Constantin Virgil Gheorghiu

Constantin Virgil Gheorghiu s-a născut pe 9 septembrie, 1916 în localitatea Războieni, jud Neamţ în familia unui preot. În vreme ce studia la Chişinău şi la Cernăuţi debutasedeja în “Biletele de papagal” ale lui Tudor Arghezi. Apoi îşi continuă studiilela Bucureşti şi la Heidelberg. În anul 1940 primeşte Premiul Regal de poeziepentru cartea Caligrafie pe zăpadă.În timpul celui de-al doilea război mondial a fost reporter special pefront. După 23 august 1944 petrece câţiva ani prin lagărele din Germania încondiţii groaznice, « apocaliptice ».Odată eliberat se stabileşte înFranţa şi din 1963 până-n 22 iunie 1992 când a murit, a fost paroh al BisericiiOrtodoxe din Paris. Constantin Virgil Gheorghiu a avut o carieră literarăfoarte prodigioasă însă a devenit celebru prin romanul Ora 25, scris în limba franceză, tradus în peste 40 de limbi şiecranizat cu marele Anthony Quinn în rolul principal. A fost elogiat încronici, studii şi eseuri de mari scriitori din întreaga lume pe de o parte,iar pe de altă parte a fost acuzat pe nedrept de antisemitism. Romanul său Ora 25 este pus alături de Procesul lui Kafka, de 1984 al lui Orwel şi de Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley şi apariţia sa a fost salutată de Albert Camus şi de Gabriel Marcel. Esenţială în opera lui Constantin Virgil Gheorghiu rămâne amprenta autohtonă, în Memorii el însuşi se considera « poet al lui Hristos şi al României ». În 1952 publică romanul A doua şansă a cărui forţă de evocare se apropie de cea a romanuluiOra 25. În acest context în care celebritatealui sporea izbucneşte aşa –zisă « afacere Gheorghiu ». Deşi căsătoritcu o evreică, Margareta Buber –Neumann, deşi mai multe personalităţi evreieştisemnează o scrisoare de sprijin în numele Alianţei jurnaliştilor şipubliciştilor din exil, este acuzat de antisemitism. În scrisoare seafirma : « calomniatorii domnului Gheorghiu nu sunt oameni caredoresc să apere un ideal democratic şi umanitar, ci, dimpotrivă, ei sunt dinrândurile acelora care au militat întotdeauna împotriva acestui ideal şiîmpotriva poporului evreu. » Scrisoarea n-a avut nici un efect, anatemaa fost aruncată asupra scriitorului şi oprobriul aruncat asupra lui îl va urmăripână la sfârşitul vieţii. Atacul asupra scriitorului a avut ca punct de pornirenotele sale din jurnalul de front cu titlul Ard malurile Nistrului- o carte dereportaje în care autorul “ denunţă cu violenţă atrocităţile comisede bolşevici, dintre care unii erau de origine evreiască şi care prinapartenenţa la partidul comunist, s-au îndepărtat de adevăratele aspiraţii alepoporului ales.” Cazul lui Constantin Virgil Gheorghiu seamănă izbitor cu cazullui Paul Goma. Unul dintre romanele sale cele mai bulversante este Omul care călătorea singur, publicat în1954 şi considerat cel mai bun roman al său.

Vreme de 45 de ani cât a durat regimul comunist, Constantin Virgil Gheorghiu a împărtăşit aceeaşi soartă cu a multor dintre marii exilaţi români : Cioran, Eliade,Horia Vintilă etc. Numai că după 90 în timp ce aceştia erau recuperaţi decultura română, C.V. Gheorghiu şi opera sa au fost plasaţi într-un con deumbră.

Începând cu nuvela Poporul nemuritorilor publicată în 1955, pune fundamentul unui alt ciclu rupând-o cu istoria contemporanăşi, coborând până la originile neamului strămoşilor,  acei geţi nemuritori, despre care Herodot afirmase că sunt cei mai drepţi de pe faţa pământului. În acest ciclu intră Casa de la Petrodava( 1961),Nemuritorii de la Agapia( 1964), Moartea Kyralesei( 1966), şi Condottiera( 1967). Fiecare dintreaceste cărţi având ca topos, satul românesc, avatar al satului natal alautorului.

«Casa de la Petrodava, spune autorul, nu este o operă de ficţiune pură, ci –mai degrabă-o cronică a lumii din care vin » Petrodava este numele daco-get al oraşului Piatra Neamţ, regiunea natală a lui Constantin Virgil Gheorghiu. Este romanul unor urmaşi ai nemuritorilor din neamul de altădată, cele două femei Roxana şi fiica sa Stela Roca, cu personalităţi foarte puternice, adevărate amazoane ale Carpaţilor. Trăind în strânsă comuniune cu natura şidupă legile ei aspre, cele două muntence sunt eroine pline de pasiune, orgolioaseşi inflexibile, intransigente apărătoare ale unei purităţi aproape sălbatice.Chiar şi numele Roca este foarte sugestiv însemnând piatră, rocă şi trimiţândcătre legenda Dochiei :

“Între piatra fulgerată/ Şi Piciorul pustnicului/ E o stâncă ce odată/ Fost-a fiică de împărat.”

Pe scurt subiectul cărţii este mai degrabă romantic, trezind nostalgii faţă de vremuri care poate doar în închipuirea urmaşilor au existat. Domniţa Roxana, fiica lui Petrache Roca, crescător de cai de rasă pursânge de la Petrodava este cerută în căsătorie de învăţătorulsatului, Lucian Apostol. Deşi îndrăgostită de el, Roxana ezită să acceptecererea în căsătorie pentru simplul motiv că învăţătorul era om de la câmpie,venetic în acele pustietăţi de munte şi imposibil să le simtă şi să le înţeleagă aşa precum cei născuţi din piatra muntelui. « …însă eu sunt o femeiedin neamul Roca, spune Roxana. Eu sunt o piatră tare de munte. Nu pot fiînţeleasă, iubită, preţuită, judecată şi condamnată decât de un om de munte, deun om care cunoaşte muntele. Un om de la câmpie, oricât de bune i-ar fiintenţiile, nu ar şti ce să facă cu o piatră. »Până la urmă acceptă,cu condiţia să-i fie credincios până la capăt. Jurământul de credinţă este celmai grav jurământ din lume în mintea Roxanei şi încălcarea lui nu poate firăsplătită decât cu moartea.

Anii au trecut, Părinţii Roxanei Roca s-au stins şi Lucian Apostol a devenit stăpânul casei şi al hergheliei de la Petrodava. Aşa cum tânăra lui soţie presimţise, Lucian Apostol îşi

calcă jurământul şi sfârşeşte tragic, ucis de propriii cai, judecătorii drepţi şi curaţi ai Petrodavei. Roxana rămâne văduvă şi-şi dedică întreaga viaţă hergheliei, continuând opera părintelui său şi fiicei sale Stela, unica urmaşă a clanului Roca. Începe primul război mondial şi Roxana se retrage cu Stela şi cu hergheliile în munţi. În casa ei de la Petrodava îşi stabileşte cartierul general Prinţul Illiyuşkin, care se îndrăgosteşte mai întâi de un portret al Stelei apoi de ea în carne şi oase şi-o cere de nevastă. Prinţul IgorIlliyuşkin îşi ia tânăra nevastă şi pleacă cu ea către Sankt Petersburg s-oprezinte Prinţesei  mame. La Prut sunt atacaţi de o hoardă de bolşevici şi prinţul este ucis. Tânăra văduvă se întoarce alături de mama sa trăind amândouă precum două eroine de tragedie greacă. O vreme, Stela pleacă la soacra sa şi călătoresc prin Europa, dar dupămoartea Olgăi Illiyuşkin decide că rostul său este la Petrodava, alături demama sa şi de herghelia de cai nobili. O atrage Rodina maia, tărâmul minunilor, Paradisul pierdut al copilăriei sale. « În Rodina Maia, spune Stela, orice tânără este o prinţesă. Toţi oamenii sunt prinţi pe pământul lor natal »Înainte de-a ajunge acasă se opreşte o vreme în Bucureşti unde participă la întâlnirile lumii mondene. Aici îl cunoaşte pe tânărul locotenent Mihai Basarab, rănit pe front, de care se îndrăgosteşte. Se întorc amândoi la Petrodava, însă de astă dată, Stela este cea care provoacă destinul. Având în minte povestea părinţilor săi, ea încearcă să-i impună propria conduită, tânărului locotenent, om de onoare şi de caracter. Lipsa de încredere a prinţesei Stela faţă de soţul său duce la finalul tragic al romanului. Intransigenţa şi duritatea sunt duse la extremă şi nu-i permit eroinei să vadă adevăratul chip al soţului său. Mihai Basarab se afundă înnoaptea neagră a nebuniei, fiind purtător al unei boli genetice, iar Stela sesinucide pentru a nu da naştere unui urmaş malformat. Această sinucideresimbolică pare să fie soluţia în lupta cu destinul nemilos. « Logica nu are nimic de-a face cu moartea fiicei mele spune Roxana, în finalul romanului. Ceea ce a făcut Stelaeste eroism. Asta-i totul. Vitejie curată. Eroul este omul cinstit, care, nemaiaflând o rezolvare demnă pentru om, aruncă în luptă cinstită ultimul capital pecare-l mai are: aruncă la fel ca pe un pumn de monede, ultimii ani carei-au mai rămas de trăit. » Oameni ai stâncii, născuţi din stâncă avândcaractere neclintite precum roca de munte sunt asemeni brazilor ce-şi aurădăcinile adânci în piatra muntelui şi se înalţă drepţi şi semeţi în faţadestinului, fără să poată fi înclinaţi. Ei se frâng, o dată şi definitiv.

Ora 25, oglindește teroarea istoriei contemporane, subjugată de o serie de sisteme politice: comunism, fascism, totalitarism, democraţie. Prima editură care a acceptat ti-părirea acestui roman este editura franceză „Plon”, în 1949 ‘. Ora 25 s-a bucurat de un succes uluitor atât în Franţa, cât și în alte ţări europene, romanul fiind tradus în peste 30 de limbi. Romanul, prin amploarea și exactitatea descrierii evenimentelor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, atinge punctele nevralgice ale civilizaţiei secolului al XX-lea: hibridul monstruos creat din împerecherea fiinţei umane cu mașina numită „sclavul tehnic”, intrarea umanităţii într-un soi de „post-istorie” în care birourile iau locul altarelor, dispariţia vechiului umanism care-l plasează pe om în centrul lumii și apariţia unei societăţi de oameni robotizaţi, tragedia omului care ajunge la înstrăinare absolută pentru a-și defini individualitatea sau pentru a deveni perfect din punct de vedere

profesional fără a-și da seama de transformarea pe care o suportă.Johann Moritz, protagonistul romanului, a avut de pătimit de pe urma unui șef de jandarmi care-i râvnea nevasta. În urma unui ordin de rechiziţie, Johann este trimis într-un lagăr de muncă pentru evrei. Această uneltire i-a marcat viaţa. Dușmănia șefului de jandarmi a declanșat un șir de nenorociri, asemenea unui bulgăre de nea a cărui rostogolire antrenează avalanșa. Johann, Iacob, Ianoș – falsificarea propriului prenume i-a transformat viaţa într-un calvar. A suportat regimul de detenţie în lagăre din câteva ţări: Germania, Ungaria, Franţa, România. În tot acest timp a fost liber doar optsprezece ore. De la o identitate la alta, de fiecare dată nepotrivită cu ţara în care ajunge împotriva voinţei lui, Johann Moritz rămâne un om simplu, care nu înţelege rânduiala lumii, mecanismul funcţionării unui sistem politic, dar mai ales nu-și înţelege greșeala. Nu a ucis, nu a furat și totuși, viaţa i se scur-ge dintr-un lagăr de concentrare în altul. Intensitatea naivităţii lui sporește direct proporţional cu absurdul situaţiei și al pedepselor. O inocenţă nefirească, de-a dreptul stranie. Traian Korugă, persoană influentă în societatea românească, este reprezentantul intelectualităţii vremii în roman. Petiţiile lui reprezintă miezul cărţii și scot în evidenţă lupta dintre două blocuri, lupta dintre două lumi: răsăriteană și apuseană. „Pământul a încetat să mai fie al oamenilor. Pericolul care-i ameninţă – sclavul tehnic, nu e o metaforă, e purul adevăr. Societatea occidentală a transformat omul într-un sclav tehnic, care poate fi vândut, cumpărat, dăruit sau ucis. Singura lui valoare rămâne a fi forţa mușchilor și capacitatea de muncă. Sclavul tehnic s-a dovedit a fi mai ordonat și mai puţin costisitor decât sclavul uman”, afirmă Traian Korugă. Sistemul secolului al XX-lea creează condiţii pentru transformarea omului într-o mașinărie care nu trebuie să gândească, ci să lucreze perfect din punct de vedere tehnic, singura morală fiind producţia. Se produce o dezumanizare continuă sub diferite forme: renunţarea la sentimente, reducerea relaţiilor sociale până la automatism și precizie, așa cum funcţionează piesele unei mașini. Oamenii sunt trataţi egal, uniform, după criterii tehnice care nu permite concesii. De acest sistem nicio naţiune nu va scăpa, toate se vor supune filtrării, toate vor fi marcate de această epocă neagră din istoria omenirii. Societatea tehnică creează confort, dar nu și... spirit. În speranţa că această societate se va prăbuși, înghiţită fiind de propriul sistem, așteptăm o epocă a renașterii valorilor umane și spirituale.Această carte vorbește, plânge, strigă, râde, tace. În fine, face orice. Dar are și puteri care le depășesc cu mult pe cele omenești și, desigur, pe cele ale omului obișnuit care a scris-o, fie acesta Homer, Shakespeare sau Gheorghiu.Mircea Eliade afirma: „N-am citit nimic, în nici o literatură, care sã se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider Ora 25 una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările".