ATELIERE DE MUNCĂ ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII ÎN ROMÂNIA, PLECÂND DE LA EXPERIENŢĂ ELVEŢIANĂ

Anamaria SZABO1

Abstract: Articolul prezintă experienţa organizaţiei elveţiene VEBO (Asociaţia pentru Dezvoltarea

Probaţiunii în Europa de Est) şi a Direcţiei de Probaţiune din Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, în implementarea a două ateliere de muncă în folosul comunităţii în România. Iniţiat în anul 2006, proiectul a ajuns în etapa de implementare efectivă a primului atelier, localizat în Braşov. Articolul prezintă şi baza legală a muncii în folosul comunităţii în Elveţia, precum şi experienţa organizaţiei elveţiene ZSGE (Fundaţia din Zürich pentru Asistenţa Deţinuţilor şi Liberaţilor Condiţionat) şi Autorităţii de Justiţie din Zürich în implementarea unui atelier de muncă în folosul comunităţii care a reprezentat modelul de bază pentru atelierul din România.

Cuvinte cheie: muncă în folosul comunităţii, probaţiune, Elveţia, România

*** Proiectul pentru dezvoltarea atelierelor de muncă în folosul comunităţii în România a demarat în anul

2006, când s-a considerat că această idee ar putea fi fezabilă. Conform unui studiu realizat la nivel naţional (Szabo, 2006), finanţat de organizaţia elveţiană VEBO şi realizat de filiala română a Penal Reform International cu sprijinul Asociaţiei Magistraţilor din România şi Direcţiei de Probaţiune din Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, judecătorii sunt reticenţi în a da sentinţe cu obligaţia de a presta o activitate neremunerată datorită dificultăţilor întâmpinate pe perioada supravegherii executării. Atelierele de muncă în folosul comunităţii reprezintă o soluţie pentru diminuarea acestei probleme, proiectul din România având ca obiectiv creşterea încrederii judecătorilor în aplicarea unor astfel de sentinţe. Proiectul este dezvoltat plecând de la modelul elveţian implementat de organizaţia elveţiană ZSGE care administrează un astfel de atelier în cantonul Zürich din anul 1998.

Munca în folosul comunităţii în Elveţia Elveţia a fost printre primele ţări din Europa Occidentală care a introdus munca în folosul comunităţii2

în Codul penal (Killian, Aebi & Ribeaud, 2000a). Această sancţiune a fost introdusă în anul 1971 pentru minori şi a fost menţinută în această formă până în anul 1990 când Guvernul Federal elveţian a introdus-o ca alternativă pentru executarea închisorii de scurtă durată fără probaţiune. Conform articolului 397bis alin. 4 din Codul penal elveţian în vigoare la acea vreme, “pentru a îmbunătăţi sistemul de executare a sancţiunilor comunitare, Consiliul Federal poate autoriza testarea, pentru o perioadă specifică, unor metode care nu sunt stipulate în acest Cod” (cf. Queloz & Bütikofer Repond, 2008). Astfel, acest articol din Codul penal a făcut posibilă experimentarea aplicării muncii în folosul comunităţii în mai multe cantoane din Elveţia. În perioada 1993-1995, Killian, Aebi & Ribeaud (2000b) au realizat un experiment controlat, bazat pe selectare aleatoare de subiecţi, în cantonul Vaud. Conform rezultatelor acestui experiment, munca în folosul comunităţii a avut o serie de avantaje în comparaţie cu închisoarea pe termen scurt: infractorii care au executat muncă în folosul comunităţii au avut o rată mai mică de recidivă şi au dezvoltat mai puţine atitudini negative faţă de sentinţă şi faţă de sistemul de justiţie penală.

Ca urmare a rezultatelor pozitive a experimentelor realizate începând cu anul 1990, Guvernul Federal din Elveţia a decis să modifice legislaţia penală în anul 2007 în aşa fel încât pedepsele cu închisoarea mai mică de 6 luni să fie înlocuite cu muncă în folosul comunităţii sau cu sancţiuni pecuniare3. În prezent, munca în folosul comunităţii este reglementată în Elveţia prin articolele 37-39 şi 107 din Codul penal şi poate fi impusă pentru crime şi delicte sau pentru contravenţii.

În cazul crimelor şi delictelor, articolul 37 stipulează că judecătorul poate sancţiona un infractor cu până la 720 ore de muncă în folosul comunităţii, în locul închisorii de până la 6 luni sau în locul unei sancţiuni pecuniare de până la 180 zile amendă. Conform articolului 34 din Codul penal elveţian, o zi amendă este de până la 3.000 franci. Instanţa decide cuantumul zilei amendă, conform condiţiilor personale şi economice ale infractorului, însemnând nivelul de venituri, consumul zilnic, obligaţiile familiale, etc. Consimţământul infractorului este necesar, iar munca este neplătită. Conform articolului 38, autoritatea executorie poate impune un termen de până la 2 ani pentru executarea muncii în folosul comunităţii. În cazul în care infractorul nu

1 Anamaria Szabo este asistent universitar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. A fost Manager în prima etapă de implementare a proiectului „Ateliere de muncă în folosul comunităţii în România”, iar în prezent este membru în Consiliul Director al Fundaţiei pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare. 2 În franceză travail d’intérêt général, iar în germană gemeinnützige Arbeit. 3 În franceză peines pécuniaires, iar în germană Geldstrafe. Acestea sunt date pentru crime şi delicte.

167

execută orele de muncă în folosul comunităţii sau nu respectă condiţiile de executare, acesta va executa restul sentinţei în închisoare. Articolul 39 stipulează că 4 ore de muncă în folosul comunităţii corespund unei zile de închisoare sau unei zile amendă. În sentinţa instanţei se precizează câte zile de închisoare sunt echivalente cu amenda.

În cazul contravenţiilor, conform articolului 107, judecătorul poate impune până la 360 de ore de muncă în folosul comunităţii ca alternativă la amendă, pentru acei infractori care beneficiază de protecţie socială. De asemenea, consimţământul infractorului este necesar, autoritatea executorie putând impune un termen de până la un an pentru executarea orelor de muncă în folosul comunităţii. În cazul în care infractorul nu execută orele de muncă în folosul comunităţii sau nu respectă condiţiile de executare, acesta va executa restul sentinţei în închisoare.

Executarea muncii în folosul comunităţii, în ambele forme, este în responsabilitatea cantoanelor, conform articolului 375 din Codul penal elveţian. Această autoritate locală decide asupra naturii şi formei muncii în folosul comunităţii. Două sau mai multe sentinţe de muncă în folosul comunităţii pot fi executate împreună, astfel că un infractor poate munci în total mai mult decât limitele de ore prevăzute mai sus. Reglementările elveţiene privind securitatea la locul de muncă se aplică şi în cazul executării muncii în folosul comunităţii.

Munca în folosul comunităţii trebuie să fie executată în beneficiul unor stabilimente sociale, în interesul public sau pentru persoane aflate în nevoie. Conform cu regulamentul pentru executarea muncii în folosul comunităţii (Comisia pentru Aplicarea Legii în Elveţia de Est, 2006), autoritatea de la nivelul cantonului trebuie să realizeze o bază de date cu instituţii publice şi organizaţii non-profit care sunt de acord să primească infractori în executare. De asemenea, această autoritate trebuie să stabilească perioada în care infractorul trebuie să execute sancţiunea. În cantonul Zürich, există regula ca infractorul să muncească cel puţin 8 ore pe săptămână şi trebuie să plătească cheltuielile personale care implică executarea sancţiunii (de exemplu transportul, hrana, etc.). Regulamentul mai stipulează că trebuie să fie semnat un acord scris între autoritatea locală de executare, instituţia în care se execută munca în folosul comunităţii şi infractor. Munca în folosul comunităţii poate fi revocată în cazul în care infractorul renunţă pe parcurs, nu respectă condiţiile de executare sau munca nu este realizată corespunzător.

Munca în folosul comunităţii a cunoscut o evoluţie pozitivă în Elveţia, aşa cum arată şi datele de la Biroul Federal de Statistică (2008). Numărul acestui tip de sentinţă a crescut de 4,5 ori din anul 1996 până în anul 2006. De asemenea, datele pentru anul 2006 arată că 86% din infractorii care au avut de executat muncă în

folosul comunităţii erau bărbaţi, iar 61% aveau cetăţenie elveţiană. Într-un studiu publicat de Killias (1997, p. 398), s-a arătat că, în conformitate cu datele din anul 1994 făcute publice de acelaşi Birou Federal de Statistică, munca în folosul comunităţii nu a fost impusă aproape de loc non-rezidenţilor, această categorie fiind de obicei “încarcerată în instituţiile de maximă siguranţă mai mari, mai vechi şi mai puţin atractive”. În anul 2006, 39% dintre infractorii care executau muncă în folosul comunităţii erau rezidenţi străini. De asemenea, datele anului 2006 mai arată că 19% dintre infractorii care executau acest tip de sancţiune aveau vârsta mai mică de 25 ani, 30% aveau între 25 şi 34 ani, 28% între 35 şi 44 ani şi 22% peste 44 ani. Tot în anul 2006, din totalul de 5.291 sentinţe cu muncă în folosul comunităţii executate, 10% au fost întrerupte. Acest procent era în anul 1996 la un nivel de 7%. Şi nu în ultimul rând, în anul 2006, un total de 494.210 ore de muncă în folosul comunităţii au fost executate în Elveţia.

Evoluţia sancţiunilor de muncă în folosul comunităţii în Elveţia (1996-2006)

21412541

33173847

4381 4234

4918 4808 4987 5037

1114

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 1) 2006 1)

1) Date parţiale în LuzernBiroul Federal de Statistică, 2008

168

Experienţa ZSGE privind atelierele de muncă în folosul comunităţii Fundaţia din Zürich pentru Asistenţa Deţinuţilor şi Liberaţilor Condiţionat (ZSGE) a fost înfiinţată în

anul 1855 mai întâi sub forma unei asociaţii, devenind fundaţie în anul 1976. Atelierul de muncă în folosul comunităţii funcţionează din anul 1998 şi este administrat de Fundaţia ZSGE4 independent de Autoritatea de Justiţie din Zürich, însă sub controlul unui mandat de performanţă.

Atelierul de muncă în folosul comunităţi al ZSGE asigură un număr de 33 locuri de muncă pe zi. Aproximativ 100 de infractori îşi execută săptămânal sentinţa în acest atelier şi mai mult de 1.600 de infractori într-un an. Aceştia trebuie să muncească cel puţin 8 ore pe săptămână, însă cea mai mare parte dintre ei muncesc între 10 şi 14 ore pe săptămână. Atelierul asigură executarea a aproximativ 52.000 ore de muncă în folosul comunităţii pe an. În anul 2008, un număr total de 41.200 ore au fost executate în atelierul ZSGE, cu o rată de întrerupere de aproximativ 15%.

Autoritatea de Justiţie din Zürich plăteşte 90% din costurile necesare administrării atelierului de muncă în folosul comunităţii al ZSGE, ca urmare a faptului că persoanele trimise aici nu îşi pot executa sentinţa în mod obişnuit în instituţii publice sau în organizaţii non-profit. Cea mai mare parte dintre infractori au probleme de adaptare (sunt persoane cu nevoi speciale, cu probleme mintale, dependenţi de droguri, etc.). Ca atare, aceştia au nevoie de sprijin şi supervizare din partea unor asistenţi sociali. Autoritatea de Justiţie din Zürich plăteşte pe oră de muncă în folosul comunităţii executată. Restul costurilor sunt acoperite de ZSGE prin activitate economică (a se vedea activităţile descrise mai jos) şi prin donaţii.

Atelierul de muncă în folosul comunităţii al ZSGE are trei departamente: Reciclarea de deşeuri: infractorii dezmembrează manual deşeuri electrice şi electronice şi

colectează de la publicul larg; Studioul recycling@rt: infractorii confecţionează obiecte artistice din componentele care

rezultă în urma procesului de dezmembrare manuală a deşeurilor electrice şi electronice; Map-bags: infractorii produc pungi şi plicuri din hârtie reciclabilă rezultată din producţia de

hărţi; de asemenea, aceştia primesc comenzi de poştă şi împăturire reclame de la companii private sau organizaţii non-profit din oraşul Zürich.

Produsele sunt vândute în magazine din întreaga Elveţie, la târgurile care se ţin în cantonul Zürich sau online la adresa www.recyclingart.ch. Infractorii sunt supravegheaţi de 8 asistenţi sociali. Regulile atelierului interzic infractorului, pe perioada orelor de muncă, să facă trafic sau să consume droguri şi alcool, să folosească armele de foc şi să aibă un comportament violent. Fumatul şi consumul de alimente nu sunt permise în perimetrul atelierului. De asemenea, există reguli stricte privind punctualitatea, controlul timpului şi absenţele.

Dezvoltarea atelierelor de muncă în folosul comunităţii în România Proiectul din România a fost schiţat în anul 2006, la o întâlnire din Lugano, Elveţia, organizată de CEP,

Organizaţia Europeană de Probaţiune. În timpul acestei întâlniri, reprezentanţi ai VEBO şi ai Direcţiei de Probaţiune din România, după de au discutat despre munca în folosul comunităţii în ţara noastră, au fost de acord că analizeze posibilitatea dezvoltării a două astfel de ateliere. A fost realizat studiul la nivel naţional menţionat mai sus (Szabo, 2006), rezultatele acestuia arătând că atelierele de muncă în folosul comunităţii ar putea fi un răspuns la supravegherea eficientă a executării acestui tip de sancţiune. Astfel, munca de dezvoltare şi implementare a acestor ateliere a început.

În prezent, cele două ateliere de muncă în folosul comunităţii din România (primul dintre acestea a fost deschis în Braşov, locaţia celui de-al doilea urmând să se stabilească în cursul anului 2009) sunt sub directa responsabilitate a Fundaţiei pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare, fondată în anul 2008 de organizaţia elveţiană VEBO. Direcţia de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti acoperă 25% din costurile necesare administrării celor două ateliere. Restul de 75% din costuri sunt acoperite de VEBO, cu fonduri din Elveţia. Atelierele sunt dezvoltate sub formă experimentală, iar dacă rezultatele vor fi pozitive, conform protocolului pe baza căruia s-a dezvoltat proiectul, la sfârşitul anului 2010 este planificat ca Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti prin Direcţia de Probaţiune să extindă proiectul, în parteneriat cu Fundaţia pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare.

Baza legală pentru funcţionarea celor două ateliere este un protocol încheiat între organizaţia elveţiană VEBO şi Direcţia de Probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, precum şi prevederile Codului penal în vigoare:

4 Mai multe detalii privind organizarea atelierului ZSGE pot fi furnizate de Thomas Wüthrich, Director Executiv al ZSGE, telefon: 0041 44 240 25 51, email: wuethrich@zsge.ch, www.zsge.ch.

169

Art. 863, alin. 3, lit. a): obligaţia de a realiza o activitate5, impusă de instanţă persoanelor condamnate pe perioada termenului de încercare, conform cu prevederile suspendării executării pedepsei sub supraveghere;

Art. 103, alin. 3, lit. c): obligaţia de a realiza o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public impusă de instanţă minorului pe perioada termenului de încercare, conform cu prevederile măsurii educative a libertăţii supravegheate;

Art. 1101: obligaţia minorului de a realiza o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public conform cu art. 103, alin. 3, lit. c) C.p. sau de a realiza o activitate după împlinirea vârstei de 18 ani conform art. 863, alin. 3, lit. a) C.p. pe perioada termenului de încercare, conform cu prevederile suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau control;

De asemenea, prevederile noului Cod penal stipulează că serviciile de probaţiune au în responsabilitate coordonarea executării sentinţelor cu muncă în folosul comunităţii.

Un atelier din România poate să asigure 13 locuri de muncă pe zi, ceea ce înseamnă că într-un an se pot executa aproximativ 20.000 ore de muncă în folosul comunităţii. Pentru a evita contactul între minori şi adulţi, zilele din săptămână sunt împărţite în zile rezervate minorilor şi zile rezervate adulţilor. Programarea numărului de ore de muncă în folosul comunităţii care se execută săptămânal se face de către serviciul de probaţiune împreună cu infractorul, cu respectarea deciziei instanţei de judecată. De asemenea, programarea zilelor din săptămână se face de atelier împreună cu infractorul şi cu respectarea deciziei instanţei de judecată.

Activităţile din atelier sunt orientate către protecţia mediului prin participarea la procesul de reciclare a deşeurilor electrice şi electronice. Principala activitate, la fel ca şi în atelierul elveţian ZSGE, este dezmembrarea manuală a acestor deşeuri. Infractorii sunt instruiţi de supraveghetori înainte de a începe activitatea privind regulile generale din atelier, metodele de lucru şi protecţia muncii. Între infractor, serviciu de probaţiune şi atelier se încheie un contract. Calitatea muncii este monitorizată de supervizori, împreună cu infractorii.

Munca este supravegheată de persoane instruite, cu pregătire de specialitate în domeniul social. În fiecare săptămână infractorii sunt supervizaţi şi asistaţi de consilieri din cadrul serviciului de probaţiune. Orele de muncă în folosul comunităţii executate de infractori sunt centralizate la sfârşitul fiecărei zile de muncă într-un tabel de evidenţă a orelor, care este semnat atât de infractor, cât şi de supraveghetor. La sfârşitul fiecărei săptămâni atelierul trimite serviciului de probaţiune un tabel săptămânal de evidenţă a numărului de ore executate de fiecare infractor. Deciziile privind neexecutarea orelor de muncă în folosul comunităţii conform cu planificarea iniţială sunt luate de serviciul de probaţiune şi de instanţa de judecată.

Beneficiile atelierelor de muncă în folosul comunităţii Există o serie de beneficii a acestor ateliere de muncă în folosul comunităţii. Pentru sistemul de justiţie

penală, atelierele asigură supravegherea eficientă a executării acestei obligaţii. Executarea are loc într-un mediu organizat şi special creat cu această destinaţie. Faptul că executarea orelor se realizează în interiorul unui atelier, permite evitarea stigmatizării infractorului, gândindu-ne în special la minori. De asemenea, astfel de ateliere implică mai puţine costuri pentru sistemul de justiţie. În aceeaşi ordine de idei, ateliere propun un model pentru executarea eficientă a muncii în folosul comunităţii, care poate duce într-un final la dezvoltarea de proceduri bazate pe argumente extrase din practică.

Dezmembrarea manuală de deşeuri electrice şi electronice reprezintă o nevoie reală a comunităţii, nevoie care este în prezent acoperită insuficient de instituţiile publice şi private. Acest tip de activitate aduce un beneficiu real comunităţii, iar pe termen mediu şi lung, activitatea de reciclare aduce beneficii din perspectiva protecţiei mediului. Dezmembrarea manuală diminuează cantitatea de deşeuri nereciclabile care rezultă în mod obişnuit ca urmare a procesului de dezmembrare tehnologică. Este deci calitativ mult mai eficientă din punct de vedere ecologic. De asemenea, este un tip de activitate care nu este preferată de agenţii economici, ca urmare a costurilor ridicate de personal. Ca atare, această activitate nu face concurenţă pe piaţa locurilor de muncă.

Din punctul de vedere al infractorului şi a reintegrării sale sociale, activităţile întreprinse în atelierul de muncă în folosul comunităţii pot fi realizate de către persoane de orice vârstă şi cu orice pregătire profesională. Dezmembrarea deşeurilor electrice şi electronice nu necesită cunoştinţe tehnice aprofundate şi este relativ sigură de realizat din perspectiva protecţiei muncii. De asemenea, activitatea este suficient de diversă pentru a dezvolta un tip special de gândire – cel al „rezolvării de probleme”. Şi nu în ultimul rând, munca în echipă, respectarea unui program şi activitatea lucrativă pot duce la creşterea responsabilităţii sociale a infractorilor.

*** Pentru informaţii suplimentare despre proiect, puteţi vizita site-ul nostru (http://www.fpsc.ro) sau ne

puteţi scrie la adresa office@fpsc.ro sau sanctiuni.comunitare@gmail.com. De asemenea, puteţi contacta

5 Deşi art. 863, alin. 3, lit. a) nu prevede explicit obligaţia de a realiza „o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public”, în practică au existat judecători care au extins litera legii şi au interpretat acest articol în acest sens.

170

171

Managerul celor două ateliere de muncă în folosul comunităţii din România, dna. Ramona Strugariu, la telefon 004 0788 631 581.

Mulţumiri Atelierele de muncă în folosul comunităţii din România prezentate în acest articol nu s-ar fi putut

dezvolta fără răbdarea, perseverenţa şi sprijinul mai multor persoane: Peter Gründler (Preşedintele organizaţiei elveţiene VEBO, Zürich), Thomas Wüthrich (Director Executiv al ZSGE, Zürich), Peter Inglin (Şeful Departamentului de Muncă în Folosul Comunităţii, Autoritatea de Justiţie din Zürich), Ioan Durnescu (Preşedintele Fundaţiei pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare, Lector la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti), Iuliana Cărbunaru (fost Director al Direcţiei de Probaţiune, în prezent inspector de probaţiune), Diana Florea (judecător, Curtea de Apel Bucureşti), Radu Ghedeon (Director al Direcţiei de Probaţiune), Nicolae Orăşteanu (fost Director Adjunct al Direcţiei de Probaţiune, în prezent judecător, Judecătoria Mediaş), Mihai Dima (jurist, Direcţia de Probaţiune), Ramona Strugariu (Manager de Proiect, Fundaţia pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare), Cătălin Todiriţă (Şef Serviciu, Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov), Magdalena Ciupe (consilier de probaţiune, Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Braşov), precum şi autorităţile locale şi partenerii locali din Braşov.

Referinţe bibliografice: Biroul Federal de Statistică. (2008). “Statistics for community service”. În OFS. Encyclopédie

statistique de la Suisse. Document accesat pe 5 ianuarie 2009. Adresă de Internet: http://www.bfs.admin.ch/bfs/portal/fr/index/ themen/19/03/05/key/vollzug_von_sanktionen/alt_vollz.html.

Comisia pentru Aplicarea Legii în Elveţia de Est. (2006). Guidelines for the execution of community service. Aprobate la data de 7 aprilie 2006. Document accesat pe 5 ianuarie 2009. Adresă de Internet: http://www.justizvollzug.zh.ch/showpdf/?search=61.

Killias, M. (1997). “Immigrants, Crime, and Criminal Justice in Switzerland”. În Crime and Justice. 21. 375-405.

Killias, M., Aebi, M.F. & Ribeaud, D. (2000a). "Learning Through Controlled Experiments: Community Service and Heroin Prescription in Switzerland". În Crime & Delinquency. 46(2). 233-251.

Killias, M., Aebi, M.F. & Ribeaud, D. (2000b). “Does Community Service Rehabilitate better than Short-term Imprisonment?: Results of a Controlled Experiment”. În The Howard Journal of Criminal Justice. 39(1). 40-57.

Queloz, N. & Bütikofer Repond, F. (2008). Le travail d’intérêt général (TIG). Universitatea din Fribourg, Facultatea de Drept, Departamentul de Drept Penal şi Criminologie. Document accesat pe 5 ianuarie 2009. Adresă de Internet: http://www.unifr.ch/dpcrim/documents/master/4_TIG_Oct08.pdf.

Szabo, A. (2006). “Studiu asupra opiniei judecătorilor privind aplicarea muncii în folosul comunităţii în justiţia penală”. În Dumitru, Silviu. (coord). Serviciul comunitar. Bucureşti: Penal Reform International România. Septembrie. 33-53.

***. (2009). Codul penal elveţian din 21 decembrie 1937. RO 54 781. Document accesat pe 5 ianuarie 2009. Adresă de Internet: http://www.admin.ch/ch/f/rs/c311_0.html.

UNELE ASPECTE PRIVIND COSTURILE DETENŢIEI PENALE ÎN ROMÂNIA

Ortansa BREZEANU Aura CONSTANTINESCU

I. Observaţii preliminare 1. Cum spaţiul nu ne permite o abordare mai detaliată, vom nota în cele ce urmează doar câteva din

aspectele care pot aduce un spor de claritate subiectului supus discuţiei. Mai întâi, prin costurile detenţiei înţelegem toate cheltuielile pe care le suportă societatea – deci

contribuabilii - cu executarea pedepselor privative de libertate de către infractorii condamnaţi la închisoare6 - ca rezultat final al politicii penale şi justiţiei în realizarea funcţiei represive a statului.

Autoritatea răspunzătore de domeniul execuţional penal este Administraţia Naţională a Penitenciarelor – instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică (cu sediul în Municipiul Bucureşti). Aceasta îşi are suportul legal şi organizatoric în legislaţia românească corespunzătoare cerinţelor legii fundamentale a statului (Constituţia) şi în normele de protecţie a drepturilor omului7, Regulilor8 şi recomandărilor organismelor internaţionale9. Administraţia Naţională a Penitenciarelor face parte, împreună cu unităţile subordonate, din

Un studiu de referinţă pe această temă, a fost iniţiat şi realizat pentru prima oară în România, de către

Institutul de Cercetări Juridice, în colaborare cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în cadrul unei cercetări mai ample – inclusă în planul Academiei – cu privire la costul crimei (pentru concept şi alte detalii vezi Cristophe Palle, Thierry Codefroy, Les coût du crime. Une estimation monétaire des infractions en 1996, en Questions Pénales – Bulletin d’information CESDIP, Janvier 1999 – X.1) adică al represiunii penale. Iniţial studiul (care a inclus şi un sondaj de opinie – pe bază de chestionar – a Directorilor Penitenciarelor), a cuprins doar perioada 2000 – 2004 (vezi dr. Rodica Mihaela Stănoiu, dr. Ortansa Brezeanu, drd. Andrei Constantin, dr. Emilian Stănişor, „Sistemul penitenciar român. Realizări, dificultăţi, perspective, în Revista de Drept penal nr. 3/2005, p. 28-43) – fiind extins ulterior la nivelul a încă doi ani, 2004-2006 (dr .Ortansa Brezeanu, drd. Aura Constantinescu) doctor în drept; Institutul de Cercetări Juridice „Academician Andrei Rădulescu”; e_mail: icj_juridic@yahoo.com. doctorand; cercetător ştiinţific gr. III la Institutul de Cercetări Juridice „Academician Andrei Rădulescu; lector univ. la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică „Spiru Haret”, Bucureşti; e_mail: aurac7@yahoo.com.

6 De exemplu, în perioada 2000 – 2005 au intrat în unităţile de detenţie 265.433 infractori – anul 2001 remarcându-se printr-o cifră record de aproape 50.000 persoane încarcerate – efectivul rulat în acest an, în cele 33 de penitenciare fiind de 97.324 deţinuţi. Pentru 6000 dintre ei nu s-a asigurat un pat individual. Sursă statistici ANP.

7 Vezi, cu titlu de exemplu: Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - adoptată la Roma la 4.XI.1950, precum şi protocoalele sale adiţionale care au urmat, mai ales art. 5 al Convenţiei, unde la pct. 1 se menţionează că „Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor şi potrivit căilor legale„ ce sunt precizate în continuare la literele a-f. Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 România a ratificat CEDO însuşindu-şi o serie de recomandări şi cerinţe de armonizare cu practica europeană; Ansamblul de principii pentru protecţia tuturor persoanelor supuse oricărei forme de detenţie sau încarcerare – adoptat la Geneva de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia nr. 43/173 din 9 dec. 1988; Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, adoptate în 1987 şi intrată în vigoare în 1989. România a semnat Convenţia la 4.XI.1993 şi a ratificat-o la 4.XI.1994 prin Legea nr. 80. Concomitent, au fost ratificate şi Protocoalele 1 şi 2 la Convenţie, adoptate la Strasbourg la 4.XI.1993. Important de reţinut este faptul că prin acest document a fost instituit Comitetul European pentru Prevenirea Torturii – organism autorizat a vizita orice loc aflat sub jurisdicţie naţională, în care persoanele sunt private de libertate, de către o autoritate publică (art. 2) iar în art. 8 se prevede obligaţia statelor de a asigura Comitetului facilităţi pentru îndeplinirea sarcinilor sale.

8 Regulile penitenciare Europene adoptate de Comitetul Miniştrilor prin Recomandarea Nr. R(87)3, la 12 febr.1987 în cea de a 404-a şedinţă a Miniştrilor deputaţi (este vorba despre o adaptare a ansamblului de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor, adoptat de ONU la primul Congres pentru prevenirea crimei şi tratamentul deţinuţilor) – varianta revizuită şi adăugită de către Comitetul European pentru probleme de infracţionalitate – Consiliul pentru Cooperare Penologică - la 5 noiembrie 2004 (Strasbourg), în Revista Administraţiei penitenciare din România Nr. 2(14)/2005 p.5-23.

9 Recomandarea Consiliului Europei nr. R(80)11 şi R(1245)/1994 – privind deţinerea provizorie; Recomandarea R(84)12 privind deţinuţii străini – adoptată de Consiliul de Miniştrii al Consiliului Europei la 21.06.1982; Recomandarea R(89)12 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei referitor la educaţia în Penitenciar; Recomandarea R(82)16 privind învoirile acordate în penitenciar; Recomandarea R(82)17 privind

172

instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţa naţională ale statului şi Constituie în temeiul Legii nr.293 din 24 iunie 2004, privind Statutul funcţionarilor publici din ANP10 sistemul administraţiei penitenciare. Hotărârea Guvernului nr. 1849, din 28 octombrie 200411, reglementează organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestei noi instituţii prin preluarea atribuţiilor personalului şi a bugetului aprobat fostei Direcţii Generale a Penitenciarelor.

În structura organizatorică a aparatului central al ANP, funcţionează direcţii, servicii independente, servicii - unele nou înfiinţate (studii şi comunicare informatică, control penitenciar etc.), secţii, birouri, compartimente sau colective temporare etc.

În subordinea ANP, funcţionau în anul 2006, 45 unităţi, în următoarea configuraţie: 35 penitenciare judeţene şi interjudeţene12, 6 penitenciare spital, 3 centre de reeducare a minorilor (Găeşti, Tg. Ocna şi Buziaş), precum şi alte unităţi specifice între care: Baza de aprovizionare, gospodărire şi reparaţii (Bucureşti) şi Subunitatea de Pază şi Escortare Deţinuţi Transferaţi13.

II. Evoluţia costurilor detenţiei (surse bugetare şi autofinanţare) 1. În linii mari asemenea costuri includ cheltuielile anuale generale la nivelul întregului sistem

penitenciar aşa cum sunt prezentate în tabelul următor (nr.1). (mil. lei)

din care: Anul Cheltuieli generale

Alocaţii bugetare Venituri proprii 2000 1.871.828 1.685.234 186.594 2001 2.630.016 2.348.380 281.636 2002 3.126.364 2.747.260 379.104 2003 3.807.212 3.469.191 338.021 2004 4.298.350 3.949.806 348.544

Notă: Alocaţiile bugetare includ şi transferurile consolidabile14 În anul 2005 cheltuielile generale au fost de 5.372.937, din care alocaţii bugetare 424.866 mii lei Ron iniţial, adică mai mici decât cele alocate în 2004.

Dacă pe parcursul anului 2005, subvenţiile au crescut cu 25% faţă de anul 2004, veniturile proprii s-au diminuat ca urmare a faptului că, după introducerea taxei pe valoarea adăugată, forţa de muncă specială a fost şi este din ce în ce mai puţin solicitată.

Din datele prezentate, remarcăm o creştere a cheltuielilor generale reflectată şi la nivelul alocaţiilor bugetare. Cea mai mare diferenţă între cheltuielile generale, se remarcă între anii 2004 şi 2005, când a depăşit 1.000.000 mil. lei (datorită alocărilor bugetare suplimentare), iar cea mai mică diferenţă, între anii 2001 şi 2002, respectiv de 496.340 mil. lei.

Reamintim în context şi datoriile pe care le avea sistemul penitenciar în anii de referinţă. De exemplu, în anul 2001, datoriile faţă de furnizori (cheltuieli materiale şi investiţii) reprezentau peste 52 miliarde lei.

Doi ani mai târziu, la datoriile majorate faţă de furnizori, se adăugau 87 miliarde de lei ce reprezentau restanţe pentru echipamentul militar pe anul 2001 şi diferenţa de normă de hrană pentru militari pe anul 2002.

În anul 2004, datoriile către furnizorii de bunuri şi servicii15 au fost estimate la 186,2 miliarde lei (din care cheltuieli materiale în valoare de 183,6 miliarde lei şi cheltuieli de capital de 2,6 miliarde lei), iar datoriile

deţinerea şi tratamentul deţinuţilor periculoşi - adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 24.09.1982; Recomandarea R(97) 12 privind aspectele etice şi organizatorice ale asigurării sănătăţii în penitenciare; Recomandarea R(99)22 privind supraaglomerarea penitenciarelor şi inflaţia populaţiei penitenciare; Recomandarea R(2000) 22 cu privire la îmbunătăţirea implementării Regulilor europene în aplicarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare; R (2003) privind liberarea condiţionată.

10 Publicată în M. Of. nr. 1062 din 16.XI.2004. Statutul personalului din penitenciare are denumiri diferite; Regulament al funcţionarilor din penitenciare (Andorra 1993); Regulament privind condiţiile de încadrare, numire şi organizare a personalului (Luxembourg – 1984, revizuită în 1998); Lege privind angajaţii în organismele de Stat (Slovacia) şi altele.

11 Publicată în M. Of. nr. 1062 din 16.XI.2004. 12 Din care: 25 de penitenciare de maximă siguranţă, 6 penitenciare cu regim închis care cuprind şi

secţii semideschise; 1 penitenciar cu regim închis pentru femei (Târgşor); 2 penitenciare pentru minori şi tineri (Craiova şi Tichileşti); 1 penitenciar semi-deschis.

13 Oricine şi-ar pune în gând, cunoscând, schema de mai sus, ce presupune cheltuieli pe măsură, ar putea pune întrebarea: De ce în contextul unei mediatizări excesive privind sistemul unic de salarizare în domeniul public, funcţionarii publici din sistemul penitenciar au fost ignoranţi ?

14 Începând cu anul 2005 datele similare vor fi prezentate raportându-ne la mii Ron. 15 Un aspect deloc neglijabil din punct de vedere al costurilor priveşte numărul proceselor (21 în 2004)

în care ANP figurează ca debitor pentru neplata serviciilor furnizate şi a achiziţiilor efectuate.

173

către personal reprezintă 300 miliarde lei (din care drepturi de echipament de 22 miliarde lei şi diferenţa de normă de hrană de 80 miliarde lei), în condiţiile în care ANP s-a ocupat de cazarea, hrănirea, echiparea, transportul, starea de sănătate, siguranţa, asistenţa socio-educativă şi acordarea drepturilor legale pentru un număr de 53.399 persoane (40.100 deţinuţi şi 12.416 personal din penitenciare), populaţie comparabilă cu a unui municipiu de mărime medie16.

În anul 2005 numai transferurile privind contribuţiile de sănătate pentru persoanele care executau pedepse privative de libertate sau arest preventiv se ridicau la suma de 21.294.000 lei Ron.

Datoriile la finele anului 2005 se ridicau la 3.336.000 lei Ron, deoarece ANP a beneficiat de un buget mai mare cu 25% decât cel din anul 2004, iar în a doua parte a anului 2005 a primit alocaţii bugetare suplimentare (de peste 100.882,9 mii Ron), ceea ce a permis lichidarea în mare parte a datoriilor către furnizorii de bunuri şi servicii17, precum şi a restanţelor de echipament aferente perioadei 2004-2005, faţă de personalul sistemului.

După suplimentarea bugetului au fost achitate şi datoriile către personalul angajat (constând în echipament şi hrană) în valoare de 21.500 mii lei Ron.

2. Strâns legată de problematica cheltuielilor anuale generale este costul mediu pe deţinut. Acest indicator poate fi raportat la mai multe sisteme de referinţă, dar noi considerăm ca fiind mai

relevant analiza costului mediu anual pe deţinut şi pe tip de penitenciar şi costul total pe deţinut lunar. Pentru primul indicator dispunem de o situaţie completă pentru anii 2000-2004, pe care o redăm în

tabelul următor (nr. 2). Situaţia costurilor medii anuale pe deţinut, pe tipuri de penitenciare (mil. lei)

Anul Tipul penitenciarului Cheltuieli generale Număr deţinuţi

Cost mediu

deţinut/an 2000 1.871.828 50.029 37

2001 2.630.016 50.035 53 2002 3.126.364 50.516 62 2003 3.807.212 46.224 82 2004

Administraţia Naţională a Penitenciarelor

4.298.350 41.483 104 2000 595.760 20.601 29 2001 862.334 20.309 42 2002 1.000.750 20.541 49 2003 1.281.322 18.242 70 2004

Penitenciare de Maximă Siguranţă

1.381.624 16.244 85 2000 859.559 25.129 34

2001 1.120.319 25.703 44 2002 1.490.304 26.820 56 2003

Penitenciare obişnuite

1.758.985 25.216 70 2004 2.018.527 22.449 90 2000 103.664 1.322 78 2001 149.998 1.006 149 2002 164.441 558 295 2003 172.734 463 373 2004

Centre Minori

141.647 346 409 2000 34.879 634 55 2001 43.394 613 71 2002 58.136 544 107 2003

Penitenciarul de Minori şi Tineri Craiova

63.726 452 141

16 În 2004, pentru hrana zilnică a populaţiei menţionate au fost utilizate 1.356 tone de carne, 613 tone

ceapă, 1694 tone fasole boabe, 2747 tone legume, 223 tone ulei, 395 tone zahăr, 1056 subproduse din carne şi 301 tone brânzeturi.

17 Problematica datoriilor faţă de furnizorii de materiale şi servicii are implicaţii deosebite, având în vedere prevederile art. 22 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, conform căreia „ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare aprobate”.

174

2004 156.781 803 195 2000 27.945 912 31 2001 35.331 895 39 2002 40.235 670 60 2003 52.735 733 72 2004

Penitenciarul Târgşor (femei)

75.011 598 125 2000 56.083 1.431 39 2001 89.584 1.509 59 2002 165.296 1.383 120 2003 223.649 1.118 200 2004

Spitale penitenciar

290.359 1.043 278 2000 23.151 2001 93.086 2002 104.540 2003 87.500 2004

Baza de Aprovizionare Jilava

81.863 2000 231.288 2001 305.266 2002 242.516 2003 347.731

2004

Administraţia Naţională a Penitenciarelor

(Aparatul central)

152.538

Este uşor de observat în cele ce preced că în privinţa cheltuielilor generale si, respectiv, a costurilor pe deţinut, s-a înregistrat o creştere anuală progresivă, pe toate tipurile de penitenciar.

În dinamica acestor costuri, saltul cel mai spectaculos s-a înregistrat în spitalele penitenciar (de la 46 milioane în 2000, la 278 milioane în 2004).18 Costurile medii anuale pe deţinut – după cum reiese din structura cheltuielilor pe acest capitol, a variat în funcţie de tipul fiecărui penitenciar – cele mai ridicate costuri fiind în centrele de minori (409 milioane lei la nivelul anului 2004), iar cele mai scăzute au fost în penitenciarele de maximă siguranţă (28 milioane lei – în anul 2000).

Costurile medii lunare pe deţinut îmbracă următoarele valori: - în anul 2000 - 3.229.750 lei; - în anul 2001 - 4.397.333 lei; - în anul 2002 - 5.419.166 lei; - în anul 2003 - 7.410.000 lei; - în anul 2004 - 9.177.166 lei; - în anul 2005 - 10.890.000 lei; - în anul 2006 - 12.170.000 lei. Pentru aceeaşi perioadă salariul minim pe economie se prezenta astfel : - în anul 2000 - 700.000 lei; - în anul 2001 - 1.000.000 lei ( H.G. nr.166 din 28.XI.2000); - în anul 2002 - 1.400.000 lei iniţial, ulterior 1.750.000 lei (H.G. nr.1307 din 18.X.2001); - în anul 2003 - 1.750.000 lei iniţial, ulterior 2.500.000 lei ( H.G.nr.1105 din 15.X.2002); - în anul 2004 - 2.500.000. lei iniţial, ulterior 2.800.000 lei; - în anul 2005 - 3.100.000 lei; - în anul 2006 - 3.300.000 lei. 3. Foarte interesante concluzii ne oferă compararea costului lunar al unui deţinut, cu salariul minim pe

economie a unui salariat în perioada de referinţă (2000-2006), vom da doar două exemple: Astfel, în anul 2000 salariul minim pe economie era de 700.000 lei – ceea ce înseamnă un venit mai

mic de aproape 5 ori faţă de cheltuielile făcute pentru un deţinut19.

18 A se vedea pentru detalii Revista de drept penal nr. 3/2005, p.35-36. 19 În acest context este interesantă şi reacţia individuală exprimată în ziarul Gândul din 12.12.2006 la

rubrica „Comentariile cititorilor”: „Nu ştiu cum se face că, în ţara noastră puşcăriaşii au dreptul la TV în celule, când în spitale nu sunt nici radiouri şi nici becuri la WC, în şcoli nu au copiii Internet, unele nu mai au nici cretă de scris pe tablă, puşcăriaşii au drept de vizite în fiecare zi max. 2 ore, iar la spitale nu poţi decât duminica 2 ore, puşcăriaşii au de 10 ori mâncare mai bună decât azilurile de bătrâni... şi multe altele de nu-mi ajung 10 mii de

175

Pentru anul 2005, raportul între salariul minim pe economie (310 Ron) şi costul mediu pentru un deţinut pe lună (1089 Ron) este mai mult de o treime, în condiţiile în care un muncitor salariat cu suma respectivă lucrează 40 de ore pe săptămână, îşi plăteşte impozitele şi taxele către stat şi îşi asumă responsabilitatea întreţinerii familiei.

Conform Legii nr. 275 /2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal finanţarea20 Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se asigură din subvenţii acordate de la bugetul de stat şi din venituri proprii (art. 15 alin. 5)21.

4. Situaţia resurselor financiare prezentată în tabelul următor (nr. 3) reprezintă un alt indicator relevant pentru tema abordată. (mld. lei)

Anul 2000 2001 2002 2003 2004 Necesar solicitat 2618,4 3317,0 4243,0 5348,5 7685,90 Grad de acoperire a alocaţiilor bugetare acordate faţă de necesarul solicitat (%)

71 76 69 70 56

Gradul de acoperire cu venituri proprii faţă de totalul finanţării (%)

10 11 13 12 12

La o primă analiză a cifrelor prezentate, rezulta că necesarul de fonduri solicitat la nivelul sistemului, a fost acoperit în perioada menţionată într-o proporţie care a variat între 69 şi 76 %, înregistrându-se astfel o medie de 71,5 %.

Astfel, în anul 2000, cheltuielile materiale au fost acoperite doar în proporţie de 57,3% din necesar, iar cheltuielile de hrana au fost asigurate în proporţie de 52,3%. Situaţia se prezintă asemănător şi în anii următori ai perioadei analizate.

Menţionăm că bugetul pe anul 2004 a acoperit 72,6 % din necesarul minim de fonduri, întrucât, prin Legea bugetului de stat nr. 507/2003, fondurile alocate din subvenţii de la bugetul de stat nu au fost prevăzute la nivelul necesarului unitar din sistemul penitenciar. În consecinţă, eforturile ANP au fost îndreptate spre obţinerea de alocaţii suplimentare. Acestea s-au concretizat printr-o serie de acte normative, H.G. nr. 1965/2004, H.G. nr. 1761/2004 şi H.G. nr. 2361/ 2004 în baza cărora s-au repartizat suplimentar subvenţii în valoare de 50 miliarde lei, 100 miliarde lei şi, respectiv, 40 miliarde lei.

În 2005, prin Legea bugetului de stat nr. 511/2004, s-au alocat fonduri în valoare de 424.866 mii lei Ron, faţă de un necesar de 677.700 mii lei Ron, rezultând un deficit de 252.834 mii lei Ron.

Ponderea veniturilor proprii provine, în primul rând, din folosirea forţei de muncă specială. Suma totală a veniturilor proprii pentru anii 2000 - 2004 este de 1.533.899 mil. lei. (vezi pct. a). Realitatea arată că aceste venituri, deşi au înregistrat o creştere progresivă de la an la an, iar uneori şi în

cadrul aceluiaşi an, nu au putut completa decât în mică parte veniturile necesare. De exemplu, în anul 2004 a fost aprobat iniţial un plan de venituri proprii de 400 miliarde lei, care a

fost majorat cu prilejul rectificării bugetare anuale la 427 miliarde lei, pentru ca, la finele anului să se realizeze şi încaseze în urma extinderii activităţilor desfăşurate cu persoanele private de libertate, suma de 502,5 miliarde lei. Veniturile proprii au reprezentat în medie în perioada anilor 2000 - 2003 doar 11,5 % din totalul finanţării. Eforturile îndreptate în acest sens sunt sintetizate în următoarele date: - în anul 2000 efectivul lunar de muncă a fost de 14.425 cu ajutorul căruia s-au obţinut venituri de 121.922 milioane lei. - lunar, în anul 2005, în medie 9.288 persoane au muncit în cca. 172 puncte de lucru exterioare, veniturile înregistrate însumând peste 22.531 milioane de Ron. Din efectivul mediu folosit la muncă, 4.883 deţinuţi au fost repartizaţi la activităţi productive cu plată (52%).

caractere să le scriu.... Dar ei nu s-au gândit că şi victimele lor aveau poate cel mai important drept: SĂ TRAIASCĂ ..... ORICUM ÎN ŢARA NOASTRĂ DEŢINUŢII AU MAI MULTE DREPTURI DECÂT OAMENII LIBERI.” Acelaşi mesaj se desprinde şi din opinia altui cititor care observă, în plus că deţinuţii care „solicită condiţii mai bune în penitenciar nu ajungeau acolo dacă munceau şi-şi vedeau de treaba lor”. Nu e drept ca acum tot din banii celor cărora le-au dat în cap şi care muncesc, să li se creeze condiţii mai bune.

20 A se vedea in acest sens si dispoziţiile art.1 alin.(2) din HGR nr. 1849/28.10/2004 – privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor .

21 În următorul alineat legiuitorul specifică şi destinaţia prioritară a acestora din urmă, respectiv "veniturile obţinute din munca prestată de către persoanele condamnate vor fi folosite pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie".

176

2. Gradul redus de acoperire a veniturilor bugetare solicitate, precum şi lipsa posibilităţilor concrete de autofinanţare au generat reacţii în lanţ, concretizate atât în neacordarea unor drepturi, cât şi în starea de spirit a personalului angajat în ANP. Acestea au atras numeroase proteste, intervenţia sindicatului şi au declanşat negocieri pentru noul Contract colectiv de muncă22 - culminând cu greva personalului din acest an. De altfel, subfinanţarea în contextul unei baze materiale depăşite (unele clădiri ale penitenciarelor depăşesc un secol) care „înghite” sume considerabile pentru menţinerea în folosinţă, adânceşte criza existentă deja care poate deveni de nesuportat în condiţiile crizei generale (sociale, economice, morale, financiare)23. În acelaşi timp şi gradul de siguranţă pe care ni-l oferă o investiţie a statului atât pe perioada deţinerii celor care au încălcat ordinea publică şi legile ţării, cât, mai ales, după ce aceştia revin în societate ridică unele semne de întrebare. Ce garanţii ne pot da specialiştii din sistem, chiar şi specialiştii din sistemul judiciar, luat în ansamblul său, că după revenirea în societate a „întreţinuţilor” de către aceasta din timpul detenţiei, securitatea individuală şi publică va fi asigurată? În contextul în care reacţia socială, pe fondul creşterii criminalităţii violente, mai ales, este puternic înclinată spre pedepse aspre, de lungă durată, cine-şi mai pune problema locurilor din închisoare şi, în special, a eficacităţii acesteia? După părerea noastră ar trebui să existe o preocupare reală, autentică în direcţia recuperării interesului pentru prevenire care ar costa mai puţin, iar membrii societăţii ar învăţa să trăiască şi alături de delincvenţii săi. Acest lucru impune mai mult decât s-a făcut până acum în sensul de a fi informată comunitatea în mod sistematic, pentru ca aceasta să se poată exprima în cunoştinţă de cauză, inclusiv cu privire la reforma sistemului de justiţie penală. Avem în vedere cheltuielile care se fac de către stat cu penitenciarele dar şi despre structura populaţiei penitenciare în raport de durata pedepsei, vârsta, câţi deţinuţi au acasă copii lăsaţi fără întreţinere din partea lor, care se reflectă în contribuţia cetăţeanului până la urmă, câte din familiile acestora au asigurată existenţa lor materială şi care este procentul real de deţinuţi care merită închisoarea (datele din anuarele statistice sau de pe internet doar enunţate şi sintetice, nu ajung pentru informarea populaţiei care nici măcar nu ştie cum arată un internet, şi nici nu citesc anuarul). Ar fi interesant, de exemplu, de aflat percepţia cetăţenilor (a plătitorilor de taxe) asupra unităţilor de detenţie şi gradul de mulţumire faţă de modul în care angajaţii Administraţiei Naţionale a penitenciarelor – ca instituţie de interes naţional – îşi fac datoria, inclusiv în problema facilitării accesului la informaţii de interes public.

III Costurile detenţiei într-o viziune comparativă 1. În demersul nostru am reţinut câteva aspecte şi din experienţa în materie a altor ţări pe care le vom expune în continuare – aspecte, care pot sugera cel puţin reflecţii deopotrivă pentru politica penală şi cea legislativă în perspectiva aplicării şi în practica sistemului nostru penitenciar a unor soluţii. Observăm că multe din măsurile întreprinse şi soluţii adoptate în ţările la care ne vom referi, au fost sugerate şi de factorii de răspundere din structurile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din ţara noastră cu prilejul sondajului ale cărui concluzii au fost menţionate mai sus (unele avându-şi suportul în tradiţia românească). Acest lucru arată deschiderea şi disponibilitatea personalului din sistemul penitenciar de a se angaja în activităţi prin care să facă posibilă adâncirea procesului de modernizare ce se desfăşoară în prezent printr-o politică penală adecvată constrângerii bugetare. Studiile care s-au făcut în SUA în privinţa costurilor crimei au vizat cu precădere criminalitatea „gulerelor albe” şi criminalitatea organizată” dată fiind complexitatea fenomenelor, evoluţia acestora şi consecinţele lor deosebit de grave. Astfel, Raportul Comisiei Naţionale de Justiţie penală din 1996, estima costul anual al criminalităţii „gulerelor albe” între 130 şi 472 bilioane de dolari – adică, de 7 până la 25 de ori mai mult decât costul infracţiunilor convenţionale sau de stradă24. S-a subliniat, de asemenea că ramificaţiile unei singure infracţiuni a criminalităţii „gulerelor albe” sunt deseori complexe şi de aceea foarte greu de estimat

22 Vezi pe larg articolele : Sub presiunea salariaţilor din închisori; Administraţia penitenciară, de acord

cu declanşarea negocierilor pentru contractul colectiv de muncă (Gândul, 13.09.2007) şi Penitenciarele din România nu îndeplinesc normele Uniunii Europene (Curierul Naţional, 4.01.2007).

23 Vezi pe larg, Ortansa Brezeanu, Criza din sistemul penitenciar, în Revista de drept penal nr. 3/2007, p. 54-70.

24 J. E. Conklin, Criminology, Pearson Education inc 8th, Boston, 2004, p.67.

177

pentru că în calcul intră,, pe lângă pierderile directe ale victimelor, şi nivelul creşterii preţurilor ca urmare a trecerii pierderilor companiilor fraudate asupra consumatorilor25. Evaluarea costurilor criminalităţii organizate (care implica şi corupţie şi în primul rând a oficialilor publici şi a ofiţerilor de poliţie ce permit „gangsterilor” să opereze fără să intervină) a pus în evidenţă faptul că, aceasta reduce producţia economiei cu 18,2 bilioane de dolari pe an; diminuează numărul angajaţilor cu 414.000 posturi, creşte preţurile de consum cu 0,3 procente şi reduce venitul pe cap de locuitor cu cel puţin 77 dolari26. Potrivit unor autori27, costul unui deţinut pe timp de un an în sistemul penitenciar a Statului New York este egal cu acela a unei burse pe un an la prestigioasa Universitate Oxford din Anglia. Raportul subliniază că nivelul cheltuielilor pe care le generează fenomenele susmenţionate este în strânsă legătură cu pierderea încrederii în economia de piaţă şi în liderii afacerilor şi nu în ultimul rând în instituţiile politice şi în liderii acestora. Aceste elemente sunt argumentate prin lipsa de interes a investitorilor străini – având impact direct asupra economiei. Un alt aspect adus în planul analizei se referă la erodarea moralităţii publicului ca să ne oprim doar la aceste exemple. De altfel, toate costurile începând cu cele generate de prevenirea şi controlul criminalităţii, de cercetare judiciară şi tratamentul infractorilor şi continuând cu aspectele enumerate în cele ce preced, atrag atenţia asupra proliferării consecinţelor fenomenului, care ajung să se amplifice şi să cuprindă până la urmă cele mai diferite sectoare ale vieţii economico-sociale şi politice. Statele Unite au cunoscut încă din 1860 unele forme de parteneriat public-privat cum este cea din domeniul construcţiei de căi ferate. Se pare că la ora actuală este singura ţară în care s-au efectuat experienţe de privatizare a administrării aşezămintelor penitenciare, care se manifestă şi se efectuează în diferite feluri: - administrarea privată totală în care o societate particulară este proprietară a închisorii şi o exploatează în contul statului. Unele contracte prevăd cesionarea aşezământului către stat, în termenii unui contract pentru un dolar simbolic; - administrarea de către sectorul privat a unei închisori a cărei conducere superioară este asigurată de funcţionarii de stat, în timp ce gardienii sunt angajaţii societăţii particulare. Contractele sunt încheiate între societăţile gestionare şi puterile publice pentru perioade de timp variabile în funcţie de natura sarcinilor. Dreptul de revocare îl are administraţia. Corection Corporation of America este societatea principală a sectorului penitenciar privat american28. Asemenea soluţii sunt determinate şi de faptul că sumele necesare construirii şi funcţionării închisorilor devin prohibitive chiar şi pentru ţările bogate – cum sunt Statele Unite – în contextul în care construirea unei închisori costa 51.000 de dolari de pat în 1979 iar întreţinerea unui deţinut revenea la 20.000 şi chiar 30.000 de dolari pe an. Aceasta înseamnă, potrivit unei evaluări făcute, că preţul întemniţării devine mai ridicat decât acela al învăţământului universitar. Dar aceasta mai înseamnă că incidenţa unui astfel de cost este încă şi mai ridicată pentru ţările mai sărace care-şi pot permite cu greu să consacre din slabele lor resurse umane şi materiale construirii de noi închisori29. Şi, totuşi, unele guverne fie forţate de consecinţele fenomenului infracţional – devenit transnaţional prin dimensiunile şi formele sale de manifestare – fie din motive politice sau alte consideraţiuni, alocă fonduri şi caută soluţii care să permită cel puţin supravieţuirea sistemelor penitenciare în contextul unor reacţii sociale care nu le sunt prielnice. De pildă, în Brazilia, unde 16 milioane de oameni trăiesc în sărăcie, s-au alocat în anul 1997, pentru cei 58.000 de deţinuţi închişi pentru infracţiuni fără violenţă 240.700.000 dolari, ceea ce reprezintă 4150 dolari costul unui deţinut într-un an. În opinia lui Ahmed Othmani, Preşedinte a PRI (Penal Reform International), care pledează în favoarea alternativelor la pedeapsa închisorii, o asemenea sumă este suficientă pentru a construi 23.457 case pentru săraci sau 6.450 unităţi sanitare sau 504 şcoli30.

25 De exemplu în cazul unei firme de construcţii care oferă o sumă mare de bani unui inspector în

schimbul unor servicii, practic această sumă se va transfera în costurile individuale ale celor ce vor cumpăra sau închiria apartamentele respectivului imobil.

26 J. E. Conklin, op.it. p.69. 27 Zdenek Karabek, Criza detenţiei, studiu prezentat la Conferinţa Internaţională, organizată de PRJ în

cooperare cu Fundaţia pentru o societate deschisă – România, la Bucureşti, în perioada 10-11 sept. cu tema, „Alternative la detenţie în Europa Centrală şi de Est”, p.31.

28 Jean-Louis Mestre, Studiu prezentat la colocviul organizat la Aix-en Provence, Franţa în perioada 23-24 ianuarie 1987, în Colecţia Economică Presses Universitours D’Aix – Marseille, 1987.

29 Observaţiile de mai sus, sunt încorporate într-un Document de lucru, întocmit de secretariatul celui de al şaselea Congres al Naţiunilor Unite referitor la prevenirea crimelor şi tratamentul delincvenţilor, (Caracas – Venezuela – 25 aug. – 5 septembrie 2980). Vezi, Tratamentul în afara stabilimentelor penitenciare şi consecinţe asupra deţinuţilor în cauză, în RSP nr. 1-2/1990, p. 43.

30 Vezi, Alternative la detenţie în Europa Centrală şi de Est, Conferinţa internaţională organizată de PRI şi Fundaţia pentru o societate deschisă – la Bucureşti, 10-11 sept. 2001, volum, p.9.

178

Până şi Irakul – măcinat de război, violenţă şi sărăcie – caută rezolvarea problemelor complexe ale detenţiei, chiar dacă din motive diferite de cele ale altor ţări cum vom vedea în cele ce urmează, prin alocarea unor fonduri dar apelând şi la posibilităţile sectorului privat inclusiv internaţional. Aşa, de exemplu Compania Australiană de catering şi servicii, Morris Corporation, cu sediul în Brisbane, a obţinut – devansând multe societăţi concurente din SUA şi din alte ţări – un contract, pe termen de 2 ani, de 65 de milioane de dolari, având ca obiect prepararea hranei şi asigurarea a trei mese pe zi pentru cei 5000 de deţinuţi şi 600 ofiţeri de corecţie irakieni de la închisoarea Camp Cropper din Bagdad. Contractul prevede că din motive de securitate, localnicii din Irak nu trebuie să fie implicaţi în procesul de preparare a hranei iar felurile de mâncare trebuie să respecte tradiţia musulmană şi să fie pregătite de bucătari familiarizaţi cu elementele culturii irakiene (gărzile închisorii vor beneficia de un meniu mai variat iar porţiile lor de mâncare vor fi cu 25% mai mari decât cele ale deţinuţilor). Compania susmenţionată recrutează personal şi din România31. 2. Şi în unele ţări europene s-au experimentat instituţii şi modele care pot conduce direct sau indirect la diminuarea costurilor crimei cum sunt :

- libertatea sub supraveghere electronică (aplicată în Franţa din anul 2003 unui număr de 3000 din 58.000 condamnaţi care executau o pedeapsă mai mică de un an sau executau ultimul an dintr-o pedeapsă mai lungă);

- gestiune mixtă, respectiv parteneriatul public-privat (PPP). Pe plan internaţional, implicarea sectorului privat în sistemul penitenciar se situează pe un plan mai

redus faţă de iniţiativele similare din alte domenii (privatizarea transportului public şi a utilităţilor publice – apa, electricitate). Până de curând32, această formă de parteneriat era utilizată îndeosebi în unele ţări din Europa Occidentală.

În prezent Gestiunea mixtă a devenit atrăgătoare pentru mai multe ţări având în vedere faptul că soluţia nu presupune o delegare externă a serviciilor din sistem, ci un fel de „internalizare” a societăţilor private care, organizate într-un pol unic, condus de un mandatar, îşi împart funcţionarea zilnică a instituţiei, în timp ce misiunile legale din cadrul serviciului public penitenciar rămân în competenţa Administraţiei Penitenciare. Succesul acestui concept original ce îmbină veritabil publicul cu privatul constă în proximitatea acestora şi faptul că sunt reprezentate de un interlocutor unic pe lângă personalul penitenciar. În statele cu o economie de piaţă dezvoltată, datorită constrângerilor bugetare la care sunt supuse instituţiile de stat, implicit Administraţiile penitenciare, s-a impus acest mecanism/model contractual ce vizează proiectarea, finanţarea, construcţia, întreţinerea şi transferul unui bun public pe baza Parteneriatului Public-Privat (PPP). Investitorii privaţi, implicaţi în asemenea proiecte, asigură un anumit nivel al serviciilor. Treptat această metodă de finanţare a devenit una dintre cele mai uzuale, preferate pentru lucrările de infrastructură ce se realizează de o echipă mixtă, formată din personalul penitenciarului şi de ofiţerii de poliţie înarmaţi.

Astfel, în Anglia, ideea transferării către sectorul privat a construcţiei şi managementului unor penitenciare a fost lansată în 1989. Primele două contracte de parteneriat public privat s-au încheiat în 1996 pentru construcţia, finanţarea şi managementul a două noi penitenciare cu o capacitate de 600, respectiv 800 de locuri de detenţie. Procedura pentru încheierea contractelor s-a întins pe o perioadă de 17 luni, pentru ca finalizarea construcţiilor să se facă în doi ani. Conform clauzelor contractuale, partenerul privat a fost obligat să asigure toate serviciile penitenciare (hrană, asistenţă medicală şi chiar educaţie), pe o perioadă de 25 de ani, urmând să primească de la instituţiile publice contravaloarea acestor servicii. La sfârşitul acestei perioade, proprietarul devie statul, urmând a se negocia un nou contract cu privire la serviciile penitenciare. Auditul efectuat la cele două penitenciare arată că administrarea lor a fost cu 10% mai ieftină decât în cazul celor administrare integral de stat33. De reţinut că prin contracte s-a stipulat un înalt nivel al programelor

31 Vezi, articolul „Se caută români pentru servicii de catering în Irak” în ziarul Gândul din ziua de 19.03.2007. 32 În România primul act normativ care a reglementat acest concept, fără însă a-l defini, este Ordonanţa Guvernului României nr. 12/2002. Realizat cu sprijinul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, acest act normativ descrie situaţiile pe care le acoperă Parteneriatul Public-Privat. Actele normative subsecvente prezintă tipurile de proiecte de PPP.

Iniţiativa unui proiect public-privat aparţine, conform actului normativ amintit, instituţiei publice care are obligaţia de a finanţa şi întocmi un studiu de prefezabilitate, precum şi de a publica în Monitorul Oficial intenţia de a iniţia un astfel de proiect. Avantajele unui asemenea parteneriat constau în următoarele : reducerea costurilor proiectului întrucât partenerul privat poate împrumuta fonduri mai simplu şi cu o rată a dobânzii mai scăzută decât o pot face instituţiile publice; lipsa de experienţă a personalului tehnic din administraţie; reglementarea mai flexibilă a activităţii firmelor private în domeniul conceperii şi managementului proiectului; rapiditatea de acţiune a companiilor private.

33 Studiile internaţionale arată că, în cazul unui management privat, pentru fiecare zi de detenţie/deţinut se reduc costurile cu sume cuprinse între 9-13 cenţi în Australia şi 3-17 în SUA şi Administraţia Naţională a

179

pentru deţinuţi şi, în general, al serviciilor în penitenciar, mult mai avansate decât cele din penitenciarele de stat. Prevederile acestor contracte au fost cu stricteţe aplicate întrucât penalităţile erau foarte mari în caz de nerespectare. Există două tipuri de penitenciare particulare:

- clădiri aparţinând statului, dar conduse de companii particulare; - clădiri aparţinând companiilor particulare şi conduse de către acestea.

În fiecare dintre aceste penitenciare există un reprezentant al sistemului penitenciar public care are atribuţii în domeniul sancţionării deţinuţilor şi al verificării modului cum sunt respectate clauzele contractuale stabilite între firma particulară şi sistemul penitenciar public.

Prezentarea deţinuţilor la instanţe în Marea Britanie se realizează prin două modalităţi: - escortarea deţinuţilor la instanţele de judecată; - legătura audio-video între deţinuţi şi instanţa de judecată.

Un alt aspect al parteneriatului public – privat se referă la escortarea deţinuţilor la instanţe şi spitale ce, se realizează de regulă prin intermediul firmelor private de pază care, în baza unui contract încheiat cu penitenciarul, preiau deţinuţii de la penitenciar, îi prezintă la sediul instanţelor şi apoi, îi predau la locul de deţinere. Firmele poartă întreaga responsabilitate în cazul unor evenimente negative. În situaţii speciale, determinate de prezenţa unor deţinuţi deosebit de periculoşi escorta ce se realizează de o echipă mixtă, formată din personalul penitenciarului şi din ofiţeri de poliţie înarmaţi34.

În Anglia funcţionează 138 de penitenciare din care 10 particulare, cu o capacitate de cazare între 15-1500 deţinuţi, împărţite în 12 zone. Fiecare zonă are un director zonal, acesta având în subordine între 8 şi 12 penitenciare. De la această regulă fac excepţie penitenciarele de maximă siguranţă, cele pentru deţinutele femei şi cele destinate deţinutelor minori şi tineri care sunt conduse fiecare de către un director. Există 6 tipuri de regimuri penitenciare iar repartizarea deţinuţilor la unul dintre acestea se face de către o comisie de disciplină.

Anual se cheltuieşte pentru întreţinerea unui deţinut aproximativ 25.000 de lire sterline, în timp ce şcolarizarea variază între 20.000-60.000 lire sterline pe an pentru cele 44.000 cadre din sistem. Valoarea normei zilnice de hrană este de 1,5 lire sterline. În anul 2003 – la care se referă şi datele de mai sus – existau în închisori 73.000 de deţinuţi, din care peste 200 erau deosebit de periculoşi. Deţinuţii pot efectua cumpărături de cel puţin 5 lire pe săptămână iar cei cu o comportare corespunzătoare pot închiria, contra sumei de o liră sterlină pe săptămână, un televizor sau un aparat de radio alimentat de la baterii.

Cu toate măsurile luate şi cheltuielile făcute pentru realizarea unui mediu de detenţie adecvat scopului pedepsei privative de libertate inclusiv a unor măsuri alternative, închisorile din Anglia continuă să fie supraaglomerate (80.000 de persoane în prezent), ajungându-se până acolo că în una din zilele lunii ianuarie 2007, 300 de infractori care au fost trimişi după gratii să fie eliberaţi în aceeaşi zi, neexistând posibilitatea cazării lor.

În acest context autorităţile inclusiv Procurorul General sugerează să nu mai fie trimişi la închisoare infractorii care pentru fapta săvârşită ar putea fi condamnat la 12 luni35.

Gestiunea mixtă a cunoscut o evoluţie semnificativă în Franţa36 datorită şi unor situaţii obiective care au apărut în sistem între care menţionăm starea necorespunzătoare a unităţilor de detenţie (90% din acestea având o vechime de peste 100 de ani, cu instalaţii subdimensionate care nu permiteau asigurarea drepturilor prevăzute în legislaţia naţională şi internaţională) şi suprapopularea penitenciarelor.

De altfel, această realitate a condus la decizia Guvernului francez de a crea 10.800 de noi locuri de cazare în anul 2006, din care 7 penitenciare special destinate minorilor condamnaţi.

Sistemul de gestiune mixtă se utilizează în 26 de penitenciare, directorii concentrându-şi atenţia doar asupra siguranţei aşezământului, a gestiunii resurselor umane şi a reinserţiei sociale.

Sectorului privat îi sunt încredinţate, pe baza unor reguli şi proceduri stricte de licitaţie, următoarele activităţi: întreţinere, transport, hrană, activităţi de muncă, formare profesională.

Cu privire la costuri s-a afirmat că, în faza de început, cheltuielile pentru fiecare deţinut au fost mai ridicate în sistemul mixt de gestiune dar, în timp, prin apariţia mai multor parteneri privaţi care au intrat în concurenţă, s-au diminuat simţitor costurile, pentru ca acum gestiunea mixtă să devină eficientă.

Penitenciarelor din România şi-a propus ca obiectiv pentru anii 2006-2007, construirea a 4 penitenciare în parteneriat public – privat.

34 Vezi, O.Bădiţoiu, Vizită de studii în Anglia privind regimurile penitenciare, în Revista Administraţiei Penitenciare din România, nr.2(14)/205, p.26.

35 Vezi, articolul „Nu mai sunt locuri în închisorile britanice”, publicat în ziarul Gardianul din 25.01.2007.

36 Sistemele parteneriatelor au în Franţa o lungă tradiţie. Expresia „iniţiativă particulară” a fost folosită încă din 1850 cu ocazia dezbaterii legii din 5 august care a eficientizat „coloniile penitenciare particulare” existente deja. Coloniile penitenciare sunt potrivit acestei legi aşezăminte publice sau particulare (Jean-Louis Mestre, op.cit.).

180

Opţiunea iniţială a vizat delegarea completă a concepţiei, construcţiei, amenajării şi gestiunii unui lot de 15.000 de locuri noi de detenţie. Depus la Senat în toamna anului 1986, proiectul a fost amendat şi adoptat prin legea nr. 87-432 din 22 iunie 1987 referitoare la serviciul public penitenciar. Potrivit art. 2 din lege, funcţiunile altele decât cele de conducere, grefa – tribunal şi supraveghere pot fi încredinţate persoanelor de drept public sau privat. Amploarea programului a fost revăzută şi numărul locurilor a fost redus la 13.00037.

Gestiunea mixtă în anii 1988 (aprilie), a condus la semnarea, cu antreprizele interesate de contracte privind întreţinerea, transportul şi curăţenia. Din 1990 funcţionează sub acest tip de gestiune 21 de penitenciare din cadrul programului „13.000”. Parteneriatul cu societăţile private asigură funcţii administrative şi de sprijin în vederea reintegrării, hrana, sănătatea, munca în penitenciare şi formarea pentru două din cele 15 de stabilimente.

Primele contracte de multiservicii s-au semnat începând cu luna septembrie 1989 când s-a încredinţat pentru 10 ani gestiunea a 8 servicii (îndatoriri, misiuni) precizate anterior în sarcina a 4 grupuri de antrepriză38, responsabile asupra unei zone geografice date.

Anii 1990-1994 au corespuns unei perioade de experimentare adeseori dificile ajungându-se chiar la un conflict ideologic între partizanii şi opozanţii noului mod de gestiune deoarece unii nu concepeau posibilitatea unui atare parteneriat.

Din 1995-1998, mecanismele gestiunii mixte au fost aşezate temeinic. După această dată şi până în anul 2001, programul de gestiune mixtă (iniţiat în 1990 şi ajuns în final) îşi canalizează necesitatea prin avantajele care le-a dovedit, mai întâi, prin realizarea anumitor activităţi de către societăţi comerciale din afara sistemului, penitenciarele având astfel posibilitatea să se concentreze mai mult asupra misiunilor legale ce le revin în cadrul parteneriatului cum sunt cele referitoare la conducere, grefă, pază şi reinserţie socială. În acelaşi timp, prezenţa cotidiană şi cadrul acestor aşezăminte a unei echipe formate din 20-30 persoane din sfera sectorului privat, permite o percepţie obiectivă din afara structurilor dar şi o apropiere reală a personalului cu lumea exterioară, cu societatea, în general, necesară procesului de integrare post penală a deţinuţilor.

Trebuie spus că şi sectorul privat şi-a demonstrat capacitatea de adaptare la constrângerile existente în funcţionarea aşezămintelor penitenciare.

Ca urmare, programul de gestiune mixtă a fost reînnoit în anul 2002, pe o perioadă de 8 ani (2002-2009) pentru 27 de penitenciare cu o clauză care precizează că domeniul sănătăţii va aparţine din 2002 sectorului public spitalicesc39.

Noii prestatori sunt trei mandatari ai noilor contracte. Mandatarul este responsabil în faţa Administraţiei penitenciare de totalitatea serviciilor. El poate coopera cu un co-executor şi un subexecutor40. Obiectivele ce trebuie atinse, precum şi penalităţile financiare în cazul unei sincope a prestatorului sunt foarte clar prevăzute în caietul de sarcini, lucru normal întrucât funcţionarea lor este dependentă de rezultat. De asemenea, se insistă în dimensiunea partenerială şi pe clarificarea instrumentelor de control. Continuitatea se bazează în primul rând pe calitatea personalului prestatorului ales. Gestiunea mixtă reuşeşte doar prin munca întregii echipe.

În Ungaria41, unde folosirea deţinuţilor la activităţi productive este o componentă esenţială a regimului de detenţie funcţionează 12 societăţi cu răspundere limitată (SRL-uri)42 pe lângă cele 12 instituţii penitenciare,

37 În anul 1988, în cadrul programului intitulat „13.000” urmau să se construiască 25 de penitenciare,

Ministerul Justiţiei a decis ca doar 21 de aşezăminte să fie supuse gestiunii mixte. 38 Antreprizele gestionare sunt cele care aveau să construiască stabilimente: GEPSA pentru zona de

nord, DUMEZ pentru zona de est, SIGES pentru vest, GECEP-EGID pentru sud. Stabilimentele au fost predate în perioada decembrie 1989-iunie 1992.

39 Vezi, pentru tot ce precede, Philipe Michel Thibault, Le défi prison privées, Ed. Albus Michel, S.A., 1995, Paris.

40 De exemplu, mandatarul Gepsa (creat în 1990 în cadrul grupului Suez, ajuns la un număr de 250 angajaţi şi are acum o cifră de afaceri de 30,49 milioane euro, dintre care un sfert a fost realizat în atelierele de producţie) răspunde de transport, curăţenie, munca penitenciară şi formarea profesională. Eurest (Compass), în calitate de co-executor, administrează cantina şi întreţinerea clădirilor (restaurarea), iar Elyo (grupul Suez), sub-executorul, este prestatorul clădirilor şi al lucrărilor de întreţinere.

41 Sistemul penitenciar cuprinde 32 de penitenciare, 17 case de arest, un spital penitenciar, un centru de educare, un centru de reabilitare, baza de aprovizionare, un institut de monitorizare şi un spital de boli psihice, 12 companii economice care angajează deţinuţi şi sunt controlate de Administraţia Serviciului penitenciar care funcţionează ca o instituţie militară în subordinea Ministerului Justiţiei.

42 Cel mai modern penitenciar din Ungaria a fost dat în folosinţă în Budapesta sub denumirea de Institutul penitenciar al capitalei, subunitatea III, în 2000, are 8 etaje şi cazarea se face în camere de 2-4 locuri. Penitenciarul are 735 de cadre, un buget anual de 2,3 miliarde forinţi, din care 1,6 miliarde reprezintă salariul personalului. Pe lângă penitenciarul denumit Institutul Penitenciar Naţional BARACSKA (înfiinţat în 1960), în regim semideschis, a fost înfiinţată în 1996 SRL cu profil agricol ANNAMAJOR cu o suprafaţă de 680 ha, pe

181

dintre care 3 cu profil agricol şi cu profil industrial. Această organizare a fost impusă de legislaţia economiei de piaţă care s-a dezvoltat în Ungaria. Soluţia adoptată de administraţia maghiară a fost aceea de a păstra subordonarea faţă de comandanţii unităţilor de penitenciare şi faţă de administraţia centrală43.

În Slovenia, legea sentinţelor penale defineşte rolul cooperării dintre penitenciare şi centrele de asistenţă socială ca instituţii publice furnizoare de servicii în domeniul asistenţei sociale. Această reţea de 32 de servicii a fost creată pentru toţi cetăţenii sloveni cu nevoi speciale. Astfel, cei ce nu au suficiente mijloace de supravieţuire beneficiază de asistenţa financiară din partea centrelor. Deţinuţii cu cele mai mari probleme sunt cei care nu sunt cuprinşi pe perioada executării pedepsei în diferitele programe de autogestiune şi cei ale căror rude sau prieteni nu le mai sunt aproape. Aceştia sunt în mod deosebit sprijiniţi de serviciile oferite prin această reţea44.

Costurile serviciilor de corecţie suedeze în anul 1996 au fost de 4 milioane coroane suedeze. În anul 1996, Administraţia penitenciară şi Probaţiunea avea 7.939 angajaţi (4.671 în penitenciare, 1558 în închisorile de arest preventiv, 1.043 în Serviciul de probaţiune). Aproape 40% erau femei.

Filosofia suedeză de bază nu este influenţată de consideraţii economice. Chiar dacă diferenţa de cost între diferite forme de pedeapsă este mare se acordă atenţie numai potenţialului de reabilitare a individului.

3. Unele perspective de parteneriat cu sectorul privat vizând rezultate mai consistente în planul degrevării de unele cheltuieli – sau de reducere a costurilor – pot fi deduse şi în ţara noastră din Ordonanţa de Urgenţă nr. 108/2001 cu modificările şi completările ulterioare privind exploataţiile agricole45. În cuprinsul acestui act normativ a fost introdusă printr-un proiect de lege, posibilitatea ca terenurile aflate în administrarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor subordonate acesteia să poată fi constituite în exploataţii agricole. Prin această formulă, „s-ar realiza – în opinia guvernului – şi calificarea deţinuţilor într-o meserie cu profil agricol sub îndrumarea specialiştilor acreditaţi de Ministerul Agriculturii care-şi desfăşoară activitatea în sistemul penitenciar”46. În practică, nu s-a intervenit în nici un fel. Observăm însă, că pentru sistemul penitenciar românesc măsura în sine nu reprezintă nici o noutate. Încă din 1874, potrivit legii închisorii, deţinuţii lucrau în exploataţii forestiere, iar legea închisorilor din 1929 prevedea între altele, organizarea urgentă a unor colonii agricole. Potrivit aceleiaşi legi munca în penitenciare se realizează prin concesiune avantajoasă din punct de vedere economic şi financiar şi prin religie. Mai mult, în contextul în care statul nu putea asigura cele necesare pentru ca atelierele din unele închisori să funcţioneze, s-a luat măsura confecţionării unor obiecte pentru particulari. De exemplu, această activitate a luat o asemenea amploare la Penitenciarul Mărgineni iar vânzările au crescut aşa de mult încât a fost nevoie să se construiască în afara închisorii, o clădire anume destinată pentru marfa arestaţilor şi vânzarea ei la particulari47.

Este demn de reţinut că penitenciarul Mărgineni – astăzi penitenciar de maximă siguranţă – prin evoluţia sa ulterioară nu şi-a ignorat tradiţia. Astfel, după construirea pavilionului de detenţie şi ridicarea celor 3 hale de producţie pe o suprafaţă de 2500 mp, în 1963 se înfiinţează întreprinderea denumită „Fabrica de mobilă I. L. Caragiale” care lucra în special pentru export, şi prin rentabilitatea ei aducea venituri substanţiale sistemului penitenciar. Produsele de mobilă şi răchită erau exportate în SUA. De altfel, pe lângă multe penitenciare funcţionau întreprinderi economice organizate şi conduse potrivit legislaţiei economice în vigoare

care se cultivă cereale şi legume şi pe care funcţionează şi sectorul zootehnic unde sunt angajaţi 120 de cadre (din care 50 militari) şi se asigură folosirea la muncă a unui efectiv de 450-500 deţinuţi. În cadrul Institutului Penitenciar al tinerilor în anul 1971 a fost înfiinţată SRL HARTIA DUNAREA, având ca obiect de activitate prelucrarea hârtiei, inclusiv a deşeurilor din hârtie. Fabrica a fost reutilată cu ajutorul unui partener extern, cu utilaje performante în valoare de 1,5 miliarde de forinţi, fapt pentru care în 2004 producţia a asigurat 40% din piaţa Ungariei (şerveţele, hârtie igienică, etc.). În fabrică muncesc 300 de deţinuţi din care 60 de tineri, pe schimburi de zi/noapte, inclusiv sâmbăta şi duminica.

43 Înfiinţat pe o suprafaţă de 13 ha de teren în 1896, Institutul Peitenciar din Budapesta are în subordine SRL BUFA cu obiect de activitate fabricarea articolelor din lemn, materiale sportive, material didactic, etc. În 2004 aici lucrau 500-550 de deţinuţi, iar personalul era format din 56 de persoane, din care 40 militari. Tot aici se afla un Institut legal de observare şi tratament psihiatric cu o capacitate de 311 locuri şi cu trei secţii. Vezi, D. Sterian, C. Vizitiu, Vizita profesională a unei delegaţii a Administraţiei penitenciare române în Republica Ungaria, Revista Administraţiei penitenciare din România, nr.3(11)/2004, p.25. vezi şi, Administraţiile penitenciare Europene, Editura Oscar Print, 2002, p. 133-134.

44 S. Novak, Individualizarea programelor de tratament în sistemul penitenciar sloven, în Revista Administraţiei penitenciare din România, nr.3(15)/2005, p.18.

45 „Exploataţiile agricole sunt forme complexe de organizare a proprietăţii prin care se pun în valoare pământurile, animalele şi celelalte mijloace de producţie, interconectate într-un sistem unitar, în vederea executării de lucrări, prestări de servicii şi obţinerii eficiente de produse agricole”.

46 Vezi, Ana Jităriţa, Sub „îndrumarea” specialiştilor acreditaţi de Ministerul Agriculturii, deţinuţii din penitenciare vor putea lucra în exploatări agricole, în ziarul Curentul din 14 aprilie 2004.

47 Vezi, G. Dianu, Istoria închisorilor din România, op.cit., p.104-105.

182

la data înfiinţării lor care pe baza unor relaţii contractuale foloseau ca mână de lucru deţinuţii puşi la dispoziţie de penitenciarele respective având şi beneficiul calificării acestora în mai multe meserii în vederea unei reintegrări sociale corespunzătoare. Fabricile existente aveau profile de producţie relativ diversificate iar produsele de mobilă şi răchită erau exportate în SUA, Germania, Olanda. De asemenea în majoritatea penitenciarelor erau organizate producţii bugetare, realizându-se venituri importante48.

Mai nou, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, experimentează la penitenciarul de maximă siguranţă Giurgiu, în care exista 1460 deţinuţi, hrănirea acestora prin intermediul serviciilor de catering – serviciu utilizat în 2000 şi pentru deţinuţii secţiei exterioare a Penitenciarului din Gherla. În acest sens, Penitenciarul a publicat un anunţ de intenţie privitor la contractarea acestor servicii pentru 300 zile, suma prevăzută fiind 4.284.000, inclusiv TVA – aproape 10 lei noi, zilnic pentru fiecare deţinut49. 4. Viziunea comparativă a costurilor crimei nu poate fi redusă însă la exemplele citate mai sus. Ea trebuie să fie îmbogăţită prin alte cercetări contemporane în domeniu, în care rămânem implicaţi, şi confirmate prin posibilităţile desluşite din complexitatea diverselor sisteme de drept, din Europa mai ales, şi a relaţiilor dintre ele. De altfel, în orice domeniu am întreprinde asemenea studiu ne-am lovit de lipsa de coerenţă existentă încă între legislaţia adoptată pe domenii specifice şi întregul sistem legislativ pe plan intern. Modificările şi modificările la modificări a unor acte normative – inclusiv în sfera dreptului penal – reflectă această realitate. Studiile comparative au nevoie, aşadar, de un sistem legislativ închegat pe care să-l putem compara şi modifica apoi în funcţie de cerinţele Uniunii Europene şi de interesele interne, chiar aşa pe felii departamentale cum ele au fost negociate cu prilejul preaderării şi apoi impuse după încheierea acestui proces. Cu alte cuvinte, este vorba de necesitatea armonizării mai întâi a legislaţiei interne şi apoi de adaptarea acesteia la legislaţia ţărilor comunitare cu perspectiva cel puţin de a diminua handicapul oricărei comparaţii în cercetările ce vizează domeniul reacţiei represive. Este suficient să-ţi propui o documentare mai amplă într-un studiu care să te trimită şi la indicatorii existenţi în statisticile judiciare, aflate în gestiunea unor organisme diferite, că să-ţi dai seama de greutatea – uneori chiar de imposibilitatea – de a compara indicatori insuficienţi şi lipsiţi de unitate. Astfel, în statisticile condamnaţilor definitiv întâlnim aspecte importante dar care apar fie cu privire la infracţiune, fie cu privire la infractor ele neputând fi măsurate cum s-ar cuveni. În general statisticile din ultimii 2-3 ani din sistem sunt mult mai reduse sub raportul indicatorilor şi mult mai sintetice în privinţa informărilor şi mai greu de corelat. Dăm ca exemplu dificultăţile de comparare între evoluţia liberărilor condiţionate şi cea a recidivei sub raportul costurilor executării pedepselor privative de libertate. Pentru că cercetarea costurilor crimei continuă în Institut, cu celelalte instituţii judiciare, observăm aceeaşi dificultate – de data aceasta de a descifra în hăţişul statisticilor judiciare ritmul creşterii sau descreşterii criminalităţii după cum aceasta este analizată în faza de cercetare, de urmărire penală sau de judecată cu finalităţile pe care le presupune şi cheltuielile pe care le face statul în fiecare din domeniile menţionate. Se vorbeşte frecvent de prejudecăţile societăţii cu privire la instituţiile penitenciare şi a persoanelor încarcerate – din care decurge şi percepţia ei negativă cu privire la tot ceea ce înseamnă cheltuieli materiale şi financiare care în anumite limite, poate influenţa şi imaginea asupra personalului. Cu toate acestea, nu există o preocupare constantă în direcţia creării unui sistem de informare – am spune cotidiană – a populaţiei cu tot ceea ce se întâmplă într-o asemenea instituţie ca în oricare alta sau despre fenomene existente în societatea românească. Este nevoie de mult mai mult decât comunicate de presă sau intervenţii ale mass-media apărute şi ele mai ales în cazuri spectaculoase. Este nevoie de punerea în mod sistematic la dispoziţia cetăţenilor a tuturor informaţiilor ce provin din surse autorizate. Odată intrate în sfera informaţiilor obişnuite asemenea date nu vor mai produce panică – impactul social intrând şi el în limitele adecvate situaţiilor de fapt. Sugerăm în acest sens – reluând o propunere mai veche – ca toate organele din sistemul judiciar (poliţie, parchet, justiţie, penitenciare) să publice – în afară de anuarul statistic, care apare anual şi cu date extrem de sintetice, ca să nu spunem diminuate – să găsească modalităţi de publicare trimestrial, fie împreună, fie separat, a tuturor indicatorilor statistici cu explicaţii asupra aspectelor care îngrijorează mai mult şi în care este nevoie de sprijinul tuturor membrilor societăţii. Pentru un asemenea demers - şi mai ales pentru popularizarea informaţiilor din care nu ar trebui să lipsească cele privind probaţiunea şi integrarea postpenală - s-ar putea apela şi la parteneriate cu organizaţii şi societăţi nonguvernamentale – mergând până la cel mai mic grup dintr-o comunitate locală. Numai astfel, ne-am putea apropia de posibilitatea ca cetăţenii să înţeleagă că un

48 Vezi pentru tot ceea ce precede, Ion Chiş, Istoria Penitenciarelor din România, Revista de ştiinţa

penitenciarelor nr. 2/1996, p.49. 49 Vezi Robert Veress, Deţinuţii penitenciarului de maximă siguranţă Giurgiu vor avea servicii de

catering, în ziarul „Gândul” din 20.03.2007.

183

184

infractor care-şi execută pedeapsa într-un penitenciar pleacă din societate, că până atunci a convieţuit în cadrul acesteia în care se va reîntoarce la terminarea ei.

IV. Succinte concluzii şi sugestii 1. Datele ce preced, atrag atenţia că ori de câte ori intră în discuţie costurile detenţiei nu se are în

vedere cu prioritate reeducarea condamnaţilor – resocializarea lor – cum ar fi normal, ci reducerea cât mai drastică a cheltuielilor din sistem, şi aşa micşorate substanţial în condiţiile unui buget sărac.

Se pierde din vedere faptul că populaţia penitenciară şi durata pedepselor nu depind de cineva anume, ci de orientarea politicii penale a statului. De aceea, o primă măsură menită să deblocheze mentalităţile generatoare de practici contradictorii şi de cele mai multe ori ineficiente, ar fi o analiză la nivelul Parlamentului a acestei politici pe baza unui raport documentat prezentat de către Guvern. În acelaşi scop ar putea opera şi o analiză globală a sistemului judiciar privit în întregul său şi a relaţiilor şi interrelaţiilor dintre elementele (structurile) sale (justiţie, parchet, poliţie, penitenciare). A face bilanţuri doar pe departamente şi a îngropa acolo rezultatele sau a le valorifica prin comunicate de presă nu este suficient atunci când aspirăm – aşa cum rezultă din numeroasele programe amintite în cuprinsul lucrării – la strategii coerente pe toate planurile din sistem. 2. În acest context general sugerăm ca temă de reflecţie pentru factorii interesaţi de schimbări reale, nu numai de intervenţii protocolare, o reorientare a reformei sistemului penitenciar în ideea ca acesta să devină mai suplu şi mai eficient. Sub acest aspect sugerăm că penitenciarele judeţene – asigurându-se ca fiecare judeţ să aibă un penitenciar – să treacă sub autoritatea prefecturilor în ce priveşte administrarea lor, rămânând în sarcina organelor specializate regimul şi tot ceea ce ţine de executarea pedepsei. În acest mod instituţiile de detenţie ar fi în legătură directă cu mediul local, ar face parte integrantă din acest sistem iar măsurile luate ar fi integrate în planurile locale ca un segment al acestora. De asemenea, deţinuţii preventiv ar urma să rămână în sarcina organelor locale pentru ca aceştia să nu ia contact cu sistemul penitenciar înainte de condamnare50. Un asemenea demers ar facilita credem şi întreprinderea unor acţiuni menite pe de o parte să umanizeze mediul penitenciar, iar, pe de altă parte, să prevină situaţii mai complicate care pot apare într-o colectivitate aşa de complexă şi complexată. 3. Optăm în acest sens pentru măsurile sugerate deja în literatura de specialitate51care privesc:

- înfiinţarea (sau reînfiinţarea) unor unităţi penitenciare pentru bolnavii psihici, pentru bolnavii TBC şi scoaterea dintre deţinuţi a bolnavilor de SIDA şi, mai ales, a celor dependenţi de droguri, fenomen care începe să scape de sub control;

- asigurarea unei autonomii reale şi legale pentru directorii de penitenciare, autonomie care să-i scoată de sub încorsetarea unui sistem încă destul de centralizat şi de sub influenţele departamentale;

- trecerea centrelor de reeducare sub egida Ministerului Educaţiei Cercetării şi Inovării căruia îi revine obligaţia morală să se ocupe şi de rebuturile şcolii (analfabeţi, analfabeţi funcţionali sau cu câteva clase, uneori la vârsta când trebuiau să aibă ciclul şcolar general încheiat), ca de altfel şi organele de protecţie a copilului şi, nu în ultimul rând, autorităţile locale a căror supraveghere a minorilor în cauză a fost deficitară. APADOR – CH a propus chiar eliminarea închisorilor pentru minori (Revista ANP nr. 3 (11)/2004, p. 42-43). După părerea noastră, ar trebui luat în calcul şi posibilitatea unei restructurări a sistemului penitenciar care în condiţiile actuale de criză majoră economico-financiară şi socială în ţara noastră este prea costisitor. De exemplu, în structura aparatului central al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (organigrama din 2005) – condusă de un Director General şi de trei directori generali adjuncţi, funcţionează nu mai puţin de 8 direcţii, la care se adaugă servicii independente, servicii, secţii, birouri, compartimente sau colective temporare. Toate aceste structuri şi substructuri s-au consolidat în numele procesului de reformă şi prin însăşi natura lor (toate se ocupă, într-un fel sau altul, de unităţile de detenţie) au încetinit procesul de descentralizare avut ca obiectiv central.

Conchidem cu speranţa că măsurile sugerate vor face obiectul unor analize mai ample a factorilor interesaţi de adâncirea procesului de reformă a sistemului penitenciar, dar şi de creşterea prestigiului pedepsei privative de libertate aplicate infractorilor pentru fapte grave şi deosebit de grave prin stricteţea şi severitatea regimului aplicat – fără nici un fel de facilităţi pe care le au în prezent sau le pot avea deţinuţii cu bani.

50 Vezi, pe larg, Criza din sistemul penitenciar, op.cit.

51 Asemenea soluţii – prezente în legislaţia penitenciară actuală în mai multe ţări europene, au fost adoptate de Legea închisorilor şi aresturilor preventive din România, în 1929.