De fiecare dată când închideți o școală construiți o închisoare.

Mark Twain

Astăzi cunoștințele sunt cea mai mare comoară din lume. Fără ea omul

este doar o jucărie, o marionetă în mâini străine, folosit pentru a face

visele altcuiva realitate. Cunoștințele sunt obținute de obicei în școli. Din

păcate, uneori, aspirațiile umane - în cazul nostru, aspirația de a obține o

educație bună - întâlnesc obstacole. Mulți copii sunt lipsiți de

oportunități educaționale ca urmare a problemelor politice.

În țara mea, Republica Moldova, această problemă este foarte cunoscută,

mai ales pentru mine. Sunt sigur că, conflictul transnistrean este bine

cunoscut în multe țări, este un subiect discutat la nivel internațional, prin

urmare, următoarea declarație nu va fi, probabil, nouă pentru mulți

oameni: dreptul la educație este încălcat pe această bucată de pământ

ruptă pe nedrept din „corpul” Republicii Moldova. Spun acest lucru cu

certitudine, pentru că sunt unul dintre martorii lucrurilor ce se întâmplă

în școlile care folosesc grafia latină. Îmi vine foarte greu să vorbesc

despre situația acestor școli, deoarece amintirile vremuri grele, când

părinții și copiii, profesorii și cei care au dorit să-și apere aceste clădiri

au fost reținuți forțat de către autoritățile transnistrene trezesc sentimente

puternice de durere. Nu este nimic mai rău decât să fii un martorul unei

situații în care totul pare să se încheie și eforturile tuturor directorilor par

a fi în zadar. Dar, în ciuda tuturor obstacolelor din calea noastră de a

menține limba română pe acest teritoriu, avem puterea și credința să

continuăm „lupta” cu ei și să creștem în continuare noi generații care vor

moșteni puterea și voința noastră.

Să ne amintim de cuvintele Allan Bloom: „Educația este mișcarea din

întuneric spre lumină”, și să ne dăm seama că încălcarea dreptului la

educație înseamnă transformarea viitorului nostru într-o noapte fără lună,

în care nu poți vedea soarele.

Totul a început într-o groaznică zi din anul 1992. Conflictul armat din

regiunea transnistreană a Republicii Moldova a fost punctul de pornire a

acestui „film de groază”. Dar, din păcate, acesta nu a fost un film, în care

actorii și-au jucat rolurile lor și au sărbătorit ulterior prestanța

personajelor lor - aceasta era cruda realitate, care a imprimat în

amintirile și inimile oamenilor scene de neuitat. E greu de imaginat ce au

simțit oamenii când și-au văzut rudele bătute și ucise. Aceste senzații nu

Decembrie 2014

Nr.96/XII

Buletin Informativ Promo-LEX

În această ediție:

Este educația o crimă? 1

Totalurile maratonului

“Eu am dreptul” 3

ȘCOALA, PRIZONIERĂ? 6

Numere anterioare:

Buletin 95 accesaţi aici

Buletin 94 accesaţi aici

vww.promolex.md

Este educația o crimă?

Pag. 2

pot fi comparate cu nimic altceva din lume. Din acel moment minor a crescut o prăpastie uriașă între

aceste două „țări vecine”, care au fost odată o singură țară. Din acel moment, fiecare dintre noi știa ce

înseamnă cuvântul „separatism”. Cu toții ne-am dat seama că între cele două maluri ale Nistrului

niciodată nu va fi pace și înțelegere.

Este foarte trist să știi că copiii au devenit victime ale acestei realități crude și la fel de trist e că se

pare că nu există nimeni care i-ar putea ajuta să scape din ghearele regimului actual. Este greu de

imaginat că în Europa de astăzi există încă școli înconjurate de sârmă ghimpată. De asemenea, este

greu să fii în pielea sărmanilor copii care trebuie să treacă vama în fiecare zi pentru a merge la școală.

O întrebare pe care mi-o amintesc ca și cum aș fi primit-o ieri e: „De ce sunt părinții tăi așa de răi că

te trimit să înveți în această școală românească?” Este ridicol să auzi că ești numit terorist doar pentru

că ai învățat în limba maternă și o folosești pe stradă, atunci când mergi acasă de la școală. Dar

întrebările pe care aș dori să adresez „autorităților” de pe malul stâng sunt: „Oare nu e un act de

terorism să faci presiuni asupra copiilor și familiilor lor, sau cadrelor didactice? Nu este oare o crimă

să închizi școlile sau să sechestrezi proprietatea acestora doar pentru că acestea predau în limba

română? Oare nu sunt teroriste toate acțiunile dumneavoastră de discriminare împotriva acestor

sărmani copii? Cum îndrăzniți să condamnați oamenii pașnici de o crimă care nu au comis-o și să-i

aruncați în închisoare doar pentru că ei își apără drepturile?”

E timpul să ne gândim la această problemă și să recunoaștem că există o singură crimă aici, și anume

încălcarea articolului 2 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la educație al tuturor oamenilor.

Deși Curtea Europeană pentru Drepturile Omului s-a pronunțat, cu șaisprezece voturi contra unu, că a

existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul 1 la Convenție în ceea ce privește Federația Rusă,

acțiunile împotriva școlilor românești continuă. Este foarte trist să știi că trebuie să intonezi în șoaptă

imnul Republicii Moldova și să arborezi drapelul de stat, la sfârșitul anului școlar, pe furiș, pentru că

riști să fii pedepsit de către autoritățile locale.

Un alt lucru trist este că numărul copiilor ce învață în cele opt școli cu predare în limba română este

în scădere continuă de ani de zile. Situația liceului „Evrika” din Rîbnița arată modul în care influența

autorităților ruse a scăzut dramatic numărul elevilor. Aproape 870 de elevi învățau aici pe vremuri,

iar acum școala are doar 130 de elevi. Această situație poate fi numită alarmantă, pentru că singura

speranță de a menține limba română pe malul stâng al Nistrului treptat se stinge. Este evident că

închiderea acestor bastioane ale patriotismului și educației va afecta profund relațiile dintre cele două

maluri. Această idee se regăsește în cuvintele Înaltul Comisar al OSCE pentru Minorități Naționale,

Astrid Thors: „În orice caz, copiii nu trebuie să devină victime ale disputelor politice. Închiderea unei

sau mai multor școli ar putea deteriora și mai mult relațiile dintre Chișinău și Tiraspol, și ar putea

exacerba tensiunile din regiune.”

În concluzie, voi spune că sunt foarte recunoscător pentru educația și curajul pe care mi le-a oferit

mie una dintre aceste școli. Dacă cineva m-ar întreba din nou de ce am ales școala cu predare în

limba română, atunci aveam și alte posibilități, aș răspunde cu mândrie că eu cred în capacitatea

acestor școli de a forma personalități și, în acest fel, de a produce schimbări semnificative în

societatea noastră. Deși dreptul nostru la educație a fost încălcat, vom face tot posibilul pentru ca

lumea să afle că noi încă mai existăm.

Ruxanda Gudali,

Absolventă a Liceului Teoretic Evrika, or. Rîbnița

Pag. 3

De 10 decembrie, Ziua Internațională a Drepturilor Omului elevii școlilor cu predare în grafia latină

din stânga Nistrului au participat la maratonul “Eu am dreptul”. Scopul maratonului a fost de a atrage

atenția asupra situației acestor instituții de învățământ care coninuă să se confrunte cu numeroase

problem.

Totalurile maratonului “Eu am dreptul”

Liceul “Alexandru cel Bun” or. Tighina

Liceul “Evrika” or. Rîbnița

Pag. 4

Liceul “Lucian Blaga” or. Tiraspol

Gimnaziul s. Roghi

Pag. 5

Liceul “Ștefan cel Mare și Sfânt” or. Grigoriopol

Liceul “Mihai Eminescu” or. Dubăsari

Captură din secvență video. Video aici https://www.facebook.com/video.php?

v=306979106165718&set=vb.226015107595452&type=2&theater

Pag. 6

Școală moldovenească nr. 20 (în prezent,

liceul „Lucian Blaga”) a fost înființată în

septembrie 1991. Pe atunci, în societatea

transnistreană zbuciumată mai persista un

puternic spirit cu adevărat internaționalist, în

cel mai bun sens al cuvântului. Autoritățile

orașului Tiraspol au decis să deschidă prima

școală moldovenească din istoria orașului. De

la început, director a fost numit Ion I. Iovcev,

care este director și în prezent.

Soarta acestei instituții s-a dovedit a fi

dificilă. Confruntarea cu Chișinăul și războiul

din 1992 a atras atenția asupra

internaționaliștilor, care și așa nu sunt prea

stabile. Inclusiv atenția lui Igor Smirnov, care

nu poate fi acuzat de absență de moldofobie.

Și știți cât de contagios poate fi un exemplu

prost dat de lider!

Atmosfera din jurul școlii a devenit

tensionată. Au apărut zvonuri că acolo s-ar

educa ura față de Transnistria, că acolo se

arată diafilme despre atrocitățile cazacilor și

milițienilor, și despre curajul voluntarilor și al

combatanților din timpul războiului din 1992.

În noaptea de 24 spre 25 octombrie 1994, în

școală au intrat câțiva tineri fără însemne

speciale, în haine civile. Au forțat ușa și au

închis paznicul într-una din sălile de clasă.

Au forțat ușa în biroul directorului. Căutau

diafilme, dar nu au găsit nimic. Degringolada

„patriotică” a durat până la 10 dimineața.

Șefa adjunctă a administrației de Stat din

Tiraspol, Iorjeva, și ministrul Educației

Naționale, Vedernicova, ajunse la fața

locului, au scos afară insurgenții.

Responsabilitatea pentru pogromul realizat și

-a asumat-o una dintre organizațiile

„patriotice” de tineret cu frumoasa denumire

de „Cântarea rusească”, creată sub egida

ministerului securității publice (MGB) de

atunci. Îmi amintesc un singur catren al

„Cântării”, pe care au interpretat-o în școala

nr. 20. Ulterior, notele s-au terminat, și

nimeni din regiune nu a mai auzit sunetul

„Cântării rusești”.

ȘCOALA, PRIZONIERĂ?

Se spune că dl director Iovcev se consideră

patriot al Republicii Moldova. Da, el nu își

ascunde convingerile. Dar nu există niciun

articol care ar condamna pentru „convingeri”,

iar domnul director nu a fost prins săvârșind

acțiuni subversive împotriva Transnistriei.

Predă fizica copiilor, și luptă de 23 de ani

pentru supraviețuirea școlii în condiții foarte

grele.

Școala este în jurisdicția Republicii Moldova

și funcționează pe baza legislației RM.

În 1998, eram președintele consiliului

orașănesc din Tiraspol. Anumite cercuri

încercau permanent să pună presiuni asupra

organului reprezentativ suprem al orașului

pentru ca acesta să „lupte” cu școala nr. 20. A

apărut problema plății pentru utilitățile oferite

de de oraș. Administrația școlii le-a

considerat prea mari. Executivul a cerut plata

imediată a datoriilor, amenințând că vor

merge și la închiderea școlii în caz de refuz.

Eu am permis școlii să nu plătească sumă

exagerată, și am propus să rezolvăm

problema la masa negocierilor, și pentru asta

o luam peste cap și de la dreapta și de la

stânga. Am invitat și reprezentanții

Ministerului Educației al Republicii

Moldova. Imediat am convenit să facem tot

ce este posibil ca să evităm nedeschiderea

noului an școlar. A fost o discuție dificilă, cu

participarea deputaților, profesorilor,

părinților, reprezentanților Ministerului

Educației al Republicii Moldova, și am găsit

o soluție acceptabilă pentru toți. La 1

septembrie, copiii au umplut sălile de clase.

Dar apoi a venit anul 2004. La 14 iulie,

reprezentanții OSCE s-au întâlnit cu

Smirnov, și ambele părți s-au asigurat

reciproc, cu mâna pe inimă, de sprijin absolut

față de școală, de dragoste fără margini

pentru copii și angajament fierbinte față de

principiile democrației și ale drepturilor

copilului... Iar la 15 iulie, în școală au dat

buzna „constructori” cu răngi și a dărâmat tot

ce putea fi dărâmat. Au decojit tavanele și

Pag. 7

pereții, au scos ușile din balamale. Dar ei nici

nu intenționau să facă reparație. Concomitent,

au fost luate cu asalt și alte școli. Au dat

buzna și în internatul „Alexandru cel Bun”

din Bender. OSCE a încercat să asigure cu

apă și alimente profesorii, părinții și copiii

asediați, Dar miliția din Bender, condusă de

generalul și viitorul ministru transnistrean de

interne, Vadim Crasnoselschii, stătea ferm pe

poziții.

La 1 septembrie, copiii îmbărcați frumos și

cu flori, părinții emoționați, și profesorii sobri

au venit la școala nr. 20 din Tiraspol. Aceștia

au găsit porțile închise cu un lacăt mare, și

curtea școli plină de milițieni. Erau atât de

mulți încât se putea crede că veniseră să

prindă un batalion de teroriști ascunși în

școală.

Îmi amintesc un episod din acea zi, când o

elevă de clasa I, cu codițe amuzante, a întins

un buchet de flori printre gratiile de fier ale

gardului unui milițian tânăr. Milițianul a roșit

de jenă și rușine.

Școala nr. 20 din Tiraspol și gimnaziul

„Evrika” din Rîbnița au rămas închise până în

februarie 2005. Elevii și profesorii au fost

nevoiți să meargă la lecții din Tiraspol la o

școală din Copanca. În acest timp,

conducerea rmn a făcut de rușine Transnistria

în toată lumea. În acest caz, MGB nu fusese

implicat în debandadă. ministrul Justiției de

atunci, Victor Balala, l-ar fi convins pe Igor

Nicolaevici să calce a doua oară pe aceeași

greblă.

Acțiunile autorităților față de aceste școli i-au

șocat pe locuitorii Transnistriei, inclusiv pe

vorbitorii de limbă rusă. A fost foarte jenant.

Și, desigur, personalul școlilor, profesorii,

elevii și părinții, au fost afectați. O parte a

populației moldovenești a regiunii a fost

jignită.

Ca urmare a acestor presiuni fără precedent,

numărul elevilor din școlile cu predare cu

grafie latină a scăzut brusc. Nu toți s-au putut

mobiliza pentru a face naveta la Copanca la

lecții. Și liderii au prezentat acest fapt ca pe o

mare victorie. 1994, 2004, 2014 ... 2024?

Liceul e înghesuit într-o clădire mică a fostei

școli nr. 4. Școala nu are cantină, sală de

sport sau apă caldă, ceea ce, bineînțeles, e

foarte rău. Dar cei 147 de elevi din cele 12

clase continuă să studieze la această școală,

după absolvirea căreia vor putea să-și

continue studiile în limba maternă (la

Chișinău), să citească cărți, reviste, rămânând

transnistreni. Pentru că s-au născut aici, aici

locuiesc și muncesc părinții și prietenii lor,

aici le sunt îngropați strămoșii. Iar î limba

moldovenească cu grafie chirilică pot citi

doar panourile de pe clădirile unor instituții.

Iată ce mi-a povestit Ion Iovcev la o întâlnire

pe 17 martie. Ultimele neplăceri ale școli au

început pe 9 noiembrie a anului trecut. Trei

instituții de control au venit la liceu

concomitent: serviciul sanitar-epidemiologic,

serviciul control de stat și inspectoratul fiscal.

Sunt primele vizite de acest fel de la crearea

instituției. Dar, în conformitate cu acordul de

la cel mai înalt nivel, scoala, devenită apoi

liceu, este finanțată în totalitate de Ministerul

Educației al Republicii Moldova, și răspunde

în toate aspectele în fața acestuia. Dacă apar

întrebări și sugestii pentru îmbunătățirea

funcționării liceului, acestea ar trebui

adresate celor care sunt autorizați să ia

asemenea decizii, celor care au încheiat

acordul respectiv. Directorul nu are dreptul să

prezente nimănui documentele fără acordul

fondatorului liceului.

Dar inspectorii stăruiau, avertizând că

directorul ar putea fi tras la răspundere,

inclusiv în instanță. Reprezentanții fiscului

insistau asupra faptului că veniturile și alte

taxe ar trebui să meargă la bugetul rmn. Dar

directorul nu putea accepta dubla impunere

fără cunoștința fondatorului liceului. Liceul

plătește anual 390 de mii de lei în bugetul

orașului pentru chiria unei clădiri vechi de

920 de metri pătrați. E o sumă foarte mare.

La 5 decembrie, în biroul directorului liceului

a intrat o femeie tânără și simpatică. A cerut

Pag. 8

să i se prezinte cărțile de muncă, contractele

individuale de muncă, și datele despre

salariile angajaților. Directorul a refuzat să îi

ofere doamnei documentele. După ce doamna

a făcut un apel la telefonul mobil, în birou au

intrat cinci bărbați. Mai târziu, unul dintre ei

s-a prezentat ca milițianul de sector. Aceștia

se purtau obraznic și sfidător față de

ocupantul permanent al biroului. Au

sechestrat ștampila instituției, astfel

paralizând activitatea liceului.

Vizita oaspeților nepoftiți a pus în gardă

personalul didactic și elevii. Au apărut

zvonuri despre intenția unor forțe influente de

a închide liceul.

Apoi au început să vină invitațiile în instanță.

Citația primită pe 9 ianuarie 2014 era însoțită

de un avertisment cu privire la răspunderea

pentru neprezentarea la ședință, și obligația

de a se prezenta în instanță pe data de 27

decembrie 2013. „Veniți ieri, în caz

contrar...”

În aceeași zi, probabil ca pedeapsă pentru

neprezentarea în instanță, a fost arestat contul

bancar al liceului. Totuși, pe 20 ianuarie,

contul a fost deblocat pentru trei feluri de

cheltuieli. S-a permis plata pentru mâncare și

servicii comunale.

Confruntareа și-a atins apogeul la 5 februarie,

când directorul Ion Iovcev și contabilul

liceului, împreună cu un șofer liceului, cu

mașina liceului, aduceau din Căușeni salariul

pentru profesori. Aceștia au trecut, ca de

obicei, punctul de control vamal. În satul

Parcani, lângă arcă, i-a oprit un reprezentant

al miliției rutiere, aparent pentru o simplă

verificare a actelor. Cu toate acestea, în scurt

timp, milițianului i s-au alăturat și ofițeri din

alte departamente. Aceștia i-au cerut

contabilului geanta, au găsit și au numărat

banii. În geantă erau 110 mii de lei, mai puțin

decât echivalentul a 10 mii de dolari SUA,

suma pe care o poate transporta peste

frontieră o persoană fără declararea ei. În

plus, această sumă era transportată de trei

persoane. Pentru a se încadra la rubrica

„contrabandă”, la salariile profesorilor mai

trebuiau adăugate vreo 300 de mi de lei.

Verificatorii nu erau gata de așa ceva și erau

vădit supărați. La fața locului au venit

reprezentanții Federației Ruse la Comisia

Unificată de Control și mai mulți milițieni.

Directorului Iovcev i s-a cerut să iasă din

mașină și se urce în mașina forțelor de ordine.

Iovcev a refuzat și a fost amenințat cu

aplicarea forței. I-a fost sechestrat telefonul

mobil, banii, aparatul foto, pe care avea

fotografii prețoase ale părinților săi.

La locul incidentului, aflat în preajma unei

școli, s-au strâns copii. Totul a durat 5-6 ore,

până la ora 7 seara, într-o zi umedă și rece.

Ion Iovcev e om în vârstă, și în ziua ceea se

simțea rău. Dar, mai important, cele

întâmplate au umilit niște oameni nevinovați.

Le-a fost confiscată și neîntoarsă până în

prezent mașina, aparatul foto, ștampila și

banii.

Apoi au început procesele pe faptul

neprezentării documentelor pentru verificare.

Contabilul a fost „amendat” cu 2555 de ruble

transnistrene (aproximativ 200 de dolari).

Apoi, și directorul a fost „amendat” cu

aceeași sumă. Profesorii așa și nu și-au primit

salariile pentru luna ianuarie.

Dar iată că, la 14 martie, liceul a fost vizitat

de reprezentanții și participanții la formatul

de negocieri 5 + 2. Ion Iovcev a reușit să le

povestească tot ce mi-a spus și mie, iar eu vă

relatez vouă, dragi cititori. Cei prezenți s-au

arătat nedumeriți de comportamentul

administrației rmn față de o instituție de

învățământ pentru copii. Nina Ștanski a

vorbit foarte duios. Zâmbind frumos, aceasta

spunea: „Aceștia sunt copiii noștri!”

Însă lucrurile nu s-au schimbat. Banii pentru

profesori, mașina și ștampila școlii așa și nu

au fost întoarse. Iar domnul director și

contabilul liceului așteaptă noi invitații în

instanță, unde se vor lua aceleași hotărâri.

Cum credeți, acțiunile ilegale ale forțelor de

Pag. 9

securitate transnistrene încalcă drepturile

omului și drepturile copiilor și ale cadrelor

didactice? Întrebarea este retorică. Fiecare

atac asupra unei școli cu predare în grafie

latină ajunge imediat discutată de

comunitatea locală și internațională, și, din

păcate, rămâne în memoria elevilor acestor

școli. Ei se simt pribegi în propria țară.

Mai mult decât atât, astfel de acțiuni ale

autorităților pun la îndoială angajamentul

celor care coordonează acțiunile agenților de

securitate, al liderilor regiunii transnistrene,

față de principiile internaționaliste, și dau un

motiv de a-i acuza de încălcarea drepturilor

copiilor.

Sper că, după cuvintele emoționante ale Ninei

Ștanski, tristele aventuri ale liceului se vor

încheia în curând și cu pierderi minime.

Atacurile asupra școlilor au avut loc în anii

1994, 2004 și 2014. Din nu știu ce motiv,

anume în anii cu cifra 4 la sfârșit, în capetele

unor se inflamează buba cu pricina. Sper că

cei cei sunt acum foarte tineri vor aminti în

2024 liderilor viitorului că răzbunarea pe

copii e o metodă josnică, care înseamnă de

fapt o înfrângere umilitoare. Că trebuie găsite

forme mai demne pentru a convinge

adversarii că au dreptate și putere. Că nu

trebuie să călcăm a patra oară pe aceeași

greblă.

Acest articol a fost realizat de către echipa

redacției ziarului “Omul și Drepturile lui” /

Человек и его права cu sprijinul Asociației

Promo-LEX în cadrul Programului Matra

(Ambasada Regatului Țărilor de Jos).

Coordonator ediţie:

Carolina Bondarciuc

E-mail: pr@promolex.md

Web: www.promolex.md

Tel/Fax: +373 (22) 45-00-24

GSM: 069637849

Asociaţia Promo-LEX este o organizaţie

non-guvernamentală, apolitică şi non-profit,

care are drept scop dezvoltarea democraţiei în

Republica Moldova, inclusiv în regiunea

transnistreană, prin promovarea şi protejarea

drepturilor omului, monitorizarea proceselor

democratice şi consolidarea societăţii civile.

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie aparţin autorilor şi nu pot fi interpreta-

te sub nici o formă ca reflectând opinia Fondului Național pentru Democrație (NED).

Asociaţia Promo-LEX oferă asistenţă juridică gratuită pentru locuitorii din regiunea

Transnistreană pe probleme ce ţin de încălcarea drepturilor omului.

Pentru consultaţii vă rugăm să contactaţi:

Tel: (022) 45-00-24