INTRODUCERE

Sectele sunt grupări religioase mai mici sau mai mari, ce s-au rupt de Biserica apostolică întemeiată de Hristos, schimbând dogmele credinţei şi explicând după mintea lor Sfânta Scriptură. Ele au luat fiinţă chiar în timpul Apostolilor, prin Simon magul şi prin crestinii iudaizanţi care amestecau religia creştină cu cea iudaică a Vechiului Testament. Secte creştine şi, mai ales, erezii mari ca arianismul, nestorianismul, monofizitismul, monotelismul şi iconoclasmul, adică luptatori împotriva Sfintelor Icoane, au fost secole de-a rândul, tulburând şi dezbinând Biserica creştină în primul mileniu. Dintre aceştia se pot aminti astăzi armenii, copţii, iacobiţii şi alţii.

După Marea Schismă, adică ruptură dintre Biserica Ortodoxă de Răsărit şi Biserica Romano-Catolică de Apus, din anul 1054, au început să ia naştere în centrul şi vestul Europei unele grupări creştine sectare raţionaliste, datorită explicarii libere, a Sfintei Scripturi şi răzvrătirii unor creştini  împotriva Bisericii Apostolice, împotriva slujitorilor Bisericii şi a vieţii duhovniceşti prea aspre.

Cea mai veche sectă neoprotestantă a luat fiinţă în America  la începutul secolului XVIII, anume secta baptistă. În prima jumătate a secolului al XIX-lea a luat naştere, tot în America, secta adventistă, de unde, apoi, s-a răspândit şi în Europa sub numele de Aventişti de ziua a şaptea şi Adventişti reformişti.

Tot în secolul trecut apar şi alte secte, ca Studenţii Bibliei, numii şi milenişti; Penticostalii, numiti şi Tremurătorii; iar în Elveţia apare secta Evangheliştilor, numiţi şi Creştini după Evanghelie.

Alte secte mai puţin creştine iau naştere tot pe la sfârşitul secolului trecut, cum sunt Pocăiţii sau Nazarinenii, Teosofii, care combină religia cu filozofia şi ştiinţa; Spiritiştii, care spun că vorbesc cu duhurile morţilor; Martorii lui Iehova, o sectă iudaică, şi multe altele.

Majoritatea sectelor au fost întemeiate de oameni bolnavi la suflet şi la minte, oameni neascultători, certaţi cu Biserica şi cu slujitorii ei, stăpâniţi de demonul mândriei, al lăcomiei după averi şi dornici de mântuire fără osteneală, fără jertfă şi smerenie. Iar scopul urmărit de toate sectele este, nu mîntuirea sufletului, ci distrugerea Bisericii lui Hristos, dezbinarea creştinilor, împărţirea lor în sute de bisericuţe, adunarea de averi, mândria şi pierderea sufletelor omeneşti pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pe Sfânta Cruce.

1

Capitolul I. Modalităţi de racolare a creştinilor

Sectele își recrutează adepții din rândul celor ce caută o apartenență sau stare de comuniune, ca reacție împotriva unei societăți depersonalizate. Este adevărat că societatea secularizată în care trăim astăzi tinde să scufunde omul în singurătate, fiindcă este vorba despre o societate care nu se mai gândește la aproapele, este o societate individualistă, animată de dorințe după eficiență și profit material.

Într-o astfel de situație, gruparea sectară îi oferă individului sentimentul apartenenței la grup care reprezintă un răspuns la singurătatea care îl confruntă din punct de vedere social. Dar tot atât de adevărat este că sectele nu pot oferi cadrul unei comuniuni autentice, pentru două motive1.

Pe de o parte, fiindcă distrug fundamentul comuniunii care este Sfânta Treime prin relativizarea lui Hristos și a Duhului Sfânt, datorită separării lucrării Duhului de lucrarea lui Hristos2.

Pe de altă parte, fiindcă individul este supus în cadrul sectei unui proces de depersonalizare cu scopul de a-l transforma în instrument docil menit să execute orbește ordinele care îi vin de la superiorii săi. Această cu atât mai mult cu cât există secte care cultivă în rândul adepților ură față de proprii lor părinți, din dorința de a-i face să devină total dependenți de conducătorii sectei. Sunt extrem de numeroase cazurile în care părinții se plâng de metodele folosite de sectanți pentru a-i înstrăina de propria lor familie. Sentimentul de apartenență și comuniune este o simplă iluzie care ascunde trista realitate a manipulării omului pentru profituri personale, pentru pofta de dominație și exploatare3.

Neofitul devine membru al unei comunități în care trebuie să dea dovadă de strictă ascultare față de supraveghetori și față de lideri, apoi, este vorba de o adevărată spălare a creierului și de programare ideologică menite să anuleze personalitatea adepților și să-i transforme în instrumente care execută orbește ordinele care vin din partea liderilor religioși. Acest mecanism funcționează adesea sub înfățișări deosebite și constă dintr-o adeziune totală la grupul care îl face pe adept să nu mai poată trăi în afară sa. Adeptul își pierde capacitatea de a gândi și a trăi independent. Uneori devine incapabil chiar de a-și gestiona propriul buget.

Perspectiva că va trebui să trăiască pe propriile sale picioare, departe de sprijinul și legăturile sectei, reprezintă o încercare extrem de dificilă.

1 Pr. Alexandru Argatu, Despre secte şi nu numai despre ele, Editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006, p. 22 Ibidem, p. 23 Ibidem, p. 2-3

2

Sectantul adevărat se identifică trup și suflet cu mișcarea sa mai mult decât cu oricare grup social. “Ritualurile, jurămintele, secretul și inițierea gradată, întăresc această posesiune și dependența totală a adepților de liderii lor religioși, până la anularea capacității creative a omului și la moartea spirituală, fiindcă orice sectă totalitară este repetitivă și nu generează nou”4.

Adepţii unei secte sunt obligaţi să contribuie, prin activitatea lor programată, la sporirea beneficiilor materiale, economice sau financiare ale sectei. Sectele nu se ocupă de spiritualitate, ci de business, fiindcă acesta este criteriul eficacităţii lor.

Se cunoaşte prea bine că mulţi dintre fondatorii de secte sunt miliardari, care se interesează mai mult de viaţa de aici, de cea pământească, decât de cea cerească. Se predică chiar o Evanghelie a prosperităţii, care are în vedere numai binele individual, departe de duhul autentic al lui Hristos, nu este de mirare dacă sectele, în locul unei spiritualităţi a bunătăţii, omeniei, şi iubirii faţa de aproape, generează egoism şi agresivitate.

Se mai spune că sectele reuşesc să ademenească adepţii prin faptul că răspund la nevoia acestora de a obţine răspunsuri precise, factori de siguranţă, într-o lume aflată în schimbare rapidă, în care certitudinile tradiţionale păr să cedeze sub şocul punerii lor în discuţie. Sectele nu pot oferi răspunsuri mai clare şi mai precise, fiindcă ele au alterat adevărul de credinţă adus de Mântuitorul, cu basme izvorâte din mintea unor oameni surexcitaţi din punct de vedere religios5.

Ceea ce oferă sectele adepţilor lor, în marea lor majoritate ignoranţi în materie de adevăr şi doctrină creştină, este siguranţă cu care aşa-zişii profeţi sau guru îşi debitează propriile lor născociri religioase în faţa ascultătorilor, într-o societate care se confruntă cu o explozie de concepţii şi doctrine religioase care se anulează reciproc producând peste tot confuzie şi dezorientare. Profeţii improvizaţi frapează cu fanatismul propriilor convingeri religioase6.

Poate că sunt formaţii sectare care predică iubirea de Dumnezeu şi aproapele, dar din momentul în care nu dispun de o spiritualitate capabilă să elibereze omul din cătuşele egoismului individualist - fiindcă spiritualitatea lor nu poate sublimă egoismul din fiinţa omului - predică despre iubire rămâne o abstracţie care nu poate coborî în viaţa de toate zilele a credinciosului, nu poate deveni o realitate.

Se mai spune că sectele oferă un răspuns celor ce căuta integralitatea

4 Jean Vernette, Sectele, trad. de Cleopatra Sava, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 125 Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002, p. 96 Ibidem, p. 9-10

3

într-o armonie totală, de natură psiho-corporală şi psiho-spirituală, de inspiraţie orientală, care da naştere unor numeroase grupuri de terapii ce funcţionează că înlocuitori de religii.

Toate sectele de inspiraţie orientală, cum ar fi Baha'i sau New Age, pretind că ele sunt capabile să realizeze ceea ce nici o religie nu a fost capabilă să înfăptuiască, adică armonia omului cu sine însuşi şi cu natură. Dar această armonie pe care sectele orientale o trâmbiţează cu atâta patos rămâne un vis frumos şi o aspiraţie lăudabilă, care nu are prea multe în comun cu realitatea, pentru două motive : întâi, pentru faptul că aceste secte fac abstracţie de păcat, care a alterat fiinţa omului7.

Lipsa preocupării faţă de păcat le permite acestor secte să se considere că fiind superioare tuturor celorlalte religii, să se considere că religie universală; dar tocmai absenţa păcatului din preocupările lor spirituale şi morale le face să devină inferioare oricărei religii, care ştie că omul nu-şi poate găsi propria armonie atâta vreme cât nu-şi poate vindeca fiinţa lui stricată de păcat. Oricine face abstracţie de păcat, acela pierde sensul realităţii8.

Un alt motiv pentru care sectele păr să aibă succes în societatea contemporană constă în faptul că ele oferă cadrul unei recunoaşteri sociaie, de participare şi angajare activă, prezenţa în special în straturile defavorizate ale societăţii şi a unui conducător harismatic care să stea la cârmă şi să elaboreze o direcţie spirituală.

Nimeni nu poate contesta că în cadrul sectelor fiecare adept are posibilitatea să se afirme printr-o activitate particulară. Deosebit de alte instituţii laice sau ecleziastice unde credincioşii nu au totdeauna conştiinţa misiunii lor pe care trebuie să o dezvolte atât în sânul comunităţii, cât şi în societate, sectele oferă un cadru unde credincioşii au atribuţii precise9. Pe de o parte, se flatează orgoliul adepţilor prin misiunea care li se încredinţează, dar pe de altă parte sunt nişte simpli pioni meniţi să contribuie la sporirea numărului de credincioşi prin prozelitism, sau prin rotunjirea veniturilor financiare ale conducătorului harismatic fie prin zeciuială, fie prin alte mijloace care merg uneori şi până la prostituţie. Pentru a face faţă prozelitismului sectar, trebuie sa activam in Biserica sacerdotiul universal a crestinilor, astfel ca fiecare madular al Trupului lui Hristos sa devina un misionar al parohiei10.

7 Ibidem, p. 108 Jean Francois Mayer, Sectele neconformiste creştine şi noi religii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 59 Arhimandrit Serafim Alexiev, Preotul mijlocitor între pământ şi cer, trad. de Gheorghita Ciocioi, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 2610 Ibidem, p. 26

4

O altă metodă folosită de secte pentru racolarea de adepţi este cea de a pune accentul pe căutarea nepotolită a transcendentei şi a experientei religioase personale directe, într-o lume civilizată care şi-a pierdut sufletul. Din acest punct de vedere, sectele exploatează una din marile carente ale creştinismului apusean care a transformat teologia în pură speculaţie despre Dumnezeu, lipsită de conţinut spiritual, fiindcă l-a izolat pe Dumnezeu într-o transcendentă inaccesibilă, departe de viaţa şi trăirea creştină11.

Pentru a depăşi impasul în care se găsesc, sectele fac abuz de lucrarea şi prezenţa Duhului Sfânt pentru a justifică fenomene ieşite din comun, că vorbirea în limbi, sau alte revelaţii noi, care depăşesc descoperirea adusă de Hristos, fiindcă ignoră identitatea dintre Hristos şi Revelaţia divină; în vederea aceluiaşi scop practică şi purificarea spirituală, folosită de majoritatea sectelor pentru a transforma adepţii lor de fapt în roboti capabili să execute orbeşte ordinele provenite de la superiorii lor.

Această practică, străină de spiritul ortodox, constă în meditaţie îndelungată pentru a slabi rezistenţă psihică a adeptului, "în post" menit să ducă la epuizarea fizica, şi la repetarea neîncetată a unor slogane menite să se imprime cât mai adânc în conştiinţa celor racolaţi. Pe de o parte, prin aşa-zisă meditaţie şi prin post se procedează la spălarea creierului, iar prin sloganele repetate în mod obsesiv, adepţii sectei sunt programaţi să execute în mod orbeşte ordinele provenite din partea conducătorului că un profet superior lui Dumnezeu, pentru recrutarea de noi adepţi şi pentru sporirea veniturilor financiare ale sectei prin prestări de servicii şi munci numeroase. Sunt secte care obliga pe adeptele lor feminine să practice chiar prostituţia12.

Toate acestea dovedesc că experienţa transcendentală de care se prevalează sectele nu este menită să ridice pe om la asemănarea cu Dumnezeu, adică să dobândească libertatea de fiu al lui Dumnezeu, ci să devină, un sclav pus în slujba unor pofte de putere, de bogăţie şi dominaţie condamnate de Sfântă Scriptură fără drept de apel13.

În fine, se mai spune despre secte că ele sunt capabile să genereze în rândul adepţilor lor “aspiraţia către o viziune pozitivă a viitorului, privit că o era nouă în opoziţie cu o lume în care teamă colectivă şi apocaliptică creste odată cu violentă, conflictele armate şi tulburările ecologice ale planetei”14. Această viziune optimistă a viitorului, pe care o propovăduiesc sectele în rândul celor naivi, îşi are explicaţia ei în teoria milenaristă potrivit căreia adepţii uneia sau alteia dintre secte vor participă la împărăţia de o mie

11 Nicolae Achimescu, op. cit., p. 1312 Traian Tadin, Secte criminale, Editura Tritonic, Bucuresti, 2008, p. 1513 Ibidem, p. 614 Nicolae Achimescu, op. cit., p. 14

5

de ani pe care Hristos o va întemeia înainte de învierea de obşte, adică înainte de învierea tuturor oamenilor.

Capitolul II. Atitudinea preotului în faţa invaziei sectare

Preotul este păstorul iar turma trebuie condusă pe calea mântuirii.

Lucrul acesta e cunoscut de la întemeierea Bisericii şi preotul trebuie să fie conştient de această pentru a putea spune împreună cu Hristos “Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11).

Istoria Bisericii este plină de modele de păstori cu viaţa sfântă, care s-au făcut pildă vrednică de urmat credincioşilor lor. Concretizând, putem spune că în vremurile grele, când românii nu aveau conducători din neamul lor care să-i înţeleagă şi să-i ajute, îl aveau pe preot. El le era părinte, învăţător, conducător şi povăţuitor15.

Metodele şi mijloacele de pastoratie erau cele tradiţionale, moştenite de la Sfinţii Părinţi. Folosindu-le nu dădeau greş. Însă, lumea în care trăim noi acum, cunoaşte mutaţii de neimaginat în trecut. Nu mai avem de a face cu o societate tradiţională aşezată, respectând anumite rânduieli unanim acceptate16.

Hristos rămânând Acelaşi, învăţătura de asemenea neschimbată, automat şi activitatea misionar-pastorală a preotului va fi aceea care de veacuri a adus roade17. Din punct de vedere al vieţii creştine, parohia este unitatea sau partea componentă cea mai mică a Bisericii locale, comunitatea bisericească în care lucrează harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine, săvârşite de slujitorii Săi şi în care trebuie să se integreze orice creştin pentru a face parte din Biserică lui Hristos18.

Parohia nu este numai o simplă unitate administrativă, o circumscripţie bisericească sau o grupare de oameni. Ea este o unitate

15 Vasile Răducă, Ghidul creştinului ortodox de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 2916 Ibidem, p. 29-3017 Pr. prof. Ion Bria, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilităţi şi perspective actuale, în revista Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1982, p. 7318 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, Editura Universitaria, Craiova, 2006, p. 102

6

spirituală, liturgic-sacramentală, o comunitate de mărturie şi slujire ai cărei membri sunt uniţi prin mărturisirea aceleiaşi credinţe, primirea Tainelor şi participarea la cultul divin public că sursă a vieţii şi spiritualităţii religioase şi comunitar-sociale, fiind grupaţi în jurul unui altar şi al aceluiaşi slujitor19.

Aşadar cea mai urgenţă obligaţie misionar - pastorală este restabilirea şi consolidarea unităţii spirituale a parohiei şi întărirea conştiinţei de apartenenţă la comunitatea parohială că trup eclesial al lui Hristos.

Consolidarea unităţii şi a vieţii parohiei, care nu se mai prezintă că o comunitate sociologică compactă, presupune înnoirea mijloacelor şi posibilităţilor misionar - pastorale existente, dar şi crearea unor noi forme de pastoratie. În principiu, preoţii dispun de toate mijloacele liturgice, pastorale şi misionare, dar ele trebuie să fie folosite în perspectivă unui plan pastoral clarvăzător şi organizat20.

Pentru această preotul trebuie, în primul rând, să constate cu realism starea parohiei, cu toate posibilităţile, crizele şi deficienţele ei şi să refacă unitatea spirituală a acesteia. Preotul este trimis în parohie nu să presteze servicii religioase pentru indivizi, ci să adune şi să realizeze o comunitate creştină autentică unită prin aceeaşi credinţă, spiritualitate liturgico - sacramentală, mărturie şi slujire21.

Parohia este deci o unitate spirituală, o adunare de cult văzută, locală, este un organism colectiv alcătuit din preot şi credincioşi de ambele sexe, de toate vârstele, cu stare socială şi nivel cultural diferite.

Pentru menţinerea şi consolidarea unităţii interne a parohiei că spaţiu liturgic şi duhovnicesc, precum şi de coslujire pentru toţi credincioşii, se impun următoarele:

1. Preoţii să săvârşească cu regularitate serviciile religioase, slujba să fie trăită până la transfigurare, predică pregătită cu mare grijă, rostită cu duh apostolic, cântărea clară şi frumoasă, însoţită de smerenie şi evlavie pentru a contribui la realizarea unei atmosfere de rugăciune şi pioşenie colectivă22.

2. Antrenarea credincioşilor în viaţa liturgică prin rostirea Crezului, a unor rugăciuni şi cântării în comun. Se impune rostirea cu voce tare a anaforalei liturgice de către preotul slujitor, pentru atragerea credincioşilor

19 Pr. Prof. Dr. Dumiru Staniloae, Biserica şi Sectele, în revista Studii Teologice, nr. 9-10, 1970, p. 17420 Pr. Alexandru Argatu, op. cit., p. 1921 Arhimandrit Serafim Alexiev, op. cit, p. 2822 ***Îndrumător Pastoral, vol. XXII, Editura Reintregirea, 2003, p. 372

7

în misterul liturgic23.3. Deoarece abia prin actul împărtăşirii credincioşilor se încheie

Euharistia că Taină şi Jertfă, preoţii au datoria să îndemne mereu credincioşii să se mărturisească prin Taină Spovedaniei şi, cu pregătirea cuvenită, să se împărtăşească cu Sfintele Taine24.

4. Predarea dreptei credinţe printr-un program sistematic de predici şi cateheze care va cuprinde:- Predarea istoriei mântuirii pe baza Sfintei Scripturi; - Predarea dreptei credinţe, prin explicarea Simbolului de credinţă;- Explicarea Sfintei Liturghii şi a cultului care este o mărturisire a credinţei sub formă doxologică. Această explicare va insista asupra realismului liturgic, pentru a promova angajamentul personal şi trăirea a ceea ce se realizează în cult25.

5. Intensificarea pastoraţiei individuale, prin care preotul să menţină legatura strânsă cu toţi credincioşii26.

6. Antrenarea credincioşilor în cadrul procesului de catehizare în vederea unei catehizări susţinute şi coerente, prin care părinţii să contribuie în mod real la formarea generaţiei tinere în duh creştin ortodox, în colaborare cu preotul şi profesorul de religie27.

7. Organizarea filantropiei creştine la nivel de parohie, prin antrenarea credincioşilor şi a factorilor şi societăţilor economice din parohie în lucrarea filantropică28.

8. Antrenarea diferitelor grupe de credincioşi în viaţa parohiei prin programe religioase29.

În general, majoritatea specialiştilor în probleme de pastorală, împart mijloacele de pastoraţie în două mari categorii şi anume: - Mijloacele sau metodele de pastoraţie colectivă, în care se urmăreşte sau se are în vedere conducerea sufletească a tuturor enoriaşilor unei parohii indiferent de vârsta, sex, nivel moral sau intelectual, profesiune sau îndeletnicire, şi cele mai folosite dintre acestea sunt cultul divin public,

23 Ibidem, p. 37224 Ibidem, p. 37225 Ibidem, p. 37226 Ibidem, p. 372-37327 Ibidem, p. 37328 Ibidem, p. 37329 Ibidem, p. 373

8

predică, cateheză, precum şi cuvântul tipărit sub diferite lui forme: carte, revistă, ziar, etc30. - Mijloacele pastoratiei individuale, care au în vedere pe fiecare credincios în parte, şi se realizează prin contactul direct de la om la om, prin sfăt, îndemn, prin vizitele pastorale şi prin Tainele şi ierurgiile cu destinaţie individuală, dintre care cea mai folosită şi cea mai eficace este Taină Spovedaniei31.

La aceste două categorii, se mai poate adăugă şi a treia şi anume mijloace şi metode de lucru pentru pastoratia intermediară sau de grup, care se adresează anumitor grupuri de credincioşi, constituiţi în cadrul parohiei, pe baza de sex (bărbaţi şi femei), de vârsta (copii, tineri, mături, bătrâni), de profesiune (intelectuali, muncitori, meseriaşi).

Folosind aceleaşi metode de două mii de ani, păstorii de suflete, având modele pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Sfinţii Apostoli şi pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii au ştiut şi vor şti de fiecare dată să adopte metodele şi mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea credinţei, a adevărului, a binelui şi a dragostei între oameni.

CONCLUZII

30, p. 28331 Ibidem, p. 283

9

Sectele sunt grupări religioase, ce s-au rupt de Biserică, care secole de-a rândul au tulburat şi au încercat se dezbine Biserică lui Hristos. Ele au luat naştere datorită intrpretari libere şi eronate a Sfintei Scripturi şi datorită unor răzvrătiri ale unor credincioşi împotriva Bisericii.

Sectele şi recrutează adepţii din rândul celor care căuta o aparenţă stare de comuniune, a celor rupţi de Biserică precum şi acelor nevioasi pe care necredinţă şi deznădejdea îi face pradă sigură pentru prozelitismul sectar.

În faţa invaziei sectare preotul joacă un rol foarte important şi păstorirea turmei ce i-a fost încredinţată odată cu primirea harului preoţiei. Istoria Bisericii este plină de exemple de preoţi vrednici de misiunea ce le-a fost încredinţată, facandu-se pildă vrednică de urmat credincioşilor lor.

Activitatea preotului trebuie să fie aceea care din veacuri a adus roade, prin săvârşirea cu regularitate a sfintelor slujbe, prin cateheză, prin predică prin vizite pastorale prin activităţi filantopice.

Folosind aceleaşi metode de două mii de ani, păstorii de suflete, având modele pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Sfinţii Apostoli şi pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii au ştiut şi vor şti de fiecare dată să adopte metodele şi mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea credinţei, a adevărului, a binelui şi a dragostei între oameni.

Bibliografie

10

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 2005

2. Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, Editura Limes, Cluj-

Napoca, 2002

3. Argatu, Pr. Alexandru, Despre secte şi nu numai despre ele, Editura Casa

Scriitorilor, Bacau, 2006

4. Arhimandrit Serafim Alexiev, Preotul mijlocitor între pământ şi cer,

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

5. Bria, Pr. prof. Ion, Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă. Aspecte,

posibilităţi şi perspective actuale, în revista Glasul Bisericii, nr. 1-2,

1982

6. Cândea, Pr. Prof. Dr. Spiridon, Parohia ca teren de activitate spirituală a

preotului, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 5-6, 1960

7. ***Îndrumător Pastoral, vol. XXII, Editura Reîntregirea, 2003

8. Mayer Jean Francois, Sectele neconformiste creştine şi noi religii,

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999

9. Petraru Pr. Dr. Gheorghe, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase

în România, Editura Universitaria, Craiova, 2006

10.Răducă, Vasile, Ghidul creştinului ortodox de azi, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2008

11.Stăniloae, Pr.Prof. Dr. Dumiru, Biserica şi Sectele, în revista Studii

Teologice, nr. 9-10, 1970

12.Tadin, Traian, Secte criminale, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008

13.Vernette Jean, Sectele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996

11