Calendarul si riturile funebre la evrei

Calendarul

Calendarul evreiesc începe de la crearea lumii. Conform indicaţiilor biblice, crearea lumii a avut loc în anul 3760 înainte de era noastră, adică înainte de Hristos. Astfel pentru anul 2010 corespunde în calendarul evreiesc anul 5770 (3760 + 2010). Anul Nou în calendarul evreiesc nu coincide cu 1 ianuarie, ci cu prima zi a lunii Tişri. Nici lunile nu corespund cu lunile noastre. Lunile sunt calculate după sistemul lunar, dar periodic puse în concordanţă cu sistemul solar. Astfel, la doi sau trei ani, la cele douăsprezece luni se adaugă încă o lună, repetându-se ultima lună a anului religios, Adar. Această a treisprezecea lună poartă numele de we-Adar. Aşadar, anul evreiesc numără douăsprezece sau treisprezece luni. Şi cum sărbătoarea numită Purim cade în luna Adar, atunci când anul numără treisprezece luni, sărbătoarea amintită se ţine de două ori. Iată numele pe care le poartă lunile calendarului evreiesc şi perioada corespunzătoare din calendarul nostru:Tişri septembrie – octombrie, Mar-Heşvan octombrie – noiembrie, Kislev noiembrie – decembrie, Tevet decembrie – ianuarie, Şevat ianuarie – februarie, Adar (we-Adar) februarie – martie, Nisan martie – aprilie, Iyar aprilie – mai, Sivan mai – iunie, Tamuz iunie – iulie, Av iulie – august, Elul august – septembrie. Calendarul civil evreiesc nu corespunde cu cel religios. Calendarul religios începe cu luna Nisan, a şaptea din calendarul civil, potrivit dispoziţiei din Exod 12,2:„Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”.Sărbătorile evreieşti, deşi adaptate la noile situaţii sociale, urmează străvechile tradiţii ale Scripturii şi sunt observate astăzi exact cum erau ele observate pe vremea lui Isus.

Sâmbăta (în evreieşte Sabat)Este sărbătoarea impusă de Decalog: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca să o sfinţeşti” (Ex 20,8). Sărbătoarea are un caracter de bucurie. Treizeci şi nouă de precepte precizează până în cele mai mici amănunte obligaţiile religioase şi morale pe care israelitul trebuie să le observe pentru a sfinţi cum se cuvine sâmbăta, precepte care pentru israelitul pios pot însemna un jug dulce, dar care pentru majoritatea evreilor sfârşesc prin a deveni un jug insuportabil. Nimic îngrijorător totuşi: aceeaşi Lege care pune pe umerii credincioşilor un număr nesfârşit de obligaţii oferă tot atâtea posibilităţi legale de a nu le observa, fără a săvârşi păcat. Grupul minoritar de evrei intransigenţi încearcă să impună cu orice preţ respectarea strictă a sâmbetei, cu toate prescripţiile, ceea ce duce permanent la conflicte cu autorităţile civile. La Ierusalim, intransigenţii respectă cu atâta străşnicie sâmbăta încât nu permit autovehiculelor să circule pe străzile cartierului locuit de ei astfel încât poliţia, pentru a evita incidentele, blochează sâmbăta accesul acestor străzi. Pregătirile pentru sâmbătă se fac deja de vineri; se face curăţenie în case, se pregătesc mâncărurile pentru mesele rituale. La sinagogă, cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui încep rugăciunile pregătitoare. În vechime se vestea

1

începutul sâmbetei prin sunetul din corn de pe zidurile templului; era aşa-numitul şofar. La întoarcerea de la sinagogă, menora – candelabrul cu şapte braţe – este deja aprins; la lumina lui se ia cina într-o atmosferă de pace şi seninătate. Se servesc mâncăruri rituale. De mare importanţă este frângerea pâinii însoţită de rugăciuni speciale şi binecuvântarea cupelor cu vin. Ziua de sâmbătă e dedicată rugăciunii la sinagogă. La serviciul religios de dimineaţă şi la cel de seară se citesc texte din Lege. Cartea Scripturii este purtată în procesiune de la chivotul în care este păstrată la pupitrul unde se citeşte din ea. După lecturi urmează predica şi binecuvântările rostite de rabini. Sâmbăta se încheie cu o cină rituală, după care, de obicei, se face o plimbare, dar scurtă, pentru a nu se depăşi numărul de paşi îngăduiţi. Sâmbăta, cum spuneam mai sus, e zi de bucurie; bucurie provenind din aşteptarea lui Mesia şi a lui Ilie, înainte-mergătorul lui; Mesia poate veni pe neaşteptate, dintr-o clipă în alta.

Sărbătoarea Paştelui şi a Azimelor (în evreieşte Pesah, Maţot)Cea mai importantă dintre toate sărbătorile evreieşti este Paştele. Se ţine o

dată pe an la 15 Nisan (martie-aprilie) şi poate cădea în orice zi a săptămânii. Am amintit deja că Nisan este prima lună din calendarul religios al evreilor; începe cu luna nouă a lui martie şi sfârşeşte cu luna nouă a lui aprilie. Odinioară, la templu, începutul acestei luni era vestit, ca şi începutul sâmbetei, prin sunetul de corn. Sărbătoarea Azimelor şi cea a Paştelui, celebrate împreună, au fost iniţial două sărbători distincte. Prima era legată de riturile religioase care se celebrau primăvara la culesul primelor recolte. În Orientul Antic era convingerea generală că aluatul însemna degradare care aducea cu sine o anumită impuritate; de aici folosirea rituală a pâinii azime, nedospite.Paştele era legat de ieşirea din Egipt. Cu acest prilej evreii, grăbiţi, căci trebuiau să fugă, nu au avut timp să lase să dospească aluatul pentru pâinea de trebuinţă pentru drum. Astfel cele două sărbători s-au comasat; cu Paştele începe sărbătoarea Azimelor care ţine opt zile. Ambele sărbători au fost legate de evenimentul ieşirii din Egipt, care a însemnat începutul istoriei religioase a poporului lui Dumnezeu. Era un memorial, adică o repetare în prezent, pentru toate generaţiile, a intervenţiei prin care în trecut Dumnezeu a salvat poporul său. Aşa se explică importanţa care se acordă în pregătirea şi celebrarea acestei sărbători. Pregătirea revine în primul rând gospodinei, care trebuie să spele cu grijă toate ustensilele bucătăriei spre a îndepărta de pe ele orice urmă de fermenţi (ceea ce ne aminteşte de spolocania pe care o făceau bunicile noastre odinioară la începutul Postului Mare) şi să pregătească făina din care vor face pâinea nedospită. În seara zilei de 14 Nisan, după apusul soarelui, la sinagogă sunt rostite rugăciunile rituale cuprinzând psalmi şi imnuri ce amintesc de eliberarea din robia Egiptului. După ceremoniile de la sinagogă, urmează în case Cina Pascală. Ea se desfăşoară după un ritual (Seder) consacrat printr-o tradiţie extrem de lungă şi care, în esenţă, e aceeaşi de pe vremea lui Isus; cu singura deosebire că nu mai este sacrificat mielul, de vreme ce templul nu mai există.

7

Anul Nou (în evreieşte Roş ha-Şana)Se ţine în prima zi a lunii Tişri cu care începe anul civil şi care este a şaptea din anul religios. Sărbătoarea se ţinea şi pe vremea lui Isus. Nu avem în Vechiul Testament mărturii cu privire la originea ei. Mişna o pune în legătură cu convocarea solemnă a israeliţilor în prima zi a lunii a şaptea din anul religios după cum stă scris în Levitic 23,24 ş.u. şi în Numeri 29,1-6:„În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă vestită cu sunet de trâmbiţă şi o adunare sfântă”.Rugăciunile prescrise pentru această sărbătoare îl preamăresc pe Dumnezeu, întrucât este Creatorul universului, Judecătorul suprem al tuturor oamenilor şi Apărătorul păcii. Şi această sărbătoare e vestită prin sunet de corn de berbec. Unii evrei săvârşesc ritul purificării la o apă curgătoare rostind invocaţia inspirată din Miheea 7,19:„Întoarce-te, Doamne, îndură-te de noi şi aruncă în adâncul mării toate păcatele noastre”.Pe lângă iertarea păcatelor se cere de asemenea eliberarea de duşmani.

Ziua Ispăşirii (în evreieşte Iom Kipur)Se ţine în ziua a zecea a lunii Tişri. Este însuşi Moise cel care o orânduieşte:„În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii; atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc…” (Lev 23,26-32).Modul în care trebuie să se desfăşoare sărbătoarea Ispăşirii este indicat tot în Levitic, capitolul 16. Evident că după distrugerea templului, jertfele de ţapi şi de berbeci prescrise nu se mai puteau aduce. Drept compensaţie s-a acordat cea mai mare importanţă postului şi rugăciunilor penitenţiale. Astfel ziua de Kipur e precedată de zece zile de pocăinţă, ca pregătire pentru primirea iertării totale a păcatelor. Sărbătoarea începe în seara zilei precedente, aşa cum încep de altfel toate sărbătorile evreieşti, cu rugăciuni speciale la sinagogă urmate de mărturisirea păcatelor săvârşite împotriva lui Dumnezeu, împotriva aproapelui şi a propriilor îndatoriri. În acest moment începe postul cel mare şi riguros care se va sfârşi în seara zilei următoare după rugăciunile de încheiere. Post înseamnă nu numai a nu pune mâncare şi băutură în gură, dar şi opreliştea de a te spăla, de a purta sandale, de a avea raporturi conjugale, plus repaus total. La rugăciunile prescrise pentru această zi la sinagogă se adaugă povestirea riturilor pe care le săvârşea odinioară la templu marele preot cu ocazia acestei sărbători. Ziua de pocăinţă se încheie cu bucuria izvorâtă din iertarea primită şi din alianţa pe care Dumnezeu o încheie din nou cu poporul său. Seara în case se aprind lumini şi se ia masa rituală.

Sărbătoarea Corturilor (în evreieşte Sucot)După sărbătoarea Kipur urmează sărbătoarea Corturilor celebrată între 11 şi

22 Tişri. Era o sărbătoare care obliga pe orice evreu să meargă în pelerinaj la templu, alături de celelalte două sărbători, Paştele şi Rusaliile, care impuneau aceeaşi obligaţie. Iniţial sărbătoarea se ţinea după strângerea recoltei şi multe rituri au tocmai acest scop: să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru roadele primite şi să implore de la el rod pentru anul următor. Ulterior, sărbătoarea a mai primit o semnificaţie: comemorarea vieţii în pustiu, a peregrinării poporului ales din Egipt până în ţara făgăduită. Cartea Levitic îi obligă pe evrei să locuiască cu ocazia

7

acestei sărbători în colibe făcute din crengi:„Şapte zile să locuiţi în corturi; toţi băştinaşii din Israel să locuiască în corturi pentru ca urmaşii noştri să ştie că i-am făcut pe urmaşii lui Israel să locuiască în corturi după ce i-am scos din ţara Egiptului” (Lev 23,42-43).În ajunul sărbătorii, sunt amenajate în grădini, în curţi, sau chiar pe terasele caselor colibe din crengi şi trestie, de acoperişul cărora atârnă tot felul de fructe.Tot în ajun, la sinagogă se recită rugăciuni care amintesc de alegerea poporului evreu ca popor al lui Dumnezeu, de eliberarea din robia Egiptului şi de binefacerile primite de la Dumnezeu în cursul anului. Seara, în case, se ia cina rituală într-o atmosferă de mare bucurie, după care se fac vizite reciproce la colibele vecinilor.În cursul celor şapte zile de sărbătoare, dimineaţa e consacrată în special rugăciunii la sinagogă. După amiază sunt purtate în procesiune în jurul sinagogii cărţile sfinte în cântări şi strigăte de bucurie. Participanţii la procesiune poartă în mâna dreaptă ramuri de palmier, de salcie şi de mirt, iar în stânga o ramură de chitru de care atârnă un fruct asemănător unei lămâi, de dimensiuni mai mari. Seara, la încheiere, bucuria pentru ocrotirea acordată de Dumnezeu este exprimată prin cântece şi dansuri populare.

Sărbătoarea Sfinţirii Templului (în evreieşte Hanuca)Sărbătoarea Sfinţirii sau Dedicării Templului care se ţine pe data de 25 a lunii

Kislev datează din epoca Macabeilor.Antioh al IV-lea Epifanul, în încercarea sa de a eleniza Palestina, a profanat în anul 167 î.C. templul din Ierusalim, aducând în el jertfă lui Zeus din Olimp şi dând ordin ca o atare jertfă să se aducă în fiecare lună. Pângărirea a durat trei ani.„Când Iuda Macabeul a ocupat Ierusalimul, a purificat templul şi în amintirea acestui fapt a orânduit sărbătoarea Dedicării pentru o durată de opt zile, ceea ce trebuia să se prăznuiască în fiecare an” (1Mac 4,59).Sărbătoarea trebuia ţinută nu numai la Ierusalim, ci pretutindeni.Datorită nuanţei sale patriotice, sărbătoarea avea să devină curând extrem de populară. Mai era numită şi sărbătoarea Luminilor, în amintirea minunii candelei. Despre ce este vorba? Se spune că atunci când au început riturile purificării templului s-a găsit doar o singură candelă micuţă cu untdelemn care nu fusese profanată şi care, în mod miraculos, a ars timp de opt zile cât a durat sărbătoarea. Faptul a fost luat ca un semn al ocrotirii divine. De aceea aprinderea luminilor în casele evreilor apare ca fiind aspectul cel mai important al sărbătorii Hanuca. Cu acest prilej candelabrul (menora) folosit are opt braţe, adăugându-se un braţ la cele şapte obişnuite. Seara, când începe sărbătoarea, după recitarea rugăciunii rituale, mama aprinde prima din cele opt lumânări. Gestul se repetă zilnic; în fiecare zi este aprinsă o lumânare în plus până la încheierea celor opt zile de sărbătoare. A opta lumânare, de obicei mai lungă decât celelalte ca şi cum nu ar face parte din menoră, este destinată aprinderii celorlalte lumini din casă, neputând fi folosite în acest scop lumânările de sărbătoare. De ce îi revine femeii ritul aprinderii luminii nu numai la sărbătoarea Hanuca, dar, în general, la toate sărbătorile? O străveche tradiţie evreiască susţine că după ce au muşcat din fructul fatal, primii oameni, Adam şi Eva, au pierdut dintr-odată toată frumuseţea şi strălucirea cu care fuseseră înveşmântaţi când i-a făcut Dumnezeu. Mai mult: însuşi soarele a coborât în acel moment la orizont apunând

7

înainte de vreme. Femeia fiind vinovată în primul rând de căderea în păcat şi de cele întâmplate atunci, tot ea e datoare să aprindă lumina la căderea nopţii. Evanghelia după sfântul Ioan aminteşte de o sărbătoare a sfinţirii templului. Aspectul patriotic al sărbătorii aruncă o lumină asupra întrebării pe care evreii i-au adresat-o lui Isus cu această ocazie:„Iudeii l-au înconjurat şi i-au zis: «Până când ne ţii sufletele în încordare? Dacă tu eşti Cristos (Mesia) spune-ne-o desluşit». «V-am spus, le-a răspuns Isus, şi nu credeţi, pentru că după cum v-am spus, nu sunteţi din oile mele»” (In 10,24-261).

Sărbătoarea Purim sau a SorţilorSărbătoarea Purim este legată de faptele povestite în cartea Esterei.

Întâmplarea, spune Biblia, s-a petrecut la Suza, la curtea regelui Xerxe (Asuer în Biblie), a cărui soţie era regina Estera, evreică de origine. Aceasta a aflat prin unchiul ei Mardoheu, slujbaş la curte, de măcelul pus la cale de Aman, primul ministru al regelui, cu scopul de a-i extermina pe evrei. Prin credinţa în Dumnezeu şi prin curajul ei, Estera a reuşit să întoarcă sorţii (Purim în evreieşte) şi să-i facă să piară pe cei care puseseră la cale holocaustul, exact în ziua pe care aceştia o stabiliseră pentru exterminarea evreilor. Însăşi regina, continuă Scriptura, a hotărât ca în fiecare an să se ţină o sărbătoare „pentru ca să se facă în aceste zile de ospăţ şi de veselie schimb de mâncăruri şi de băuturi şi să se dea pomeni la săraci” (Est 9,22). De fapt Purim este o sărbătoare cu caracter mai mult popular şi profan şi mai puţin religios. Începe cu un post ţinut în amintirea postului ţinut de regina Estera. În sinagogi se citeşte în întregime cartea Esterei, iar când cel care citeşte pronunţă numele lui Aman izbucneşte tărăboiul: toţi bat din picioare, lovesc în scaune, în timp ce copiii sună şi lovesc în tot felul de instrumente de produs zgomot. Purim e sărbătoarea lor; se maschează voind să întruchipeze personaje biblice, umblă pe străzi ca în zilele de carnaval. Cei vârstnici organizează reprezentaţii populare inspirate din Biblie, iar bucuria ia uneori forme care depăşesc limita bunei cuviinţe. Un bătrân rabin afirma că orice bun evreu în zilele de Purim e dator să se îmbete până la punctul de a nu mai putea deosebi sensul acestor două propoziţii: Blestemat să fie Aman, Binecuvântat să fie Mardoheu.Pentru aspectul ei de carnaval şi pentru izul ei patriotic, sărbătoarea este foarte îndrăgită de poporul de rând.Sărbătoarea Rusaliilor sau a Săptămânilor (în evreieşte Şavuot, adică săptămâni)

Era considerată ca ziua care încheia ciclul Paştelui şi al recoltării holdelor. Se mai numea şi Pelerinajul Cincizecimii, întrucât în această zi, a cincizecea după Paşti, pelerinajul la Ierusalim era obligatoriu. De-a lungul secolelor sărbătoarea s-a îmbogăţit treptat cu noi semnificaţii. Se pare că originea e tributară ambianţei canaanite, şi e legată tot de strângerea recoltei; ea cade între sfârşitul secerişului orzului şi începutul secerişului grâului. Biblia o mai numeşte şi sărbătoarea secerişului (cf. Ex 23,16; 34,22).Cartea Deuteronom hotărăşte: „Să numeri şapte săptămâni de când vei începe seceratul grâului. Apoi să prăznuieşti sărbătoarea săptămânilor şi să aduci daruri de bună voie după binecuvântarea pe care ţi-o va da Domnul, Dumnezeul tău” (Dt 16,9-10).Darurile de bună voie erau aduse la templu de sărbătoarea Rusaliilor în coşuri argintate sau aurite. Mai târziu, Rusaliile au

7

căpătat o nouă semnificaţie; au devenit sărbătoarea alianţelor pe care Dumnezeu le-a încheiat cu poporul său, mai ales a alianţei de la poalele muntelui Sinai. Deoarece Duhul Sfânt a coborât în ziua de Rusalii, aceasta va fi semnificaţia pe care o va primi şi în creştinism: Duhul Sfânt pecetluieşte „noua şi veşnica alianţă pe care Cristos o înfăptuieşte prin sângele său” (Fap 2,1; Lc 22,20).În antichitate, sărbătoarea cunoştea manifestări folclorice deosebite; de la ţară lumea venea la templu în cortegii şi procesiuni, cu cântece şi dansuri. Actualmente la sinagogă se citeşte cartea lui Rut în care se vorbeşte de orz şi de secerişul grâului. În locul celor două pâini care trebuiau oferite conform prescripţiei Leviticului (cf. Lev 23,17), se oferă şi se mănâncă prăjituri făcute cu lapte şi miere cărora li se dă forma muntelui Sinai. Casele sunt împodobite cu flori şi ramuri verzi, în timp ce la sinagogă se aruncă asupra celor de faţă petale de trandafiri. Obiceiul a trecut şi la creştini: la ţară oamenii îşi împodobesc porţile cu crengi de tei în ziua de Rusalii. Sărbătoarea e considerată de evrei ca un fel de aniversare a iudaismului; ziua în care Dumnezeu a încheiat alianţa la Sinai, e ziua de naştere a poporului ales. Acelaşi lucru îl avem în creştinism: Rusaliile, ziua de naştere a Bisericii, a noului popor al lui Dumnezeu.

Riturile funebreEvreii trateaza cu mult respect trupul celui decedat. Grija pentru acest trup

vine din credinta in lumea de dincolo. In ea nu se poate intra oricum, fapt pentru care intalnim diverse acte necesare trecerii in lumea vesniciei. Taharah este denumirea data spalarii trupului pentru ingropare. Dupa ce au fost rostite rugaciunile pentru iertarea pacatelor celui decedat, trupul este invelit in "tachrichim”, o panza alba de in. Dupa ce a fost pus in aceasta panza, trupul trebuie sa ramana neatins, dar supravegheat pana la inmormantare. Exista si obiceiul ca unele persoane sa fie invesmantate in "tallit“, salul de rugaciune. In acest caz, salul este taiat la margini, in semn ca el nu mai poate fi intrebuintat. In general, iudaismul interzice autopsiile si imbalsamarea. Cere ca trupul sa fie nemutilat in momentul inmormantarii si doreste ca acesta sa se descompuna in mod natural. Inmormantarea trebuie sa aiba loc cat mai curand dupa moarte. Numai in cazuri exceptionale este permisa inmormantarea in alta zi decat cea a decesului. Suferinta provocata de moarte unei rude este exprimata prin ruperea hainelor (Kriyah). Participantii la doliu trebuie sa aiba o anumita varsta. Astfel, varsta minima pentru cei ce vor tine doliu este de 12 ani pentru fete si 13 ani pentru baieti. La inmormantare se citesc psalmi (de obicei Psalmul 23) impreuna cu rugaciunile El Maleh Rachamim si Ztiduk Hadin. Apoi decedatul este dus la mormant care se afla in afara orasului si este sapat in stanca (piatra).

Dupa inmormantare urmeaza o perioada de doliu. Prima perioada se numeste Shiva si tine sapte zile. In aceasta perioada cei indoliati nu lucreaza, plang pe cel decedat si stau acasa pentru a primi persoanele care-i consoleaza. La plecarea vizitatorilor se rostesc cuvintele: "Atotprezentul sa te mangaie, impreuna cu toti aceia care jelesc pentru Sion si Ierusalem”. E o perioada in care cei ce poarta doliu, stau pe scaune joase, etc

7

A doua perioada de doliu "Sheloshim“, care inseamna "30“ este perioada cand cei ce poarta doliu se intorc la lucru, dar nu se mai ingrijesc de ei: nu se barbieresc, nu-si taie unghiile, nu se tund, nu poarta haine curate si nu merg la petreceri.Dupa "Sheloshim“, urmeaza o perioada de unsprezece luni, in care fiul sau fiica (in cazul in care nu exista un fiu) va recita zilnic din "Kaddish“- rugaciune de slava adresata lui Dumnezeu. Kaddishul trebuie recitat in prezenta unui minyan (10 barbati evrei).

Bibliografie:-Biblia sau Sfanta Scriptura-Internetul: http://www.info-portal.ro/articol/sarbatorile-la-evrei

http://www.google.ro/#hl=ro&biw=1280&bih=839&q=inmormantarea+la+evrei&aq=1&aqi=g10&aql=&oq=inmormantarea+la+&gs_rfai=&fp

7