deprins repede cu ea, cu

Hârca cea cu coasa, că ne era ca o amantă

nestatornică şi capricioasă.

Oricât de frumos era peisajul ţării baltice, spre

Moldova mi si îndrepta fiinţa mea. Ea îmi atrăgea

toate speranţele, pentru că acolo era viaţa mea,

cei dragi, cu toate lucrurile pe care le iubeam. Era

cea mai frumoasă din toate ţările Uniunii

Sovietice: era acasă. Cu mintea întrebătoare când

30

îmi va fi ceasul morţii în gând, mi-am luat bun

rămas de la toate. Adio visuri nutrite, baştină şi

casă părintească, dar tot regretam că la douăzeci,

douăzeci şi unu de ani au să ne ducă acasă în

sicrie şi îmbrăcaţi în uniformă militară, ultimii

marinari sovietici, dar şi ultimii marinari

moldoveni.

Poporul sovietic, căruia i-am depus

jurământul de a-l apăra chiar şi cu preţul vieţii

noastre, îl aşteptam ca să năvălească peste noi de

pe apă, din aer, de sub apă şi de pe unicul pod ce

lega insula noastră de restul pământului. Teatrul

de luptă era înfiorător. Grozavă nelegiuire, când

nu ştii care îţi este inamicul şi când şi de unde

poate să te atace din afară.

Însă între noi era şi mai grozav, cum eram

toţi înarmaţi, trăiam ca într-un butoi de pulbere

care putea să explodeze în orice clipă şi atunci,...

ferească Sfântul ce putea să se întâmple. Pentru

mare sau mic, pentru faimos sau anonim, pentru

slab sau puternic, frica de moarte şi dorul

nestăvilit de a trăi, care există în fiecare ins, este

numitorul comun al tuturor. Morala: Atunci când

diavolul ia în stăpânire mintea, omul îşi pierde

autonomia gândirii personale şi discernământul,

31

de aceea sufeream toţi de o dezordine şi

psihologică, nu numai militară.

,,Mirosea greu” a moarte care producea

tensiuni satanice între noi, un măr al discordiei

era ca un inel de grenadă smuls. Un fior al

răzbunării putea să fie fatal pentru mulţi dintre

noi, creierii la toţi ne erau întinşi strună şi încă

toate tensiunile acumulate între noi, care fierbeau

vulcanic, încă de când eram tineri în serviciu şi

şi-au bătut joc de noi umilindu-ne. Era culmea

culmei, de necuprins cu mintea şi eu mărunţel de

cincizeci de kilograme numit ,,micul” chiar şi de

ofiţerii superiori uneori, încă comandantul echipei

de motorişti care erau namile ca nişte dulapuri rău

cioplite. Aveam o inteligenţă foarte ageră şi o

foloseam la maximum de a nu mă prăbuşi

spiritual, dar nici Dumnezeu, nici omul nu poate

să fie şi drept şi iubitor în acelaşi timp, fiindcă ele

sunt elemente antagonice, care nu se suferă una

pe alta. Unde e vorba de autoritate, trebuie să

alegi doar numai una, fiindcă pe o corabie nu

poate să fie nicidecum doi căpitani.

Eram pus într-o dilemă critică şi acţionam

întotdeauna cu dinţii încleştaţi, după etica

diavolească de circumstanţă, folosind răbdarea ca

32

cea mai buna armă, măcar că eram încolţit de

majoritatea ruşilor, nu mă umileam în faţa

ticăloşiei omeneşti, chiar dacă viaţa îmi atârna

într-un fir de păr. Vindecarea de rău nu poate fi

împlinită decât prin iubirea celor răi, dar şi le

aduceam lor la cunoştinţă că sunt răi şi totuşi ne

iertam unii cu alţii. Iubirea iertătoare de vrăjmaşi

are putere transformatoare. Iscusinţa mea în toate

şi caracterul de temerar sau mai bine zis de

nebun, în bunul sens al cuvântului, mă ţineau pe

linia de plutire, pe mine şi pe toţi cei din jur,

fiindcă ştiau că nu am să-i las niciodată în clipele

de mare cumpănă şi eram pentru ei un scut fizic şi

psihologic.

Între Cuvânt şi Rezistenţă uneori este

egalitate, cuvântul este izvorul care păstrează

rezistenţa, iar rezistenţa este determinarea care

păstrează cuvântul. Deci, prin cuvântul sigur şi

apăsat care nu trăda frică ţineam situaţia în mâini,

alungând norii de supărare şi nemulţumire care

pluteau asupra noastră, dar şi pentru orice cuvânt

spus purtai răspundere ca de a capului. Totuşi,

m-am lăsat în mâinile Domnului, facă-se voia Sa!

Nu numai eu, dar toţi eram copleşiţi de aceste

gânduri înotând în şuvoiul de evenimente

33

satanice, aveam zile şi nopţi de luptă crâncenă

sufletească.

Cu cât nevoia este mai dureroasă, cu atât

alipirea de Dumnezeu este mai profundă! Ne

rugam fiecare în sinea lui: Doamne, ţine-ne firea,

de a nu îndrepta armele unul spre altul, de a nu

sări la vreunul slab de înger ţandăra şi ne culcă

pentru totdeauna pe mulţi dintr-o rafală de pistol

automat. Te scuturi numai la aşa gând. Această

circumstanţă operează sub presiunea unor situaţii

limită şi urmăreşte soluţii imediate şi negândite.

Sub imperiul fricii şi al pierderilor grave, omul îşi

pierde rezistenţa, găseşte ca acceptabil să mintă,

să trădeze, să vândă sau să se vândă...să facă

binele sau răul, dar numai să-şi scape a lui piele.

Soluţiile de circumstanţă însă sunt

acordate după diapazonul binelui personal. Ele

n-au comunicanţă cu morala. Cum lumea e

iremediabil egoistă, mai în surdină sau mai pe

faţă, este subscrisă la ,,morala alternativă”. În

fiecare om există un simţ primordial al dreptăţii.

Din nefericire, acest simţ al dreptăţii e pervertit

şi hipertrofiat în om, datorită egoismului. Pentru

noi, dreptatea se raportează fundamental la ,,eu”,

,,la mine”, celelalte aspecte de nedreptate nici nu

34

ne interesează. Oricum ar fi, dreptatea cere o

retribuţie, o plată – atât pentru bine, cât şi pentru

rău! Marea U.R.S.S. s-a spart ca un vas de cristal

în mici bucăţi, iar în vârtejul evenimentelor nu

mai ştiam care patrie o apărăm şi care mai este

patria noastră.

În 1990, după merite şi eroismul meu în

serviciul militar, îmi mulţumesc cu un concediu

la baştină, iar când am scris raport la concediu,

nici nu vroiau să mă audă. O lună şi jumătate am

bătut pe la uşile statului major, pe la toţi ofiţerii

superiori până la comandantul de brigadă şi tot

fără nici un rost.

Am scuipat pe toate şi mi-am zis: gata, s-a zis

cu concediul meu! Ale mele insistenţe au ajuns şi

la KGB-işti, cu stima care o aveau faţă de mine

au dat acordul.

Într-o zi, sună telefonul pe corabie şi eu taman

iau receptorul şi mă prezint:

- De carat, cartnicul de gradul II de pe nava

vedetă-comandant amiral ,,Okean”, Victor

Răzmeriţă vă ascultă.

- Şeful statului major, îl iei pe comandantul

tău şi tot acum să-mi fiţi la mine. Aud în receptor.

35

- Tovarăşe comandante, ne cheamă şeful

statului major. Cam cu ce ocazie, că nu am făcut

parcă nicio trăsnaie.

- Mergem şi acuşi o să aflăm.

Am intrat la el în cabinet ambii milităreşte

raportând. Căpitanul de rangul II sta în fotoliul

său faimos. Ordinul meu cu multe semnături era

la el pe masă, pe care el ultimul trebuia să pună

semnătura. Eram în unitatea statului major şi el ne

era şeful nostru superior. Îmi spune aceeaşi

poveste ca şi toţi ceilalţi, că el are grijă de viaţa

mea şi se teme să nu mi-o pierd chiar acasă.

- Aici la noi eşti în siguranţă şi noi avem

grijă de tine, iar la baştină nu.

-Cum poate să mă omoare pe mine acasă ?

- Nu vezi ce se face acuma peste tot ?

- Sunt la curent cu toate, dar nu vă temeţi

de viaţa mea că am s-o pierd, cât vă este frică de a

vă pierde fotoliul şi epoleţii.

A sărit ca fript în picioare în poziţie de

drepţi cu o faţă înspăimântătoare de parcă l-aş fi

comandat eu pe el.

- Şezi, şezi tu în fotoliul meu şi ai să fii

şeful statului major căpitan de rangul II,

trăsnitule, iar eu simplu cartnic de gradul II în

36

locul tău şi ai să vezi cum te vei simţi. Ce nu vezi

că ţara fierbe apocaliptic?

Nu am mai avut îndrăzneala de a mă aşeza

în locul lui şi să-mi iscălesc ordinul singur şi

liniştit, dar am simţit că era foarte sincer cu mine

şi chiar mă stima sufleteşte într-un fel ascuns.

Militarii nu ne dam niciodată sentimentele pe

faţă, disciplina şi severitatea ne era totul.

- Tu ai încredere în el? - a ,,tunat”

întrebarea către comandantul navei mele, care sta

în poziţie de drepţi, urmărind uluit dialogul nostru

de nu înţelegea singur ce se petrece.

- Mai mult ca în mine.

- Te întorci înapoi? , a ,,tunat” şi către

mine.

- Pe cuvântul meu de marinar că am să mă

întorc.

- Aceasta e puţin, uită-te, eu semnez, iar

dacă nu te întorci, comandantul tău are să stea la

zdup tot restul termenului tău de serviciu militar,

adică un an.

- Ai înţeles ?

- Am înţeles, să trăiţi.

- Pentru serviciu exemplar şi fără

încălcarea legilor militare, pentru eroismul care

37

l-aţi depus de a salva cele două fetiţe şi ne-aţi

ridicat şi nouă, adică flotei, onoarea, te felicit cu

cea mai mare recunoştinţă din partea noastră,

deplasarea la baştină în concediu.

- Mulţumesc! Să trăiţi! Slujesc Uniunii

Sovietice!, am rostit automat, cu mâna la chipiu.

Uitasem că imperiul răului îşi dase duhul. Nu-mi

mai ardea mie atunci a felicitări, clocoteam de

mânie, pentru că o lună şi jumate m-au purtat pe

drumuri. Am ieşit ambii din cabinet ca dintr-o

baie finlandeză, de parcă ni s-au băit şi sufletele,

iar comandantul îmi zice:

- Victore, tu eşti dat dracului; aşa se

vorbeşte cu şeful Statului major? Am crezut că

are să ne puie pe ambii în carceră, dar el ne-a

semnat şi ordinul. Mama ta de idiot.

- Mi-a trecut de acuma gustul de

concediu, ducă-se dracul în locul meu.

- Felicitările mele şi lasă supărarea, iar din

partea mea îţi mai adaug cinci zile la concediu, îţi

iau bilet la avion, nu la tren, şi mai câştigi două

zile. Mâine dimineaţă la ora cinci te duc cu

maşina la aeroport şi undeva pe la sfârşitul zilei

de mâine ai să bei vin acasă cu familia. E bine?

Să-mi fii gata. Eşti liber.

38

- Am înţeles! Să trăiţi!

Puteam să-l am de un fantazionist auzind

aceste vorbe, dar a doua zi totul a devenit

realitate. Seara eram în satul meu de baştină,

crezând toţi că am fugit din armată ca mulţi alţii,

care o făceau în acel timp.

În timpul concediului din Chişinăul care

era ca un furnicar bezmetic călcat de o cizmă

tiranică a rusului Ivan, mă deplasam spre orăşelul

Nisporeni. Uniforma mea de marinar în autobuz

atrăgea privirile tuturor pasagerilor. Un domn şi

cu două doamne mă examinau amănunţit de sus

până jos. Bărbatul s-a apropiat de mine:

- Noroc, eu sunt Victor şi îmi întinde

mâna.

- Noroc, şi eu sunt Victor.

- Uniforma ta e ceva neobişnuită.

Eu, în gând, ce e aşa oare de prost că nu

deosebeşte uniforma de marinar şi cea de soldat?

A mea doar e neagră ca pana corbului, iar a

soldaţilor e verzuie. Am văzut că nu prea

înţelege, am trecut la limba rusă, nici atâta nu ne

puteam înţelege.

- E uniformă de marinar.

39

Îi trag eu moldoveneşte şi văd parcă ne

înţelegem puţin, iar în gând, ce limbă vorbeşte

ăsta căci parcă îl înţeleg şi nu prea. El, ca să

limpezească lucrurile, o zice: ,,Noi suntem

români”.

Hopa! Asta-i bună...! Eu am făcut nişte

ochi miraţi, de parcă vedeam extratereştri. Instruit

bine de securitatea sovietică cum să mă port în

orice situaţie, am concentrat atenţia maximă şi le

fotografiam orice gest. Însă mă aşteptam să văd

nişte zdrahoni de ocupanţi moşieri, cei mai mari

duşmani ai noştri, adică ai sovieticilor... când colo

nişte oameni extraordinari de omenoşi. Aşa am

fost noi, basarabenii, educaţi sub biciul fricii,

copii ai războiului rece, ai colhozurilor, ai

pavlicomorozării, căci când auzeam de români

îmi trecea prin mine un fior de frică, şi acuma,

poftim... îi am în faţă. Ptiu, fir-ar să fie de

situaţie! Întâmplarea în viaţa omului schimbă nu

numai situaţii, dar şi destine.

- Victore, vino la podul de flori să ne

întâlnim, avem şi o profesoară pentru tine. Eu, în

gând, ce o mai fi şi aceasta profesoară? Are să-ţi

placă, e tânără şi frumoasă. Aha, e domnişoară, a

ajuns şi la mine ca la girafă, a ,,doua zi”.

40

- Nu, mă scuzaţi, eu peste cinci zile

trebuie să plec înapoi în unitate, ca să-mi termin

serviciul militar, iar peste un an cine ştie pe unde

are să mă poarte valurile vieţii şi pe unde am să

mai ajung, aşa că, mă scuzaţi, nu pot nicicum.

Balanţa la mine în ţară peste tot înclina în

favoarea mea şi toţi îmi spuneau stai, prostule,

acasă, şi nu te mai du înapoi la slujbă să mai

pierzi încă un an de zile. Nu îţi ajunge că ai

pierdut doi? Eu însă nu mă clătinam în balanţă şi

în îndoieli. Puteam să rămân, să nu mă mai întorc

înapoi în armată, la mijloc era însă cuvântul

onorat: promisiunea că ,,Mă voi întoarce”, şi că

are să mă râdă satul că am fugit, nu-mi permitea

demnitatea mea. Atunci când porţi o

responsabilitate într-o problemă - eşti dator să

alegi cea mai bună opţiune şi te obligi să dai

socoteală la alegerea ta. Pentru acest cuvânt am

mai făcut un an de serviciu militar în iadul

sovietic, care fiind în agonia morţii era cel mai

satanic infern.

- Hai, noi îţi scriem adresa şi o să cercăm

să ne contactăm.

- Mulţumesc frumos, dar eu îmi fac

serviciul militar în muribunda Uniune Sovietică

41

ce e în agonia morţii şi e mai straşnică decât

iadul, în unitate ne mai sunt controlate şi

scrisorile şi atunci... rup cuiul, spion român

mâinile sus la zid şi fără nici un fel de judecată,

bah şi atât, s-a zis cu mine.

- Noi îţi dăm adresa tu vezi mai târziu

cum are să decurgă lucrurile.

- Eu trebuie să cobor, adresa o iau şi

numai bine.

Am lepădat adresa acasă la o soră, că mă

luau fiorii ca dinaintea morţii când o aveam

numai la mine în buzunar. Din armată, îi scriam

cu litere chirilice, iar ea traducea cu litere latine şi

trimitea pe adresa lăsată, dar nu am mai reuşit să

facem legătura, nu a venit niciun răspuns de la ei.

Peste o săptămână, am zburat cu avionul

cu o întârziere de două zile în care camarazii şi

comandanţii au stat în clocot. Pe la miezul nopţii,

eram în unitate în oraşul Riga, şi hoţeşte m-am

furişat drept pe corabie, parcă nimerisem pe alt

tărâm, cu toate cele vreo 20 de naţiuni care mai

negru, care mai bălan. Camarazii mei de arme

credeau că nu au să mă mai vadă niciodată şi

m-au primit cu îmbrăţişări calde ca pe un fiu

rătăcitor.

42

A doua zi, sună telefonul pe corabie, unde

noi pregăteam masa cu bucate moldoveneşti şi un

vin negru puterea ursului de mai multe soiuri, eu

ridic receptorul şi cu voce ţărănească de bădăran,

uitasem că încă mai sunt militar, dar şi să-mi mai

fac oleacă de cap.

- Vă ascult, cine e acolo?

- Şeful statului major, îl iei pe

comandantul tău şi în doi timp şi trei mişcări

să-mi fiţi la mine. Ai înţeles?

- Am înţeles, să trăiţi!

M-am schimbat brusc la faţă, căci

echipajul m-a întrebat, toţi în cor:

- Ce-i cu tine, cu cine ai vorbit?

- Tovarăşe comandante, am sfeclit-o rău

de tot, ne cheamă şeful Statului major.

- Bine că nu am băut vreun pahar cu vin,

căci o păţeam şi mai rău. Voi aşterneţi pe masă

până ne întoarcem noi, le zise comandantul.

Cu inima cât un purice, am intrat în

cabinet ,dând onorul.

- Noroc, şi îmi întinde mie mâna, altă dată

când îl vedeam de la trei metri cu paşi militari şi

mâna la chipiu îl salutam căci era satanic de sever

cu noi, iar acuma cu simplul noroc ne întâmpină.

43

- Cum te simţi, nu ai păţit nimica?

- Ca după concediu, m-am spurcat cu

viaţa uşoară civilă între toate rudele şi îmi este

cam greu să mă deprind cu viaţa militară iarăşi

între camarazi, dar aşa e normal.

- Ce se aude la voi, pe podul de peste

Nistru, pe cinci i-au împuşcat?

- Le umflă presa rusă, face valuri în

paharul cu apă. Eu aseară m-am uitat la ştirile din

Moldova şi am auzit de doi morţi şi trei răniţi.

Mergea o propagandă extraordinară,

precum că noi, moldovenii, umilim şi obijduim

populaţia rusofilă şi ei, bieţii ,,eliberatori”, cereau

ajutor de la Rusia ,,mamă” de a-i apăra. De eram

mai tânăr o păţeam şi eu bine.

- Bine, sunteţi liberi şi serviciu militar

uşor mai departe.

- Mulţumesc, să trăiţi.

Aşteptam să-mi primesc pedeapsa pentru

convorbirea bădărană la telefon şi că am întârziat

cu două zile, (dacă lipseai trei zile nemotivat

treceai drept dezertor şi erai judecat după legile

militare sovietice în detaşamentul de disciplinare

trei ani frumoşi în infernul cel mai diavolesc de

44

nu le doresc nici la duşmanii mei). Când colo el

s-a purtat cu noi ca un prieten mai mare.

- Acuma, Victore, hai să bem câte un

pahar cu vin moldovenesc, te mai odihneşti două

zile, îţi revi după concediu, uită de libertatea care

ai avut-o în concediu, nu uita că eşti militar şi mai

departe serviciul, căci uite cât de satanic a

devenit. Trăgeam cu greu de viaţa militară şi eu şi

ceilalţi, mângâindu-ne fiecare în sinea lui că ziua

cea îndepărtată a eliberării devine zi cu zi tot mai

aproape. Tensiunea aceasta dintre ,,aproape” şi

cea ,,îndepărtată” îşi găseşte rezolvarea doar în

lumina experienţei personale a omului. Când o

persoană se implică într-un proces oarecare, nu

trăieşte în unitatea de măsură a ,,timpului fizic”

(empiric sau obiectiv), care se succede cu

regularitate, în unităţi egale. Dimpotrivă, timpul

trăirilor subiective se dilată sau se comprimă.

Acesta e ,,timpul psihologic” (experi-

mental sau subiectiv). Deşi ceasul fiecăruia ticăie

regulat fără grabă şi fără întârziere totuşi uneori...

când stai de exemplu o noapte întreagă de carat

luptându-te cu somnul ce greu se mai scurge

timpul! Eu un an din viaţă l-am prefăcut în acest

proces. Iar altă dată, când suntem într-o ocupaţie

45

fericită, ce iute trece vremea! Precum scria Mihai

Eminescu în poezia sa, Singurătate „Şi mi-i ciudă

cum de vremea / Să mai treacă se îndură, / Când

eu stau şoptind cu draga / Mână-n mână, gură în

gură.” De aceea, timpul existenţial se mai

numeşte şi ,,timpul îndrăgostiţilor” pentru Iacov,

cei şapte ani cât a aşteptat-o pe Rahaiela ,,i s-au

părut ca vreo câteva zile, pentru că o

iubea”...(Geneza 29,20). De aici şi vine sfatul

înţelepţilor, când ai o durere mare sufletească,

eşec într-o dragoste, ca o pastilă pentru suflet

,,îngroapă-te în muncă sau o altă ocupaţie, de a

uita şi de tine însuţi”, de a comprima timpul care

e lecuitor pentru toate suferinţele.

Slăbănogii în minte spun că ei omoară

timpul, aşa le pare că sunt de puternici, însă nu

înţeleg fraierii că timpul îi omoară pe ei şi nu

invers. Nici chiar Dumnezeu nu poate să omoare

timpul, iar ei se cred mai puternici ca El. Lipsa

cunoaşterii lui Dumnezeu conduce la

neînţelegerea valorii fiinţei umane, că El este

Adevărul, iar noi suntem scânteile lui şi ale

rolului nostru în raport cu Dumnezeu.

Peste două zile, pe comandantul meu îl

ajunge rândul să fie ajutorul ofiţerului de serviciu

46

pe comenduire, însă trebuia să plece în

Bielorusia, unde se pregătea să treacă cu traiul,

căci simţea că în ţările baltice nu are să poată trăi,

aşa că m-a lăsat pe mine în locul lui. Ofiţerul de

serviciu, căpitan de rangul III, când m-a văzut că

sunt în locul comandantului meu unde fac de

serviciu numai cu grad de guard, i-am cucerit

îndată încrederea. Pe la miezul nopţii, când le-am

pus pe toate la locul lor şi s-au mai liniştit toţi,

ne-am aşezat la gura sobei, unde pâlpâia focul.

Punând câte un lemn pe foc, am început să ne

alungăm somnul cu întrebări şi discuţii aprinse.

Liniştea miezului nopţii e cel mai bun mediu

pentru discuţii sincere şi sufleteşti.

- De unde eşti ?

- Din Moldova.

- De acasă primeşti scrisori?

- Chiar cu trei zile în urmă am venit din

concediu, dar scrisori nu prea vin.

- Şi cum e situaţia la voi?

- E cam slut între Nistru şi Prut.

- Cum se comportă populaţia în tot iureşul

acesta de evenimente?

- Cam toţi haotici şi nu ştiu ce le va aduce

ziua de mâine, iar acest haos din sufletul şi din

47

împrejurul oamenilor poate avea urmări

imprevizibile ca ale unui vulcan, aşa că, ferească

Dumnezeu, te poţi aştepta la orice catastrofă.

- Ce schimbări s-au mai făcut, în aceşti

doi ani de când eşti la cătănie şi ce ai mai văzut

deosebit la voi în ţară?

- S-au schimbat toate inscripţiile de pe

clădiri, de pe panourile mari, chiar şi de pe

panourile de avertizare a circulaţiei rutiere de pe

toate drumurile. Bine că ştiu franceza, altfel mă

uitam ca boul la poartă nouă, cu greu abia le

citeam. Am mai văzut... români.

Cu nişte ochi holbaţi şi exclamare grozavă

în glas, i-am zis.

- Prostule, ei sunt fraţii voştri de sânge,

oameni mai puţin mutilaţi de comunism ca voi,

moldovenii, la minte, sunteţi toţi un singur

popor.

Toată noaptea mi-a argumentat că sunt

român şi nu moldovean. Dacă afla cineva de

discuţia noastră pe acele timpuri o încasa el bine,

căpitan de rangul III, şi ce adevăruri îmi vorbea

mie de am rămas năucit şi nu îl credeam deloc.

Îmi părea că mă ispiteşte de să vadă de mă trag la

români şi păstrez tainele militare. A doua zi,

48

ne-am despărţit prieteni, iar mai târziu i-a spus

comandantului că are un subaltern extraordinar.

Aveam sămânţă dumnezeiască şi la toţi le

inspiram încredere, chiar şi la KGB-işti care erau

oameni de fier.

Între camarazi, mă cam insultau, dar îi

puneam repede la punct. Odată am ajuns că m-au

pus la perete cu pistolul automat, nişte ruşi.

- Moldovean, tu cu cine eşti, cu ruşii sau

cu românii?

- Eu până când sunt cu voi, aici, iar după

militărie când am să fiu la vatră, dacă am să mai

ajung, am să fiu cu poporul meu şi unde are să

încline el balanţa, spre ruşi sau români numai că

şi eu, dar eu mai mult spre români am s-o înclin.

Acuma în ţara mea am ajuns un nimeni şi

un nimic, pentru care eram să o plătesc cu viaţa şi

câtă bătaie am primit numai că sunt moldovean,

iar acuma, poftim; mi-i ruşine şi scârbă de

poporul meu la care trei ani i-am apărat

demnitatea, de imperialism, iar acuma stă în

dubii, nici hăisa nici cia, şi se bălăceşte în mocirla

puturoasă tot însă scuipându-se unul pe altul.

- Tot la români vă trageţi. De aia te

pregăteşti aici bine a lupta, eşti la toate tragerile

49

din arme cu o plăcere nebună, pentru a lupta

contra noastră în Transnistria?

- Ei ne sunt fraţii, nu voi, care vă credeţi

fratele mai mare şi ne umiliţi ca pe ultimii proşti,

dar dovediţi-mi cu ce sunteţi mai sus ca mine,

voi, rusofonii!!!

Spălându-mă cu o ploaie de înjurături,

căci tot le era în grijă să se ia la colţi cu mine,

doar mă cunoşteau de doi ani jumate şi încă ce

zace în mine, am lichidat conflictul pe cale

diplomată.

La o sărbătoare, ,,Ziua Flotei Militare

Maritime”, în ultima duminică a lunii iulie, anul

1991, amiralitatea noastră i-a invitat pe toţi cei de

la conducerea de vârf a Letoniei la bordul navei.

(Printre care şi fostul vicepreşedinte al Letoniei

Vitautas Landzbergis). Viaţa lor era în mâinile

noastre şi cu noi echipajul ei se purta prieteneşte

şi chiar ne mai turnau câte o cinzeacă. Nu ştiu ce

m-a trăsnit prin cap, un gând ca un fulger şi îl

întreb pe un ofiţer superior.

- Ce aveţi voi, ruşii, cu Moldova ţara mea

şi cam nu prea ne lăsaţi în pace să ne hotărâm noi

singuri soarta, şi nu voi?

50

Parcă l-am împroşcat cu foc şi a sărit din

loc de era gata să mă împuşte, apoi a izbucnit

fioros:

- Ce credeţi, că ne trebuiţi voi nouă, sau

mămăliga voastră, ai? Pe dracul, însă la voi e al

patrulea mare punct strategic al fostei U.R.S.S,

capul de pod înspre Balcani, care poate fi folosit

în scopuri militare şi politice şi pentru el o să

aveţi mari probleme, care au să se ţie lanţ şi au să

fie grele şi dureroase, aşa că mult o să aveţi de

pătimit pentru neascultarea şi nesupunerea

voastră.

Pentru aceasta s-au dat luptele pe Nistru în

anul 1992, pentru independenţa faţă de ruşi şi nu

pentru fantoma de ,,p.m.r.”, în frunte cu

Scaraoţchi (Smirnov) şi acuma stau şi mă

gândesc, demnitarii noştri care le toarnă de la

televizor gogonate de îngheaţă apa în foc, căci în

Transnistria nu este punct strategic, să nu ştie ei

oare pe ce lume se află?

Această rezervaţie sovietică este un focar

de instabilitate şi de dureri de cap pentru toată

lumea. Tartorul (Smirnov), cu ajutorul ruşilor, a

reuşit să împieliţeze toată Transnistria şi chiar şi

pe Înalt Prea Sfinţitul Moldovei Vladimir cu toate

51

bisericile de sub conducerea lui şi toată

conducerea comunistă a bietei Basarabia în frunte

cu Vladimir Voronin, care a spus răspicat, sus şi

tare, într-o miercuri de 11 iulie a anului 2007,

aberaţia lui în faţa preoţilor de la mănăstirea

Condriţa: ,,Isus Hristos a fost primul comunist

din lume”. Curat, curată neghiobie.

Ion Creangă nu a fost numai povestitor şi

scriitor când a scris povestea ,,Ivan Turbincă”, ci

un al nostru, al românilor Nostradamus. Iată

sensul poveştii pe care noi am trăit-o 72 de ani

împreună cu ţările din fostul lagăr socialist, iar

Basarabia şi Transnistria o trăim şi astăzi ca pe un

blestem, de a ne învăţa Dumnezeu minte pentru

totdeauna, fiindcă nu-i punem lecţiile la inimă, ci

votăm la alegeri satanele comuniste. Cine a citi să

înţeleagă: Ivan cu turbinca lui (Uniunea sovietică

şi armamentul nuclear) îşi face de cap în Europa

şi în întreaga lume şi nu ştiu când Dumnezeu are

să-i ia puterea turbincii.

Nu ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu,

ca să nu greşesc. Pesemne c-a ajuns şi el în

mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-ai dat lui

Ivan cel nebun atâta putere asupra mea. Dar

toate-s până la o vreme. Nu ştiu, când are să-i ia

52

Dumnezeu turbinca ca să-i încheie toată scofala

de pe lumea asta?

O dovadă sigură că societatea moldoveană

nu a ieşit încă din totalitarismul de tip bolşevic

este intoleranţa agresivă faţă de un alt mod de a

gândi. Toleranţa însă este o virtute, rezultatul

unui proces educativ, în primul rând aplicat sieşi,

apoi altora! Dacă încerci să gândeşti altfel, ţi se

dă peste gură, peste soartă, şi chiar peste viaţă în

toate modurile. Intoleranţii însă având puterea în

mâini învaţă pe alţii cum să trăiască, care ei

singuri sunt întunecaţi cu totul la minte.

Acuma îmi tot dau cu mintea să înţeleg,

cum aş putea să deschid sau să le trag perdeaua

roşie de pe ochii minţii, ai sufletelor, la poporul

meu năucit, zăpăcit, turmentat de aceşti diabolici

artişti? Poporul în care trăiesc e molipsit de

morbul unei ideologii satanice şi inumane de o

înspăimântătoare înstrăinare spirituală? Hibridul

uman - omul sovietic comunist s-a mai

perfecţionat, adică şi-a schimbat blana şi se duce

la biserică de modă şi de ochii lumii, dar nu

conştientizează că trebuie în primul rând să

iubeşti şi să ai frică de Dumnezeu, apoi de lume.

53

Cel ce e cu sufletul negru ca cerul gurii al

câinelui cu dracul în suflet săvârşeşte dublu păcat.

,,Moşilor” de la putere, acestor oameni

găunoşi pe dinăuntru, care demult trebuiau

alungaţi la mama dracului, că acolo li-i locul, nu

sus, unde s-au cocoţat şi îşi fac treburile lor

scârboase în capul poporului, care se bucură şi de

aceasta, considerând-o o ,,pomană” cerească.

Bietul moş Ion, dar şi mulţi intelectuali

din toată ţara, trecuţi prin aceste maşinării

diabolice şi experimente, buimăciţi de-a binelea,

nu mai ştiu, însă, cel mai mare paradox şi mare

păcat, că nici nu vor să ştie, cine sunt, de unde se

trag şi ce limbă vorbesc, că: ,,NOI SUNTEM

ROMÂNI ŞI PUNCTUM”, precum a spus

marele Eminescu.

Cu toate a biruit timpul şi are să le vie şi

sfârşitul lor ticălos şi nici măcar în amintirea

noastră tinerii nu o să-i purtăm, căci nu merită.

Viaţa tot timpul luptă a fost, crâncenă lupta vieţii,

iar dacă e sfântă merită şi sacrificii. Doar omul

născut din nou, considerat de societatea noastră

pidosnică nebun, este în stare să vadă Marea luptă

care se dă în jurul fiecărui meterez al cuvântului

lui Dumnezeu şi al onoarei Lui. Doar ei, care nu

54

au nimic pe pământ decât cerul, vor fi gata să

înfrunte chiar opinia lumii întregi, numai să aducă

slava lui Hristos prin ascultarea lor

necondiţionată, din iubire.

Să nu aşteptăm numai mană cerească şi că

toate se vor rezolva de la sine sau de la altcineva,

ci să şi punem toţi umărul la rezolvarea acestei

probleme şi atunci poate Dumnezeu are să ne

ajute şi mai mult. Să putem deosebi satanele chiar

şi în sutană şi oamenii lui Dumnezeu, să nu-i

încurcăm ca mirosul trandafirului cu mirosul

porcului.

,,Mulţi privesc la această luptă între Hris-

tos cu oamenii săi şi Satana cu sculele lui jegoase

ca la ceva care n-ar avea nicio legătură cu viaţa

lor şi nu i-ar interesa deloc. Dar lupta aceasta se

repetă în cuprinsul inimii oricărui om. Ademe-

nirile la care a rezistat Hristos au fost acelea

cărora nouă ne este atât de greu să ne împotri-

vim”. Străvechea competiţie pentru autoritate,

lansată de pretenţiile umaniste! Care pe care!

Omul se închină, linguşeşte pe lângă cel rău,

fiindcă se teme. Concurenţă la autoritate. În

sprijinul autorităţii oamenii folosesc toiagul fricii,

55

al blestemului şi chiar al credinţei la noi în iadul

comunist.

Formarea unui caracter trebuie realizată

pe principiul demnităţii persoanei şi nu al

egoismului. Egoistul preferă să posede. Un om

demn preferă să respecte. De aceea, în marea

noastră aventură zăpăcită care se cheamă viaţa, ne

ciocnim atât de des de actul de posesie şi atât de

rar de actul demnităţii veritabile şi ca rezultat, am

ajuns un ,,popor” fărâmiţat.

Trebuie să fim oameni morali, să avem

conştiinţa naţională nedeformată. Un om moral

nu-şi permite falsuri, îi dispreţuieşte pe acei care

mint. Fuga de libertate se realizează prin

conformism, care e acela, ,,care se conformează

din oportunism părerilor, convingerilor altora,

chiar dacă aceştia nu corespund convingerilor

sale”. O astfel de confirmare conduce de

asemenea, la pierderea personalităţii, adică tu nu

mai eşti tu, ci toţi ceilalţi, deci, e tot fuga de

libertate, adică de tine.

Prin ea omul ajunge să se comporte aşa

cum vor alţii, el gândeşte cu gândurile altora,

voieşte cu voinţa altora. El devine un robot,

mancurt, om sovietic, un nimeni, nu degeaba

56

eram învăţaţi şi impuşi în perioada sovietică şi

acuma în comunismul nostru, că noi nici nu

trebuie şi nu avem dreptul să gândim, ci să

ascultăm şi să executăm pentru a ne conduce ca

pe nişte oi, fiindcă pentru noi gândeşte ,,iubitul”

partid comunist de a ne face cât mai ,,fericiţi”.

Ne caracterizează cu părere de rău foarte

bine zicala populară: ,,Lasă să gândească boii, că

au capul mare, iar tu numai să tragi jugul în locul

lor, că este mai uşor”. De aceea, este mai bun un

nebun în bunul sens al cuvântului, cu verticalitate,

care ştie cine este şi ce vrea de la viaţa sa, luptând

zilnic pentru libertatea sa interioară şi exterioară,

să nu se lase călcat în picioare de lichelele

societăţii, apărându-şi demnitatea, decât un om

,,bun” dar conformist. Înapoia conformistului,

alţii trag sforile, iar tu execuţi ca o păpuşă

marionetă.

Cu viaţa luptă fiecare. Cu Satana şi

oamenii care sunt sculele lor jegoase luptă omul

cu caracter, omul de curaj, de aceea avem atât de

puţini oameni cu caracter în ţărişoara noastră şi

încă la aceia li se ,,închide oxigenul”. Principalul

,,Model-imitaţie” este principiul pedagogic,

fundamentul pe care se întemeiază învăţarea. Prin

57

,,model” se dădeau în Eden poruncile. Moralul

desemnează raportul corect – sau condiţia corectă

- al individului faţă de celelalte persoane. Ce e

bine şi ce e rău în relaţii interpersonale se poate

afla uşor, dacă aplicăm criteriul universal al

,,iubirii de aproapele”.

Izvorul moralei este acelaşi cu izvorul

relaţiilor interumane: dragostea.

Morala n-o poate stabili omul egoist şi

oportunist, pentru simplu fapt că morala – prin

definiţie – are ca punct referent, referentă pe

celălalt semen şi binele acestuia, şi nu ego.

Recunoaşterea şi receptarea celuilalt se cheamă

altruism. Esenţa altruismului este iubirea. Iată-ne

ajunşi la capătul potecii logice: Dacă iubirea este

esenţa morală, atunci cine poate să stabilească

binele sau răul? ,,Dumnezeu este iubire” (1 Ioan

4,8). El a întocmit pe om după natura Lui, iubirea

şi nu după natura Diavolului - ura.

Dătătorul omului şi al iubirii este Unicul

care are calitatea să hotărască ce e bine şi ce e

rău! Iar lucrurile au fost hotărâte: iubirea ne-a

fost, în Isus Hristos – Cuvântul întrupat şi

cuvântul scris. Iată cine se ocupă de morală în

lume. El a dat singurul Manual de morală în lume

58

– Biblia. Când Domnul Hristos a fost întrebat

care este ,,morala moralei” sau cea mai mare

poruncă din toate poruncile, El a identificat

principiul ,,să iubeşti”, ca fiind esenţa moralei

(Matei 22,36-42). Pe oamenii care se iubesc între

ei de sunt consideraţi nebuni, nu poate să-i

dezbine şi să-i conformeze nimeni. Cum să nu

urle la ei hoardele din iad şi din societate, de a-i

sfâşia şi în bucăţi dacă ar putea!

Luminează-ne, înmulţeşte-ne şi ajută-ne,

Doamne, pe aceşti oameni cu caracter, noi născuţi

întru Hristos, cât nu am pierit cu totul ca popor!

59

MONUMENTUL

OSTAŞILOR SOVIETICI

Monumentele ostaşilor căzuţi în ,,Marele

Război pentru Apărarea Patriei” de care ne este

împânzită ţărişoara şi care s-a început cica la 22

iunie 1941, după cum ne-au tot îmbibat capul cu

aceste prostii profesorii cu manualele de istorie

sovietică şi ne mai intoxică şi acuma asasinii

morali de acuma 65 de ani încoace pe această

fâşie de pământ dintre două râuri Nistru şi Prut.

Acest pământ românesc Basarabia, e unic

în lume unde veneticii nu ştiu nimic despre noi –

istorie, limbă, literatură, trecut datini, ocupaţii –

dar îşi permit să ne înveţe de toate pe noi,

urmaşii dacilor şi ai romanilor, cu o istorie de

peste 2000 de ani. Diagnosticul grecului Herodot

văzând structura psihică a tracilor, formulat încă

în sec. V înainte de Hristos este valabil şi pentru

dacii contemporani, cu numele de români şi

Basarabeni: ,,Neamul tracic este cel mai numeros

din lume după cel al inzilor. Dacă ar avea un

singur cârmuitor, sau dacă tracii s-ar înţelege

între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic

60

decât toate neamurile după socotinţa mea”. Tracii

din bazinul carpato-danubiano-pontic se

adeveresc drept primul Neam al Europei. Totul

anapoda de nu-ţi cred nici ochii. Să nu trişăm. Să

murim ca Tracii râzând şi cu cheful nostru nu cu

gustul veneticilor.

Care patrie? Ce avem comun cu ţara lui

Stalin criminalul secolului XX fondator a unui

stat criminal? Care mare război? Când se ştie, că

acesta a început în anul 1939 şi a fost foarte

întins, iar la 22 iunie 1941 Germania a năvălit

asupra Uniunii Sovietice. Când, se ştie, acesta a

înrobit zeci de popoare din Europa făcându-le pe

unele să le corcească, însă corciturile de tip

moldovinism anulează rasele. Pe altele să

dispară, de au ajuns şi pe continentul american

formându-şi Cuba lor, impunându-le cu tancurile

comunismul, cărora tot cei cu tancurile i-au spus

,,eliberare”, adică de sine, credinţă moştenire

spirituală şi înfrăţire cu dracul.

Ce fel de război de ,,Apărare a Patriei”

când după 24 august 1944 patria lor, a soldaţilor

ruşi, rămăsese undeva după râul Nistru, iar ei

cotropeau ţară după ţară, până hăt în inima

Europei, zicându-i acestui proces de cotropire:

61

,,Apărare a Patriei”. Ce Patrie au apărat ruşii în

Basarabia, România, Polonia, Bulgaria, Cehia,

Slovacia, Austria, Germania? Acest război nu

poate nicidecum fi pentru noi basarabenii care am

fost folosiţi drept carne de tun ,,de apărare a

Patriei”, el este – aşa cum i se zice în toată lumea:

Cel de-al doilea Război Mondial, care a schimbat

atât destinele a milioane de oameni cât şi

configuraţii unor ţări de pe harta Europei.

Monumentul cu inscripţia pe el ,,Nimeni

nu-i uitat, Nimic nu se uită” ca şi în multe sate

ale Ţărişoarei noastre se află în centrul satului

natal Găuzeni, iar noi tineretul îl foloseam ca

fortăreaţă sovietică când aveam de a lupta cu

vreo căldare cu vin puterea ursului pusă de un

tânăr însurăţel, adică o duceam în dosul

monumentului să nu ne prea vadă lumea o

puneam jos făceam o roată în jurul ei şi... roată

măi, cu urături de noroc, pătimaşul servindu-i pe

toţi cu un pahar, de uneori îi boceam pasul pe

care l-a făcut, să nu-i iasă pe ochi însurătoarea.

Cum vreo unul se însura trebuia să pună căldarea

cu vin, aceasta era lege sfântă, aşa că după ce

ieşeam de la filmul în care ai noştri sovieticii tot

timpul biruiau, mai sfinţi ca sfinţii erau numai ai

62

noştri cei mai sănătoşi bolnavi sovietici, ne

camuflam în dosul monumentului şi dă-i bătaie cu

paharul peste gât.

Într-o seară un nepot al unui bunel ce a

fugit de război şi a distrus biserica, mai pe scurt

coadă de topor (upolnomocii)care a dat şi cu

barda în Dumnezeu, iar spre apropierea celor

patru scânduri a ajuns să fie mâna dreaptă a

preotului, năravul de lingău nu şi l-a mai putut

schimba, s-a pişat pe monument, iar eu i-am făcut

observaţie. Mi-a fost coleg de clasă până în clasa

a opta, apoi trei ani la şcoala profesională aşa că îl

cunoşteam foarte bine.

- Măi dobitocule! De ce batjocoreşti şi scârnăveşti

lucrurile sfinte? Eu plec capul în faţa suferinţelor

acestor oameni, plec capul în faţa durerii

mamelor, atât ale celor învinşi, cât şi ale

învingătorilor, pentru că morţii nu poartă

uniforme, iar mamele lor nu au secere şi ciocane

în frunte, sunt sătenii noştri care au luptat şi au

căzut chiar dacă nu pentru o cauză dreaptă, au

murit în luptă. Ei au murit pentru tine ca să

trăieşti tu astăzi mai bine şi pentru tine asta e

recunoştinţa ta cărpănosule. Ai?

63

- Dă-i în mă-sa! Căci dacă nu erau ei trăiam mult

mai bine astăzi.

- Dacă nu mureau ei pentru traiul tău fericit nu

erai astăzi tu, ipocritule.

- Mai bine nu eram eu, decât mureau ei

eliberându-ne, căci a lor eliberare a devenit o

închisoare pentru ei şi pentru noi poporul întreg.

Dacă biruiau nemţii am fi fost o societate mult

mai culturală şi civilizată. Cât priveşte

argumentele tale citite de prin cărţile de istorie,

care este ca şi sutienii unei domnişoare amăgitori,

purtaţi de fiecare putere, precum că eu sunt viu

datorită eroismului soldaţilor ruşi... iartă-mi fie

cinismul, dar nu prea văd sensul pentru care o

mioară să-i fie recunoscătoare ursului pentru

faptul că acesta a alungat tigrul înfruptându-se

singur din ea, însă întâi frângând-o toată în ale

sale braţe ,,frăţeşti” prelungindu-i astfel suferinţa.

Duşmanul care se află în sânul societăţii

este cel mai aprig: falşii salvatori ai neamului ştiu

unde să lovească şi cum să distrugă mortal

personalităţile culturii neamului care arată că

hotarul neamului nostru este pe Nistru şi nu pe

Prut. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale

Nistrului au servit drept breşă strategică a u.r.s.s.

64

faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa

Centrală prin Bucovina şi Galiţia), pe care le-a

folosit drept cap de pod în scopuri militare şi

politice, iar acum Transnistria. Dacă azi nu trăim

ca nemţii, vina o poartă doar eliberatorii bolşevici

ce ne-au ocupat la 28 iunie 1940 fără voia

noastră, luându-ne şi cetăţănia română, şi dreptul

de a trăi în ţara noastră românească, şi pe cel de a

trăi în Europa bunăstării.

- Marile puteri oricând vor găsi limbaj comun pe

seama statelor mici. Tendinţa din totdeauna a lor

a fost de a reduce influienţa ţărilor mici asupra

politicii mondiale. Este anapoda toată treaba

aceasta, e putred ceva în Danemarca noastră. Şi

cu adevărat, respectul unui popor pentru cei morţi

vorbeşte de respectul unui popor faţă de sine

însuşi, de valorile sale spirituale.

Nu am mai lungit mult cearta, căci este

inutil să le dovedeşti proştilor şi imbecililor care

sunt mai puternici şi sub influenţa alcoolului

poate să-ţi dea şi la moacă, dar mi s-a întipărit în

memorie adânc şi tocmai acuma ajuns la vârsta

înţelepciunii am hotărât să fac lumină acestui caz

şi să-l înşir pe hârtie.

65

La învăţătură tot timpul fostul meu coleg a

fost slab dar în această ceartă a avut dreptate,

probabil că bunelul său mai mult i-a dezvăluit

adevărul istoric decât pe mine cărţile false

sovietice de istorie. Deci dacă stăm strâmb de ce

să nu judecăm drept, de ce să nu spunem

lucrurilor pe nume? Prea umflată, dar totodată şi

falsă este lumea în care trăiesc. Debandada,

anarhia, haosul ne-au nimicnicit, ne-au prefăcut

în automate adică oameni sovietici, nu degeaba se

spunea pe timpuri, că bolnavul sovietic este cel

mai sănătos bolnav din lume. Erau nişte chestii

absurde dar bolnavul se bătea cu pumnul în piept

mândrindu-se cu aceasta şi cu propria ignoranţă.

Unicul artistul şi cântăreţul rus Vladimir

Vâsoţki care a zdruncinat acest sistem satanic cu

cântecele lui, numindu-l ,,Casă de nebuni”. Pe

atunci pentru aşa cântece era ca şi cum ţi-ai

pregăti singur ştreangul şi într-adevăr el a fost

băgat chiar în casa de nebuni, însă prigonit de

autorităţi pe care le critica a fost iubit de întregul

imens popor sovietic şi încă peste hotarele lui, iar

cântecele lui răsună şi sunt ascultate şi în ziua de

azi cu multă plăcere.

66

Dacă peştele ce înoată prin apă nu poate

lăsa o urmă, omul trecând prin viaţă o lasă chiar

şi de e scârnavă şi păcătoasă şi poate să privească

în urma lui, de a-şi analiza şi el şi alţii cărarea

vieţii croită prin mărăcini şi pârloagă. Peştele sau

alte animale ale apelor nu pot să o facă. Corabia

ce brăzdează apele râurilor, lacurilor, mărilor şi

oceanelor fac o urmă care valurile repede o fac să

dispară, şi iarăşi nu-i poţi analiza, judeca cursa

(drumul) parcursă de ea.

Urmele făcute de un popor, chiar şi de

greşite, ticăloase, întortocheate şi blestemate se

pot analiza şi judeca de istorie, de urmaşi şi de

Dumnezeu. Timpul le scoate pe toate la suprafaţă

şi le pune la locul lor de a le vedea urmaşii

urmaşilor noştri. Aşa că cât nu ar schimonosi,

falsifica, marile şi micile puteri care se află la

conducere şi îşi făuresc propria istorie, ce vântul

istoriei le suflă ca pe nişte frunze căzute din

copac pe aceste puteri şi imperii. Opera de

tumănire a popoarelor sovietice dar mai mult a

poporului basarabean a fost diavolesc de bine

pusă la punct. Marii şamani s-au dat în spectacole

de proporţii uriaşe, croind, tăind şi mutilând

minţile după placul lor. A avut loc poluarea

67

minţilor a sufletului prin răsturnarea valorilor

general-umane adunate cu atâta grijă de mii de

generaţii.

Ei satanicii falsificatori nu înţeleg una că

istoria este ca o minge care cu cât o apeşi de a o

ascunde în apă cu atât mai puternică devine forţa

ei de a ieşi la suprafaţă şi cum ai scăpat controlul

asupra ei ţâşneşte la suprafaţă mai sus decât

nivelul apei. Numai că cozile de topor care

gândesc cu ,,muşchiul” nu înţeleg această lege a

fizicii şi ne bagă pe gât invenţiile lor aiurite şi

mincinoase.

Problema etniei tot ei au inventat-o

răuvoitorii noştri, cei care au venit peste noi cu

scopuri meschine şi cu cozile noastre de topor

care le sunt slugoii docili.

Istoria este istorie şi are legile sale.

Nimeni n-are dreptul să revizuiască istoria după

bunul plac şi s-o încline pentru el sau pe potriva

intereselor cuiva. Să denatureze faptele în

scopuri meschine. Privind în urmă putem să

analizăm, învăţăm, descoperim urmele

strămoşilor şi a popoarelor vechi ce au existat

cândva. Suntem în drept doar să redăm cursul

firesc al evenimentelor, evoluţia lor obiectivă. Să

68

le comentăm la justa valoare. Cel ce înoată e

corect că se simte altfel decât acel ce priveşte de

pe mal, însă are dreptul la a sa părere.

Deci iertată să-mi fie părerea, dacă îmi

arunc privirea înapoi în trecut prin ocheanul

,,istoriei”, mai multe puse la un loc reflectă

adevărul adevărat. De când Cristofor Columb a

descoperit America în octombrie 1492 europenii

au jefuit-o de tot aurul şi aducându-i numeroase

nenorociri, comerţul cu negri (1492-1870) a

importat din cele două Americi 9 566 000 de

negri. Morţi pe drum, un milion şi jumătate au

fost aruncaţi în mare. Dar pe lângă toate relele

i-au impus şi o cultură europeană şi i-au creştinat

pe sălbatici. Columb singur scria în jurnalele sale:

Dumnezeu m-a făcut pe mine trimisul Lui pentru

a descoperi noi lumi şi noi pământuri, îndeplinind

funcţia grea începând drumul crucii împotriva

necredincioşilor, să îndeplinesc prorocia lui Isaia.

Unde ajungea la noi pământuri înălţa o cruce.

Deci faţă de America noi europenii avem datorii

faţă de păcatele făcute de răsstrămoşii noştri, dar

şi ei au datorii faţă de noi europenii, de cultura ce

le-am cultivat-o şi miile de vieţi omeneşti

69

sacrificate în largurile oceanelor şi de a-i aduce la

credinţă în Dumnezeu.

O mână de ajutor întinsă mai ales cu

mănuşă nu întotdeauna este binefăcătoare chiar

de este întinsă cu multe şi mari pierderi de vieţi

omeneşti. Nu se ştie care ar fi fost finalul celui de

al doilea război mondial dacă SUA n-ar fi acordat

URSS, acel ajutor material masiv care a jucat un

rol decesiv în organizarea acelei rezistenţe

împotriva invaziei fasciste. Mâna întinsă de câtre

America în cel de-al Doilea Război Mondial

pentru Uniunea Sovietică, apoi deschiderea celui

de al doilea front de către aliaţii americani şi

britanici, 6 iunie 1944 în Normandia a avut loc

debarcarea forţelor americane, canadiene care a

schimbat cu totul cursul războiului în favoarea

imperiului răului (satanist comunist).

Această mână de ajutor întinsă pentru

Europa dar mai mult pentru români a fost o mână

întinsă diavolului roşu ce ne-a răpit pe noi

basarabenii, bucovinenii, o mână a diavolului ce a

răpit pruncul de la sânul mamei alăptându-l cu

lapte de iepuroaică de a deveni mişel pentru toţi şi

încă cel mai satanic sie însuşi. Americanii faţă de

români au mai multe păcate dar mai ales către

70

basarabeni care ar trebui să şi le ispăşească în

prezent. Conflictul de pe Nistru s-a început de

cum preşedintele ţărişoarei Mircea Snegur a

plecat în America de a iscăli un document, astfel

ei au dat undă verde ruşilor de a începe conflictul.

Iar Rusia a dat vânt prielnic comunismului satanic

de a veni la putere în Basarabia, de a se scurge

din imensa Rusie toate zoile pe micul plai

mioritic dintre cele două ape Nistru şi Prut, de a

ne face nouă şi nu lor ,,raiul” comunist şi în

secolul XXI după ce l-au măturat de la ei.

Acest popor velicorus este asemenea

dihorilor, îşi ţine culcuşul în ordine iar

necesităţile scârnave şi le face în împrejurimi.

Rusia spre nenorocul ei, a fost luată drept poligon

de încercare a ideologiei comuniste şi nu s-a

învăţat minte ci îşi face în alte ţări poligoane de

luptă unde pentru ideile lor mor mii de oameni.

Am spune că-i la modă chiar în vogă pe la noi

acest amestec al Rusiei în treburile altor state de a

ajuta la degradarea gândirii, stagnării psihicului

fiziologic omul se pierde, uşor de observat cu

ochiul liber, ca în palmă se vede! Comunismul

de tip leninist-stalinist, preluat mai apoi de Mao

Ţzedun în China şi de Pol în Campucia, a fost cel

71

mai antiuman, cel mai crud, a comis cele mai

mari crime împotriva omenirii, a creat

tehnologiile cele mai mârşave de exterminare în

masă. Acest tsunami satanic venit la noi din

hăurile unor minţi bolnave a înghiţit milioane de

oameni prin valurile de minciună, groază, teroare,

genocid, declanşate de cel mai puternic cutremur

din secolul XX, care a început la 25 octombrie

1917, în Petrograd prin salva de tun trasă de pe

corabia ,,Aurora”. Peste o sută de milioane de

persoane au fost ucise de regimurile comuniste

după revoluţia rusă din 1917, iar restul

buratinizate, intoxicate cu spurcatul microb al urii

patologice faţă de fraţii tăi şi chiar de tine însuţi

de valorile spirituale, o mostră de gândire

comunistă anacronică şi care pentru noi

basarabenii n-a încetat nici astăzi în secolul XXI,

ecoul şi bubuitura Aurorei. Ne tot ,,aureşte”

aiureşte şi ,,fericeşte”.

Ce ruşine Doamne, oare când o să

prindem la minte. Dacă am avea ochi de văzut,

chiar dacă îi avem ar trebuie să ne tragem

perdelele de pe ei şi am vedea câte mii de

cadavre, înecate în minciuna roşie, au fost aduse

la mal. Atâta doar că cadavrele aduse la ţărm de

72

acest tsunami continuă să ne înveţe şi să ne

diriguiască către ,,viitorul luminos”, iar epicentrul

stă la Moscova în mausoleu ca mortul pe laiţă.

Ele aceste cadavre, nici nu-şi dau seama că au

putrezit de vii şi au pierdut simţul mirosului şi că

le put viii nu morţii, şi că mirosul lor pe care-l

împrăştie e de nesuportat dar ţipă că totul în jur ce

e viu si sănătos le pute.

Ei oamenii necuratului cu stea în frunte nu

au luptat pentru a ne elibera ci pentru a lor ideal

în slujba viitorului imperial mondial velicorus.

Un ideal care nu ascunde nici o taină şi nici un fel

de sublimă melancolie. Nu este decât cea mai

vulgară satanică râvnă de putere, o lăcomie după

josniciile plăceri lumeşti, dorinţa de a subjuga şi a

acapara noi teritorii chiar şi cu ajutorul religiei...

Necuratul vrea să rupă lumea de

Dumnezeu chiar şi cu ajutorul oamenilor în

sutane şi din păcate uneori îi reuşeşte motivul de

bază a kaghebistului Alexei Ftoroi patriarhul

Rusiei care călăreşte pe mârţoaga pe nume

,,apărători ai ortodoxismului” şi în ziua de azi, de

a întrona o nouă stare de sclavie numită

comunism ortodox în care ei să joace rolul unor

73

latifundiari... asta-i tot, însă în două bărci

concomitent nu poţi merge.

Este cunoscut că Moscova are intenţie de

a nu pierde sfera de influenţă în zona nistreană şi

o face cu ajutorul bisericii ruse prin Aleksei al

II-lea pe care l-a trimis la Chişinău Kremlinul

având un scop nobil: pentru a ne întuneca şi

colectiviza minţile cu aiureli şi halucinaţii de a

adormii proştii, cu rugăciunile sale

îndemnându-ne şi chemându-ne la cuminţenie şi

împăcare şi să nu ne opunem cerinţelor

Moscovei, să ne închinăm ca la o icoană. Ei vor

să ne ţină mai departe cu capul plecat şi în

genunchi adică de a face nişte oi din noi. Apropo

de proşti. Prostul încurcă lumea. Prostul îi

socoate pe toţi mai proşti decât el. Prostul se

cunoaşte că e prost şi când doarme dar nu-şi dă

vidul.

Aceşti derbedei în sutane care sunt

împrăştiaţi peste toată ţara împreună cu Î. P.S.

Vladimir care înseamnă Înalt Prea Sfinţite, nu

luminează dar intoxică enoriaşii cu argumente de

genul că ,,biserica românească este una străină de

neamul nostru, biserica noastră fiind cea a tuturor

ruşilor” cum îşi zice Patriarhia de la Moscova.

74

Să-i cerem lui Aleksei al II-lea să-şi

înlăture toiagul pastoral de pe biserica Moldovei,

să se ducă la mama dracului să-i pupe mânile şi

picioarele, iar pe noi să ne lase în pace el capul

bisericii ruse care dovedeşte că este cel mai mare

antihrist şi nu şi capul bisericilor româneşti.

Noi avem patriarhia neamului nostru, iar

mitropolitul Vladimir al Patriarhieii Ruse se auto-

denumeşte al întregii Moldove ,,Moldova Mare”

până la Carpaţi. Să-i fie ruşine bisericii ruse, în

frunte cu Aleksei, care în loc de creştinism duce o

politică de colonizare şi nimicire a popoarelor

mai mici. Acestea sunt acţiuni satanice lipsite de

frica de Dumnezeu. Pentru tot ,,binele” făcut

ţărişoarei noastre mai este şi decorat de şeful

statului tovarăşul Voronin, decorându-l pe Î. P. S.

Aleksei al II-lea cu Ordinul Republicii, pe cel

care în 1992 îi binecuvânta pe cazacii sosiţi în

Transnistria să ne ucidă, două mari satane una

comunistă îmbrăcată în costum care a declarat la

Mănăstirea Condriţa într-o zi de vineri 13 iulie

2007,,primul comunist din istorie a fost Isus

Hristos”, adică însuşi Dumnezeu şi alta în sutană

care are numai scopuri meschine şi nu credinţă.

Pe scurt slujitorii dracului şi ai lui Dumnezeu s-au

75

luat de cumetri şi tulbură lumea făcând din ea un

talmeş-balmeş înfiorător, spiritual şi material.

Există valori spirituale de când e lumea

lume nu de când s-a născut năluca comunismului,

au fost şi au rămas tot ce are un popor mai sfânt,

de suflet ţin, de moralitate, de neam. Cum să

vorbeşti de înalta demnitate a unui neam şi să nu

pomeneşti de valorile lui spirituale, sau să-i impui

altele străine. Astfel s-a banalizat, se banalizează

demnitatea neamului, autoritatea lui morală, chiar

de capul bisericii ortodoxe a Rusiei. Oare nu ne

dăm seama că pasivitatea noastră de azi, poate

aduce prejudicii serioase calităţii vieţii de mâine a

copiilor şi nepoţilor noştri? Unde-s cinstea,

demnitatea, moralitatea umană în definitiv, dacă

le lăsăm să ne fie batjocorite mojiceşte tezaurul

sfânt strămoşesc şi toate calităţile spirituale?

Este o lege nescrisă a demnităţii, care e

una cu cea a libertăţii. Nu poţi fi liber şi umilit,

supus unei dogme străine în a ta ţară. Nu poţi fi

liber şi sărac, nu material, ci spiritual. Ci dacă eşti

umilit şi te umileşti, dacă nu ai nimic mai mult

decât o sărăcie lucie la casă sau nici nu o ai, nu

cred că mai face să te mândreşti cu această

libertate care este ca a porcului din coştereaţă.

76

De gândire ţine în primul rând libertatea, a

lumii tale interioare. Să fii liber şi să gândeşti

liber. Să fii liber şi să vieţuieşti liber. Să fii liber

şi să-ţi educi copiii ca atare. Să ai o datină. Să ai o

credinţă adevărată şi nu strâmbă sau idolizată

vârâtă de alţii ce vor să te ,,fericească” pe gât. Să

ai o responsabilitate chiar şi de numele care îl

porţi nu numai de tot ce te înconjoară. Şi o

mândrie, apropo şi o mândrie, de neam, de ţară,

de istorie, datină, limbă, grai chiar de ai fi numit

de gloată şi de cei în sutane, păgân. Când îţi este

încătuşat sufletul nu te poţi manifesta în deplină

măsură, dar binele cu răul se luptă, omul lui

Dumnezeu cu omul dracului, fiecare clipă e o

ispită şi o luptă pentru libertatea ta interioară de a

alege între bine şi frumos, este cea mai mare

dramă pe care o trăim în fiecare clipă, însă pe

lângă toate instinctele şi poftele mari Dumnezeu

i-a dat omului şi cuget de a face el singur alegerea

şi de a se simţi stăpân el singur pe sine şi nu

instinctele ce îl domină şi ispitesc.

Acest ideal comuniştii nu l-au ascuns, căci

ei nici nu au crezut în Dumnezeu, ci l-au

idolatrizat pe Lenin mulţi ani în şir, tatăl

comunismului şi au vrut să-l aresteze pe

77

Dumnezeu, ca să-i ia locul, chiar dacă îi şi

completaseră mandatul de arest, n-au putut s-o

facă, din motiv că Cel de Sus le-a luat mai întâi

minţile, apoi şi puterea. Dar nu au supravieţuit

căci Dumnezeu era cu noi suferinzii nu cu cei

satanici care făceau sărituri mai sus ca gardul de

a se cocoţa mai sus ca Dumnezeu dând cu barda

în el. El cică satana de Lenin ne era şi ,,tată şi

bunel, nici un om mai bun ca el”, ptiu fir-ar să fie,

asta-i bună pentru ţîcniţi, aiureli de adormit

proştii.

Au sfărmat sculele jegoase ale diavolului

mii de biserici care măcar nu le aparţineau, iar

acuma le pare că l-au luat pe Dumnezeu în arendă

şi îl folosesc de a cuceri sufletele enoriaşilor în

slava cerului subteran. Dacă încrucişarea unui cal

cu un măgar se numeşte, corcitură catâr, apoi

aceşti oameni sunt oamenii lui Dumnezeu cu

năravul dracului, iar corciturile anulează rasele,

adică transformă omul în maimuţă sau drac

împeliţat. Elita noastră politică comunistă sărută

dimineaţa poala lui Lenin, iar seara aprinde

lumânări în faţa altarului, iar poporul deprins să

fie slugă docilă îi idolatrizează extraordinar

78

măcar că şi unii şi alţii umblă de modă, sau de

ochii lumii la biserică, joacă teatru.

Cine am fi fost noi, de biruia fascismul în

al doilea Război Mondial, mă tot frământă

întrebarea? Probabil că o naţiune cu mult mai

cultă şi educată de cum suntem noi acuma care

am trăit şi mai trăim într-o cazarmă unde nu

conta până în 1989 peste Prut şi nu mai contează

nici azi la noi în acest spaţiu dintre două ape

adevărul ci minciuna şi ordinul, bântuie cele mai

năstruşnice făţărnicii iar moraliatatea e o

anomalie crunt pedepsită. Cel mai mare în rang

are dreptul şi întotdeauna este drept şi ,,sfânt” să

comande, iar ceilalţi sunt datori să execute, căci

altfel sunt ,,măturaţi” şi hăituiţi ca nişte câini.

Puterea discuta cu populaţia prin

comunicate. La revoluţie, am ieşit dintr-o lungă

tăcere, cu o ireproşabilă poftă de a vorbi. Dar ce

înseamnă toleranţa pe care o implică pluralismul

opiniilor câtă vreme pluralismul se opreşte la o

nebuloasă de opinii intolerante una faţă de

cealaltă? Cu atât mai necesară mi se pare o

dezbatere toleranţă şi intoleranţă. N-am nimic

împotriva oficializării unei ,,Zile a Toleranţei”,

dar nu ştiu ce poate rezolva o ceremonie, mai

79

mult sau mai puţin festivă, acolo unde se impune

o disecţie fără anestezie.

De exemplu sărbătoarea ,,Limbii Noastre”

care trebuie s-o îngrijim tot anul şi să luptăm

pentru ea nu numai să o sărbătorim odată în an şi

atât, ne-am luat de o grijă. Căci igiena noastră

mintală e cu neputinţă de obţinut fără încercarea

sinceră de a ieşi dintr-o intoleranţă zgomotoasă,

alcătuită din nenumărate monologuri, după ce, în

decembrie 1989 am ieşit din toleranţa unui

monolog pronunţat într-o linişte de cimitir, sau

într-o gloată de oameni vii, însă morţi sufleteşte,

mintal şi spiritual, ne-am împotmolit noi

basarabenii într-o mostră de gândire comunistă,

primitivă şi anacronică şi mai a dracului de cum a

fost până în 1989, ca o fiară rănită ce se zbate în

agonia morţii şi prăpădeşte totul în jur balaurul

roşu.

O dovadă sigură că societatea moldoveană

nu a ieşit dar şi mai tare s-a adâncit încă în

totalitarismul de tip bolşevic este intoleranţa

agresivă faţă de un alt mod de a gândi. Tot ce este

străin prostului care gândeşte cu ,,muşchiul” este

considerat suspect şi este înfăţişat grupului,

80

turmei ca dăunător. Dacă încerci să gândeşti altfel

ţi se dă peste gură în toate modurile.

Există fiinţe care urmăresc răul. Ei îi sunt

slujitorii chiar şi de sunt în sutane. Taina

existenţei umane nu constă numai în a trăi, ci în a

şti pentru ce trăieşti. Diagnosticul însă îmi spune

că acest rău clocoteşte în mizerie, acolo unde s-a

estompat sensul vieţii. Drumul spre normalitate

trece obligatoriu, cred eu, prin bunul simţ care din

păcate la noi în ,,ţărişoară” trebuie să-l cauţi cu

lumânarea, de a admite că democraţia înseamnă

nu doar dreptul de a vorbi, ci şi datoria de a

asculta. Democraţie fără toleranţă nu există; nici

toleranţă fără democraţie. Legătura dintre una şi

alta pare îndeajuns de evidentă ca să nu fie nevoie

să insist asupra ei. Dar nu sunt sigur că a doua

parte a enunţului se bucură de o recunoaştere la

fel de largă precum prima parte.

Democratul este tolerant prin chiar spiritul

său. Însăşi regula jocului democratic implică, în

politică, respectul opiniei celuilalt şi pluralitatea

punctelor de vedere. Aceste aserţiuni nu pot fi

contrazise, fiind aproape nişte truisme. Dar, dacă

ne gândim bine, toleranţa nu reprezintă o latură

oarecare a democraţiei, ci şi o fragilitate a ei.

81

Democraţia este vulnerabilă tocmai în măsura în

care este tolerantă. În interiorul unei societăţi

democratice iau naştere spontan germenii

autodistrugerii.

Proverbul cu şarpele încălzit la sân pare

foarte potrivit pentru democraţie. Toleranţa este

chiar şarpele care muşcă mortal sânul democraţiei

în care a stat pitită. De toleranţa congenitală a

democraţiei profită, mai devreme sau mai târziu,

nenumăratele intoleranţe, lăsate crude pe un sol

fertil. Dificultatea toleranţei iese la iveală în

confruntarea cu multiplele intoleranţe cu care ea

convieţuieşte. Cu toate acestea, toleranţa n-are

sorţi de izbândă decât într-o democraţie. În

definitiv, numai democraţia permite toleranţei să

existe. Totalitarismul o ucide pseudo-democraţia

o stimulează. Democraţia fiind tolerantă, iar

totalitarismul intolerant, pseudodemocraţia este

pseudotolerantă.

Situaţia din urmă comportă o reflecţie

specială. În pseudodemocraţii, limbajul toleranţei

îl vorbesc mai ales aceia aflaţi la putere. Este de

altfel, o intoleranţă impusă de sus în jos:

obligatorie şi deopotrivă ierarhică. Şi ea însemnă

tolerarea celui puternic de către cel slab ca o

82

condiţie a tolerării celui slab de către cel puternic.

Între cele două înţelesuri ale cuvântului nu este,

măcar identitate, cerul şi pământul: în primul caz,

a tolera însemnă a îngădui să deţină puterea, iar în

cel de al doilea însemnă a îngădui să existe.

Toleranţa fără democraţie este periclitată

pentru că, între altele, toleranţa nu ţine de natură

ci de cultură, de aceea şi multe popoare

supravieţuiesc sau chiar de mor le rămâne numai

cultura ca vechiul Egipt, iar celelalte dispar fără

urmă care probabil n-au îndreptăţit încrederea

superiorilor cereşti . Toleranţa este un instinct

cultivat în individ, ca şi în societate, este o

virtute, rezultatul unui proces educator, în primul

rând aplicat sieşi apoi celorlalţi care te înconjoară

în societate.

Artistul, poetul ajung până la limitele

posibilităţilor absolute! Ei sunt ca sfinţii din

religie, Natura este ea, intolerantă. Societăţile

umane sunt acelea care dau naştere toleranţei, din

nevoia echilibrării forţelor contrarii care

sălăşluiesc în ele. Multe dintre cutumele şi

fabulele care constituie toate societăţile par

menite tocmai a stimula spiritul de toleranţă. Din

punctul de vedere al capacităţii de toleranţă,

83

democraţia este forma cea mai înaltă a societăţii;

aşa dar, nu singura care o permite, dar singura în

care toleranţa este aproape universală.

Între toleranţa parţială, cunoscută în

societăţile vechi şi noi, şi toleranţa aproape

universală din democraţie nu este doar o

deosebire de grad, ci una de esenţă sau, mai bine

zis, de calitate. Doar aceasta din urmă este

mutilată. Toate celelalte sunt univoce şi mai mult

sau mai puţin, impuse de către una din părţi

celeilalte. Sensul participării a păstrat ceva din

acest caracter: tolerat însemnă mai degrabă

beneficiar al unei concesii decât posesor al unui

drept. Toleranţa este într-o democraţie un soi de

principiu de drept. În toate celelalte, ea este cel

mult un modus vivendi, când nu este de-a

binelea criteriul libertăţii în interiorul unei

rezervaţii ca a noastră unde se încrucişează omul

dracului cu omul lui Dumnezeu din care rezultă

crearea artificială a unui hibrid uman – omul

sovietic.

Greutatea tocmai aceasta este: de a trece

de la condiţia de tolerat la aceea de tolerant. Într-

un anumit fel, evoluţia de la mentalitatea

membrului unui ghetto moral la mentalitatea

84

cetăţeanului liber indică sensul mersului istoric

către democraţie.

Tocqueville constată că unei populaţii de

servitori cum am fost noi basarabenii în lagărul

socialist nu-i este la îndemână să aleagă în mod

corect şi de aceea ce alegem aceea culegem şi

ne-am ales până acuma cu ce am cules. (A alege

poate fi aici mai mult decât opţiunea electorală şi

anume opţiunea filozofică şi morală). Acest fapt

se explică prin aceea că toleratul, care n-a uzat

încă de dreptul său de a avea opinie sau opţiune,

intră cu dificultate în pielea tolerantului, care

trebuie să ştie să respecte opiniile şi opţiunile

tuturor. Şi totodată, acest fapt explică de ce

toleraţii de ieri sunt intoleranţii de azi.

Intoleranţa este tranziţie, s-ar zice, obligatorie de

sclavie la libertate.

Întreaga lume fostă comunistă se află în

această tranziţie morală: cauză a nesfârşitelor şi

uneori sângeroaselor războaie religioase, etnice şi

sociale care au avut şi au loc în spaţiul ei istorico-

geografic dintre apele acestor râuri Nistru şi Prut.

Din pricina destrăbălării războaielor lăuntrice şi

nu văd în istoriile vechi nimic mai cumplit decât

cele ce le suferim noi astăzi în fiecare zi.

85

Intoleranţa este o sechelă a bolii de care au suferit

toţi toleraţii din regimurile totalitare. Înainte de a

învăţa să fie toleranţi, foştii toleraţi par însetaţi de

revanşă. Îţi vine să te întrebi dacă nu cumva este

o fatalitate ca democraţia să se clădească pe două

intoleranţe succesive şi, într-un fel, opuse, deşi

născute una din alta.

Iată un interviu luat de la Î. P. S.

Vladimir: ,,Biserica nu se deosebeşte mult de

armată”, după trei ani de serviciu militar în

armata sovietică la marină am înţeles că armata

este o imensă fabrică de format mancurţi

automate bine instruite, oameni cu inimi de piatră

ce îndeplinesc numai ceea ce li se ordonă. ,,Iar

cea mai mare părere de rău o am atunci când văd

Biserica măcinată de neînţelegeri, ceea ce duce la

dezbinarea ei. Şi aici cred că şi noi, mitrtopoliţii

şi patriarhii avem partea noastră de vină. Ar

trebui să ajungem la o înţelegere, să instaurăm

disciplina în Biserică. (Adică să facă din ea o

cazarmă unde să domine ordinul îmbrăcat în

minciună, el să-l dea şi ceilalţi să-l execute fără

crâcnire. Sfinţenie cu dar de călău, de a subjuga şi

mutila minţile enoriaşilor şi atât.)

86

Vorbesc chiar de cazurile mai recente, când

preoţii din Mitropolia Moldovei (subjugată de

Patriarhia Moscovei) pleacă la cea a Basarabiei şi

viciversa.(Am impresia că cineva are grijă să ne

scrie aşa-zise scenarii care ne sugerează, ce să

gândim, ce să facem ce să simţim şi cui să ne

închinăm în biserici. Tot ce avem mai sfânt nu ne

mai aparţine. Adică eu nu am dreptul de a alege,

să execut şi gata. Bisericile făcute de strămoşii

mei le-a acaparat un străin şi eu trebuie să mă

supun lor şi sfinţilor lor, nu am dreptul la libera

gândire şi la libera alegere, viaţa privată a

fiecăruia dintre noi e drama şi fericirea fiecăruia

dintre noi şi nimeni nu are dreptul să intre cu ale

lui legi de stăpân în ea, aceasta este o colonizare

spirituală mintală şi materială, deci dorul de

libertate ne împinge la luptă. Păzea... ,,moşilor”

de la putere ştiinţa este ca arta lui Arhimede cu

care a reuşit să respingă atacurile romanilor, să nu

izbucnească poporul ca un vulcan şi atunci...)

,,N-ar trebui să-i netezim pe cap pentru

aceste greşeli”. (Părinte Sfinţia ta, eu mai am

datoria de a-mi cinsti strămoşii mei, nu pe care

mi-i bagi dumneata pe gât. Schopenhauer încă

spunea că ,,Cel care se laudă toată ziua cu

87

strămoşii seamănă cu cartoful: singura parte bună

a sa se află în pământ. Mă las cel mai păcătos,

ultimul păgân dar să vă fiu o oaie ascultătoare în

mâinile voastre niciodată!)

,,Religia ortodoxă este cea mai apropiată

de om. Alte religii îi învaţă pe credincioşi să

nimicească duşmanul a noastră îndeamnă doar la

pace”. (Orice religie care duce la întunecarea

minţii enoriaşilor este de acuma o dogmă păgână

care luptă de a preface poporul în turmă şi atât.

Aşa-numita blajinitate a noastră e o simplă

comportare de căţel cu psihicul mutilat, care

crede că răbdarea lui îi face cinste, deşi fiinţele

normale o cred o prostie grasă. De multe ori

răbdarea poate fi şi ea un defect. Ca şi

cuminţenia. Sau îngăduinţa laşă. Mi-i ruşine de

aşa credincioşi.)

,,Când eram tânăr vroiam să devin

marinar”.(Dacă era un marinar şi şi-ar fi făcut

serviciul militar pe un submarin sovietic care ar

mai fi avut nenorocul să cadă prin accidente, cu

toate naţiunile ei o făcea mai bine, acolo nu poţi

să nu fii credincios curat la suflet, să-i spui mării

braşoave şi să nu fii deştept şi sincer cu ea căci te

papă de nici ciolanele nu-ţi mai vin acasă.)

88

Ascultând povestirile bătrânilor ce au

filmat cu ochii lor de copil realitatea adevărată.

Iată un film de scurt metraj al lui moş Ghiţă care

taie apa de la moara rătăciţilor, orbiţilor: Când au

fost nemţii în sat se purtau foarte civilizat şi de le

trebuia ouă, lapte le schimba pe bomboane. Ruşii

(antihriştii cu stea în frunte îi numeau

basarabenii) intrau în beci şi cu o rafală de pistol

automat găureau poloboacele şi beau vin. Violau

toate fetele frumoase.

Puterea unui popor este cultura, fără steag

de cultură poporul e o gloată, credinţa şi valorile

spirituale de care comunismul diavolesc ne-a

privat şi se cred ei totul, cultură, valoare spirit şi

sfinţi. La noi factorul uman, dar mai ales ,,moşii”

comunişti ne-au jucat festa de am pierdut ţara şi

băieţii morţi în conflictul de pe Nistru din 1992,

acest regim diavolesc nu ne reprezintă interesele

noastre ci pe ale Rusiei ce ni se pretinde

,,eliberatoare” de fraţii noştri români porecliţi

,,burjui”.

Cu toate că românii au contribuit la

scurtarea războiului până şi Stalin recunoscând că

fapta Maiestăţii Sale regele Mihai a scurtat durata

războiului cu aproape un an de zile.

89

Basarabenii, au ajuns cu armatele

generalului Antonescu, aliatul lui Hitler, până în

Caucaz, în Crimeea şi la Cotul Donului, dar când

ruşii erau gata să se recunoască bătuţi, acestora le

sar în ajutor americanii şi englezii deschizând al

doilea front ajutându-i să câştige războiul, lucru

pe care ruşii nu vor să-l recunoască astăzi nici în

ruptul capului. Ulterior basarabenii vor întoarce

armele, ajungând până la Berlin, şi făcându-i şi

războiul lui Stalin împuşcându-se frate cu frate,

tată cu fiu.

La 23 august 1944 regele Mihai a făcut un

gest aproape sinucigaş pentru el: l-a arestat pe

mareşalul Ion Antonescu, în Proclamaţia sa către

ţară anunţând încetarea luptelor împotriva

Armatei Sovietice devenind apoi aliaţi împotriva

Germaniei fasciste. Gestul sinucigaş s-a întins

asupra tuturor românilor, iar regele Mihai curăţat

de tot aurul de bolşevici şi lăsat să plece cu nimic

în exil.

Mareşalul Ion Antonescu avea să

sublinieze că dacă Uniunea Sovietică nu i-ar fi

răpit României cele două provincii istorice,

Basarabia şi Bucovina, România şi-ar fi putut

păstra în cadrul celui de-al Doilea Război

90

Mondial statutul de stat neutru. Naţiunile Unite

ne-au garantat independenţa Ţării şi neamestecul

în treburile noastre interne. Ele au recunoscut

nedreptatea Diktatului de la Viena prin care

Transilvania ne-a fost răpită.

Pentru asta România s-a ales cu ţara

fărămiţată în bucăţi şi împărţită de criminalii

secolului XX Hitler cu nazismul care a omorât

(1933-1945) în lagăre 7 milioane de persoane şi

Stalin cu cei 36 de milioane de morţi ai săi, a fost

cea mai mare calamnitate din istoria umanităţii.

După ce Rusia a păpat zeci de miliarde de

dolari. După ce S.U.A., prin sistemul Lend-

lisului, i-a ajutat enorm de mult pe ruşi ca puterea

lor diavolească să câştige războiul împotriva

Germaniei naziste (majoritatea produselor

alimentare, a tehnicii de transport,

combustibililor, materiei prime necesare pentru

industria de război, chiar şi tehnică militară erau

de provenienţă americană), U.R.S.S., în semn de

recunoştinţă, declanşează primul război rece de

când e lumea, Statelor Unite ale Americii. Câtă

lipsă de bun simţi Doamne!

Pierzând competiţia economică cu Statele

Unite şi având dificultăţi serioase în păstrarea

91

echilibrului de balanţă cu Occidentul, Uniunea

Sovietică şi mişcarea comunistă internaţională

aveau nevoie de o idee, în jurul căreia s-ar fi putut

uni împotriva Occidentului. O astfel de idee o

lansează Leonid Brejnev, şi anume ideea luptei

împotriva pericolului unui nou război mondial,

nelăsând a se uita aportul decisiv al armatei

sovietice în victoria asupra fascismului. De aici şi

a fost construit al patrulea cel mai mare punct

strategic în Basarabia, pod de luptă şi apărare de

Occident numit acuma Transnistria cap de pod

militar către Balcani.

Perfiditatea politicii Rusiei faţă de

Basarabia constă în faptul că ea a combinat

politica imperialistă de colonizare a Basarabiei cu

politica de deznaţionalizare şi rupere treptată din

trupul Basarabiei româneşti a noi teritorii sau mai

bine zis, a bucăţilor de teritorii şi încadrarea lor

nemijlocită în circuitul administrativ al Ucrainei

şi Rusiei.

Chiar şi după revenirea Basarabiei la

Patria-Mamă prin mijloace paşnice, prin votul

legitim al Sfatului Ţării, România a luptat pentru

ca această Unire să fie ,,recunoscută de ruşi”. Însă

bolşevicii nu se supuneau dreptului internaţional.

92

Ei au violat nu numai dreptul internaţional, dar şi

soarta întregului popor român. Adoptarea şi

realizarea pactului Molotov-Ribbentrop (23

august 1939 - 3 iulie 1940) s-a prezentat în istoria

dreptului internaţional ca o încălcare flagrantă a

dreptului românilor basarabeni, bucovineni şi

transnistreni la autodeterminare, ca o politică

reacţionară, antiumană şi antiromânească.

Dar după cum spunea Eminescu ,,Ce e

val ca valul trece” şi celor puternici nu le vine

mintea la cap de a înţelege aceste cuvinte care vor

dăinui mult înainte ci nu puterea lor. Puterea

voastră – care, e bine s-o spun, nu este imensă –

şi nici eternă şi care vă devoră mai mult pe voi

decât ne devoră pe noi. Că sunteţi Musolini cu

pieptul gol în zăpadă, sau Stalin cu privirea de

oţel ascunsă sub mustaţă şi după rubaşcă cu aere

de mare eliberator al Europei de fascism, sau

Hitler înconjurat de torţe. Căci aţi realizat sarcini

inumane. Cel care răspândeşte răul, nedreptatea,

neadevărul fără îndoială că îşi dărâmă pământul

pe care stă, au spus-o demult vechii înţelepţi, aşa

că face să vă ciuliţi urechile şi să băgaţi în cap.

Prima revoltă împotriva voastră vine din

voi înşivă, auziţi: din voi. Corpul vostru se

93

revoltă împotriva voastră. Zi de zi dispăreţi sub

mutra propriei voastre puteri. Şi dorinţa voastră

de cruzime nu mai e decât isteria slăbiciunii

voastre, oboseala nervilor voştri, această

îmbătrânire prematură pe care o simţiţi în voi.

Este inuman să vrei să conduci şi să

domini atâţia oameni. Este inuman şi inutil. Nu

sunteţi decât marele nimic. Asta o uitaţi. Citiţi-l

pe Miron Costin primul poet filozofic în a sa

lucrare ,,Viaţa Lumii”.

Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Herehex

Alixandru Machidon, unde-i Artaxers

Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,

Pre toţi i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume,

Fosta-au Ţiras împărat, vestit cu războaie.

Cu avere preste toţi. Şi multă nevoie.

Au tras hindii şi tatarii şi Asia toată.

Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:

Plânsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.

,,Satură-te de moarte,Ţiras, şi te stinge

De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,

Că de vrăjmăşia ta nici Ganghes poate

Ursul său să-l păzească” Aşa jocuieşte

Împărăţiile lumea aşa le prăvăleşte.

94

Ia aminte , dară, o oame, cine eşti pe lume

Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume

Una fapta, ce-ţi rămâne bună, te lăţeşte

În ceru cu fericie în veci te măreşte

Plătiţi din greu această uitare în carnea

voastră. Îmbătrâniţi. Vă vedem îmbătrâniţi dea

lungul vremurilor care pentru voi se desprind, se

dejgheoacă. În cele câteva minute care ne mai

rămân nouă din timp, vouă nu vă mai rămâne

decât tresărirea. Zdruncinaţi de cataclismul

personal al propriei voastre puteri; când vă vedem

din nou, spunem: vai ce a mai îmbătrânit! În

minunata justiţie a lumii, moartea vă caută în

mijlocul nostru ca pe un anume fir, în mijlocul

nostru, pe noi pe care ne lasă în soarta noastră, ea

se ocupă de voi iar apropierea ei vă ofileşte în

fiecare minut comuniştilor.

Trăim într-o lume plină de minciună,

răutate şi de perfidie, într-o lume plină de pâclă

deasă, prin care pot vedea doar miile de suflete

simple, tinere şi curate, într-o lume în care

Antihristul îşi face mendrele încercând să

distrugă în văzul lumii care stă mută, nepăsătoare

şi înţepenită, generaţiile tinere şi valorile

95

spirituale. O adevărată ciumă a pustietăţii

spirituale şi materiale ne este conducerea

comunistă ce se află acuma la putere în ţărişoara

noastră. Vechii înţelepţi însă spuneau că: Cel care

răspândeşte răul, nedreptatea, neadevărul fără

îndoială că îşi taie craca pe care stă. De aceea

mai spuneau atit de des anticii: tată n-am, frate

n-am, am numai adevărul. Ce ne lipseşte nouă?

Povara de a spune adevărul. Ne lipseşte curajul de

a cunoaşte nişte realităţi. Ne lipseşte curajul să

spunem pe faţă nişte adevăruri, nu ne ajunge

curajul să recunoaştem că există nişte adevăruri

veşnice, eterne şi nu minciuni comuniste ce le

cochetăm de dragul celora ce ne conduc spre hăul

infernal fără nesfârşit. De fapt aş şterge şi aş scrie

un singur cuvânt. Nu avem curajul să credem în

conştiinţa noastră ci în a lor care este foarte

docilă, demult putredă şi mucegăită. Probabil că

numai în faţa celor patru scânduri o să avem

curajul de a spune adevărul care întotdeauna a

fost şi este amar pentru a ne pocăi, luându-ne

umbra de mână şi pornind la Domnul pentru a ne

judeaca pentru toate faptele făcute şi nefăcute şi a

ne ,,aşterne” după merite somnul de veci în Iad

sau în Rai. Fiecare cu principiile sale de viaţă însă

96

un lucru de nimic se cere de la noi de a fi oameni,

să nu scuipăm în fântâna care ne-a potolit setea

astfel rămâne în urma noastră numai putoarea

care am făcut-o în timpul trecerii pe acest pământ

ce numai l-am schilodit. Niciodată să nu uităm că

şcoala tuturor timpurilor ne-a învăţat prima

meserie, cea mai înaltă în viaţă, de a fi Om. Codul

profesional al onoarei este, dacă nu poţi aduce

folos să nu dăunezi, sau să rămîi ca porcul în

grădină, demolând valorile spirituale adunate de

strămoşi de la debutul lumii până în prezent.

Sfântul Ioan Damaschin spune: ,,Dumnezeu nu

caută binele făcut, ci scopul pentru care a fost

făcut”.

Încă în antichitate afirma şi înţeleptul

Eschil că ea, conştiinţa, este o făclie care

luminează inima, dar şi e un neadormit pe care,

omul îl poartă întotdeauna cu el. Acest ,,judecător

neadormit” ar trebui să stea mereu de veghe să-l

mobilizeze şi să-l întărească în poziţia şi în

convingerea sa. Misiunea lui mai constă şi în a fi

un iluminist al timpului său, faţă de conaţionalii

săi, faţă de societatea a cărei exponent este şi pe

care se cuvine s-o slujească cu devotament şi

sacrificiu. Noi ne-am debarasat de conştiinţă şi îi

97

suntem fideli numai burţii şi atât, iată de unde ni

se trag toate ponoasele şi belele pe capul nostru,

drama sufletului şi a destinului nenorocit.

Folosim şi credem numai în date şi istorii scoase

din burtă, am ajuns nişte fiinţe biologice fără

personalitate, fără biografie, fără carte, fără neam,

datină, tradiţii fiindcă cuiva asta prieşte.

Cei care ştiu să aştepte câştigă şi numai

încercarea este purtătoare de fiinţă. Tineretul

studios şi cu minte clară care este ca un mag şi

vrăciuitor ale unei frumuseţi spirituale, sensibil la

toate cele din jur abia aşteaptă cu nerăbdare

momentul potrivit şi vântul prielnic ca să dărâme

vechile reguli de a domoli căile răului şi

minciunii, canoane şi maniere depăşite de care

,,moşii” de la putere ce se ţin cu mâinile,

picioarele şi dinţii de ea, au să o facă odată şi

odată şi au să vă arunce la gunoiştea istoriei ca pe

nişte hoituri ce stau demult în putrefacţie şi fac

numai putoare insuportabilă. ,,Nimeni nu e uitat,

nimic nu se uită”, eu aş parafraza ,,Nimic nu e

iertat, nimic nu se iartă”, nici ale voastre crime

odioase făcute contra umanităţii. Celor care cred,

toate le sunt cu putinţă, spune Domnul Isus

Hristos. Cu toate a învins timpul, dreptatea şi

98

lumina. Aşa să ne ajute Dumnezeu în lupta

binelui contra răului.

Marţi, 16 octombrie 2007

99

CEAUŞESCU

Noi moldovenii ce făceam serviciul

militar în fosta marea patrie Uniunea Sovietică la

marina militară în oraşul Riga în anii 1988-91 am

fost primii, sau printre primii, pare-mi-se din

poporul nostru basarabean, sau din ţărişoara

noastră, dintre două ape, Nistru şi Prut numiţi de

sovietici cu adevăratul sens al cuvântului,

români. Prutul a fost, vreme de 100 ani un zăgaz

atât de puternic, încât a împiedicat aproape cu

totul legăturile sufleteşti dintre fraţi de aceiaşi

limbă. Moldovenii din Basarabia nu ştiau ce se

petrece la românii din celelalte părţi; ei nu

cunoşteau pe oamenii mari ai neamului, ba chiar

şi pe cei de au ieşit din mijlocul lor ca de pildă:

A. Donici, Al. Russo, B. P. Hajdeu.

Parcă în batjocură însă ei şi-au dat arama

pe faţă fără să vrem noi. Minciuna că suntem noi

moldovenii un popor şi nu avem nimica cu

românii, au scos-o ei singuri la suprafaţă,

MINCINOŞII, ce ne-au ţinut în ţarc ca pe boi,

aproape două sute de ani şi ne-au băgat pe gât

diferite halucinaţii şi aiureli mincinoase pentru a-i

100

adormi pe cei proşti, iar din păcate de multe ori

le-au reuşit.

Părinţii te botează odată, sau în rare cazuri

de două ori, însă mai departe în timpul vieţii te

botează societatea în care te afli şi aşa omul

poartă mai multe ,,nume” sau porecle care îl

caracterizează.

Când era revoluţie în România, decembrie

1989, priveam în fiecare seară la televizor

evenimentele straşnice care se petreceau. Şi aşa

trăgeam din greu de viaţa militară, iar unii mai

slabi de caracter pierdeau lupta cu viaţa şi încă

acest coşmar ne scutura satanic.

În seara de 25 decembrie priveam

televizorul nişte ofiţeri şi marinari ai K.G.B.- ului

şi marinari ai unităţii noastre a statului major, pe

data de 25 decembrie, l-au împuşcat pe

Ceauşescu fost preşedinte dictator al României

comunist cu tot sufletul molipsit de spurcatul

microb al urii patologice şi al dispreţului

respingător faţă de cei ce gândesc altfel şi nu ca el

şi comuniştii din toată lumea. Totuşi e un mare

păcat pentru ţară că tăman în ziua Crăciunului pe

stil nou a fost împuşcat. Această revoluţie a

101

băgat fiorii în toţi comuniştii din toată Uniunea

Sovietică şi lumea întreagă, comunistă.

S-au întors toţi spre mine de parcă eram

eu moldovean vinovat de toate cele întâmplate,

dar nu m-au întrebat nimica sau să mă insulte,

însă am văzut că toţi s-au uitat la mine cu o

duşmănie crâncenă ascunsă care clocotea

vulcanic în ei ca în fiarele rănite de m-ar sfâşia,

dar şi satanic se temeau de mine căci eram printre

ei şi toţi înarmaţi, iar ţara se cutremura de

evenimentele ce se apropiau şi toţi îi simţeam

sfârşitul şi asta îi punea diavoleşte pe jar.

După vizionarea acestui eveniment tragic

li s-a aprins la toţi febra, unul nu a mai rezistat şi

mă cheamă de o parte în coridor, un camarad de

la mine din unitate de acelaşi contingent cu mine,

de prin fundul Rusiei. Ironia vorbirii era aspră şi

tăioasă pe un ton foarte agresiv.

- Moldovean, ce fel de popor sunteţi voi

românii, ieri băteaţi din palme strigând ,,trăiască

Ceauşescu soarele nostru ce luminează

comunismul” iar astăzi l-aţi împuşcat?

Am rămas sfâşiat în două.

- Ascultă, du-te dracului căci eu sunt

moldovean şi nu am nimica cu românii, aşa că

102

nu-mi lipi tu mie belelele altora pe capul meu,

căci şi aşa le am destule ce vin din partea

poporului meu. (Tot timpul noi basarabenii eram

ţinuţi în lagărul socialist de proşti ca ciubota şi

cea mai mare luptă a mea cu toţi, a fost de a le

demonstra că sunt om deştept şi eu şi poporul

meu, şi nu m-am dat bătut niciodată, chiar de am

mâncat bătaie multă, de m-au pus şi la zid odată,

împeliţaţii.)

- Prostule, ei sunt fraţii voştri, sunteţi acelaşi

popor!

- Ia-n lasă-mă în pace tu cu prostiile tale tâmpite.

Atunci totuşi eu am înţeles că e ,,putred

ceva în Danemarca noastră” şi totuşi am pus

lecţia la inimă. Basarabia şi păcatul nespus de

mare ce l-a făcut Rusia în privinţa românului

basarabean, ne-a tras destinul, limba, identitatea,

libertatea de a gândi liber (căci gândeau ei pentru

noi) credinţa, adică toate valorile spirituale şi

materiale pe roată, este anapoda treaba aceasta.

Totuşi până la urmă nu le-a reuşit de a ne lichida

ca popor fiindcă nici unul dintre noi nu-şi poate

alege părinţii, limba naţia sau să-ţi lipească un

popor mai puternic care se pretindea fratele mai

mare şi apărător al creştinismului, că eşti un altul

103

,,botezat” de ei şi nu cel de la Dumnezeu, lăsat pe

acest pământ ca popor. Au cercat-o dar degeaba.

Încercarea de a-i face pe alţi oameni animale

necuvântătoare sau mancurţi, este destul de

satanică.

Şi ce le-a dat ,,dracilor” prin cap? Cam în

glumă, cam în serios au început să-mi zică

Ceauşescu. Eu îl aveam pe Ceauşescu şi regimul

lui de duşman şi astă ,,poreclă” pentru mine era o

înjosire de mă supăram foc, iar asta şi mai tare îi

aţâţa pe ei şi repede s-a lipit de mine numele

,,Ceauşescu”.

Între camarazii de arme mai treacă

meargă, iar când am văzut nişte ofiţeri ce îmi

dădeau mie onorul: Să trăiţi domnule Ceauşescu,

le dădeam şi eu onorul căci aşa cerea

regulamentul, iar în gândul meu: idioţii, trăsni-ar

să-i trăsnească de îndrăciţi, cum îşi bat joc de

mine.

În vara anului 1990 cam prin iunie eram

într-o unitate şi priveam televizorul, şase

moldoveni din diferite unităţi dar de un

contingent şi restul de alte naţionalităţi ale

lagărului sovietic, însă mai mulţi ruşi. Juca fotbal

selecţionata României şi a Uniunii Sovietice. Toţi

104

erau suporteri înflăcăraţi ai U.R.S.S. iar noi

suporteri înflăcăraţi pentru România, care a

câştigat doi la zero. De eram mai tineri era să

mâncăm o bătaie soră cu moartea, făceau cârpe

din noi.

Spiritele se aţâţaseră la maximum în

timpul meciului şi s-a început, fanaticii urlau ca

nebunii, iar eu nu prea cu fotbalul însă când

pare-mi-se Lăcătuş a marcat un gol în poarta

selecţionatei Uniunii Sovietice, am zis bravo

români, iar ceilalţi moldoveni erau şi fanatici

îndrăciţi ai fotbalului. Toţi vreo 38 de marinari

contra la şase şi ne-am împărţit în două tabere.

Pentru că au câştigat românii eram vinovaţi noi,

suporterii românilor.

Cum lupii prinşi în capcană, în agonia

groazei încep să-şi arate colţii şi de frică şi de

ură, aşa şi ei au început contra noastră de ar

putea să ne sugrume.

- Noi v-am spălat de păduchi, educat în stil

sovietic şi tot la burjuii români vă trageţi,

naţionaliştilor! Aceasta vi-i e mulţumita?

- Mulţumim frumos dar trebuia să ne lăsaţi în

pacea nevoilor noastre că nu suntem noi chiar aşa

105

de proşti să nu ştim a ne spăla, a trăi frumos şi

bine.

Noi însă stăteam ferm pe poziţia noastră şi

ne străduiam să evităm conflictul. De nebuni că

suntem toţi moldoveni şi tare de fiere ne ştiau

căci de acuma încheiam al doilea an de serviciu

militar, şi încet, încet s-au mai liniştit spiritele,

dar de atunci am rămas toţi şase, români,

naţionalişti, mai ceva ca fasciştii.

Până în toamna anului 1991 când m-am

demobilizat, ultimii marinari sovietici din

Basarabia, la vatră, din român şi Ceauşescu nu

am mai ieşit. Atunci mă supăram foc, tocmai mai

târziu am înţeles câtă dreptate aveau ei şi cât de

tare mă stimau, de m-au ridicat la rang de

preşedinte şi i-am dus numele mai departe.

În Biblie scrie că Apostol Pavel a zis

,,cine citeşte să înţeleagă” poate mă vor înţelege

toţi basarabenii măcar în ziua de azi, că suntem

români şi nu moldoveni.

106

PIONERII

Marile evenimente ale secolului XX care

au schimbat atât destinele a milioane de oameni,

cât şi configuraţiile unor ţări de pe harta Europei

au fost făcute de antihriştii sovietici ai imperiului

răului sau satanic.

Primul cutremur al ,,imperiului răului”

numit astfel de preşedintele american Ronald

Reigan a avut loc în timpul Războiului Ruso-

japonez de la 1905, urmat apoi de lanţul de

răscoale din 1905-1907, dezlănţuite pe întreg

imensul teritoriu al Rusiei.

Izbucneşte Primul Război Mondial, unul

din cele mai mari şi pustiitoare războaie îndurate

de bătrâna Europă declanşat la 28 iulie 1914, avea

să se încheie abia la 11 noiembrie 1918.

Pentru prima dată în istoria omenirii au

fost doborâte patru mari imperii - german, austro-

ungar, otoman şi rus şi s-a pus capăt dominaţiei

absolutismului monarhic, denumit şi ,,matricea

otrăvitoare a secolului al XX-lea, însă din păcate

s-a produs alta bolşevică. Se produce Marea

Revoluţie burgheză din februarie 1917 şi cu

107

puciul bolşevic din octombrie 1917 din Rusia

ţaristă în frunte cu conducătorul Vladimir

Ulianov-Lenin.

Declaraţiile lui Lenin referitoare la dreptul

popoarelor la autodeterminare, plăcute urechilor

tuturor naţionalităţilor înrobiţi din imperiu, în

scurt timp au fost anihilate de însuşi Lenin, urmat

apoi de către Stalin.

Cel de-al doilea Imperiu Rus-U.R.S.S. a

fost mai crud decât predecesorul său. Stalin a

instaurat o dictatură dintre cele mai sângeroase pe

care le-a cunoscut lumea. Imperiul Rus a apărut

prin semnarea la 23 august 1939 a înţelegerii

dintre Germania şi U.R.S.S., cunoscute sub

denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov (de fapt

a fost o înţelegere de împărţire a lumii între

Germania şi U.R.S.S., între naţional-socialismul

german şi social-comunismul rus).

În ,,Cartea Neagră a comunismului” fostul

adjunct a lui Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte

al U.R.S.S - ului, Iacovlev, accentuează foarte

grav: fascismul, nazismul-fascist a ucis 22

milioane de oameni, iar comunismul sovietic a

ucis peste 99 milioane de oameni de diferite naţii,

de diverse categorii sociale.

108

Pe teritoriul Republicii Moldova regimul

comunist de ocupaţie a lăsat cele mai îngrozitoare

urme. Oraşul Chişinău este localitatea unde

fabrici de gaze au funcţionat până după 1953, (pe

strada V. Alecsandri, nr. 18).

Aproape un sfert din populaţia Basarabiei

a fost deportată după 1940 în Siberia şi

Kazahstanul de Nord. Mulţi dintre concetăţenii

noştri au fost împuşcaţi numai din motiv că se

considerau români. Am avut scriitori (Petre

Ştefănucă, Mihail Curecheru şi toţi membrii

Uniunii Scriitorilor din Transnistria), care au fost

puşi la zid, doar pentru că nu găsiseră deosebiri

între limba vorbită de basarabeni şi restul

românimii.

În anii 1946-47 în foametea organizată

drept pedeapsă că unii basarabeni au fost înrolaţi

în cadrul Armatei Române pe fronturile de est au

murit, ca într-un adevărat război, peste 300 000

de concetăţeni.

Aproape toate bisericile şi mănăstirile

basarabene au fost transformate în depozite, case

de petreceri, grajduri pentru vite, muzee ale

ateismului, 200 dintre ele fiind rase de pe faţa

pământului şi peste tot erau construite

109

monumente de ale diavolului comunist.

Dumnezeu a fost înlocuit cu năluca împeliţată

comunistă, de îi reciteam poeziile: el ni-i tată şi

bunel, / nici un om mai bun ca el.

Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru care

este în ceruri, el năluca ce stă în mausoleul de la

Moscova, (Rusia este o ţară cu mortul pe laiţă

care face putoare), cică ne este şi ,,bunel”, mai

sus ca Dumnezeu, adică el cel mai mare antihrist,

a fost ridicat la rang mai înalt ca Dumnezeu,

culmea culmelor, să înnebuneşti, se întâmplă cu

oamenii nemaiîntâmplatul. E de o mie şi una de

ori vai de cei ce au încăput pe mâna acestui idol

satanic, adică mai toată lumea, nu numai Europa

care a suferit cel mai mult. Ne-au fost

batjocorite: limba, istoria, credinţa.

Începând cu anul 1940, regimul sovietic

comunist de ocupaţie a săvârşit pe teritoriul actual

al Republicii Moldova un şir de crime împotriva

umanităţii: genocid, represiuni politice, execuţii,

deportări, foame organizată, toate acestea fiind

păcatul cel mai nespus de mare ce l-a făcut Rusia

în privinţa românului basarabean şi nici acuma

nu-şi mărturiseşte şi ispăşeşte păcatul, ci ne ţin în

umilinţă şi supuşenie, ca pe muscă un păianjen

110

având în mână toate pârghiile ţării noastre.

Probabil că în faţa celor patru scânduri imperiul

rus are să-şi mărturisească toate păcatele şi are să

spună adevărul, căci nimic nu e veşnic sub soare.

,,Pentru cauza partidului Comunist fiţi

gata” ,,Noi pionerii suntem întotdeauna gata” Un fost pionier nepot de al ,,bunelului” Lenin

care cândva la subotnice strângea metal uzat

pentru ,,binele” ţării într-o vară a anului 2006,

deschizând un dulap enorm dintr-o instituţie de

învăţământ a dat peste două busturi. Două Satane,

una mai păroasă decât alta. Dintr-o lovitură de

ciocan capul celei mai păroase canalie K. Marx se

sparse. Nu e nici din metal măcar, e din gips; îşi

zise mânuitorul ciocanului. A doua lovitură veni

drept în bostanul dracului roşu Lenin, care scoase

un sunet de butoi metalic.

E din aramă şi trebuie să coste mult se bucură

nepotul şi bătuse în ţintă uşile cum au fost. Ideea

însă i-a venit imediat: trebuie şterpelit şi dus la

cei de strâng metal color, odată ce-i veni

asemenea gând nu putea scăpa de el şi hai să

împărtăşească ideea altui prieten. Gura

păcătosului adevăr vorbeşte.

- Uite care e treaba.

111

- Mdea... Ce ai mâncat găini zăpăcite? Fiecare

om în viaţă năzuieşte să-şi facă un nume bun să

lase o urmă pe pământ iar tu mă îndemni la fapte

josnice şi foarte riscante. Vrei să-mi tragi destinul

pe roată? Eu cu post mai înalt şi încă acolo am

învăţat, du-te dracului cu tot cu propunerea ta

afurisită.

- Valoarea unui bărbat adevărat se află în

vitejie, în îndrăzneală, în înţelepciune, iar tu parcă

le ai pe toate nu ţi-i ruşine să dai înapoi.

- Păi bine dar nu la lucruri tâmpite. Ce ai băut

cucută?

- Necuratul acesta a vrut să rupă lumea de

Dumnezeu şi din păcate i-a cam reuşit, aşa că o

merită din plin să-i facem coneţul. Există fiinţe

umane care urmăresc Răul... Ei îi sunt slujitorii,

iar el a fost cel mai mare Rău din lume al

secolului XX.

- Bine, riscăm! Numai încercarea e purtătoare

de fiinţă!

- O facem, da?

- Are să fie foarte romantică aventură. Nu sunt

hoţ şi ferească sfântul să bag mâna în buzunarul

cuiva, dar m-a lovit spiritul de aventură şi aceasta

trebuie s-o facem. Întocmim planul, adică orice

112

lucru îl presupui mai întâi în imagine şi ducem

satana la locul cuvenit, a rămas numai să prindem

momentul şi de acţionat.

Din când în când, în mod aproape

imperceptibil se strecură picături ale otrăvii care

este îndoiala, şi neliniştea le da târcoale: dacă ne

ardem? Înfundăm ani grei de puşcărie, însă greu

vin, trec, se duc şi greu se numără zilele în toate

închisorile din lume, aşa că îţi trece gustul de

aventură numai gândindu-te la ce se poate

întâmpla. Am rupt cuiul şi spart imaginea noastră

şi a colectivelor în care lucrăm, de are să ne râdă

şi câinii Universităţii ( fosta numită în numele lui

Lenin), nu numai studenţii colaboratorii şi

profesorii?

Comunismul sovietic s-a prăbuşit în 1992 în

toate ţările din fosta ,,închisoare a popoarelor”

U.R.S.S. care a dominat 73 ani şi şapte luni, după

cum a prezis încă în anul 1503 Nostradamus, cel

mai mare prezicător al lumii în ale sale 966 de

predicţii, iar la noi în republica Moldova se

întâmplă nemaiîntâmplatul, iadul lui Scaraoţchi,

paşalâcul lui Avizuha, anarhia lui Antihrist,

cloaca lui Michiduţă, dezmăţul lui Necuratul,

debandada lui Sărsăilă, babilonia lui Bezmut,

113

matrapazlâcurile lui Ucigă-l crucea, culmea

scârbei el e la putere şi îşi face mai departe

matrapazlâcurile lui satanice aducând iadul în a

noastră ţărişoară.

Visul lui mai mult s-a împlini

Nu la el, la noi în ţară.

Un el noi am devenit.

O nălucă seculară.

Nu avem grai, naţionalitate.

Adevărul nu vrem să-l ştim.

Minciuna ne este mamă, frate.

În comunismul sec XXI trăim.

Lumea el a întors pe dos.

La minte suflet şi faţă.

Un secol aruncat în hău de ticălos.

În 10 secole sfinţii de au să-l scoată la

suprafaţă.

O dovadă sigură că societatea moldoveană nu

a ieşit încă din totalitarismul de tip bolşevic este

intoleranţa agresivă de a te domina, faţă de un alt

mod de a gândi. Dacă încerci să gândeşti altfel, ţi

se dă în diferite moduri ,,peste gură”, peste

114

demnitate, peste imagine şi îţi sunt lezate toate

drepturile.

- Comuniştii mă smintitule sunt la putere şi ne

bagă în fundul iadului şi pe viaţă şi pe moarte.

- Suntem bărbaţi sau piele de ciubotă? Dă-i la

mama dracului de antihrişti, Dumnezeu este cu

noi şi mai mult iartă celor viteji decât celor laşi!

Aşa că riscăm, planul este gata şi numai timpul

favorabil îl aşteptăm şi acţionăm.

Într-o bună zi cel cu ideea intră val-vârtej la

prietenul său în cabinet.

- Eu l-am scos de acolo pe Michiduţă şi l-am pus

în alt auditoriu.

- Bine, mergem să-l luăm la ultima-i plimbare.

Ajunşi la locul cu pricina unde Lucifer era

acoperit cu o pânză murdară, nu roşie culoarea

comunismului, ci albă, îl scot şi-l cântăresc pe

bunel în mâini de parcă îi cântau la praznic

veşnica pomenire.

- Nu e din aramă că e prea uşor, ci din aluminiu şi

suflat numai cu aramă, ne-a amăgit toată viaţa lui

şi ne amăgeşte şi mort, adică bustul.

- Totuna, îl luăm doar nu degeaba am riscat până

acum, dar de avea şi părul pe cap era şi mai greu.

115

- Dă ciocanul cu care el a stat ciocan pe capul

nostru şi ne-a bătut în creier, iar cu a lui secere a

morţii a secerat milioane de vieţi omeneşti, să-i

cârpesc vreo două ciocane ca să-mi iau măcar aşa

de pe suflet suferinţa infernală ce mi-a pricinuit-o

mie şi poporului meu, să-l răzbun cât de puţin.

Poc, poc, poc pleşuva a celui mai mare

tiran şi Antihrist al secolului XX se îndoi puţin.

- Bine, tu stai la pândă, iar eu îl duc în alt

auditoriu şi îl aruncăm peste fereastră, dar dă să-i

mai cârpesc şi eu vreo două ciocane.

- Dă-i, dar vezi că facem gălăgie şi să nu ne

ardem, ferească Dumnezeu de ne priponesc.

O veche cugetare persană spune că numai

cel curajos biruie oricând şi oriunde, numai cel

curajos dacă ia greutatea în mână o urcă neapărat

şi în spate oricât de mare ar fi ea. Zis şi făcut.

Unul îl ia altul pândeşte şi îl duce în alt auditoriu,

apoi unul deschide o ferestruică celălalt i-l dă şi îl

aruncă de la etajul doi pe Sărsăilă.

A zburat vâjâind cu capul în jos apoi s-a

auzit o bubuitură care a ridicat nouri negri de

colb, nu ca a Aurorei ci ca a unui gavanos

metalic. După asta l-au luat şi l-au dus în altă

parte unde l-au pus într-un cabinet, dar îi era în

116

grijă făptaşului ca să stea cu satana în cabinet. A

doua zi se duc ţăcăniţii la altul şi îi zic:

- Noi l-am bătut bine pe ,,bunelul nostru, adică

al tuturor şi al tău” şi trebuie să-l ducem, aşa că

avem nevoie de maşină.

- Duceţi-vă dracului nebunilor căci o să înfund

puşcăria cu voi.

- Băi, noi l-am şterpelit şi bătut pe ,,bunelul”

Lenin adică bustul lui şi vrem să-l ducem la

punctul de colectare a metalului uzat. El a avut un

scop nobil: să colectiveze gândirea iar noi îl

colectivizăm în metalele uzate.

- Hopa! Şi asta-i bună trăsniţilor, de ne află

cineva am rupt cuiul şi nu ne spălăm toată viaţa

de aşa ruşine nici cu apele mării.

- Hai măcar să vezi căci nouă ne pare că e din

aramă Scaraoţchi, însă el e din aluminiu şi numai

spoit cu aramă.

- Bine iau o pilă să-i luăm proba.

Au mers toţi trei să vadă pe Ucigă-l toaca, iar

unul cu pila i-a ras barba luându-i arama de pe

faţă.

- E din aluminiu împeliţatul, toată viaţa cât a

trăit ne-a minţit şi acuma şi bustul ne minte, dă

să-i mai cârpesc un ciocan să-mi treacă ciuda.

117

- Oricum îl ducem căci nu am să mi-l las mie în

cabinet ca exponat, cu dracul încă nu m-am mai

înfrăţit.

Doi mi l-au înşfăcat şi pus în maşină şi l-

au dus la punctul de colectare a metalelor, unde

au fost întâmpinaţi cu rafale de spaimă şi mirare.

- Duceţi-vă naibii cu tot cu Avizuha voastră că o

să mă băgaţi la zdup smintiţilor, tare mă tem

să-mi iau pe dracul pe cap, lehamite şi de câştig.

- Păi nu o mai ducem înapoi de unde am luat-o,

doar nu suntem aşa de proşti, tot s-o plimbăm

dintr-o parte în alta prin oraş pe Satană, îi ajunge

cât a fost plimbat.

- Voi sunteţi nebuni, de unde dracul aţi mai luat

Smârdoarea aceasta!?

- Hai primiţi-o, ne facem nevăzuţi şi nu vă ştim

şi nu ne ştiţi.

- Fir-ar să vă fie de cap trăsniţilor de umblaţi cu

lucruri necurate, voi însă o să aveţi de a da seama,

însă ce am eu cu sufletele şi păcatele voastre?

Vi-l iau mai ieftin ca aluminiu, hai să-l cântărim.

- Luaţi-l şi am scăpat şi noi şi mata. El

Antihristul, nici nu are cântar câte crime a făcut.

Crimele nu se uită dar mai ales, mai ales nu se

iartă. Opera lui de tumănire a fost diavolesc de

118

bine pusă la punct. Marii şamani împreună cu el

s-au dat în spectacole de proporţii uriaşe. A avut

loc poluarea minţilor, a sufletelor prin răsturnarea

valorilor general-umane adunate cu atâta grijă de

mii de generaţii aşa că boţiţi-l cu un ciocan mai

mare de să nu-l mai cunoască nimeni pe Ucigă-l

crucea.

- Bine, îl iau şi îl ascund să nu mi-l vadă cineva,

căci am sfeclit-o, mă băgaţi în belea idioţilor.

Cam cu puţin s-au ales făptaşii pentru aşa

risc, cel ce l-a luat fără doar şi poate că mai mult

a avut de câştigat, însă le-a ajuns pentru un

aldămaş bun şi au băut în cinstea nimicirii

satanei. Spurcăciunile odată şi odată trebuiesc

puse la punct şi la locul lor binemeritat!

Terţionarii părinţilor şi buneilor noştri,

adică marii şamani slugi fidele cu trupurile şi

sufletele ale regimului comunist, au azi pensii

mari, sunt invitaţi la manifestări oficiale cu

pieptul plin de ordine şi medalii de tocmai îi

îndoaie, obţinute pentru crime contra poporului

băştinaş, pe când persoanele care au avut de

suferit mai sunt în căutare de dreptate, nu-şi pot

obţine nicidecum proprietăţile, fiind trataţi în

continuare ca oameni de categorie inferioară.

119

Măcar aşa câtuşi de puţin i-au răzbunat foştii

pionieri pe toţi suferinzii regimului satanic

comunist prin ,, bunelul şi tatăl lor”.

120

MULŢUMIRE PENTRU

LĂCRĂMIOARA

Toată viaţa am fost lovit crunt de

Dumnezeu, de Soartă, de Scaraoţchi cu toată

drăcimea lui şi de societăţile în care m-am aflat,

adică am fost testat de toţi în parte cu toate

metodele lor. Au fost toate nişte ispitiri, trădări,

sărăcie respingere socială, dureri, încercări ale

caracterului pe care le-am suportat chiar de

sufeream eşec după eşec şi accident după

accident, am învăţat să ascult prin ce am suferit.

Năucit de furtunile vieţii nu m-am convertit la

chemările ei satanice ci la cele dumnezeieşti, am

rămas totuşi un încăpăţînat nebun de a-mi ţine

verticalitatea de om şi nu a cădea în prăpastia

ticăloşeniei umane care este o stricăciune a

sufletului.

Aceste examene mi-au călit rezistenţa

lăuntrică şi pentru a înfrunta greutăţile vieţii.

Biciuirile spirituale sunt cu mult mai cumplite

decât cele materiale, suferinţa trupului e nimica

pe lângă suferinţa sufletului. Soarta m-a pus la

multe şi grele încercări făcându-mă să dansez pe

121

colţii Hârcei cu Coasa iar uneori râdeam şi de

colţii ei lungi. Astfel trăgând cu greu de viaţă,

cernut prin sita ei neagră mi-am oţelit caracterul

foarte bine şi Dumnezeu a dat sens vieţii mele ca

scriind Adevărul, să oglindesc neghiobiile şi

faptele curajoase ale mele căci nu mai sunt eu

chiar lemn de cruce şi a celora ce mă înconjoară.

Proprietatea lui Dumnezeu sunt sufletele

oamenilor care le cearcă şi le căleşte în mizeria şi

noroiul pământului plin de amărăciuni. În acest

iad comunist din Basarabia învăţarea este o

înstrăinare faţă de societatea în care te afli şi

ajungi uneori la deznădejde întrebându-te: Ce

folos de ea dacă îţi aduce numai suferinţă şi mari

necazuri, mai bine să fii un prost, ascultător, dar

fericit, însă iată aici este acel fir invizibil graniţa

între Om şi animal şi nici nu-ţi dai seama când ai

trecut-o. În creaţie se dă suferinţă pentru a crea

însă mulţi mari scriitori o căutau cu lumânarea

dar iată că noi în Basarabia nu ducem lipsă deloc.

Cu sforţări supraomeneşti fiindcă toate

forţele întunericului au întors furtuna împotriva

mea, m-au luat în gheare şi la biciuit cu

coşmaruri, accidente şi încă iată că in mijlocul

iadului comunist de la noi cu ajutorul lui

122

Dumnezeu am făcut o minune, am reuşit totuşi să

editez o carte ,,Moda lui Skaraoţki” care numai

titlul vorbeşte foarte multe. Acest ,,K” ne este tot

amarul, nenorocirile aduse de valuri de tsunami

de secole venite de la slavi şi totodată cu ei nişte

cadavre împuţite spiritual care ne conduc şi ne ţin

sub cizma lor moscălească. Şi astăzi ne trimit

nişte viituri de nenorociri de tot soiul ei

,,binefăcătorii” care au uitat să se întoarcă acasă

după ce ne-au ,,eliberat” cu tancurile de voi

fraţilor şi am rămas nişte rătăciţi, prăpădiţi de

mama noastră România. Şcoala sovietică a

introdus în venele basarabeanului drogul

minciunii, neomeniei, ticăloşeniei adică ura de

sine şi de rădăcinile viţii sale strămoşeşti, a

mutilat conştiinţa formând Pavlicul Morozov care

pentru noi era un model de om nou, care şi-a

trădat tatăl şi i-a fost omorât, ca să-şi urască

părinţii şi să-i iubească şi să-i slăvească pe cei

care l-au lichidat.

(Noi tinerii basarabeni în Chişinău pe 7

aprile 2009 ne-am ridicat şi am început ofensiva

împotriva acestui regim hidos comunist, satanist

care ne spurcă pământul cu tălpile lor, iar

neghiobia atinge proporţii cosmice. Împotriva

123

lichelelor, lepădăturilor de tot soiul, trădători de

neam care au împânzit Basarabia ca buruienile

sălbatice în spatele căruia sta Rusia, iar voi UE şi

NATO tremuraţi de frică de ei, îmi este ruşine de

voi. Acuma suntem vânaţi şi arestaţi, o să suferim

mult dar am marcat un eveniment în istorie mai

ceva ca comuna de la Paris, iar minţile luminate

au să ne înţeleagă totuşi până la urmă a noastră

dreptate şi curaj nebun.)

Tranziţia dintr-un sistem sigur într-altul

nesigur costă mult stres. ,,E rău cu rău, dar mai

rău fără rău”- zicală imorală la noi de etică de

circumstanţă, potrivită pentru sufletul meschin şi

plăcinte de moşnegării, care se mulţumesc cu un

,,câştig” de azi pe mâine căci şi aşa mâine vom

muri” (1Corinteni 15,32), pe scurt după ei şi

potopul. Oamenii noştri s-au resemnat cu mizeria

pământului şi votează cu hurta pe comunişti. Cine

nu urăşte ,,robia” din tot sufletul lui nu va găsi

motivaţia să dorească o stare mai bună şi să

plătească ,,preţul” tranziţiei. În ciuda ofertei

generoase acela va renunţa la gândul de

,,eliberare” şi îşi iubeşte cotropitorul, sau chiar

călăul. Este surprinzător că oamenii acceptă mai

uşor sfârşitul vieţii şi a tot ce au decât sfârşitul

124

ordinii strâmbe diavoleşti care-i antrenează în

mancurtizare şi nefiinţă! Dacă ,,acasă” pentru ei

este bordeiul sau fuga prin străini să muncească

umilitor la negru, atunci vor plânge după Egipt

(robie). Atunci ieşirea din (Egipt) robia comunistă

va apărea o cascadă de urgii devastatore, numai

că din păcate a apărut şi o suferim noi tinerii şi nu

ei bătrânii oamenii sovietici.

Sunt din categoria ,,Moise” şi am

misiunea dumnezeiască de redresare spirituală a

poporului meu făcându-mă un model demn de

urmat pentru întreaga umanitate, adică un Moise

al creştinilor. El a scos poporul său din ţara

Egiptului care erau cei mai deştepţi oameni de pe

atunci, iar mie îmi revine misiunea şi mai grea,

să-i scot din ghearele satanei comuniste, iar din

cărţile mele vreau să fac răngile care să dărâme

gardul de sârmă ghimpată de pe Prut şi să deschid

drumul spre casă, astfel ieşind din robia

comunistă care e mai satanică decît cea

diavolească, adică e mai negru comunistul decât

dracul, nu numai la păr ci şi la maţe şi cerul gurii.

Cu chiu cu vai luptând cu mizeria

spirituală şi cu viiturile de blesteme chiar şi din

partea propriei mame nu numai a celor străini

125

fiindcă nu pot suporta destinul de străin chiar şi

duşman al poporului în propria ţară. Privit din

spate ridicol şi jalnic chiar ca un nebun, de

oamenii din societatea noastră calică şi chiar

moartă sufleteşte, cosită de ciuma comunistă cu

toate minţile în putrefacţie care împrăştie o

duhoare de usucă şi copacii nu numai sufletele

oamenilor care-i înconjoară. Mă ţin pe linia de

plutire a vieţii şi lupt stând ca un zid contra

nefiinţei fiindcă scopul lor este să ne prăpădească

ca neam, contra prostiei, contra pulberii

vremurilor, contra cumplitelor fărădelegi satanice

ale comuniştilor abătute pe capul basarabeanului.

Mă zbat ca peştele pe uscat de a ieşi la

lumină dar în zadar îmi sunt sforţările precum

boabele de seminţe ar cădea pe o placă de beton

sau de metal şi le arde ,,soarele de la răsărit” şi nu

pot să dea rădăcini să dezvolte de a da roade.

Astfel sămânţa mea literară pe care de zece ani o

împrăştii şi nicidecum nu poate prinde rădăcini în

acest pustiu spiritual care nu are suflet si nu are

creier de cădeam uneori în ghearele deznădejdii,

dar totuşi visam gândeam de a-mi materializa

visul fiindcă cine îşi trădează visul probabil că nu

va mai visa niciodată. Dar dacă nu visezi nu

126

trăieşti ca om ci numai ca o maşină biologică.

Însă mi-a surâs totuşi puţin norocul, aruncând

suspinele mele şi prin internet iată că am dat peste

un suflet fertil oferit de Dumnezeu care se

numeşte Lăcrămioara şi după ce am văzut că mi-a

scăldat în suflet şi în lacrimi primele nuvele ale

mele, i le-am trimis pe toate.

Femeile cu sensibilitatea mai receptive,

care detectează cu mai multă uşurinţă nuanţele şi

,,mesajele” zbuciumate ale sufletului pun

totdeauna în joc radarul infailibil al intuiţiei lor şi

niciodată nu greşesc. Lăcrămioara în intuiţia ei

mi-a văzut încercarea zborului meu despre care

gândurile suspicioase şi cei invidioşi îmi spun că

este un zbor sinucigaş de kamikaze pe care ea

însă îl vede că îşi ia viteză mare şi va zbura foarte

departe ca o stea lăsând o cale de lumină pe cer.

Deci, nimic întâmplător în astă lume, Dumnezeu

totuşi face ca cei de acelaşi suflet căliţi în

cuptorul Lui de a fi demni, deştepţi şi puternici

fiindcă de proşti şi dracii se tem, pentru a-i duce

steagul Său să se întâlnească si să se unească în

cuget în suflet şi în simţire.

Deci aduc în primul rând mulţumire lui

Dumnezeu care este adevărul iar noi scânteile Lui

127

pentru tot ajutorul şi încrederea în mine, apoi

Lăcrămioarei pentru toată încrederea, înţelegerea

şi aportul adus la scoaterea din beznă a nuvelelor

mele şi la editarea acestei cărţi ,,Cătuşele

mancurtizării” care are să fie a doua având

menirea nu a face podul de flori care a durat puţin

ci podul de suflet, de minte si de sentimente.

Suntem un cuget si o simţire fraţilor de peste Prut

şi trebuie să existe o comunicare permanentă de

gânduri, sugestii şi idei exprimate, dacă nu putem

prin grai viu măcar prin internet şi cărţi până când

om sufla sârma ghimpată de pe Prut.

Să nu dăm voie satanelor de la voi, de la

noi şi din toată lumea să ne dezbine şi să ne spele

creierii. Dacă o să fim tari spiritual şi o să

aspirăm spre unire au să se teamă numai de

dârzenia noastră, fiindcă pot să-ţi taie un picior

sau o mână, însă mintea si sufletul nu au s-o poată

tăia niciodată dacă nu o să le dăm voie. Atunci

când aceste adevăruri vor intra în conştiinţa

tuturor celor tineri, când aceştia vor înţelege că

comunismul este o sclavie mai cruntă decât orice

robie din trecut fiindcă îţi robeşte şi sufletul si

mintea nu numai libertatea exterioară ci şi

interioară şi că adevărata libertate constă, în

128

primul rând, în eliberarea fiecăruia din bezna

neştiinţei, din mediocritatea şi rugina rutinei

interioare, ei vor avea în mâinile lor bagheta

magică care deschide porţile fericirii şi unirii între

fraţi.

Morala viitorului trebuie să fie nouă, ca şi

omul nou de mâine, adică să se nască din nou în

haina lui Hristos după cum spunea El:

,,Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos!” (Romani

13,14). Omul descătuşat de tot ce îi limitează

avântul, de tot ce-l face să fugă de el însuşi, de

toate câte îl făceau să caute uitarea în tavernele

întunecoase ale minţii si sufletului său neliniştit.

Această descătuşare şi această nouă morală vor fi

rezultatul unei profunde armonii interiore, a

acelui ritm egal pe care îl au toate marile

adevăruri ale lumii de a fi cine eşti şi nu cine îţi

impune cineva să fii, iar tu devi numai un robot

care îndeplineşte.

Şi mai spune Isus: ,, Daca voieşte cineva

să vină după Mine să se lepede de sine şi să Mă

urmeze” (Matei 16,24). Aceasta este calea Lui

care, într-un singur cuvânt, se numeşte Crucea

dusă de fiecare – poticnire pentru unii, nebunie

pentru alţii (1Corinteni 1,21.23). Dar pentru a fi

129

astfel ai nevoie de gândire să nu laşi pentru tine

să gândească boii sau altcineva care chipurile

vrea să te ,,fericească”.

Fericirea nu este nici o stare psihică de

permanentă încântare, şi nici un mozaic de pietre

disparate, culese pe potecile vieţii. Fericirea unui

om, în adevăratul sens al cuvântului, este

satisfacţia unui ideal de viaţă împlinit, precum eu

prima carte, iar a doua cerc cu ajutorul

Lăcrămioarei s-o editez fiindcă dacă te opreşti

ameţit de împlinirea unui vis e ca şi cum te-ai

opri la o treaptă oarecare a vieţii tale şi atât.

Pentru această fericire mereu reînnoită, mereu

prezentă, omul se luptă cu el însuşi, cu

slăbiciunile şi defectele lui cu tentaţiile şi

înclinaţiile lui dar mai mult cu scufundarea în

interiorul sufletului lui si a celor din jur, a viţei

sale strămoşeşti de a se afla singur pe el cine este

şi cu ce scop a apărut pe astă lume şi a-şi duce

destoinic a sa ,,cruce” care i-a fost dată de

Dumnezeu, fiindcă nu poate accepta vrăjmaşul

nici în ruptul capului: Crucea lui Hristos purtată

în viaţă - singurul lucru care transformă o teorie

într-o ucenicie. Această fericire este o cucerire de

zi cu zi, o victorie asupra lui şi celor ce se

130

împotrivesc năzuinţelor sale dar este în acelaşi

timp o permanentă dăruire, ca şi dragostea lui

Dumnezeu dăruită nouă oamenilor.

Oamenii egoişti, cu un orizont intelectual

limitat iar comuniştii noştri nici aşa limitat nu-l

au, cei care se preocupă doar de persoana lor, de

plăcerile lor meschine, fără orizont, cu graniţă pe

Prut şi pe minte nu vor afla niciodată ce-i

fericirea ducându-şi viaţa animalică numai ca

nişte tuburi digestive. Fericirea este o adaptare la

frumos şi nu la hidos. Când simţim că nimic nu

ne încătuşează mintea şi sufletul, când ştim să

vrem ceva şi putem realiza acel ceva, adică unirea

şi vom fi stăpâni pe sine şi totodată eliberaţi de

sine atunci vom afla fericirea adevărată precum se

spune din bătrâni că ,,omul are fericirea pe care o

merită” aşa că fiecare din noi este făuritorul

propriei sale fericiri, iar împreună fericirea

propriei sale ţări şi face să ne întrebăm: nu

merităm noi românii basarabeni o viaţă mai bună

alături de toţi fraţii decât această viaţă în iadul

comunist ???

Iată o veste bună pentru slăbănogii de

minte: toate împrejurările care fac omul să

alunece pe panta decăderii fizice şi morale nu

131

sunt ,,ghinioane” sau ,,soartă fără noroc”, ci

trăsături negative, pe care voinţa de a se realiza

pe sine ca Om le-ar fi putut învinge. Dacă ar fi

înţeles sensul fericirii şi elita voastră politică că

de la a noastră nu ai ce aştepta că: idealul uman

de viaţă clădit pe demnitate, cinste, muncă, forţă

morală, inteligenţă, optimism şi încredere. Toate

acestea sunt punctele de rezistenţă ale unei vieţi

de om şi ale unui neam şi nu de animal îmbrăcat

în pantaloni sau a unei turme.

Aşa să ne ajute Dumnezeu.

132

CUPRINS

Lăcrămioara Cătinean, Prefaţă/5

Cuvânt înainte/8

Autobiografice/16

Transnistria, o bubă rea a Moldovei şi a

întregii Europe/19

Monumentul ostaşilor sovietici/59

Ceauşescu/99

Pionerii/106

Mulţumire pentru Lăcrămioara/120

133