UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

ELENA COSTĂCHESCU

ANIMALE DE COMPANIE

ANUL I, SEMESTRUL II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2009

1

CUPRINS

PARTEA a-I-a CREŞTEREA CÂINILOR

CAP. I- BIOLOGIA ŞI CREŞTEREA CÂINILOR ………….…..2 CAP.II – RASELE DE CÂINI ……………………………………22 CAP.III – REPRODUCEREA CÂINILOR ……………………...50 CAP.IV – ALIMENTAŢIA CÂINILOR …………………………57 CAP.V – IGIENA CÂINILOR ……………………………………63

PARTEA a-II-a CREŞTEREA PISICILOR

CAP.I – RASELE DE PISICI ……………………….……………66 CAP.II – REPRODUCŢIA LA PISICĂ …………..……………...76 CAP.III – ALIMENTAŢIA PISICII ……………………………..82 CAP.IV – CREŞTEREA PISOILOR …………………………….89

PARTEA a-III-a CREŞTEREA REPTILELOR CAP.I – PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE LA ŞERPI ..…….92 CAP.II – CREŞTEREA BROAŞTELOR ŢESTOASE …..……104 BIBLIOGRAFIE …………………………………………………108

2

PARTEA a-I-a

CREŞTEREA CÂINILOR

Capitolul I

BIOLOGIA ŞI CREŞTEREA CÂINILOR Câinele a fost cea dintâi fiinţă care a însoţit omul în incursiunile sale pentru a-şi procura hrana, iar mai târziu l-a servit şi în primele tentative de recunoaştere şi cucerire a spaţiului interplanetar. O cifră impresionantă din multitudinea vestigiilor creaţiei artistice ale omului (mai mult de 80 %) are ca subiect animale. În preistorie, alături de vânat apare frecvent şi o vietate (câinele) care se situa în aceeaşi tabără cu vânătorul. Istoria omenirii este plină de exemple în care câinii au fost folosiţi în lupte, fiind vertiabili “ostaşi” neînfricaţi care mai presus de orice nu cunosc trădarea. În Evul Mediu câinii erau utilizaţi frecvent în scopuri militare. Ei însoţeau convoaiele şi transporturile fiind echipaţi special pentru a fi protejaţi împotriva cavaleriei sau a arcaşilor. Este cunoscut faptul că Henric al VIII-lea a trimis lui Carol Quintul alături de trupe şi un batalion de 800 câini Sain-Hubert, iar regina Elisabeta a Angliei, a reprimat tulburările din Irlanda cu 600 câini dresaţi. Câinii au efectuat diferite servicii în timpul conflagraţiilor, până în secolul nostru, fiind folosiţi mai mult în calitate de curieri, sabotaj, mişcări de obiective, depistări de mine, etc. Animal de pază, veşnic în stare de veghe câinele a fost folosit la paza cetăţilor şi a taberelor militare. Este arhicunoscută poveste cu cetatea Corint apărată de 50 câini de lupta din care făcea parte şi câinele Sotter. Acesta a fost singurul supravieţuitor al unui atac inamic şi a reuşit să ajungă la porţile oraşului şi să dea alarma salvând Corintul de la invazia inamică. Soter a câştigat stima şi a fost recompensat cu o pensie până la moarte. Numeroase oraşe foloseau garnizoane de noapte formate din patrupezi. Astfel, oraşele porturi din Franţa erau păzite noaptea de câini care patrulau pe străzi odată cu lăsarea serii. Aceste gărzi incoruptibile au fost desfiinţate în urma unui accident mortal, când o persoană importantă a fost debarcată noaptea în port, fără a se cunoaşte parola de trecere şi cânii au atacat-o. Fernando Cortez (1521) a îngenunchiat Imperiul aztec din Mexic folosind alături de conchistadori călare şi câinii.

3

Prinţul Conde (mare conducător de oşti) a găsit un Dog pe câmpul de luptă, l-a adoptat şi acesta a devenit mai târziu consilierul său în strategii. Acesta dădea laba cu generalii sau căsca când soluţia propusă nu era cea convenabilă. Ţinând cont de comportamentul Dogului, Conde nu a acceptat variantele propuse de Consiliu, a pornit în marş asupra inamicului surprinzându-l noaptea şi a obţinut o importantă victorie. Odiseea lui Homer a făcut nemuritor numele de Argos, câinele credincios a lui Ulise, care după 20 de ani de aşteptare moare în momentul când îşi revede stăpânul întors din Itaca. Arthemis zeiţa vânătorii, surprinsă de Acteon când făcea baie în izvor, îl transformă în cerb. Acesta gonit e sfâşiat de proprii câini.

ORIGINEA CÂINILOR Originea câinilor nu este complet elucidată, existând mai multe teorii însă majoritatea nu sunt susţinute de probe certe care să asigure veridicitatea lor. Astfel, s au emis următoarele teorii: - teoria care susţine drept strămoş al câinelui – hiena: - teoria care susţine drept strămoş al câinelui – şacalul: - teoria care susţine drept strămoş al câinelui – vulpea: - teoria plurităţii originii câinelui – şacal şi lup; - teoria originii câinelui domestic din câinele sălbatic (Canis herzinyus), dispărut.

Dovezi în sprijinul originii din lup Chiar dacă unele dintre teoriile de mai sus au fost susţinute de mari personalităţi (de exemplu originea din şacal a fost susţinută de Charles Darwin şi Kourad Lorenz), cea mai veridică este teoria descendenţei câinilor domestici din lup. Aceasta se bazează pe mai multe aspecte şi anume: - asemănarea izbitoare a exteriorului unor rase de câini cu cel al lupului ( exemplu ,Ciobănesc German); - din împerecherea celor două specii se obţin produşi fertili care, la rândul lor, se pot reproduce; - puii de lup capturaţi de mici devin blânzi, sociabili ca şi câinii, însă la maturitate îşi manifestă instinctele speciei; - cele două specii prezintă o morfologie asemănătoare, mai ales la nivelul capului şi a dentiţiei (craniul lupului crescut în captivitate este aproape identic cu cel al câinelui); - durata gestaţiei este de 60-65 zile, iar împerecherea propriu-zisă este oarecum asemănătoare; - comportamentul celor două specii este asemănător. Câinii care se sălbăticesc se adună în haite, iar în interiorul acestora există respect

4

faţă de şeful haitei aşa cum se întâmplă in haitele de lupi. De asemenea, aceşti câini fac delimitări ale teritoriului atribuit familiei şi au instinctului de îngrijire a locuinţei specific lupoaicelor. - câinele, ca şi lupul, îşi manifestă bucuria prin mişcarea cozii şi încovoierea corpului; - ambele specii îşi îngroapă surplusul de hrană; - în zilele toride de vară ambele specii îşi sapă gropi în pământ pentru a se răcori. În sprijinul celor afirmate anterior vin şi cercetările biochimice şi de inginerie genetică, lupul şi câinele au acelaşi număr de cromozomi, pe când şacalul are o pereche de cromozomi în minus faţă de câine. Aceasta a dus la convingerea că lupul este strămoşul câinelui şi această transformare s-a produs cu aproximativ 20 mii de ani în urmă.

CONTENŢIA ŞI TRANSPORTUL Contenţia Contenţia constă în imobilizarea capului. Se practică mai multe metode de contenţie: - monomanual – prinzând animalul de pielea cefei ; - bimanual – fixând cu o mână pielea cefei, iar cu cealaltă se strânge mandibula şi maxilarul între degetul mare şi arătător ; - legarea botului cu o frânghie sau cu o faşă de tifon, după fixarea capului de către stăpân; - fixarea gâtului cu cleşti cu braţe lungi (la câinii agresivi). Transportul Transportul câinilor se face cu: maşina, avionul, trenul sau autobuzul. Indiferent de modalităţile de a-l transporta, el trebuie obişnuit, deoarece acestea sunt experienţe cu care câinele sălbatic nu este învăţat. Obişnuirea câinelui cu mijloacele de transport se va face treptat. În cazul transportului cu maşina şi cu avionul se recomandă utilizarea cuştilor, care vor oferi siguranţă şi protecţie animalului. La transportul cu maşina se pot utiliza scaunele speciale sau hamurile, care limitează posibilitatea de mişcare a animalului, îi oferă siguranţă şi în cazul unui accident sau al unei frânări bruşte nu incomodează conducătorul auto. În cazul unui câine gălăgios se vor diversifica călătoriile, cât mai mult posibil, iar finalul acestora nu se va termina niciodată aşa cum se aşteaptă câinele.

5

În situaţia transportului cu avionul, în special în străinătate, se va respecta regulamentul ţării în care se face deplasarea. Este obligatoriu ca proprietarul să deţină un paşaport pentru animale, în care sunt specificate vaccinurile efectuat precum şi identificarea pe bază de microcip sau tatuaj. Transportul câinelui cu autobuzul se va face respectând regulamentele locale şi ţinând animalul în lesă, iar în anumite situaţii trebuie pusă şi botniţa.

REGIUNILE CORPORALE Descrierea regiunilor corporale are o importanţă deosebită atât în recunoaşterea raselor de câini cât şi în depistarea unor defecte de conformaţie şi constituţie.

Fig.1. Regiunile corporale la câine: 1 - trufa; 2 - linia nasului; 3 - stopul; 4 - fruntea; 5 - creasta occipitală; 6 - nuca; 7 - gâtul - faţa dorsală; 8 - urechea; 9 - ochiul; 10 - botul; 11 - buzele; 12 - gâtlejul; 13 - comisura buzelor; 14 - gâtul - faţa ventrală; 15 - faţa laterală dreaptă (stângă); 16 - pieptul; 17 - greabănului; 18 - regiunea spinării; 19 - regiunea şalelor; 20 - crupa; 21 - coada; 22 - punctul spetei; 23 - punctul fesei; 24 - fesa; 25 - coapsa; 26 - gamba; 27 - punctul jaretului; 28 - metatarsul; 29 - tarsul; 30 - unghiul jaretului; 31 - Vena safenă externă; 32 - scobitura gambei; 33 - degetele; 34 - genunchiul; 35 - flancul; 36 - pliul iei; 37 - abdomenul; 38 - sternul; 39 - punctul cotului; 40 - rebordul costal; 41 - toracele; 42 - spata; 43 - braţul; 44 - antebraţul; 45 - carpul; 46 - scobitura radio-cubitală; 47 - metacarpul; 48 - unghiul şoldului.

6

Capul

Aspectul capului, forma şi dimensiunile acestuia, este în strânsă legătură cu sexul, rasa, vârsta, precocitatea şi sănătatea animalului. Tipul craniologic, forma botului, a stopului sau a urechilor, prezintă la câine o mare variabilitate, fiind caractere de rasă. Aprecierea dimensiunilor capului se face în strânsă legătură cu dezvoltarea generală a animalului, dar şi prin raportul dintre cele două dimensiuni (lungimea şi lărgimea lui). Între aspectul morfologic al capului şi celelalte regiuni corporale există o strânsă interdependenţă; capul uscăţiv, lung şi îngust, este, de regulă, asociat cu un corp longiliniu, zvelt şi uşor, spre deosebire de un cap masiv şi grosolan, care în mod obişnuit este prezent la un trunchi mare şi greoi. Capul mic şi scurt este întâlnit la un trunchi scurt şi îndesat sau chiar compact şi foarte bine proporţionat. Ca expresivitate, capul poate să fie: uscăţiv, uscat sau sculptat, cu unghiurile osoase aparente, cu pielea fină, elastică, uşor detaşabilă, cu vasele de sânge bine evidenţiate (Doberman, Collie, Setter, etc.) şi „gras", afânat sau „împâstat", cu unghiurile osoase estompate, pielea groasă, mai puţin elastică şi fără evidenţierea vascularizaţiei (Dog englez, Bulldog, Saint Bernard, etc). Sub raportul dimensiunilor capul poate fi: lung (Collie, Ogarul Persan, Whippet, Barzoi, Greyhound, etc); scurt (Boxer, Pekinez, Papillon, Chihuahua), larg (Saint Bernard, Ciobănescul Carpatin, Dog Englez); îngust (Dobermann, Collie, Barzoi). Ca formă, se poate întâlni capul conic, dreptunghiular, pătrat sau globulos ( Fig.2).

Fig. 2 Forme ale capului a – formă conică, b – formă de pătrat, c - formă de dreptunghi

Profilul. Capul drept cu profilul fronto-nazal drept este preferat pentru câinii de vânătoare sau de curse, care se deplasează în aliură rapidă, asigurând astfel un acces uşor al aerului spre căile respiratorii;

b)

7

la capul concav acest profil afectează regiunile frontală şi nazală, sau numai una dintre acestea. Direcţia de orientare a capului se apreciază comparativ cu orizontala, la care se raportează linia de profil sau mai exact linia ce coboară din partea mediană a frunţii până la vârful botului. De asemenea, se apreciază unghiul format între linia profilului capului cu cea a gâtului. în mod obişnuit, la câini, portul capului este oblic, formând cu linia gâtului un unghi de 45°, iar cu orizontala un triunghi care este determinat de orientarea gâtului. Faţă de portul normal al capului, la câine mai există capul purtat orizontal sau vertical. Capul vertical se întâlneşte mai frecvent la animalele bătrâne şi la tipul constituţional grosolan. Capul este bine ataşat de gât la animalele la care trecerea de pe obraji spre laturile gâtului se face uşor, fiind marcată de o foarte uşoară depresiune. La animalele unde la acest nivel nu există nici o demarcaţie, capul este „placat" sau turtit şi este considerat defect la toate rasele şi exclude indivizii de la reproducţie. Se poate întâlni capul „descusut", unde legătura dintre cap şi gât este marcată de o depresiune; se asociază de obicei cu un gât subţire şi lung. Cauza se datorează condiţiilor necorespunzătoare din perioada de tineret. Faţa anterioară a capului cuprinde regiunea frunţii, regiunea nasului şi regiunea botului. Fruntea poate fi lungă sau scurtă, largă sau strâmtă, plată sau convexă. Lungimea şi lărgimea frunţii este influenţată de tipul craniologic, sex şi rasă. Se preferă la toate rasele de câini fruntea largă, lungă şi dreaptă. Stopul reprezintă unghiul format la nivel fronto-nazal sau depresiunea existentă între frunte şi bot; poate fi adânc şi scurt (Bulldog), bine dezvoltat, formând un unghi drept (Pointer), redus sau abia vizibil (Airedale Terrier) şi şters (Bull Terrier). ( Fig. 3)

Fig. 3. Stopul: a - normal; b - accentuat; c - şters. Botul se delimitează în partea superioară cu fruntea şi ochii, anterior cu nasul şi buzele, iar lateral cu regiunea obrajilor; poate fi

8

lung (Barzoi, Greyhound) sau excesiv de scurt (Bulldog, Pekinezi). Lungimea botului se apreciază comparativ cu lungimea frunţii şi se consideră scurt când este mai scurt decât aceasta. Profilul botului poate fi drept (Setter) convex (Bull Terrier), concav (Pointer). Botul cu lărgime normală, potrivit de lung, şi drept, beneficiază de cavităţi nazale spaţioase; botul cu dimensiuni reduse, asociat şi cu o concavitate pronunţată adăposteşte cavităţi nazale cu spaţiu limitat şi cauzează mişcări dificile ale aerului. Regiunea inferioară a capului cuprinde jgheabul, amplasat între cele două ramuri orizontale ale maxilarului inferior. Această regiune trebuie să fie largă, indiferent de rasă, deoarece este asociată cu un aparat de masticaţie puternic. Regiunea jgheabului strâmtă şi plină cu ţesut conjunctiv abundent se consideră un defect absolut. Regiunile laterale ale capului cuprind obrajii, urechile şi ochii. Forma obrajilor este influenţată de forma şi dimensiunile capului. La rasele de câini cu botul scurt, din cauza dezvoltării excesive a muşchilor maseteri, obrajii au o formă globuloasă. La extremitatea liberă a capului se află regiunea gurii cu sub regiunile nasului sau trufa, buzele, palatul şi limba. Sub regiunea nasului sau trufa - este regiunea lipsită de pilozitate de la partea liberă a regiunii nazale. Delimitarea cavităţilor nazale se face prin intermediul unui silon median, care. uneori este extrem de dezvoltat, astfel încât nasul este împărţit în două părţi bine distincte, şi formează aşa-zisul nas dublu, întâlnit la Bulldog şi la Mops.

În mod obişnuit această zonă este pigmentată în mod asemănător cu roba animalului. Astfel culoarea este neagră la indivizii cu roba pigmentată, cenuşie la cei cu roba deschisă şi pestriţă la câinii care prezintă bălţături. De regulă, trufa este pigmentată uniform, fără pete contrastante care denotă impuritate de rasă şi scade valoarea individului, iar la concursuri animalul este declasat. Trufa este mobilă, umedă şi rece la toţi câinii sănătoşi, cu excepţia momentului când doarme, situaţie în care nasul este cald. Pe suprafaţa trufei sunt prezentate o serie de striaţiuni specifice fiecărui individ în parte. Amprenta acestui desen constituie mijlocul ideal de identificare a câinelui; se poate obţine prin aplicarea unui strat subţire de tuş şi apăsarea trufei pe o hârtie albă, specială. Buzele trebuie să fie bine apropiate una de alta, prin marginea lor liberă, în aşa fel încât să închidă permanent gura. Ca dimensiuni, gura poate fi mare, mică sau normală. La unele rase sau la unii indivizi buza superioară cade peste cea inferioară, sau cea inferioară nu se închide perfect, şi au denumirea de buze atârnânde.

9

Sunt de asemenea cazuri când din cauza dezvoltării neuniforme a celor două maxilare apare „gura de ştiucă", buza inferioară situându-se înaintea celei superioare şi „gura de crap", când situaţia este inversă. La unele rase comisurile gurii sunt accentuate, formând riduri sau pliuri (Mops, Bulldog şi Mastiff). Limba trebuie să fie ţinută în gură atunci când maxilarele sunt complet închise şi afară când aleargă sau când este foarte cald. Culoarea limbii este în general roză, cu mici excepţii în care ea poate fi colorată şi reprezintă caracter de rasă (Chow-Chow). Ceafa trebuie să fie netedă şi largă, ceea ce asigură o bună legătură cu gâtul. La unii câini de vânătoare, occipitalul formează o protuberantă foarte evidentă, apreciată de crescători ca un semn al purităţii rasei (Setter irlandez, Brac, etc). Regiunea gâtlejului trebuie să asigure o bună legătură între cap şi gât, să fie largă, netedă, acoperită cu o piele relativ fină şi să asigure o bună mobilitate a organelor anatomice pe care le adăposteşte. Gâtlejul diferă ca lărgime în funcţie de rasă iar la unii câini, de la acest nivel, începe salba.

Urechile Forma şi mărimea urechilor au suferit modificări prin selecţie. Forma naturală a urechilor câinelui este cea a strămoşului acestuia (lupul), sunt purtate vertical şi foarte mobile pentru a controla mediul exterior. Ele pot fi lungi, scurte, mijlocii, mari, mici sau potrivite. De obicei, urechile mici şi mijlocii sunt purtate ridicate, iar cele mari sunt căzute. După modul de ataşare pot fi: urechi sus prinse (deasupra liniei ochilor), sau jos prinse (sub nivelul liniei ochilor) şi normal prinse, când baza de prindere este situată la nivelul liniei ochilor. După modul cum sunt purtate urechile, se pot întâlni următoarele situaţii: urechi drepte sau ridicate (Ciobănesc Belgian, Spitz) urechi semiîndoite (Fox Terrier, Collie) şi urechi căzute sau atârnânde (Caniche, Cocker, Setter). Urechile purtate drept ( ciulite) se întâlnesc fie în mod natural (Ciobănesc German şi Chow-Chow), fie că sunt amputate pentru a fi purtate drept, aşa cum se mai practică la rasele Boxer, Doberman sau Dog. Această operaţie care vizează doar aspectul estetic, este tot mai controversată şi se practică din ce în ce mai rar, fiind complet inutilă. Urechile drepte pot fi de dimensiuni reduse sau potrivit de mari, cu extremităţile ascuţite, rotunde sau uşor rotunjite şi pot fi purtate convergent, divergent sau paralel. Forma urechilor poate prezenta mai multe variante: forma triunghiulară, care este tipică pentru cele purtate de obicei drept

10

(Ciobănesc German şi Chow-Chow); formă de aripi de fluture (Papillon), petale de trandafir care cad spre spate (Buldog, Whippet) sau scoică, mai frecvent întâlnită la urechile semicăzute şi purtate spre înapoi (Ogari); forma de inimă, întâlnită la Pekinez, de lob la Cockeri şi forma „V" la Fox Terrie. La căţei, urechile sunt mici la naştere, de obicei ridicate şi cu conductul auditiv închis; după 2-3 săptămâni, urechile se deschid şi iau direcţia de urechi căzute sau semicăzute. În condiţiile apariţiei unor boli, chiar şi pasagere, aproape întotdeauna acestea conduc la căderea urechilor deja ridicate. Dacă urechile nu se ridică până la vârsta de 8-10 luni, ele nu se vor mai redresa niciodată. După modul de ataşare, poziţia şi mobilitatea urechilor, se pot trage concluzii certe cu privire la temperamentul, vigilenţa, starea de sănătate şi nu în ultimul rând inteligenţa câinilor. Exemplarele cele mai vigilente şi dotate au o mobilitate mare a urechilor, spre deosebire de câinii cu temperament sau cei fricoşi, care de obicei îşi lasă urechile pe spate. Câinii cu un temperament coleric agită urechile dezordonat şi exagerat de mult timp.

Ochii

Forma ochilor la câini este o particularitate de rasă, având o secţiune ovală, rotundă sau de migdală, ultima formă fiind tipică pentru câinii nordici (Samojede, câinii eschimoşilor, etc). Culoarea irisului este în strânsă concordanţă cu pigmentaţia robei animalului. Se pot întâlni ochi a căror iris este maro închis, maro deschis, verzui sau galben. La câinii bălţaţi şi la cei albi se pot întâlni „ochi ceacâri" la care pigmentul lipseşte sau, la care irisul este înconjurat de un cerc albicios,.„ochi cercuiţi". Uneori, la unii câini bălţaţi apar şi culori diferite ale ochilor (un ochi albastru şi unul maro). Ochii deschişi la culoare denotă, în general, o lipsă de pigmenţi, fiind, de obicei, asociaţi cu o rezistenţă mică a organismului. După poziţie ochii pot fi „drepţi", când sunt aşezaţi pe acelaşi plan şi cu unghiurile situate pe aceeaşi linie dreapta şi „oblici", la care unghiurile externe sunt situate mai sus decât cele interne. La câinii cu profil rectiliniu (Ciobănesc german), ochii au o poziţie uşor laterală şi o formă relativ alungită. Câinii care au profilul concav (Pekinez, Boxer, etc.) au ochii plasaţi mai înspre înainte, iar deschiderea este rotundă. La câinii cu profil convex (Bull Terrier) ochii sunt migdalaţi şi cu vedere pronunţat laterală. După modul de aşezare al ochilor în orbită, se pot întâlni ochi aşezaţi „adânc" în orbită sau „ieşiţi" în afară şi ochi aşezaţi „normal". În general, ochii sunt mari, frumoşi, limpezi, bine deschişi şi proeminenţi. De asemenea, ei trebuie să fie de culoare închisă, cu

11

privirea energică, situaţi la acelaşi nivel, cu corneea şi mediile interioare perfect transparente. Arcadele orbitale prezintă diferenţe sub raportul dezvoltării. La unele rase ele sunt mai pronunţate. Zonele perioculare fără păr sunt nedorite, existenţa acestora presupunând o constituţie slabă a animalului respectiv.

Gâtul Aprecierea gâtului se poate face prin raportarea lungimii acestuia la lungimea capului sau la lungimea trunchiului. La câini, gâtul are în general o lungime asemănătoare cu a capului. În mod obişnuit, gâtul este potrivit de lung, uscăţiv şi cu mobilitate ridicată, dar poate fi scurt, gros şi cu mobilitate redusă. La unii indivizi se poate întâlni un gât lung, subţire, cu pielea exagerat de fină şi părul rar, purtând denumirea de „gât de scândură", întâlnit frecvent la unele rase de ogari, dar mai ales la exemplarele debile. Gâtul scurt şi îmbrăcat cu o musculatură bogată, la care mobilitatea este redusă, poartă denumirea de „gât de porc" şi este întâlnit la unele exemplare cu constituţie grosolană. Poziţia corectă a gâtului este cea oblică, formând cu orizontala un unghi de 45° faţă de care, la unele rase, cum este Bulldog englez, gâtul are o poziţie aproape orizontală, sau mai rar, la altele, chiar poziţia verticală.(Fig. 4)

Fig. 4- Poziţia gâtului la câine: a - orizontală; b - oblică; c - verticală.

La unele rase de câini, gâtul prezintă în partea mediană un pliu longitudinal al pielii, drept sau cutat, numit salbă sau fanion. Trecerea dinspre gât spre greabăn sau pe feţele laterale trebuie să se facă pe nesimţite, fără zone de demarcaţie, iar pe marginea inferioară să fie lină spre marginea pieptului. Constituie defecte unele demarcaţii existente între cap şi gât, sau între gât şi trunchi, atât la nivelul părţilor superioare sau inferioare, cât şi la nivelul părţilor laterale, purtând denumirile de „tăietură de secure, de lance, descusut", etc.

12

Prezenţa salbei la nivelul gâtului este mai frecventă la câinii cu pielea lăbărţată sau la câini care se găsesc într-o stare slabă de întreţinere şi constituie un defect (cu excepţia raselor grele). La rasele adaptate pentru fugă (Ogarii), gâtul este în general mai lung şi uscăţiv, cu mobilitate ridicată, spre deosebire de câinii de pază şi apărare, care au gâtul mai scurt şi mai gros, cu mobilitate redusă, dar foarte puternic (Saint Bernard, Terra Nova, Mastiff).

Trunchiul

Trunchiul are patru feţe şi două extremităţi. Faţa superioară a trunchiului, cuprinde regiunea greabănului, spinării, şalelor şi crupei. Numărul vertebrelor, lungimea proceselor spinoase şi gradul lor de înclinare, determină lungimea şi forma greabănului. Indiferent de rasă, acesta trebuie să fie potrivit de lung, larg şi bine îmbrăcat în muşchi iar trecerea spre spinare să se facă uşor, fără zone de demarcaţie evidentă. În funcţie de forma pe care o prezintă greabănul, acesta poate fi: ascuţit, şters, rotunjit, înalt sau retezat, toate reprezentând defecte care reduc din esteticul animalului, dar şi din capacitatea de îndeplinire a diferitelor activităţi. La toate rasele, spinarea trebuie să fie largă, dreaptă şi orizontală situată la acelaşi nivel cu greabănul, cu şalele şi crupa. Ea poate să aibă şi alte forme faţă de cea dorită, dintre care se pot menţiona: - spinare tăioasă sau ascuţită, determinată de o arcuire redusă a coastelor şi mai ales de o foarte slabă dezvoltare a musculaturii zonale, ceea ce face ca linia mediană să apară puternic evidenţiată; - spinare oblică; - spinarea concavă este considerată un defect pentru toate tipurile morfologice şi poartă denumiri diferite, după amplitudinea acestei abateri; - spinare moale - la animalele bătrâne, cu multe gestaţii; - spinare lăsată - în ultima perioadă a gestaţiei; - spinarea înşeuată - denotă creşterea şi hrănirea necorespunzătoare; - spinare convexă, care după gradul de arcuire, poate fi spinare de măgar, convexitatea este puţin pronunţată şi spinare de crap, foarte convexă, urmare a unor carenţe de alimentaţie în perioada de tineret. Regiunea şalelor reprezintă singura punte osoasă de legătură dintre trenul posterior şi restul corpului, având un rol foarte important şi în susţinerea cavităţii abdominale. Regiunea lombară trebuie să reprezinte o linie de prelungire perfectă a spinării, spre regiunea crupei. La majoritatea raselor de câini, şalele trebuie sa fie drepte, largi, foarte musculoase şi cu flexibilitate ridicată. Câinii destinaţi pentru

13

deplasare în alură foarte rapidă, pot avea şalele uşor convexe (Whippet, Ogar Spaniol). În asociere cu regiunea spinării sau independent de acesta, regiunea şalelor poate să fie convexă sau concavă, având aceleaşi denumiri şi defecte, generate de aceleaşi cauze ca şi la regiunea spinării. Regiunea crupei reprezintă cea mai importantă parte scheletică a trenului posterior, pe care se insera muşchii şi tendoanele acesteia şi care asigură legătura cu membrele posterioare. Ca orientare, crupa poate să fie orizontală, uşor oblică sau teşită şi să ofere o bază de prindere cât mai mare pentru masa musculară. Direcţia crupei se apreciază din profil, după direcţia liniei care uneşte şoldul cu punctul fesei. După înclinaţia acestei linii faţă de orizontală, se pot întâlni: crupă dreaptă sau orizontală (Fox terrier, Airedale Terrier, Kerry Blue Terrier), oblică (Brac, Ciobănesc German) sau teşită, (Setteri, Whippet, Barzoi). Pieptul este amplasat între cele două articulaţii scapulo-humerale şi baza gâtului. Forma şi dimensiunile pieptului diferă în funcţie de rasă, individ, vârstă, sex, tip constituţional, stare de întreţinere, direcţie de exploatare etc. Astfel, la Bulldog Englez, Dog German şi Boxer, pieptul este foarte larg, potrivit de larg la câinii ciobăneşti şi cei de vânătoare şi îngust la Bedlington Terrier, Hovawart, etc. Animalele crescute în condiţii de hrănire parcimonioasă prezintă. în general un piept strâmt, puţin profund şi cu cele două planuri laterale slab îmbrăcate în muşchi. Masculii au în toate cazurile pieptul mai proeminent, mai larg, mai adânc şi mai musculos comparativ cu femelele. Când pieptul este foarte îngust şi slab îmbrăcat în musculatură, poartă denumirea de „piept de capră", iar când este excesiv de dezvoltat şi disproporţionat faţă de restul corpului, poartă denumirea de „piept de leu". Indiferent de rasă, pieptul trebuie să fie larg, adânc, musculos şi bine dezvoltat, proporţionat cu dezvoltarea corporală generală a animalului. Cutia toracică cuprinde principalele organe ale respiraţiei şi circulaţiei, de dezvoltarea şi funcţionalitatea cărora depinde nivelul la care poate răspunde câinele în condiţii de solicitare. Capacitatea cutiei toracice este determinată de profunzimea, adâncimea, lărgimea şi perimetrul acesteia. Dezvoltarea corespunzătoare a cutiei toracice, sub raportul lărgimii, lungimii adâncimii şi profunzimii, constituie un semn de frumuseţe absolută pentru toate rasele de câini. Forma cutiei toracice în secţiune transversală poate fi rotundă (Bulldog) şi ovală sau eliptică (Levrier). La rasele de viteză, profunzimea toracelui este evidentă şi permite coastelor o mişcare amplă şi ventilaţia activă. în funcţie de

14

sex. Masculii au o lărgime şi o adâncime mai mare a toracelui comparativ cu femelele, însă acestea nu sunt determinate de un grad mai mare de arcuire a coastelor, ci de grosimea mai mare a straturilor de ţesut muscular. Regiunea coastelor este acoperită la nivelul primelor 4 perechi de coaste de către spată, fiind vizibile numai ultimele 9 perechi şi muşchii intercostali. Calităţile coastelor sunt determinate de lungimea, arcuirea şi modul de prindere al acestora la nivelul coloanei vertebrale, care determină, de fapt, lungimea, adâncimea şi profunzimea cutiei toracice. Animalele crescute în condiţii vitrege au cutia toracică cu un volum redus şi o funcţionalitate mai puţin intensă a organelor interne. La rasele de viteză, coastele sunt lungi şi orientate oblic spre înapoi, ceea ce determină o amplitudine sporită a mişcărilor de respiraţie, ventilaţie mai activă şi un schimb de aer mai uşor. Flancul este format din scobitura flancului, coarda flancului şi planul înclinat care se situează între coarda flancului şi ie. Această regiune dă indicii asupra stării de sănătate a aparatului respirator. La unele rase, şoldurile sunt mai proeminente şi mai evidente (Levrierii) iar la altele sunt şterse şi estompate de musculatura de la acest nivel (Bulldog, etc). Şoldul poate fi de asemenea lat sau îngust, solid, înfundat sau asimetric, evident sau şters. In mod normal, regiunea iei trebuie să fie moale, suplă şi fără cicatrici sau inflamaţii. În mod obişnuit, regiunea sternală trebuie să fie largă şi lungă, fiind astfel corelată şi cu o dezvoltare favorabilă a cutiei toracice. Tot la acest nivel sunt situate şi primele două perechi de glande mamare. În funcţie de valoarea vidului substernal rasele pot fi: înalte pe picioare (Ogarii, Saint Bernard, Terra Nova, etc.) sau joase pe picioare (Pekinez, Teckel, Maltez, Chihuahua). Mărimea şi forma abdomenului este strâns legată şi influenţată de vârstă, sex, stare de întreţinere şi de tipul de alimentaţie. Abdomenul este puţin voluminos, iar la câinii de curse (Ogarii) este chiar exagerat de supt. El se poate fi: înclinat, abrupt, lung, scurt, lat, îngust, căzut, supt şi şters. Regiunea anusului este netedă, fără să fie prea evidentă sau înfundată. Se pot întâlni uneori două tumefacţii la acest nivel, care sunt datorate inflamării glandelor perianale. Regiunea perineului se întinde de la anus până în zona ingvinală, fiind acoperită de o piele fină, subţire, moale, elastică, uşor detaşabilă, cu o pilozitate fină şi relativ abundentă. La acest nivel sunt situate testiculele, care în funcţie de rasă au o greutate de 30-100 g, sunt globuloase, uşor ovale, cu axul plasat

15

oblic şi aşezate în pungile testiculare. Se poate întâlni prezenţa în punga scrotală doar a unui singur testicul (monorhidia) sau lipsa ambelor testicule (criptorhidia). Aceşti masculi, deşi pot executa actul montei, sunt sterili. La femele, în regiunea perineală, imediat sub anus, este amplasată vulva care are aspectul unei fante verticale, delimitată de buze reunite la nivelul a două comisuri. Orificiul vulvar are aspecte diferite, în funcţie de conformaţia buzelor şi forma specifică a comisurilor. Regiunea ingvinală este reprezentată de zona de unire a feţei interne a membrului posterior cu trunchiul. Pielea din această zonă este fină, moale, subţire, elastică şi acoperită cu peri fini.

Coada Coada ajută la menţinerea echilibrului în mers şi în mod deosebit la întoarcerile bruşte, la sărituri sau la esteticul general al câinelui la care se adaugă rolul ei ca mijloc de comunicare, ce-i dă posibilitatea exprimării sentimentelor (teamă, bucurie, supărare, atenţie, etc). Câinii îşi manifestă plăcerea prin mişcarea puternică a cozii, cei de aret ţin coada orizontală şi fixă în momentul când fixează vânatul, cei fricoşi strâng coada între picioare, iar în cazul unor boli aceasta este purtată atârnând. De asemenea, coada este un element esenţial al exteriorului, care este prevăzut în standardul fiecărei rase extrem de detaliat (lungimea, punctul de fixare, forma, modul de purtare etc). Trebuie menţionat că există rase de câini la care coada lipseşte (Bobtail, Chipperk), cu coada scurtă (Bulldog Francez) şi cu coada lungă, (majoritatea raselor). Portul cozii se apreciază la animal în stare de repaus, deoarece în momentele de atenţie ea îşi modifică esenţial poziţia. După felul cum este purtată coada, se pot întâlni următoarele situaţii: coada purtată în sus (Beagle, Fox Terrier), purtată jos (Setter, Dog German), dreaptă (Pointer, Brac German), încovoiată (Greyhound, Basset German) rulată şi lipită mai mult sau mai puţin de crupă (Chow-Chow), şi în formă de iatagan (Ciobănescul German). La unele rase se amputează coada la un anumit punct, în funcţie de standardul rasei; se lasă 25%, 50% sau 75% din lungimea cozii. Uneori se pot constata fracturi ale acestui segment şi care se pot observa cu uşurinţă la mişcarea cozii; pot să apară depilaţii ale cozii, degerături, inflamaţii etc. In mod obişnuit, coada este bine alcătuită atunci când se insera în prelungirea sacrumului, este potrivit de lungă şi proporţionată ca grosimea, cu musculatură potrivită şi cu o descreştere a perimetrului pe măsură ce se apropie de vârf.

16

Membrele

Toate rasele trebuie să aibă osatura, tendoanele şi musculatura membrelor bine dezvoltate, cu articulaţii largi şi aplomburi corecte. Membrele slab dezvoltate şi cu defecte de aplomb sunt caracteristice animalelor cu constituţie debilă. Spata are rol mecanic şi de amortizare a şocurilor, formând cu orizontala un unghi de 45-50°. Ea variază ca formă şi direcţie după rasă şi poate fi lungă şi oblică, potrivită pentru alergare şi salturi, la câinii levrieri şi scurtă şi dreaptă la rasele brevilinii (Bulldog, Dog. Spata trebuie să fie lungă şi largă şi să formeze cu braţul un unghi de 90-100°. Ca defecte, se întâlnesc mai frecvent, spata scurtă şi îngustă, slab îmbrăcată în musculatură, (care îngreunează mersul iar puterea câinelui este redusă) care denotă o constituţie debilă. Uneori, în regiunea spetei, se pot produce entorse, care pe lângă faptul că sunt foarte dureroase, pot duce la paralizia spetei, tratamentul este de lungă durată şi adesea ineficient. Regiunea umărului are unghiurile osoase mai pronunţate la rasele de viteză (Greyhound, Barzoi) şi mai şterse la Bulldog, Saint Bernard, la care ţesutul conjunctiv este mai dezvoltat. Braţul trebuie să fie lung şi oblic, cu .orientare antero-posterioară şi cu mişcări lejere, ceea ce conferă forţă trenului anterior şi corectitudine aplomburilor la acest nivel. Ca defecte se pot întâlnit braţul scurt şi subţire, care afectează atât forţa, cât şi viteza de deplasare a câinelui. Antebraţul are rol în locomoţie şi trebuie să fie lung, cu poziţie verticală şi bine îmbrăcat în muşchi, favorizând un aplomb şi un mers corect. Articulaţia dintre braţ şi antebraţ trebuie să fie solidă; dacă această articulaţie nu este corespunzătoare, se vor produce defecte de aplomb. Astfel, o articulaţie prea lipită de torace, va determina o răsucire a membrelor în afară, iar dacă este prea depărtată de torace, membrele anterioare se vor răsuci spre înăuntru. Regiunea genunchiului trebuie să fie solidă, cu osatura bine evidenţiată sub piele. Feţele laterale ale articulaţiei sunt uşor convexe; trebuie să continue spre regiunea fluierului pe nesimţite. Uneori, trecerea se face brusc, formând aşa-numitul „genunchi gâtuit", determinat de o osatură subţire, insuficient dezvoltată. Alteori se produc defecte ale genunchiului şi din cauza oboselii sau a retracţiei unor tendoane şi atunci genunchiul este împins înainte, purtând denumirea de “genunchi arcat”. Fluierul trebuie să aibă o poziţie verticală şi paralelă cu cea a membrului opus. Orice abatere de la această poziţie conduce la scăderea solidităţii membrelor şi determină aplomburi defectuoase.

17

Coapsa este musculoasă şi de formă globuloasă la Bullldog, bine îmbrăcate în muşchi, de formă ovală la Terra Nova, Saint Bernard şi alungită, dar cu musculatură de asemenea puternică la câinii uşori de curse. Valoarea optimă a unghiului dintre coxal şi femur este de 90-100°; deschiderile prea ascuţite sau prea obtuze nu sunt dorite, deoarece influenţează nefavorabil atât mişcarea, cât şi corectitudinea aplomburilor. Trecerea spre regiunile care delimitează coapsa trebuie să se facă treptat, pe nesimţite, fără demarcaţie evidentă. Osul femur trebuie să fie cât mai lung cu musculatura bine dezvoltată, care favorizează forţa şi viteza de alergare, precum şi posibilitatea de a se putea întoarce rapid. Articulaţia femuro-rotuliană se examinează doar prin palpare. Regiunea gambei sau pulpa trebuie să fie lungă şi bine îmbrăcată în musculatură. Ca orientare gamba este oblică dinainte-înapoi şi formează cu verticala un unghi a cărui valoare este direct influenţată de orizontalitatea crupei. Gamba trebuie să fie largă, lungă şi musculoasă; în cazul în care este scurtă şi plată, constituie un defect major, îndeosebi pentru rasele cu deplasare rapidă. Jaretul trebuie să fie bine dezvoltat, atât în sensul lărgimii, cât şi al grosimii. Ca aspect, jaretul poate fi uscat, în cazul în care ţesutul conjunctiv subcutan este sărac şi cu razele osoase evident conturate, (la rasele de viteză) sau ţesutul conjunctiv subcutan este abundent, pielea este groasă şi părul lung şi des (la câinii cu constituţie grosolană). Jaretul formează un unghi de 145-150° şi orice abatere de la aceste limite constituie un defect cu urmări asupra deplasării şi aplomburilor membrelor. Când unghiul este mai mare, poartă denumirea de „jaret deschis", iar când unghiul este mai mic, poartă denumirea de „jaret închis". Această regiune poate prezenta numeroase defecte, dintre care putem aminti: „jaret gâtuit", când există o demarcaţie pronunţată între jaret şi fluier, „jaret săbiat", când este închis şi deviat spre înapoi, jaret subţire sau slab dezvoltat şi „coate de vacă", când jareţii sunt mult apropiaţi între ele.

Labele Regiunea labei posterioare are în componenţa sa patru degete, uşor arcuite, iar partea plantară se sprijină pe cinci perniţe plantare. Degetele sunt uşor curbate, strânse unul lângă altul şi prevăzute cu unghii tari neretractile. La numeroase rase apare şi degetul suplimentar atrofiat, cunoscut sub denumirea de pinten, pe care unii

18

crescători îl consideră ca defect, ce ar stânjeni mersul câinelui şi îl extirpă la 4-5 zile după naştere. Forma labei câinelui variază în funcţie de rasă şi individ. La nivelul tălpii se pot sesiza perniţele care amortizează şocurile; sunt formate din tuberculul plantar sau central şi tuberculii digitali (fig.5).

Fig.5 Forma labei la câine

Unghiile au de obicei culoarea închisă, sunt solide şi scurte. Ca defecte se pot întâlni „laba de urs" (animalul, în mers, parcă frământă cu picioarele) şi „laba de ţap", atunci când falangele sunt verticale. Labele membrelor anterioare au un strat protector gros de epidermă care le face rezistente la temperaturi scăzute. La acest nivel se găsesc glandele sudoripare cu rol de a umezi această zonă, mai ales în situaţiile când animalul este stresat sau simte nevoia de a se răcori. Labele membrelor anterioare au cinci degete, care trebuie să fie bine dezvoltate, să fie aşezate corespunzător pe sol, să nu fie prea scurte şi înguste, dar nici lungi şi răsfirate. La unele rase care trăiesc în zonele nordice, pe zăpadă, se poate observa o membrană interdigitală, care dă labei un aspect palmat (Terra Nova) şi ajută la alergarea rapidă. Forma labei este mai alungită la câinii longilinii şi mai rotunjită la cei brevilinii.

DETERMINAREA VÂRSTEI Vârsta la câine se determină după dentiţie, dezvoltarea corporală în raport cu rasa, după raporturile şi proporţiile corporale specifice vârstei, după cum reacţionează la stimulii externi şi după activitatea desfăşurată pe parcursul zilei. La naştere căţeii au ochii închişi şi nu au dinţi. Dentiţia caducă numără 32 de dinţi, dar sunt cazuri când unii căţei au numai 28 de dinţi de lapte din cauza lipsei a patru premolari. Formula dentară pentru dentiţia caducă este:

19

I = 6

6

; C= 2

2

; PM = 8

8

; M = 0

0

= 32 dinţi caduci. Dentiţia permanentă are 42 de dinţi şi se prezintă astfel:

I = 6

6

; C= 2

2

; PM = 8

8

; M = 6

4

= 42 dinţi permanenţi. Pentru a obţine o corespondentă a vârstei câinelui cu cea a omului, pe plan mondial se utilizează coeficienţi de transformare (tab.1).

Tabel 1 - Vârsta câinelui comparativ cu cea a omului

Vârsta la câine Coeficient de transformare

Vârsta la om (ani)

2 luni 7 14 luni 6 luni 10 5 8 luni 12,5 9 12 luni 14 14 18 luni 13,3 20 2 ani 12 24 3 ani 10 30 4 ani 9 36 5 v 8 40

6 ani 7 42 7 ani 7 49 8 ani 7 56 9 ani 7 63

10 ani 6,5 65 11 ani 6,5 71 12 ani 6,3 75 13 ani 6,2 80 14 ani 6 84 15 ani 5,8 87 16 ani 5,6 89

La tineretul de 7 luni, incisivii superiori au coroana tricuspidă (floarea de crin) iar cei inferiori, bicuspidă. Incisivii superiori sunt mai mari decât cei inferiori. Forma marginii distale a incisivilor este foarte importantă pentru determinarea vârstei la câine. Caninii sau colţii au forma conică, sunt foarte bine dezvoltaţi şi orientaţi spre înăuntru şi posterior. La gura închisă, caninii superiori sunt aşezaţi, de regulă, înapoia celor inferiori. P- 4 de pe maxilă şi M-1 de pe mandibulă sunt cei mai puternici dinţi, sunt masivi şi poartă denumirea de carnasieri, servind la fragmentarea hranei şi zdrobirea oaselor. Primii trei premolari superiori sunt mici, nu au rol important, au spaţii interdentare şi nu ajung în contact cu omologii lor inferiori. P-1 şi P-2 inferiori lipsesc uneori, iar în alte cazuri se semnalează, doar la dentiţia permanentă, existenţa a 5 premolari inferiori.

20

Molarii superiori sunt bine dezvoltaţi şi iau contact cu omologii inferiori; M-3 inferior este rudimentar şi lipsit de importanţă.

Tabel 2 – Modificări ale dentiţiei în funcţie de vârsta câinelui Vârsta câinelui Felul modificărilor

21-28 zile Apar dinţii caduci 2½ luni Dentiţia de lapte este completă

2½ -4 luni Nivelarea incisivilor de lapte

3½ luni Începe schimbarea cleştilor şi mijlocaşilor de lapte cu cei permanenţi

5 luni Se schimbă lăturaşii şi caninii

6-7 luni Gura este încheiată în întregime Dentiţia de lapte este înlocuită

1½ an Cleştii inferiori nivelaţi a dispărut floarea de crin

2½ ani Continuă uzura incisivilor Sunt nivelaşi mijlocaşii inferiori

3½ ani Se nivelează cleştii inferiori Sunt deja nivelaţi cleştii inferiori, superiori şi mijlocaşii inferiori

4½ ani Sunt nivelaţi toţi incisivii inferiori şi superiori Se nivelează mijlocaşii superiori

5½ ani Se nivelează lăturaşii inferiori

6 ani Sunt uzaţi toţi incisivii Dinţii au culoarea galbenă şi încep să se distanţeze

7 ani Cleştii inferiori au tabla dentară ovală 8-9 ani Tabla dentară devine ovală şi pe mijlocaşii inferiori

9-10 ani Tabla dentară devine ovală şi pe cleştii superiori

10 ani Caninii nivelaţi Cleştii inferiori şi superiori, precum şi mijlocaşii sunt sub formă rudimentară

10-12 ani Cad cleştii Se opacizează cristalinul

12-15 ani Cad mijlocaşii şi lăturaşii 15-20 ani Cad caninii

Dinţii caduci apar la căţei la vârsta de 21-28 zile, diferenţiat în funcţie de precocitate. La vârsta de 2 luni şi jumătate, dinţii de lapte sunt intacţi. între 2 luni şi jumătate şi 4 luni are loc nivelarea incisivilor de lapte. La vârsta de 3 luni şi jumătate începe schimbarea incisivilor caduci cu cei permanenţi, începând cu cleştii şi mijlocaşii. La vârsta de 5 luni se schimbă lăturaşii şi caninii caduci cu omonimii permanenţi, astfel că la 6-7 luni gura este încheiată. La vârsta de 1 an şi jumătate, cleştii inferiori sunt nivelaţi, adică floarea de crin a dispărut. Procesul de uzură al incisivilor continuă, astfel încât la vârsta de 2 ani şi jumătate sunt nivelaţi mijlocaşii inferiori. La vârsta de 3 112 se nivelează cleştii superiori astfel încât acum sunt nivelaţi cleştii inferiori, mijlocaşii inferiori şi cleştii superiori.

21

La vârsta de 4 1/2 ani se nivelează mijlocaşii superiori; acum cu excepţia lăturaşilor, sunt nivelaţi toţi incisivii inferiori şi superiori dar care se mai găsesc încă în contact. La vârsta de 5 ani şi jumătate se nivelează lăturaşii inferiori iar la vârsta de 6 ani se nivelează şi lăturaşii superiori. Deci, la vârsta de 6 ani sunt uzaţi toţi incisivii, care acum au culoarea galbenă şi se distanţează. După vârsta de 6 ani determinarea vârstei câinelui se face ţinând seama de forma suprafeţei de uzură a incisivilor. Astfel, la 7 ani cleştii inferiori au tabla dentară de formă ovală. La vârsta de 8-9 ani, forma tablei dentare devine ovală şi pe mijlocaşii inferiori. La vârsta de 9-10 ani, tabla dentară devine ovală şi pe cleştii superiori. De asemenea, la vârsta de 10 ani, uzura cleştilor superiori, a cleştilor inferiori şi a mijlocaşilor inferiori poate fi atât de avansată încât incisivii se prezintă sub formă de rudimente; tot la 10 ani caninii sunt nivelaţi. După 10 ani, determinarea vârstei este mai dificilă şi mai aproximativă. Între 10-12 ani cad cleştii, între 12-15 ani cad mijlocaşii şi lăturaşii iar între 15-20 ani cad şi caninii. La determinarea vârstei câinilor bătrâni trebuie să se ţină seama şi de unele indicii suplimentare. Astfel, la vârsta de 10-11 ani cristalinul se opacifiază, în mod frecvent, concomitent cu deschiderea anormală a pupilei. O dată cu înaintarea în vârstă apar perii albi, mai întâi pe cap şi apoi pe restul corpului. Pe măsura îmbătrânirii pielea îşi pierde elasticitatea, se modifică forma capului; datorită scăderii tonusului muscular apar cute la nivelul feţei şi gâtului, iar buzele îşi pierd configuraţia normală. Părul devine mat, privirea este tristă; animalul îşi petrece o mare parte din timp în decubit, reactivitatea şi disponibilitatea de participare la ce se petrece în jurul său sunt mult diminuate. Intrebări: Cum se face contenţia câinilor? Care sunt regiunile trunchiului? Câţi dinţi permanenţi au canidele? Tema: Descrieţi particularităţile de exterior la rasele de câini de vânătoare. Referat: Desenaţi exteriorul la câine, figurând principalele defecte întâlnite la această specie.

22

Capitolul II

RASELE DE CÂINI În lume există peste 400 de rase de câini dar trecute în standardele europene sunt în jur de 330. După Federaţia Canină Internaţională aceste rase se împart în 10 grupe. Grupa I - Câini ciobăneşti şi de cireadă (fără ciobăneşti elveţieni) Grupa II - Câini de tip Pinscher şi Schnauzer-Molossoizi-Câini de munte, Ciobăneşti elveţieni şi alte rase Grupa III - Terrieri Grupa IV - Teckeli Grupa V - Câini de tip Spitz şi de tip primitiv Grupa VI - Copoi, limieri şi rase înrudite Grupa VII - Câini de aret Grupa VIII - Câini aportori - Scotocitori - Câini de apă Grupa IX - Câini de agrement şi de companie Grupa X - Ogari Grupa I - Câini ciobăneşti şi de cireadă (fără ciobăneşti elveţieni)

Este grupa cea mai însemnată cuprinzând rasele de câini care timp de milenii au fost sprijinul oamenilor. Primii câini ciobăneşti au fost de talie mare, masivi, puternici şi curajoşi. Cei dintâi câini de turmă au apărut în serviciul ciobanilor nomazi din Asia. Navigatorii fenicieni i-au adus în Europa, unde s-au încrucişat cu rasele locale determinând obţinerea celor mai vestite rase din această grupă.

Rasa Ciobănesc German Formare şi răspândire. Ciobănescul German este cea mai apreciată şi răspândită rasă de câini din lume, datorită calităţilor sale şi a posibilităţilor polivalente de utilizare. Are o vechime de peste 600 de ani, dar fenotipul actual a fost fixat în 1980 de către căpitanul de cavalerie Max von Stepanitz, în urma unei selecţii perseverente.

23

Aspectul general este un câine impunător, cu forme armonioase şi suple. Are un miros excepţional, un simţ înnăscut al datoriei şi o deosebită inteligenţă. Capul este uscăţiv, nu prea larg între urechi şi ascuţit spre vârful nasului. Botul este robust, larg şi uscat. Ochii de mărime mijlocie, sunt uşor oblici şi migdalaţi, cu o expresie vioaie şi inteligentă. Urechile sunt prinse sus, au o mărime mijlocie, late la bază şi terminate într-un unghi ascuţit. Portul lor este drept, cu pavilioanele orientate înainte. Gâtul este puternic şi musculos, cu pielea întinsă, fără salbă. Corpul este armonios, cu spatele drept şi puternic. Pieptul este adânc şi nu prea larg, continuat cu un abdomen uşor ridicat. Membrele sunt puternice, cu aplomburi şi unghiuri articulate corecte. Coada este purtată în jos şi uşor arcuită, fiind acoperită cu un păr stufos. Părul. După felul părului se deosebesc trei varietăţi: cu păr neted ( cele mai numeroase exemplare), cu păr neted şi lung şi cu păr lung şi uşor zburlit. Culoarea părului poate fi neagră, gri uniform sau o alternanţă de zone uniforme brune, maronii, roşcate sau galbene. Mai rar, se întâlneşte culoarea lupie. Dimensiuni. Talia este de 60 – 65 cm la masculi, la femele de 55 - 60, iar greutatea este în jur de 32 kg. Utilitate. Ciobănescul German este utilizat cu foarte mult succes în poliţie, drept câine poliţist (în special antidrog), în armată pentru paza de graniţă sau câine de legătură, paznic al turmelor de animale sau al locuinţelor, însoţitor pentru orbi sau handicapaţi, pentru acţiuni de salvamont sau la salvarea oamenilor îngropaţi sub dărâmături, la depistarea scurgerilor de gaze, etc.

24

Rasa Ciobănesc Scoţian - Collie Formare şi răspândire. Este una dintre cele mai veche rase, unii autori considerându-l descendentul direct al câinilor preistorici. Alţi specialişti susţin că formarea lui este de dată mai recentă, în urma încrucişărilor dintre rasele Bobtail, Setter Gordon şi Barzoi. Cu toate acestea , este considerat cel mai frumos exemplar al speciei canine. Se pare că numele provine de la o rasă de oi cu picioarele şi botul negre (Colleys). Aspectul general este deosebit de elegant, fiind o rasă caracterizată prin blândeţe şi un deosebit simţ al datoriei. Capul are craniul plat, îngustându-se spre ochi. Stopul este foarte puţin marcat, botul continuându-se în linie dreaptă spre nas. Ochii, mijlocii ca mărime sunt oblici şi de culoare brun închisă. Urechile sun mici, purtate îndoite spre faţă în repaus şi, semi îndoite în stare de atenţie. Corpul este lung, caracterizat printr-un piept adânc şi larg la nivelul umerilor. Crupa, foarte musculoasă, este puţin arcuită când animalul este în repaus. Membrele sunt drepte, musculoase şi cu o osatură solidă. Coada este uşor curbată, dar fără a depăşi linia spatelui atunci când este agitat. Părul este des şi aspru , având la bază un puf bogat care ascunde pielea. Coama şi gulerul sunt deosebit de abundente. Urechile sunt acoperite cu un păr mătăsos. În cadrul rasei sunt două varietăţi: cu păr lung (Rough Collie) şi cu păr scurt (Smooth Collie). Culoarea şi petele nu au o deosebită importanţă, dar se cere ca ele să aibă o distribuţie uniformă. Dimensiuni. La femelă talia este de 51 – 56 cm cu o greutate de 18-25 kg, iar la masculi talia este cuprinsă între 56 –61 cm şi greutatea de 20-29 kg.

25

Utilitate. În ţara de origine este utilizat pentru paza turmelor de oi, dar în celelalte ţări este folosit ca un câine (perfect) de însoţire.

Rasa Ciobănescul Românesc Carpatin

Formare şi răspândire: Este o rasă autohtonă, pentru care Asociaţia Chinologică din România a făcut numeroase demersuri ca să fie recunoscută de Federaţia Chinologică Internaţională (FCI), în ultimele decenii. Aspectul general. Este un câine masiv, de talie mare care lasă o impresie de vigurozitate şi forţă. Este calm şi echilibrat dar, devine foarte agresiv la nevoie. Capul este masiv, cu fruntea lată şi foarte puţin bombată. Stopul este lin, continuat cu un bot scurt şi puternic. Ochii sunt mici, migdalaţi, de culoare brun castanie, aşezaţi oblic. Urechile mijlocii ca mărime, au forma literei V, cu vârfurile rotunjite şi purtate culcate pe obraji. Corpul este viguros şi îndesat, cu spatele scurt dar lat. Toracele este adânc şi larg, iar abdomenul uşor ascendent. Membrele foarte puternice şi musculoase, au aplomburi corecte. Coada ajunge până la jaret, fiind purtată atârnând în repaus iar în acţiune este ridicată până la nivelul spatelui sau chiar mai sus. Părul este abundent pe tot corpul, cu excepţia capului şi feţelor anterioare ale membrelor, unde este scurt şi neted. Puful este moale şi abundent. Culoarea mai frecvent întâlnită este cea a lupului, cu diferite nuanţe. Dimensiuni. Talia la mascul este de minim 65 cm iar la femelă este de 62 cm.

26

Utilitate. În decursul timpului, utilizarea Ciobănescul Carpatin a rămas aceeaşi, fiind folosit de secole de către ciobanii români pentru paza turmelor de oi şi apărarea lor personală împotriva răpitoarelor mari sau ale rău făcătorilor.

GRUPA A II - A Această grupă cuprinde un număr de 46 de rase şi 3 secţiuni, având utilizări diferite. - Câini de tip Pinscher şi Schnauzer - Câini de tip molosoid - Câini eleveţieni de munte şi de cireadă.

Rasa Saint Bernard

Formare şi răspândire. Este un câine de munte, de talie mare, cunoscut încă din secolul XIV cu origine asiatică. Adus în Europa a început să fie folosit la acţiunile de salvamont de către călugării mănăstirii Saint-Bernard (sec XVIII), până în secolul XIX, când o epidemie a dus la decimarea aproape totală a acestei rase. Foarte puţine exemplare care au scăpat s-au încrucişat cu rasa Terra Nova, obţinându-se varietatea cu păr lung pentru care s-a şi fixat standardul acestei rase. Aspectul general este acela al unui câine masiv şi viguros. Capul este puternic şi impozant, cu riduri foarte accentuate. Botul este scurt şi lat; buzele sunt dezvoltate. Ochii, de mărime mijlocie au o culoare închisă, fiind adânciţi în orbite. Urechile au o formă rotunjită şi alungită, fiind purtate lipite de obraji.

27

Corpul este masiv, cu spate drept şi foarte lat. Pieptul este bine rotunjit dar nu prea adânc. Abdomenul se îngustează uşor spre spate. Regiunea lombară este largă şi foarte puternică. Membrele sunt solide şi robuste. Coada este lată la bază şi puternică, purtată atârnând, cu vârful uşor arcuit. Părul , des, gros şi compact, este mai lung pe pulpe şi stufos pe coadă. Culoarea în general, este albă cu pete roşii, galbene sau brune dar întotdeauna, pieptul, labele, vârful cozii, gulerul şi ceafa trebuie sunt albe. Dimensiuni şi greutate. Talia este de minim 70 cm la masculi şi 65 cm la femele, iar greutatea este cuprinsă între 55-8 kg. Utilitate. Saint Bernard este dresat special pentru salvarea turiştilor aflaţi în munţii înzăpeziţi, unde îi localizează şi le semnalizează apoi prezenţa, sau îi conduce spre aşezările umane. Pentru această acţiune ei au ataşat la gât un butoiaş cu rom şi o trusă medicală. Comportament. Saint Bernardul are o alură nobilă, cu o expresie severă, dar puţin tristă, în schimb, are un caracter vesel şi jucăuş, fiind afectuos cu stăpânii şi prietenos cu copiii.

Rasa Boxer

Formare şi răspândire. Boxerul este un câine de pază, de creaţie germană, care descinde din moloşii antichităţii şi marii dogi ai Europei centrale. Aspectul general este acela de forţă, dând impresia unui câine greoi deşi se caracterizează prin armonie, supleţe şi eleganţă. Capul imprimă fizionomia caracteristică rasei şi trebuie să fie bine proporţionat în raport cu talia câinelui. Fruntea este puternic cutată şi terminată cu un stop foarte pronunţat. Masca neagră se delimitează la nivelul botului şi trebuie să contrasteze cu coloritul capului. Trufa de culoare neagră este uşor retrasă faţă de buza superioară, dând botului aspectul caracteristic. Maxilarul superior este uşor curbat, dar nu este împins înainte ca la Bulldog. Suprafaţa frontală a nasului este lată şi trebuie să formeze un unghi obtuz cu direcţia botului. Ochii de culoare închisă sunt conturaţi cu negru. Urechile sunt prinse sus şi au o mărime mijlocie. Ele pot fi tăiate ascuţit, modă la care s-a renunţat în majoritatea ţărilor. Corpul se înscrie perfect într-un pătrat, având spatele scurt, drept, lat şi musculos. Pieptul este adânc şi puternic. Membrele anterioare sunt paralele şi au o osatură solidă. Cele posterioare au o musculatură evidentă şi puternică.

28

Coada, obligatoriu amputată este purtată sus. Părul este scurt şi strălucitor. Culoarea poate fi galbenă, arămie sau tigrată şi prezintă unele semne albe discrete armonios repartizate. Dimensiuni şi greutate. Masculii au o talie de 57-63 cm şi o greutate de 30 kg, iar femelele au talia de 53-59 kg şi greutatea de 25-26 kg. Utilitate. Boxerul este fidel şi prietenos cu membrii familiei care l-au adoptat, dar irascibil cu străinii. Se dresează foarte uşor şi este folosit pentru pază, în scop utilitar sau pentru companie.

Rasa Doberman

Formare şi răspândire. Tipul actual al rasei a fost definitivat la începutul secolului trecut. Se presupune că provine din crescătoriile lui Frederic Louis Doberman, originar din Turingia, care a încrucişat acum 120-130 de ani, câinii din rasele Dog German albastru şi Rottweiler cu câinii locali ai măcelarilor. Aspect. Are un corp musculos, elegant şi viguros. Capul este alungit, cu craniul uşor plat, fără obraji proeminenţi, liniile craniului şi a botului sunt paralele şi are stopul puţin marcat.

29

Ochii de mărime mijlocie au o culoare închisă şi privirea pătrunzătoare. Urechile sunt prinse sus, purtate drept înainte în unghi ascuţit în armonie cu capul. Gâtul este lung şi uscat, uşor arcuit. Trunchiul este scurt şi puternic cu linia superioară dreaptă şi se încadrează aproximativ într-un pătrat. Greabănul este proeminent şi ocupă 1/3 din linia spatelui, crupa este uşor rotunjită în repaos şi dreaptă, în continuarea liniei spatelui, atunci când câinele este încordat. Toracele este foarte bine dezvoltat. Membrele sunt înalte cu un schelet foarte puternic, cu jareţii fermi, perpendiculari pe sol, iar laba piciorului este foarte strânsă. Coada este obligatoriu tăiată şi purtată în sus. Părul este scurt şi neted. Culoare. Această rasă se prezintă în două varietăţi de culoare, negru cu pete de foc şi maro cu pete de foc, culoarea neagră fiind dominantă. Poate exista şi culoarea albastră, însă aceasta a fost eliminată oficial datorită caracterelor recesive şi problemelor de piele pe care le transmite. Dimensiuni. Masculii au o talie de 68-70 cm, iar femelele de 63-67 cm .Greutatea medie este de 20-26 kg. Utilitate. Dobermanul este neîncrezător în străini , este uşor de educat şi dresat, pretându-se bine pentru rolul câinelui de pază, companie, de apărare şi utilitar. Are nevoie de multă mişcare şi de aceea se adaptează greu în apartament. Este întrebuinţat în munca de poliţie şi în armată. Comportament. De multe ori, dobermanul, dintre toate rasele de caini, a fost asemuit cu calul pur-sange arab datorită nobleţii caracterului său şi a minunatei sale conformaţii. Este rapid, inteligent, fidel, cu o agresivitate naturală şi miros excelent. El este foarte greu de crescut în canise mari. Acest câine are un nerv deosebit, o iuţeală extraordinară atunci când ia o decizie, indiferent dacă în acel moment se joacă sau trebuie să atace un presupus sau real infractor.

Rasa Schnauzer Uriaş

Formare şi răspândire. Schnauzerul Uriaş este rezultatul încrucişării dintre Schnauzerul Mijlociu, Dogul German şi Bouvierul de Flandra. Deşi nu este cunoscut de mult timp, se presupune ca are ca stramoş câinele Biber din Evul Mediu şi cânii ciobăneşti vechi, indigeni din Wurttemberg şi Tirol. Aspect general. Bărbos şi mustăcios, Schnauzerul Uriaş este un câine de talie mare, rustic, cu înfăţişare extrem de impunătoare care cere respect.

30

Capul este puternic şi alungit, fruntea plată, stopul bine marcat, botul de forma unui con retezat şi trufa neagră. Ochii de formă ovală sunt închişi la culoare. Urechile prinse sus şi purtate drept, până în 2002 erau tăiate ascuţit. Corp viguros, robust, de formă pătratică, musculos, acoperit cu păr scurt, aspru şi des. spatele este scurt. Membrele anterioare sunt drepte şi bine dezvoltate, trenul posterior solid, musculos. Coada prinsă sus până în 2002 era tăiată scurt şi purtată drept. Părul este aspru, drept şi sârmos. Aspectul caracteristic al rasei este dat de barba stufoasă care încadrează botul şi sprâncenele dese ce umbresc puţin ochii. Datorită acestei bărbi, rasa a luat numele de "Schnauzer".

Culoarea este neagră, sare şi piper sau gri-fer până la gri-argintiu. Petele albe sau de alte culori nu sunt admise. Dimensiuni. Înălţimea la mascul este de 60 - 70 cm, la femelă de 60 - 70 cm. Greutatea la mascul este de 30 - 35 kg iar la femelă de 26 - 35 kg. Utilitate. Schnauzerul Uriaş este un excelent paznic al marilor gospodarii, bun prieten al cailor, deci şi un bun paznic al grajdurilor. Este folosit de poliţie, şi ca agent de legătură în armată, deoarece îndeplineşte cu plăcere orice sarcină. Comportament. Este un câine cu rezistenţă fără limită şi curaj uimitor; puţin comod şi extrem de agresiv, inteligent, calm, foarte devotat şi perseverent. Se poate dresa uşor, fiind afectuos şi vesel în sânul familiei dar neîncrezător cu străinii.

Rasa Dog Argentinian Formare şi răspândire. Este o rasă care au fost creată în ultimul secol de dr. Antonio Nores Martinez, în Cordoba la Coloniale, în centrul Argentinei cu scopul de a obţine un câine perfect adaptat pentru vânătoarea de mistreţi şi pume. La formarea Dogului Argentinian au contribuit 10 rase : Bulldog, Bull Terrier, Câine de

31

Pirinei, Mastiff de Pirinei, Dog German, Mastiff, Boxer, Pointer, Irish Wolfhound, Dog de Bordeaux. Recunoaşterea de către FCI s-a produs în anul 1973. Aspect general. Dogul Argentinian este un câine mare, puternic, capabil să răstoarne un mistreţ, dar şi deosebit de agil, astfel încât poate evita rapidele lovituri de colţi sau de gheare. Este proporţionat, cu corpul puternic, cu pieptul adânc dar nu prea lat, cu spatele drept şi membrele lungi cu osatura solidă. Capul este rotund ca o bila iar colţii sunt scurţi. Ochii întunecaţi au o privire vioaie. Urechile sunt lăsate şi adesea se cupează. Coada lungă este purtată în jos. Părul este scurt pentru a suporta căldura tropicală şi formează o blană frumoasă.

Culoarea părului este alb curat pentru ca animalul să fie vizibil noaptea. Dimensiuni şi greutate. Înălţimea la mascul este de 63 - 68 cm, la femelă de 60 - 65 cm. Greutatea la mascul este de 45 - 55 kg iar la femelă de 41 - 48 kg Utilitate. Dogul Argentinian este un excelent câine de vânătoare care nu cunoaşte frica şi ignoră durerea, dar nu rezistă bine la frig. Ţine bine urma vânatului, poate fi folosit şi la vânatul mic şi ca retriver, neezitând să aporteze vânatul căzut în apă. Rezistent la boli, calm şi uşor de manevrat, lătrând puţin şi nefiind sensibil la zgomot este utilizat în multe misiuni de către armata argentiniană. Are o capacitate de adaptare foarte mare şi poate fi folosit cu succes drept câine salvator sau chiar ghid pentru nevăzători, fiind şi un bun câine de serviciu şi un bun însoţitor. Comportament. Este un câine cu un temperament foarte puternic dar foarte sensibil în relaţia cu stăpânul, asprimea tonului vocii este suficienta pentru a-i corecta greşelile. Învaţă repede şi poate fi foarte uşor dresat, dar se plictiseşte foarte repede. Este foarte loial şi foarte ataşat de familia lui, fiindu-i aproape imposibil să se adapteze dacă i se schimbă stăpânul. Nu este un câine de padoc sau un câine „de lanţ“. Este un companion excelent, care, în general, este prietenos

32

cu toţi oamenii, atâta vreme cât străinii nu-i ameninţă stăpânul. Manifestă o mare răbdare faţă de copii, suportând cu stoicism din partea lor orice fel de abuzuri. Este agresiv faţă de alţi câini.

Rasa Shar-pei

Formare şi răspândire. Originea rasei Shar-pei este incertă. Este posibil ca strămoşul acestei rase, să fie cunoscutul Chow-Chow, chiar dacă singurul element comun pentru cele două rase este culoarea violet a limbii. Aspect general. Shar-peiul este un câine compact, de talie medie. Cutele de pe cap şi de pe greabăn, urechile mici şi botul de hipopotam, ii conferă un aspect unic. La câinii adulţi cutele de pe corp trebuie să fie prezente doar la nivelul greabănului şi la baza cozii. Capul prezintă cute pe frunte şi pe obraji, cute care se prelungesc spre gât formând o salbă. Stopul este moderat. Trufa este largă, cu nările bine deschise. Botul reprezintă un caracter distinctiv al rasei, este la fel de larg pe toată lungimea sa, fără nici cea mai mică tendinţa de îngustare sau de lăţire spre vârf. Buzele sunt groase dar nu într-atât încât să jeneze muşcătura. Singura muşcătură acceptată este cea în foarfece. Limba este integral violet. Ochii sunt migdalaţi, închişi la culoare. Funcţia globului ocular nu trebuie să fie jenată sub nici o formă de cute sau de gene. Urechile sunt foarte mici, au formă triunghiulară cu vârful orientat spre ochi. Sunt prinse sus, deasupra liniei ochilor. Gâtul este foarte bine prins de spate. Corpul are linia superioară uşor înclinată în partea posterioară a greabănului şi apoi urcă lent spre partea lombară. Linia inferioară urcă uşor sub partea lombară. Toracele este larg şi adânc. Crupa este destul de aplatizată. Coada este prinsă foarte sus, ceea ce reprezintă un element distinctiv al rasei. Este arcuită spre spate sau rulată strâns formând un inel simplu sau dublu.

33

Membrele anterioare sunt drepte, de lungime medie, au osatură puternică. Membrele posterioare sunt musculoase, puternice, perpendiculare pe sol şi paralele între ele, dacă sunt privite din spate. Părul reprezintă un element distinctiv pentru rasă fiind de doua tipuri şi anume: păr scurt 1 cm, aspru, ţepos şi păr lung pana la 2,5 cm, mai puţin aspru, uşor mătăsos. Culoare. La Shar-pei sunt prezente toate culorile: uni - crem, roşcat, maro, negru, albastru - mai puţin culoarea albă. Coada şi partea anterioară a coapselor au o nuanţă mai deschisă. Petele nu sunt acceptate. Dimensiuni. Înălţimea la mascul este de 44 - 51 cm iar la femelă de 44 - 51 cm. Greutatea la mascul este de 22 - 30 kg şi la femelă de 22 - 30 kg. Utilitate. Shar-peiul poate fi crescut atât în curte, cât şi în apartament Este un excelent câine de pază, dar şi un companion extraordinar. Mulţi ani a fost utilizat atât pentru pază şi vânătoare cât şi pentru agrement. Din păcate, ulterior, a fost folosit ca şi caine de luptă (pielea cutată şi părul ţepos reprezentau însuşiri ce puneau în dificultate adversarul) Comportament. Shar-peiul este un câine extrem de devotat stăpânului său. Este inteligent, jucăuş, activ, dominant şi curajos. Dacă este obişnuit de mic să convieţuiască cu alţi câini, cu pisici sau cu copii, nu apar probleme şi chiar se va antrena în jocuri cu aceştia. Shar-peii sunt încăpăţânaţi, şi de aceea trebuie supuşi unor exerciţii de obedienţă pentru ca stăpânul să se poată impune în faţa lui. Puii trebuie socializaţi de mici pentru a nu apărea probleme, la întâlnirea cu alţi câini. Este foarte sensibil la căldură mare, datorită conformaţiei craniului, dar nici temperaturile foarte scăzute nu le suportă bine.

Rasa Rottweiler

Formare şi răspândire. Rottweilerul a rezultat in urma încrucişărilor dintre cânele adus în Europa de legiunile romane, care îl foloseau la paza trupelor şi la conducerea vitelor cu Ciobaneştii Germani, Este cunoscut sub numele de Rottweiler, după numele oraşului care era centru principal al negustorilor de vite şi cereale. Într-un timp, aproape a dispărut, însă în prezent este foarte răspândit în multe ţări (America, unde este foarte iubit, în Canada, Australia, Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Italia, Germania). Ţara în care este înregistrat ca rasă, este Germania Aspect general. Rottweilerul este un câine robust, calm, sigur de sine, foarte puternic, de talie mijlocie spre mare, cu aspect impozant şi plin de nobleţe.

34

Capul este de lungime mijlocie, craniul lat între urechi, botul drept şi lat îngustându-se moderat spre vârf, trufa neagră, lată, bine dezvoltată şi cu nări largi. Ochii sunt migdalaţi de culoare brună-închis. Urechile sunt mici, triunghiulare, cu inserţie înaltă, bine depărtate şi culcate înainte, pe frunte. Gâtul este masiv, de lungime medie, musculos, fără salbă sau falduri. Corpul musculos, uşor alungit, compact şi viguros, evocă forţă, supleţe şi rezistenţă. Toracele este larg şi adânc, pieptul dezvoltat iar spatele este drept, compact şi masiv.

Părul protector este semi lung, drept, aspru, des, neted, bine aderent, ceva mai lung pe membre. Culoarea este neagră cu pete brun-roşcate, bine conturate. Dimensiuni. Înălţimea la mascul este de 60 - 69 cm, la femelă de 55 - 69 cm. Greutatea la mascul este de 45 - 50 kg iar la femelă de 41 - 47 kg. Utilitate. Rottweilerul este folosit ca un excelent câine de pază, de ocrotire, de serviciu şi ca însoţitor. Era utilizat de negustori şi măcelari, care îi luau cu ei să-i apere când se duceau la târguri să cumpere vite, de unde capătă şi numele de Câine de măcelar. Comportament. Este inteligent, curajos şi foarte devotat stăpânului, răutăcios şi periculos cu străinii, cu o comportare sigură de el, vigilent, atent şi dârz. NU trebuie antrenat pentru pază şi atac! NU trebuie să fie procurat un asemenea câine decât dacă stăpânul nu are timpul, condiţiile materiale, capacitatea psihică şi cunoştinţele necesare pentru a-l creşte, întreţine şi educa în mod corect.

Rasa Bulldog

Formare şi răspândire. Bulldogul descinde din Molosul din Epir, strămoş comun al Dogilor şi este o rasă foarte cunoscută şi iubită în Anglia. Istoria ei se confundă cu aceea a vechii Anglii, de aici şi succesul deosebit al Bulldogului în această ţară.

35

Prima menţiune despre Bulldog datează din anul 1209, în descrierea unei lupte între câinii măcelarilor şi un taur. Asemenea spectacole erau răspândite în toată Anglia, iar organizatorii se întreceau să ofere lupte cât mai sângeroase, folosind Bulldogi şi diverse alte animale: tauri, urşi, urangutani, etc. În acelaşi timp, creşterea Bulldogului este dirijată în special, spre obţinerea unor calităţi care să-i ofere supremaţia în luptele din arene. Astfel, se obţin exemplare al căror curaj şi tenacitate erau remarcabile. În anul 1835, un decret al Parlamentului englez a pus capăt acestor lupte pline de cruzime şi acest câine cade în dizgraţie. Ca urmare a unor expoziţii canine prezentate apoi. în Anglia, interesul pentru Bulldog creşte din nou, şi astăzi este unul dintre câinii britanici favoriţi şi scumpi. Ţara în care s-a înregistrat este Anglia Aspect general. Bulldogul este un câine masiv, greu, musculos şi viguros, susţinut de picioare scurte şi puternice. Capul frapează prin masivitatea lui în contrast cu restul corpului. Are un craniu foarte scurt, frunte plată, plină de riduri, sprâncene proeminente şi trufa mare şi turtită. Botul este scurt, lat şi comprimat. Maxilarele sunt masive, pătrate, cu colţii din faţă puternici, care îi permit să apuce bine prada, maxilarul inferior mult ieşit în afară, faţă de cel superior. Stopul este pronunţat, larg, adânc între ochi şi se întinde până la creştet. Ochii sunt adânciţi în obraji, depărtaţi unul de altul, rotunzi, de mărime mijlocie. Urechile sunt depărtate între ele, cu inserţie înaltă, mici şi fine. Gâtul este scurt, gros, adânc, cu conturul superior mult arcuit. Membrele anterioare sunt scurte, drepte, groase şi musculoase; cele posterioare, viguroase, musculoase sunt mai lungi decât cele din faţă.

Corpul este scurt şi îndesat cu spatele scurt, musculos, lat la umeri, îngustându-se spre flancuri, uşor arcuit. Coada este ca un "S", ca un cârlig sau dreaptă, scurtă, cu inserţie joasă, groasă la bază, subţiindu-se spre vârf. Părul este scurt, fin şi tare, neted şi lucios, bine strâns pe corp.

36

Culoarea părului poate fi: unicoloră ( alb, roşcat, gălbui); albă cu pete sau vărgată. Dimensiuni şi greutate. Înălţimea la mascul este de 30 - 40 cm, la femelă de 30 - 40 cm. Greutatea la mascul este de 24 - 30 kg iar la femelă de 22 - 30 kg Utilitate. Bulldogul este excelent câine de pază, ocrotire şi însoţire. Comportament. Înfăţişarea lui degajă o puternică impresie de forţă şi vioiciune, este curajos, credincios, blajin, ascultător, inteligent şi vigilent.

GRUPA A III – A

Această grupă cuprinde Terrierii ce sunt răspândiţi pe întreg globul. Sunt câini de talie mijlocie sau mică, robuşti, musculoşi, de o deosebită mobilitate, curajoşi, dinamici, rezistenţi şi perseverenţi. Terrierrul a fost specializat să vâneze în vizuini.

Rasa Fox Terrier cu păr sârmos

Formare şi răspândire. Ca şi Fox Terrierul cu păr neted, este o veche rasă englezească cu acelaşi strămoş -Griffonul Terrier Agassin. Se presupune că şi-a format părul sârmos în urma încrucişărilor Fox Terrierului cu păr neted cu câinele Black and Tan Terrier şi cu alţi terrieri cu păr aspru. Fox Terrierul cu păr sârmos era fo1osit, încă din secolul al XIV-lea, la vânătorile de vulpi. Ulterior, s-a dezvoltat şi răspândit mai ales în S.U.A. şi Franţa dar şi în alte ţări Aspect general. Prezintă aceleaşi caractere morfologice ca şi Fox Terrierul cu păr neted, deosebindu-se de acesta numai prin natura părului, care este tare şi sârmos, foarte aspru, dur şi atât de des că pielea nu este vizibilă. Uneori părul este buclat sau uşor ondulat, însă niciodată încreţit.

37

Mustăţile şi o mică barbă de păr ţepos, ca şi calitatea părului, acea "sârmă aspră", cât se poate de aspră şi de bogată (care se întreţine prin trimaj), proporţionalitatea, armonia şi frumuseţea de construcţie, privirea, ţinuta urechilor şi a cozii, sunt caracteristici ale acestui senior al raselor canine. Mişcarea câinelui în acţiune trădează în mod decisiv constituţia lui. În timpul mersului, picioarele Fox Terrierului trebuie să se lanseze ferm înainte, membrele anterioare să se mişte în poziţie verticală şi paralel cu laturile, întocmai ca un pendul. Forţa de propulsie este dată, în special de membrele posterioare. Culoarea de bază şi dominantă este cea albă, roba este albă cu pete negre sau albă cu pete negre şi maron. Dimensiuni. Înălţimea la mascul este de 38 - 40 cm la femelă de 36 – 40 cm iar greutatea corporala la mascul este de 8 - 9 kg şi la femelă de 7 - 9 kg. Utilitate. Ca şi Fox Terrierul cu păr neted, este unul din cei mai buni câini pentru lucru la vizuină. Urmăreşte cu tenacitate vulpile şi bursucii, luptându-se cu furie şi scoţându-i afară din ascunzătoare. Urmăreşte şi distruge orice rozător, atacă mistreţii şi urşii cu un curaj extraordinar, fiind folosit cu succes la vânătorile de animale mari. Prin vioiciunea şi zburdălnicia sa, prin inteligenţă, tenacitatea şi curajul de care dă dovadă, este folosit, de asemenea, ca un excelent însoţitor sau paznic al locuinţei. Comportament. Fox Terrierul are un caracter vesel, jucăuş, extrem de vioi, neastâmpărat, mereu în mişcare, gata să răspundă la cea mai mică provocare. Inteligent şi vigilent, foarte curajos, tenace şi rezistent, ştie să se acomodeze în orice situaţie şi să îndeplinească întocmai toate dorinţele stăpânului, căruia îi este foarte devotat. Iubeşte copiii şi este uşor de dresat.

Grupa a IV a

Această grupă cuprinde toate tipurile de tekeli, cele trei mărimi: Standard, pitic şi depurar şi cele trei varietăţi de păr: scurt, lung şi aspru.

Rasa Teckeli

O grupă foarte numeroasă, ce reuneşte o mare varietate de rase, de forme şi mărimi diferite, caracterizate prin însuşiri comune cum ar fi: curajul, agresivitatea faţă de prădători, tenacitatea cu care hărţuiesc atât în teren deschis cât şi în vizuini; Majoritatea sunt câini de talie mică sau mijlocie, de multe ori au înălţimea sub cea a adversarului dar se angajează în luptă cu acesta.

38

Căţeii teckel au de obicei culoarea maroniu-deschis, iar pe piept au o pata alba.

Părul ce alcătuieşte blana este scurt. Capul este foarte mic în comparaţie cu restul corpului. Ochii negri exprimă sinceritatea ce îi caracterizează pe teckeli.

Ochii lor nu arată niciodata ura sau duşmănie. Boticul este alungit. Cei mai dezvoltati dinţi, la orice câine sunt caninii.

Membrele se termină cu ghiare ce nu trebuie lăsate să crească prea mult.

Teckelii au înfăţişarea unor şoareci giganţi dar sunt mult mai draguţi şi sociabili.

Teckelii sunt o rasa de câini foarte inteligenţi. Ei sunt gata oricând să înveţe lucruri noi, dar, de fiecare dată când mai învaţă ceva ei trebuie răsplătiţi.

Grupa V

Câini de tip Spitz şi primitivi Cuprinde cele mai vechi rase de câini, cu specializări diferite. Din această grupă sunt rasele nordice, Malamut de Alaska şi Husky.

Rasa Malamut de Alaska- Alaskan Malamute

Formare şi răspândire Aceasta rasă îşi datorează denumirea unui trib american,

Malamuţii, care se statornicise în nord vestul Alaskăi. Malamuţii erau pricepuţi vânători şi pescari şi acest câine avea mare trecere la ei, fiindu-le de real ajutor la tracţiunea săniilor.

Aspect general Malamutul de Alaska este cel mai mare şi cel mai greu dintre

câinii de sanie. Este viguros, bine construit, cu corpul compact şi puternic, acoperit cu o bogată blană de păr des şi aspru, de lungime

39

potrivită, care apară animalul împotriva gerurilor şi intemperiilor. Mersul este mândru şi demn, are capul drept şi ochi vioi. Unii câini din această rasă au în vârful capului ca o caschetă de păr negru, restul capului având o culoare unică, de obicei, cenuşiu-alb; alţii au pe cap un fel de mască din păr de culoare mai închisă. Având menirea să tragă sania cu poveri grele, malamutul trebuie să fie tare, compact, cu scheletul masiv şi membre viguroase, cu tălpi tari, torace adânc şi voluminos, umeri masivi şi mişcare susţinuta şi neobosită, de îndelungată rezistenţă.

Ţara în care este înregistrat: S.U.A. Culoarea părului: gri până la negru; pete albe pe burtă şi

picioare; mască albă Înălţime: mascul 60 - 64 cm; femela 54 - 64 cm Greutate: mascul 35 - 40 kg; femela 30 - 40 kg Temperament: Înfăţişarea lui este mandră, expresia ochilor este blândă,

afectuoasă; masiv dar sprinten, cu o forţă neobişnuită, enormă putere de propulsare şi rezistenţă excepţională, este un câine inteligent, curajos, afectuos, devotat, cu simţ de orientare excelent; este vioi, interesat, curios, perseverent.

Utilitate Este folosit la tracţiunea săniilor, la cursele de alergări cu sania,

la vânătoare de urşi; este şi un bun însoţitor.

Rasa Husky Siberian- Siberian Husky

Formare şi răspândire Este cel mai mic dintre câinii nordici, însă la greutate egală, este

cel mai puternic câine de sanie dintre ei. Originile rasei sunt cam întunecate şi se confundă cu acelea ale popoarelor arctice din nord-estul Siberiei.

Aspect general Este un câine de serviciu, de talie mijlocie, cu construcţie

viguroasă, totuşi graţioasă. Corpul potrivit de compact, puternic, este dotat cu o blană bogată, formată dintr-un puf des, moale, destul de lung şi deasupra un păr foarte des, cu o textură netedă, lucioasă, şi moale, de lungime medie.

Capul, potrivit de mare, are urechi drepte; coada ca o perie cu păr buclat şi stufos este întoarsă pe spate. Are înfăţişare tipică a câinilor nordici, folosiţi la sanie. Mersul, caracteristic, este larg, fără efort dar cu randament excepţional când trage sania.

Ochii, de culoare albastră, maro, neagră sau bicolori, puţin oblici, au o expresie vioaie, prietenoasă şi blândă.

40

Gâtul este frumos arcuit şi destul de scurt, trunchiul compact,

spatele solid şi drept, membrele sunt viguroase şi musculoase, cu osatură compactă, dar nu grea.

Culoarea părului: toate culorile; masca sub formă de caschetă şi ochelari, tipice rasei.

Înălţime: mascul 54 - 60 cm; femela 51 - 60 cm. Greutate: mascul 20 - 27 kg; femela 16 - 27 kg Temperament Caine inteligent, curajos, tenace, activ, rezistent, cu un

excepţional simţ de orientare; foarte devotat. Utilitate Este un excelent câine de sanie, folosit şi la vânătoare de reni şi

urşi.

Grupa a VI-a Copoi, Limieri şi rase înrudite

Prin vocaţie, câinele a fost înainte de orice copoi. Instinctul l-a

împins să caute şi să doboare sălbăticiunile în tufişuri şi păduri.

Rasa Baset Hound

Formare şi răspândire Deşi este înregistrat în standardul american, Basset Hound

descinde direct dintr-o veche rasă franceză - Basset de Artois. Aspect general Câine scund, cu osatura puternică şi grea faţă de talia lui, cu

capul mare, bine proporţionat, craniul bombat, botul adânc şi greu, nasul negru, salbă puternică pe gât, ochii de culoare maron, urechile mari, lungi, prinse adânc, culcate în falduri libere, atârnând uşor îndoite spre interior.

Corpul este masiv, gâtul puternic, curbat, pieptul adânc si plin, cu un stern proeminent. Picioarele sunt scurte, cu osatura puternică, musculoase.

41

Coada prinsă în linie cu spatele este uşor curbată şi purtat vesel. Părul este neted şi destul de des pentru a rezista la intemperii. Culoarea părului: toate culorile copoiului. Tara în care este înregistrat: Marea Britanie Înălţime: mascul 35 - 38 cm; femela 35 - 38 cm Greutate aproximativă: mascul 30 kg; femela 28 kg

Temperament: Câine liniştit, prietenos, inteligent, devotat, iubeşte copii.

Posedă un simţ olfactiv bine dezvoltat, o mare siguranţă la urmărirea vânatului, este tenace şi neobosit în lucrul său, deşi cam domol.

Utilitate Este folosit la vânătoarea de iepuri, căprioare, vulpi, fazani şi

mistreţi. De asemenea, ca un delicios câine de însoţire.

Grupa a VII-a Câini de aret

În cadrul raselor de câini de vânătoare, cânii de aret prin aptitudini şi instruire trebuie să se oprească în momentul când a găsit vânatul.

Rasa Pointer

Formare şi răspândire Asupra originii Pointerului părerile chinologilor nu sunt unitare.

Bazându-se pe unele indicaţii ale naturaliştilor Xenofon şi Pliniu cel Bătrînş pe asemănarea Pointerului de astăzi cu unele sculpturi anterioare erei noastre, unii susţin că ar fi fost cunoscut încă din antichitate; alţii că ar fi fost format mult mai recent prin încrucişări între Bracul Francez şi ogarii englezi.

Aspect general Este cel mai frumos câine pontator cu păr scurt: mândru,

elegant, zvelt, cu musculatura puternică - un adevarat câine nobil. Are

42

corpul bine construit, foarte simetric, cu o înfăţişare ce dă impresia de forţă, rezistenţă şi iuţeală.

Capul este proporţionat faţă de mărimea corpului, pătrat şi uscaţiv; craniul de lăţime potrivită; stopul bine pronunţat; nasul lat, cu nările bine dezvoltate şi deschise; botul de formă dreptunghiulară este în vânt (pointerin) şi teşit.

Ochii, de culoare brun sau castaniu, după culoarea blănii, cu privire strălucitoare şi blândă, sunt mari, rotunzi, uşor bulbucaţi.

Urechile prinse normal atârnă pe lîngă cap lipite, de lungime mijlocie şi puţin ascuţite la vîrfuri însă subţiri şi moi

Corpul este solid, pieptul larg şi adânc, gâtul lung, musculos, uşor curbat, umerii lungi, oblici, spatele perfect drept şi puternic.

Picioarele din faţă sunt drepte, ferme cu osatura ovală, de bună textură; picioarele din spate elastice, puternice şi musculoase; jaretul bine dezvoltat, pulpele lungi şi musculoase.

Coada, de lungime mijlocie, mai lată la bază, subţiindu-se spre vârf, este purtată la înălţimea spatelui, dreaptă sau în formă de sabie uşor curbată. Părul este scurt, fin, neted, lucios şi bine lipit de corp.

Ţara în care este inregistrat: Anglia Culoarea părului: galben şi alb; portocaliu şi alb; maroniu şi alb;

alb-negru; negru-roşcat; alb cu pete castanii, negre sau galbene, mai mici sau mai mari, tipice fiind cele aşezate pe cap şi la baza cozii

Înălţime: mascul 63 - 68 cm; femela 61 - 68 cm Greutate: mascul 20 - 30 kg; femela 20 - 30 kg Temperament Are un temperament foarte vioi, mobilitate, viteză, rezistenţă la

oboseală şi căldură, aret bun, adulmecă urmele vânatului la o distanţă de 500 m, este blajin şi ascultător.

Utilitate Este cel mai bun câine pontator de câmpie, poate vâna însă şi în

pădure şi în mlaştini, cu o pasiune extraordinară pentru vânătoare, în special pentru vânatul mic viu.

43

Grupa a VIII-a Aportori, scotocitori şi câini de apă

Grupa cuprinde câini specializaţi pentru a aduce vânatul împuşcat, dar şi de a găsi animalele sălbatice din vizuini pentru a fi împuşcate.

Rasa Setter englez

Formare şi răspândire Rasă foarte veche. Asupra originii Setterului Alb Englezesc nu

există date precise. Se presupune ca este urmaşul câinelui Pointers Perdigueros şi al Spanielului cu păr lung. Este cunoscut de foarte mult timp în Anglia.

Aspect general Prin aspectul sau, acest câine pontator uneşte puterea cu

eleganţa formelor, iar prin stilul său de a vâna, caracterizat printr-un galop suplu şi razant, face ca lucrul cu el să fie plăcut şi spectaculos. Este elegant, puternic, însă nu greoi.

Capul este potrivit de lung şi uşor; craniul este puţin lat şi de formă ovală; stopul pronunţat, botul potrivit de lung, drept şi uşor teşit la vârf; nasul are nările largi.

Ochii sunt relativ mari, expresivi, strălucitori, blânzi, inteligenţi, de culoare galben-închis sau castaniu. Urechile de lungime medie, prinse jos, atârnă în falduri regulate pe lângă fălci; au vârfurile rotunjite, catifelate; pe partea superioară sunt acoperite cu păr fin, mătăsos.

Trupul este viguros, de lungime medie, spatele drept, puternic, scurt pieptul adânc şi larg.

Picioarele sunt drepte, solide, musculoase, elastice. Coada prinsă în linie cu spatele, de lungime mijlocie, uşor

curbată sau în formă de sabie, este acoperită cu păr lung, moale, puţin ondulat şi lucios formând franjuri care încep nu de la baza cozii ci puţin mai jos; este purtată orizontal în mişcare, în jos în repaus şi oblic în sus, la emoţii puternice.

44

Părul, pe tot corpul, cu excepţia capului, este lung, des, semiaspru, neîncreţit sau uşor ondulat formând franjuri bogate şi lungi pe partea posterioară a membrelor, pe partea inferioară a cozii şi pe urechi.

Culoarea părului: alb cu pete şi pigmentaţii galbene, portocalii, maronii, roşu-castaniu, negre; unicolor: alb, negru, roşu-castaniu, galben; bicolor: alb-negru, brun-gălbui, roşu-castaniu.

Înălţime: mascul 65 - 68 cm; femela 61 - 68 cm. Greutate: mascul 27 - 30 kg; femela 25 - 30 kg Temperament. Câine inteligent, calm, vesel, credincios, adaptabil, ascultator.

Are temperament vioi, mare mobilitate, viteză şi rezistenţă la oboseală şi căldură.

Utilitate Cu nas foarte fin, chetă largă şi aret ferm, este un excelent câine

pontator. Vânează în orice teren, mai cu seamă la câmp deschis, în special la sitari. Este şi un splendid câine însoţitor.

Grupa IX

Câini de agrement şi de companie

Câinii din această grupă formează o paletă variată. Ei aparţin

unui număr mare de rase pe care omul le-a creat din dorinţa de a-i avea ca tovarăşi.

Reunind peste 40 de rase, foarte variate ca aspect, talie sau origine, această grupă întruchipează prin reprezentanţii săi dorinţa omului de a-şi satisface, odată cu îndepărtarea de natură şi căderea rolului utilitar al câinelui, nevoia unui tovarăş fidel.

Rasa SHIH-TSU (LEU în chineză)

Această rasă descinde din Lhassa Apso şi-n limba chineză

înseamnă « leu ». Originar din China, considerat de preoţii budişti sfânt. Câine cu

atitudine mândră, corp viguros, constituţie armonioasă, cap larg şi rotund, cu păr zbârlit, mustăţi, barbă şi favoriţi bogaţi. Părul este pe nas îndreptat în sus, dând aspect de crizatemă.

Ochii sunt rotunzi, de culoare închisă. Corpul este mai lung decât înalt, piept adânc şi lat, spatele drept.

Masculul şi femela: cu o talie de 27cm şi greutatea maxim 8 kg

45

Rasa BICHON

Este un câine foarte plăcut, devotat, blând, foarte activ cu înfăţişare graţioasă şi mândră, excelent câine de însoţire.

Este o rasă veche, de origine franco-belgiană. A fost adus din insulele Baleare de către navigatorii spanioli, a ajuns în Franţa în secolul al XV-lea.

Este un câine mic, vesel, jucăuş cu înfăţişare vioaie. Corpul este aparent cu păr lung şi buclat. Cap bine proproţionat,

corp robust, gât destul de lung, piept dezvoltat, şale puternice şi uşor curbate.

Masculul are talia de 28-32 cm, cu o greutate de maxim 6 kg. Femela are talia de 28-32 cm şi o greutate de maxim 6 kg Culoarea părului este crem, gri sau alb, culoarea havanei.

Inteligent, vioi, credincios, excelent de apartament şi însoţire. Este un câine devotat, afectuos, bănuitor faţă de străini şi nu este prea răspândit.

46

Rasa CANICHE

Este o rasă foarte veche, originară din NE-stul Africii unde triburile nomade de ciobani îl foloseau la paza turmelor.

Mai târziu a trecut Pirineii cu triburile arabe şi a ajuns în Franţa, de unde s-a răspândit în toată Europa.

Este un câine armonios cu blana creaţă, cu o înfăţişare elegantă şi mândră. Capul drept, proproţional faţă de corp, urechile destul de lungi atârnând de-a lungul obrajilor. Corp robust, cu lungimea ce depăşeşte înălţimea, şale scurte şi drepte. Coada prinsă sus, labe mici şi ovale

Are 3 varietăţi de talie: - uriaş 45-60 cm G=28-35 kg,

- mijlociu 35-45 cm G=8-10cm, - pitic sub 35 cm G=3-5kg; Inteligent, uşor de educat, vioi şi prietenos, pretinde preocupare

din partea stăpânului pentru educaţie şi întreţinerea părului. Iubeşte copii fiind un partener ideal de joacă al acestora. Câine ideal de apartament este foarte răspândit în această

calitate pe tot globul.

Grupa X OGARI

Rasa: Ogar Afgan- Levrier Afgan- Afghan Hound

47

Formare şi răspândire Rasa de o supremă şi perfectă frumuseţe în care farmecul

fascinant al Orientului se îmbină cu romantismul originii sale misterioase şi atât de vechi. Originar din Afganistan, este un descendent al marelui Ogar Egiptean.

Aspect general Ogarul afgan este un câine deosebit, cu înfăţişare trufaşă, cu

ţinuta demnă, cu o anumită mândrie temerară. Corpul armonios dă impresia de forţă şi demnitate. Expresia exotică şi mersul suplu, elastic şi măiestuos, de un stil aparte, constituie caracteristica rasei.

Capul proporţionat faţă de mărimea corpului este purtat sus şi mândru; craniul este lung dar nu prea îngust, acoperit cu bogate şuviţe de păr lung, de formă unei bonete; botul este lung, cu maxilare puternice; nasul, de preferinţă negru, poate fi şi brun.

Ochii de culoare închisă, de formă triunghiulară, uşor oblici, au privirea melancolică.

Urechile ataşate jos şi îndărăt sunt purtate lipite de cap, acoperite cu păr lung, mătăsos.

Gâtul este lung şi puternic, trupul viguros, pieptul adânc, spatele plat, de lungime mijlocie, musculos şi înclinat puţin spre coapse; umerii lungi, oblici şi puternici, coastele bine dezvoltate, pieptul adânc.

Picioarele anterioare sunt drepte, uscate, cu osatură bună, cele posterioare puternice, bine dezvoltate, cu o mare distanţă între şold şi jaret; labele sunt ovale, puternice, lungi şi late, acoperite cu păr lung şi des; degetele bine curbate, ghearele bine sprijinite de pământ.

Coada nu prea scurtă, terminată la vârf într-o spirală, este acoperită, în general, cu păr puţin, lung la vârful cozii, cu fanionul far.

Părul foarte lung şi mătăsos, cu o textură fină, caracteristic Afganului, acoperă şalele, picioarele, pieptul, capul şi urechile; spatele, începând de la umeri până la baza cozii, este acoperit cu păr scurt şi bine lipit de corp; partea superioară a botului este acoperită cu păr scurt şi bine aderent; pe frunte părul este mai lung, cu un moţ abundent, mătăsos, pe creştet.

Ţara în care este înregistrat: Afganistan Culoarea părului: toate culorile; sunt preferate culorile crem şi

galben auriu. Înălţime: mascul 68 - 74 cm; femela 62 - 74 cm Greutate: mascul 25 - 30 kg; femela 25 - 30 kg Temperament Este un câine foarte inteligent, curajos, puternic, iute, rezistent

la intemperii, devotat, afectuos însă nu expansiv, bănuitor cu străinii. Iubeşte spaţiile largi şi, deci, nu este indicat pentru locuinţă.

48

Utilitate Ogarul afgan este un câine sportiv. În ţara sa de origine este

folosit nu numai la întovărăşirea transportului mărfurilor, ci şi ca un admirabil câine de vânătoare, mai ales la vânarea leoparzilor, a gazelelor, a cerbilor, a şacalilor şi a lupilor. De asemenea, în unele regiuni este folosit şi la paza turmelor, mai ales a turmelor de capre, renumitele capre de Afganistan, cunoscute prin coada lor enormă şi grasă, din care locuitorii preparî un fel de unt. În Europa este folosit ca un admirabil câine de însoţire şi la cursele de alergare a ogarilor.

Ogarul rusesc – Barzoi

Barzoiul este un levrier selecţionat de vânătorii şi nobilii ruşi, care posedau foarte mulţi câini de acest fel, folosiţi în general la vânătoarea de lupi, vulpi şi iepuri. Ca majoritatea levrierilor, originile barzoiului sunt foarte vechi.

Barzoiul este un câine cu caracter blând, rezervat, liniştit; este

un câine inteligent şi devotat. Pe lângă faptul că este un bun câine de vânătoare, barzoiul este şi un bun câine de curse, bun însoţitor şi paznic.

Aspectul general al ogarului Barzoi este caracterizat de ţinuta sa impozantă şi talia zveltă, blana bogată, culorile frumoase, proporţiile aromonioase, mişcarea elegantă ce îi asigură o distincţie deosebita.

Talia – 70-80cm sau mai mult în cazul masculilor; femelele sunt în general mai mici cu aproximativ 5 cm decât masculii. Standardele nu precizează o greutate acceptată dar, în medie, un Barzoi are aproximativ 35-45 kg.

Corpul este uşor alungit, lungimea lui depăşind cu câţiva centimetrii înălţimea.

49

Capul este lung, îngust, proporţional cu lungimea şi lăţimea corpului, precum şi cu cea a membrelor.

Craniul este aproape plat, uşor alungit şi pare foarte îngust din cauza pomeţilor foarte puţin dezvoltaţi. Buzele sunt fine şi uscate, având marginile pigmentate cu negru. Dantura trebuie să fie completă, bine dezvoltată şi bine închisă.

Ochii sunt mari, migdalaţi, cât mai închişi la culoare; expresia lor este blândă dar vioaie; deschiderea pleoapelor este oblică.

Urechile, inserate sus şi spre înapoia capului, sunt relativ mici, fine, înguste şi ascuţite, îndreptate spre spate, vârfurile lor atingându-se.

Gâtul este lung, musculos, plat pe laturi, cu partea superioară uşor arcuită.

Spatele este arcuit, formând la masculi un arc proeminent; femelele au spatele ceva mai plat.

Membrele, atat cele anterioare cât şi cele posterioare, sunt lungi, uscaţive dar musculoase. Membrele posterioare sunt mai puternice decât cele anterioare. Barzoiul paşeşte lung şi degajat, atât la pas cât şi în alergare.

Părul este lung, mătăsos, ondulat sau cu bucle mari, deosebit de abundent în jurul gâtului, în partea inferioară a toracelui, pe spatele membrelor anterioare şi posterioare, pe coada; este scurt pe cap, pe urechi si pe partea anterioara a membrelor. Părul scurt, încreţit mărunt constituie un defect de frumuseţe.

Culoarea - alb, auriu, auriu-argintat, roşcat cu reflexe negre, botul şi membrele având culori mai închise.

Întrebări

1. În câte grupe se clasifică rasele de câini şi care este criteriul ce a stat la baza acestei împărţiri ? 2. Numiţi câţiva reprezentanţi din grupa a VIII-a, subliniind principalele caracteristici.

3. Subliniaţi principalele caracteristici comportamentale ale rasei Shar-pei.

Temă

Încercaţi să faceţi o clasificare a raselor prezentate în funcţie de temepramentul uman,

Referat

Descrieţi o altă rasă, decât cele prezentate în material.

50

Capitolul III

REPRODUCEREA CÂINILOR

Etapele de dezvoltare Din momentul naşterii, puii încep să se transforme şi să se adapteze într-un mod extraordinar. Din primele zile când puii sunt neajutoraţi de-a lungul perioadei de căţel, vor creşte şi se vor maturiza cu o viteză foarte rapidă. Puiul nou-născut până la 3 săptămâni, nu scade, nu creşte, sunt acoperiţi cu păr şi sunt dependenţi de mamă. La această vârstă, simţul primar pe care îl are este mirosul (botul demonstrează acest lucru prin faptul că pare disproporţionat comparativ cu restul corpului). Puii nu au puterea să se mişte doar se târăsc la căldură (dacă sunt izolaţi), pot scheuna pentru a indica mamei locul în care se află atunci când le este foame. Puii foarte tineri nu pot urina şi defeca singuri, nu asigură căldura constantă a corpului se bazează pe mamă. Mama îi linge şi ajută astfel să elimine fecalele şi le dă căldură când se lipesc de ei. Căţeii se nasc cu câteva abilităţi de bază, nervii craniului sunt bine dezvoltaţi la naştere permiţându-le să se hrănească, asigurându-le sensibilitatea facială, echilibrul şi ajustarea reflexelor, determinându-i să adopte o poziţie dreaptă când sunt întinşi pe burtă şi o poziţie specifică când sunt prinşi de ceafă (retrăgându-şi lăbuţele sau rămânând nemişcaţi). La 3 săptămâni, căţelul va sta în picioare, va urmări şi explora zona din jurul ţarcului, nu se mai târăşte şi începe să umble. Perioadele de activitate sunt urmate de lungi perioade de somn. Între 1 şi 3 săptămâni puii răspund la chemarea mamei, se dezvoltă văzul şi sunt capabili să perceapă lumina şi mişcarea. Între 3 şi 6 săptămâni auzul, mirosul şi văzul sunt la fel de dezvoltate ca la adult, deşi intervalele de concentrare sunt mici. La vârsta de 5 săptămâni căţeii trebuie să fie capabili să facă faţă la cea mai importantă experienţă din viaţa lor, aceea că nu mai sunt hrăniţi când vor ei. Acum învaţă prin joc cu mama sau între ei, îşi ajustează expresiile feţei şi poziţiile de joc îi şi realizează că au ajuns la stadiul de câine. Între 6 şi 12 săptămâni are loc socializarea (comportamentul cu oamenii şi alţi câini), perioada când influenţa omului este cea mai importantă. Acum căţeii absorb o mare cantitate de informaţii, coordonarea şi mişcarea sunt bine dezvoltate permiţând să alerge, să sară şi să se rostogolească. Majoritatea căţeilor sunt înţărcaţi la această vârstă şi se pot despărţi de ceilalţi căţei şi de mamă.

51

Între 3 şi 6 luni este perioada de acumulări cantitative când cresc oasele şi muşchii. La 18-20 săptămâni se schimbă dinţii de lapte şi cresc dinţii permanenţi. Câinii de această vârstă trec prin experienţe sexuale, se urcă pe perne, pe alte animale, pe om şi apare sentimentul de posesie. Totodată, trec printr-o perioadă de frică (normală) de obiecte, de oameni (până acum au fost încrezători). Încearcă a comunica stările emotive. Modul cum vor fi trataţi acum depinde dacă frica va dispare sau va evita în continuare obiectele, oamenii cu care vine în contact. În jurul vârstei de 4 luni are loc prima năpârlire. Între 6 luni şi 1 an este perioada de adolescenţă a unui câine. Femelele pot trece prin perioada de activitate sexuală, iar masculii ajung la maturitatea sexuală. Este o încercare dificilă pentru câini şi stăpâni, comportamentul social poate avea acum un cu totul alt sens. Unele femele pot suferi de tulburări de comportament înainte sau după sezonul fertil, devenind intolerante la avansurile masculului. masculii încep să-şi ridice piciorul când urinează, marcând astfel teritoriul. Întâlnirea cu alţi câini poate să implice o confruntare socială. Dinţii de adult se fixează în os între 6-10 luni, determinându-i să roadă diferite obiecte. Este bine să existe jucării şi diferite obiecte de cauciuc pentru a nu roade obiecte din casă. Între 1 şi 4 ani este maturizarea mentală, incluzând şi maturizarizarea sexuală, între 6-14 luni. Câinii de agrement se maturizează mai repede decât rasele mari. Acum se acumulează experienţa. La masculi odată cu maturitatea sexuală se modifică şi statutul social. Perioada de bătrâneţe este relativ dependentă de rasă, condiţia fizică şi de atitudinea faţă de stăpân. Majoritatea câinilor bătrâni adoră să meargă încă la plimbare şi să se joace cu familia. Câinii bătrâni vor dormi mai mult şi profund, decât înainte, vor urina de mai multe ori, deoarece rinichii şi ficatul sunt organele care se deteriorează cel mai repede. Ei scad în greutate, şi apar artrite, şi afecţiuni ale coloanei vertebrale. Când urlă, scheaună, devin agitaţi dacă nu iau contact cu familia, este semn al degenerării generale, al pierderii auzului, fiind necesară intervenţia medicului. Câinii bătrâni suferă uneori de ceea ce s-ar numi demenţă senilă, pierzându-şi simţul orientării sau uitând anumite lucruri. Perioada cea mai dificilă din tot ciclul de viaţă al câinelui este între 6 săptămâni şi 2 luni, deoarece este perioada de acumulare maximă a masei musculare şi de trecere spre alimentaţia de bază. De reţinut faptul că o alimentaţie abundentă nu înseamnă şi o hrănire corespunzătoare, pot lipsi o serie de principii nutritivi ceea ce se va repercuta asupra conformaţiei, a potenţialului reproductiv şi productiv.

52

Maturitatea sexuală şi ciclul sexual la căţea Pubertatea începe la ambele sexe între vârstele de 6 şi 12 luni. La femele, pubertatea se manifestă prin apariţia căldurilor, a căror durată este de 8-14 zile, uneori 20 zile. Căţelele sunt diestrice, adică au 2 cicluri sexuale pe an (primăvara şi toamna) care apar la interval de 6 luni între ele, cu prelungire la 8 luni. În primele zile ale căldurilor, femela nu lăsa masculul să se apropie de ea; atracţia sexuală apare după ziua a 6-7-a a căldurilor atingând maximum în zilele 9-12, după care scade. Ciclul sexual de 6 luni al femelei se compune din următoarele perioade: Proestrul durează 4-7 zile, când femela este neliniştită, are apetit capricios şi vulva tumefiată din care se scurge o secreţie sanguinolentă. Estrul este de 8-14 zile, în care manifestările prezentate mai sus se accentuează, femela acceptând masculul, luând o poziţie caracteristică la apropierea acestuia, deplasându-şi coada lateral; dorinţa de împreunare poate dura până la sfârşitul căldurilor. Secreţia vaginală are la început o culoare roz, devine apoi roşiatică pentru că la sfârşitul căldurilor să fie transparentă. Ovulaţia celor 4-10 foliculi ovarieni are loc succesiv, dar spre sfârşitul căldurilor. Metestrul este de 1-2 luni, etapa în care se dezvoltă corpii galbeni. În caz de negestaţie ei pot persista 2-3 luni. Anestrul este de 3-4 luni, când femelele sunt în repaus sexual.

Împerecherea şi comportamentul sexual Actul imperecherii se derulează astfel: femela care acceptă masculul ia o poziţie caracteristică în faţa acestuia, prezentându-i regiunea ano-vulvară prin îndoirea cozii. În faza de erecţie, la mascul are loc o mărire considerabilă a corpilor cavernoşi şi mai ales a bulbilor cavernoşi. După intromisiunea penisului, musculatura vaginală se contractă, astfel încât cele 2 depresiuni ale vaginului se mulează perfect pe cei 2 bulbi cavernoşi. După aproximativ 1 minut, masculul coboară de pe femelă, dar penisul rămâne fixat în vagin, astfel că cele două animale rămân cuplate încă 20-30 minute. Este perioada în care are loc ejacularea şi de aceea este contraindicată despărţirea partenerilor deoarece nu se mai depune sperma în vagin, sau mai grav se poate produce ruptura osului penian. După împerechere, masculul dă semne de oboseală şi nu mai prezintă interes pentru o nouă cuplare. Femela în schimb, este vioaie, dornică de joacă şi destul de repede va prezenta dorinţa de o nouă împreunare.

53

Atunci când se practică monta naturală, trebuie respectate anumite reguli:

- împerecherea este supravegheată sau nesupravegheată. În liberate un mascul efectuează 5 împerecheri pe zi;

- partenerii, să nu fie daţi la împerechere înainte de vârsta de 18-20 luni, când se consideră că şi-au terminat dezvoltarea corporală;

- să nu existe diferenţe foarte mari de talie între parteneri, deoarece pot apare fătări distocice la femele;

- nu se practică împerecherea între exemplare bătrâne, deoarece rezultă produşi cu o constituţie debilă;

- pentru femelele aflate la prima împerechere se vor alege masculi cu experienţă sexuală, iar celor bătrâne li se vor repartiza masculi tineri şi viguroşi;

- masculii se folosesc la reproducţie până la vârsta de 8 ani, femelele putând făta şi creşte în bune condiţii câte un cuib până la 7-8 ani;

- este recomandat pentru câinii maturi ca să monteze 30 căţele, iar cei tineri doar 15 căţele. Cei maturi se dau la o nouă împerechere după cel puţin 3 zile, iar cei tineri, după o săptămână;

- împerecherea trebuie efectuată între zilele 9-12 ale căldurilor şi se repetă în aşa fel încât femela să fie montată de 2-3 ori în 48 de ore, rezultând un număr mai mare de produşi;

- căţelele care vor făta o singură dată pe an, vor fi împerecheate primăvara, în acest fel căţeii vor beneficia de avantajele anotimpului cald;

- împerecherile supravegheate au loc de regulă la domiciliul masculului, proprietarul acestuia trebuind să asigure paza şi hrana căţelei pe timpul şederii ei la mascul. Dacă masculul este din altă localitate, femela va fi deplasată pe cheltuiala proprietarului ei. Proprietarul masculului are dreptul să-şi aleagă un pui din cei obţinuţi, sau să primească contravaloarea lui în bani;

- împerecherea se poate face liber, într-o cameră sau o curte, dar lipsite de zgomote, iar supravegherea stăpânului să fie cât mai discretă pentru a nu deranja partenerii. O altă variantă este împerecherea la mână când căţeaua se ţine legată cu lesa. Dacă femela nu acceptă masculul se va încerca cu un alt mascul.

Gestaţia Durata gestaţiei la căţea este de 56-65 zile, cu o medie de 62-63 zile. Durata este mai mare la primipare şi la cele care poartă mai mulţi produşi de sex femel. În perioada gestaţiei, femela devine mai liniştită, doarme mai mult şi se îngraşă. Creşte pofta de mâncare, dar apetitul poate deveni

54

capricios (mănâncă ce refuza înainte şi refuză ceea ce consuma cu plăcere). Începând cu luna a doua de gestaţie apar şi semnele exterioare de gestaţie. Se măreşte abdomenul şi glanda mamară la 40-45 zile de gestaţie, iar prin palparea cavităţii abdominale se pot simţi fetuşii. În ultimele 2 săptămâni, căţeaua este greoaie, se mişcă încet şi stă mult timp culcată. Pe întreaga perioadă de gestaţie femelelor trebuie să li se asigure o alimentaţie bogată în proteine, săruri minerale (mai ales Ca) şi vitamine, dar şi un culcuş cald şi odihnitor. Cele care execută un serviciu (pază, apărare, vânătoare), vor fi scutite de efort, în a doua jumătate a gestaţiei. Este recomandat ca, zilnic femela să efectueze 1-2 ore de mişcare sub forma unor plimbări la pas, dimineaţa şi seara.

Parturiţia ( Fătarea) Cu câteva zile înainte de fătare apar semnele caracteristice eliminării fetuşilor ca: tumefierea vulvei, care prezintă şi o scurgere vâscoasă, femela este neliniştită, refuză hrana, uneori vomită, abdomenul este "căzut", iar mamelele sunt pline cu un lapte gros, galben închis (colostrul). Cu 24 ore înainte de declanşarea fătării temperatura rectală scade la 37,2ºC. În momentul fătării, căţeaua se culcă încolăcită, cu vârful botului aproape de vulvă şi păstrează această poziţie tot timpul fătării. Locul de parturiţie trebuie bine igienizat. Pentru o bună evaluare a parturiţiei se recomandă luarea temperaturii rectale şi notarea într-un tabel (dimineaţa şi seara) începând din a 6-a săptămână de gestaţie, la femelele din rasele mici şi din a 8-a săptămână, la femelele din rasele mari. Când temperatura scade brusc cu 1ºC în următoarele 24 de ore, este posibil ca femela să fete. Semnele parturiţiei sunt: - femela nu mănâncă sau mănâncă foarte puţin, uneori poate chiar voma; - este neliniştită ; - respiraţia devine accentuată ; - se observă apariţia primelor contracţii musculare. În scut timp va fi expulzat primul pui. Există situaţii când femela nu poate făta (distocie), cauza fiind dependentă de mamă sau de fetuşi În această situaţie este necesară intervenţia medicului veterinar Distociile pot avea multiple cauze si anume: - mărimea exagerată a puilor; - diametrul pelvin îngust al căţelei; - proasta poziţionare( transversală) a puilor;

55

- inerţie uterină (uterul nu se contractă); - predispoziţia unor rase ca: Bulldog, Boston Terrier şi rasele brahicefalice, la care capul şi diametrul la umeri al puilor este mai mare şi trag greu de barierele tractusului genital. Distocia este evidenta atunci când după 6 ore de la scurgerea lichidelor fetale nu apare nici un pui. Distocia se poate observa de către proprietar după: - contracţii puternice pe perioada a 30-60 minute, fără eliminarea puilor; - un interval mare de 4-6 ore, între un pui şi altul; - fătarea nu a început după 24 de ore de la scăderea temperaturii; - perioada de gestaţie este mai mare de 70 de zile din momentul montei; - ţipete stridente şi linsul excesiv al vulvei, în timpul travaliului. Fătarea propriu-zisă este indicată de contracţiile uterine, observate la exterior prin mişcări ale abdomenului. După aproximativ o oră de la începutul contracţiilor, apare punga cu lichide fetale, care se sparge lăsând să se scurgă lichidul. Imediat va ieşi primul pui şi la intervale de 10-30 minute, vor ieşi şi ceilalţi produşi. Puii sunt expulzaţi cu capul sau cu picioarele înainte, ambele poziţii fiind normale. Puiul va ieşi acoperit de placenta care este ruptă şi apoi mâncată de către căţea. Acest lucru nu trebuie împiedicat deoarece odată cu placenta căţeaua va ingera şi produşii lactogeni. Tot căţeaua va tăia cu dinţii cordonul ombilical, după care va linge puiul pentru a opri hemoragia şi pentru a-l usca. Linsul are un efect înviorător asupra puiului, care va căuta imediat mamela pentru a suge, fiind ajutat şi de către mamă care îl împinge cu botul spre regiunea mamară. Lichidele fetale au la căţea o tentă verzuie. În timpul fătării femela nu trebuie deranjată ci doar supravegheată pentru că la nevoie să fie ajutată. Când fătarea este grea (numărul mare de căţei sau volumul mare al lor) se masează uşor abdomenul şi se pun comprese calde. In acelaşi timp se trag uşor căţeii parţial ieşiţi, li se rup învelitorile şi se taie cordonul ombilical cu o foarfecă dezinfectată, după o prealabilă ligaturare (la 3 cm de abdomen se taie) a lui. În final, puii se şterg cu un prosop uscat şi se dau la supt. Femela trebuie să primească o cană cu lapte dulce, iar a doua zi hrană normală. Unele primipare sau cele post hrănite îşi mănâncă uneori puii (fetofagie). Acest fapt este datorat unor devieri de comportament, a durerilor mari din timpul fătării sau a carenţelor alimentare din timpul gestaţie. Aceste mame vor fi strict supravegheate pe timpul fătării. Se poate aplica şi botniţa sau se administrează tranchilizante (Diazepam) în doze mici.

56

Durata fătării este de 4-6 ore în funcţie de numărul de pui obţinuţi. Un cuib (numărul de pui/fătare) este de 1- 15 căţei, mai puţini sunt la rasele pitice (2-5). Este esenţial ca temperatura mediului să fie de 29,4-35ºC, timp de câteva săptămâni.

Alăptarea puilor După încheierea fătării crescătorul poate opta pentru una din situaţiile: - să nu se păstreze nici un pui; - să se păstreze numai o parte dintre pui; - să se păstreze toţi puii. In prima situaţie trebuie luate măsuri de menajare a căţelei din punct de vedere fiziologic. Pentru aceasta se vor îndepărta toţi căţeii înainte de a începe să sugă pentru a nu stimula secreţia de lapte, iar febra de lapte să fie cât mai scurtă. Este greşit a se lăsa 1-2 căţei să sugă timp de 2-3 zile, deoarece se activează producţia de lapte. Căţeaua va fi supusă la dietă şi i se vor administra purgative. Mamelele vor fi unse timp de 3-5 zile cu pomadă camforată (10%) sau vor fi spălate de 2-3 ori pe zi cu soluţie de piatră acră (25-30 g/l apă caldă). Se pot aplica şi comprese cu amidon. În cel de-al doilea caz când se păstrează numai o parte din pui, în ziua a 4-5-a de la fătare se aleg cei mai frumoşi căţei, dar nu mai mult de 5 capete, care vor fi lăsaţi în continuare să sugă la mama lor. Dacă dorim să păstrăm toţi căţeii, se lasă la mamă 5 pui, restul fiind alăptaţi la biberon sau se trec la o mamă doică. Durata lactaţiei la căţea este de 4-10 săptămâni, cu o medie de 5-6 săptămâni. Laptele din primele zile după fătare se numeşte colostru, este foarte bogat în anticorpi, conferind căţeilor imunitate faţă de bolile contagioase dar şi în substanţe nutritive având şi rol laxativ. Cantitatea de lapte produsă de o căţea depinde de stadiul lactaţiei: 750-1000 g/zi în primele 15 zile (căţea de talie mare) şi 1000-1500 g/zi în următoarele 15 zile, apoi începe să scadă.

Intrebări: Care este cea mai dificilă perioadă din viaţa câinelui? Cât durează ciclul sexual la căţea? Care sunt principalele cauze ale distociilor? Tema: Desenaţi aparatul genital mascul şi femel, subliniind caracteristicile Referat: Perioada de lactaţie la căţea şi factorii ce o influenţează

57

Capitolul IV

ALIMENTAŢIA CÂINILOR Structura anatomică şi funcţiile digestive indică o alimentaţie pe bază de carne iar capacitatea tubului digestiv este redusă, ceea ce impune practicarea unei alimentaţii concentrate.

Necesarul de substanţe nutritive Hrana câinilor trebuie să conţină toţi principii nutritivi necesari creşterii şi întreţinerii şi anume: - proteinele necesare dezvoltării animalului în perioada de creştere şi pentru menţinerea echilibrului azotic la câinele adult; - grăsimile şi zaharurile necesare în menţinerea temperaturii corporale şi în producerea energiei necesare efectuării diferitelor activităţi; - sărurile minerale şi apa pentru constituirea scheletului şi asigurarea schimburilor nutritive; - vitaminele necesare în coordonarea şi menţinerea echilibrului nutritiv general. Necesarul de energie se exprimă în energie metabolizabilă şi se raportează la greutatea metabolică GV x 0,75.

Tabel 2 - Cerinţe de energie

Stare fiziologică Cerinţe

EM/kcal/kg

Adulţi întreţinere 132 Căţei înţărcaţi 274 Căţei la ½ perioadei de creştere 200 Femele în ultima parte a gestaţiei 188 Femele în lactaţie 470

În funcţie de greutatea corporală, cantitatea de energie şi consumul zilnic variază (tab. 3).

O serie de factori cum sunt: temperatura, activitatea fizică (efortul), individualizarea, condiţia corporală şi antrenamentul influenţează nivelul cerinţelor de energie. Sunt necesare câteva precizări referitoare la cerinţele de energie si anume: Un aport suplimentar de energie, de 5-10% peste nivelul de întreţinere se impune la femelele slabe, înainte de montă cu 10-15 zile şi în ultimele 2-3 săptămâni de gestaţie. În perioada de lactaţie

58

cerinţele energetice cresc de 2-3 ori peste nivelul de întreţinere din cauza caloricităţii laptelui şi a producţiei mare de lapte. Nivelul maxim al producţiei este atins la 3-5 săptămâni de lactaţie.

Tabel 3 - Raportul dintre cerinţele de energie şi greutatea corporală

Nutreţ uscat Greutate corporală (kg)

Kcal EM/zi g/kg GV g/zi/câine

2,3 247 33 70 4,5 408 27 120 6,8 556 25 170 9,1 692 23 210

13,6 935 21 280 22,7 1375 18 420 31,8 1768 17 540 49,8 2475 15 750

Proteinele din corp reprezintă 16-17% din greutatea vie a unui câine de 30 kg. Deoarece formează şi reînnoieşte materia vie, aportul de proteină prin hrană nu trebuie să scadă în perioada de repaos sub 1,5-2,5 g/kg greutate vie pentru 24 de ore şi 2-8 g/kg în gestaţie, lactaţie sau in perioada de lucru. Cerinţele proteice sunt mai mari la tineretul în creştere, la animalele de reproducţie şi mai reduse la celelalte categorii. Nivelul minim al proteinelor şi a aminoacizilor esenţiali se stabileşte în relaţie cu nivelul energetic. Un nivel prea ridicat în proteine nu este indicat fiind dăunător sănătăţii (favorizează tulburările renale).

Tabel 4 - Cerinţe proteice

Specificare Creştere şi

reproducere g/1000 kcal/EM

Adulţi întreţinere

Proteină 63 51 Aminoacizi

Arginină 1,77 1,46 Histidină 0,63 0,51 Izoleucină Leucină 2,06 1,68 Lizină 2,20 1,80

Metionină+cistină 1,51 1,23 Fenilalanină+tirozină 2,54 2,08

Treonină 1,66 1,37 Triptofan 0,57 0,43

Valină 1,37 1,11

59

Necesarul de proteine se exprimă în % din raţie care la adulţi este de 15-16% la 30 kg sau în g/kg greutate vie astfel: - în repaus 1,5-2,5 g/k; - în gestaţie, lactaţie sau efort fizic mare 2-8 g/kg. Căţeii care au un ritm de creştere foarte intens îşi asigură proteina prin laptele matern. 100 g lapte căţea conţine 9,7 g proteine. 100 g lapte vacă conţine 3,39 g proteine. 100 g lapte oaie conţine 3,15 g proteine. 100 g lapte capră conţine 3,76 g proteine. Cele mai bogate alimente în proteină sunt: brânza (24%), carnea (20%), peşte (18%) şi ouăle (17%). Grăsimile reprezintă 10-14% (3-4 kg) din greutatea unui câine adult de 30 kg. Sunt substanţe cu rol energetic şi constitutiv, contribuind la termoreglare. De asemenea sporesc absorbţia sărurilor de fosfor şi calciu, intrând şi în constituţia sistemului nervos. La căţeii mici, care sunt mai expuşi răcelii datorită temperaturii scăzute, grăsimea provenită din laptele matern se depune într-un strat protector subcutanat. Cerinţele de acizi graşi se estimează la un necesar de acizi graşi exprimat prin acidul linoleic de 2,85 g/1000 Kcal EM. Sursa de acizi graşi o reprezintă grăsimile mai ales uleiurile. Cantitatea de grăsime necesară zilnic în hrana unui câine este de 2-8 g/kg greutate vie, sursa principală fiind carnea (10-30%). Carenţa este însoţită de uscarea pielii, leziuni ale acesteia, asprirea părului etc. Hidraţii de carbon (zaharurile) satisfac nevoile energetice ale organismului, dar nu sunt indispensabili, deoarece pot fi supliniţi de către grăsimi. La câinele tânăr, datorită tranzitului intestinal foarte rapid, hidraţii de carbon ajung în intestinul gros fără să fie descompuşi unde fermentează provocând balonări. La câinele adult, la care digestia este mai lentă, zaharurile se digeră mai uşor, dar cu condiţia să nu fie în cantităţi prea mari şi să nu conţină prea multă celuloză. Cerinţele în hidraţi de carbon sunt satisfăcute prin prezenţa în hrană a amidonului care după hidroliză furnizează organismului glucoza. La câini se poate sintetiza glucoza plecând de la precursori, precum sunt AA gluconici sau glicerolul. Hidraţii de carbon sunt favorabili până la 3% din raţie, iar peste 10% la câinii adulţi şi bătrâni determină obezitate. Necesarul de hidraţi de carbon în raţia zilnică a unui câine este de 5-12 g/kg greutate vie, sursa principală fiind constituită din pastele făinoase, zaharul ca atare şi legumele.

60

Sărurile minerale sunt indispensabile vieţii. În raţia câinilor tineri trebuie să predomine săruri de Ca şi P, asigurându-se un necesar zilnic de 1 g/kg greutate vie. Cerinţele de minerale sunt mari pentru perioada de creştere şi reproducţie şi sunt reduse pentru întreţinere câinilor adulţi. Astfel, necesarul de calciu este de 2,86 g/1000 kcal la reproducători şi 1,71 g/1000 kcal la adulţi, iar fosforul este de 2,88 g/1000 kcal pentru reproducători şi 1,43 g/1000 kcal pentru adulţi.

Cerinţele în vitamine sunt relativ ridicate, exceptând vitamina K şi biotina care se asigură prin aportul din materiile prime şi sinteza microbiană din tubul digestiv. Necesarul este de vitamine esenţiale este: Vitamina A 1428 UI/1000 kcal EM Vitamina D 143 UI/1000 kcal EM Vitamina E 14,3 UI/1000 kcal EM Carenţa determină deformări ale oaselor, favorizează paralizii ale membrelor şi simptome nervoase. Rolul vitaminelor în funcţionalitatea organismului este unanim recunoscut însă câteva dintre ele pot produce tulburări atunci când sunt administrate în exces (hipervitaminoze) care dau tulburările descrise mai jos: - vitamina A – determină anorexie, pierderea în greutate, decalcifieri ale oaselor, leziuni ale articulaţiilor; - vitamina D – determină anorexie, oboseală, stare generală proaspătă, tulbure renale, calcifieri ale ţesuturilor moi, hipercalcemie, diaree, deshidratare şi chiar moartea. - vitamina PP – duce la dilataţia vaselor sanguine, arsură a pielii; - colina – provoacă diaree persistentă. Apa reprezintă mai mult de jumătate din greutatea corpului, iar rolul ei este atât de mare în întreţinerea vieţii, încât un câine tânăr dacă pierde toată grăsimea şi mai mult de jumătate din proteina corpului poate să trăiască, dar dacă pierde numai o zecime din apa de constituţie, moare. Cerinţele de apă sunt ridicate, respectiv de 2-3 ori cantitatea de SU ingerată la căţei şi adulţi fără activitate şi de 4-5 ori la femelele în lactaţie sau pe timp călduros (1/2 din greutatea corporală).

Furaje de origine animală Carnea este alimentul de bază în hrănirea câinilor şi mai ales a tineretului în creştere. Mai recomandată este carnea de bovine, deoarece pe lângă proteine şi grăsimi conţin multe săruri minerale, cu deosebire fier. Carnea de cal este cea mai salubră, dar conţine foarte multă apă (75%) şi numai 2-3% grăsimi. Carnea de oaie este bogată în proteine, dar are de 3 ori mai puţine săruri minerale decât cea de bovine.

61

Este recomandată administrarea crudă a cărnii deoarece este uşor digestibilă iar prin fierbere proteinele solubile se coagulează fiind mai greu digerate iar cele insolubile împreună cu sărurile minerale care trec în apa de fierbere şi sunt foarte puţin reţinute în stomac. Subprodusele de origine animală (ficat, splină, pulmoni, intestine) se pot folosi periodic da, numai bine fierte deoarece pot fi infestate cu paraziţi. Ele conţin 12-20% substanţe proteice, 2-7% grăsimi şi au o valoare calorică de 55-125 calorii/100 g. Sângele se utilizează în stare proaspătă sau sub formă de făină de sânge. În stare proaspătă este bogat în fier, vitamine şi albumine având o putere calorică de 78 calorii/100 g. Făina de sânge este bogată în proteină (60%), fiind întrebuinţată la prepararea unor produse comerciale (biscuiţi pentru câini) sau ca atare dar în cantităţi mici (50-100 g), fie ca substituient parţial al cărnii, fie ca adaos în raţie. Făina de carne deşi este bogată în substanţe azotate, prezintă inconvenientul cărnii fierte, fiind greu digestibilă şi având un tranzit intestinal foarte rapid (produce adesea tulburări digestive). Este utilizată pentru prepararea biscuiţilor sau ca tare, dar în cantităţi foarte reduse (50-100 g). Oasele reprezintă pentru câini un aliment cu utilitate multiplă. Bogăţia lor în calciu, le recomandă ca principală sursă minerală în timpul creşterii. Ele reprezintă aşa numita "periuţă de dinţi" a câinilor, prin roaderea lor dinţii rămânând curaţi şi fără tartru. Sunt recomandate oasele de la animalele tinere, cât mai fragede şi bine îmbrăcate cu cartilaje şi tendoane. Laptele se foloseşte numai în hrana tineretului şi în asociere cu alimente bogate în proteină şi grăsimi. Se administrează crud şi nesmântânit pentru a se preveni pierderea vitaminelor A şi B. Ouăle au o compoziţie asemănătoare cu cea a laptelui de căţea, fiind bogate în proteine (16-18%), grăsimi (32-36%), săruri minerale (1,5%) şi vitamine liposolubile (A, D, E, K) şi hidrosolubile (complex B, PP, acid nicotinic, H). Au un mare coeficient de digestibilitate (100% la gălbenuş şi 97% la albuş). Ouăle crude în amestec cu laptele integral, constitui cel mai indicat aliment pentru trecerea de la hrănirea căţeilor cu lapele matern la alimente destinate câinelui adult.

Grăsimile animale reprezintă principala sursă de energie, fiind necesare mai ales în perioada de creştere. Cele mai utilizate sunt: seul, untura de porc şi untura de peşte.

62

Furaje de origine vegetală La acest tip de alimente, principiul nutritiv este reprezentat de hidrocarburi (zahăr şi amidon), care sunt protejate în învelitori de celuloză (cereale) sau lignină (legume), ceea ce împiedică digestia. În hrana câinilor se pot utiliza cerealele (numai sub formă de făină sau produse din aceasta – pâine, paste etc.), legume bine mărunţite, verdeţuri şi uleiuri vegetale. Făina, pastele şi legumele trebuie să fie bine fierte. Orezul se poate administra întreg sau sub formă de brizură, chiar şi deşeurile de orez sunt bine asimilate. Pâinea (de grâu sau secară) este mai bine digerată, dacă se administrează înmuiată în lapte sau bulion de carne. Făina de porumb sau ovăz se utilizează numai după o fierbere îndelungată. Zahărul este bine digerat dacă se dă în cantităţi convenabile şi numai cu cel puţin o oră înaintea mesei, sau la minimum 5 ore după această. Cartofii se digeră foarte greu şi de aceea se administrează în cantităţi mici, bine fierţi şi terciuiţi. Verdeţurile (pătrunjel, salată, lăptucă) au rol diuretic şi de aceea se administrează periodic, sub formă proaspătă şi tocate. Uleiurile vegetale (floarea soarelui, soia) se digeră uşor şi complet, iar administrarea lor în cantităţi mari le transformă în laxative. Intrebări: Cum se exprimă cantitatea de energie necesară câinilor? La ce categorie de câini cerinţele proteice sunt ridicate? Ce tulburări produc hipervitasminozele A şi D? Care sunt cerinţele în apă la câini? Tema: Enumeraţi principalele furaje de origine animală, recomandate câinilor, în ordinea valorii lor nutritive Referat: Preparate furajere industriale recomandate în hrana câinilor

63

Capitolul V

IGIENA CÂINILOR Asigurarea unei îngrijiri corespunzătoare atât pentru câinii întreţinuţi în cuşti cât şi pentru cei din apartament este o condiţie esenţială pentru creşterea normală cât şi pentru evitarea unor îmbolnăviri. Aceasta presupune o plimbare agreabilă, o îngrijire atentă şi uneori efectuarea unor operaţiuni estetice de corecţie a urechilor şi a cozii. Plimbarea implică uneori străbaterea unor zone murdare şi insalubre, punând câinele în contact cu diferiţi agenţi patogeni. Adesea, câinele nu îşi respectă igiena corporală manifestând chiar o predilecţie pentru locurile murdare şi de aceea, blana lui este un rezervor permanent de praf, impurităţi şi chiar de germeni ai bolilor parazitare sau infecţioase. Prin urmare, toaleta zilnică a câinilor şi mai ales a celor crescuţi în apartament, este o necesitate igienică atât pentru câine cât şi pentru proprietarul lui, fiind o operaţie care stimulează funcţionalitatea pielii şi indirect, toate funcţiile interne.

Igiena corporală

Igiena corporală presupune o examinare sumară a corpului pentru a depista eventualele răni, prezenţa unor paraziţi sau a corpurilor străine prinse în blană. Inspecţia este urmată de unele operaţiuni care se efectuează zilnic sau la intervale variabile, cum ar fi perierea şi pieptănarea blănii. La intervale scurte de timp este recomandabilă examinarea stării danturii, a unghiilor, ochilor şi a urechilor, iar atunci când este necesar, se va face chiar îmbăierea câinilor. Periatul este o operaţiune care trebuie efectuată zilnic, fiind mai uşor de realizat la câinii cu păr scurt, decât la cei cu păr lung, la care, periatul este precedat de o descâlcire a părului împâslit şi apoi pieptănatul propriu-zis. Periatul se execută cu perii din păr sau cu dinţi metalici, foarte flexibili şi cu vârfurile rotunjite şi curbate, efectuându-se în sensul de creştere al părului şi cu atenţie deosebită la nivelul urechilor, ochilor, încheieturilor sau a altor zone sensibile. Se începe cu periatul capului, se coboară apoi pe gât şi pe linia spinării, urmează pieptul, părţile laterale ale corpului, abdomenul şi la urmă membrele. Pieptănatul este de asemenea obligatoriu, mai ales la rasele cu părul lung. Pieptenele trebuie să aibă dinţii rari cu o lungime de 4-5 cm, confecţionaţi din os, material plastic sau metal şi cu vârfurile rotunjite pentru a se evita rănirea animalului. Ordinea în care se vor

64

pieptăna regiunile corporale este asemănătoare cu cea de la periat. Dacă pieptănatul nu se execută zilnic, există riscul ca părul să se încâlcească şi pe lângă faptul că depreciază estetica câinelui şi obligă uneori să se tundă zonele împâslite cu aglomerări de păr. Se recomandă ca ustensilele pentru periat şi pieptănat să rămână aceleaşi şi să nu se folosească pentru mai mulţi câini. Câinii crescuţi liber se supun la aceleaşi operaţiuni, dar la intervale mai mari de timp, deoarece aflându-se în contact cu razele solare, beneficiază de efectul lor benefic, distrugând germenii care se găsesc pe blană şi la suprafaţa pielii. Baia câinelui poate fi naturală (scăldatul) sau impusă, când se face de către crescător. Se face la intervale destul de mari de timp, deoarece preparatele utilizate pentru îmbăiere (săpun, şampon) distrug stratul protector al pielii, putând apare eczeme şi mâncărimi, urmate de scărpinări ce pot produce răni. Baia se face şi în situaţii deosebite, când câinele este foarte murdar, când a intrat în zone cu praf, var, funingine etc. sau când este pregătit pentru expoziţii. Nu se face baie la căţeii sub 2 luni, la femele aflate în lactaţie şi nici la cele aflate în ultima parte a gestaţiei (datorită temperaturii scăzute a apei sau manipulării pot avorta). Baia naturală se face numai vara, în ape curgătoare, după care animalul se ţine la soare pentru a se usca. Băile se fac la temperatura apei de 36-40ºC, utilizându-se săpunurile pe bază de sulf sau gudron şi mai puţin şampoanele care provoacă o degresare a pielii şi a părului. Pentru a împiedica pătrunderea apei în urechi, acestea se vor proteja cu tampoane de vată, iar pentru protecţia ochilor se aplică in sacul conjunctival, 1-2 picături de ulei de ricin, înainte de îmbăiere. În recipientul pentru baie, apa se toarnă până la nivelul pieptului câinelui, iar pe fundul vasului se pune un prosop pentru a preveni alunecarea. Spălarea începe de la gât, pentru a împiedica trecerea paraziţilor de pe corp pe cap. În acest sens, se va forma o barieră de clăbuc pe gât, care va fi menţinută până la terminarea spălării corpului. Pentru spălat se utilizează o perie moale sau palma. În final se face o clătire cu soluţie slabă de apă caldă cu oţet, după care se lasă câinele să se scuture, ştergându-se apoi cu un prosop uscat, iar dacă este o rasă cu părul lung se va face uscarea cu feonul. După uscarea completă se trece la perierea părului. Câinele are tendinţa ca după baie să se usuce singur, rostogolindu-se sau târându-se pe covor şi de aceea este bine să i se pună la dispoziţie o pătură pentru a nu lăsa păr în toată casa. Este contraindicată parfumarea câinelui după baie, deoarece parfumurile produc o senzaţie de iritare. La rasele cu păr foarte fin (Chow-chow, Ciobănesc Belgian) este contraindicată baia, deoarece în contact cu apa părul se împâsleşte. La aceste rase se face doar perierea, pieptănarea şi ştergerea de praf cu o cârpă umedă. Îngrijirea ochilor se face periodic, secreţiile oculare fiind îndepărtate cu o cârpă moale şi uscată. La câinii bătrâni se foloseşte un tampon de vată îmbibat în ceai de muşeţel.

65

Îngrijirea urechilor constă în ştergerea periodică, care se face cu ajutorul unei cârpe curate, uscate şi moi. Cerumul secretat în exces se va îndepărta cu un tampon de vată înmuiat în alcool, în caz contrat se pot forma dopuri de ceară care afectează auzul câinilor. La rasele cu urechi lungi (Cocker, Caniche) este bine să fie obişnuite ca atunci când mănâncă să li se prindă urechile deasupra capului cu un elastic, pentru a preveni murdărirea lor. Îngrijirea danturii se face uşor, prin administrarea de morcov, pâine uscată şi mai ales oase. Pentru prevenirea îngălbenirii danturii este bine ca aceasta să fie frecată cu o periuţă de dinţi înmuiată în zeamă de lămâie, bicarbonat de sodiu sau sare de bucătărie. Uneori, între dinţi se pot prinde bucăţi de oase sau aşchii de lemn care pot răni cavitatea bucală. Acestea vor fi imediat îndepărtate. Frecvent, la câinii bătrâni pot apare infecţii dentare, cu degajarea unui miros neplăcut. În astfel de situaţii se apelează la un specialist pentru extragerea dintelui afectat.

Tunsoarea la câine

Operaţiune este mult controversată în rândul specialiştilor. Unii susţin că aceasta accentuează tipurile rasei, respectă unele tradiţii, îmbunătăţeşte esteticului şi facilitează o mai bună deparazitare. Alţii susţin protecţia naturală pe care o conferă părul, deoarece la călduri excesive se intensifică respiraţia şi creşte suprafaţa de contact a limbii cu exteriorul. Tunsoarea este asociată în mod greşit cu operaţiunea de "trimere” – aranjarea producţiei piloase prin scurtare, potrivire sau ajustare şi care este obligatorie la câinii cu păr sârmos, constând în eliminarea firelor de păr moale, pentru a pune în evidenţă sprâncenele, barba, ciocul sau pantalonii animalului. Pentru aceasta se tunde părul de la nivelul urechilor, al capului şi cel de la nivelul ramurilor mandibulare. Se nivelează părul de pe gât, trunchi şi coadă, iar cel de pe umeri, şolduri şi membre se lasă întreg. Rasele la care standardul impune obligatoriu trimajul sunt: Caniche, Schnauzer, Fox Terrier, Kerry Blue Terrier, Bedlington Terrier, Spitzul, Maltezul etc. Intrebări: Ce reprezintă ectotomia? Cum se îngrijeşte dantura câinelui? Când se face baie la câine? Tema: Enumeraţi ordinea principalelor regiuni ce se piaptănă Referat: Tipuri de tunsori recomandate la diferite rase de câini

66

PARTEA a II-a

CREŞTEREA PISICILOR

Capitolul I

RASE DE PISICI Federaţia Internaţională Felină (F.I.Fe) a stabilit ca principalele

varietăţi de pisici să fie împărţite în 4 grupe: - rase persane; - rase cu păr semilung; - rase cu păr scurt; - rase siameze şi orientale. După statisticile FIFe din 1986 erau recunoscute oficial 354 rase

şi varietăţi cu păr scurt, 107 cu păr semilung şi 109 cu păr lung. Arbitrarea exemplarelor prezentate la diferite expoziţii, pentru încadrarea în standardul rasei se face după un punctaj care prevede pentru: culoarea ochilor 15 puncte, culoarea părului 25 puncte, aspectul corpului şi capului 25 puncte, pentru coadă 10 puncte, pentru membre, blană, mişcare 25 puncte.

Redăm în continuare caracteristicile pe scurt la principalele rase de pisici.

Rasa persană

Aceasta a fost selecţionată în Anglia, dar obţinută în Franţa în urma încrucişărilor dintre pisica Europeană şi Manu din Extremul Orient, este recunoscută ca rasă din anul 1919.

Capul este masiv, rotund şi larg, cu nasul scurt şi aplatizat cu stop evident şi fruntea largă şi bombată. Urechile sunt mici, amplasate mai jos pe craniu. Are maxilare puternice, acoperite de favoriţi lungi şi bărbia dezvoltată.

Ochii sunt mari, rotunzi, strălucitori şi foarte expresivi, de o culoare pură care se armonizează cu roba.

Trunchiul este bine dezvoltat, scurt, cu o musculatură bine proporţionată, care dă un aspect suplu.

Membrele sunt scurte şi masive. Coada este scurtă, proporţională cu trunchiul, purtată în jos, cu

păr bogat şi lung, ceea ce conferă un exterior foarte elegant.

67

Culoarea este variată; până în prezent sunt recunoscute şi omologate peste 80 de varietăţi de culoare. Dintre varietăţile unicolore cele mai răspândite sunt: albastră, albă, neagră roşcată, crem şi liliachie, iar dintre cele bicolore: fumurie marmorat, argintie marmorat, solz de broască, Chinchila, alb cu roşu, alb cu albastru, alb cu negru, alb cu crem etc.

În deplasare este un animal foarte elegant, care ştie să-şi pună în

valoare somptuoasa blană. Este o pisică rezistentă, puţin pretenţioasă, liniştită, adesea

somnoroasă, miaună rar. La această rasă este necesar ca blana să fie îngrijită zilnic prin

pieptănat.

Rase cu păr semilung

Din această grupă sunt prezentate rasa Angora şi Birmaneză. Rasa Angora provine din provincia Angora din Asia Mică iar

perfecţionarea rasei se datorează englezilor şi americanilor. Capul este mai puţin rotund şi mai îngust comparativ cu al

Persanei. Urechile sunt îndepărtate, cu vârful ascuţit. Ochii sunt mari, expresivi, de culoare albastră, dar se admit şi

alte nuanţe. Trunchiul este robust, lung, cu musculatura bine proporţionată. Membrele sunt scurte şi robuste. Coada este lungă, subţire, stufoasă. Culoarea de bază este albă, dar sunt admise şi alte culori: neagră,

albastră etc.

68

Blana este alcătuită din păr fin, des şi mătăsos, mai abundent pe gât, abdomen şi coadă.

La această rasă este prezent fenomenul de angorism (schimbarea periodică a părului).

Părul creşte mai abundent la începutul sezonului rece. Comportamental este o rasă blândă, liniştită, ataşată de stăpân şi

inteligentă, este preferată de persoane mai în vârstă. Este o pisică de interior, rar iese în grădină sau curte.

Această rasă cere o îngrijire deosebită prin periatul zilnic al blănii câteva minute.

Rasa Birmaneză (Sacra Birmaneză) este recunoscută ca rasă

din anul 1925, în Franţa, fiind rezultatul încrucişărilor dintre pisica Siameză şi Persană.

Deşi este răspândită pe tot globul, numeric pisica Birmaneză este în scădere.

Capul este puternic, mare, rotund, cu fruntea uşor convexă şi cu nasul scurt.

Botul este scurt, aproape pătrat, cu mustăţi lungi şi dese. Buzele sunt întredeschise, lăsând să se vadă caninii mari de culoare albă. Urechile sunt mici, înclinate în faţă şi căptuşite cu peri fini.

Ochii sunt mari, rotunzi şi uşor bridaţi de un albastru intens, metalizat.

Gâtul este puternic, mai ales la masculi şi acoperit de o blană deasă cu peri lungi.

Trunchiul este armonios, cu piept lat şi musculos şi cu spatele drept.

Membrele au gambele scurte şi late; ghearele sunt lungi şi ascuţite.

Coada este rotundă şi stufoasă, purtată deseori ridicată deasupra corpului.

69

Blana este alcătuită din păr lung şi semilung, în funcţie de regiunile corporale. La masculi, părul este foarte lung şi mătăsos în jurul gâtului (formând un guleraş tipic rasei), iar pe flancuri şi abdomen, unde este ondulat. Adesea părul este mai lung pe obraji (asemănător cu favoriţii de la tigru).

Pe corp, părul este scurt şi mătăsos, dând un aspect deosebit de elegant.

Culoarea este variată: ciocolatie, aurie, bej-roşcată, albăstruie sau liliachie, ponderea deţinând-o pisicile de culoare brun închis. Faţa, urechile, membrele şi uneori coada au culoare mai închisă. Extremităţile labelor, de la prima falangă, sunt de culoare albă Particularităţile sunt numite mănuşi şi ciorapi.

Comportamentul o arată ca o pisică sociabilă, docilă dar cu multă personalitate şi elegantă. Acceptă să fie mângâiată numai de persoana pe care o alege ea.

Urmăreşte în permanenţă comportamentul stăpânului şi nu acceptă compania altor animale sau chiar a copiilor.

Pisica Birmaneză se adaptează uşor la viaţa de interior, în apartament, dar preferă şi viaţa liberă, cu deplasări în grădină, în special în prezenţa stăpânului.

Rase cu păr scurt Este o grupă numeroasă din care fac parte numeroase rase ce sunt

răspândite în multe locuri din lume. Dintre principalele rase ale acestei grupe amintim: rasa Abisiană, American Shorthair, Japoneza Bobtail Korat, Mau Egipteană, Albastră rusească.

70

Rasa Europeană, standardizată încă din 1925, este cea mai răspândită rasă de pe glob.

Ochii sunt rotunzi, depărtaţi, aşezaţi în poziţie oblică, de culoare verde, căprui, albăstrui sau oranj.

Capul este rotund, faţa scurtă şi nasul lat. Urechile sunt mici şi uşor rotunjite la vârf.

Gâtul este gros şi scurt. Trunchiul este puternic, proporţionat, cu spinarea dreaptă şi piept

larg, cu musculatura dezvoltată. Membrele sunt rotunde, se termină cu lăbuţe scurte. Coada este lungă, rotundă, se subţiază spre partea terminală, este

purtată în semi arc larg deschis în sus.

Culoarea robei (a părului) poate fi simplă (albă, neagră, albăstruie, ciocolatie, argintie sau brună), bicoloră (din alb, crem, liliachie sau ciocolatie, cu pete bine delimitate), tricoloră (tărcată cu pete în solz de ţestoasă), tigrată (tabby – având culoarea de bază „simplă” cu dungi mai închise). Părul este scurt, fin şi des.

Comportamentul pisicii este de animal independent dar care, datorită inteligenţei deosebite, devine o companie agreabilă şi afectuoasă.

Rasa Abisiniană a fost recunoscută ca rasă în Anglia în 1926 şi

s-a obţinut din pisica vechiului Egipt, încrucişată cu pisica Europeană de culoare gri-închis.

Ochii sunt mari, vioi, migdalaţi, înconjuraţi de un chenar negru, au culoarea verde arămiu sau gri-roşcat. Adesea culoarea ochilor se schimbă după starea de sănătate şi dispoziţia pisicii.

Capul este fin, subţire, cu aspect triunghiular, cu botul ascuţit. Nasul este armonios dezvoltat, de culoare roşu închis şi bordat cu negru. Urechile sunt mari, mai late la bază, cu vârful uşor rotunjit, de

71

culoare mai închisă (negre sau cafenii), uneori cu o tufă de peri mici la vârf, asemănătoare ca la râs.

Gâtul este proporţionat şi armonios, are mişcări elegante. Trunchiul este de talie mijlocie, lung şi subţire, elegant şi bine

proporţionat. Coada este lungă, rotundă, se subţiază la vârf. Culoarea robei este cafenie-aurie împestriţată cu negru sau maro

închis, asemănătoare iepurelui de câmp, de aici numele de pisica iepure. Fiecare fir de păr are vârful negru şi în rest dungi de nuanţe

diferite cenuşii şi roşcate. După culoarea principală a robei se disting mai multe varietăţi de culoare, din care 8 sunt recunoscute oficial.

Este un companion deosebit, blândă, afectuoasă, ataşată foarte mult de stăpân. Dacă atenţia nu este reciprocă, devine tristă şi părăseşte locuinţa.

Abisiniana este o pisică foarte jucăuşă, îi trebuie foarte mult spaţiu pentru mişcare; dacă este crescută în apartament, trebuie să aibă acces în toate camerele. Îi place să se caţere şi să contemple totul de la înălţime. Este puţin pretenţioasă la mâncare, se hrăneşte cu toate alimentele de la masa stăpânului.

Rasa Albastră Rusească este standardizată în 1965, provine din încrucişarea pisicii de Arhanghelsk cu pisica Siameză albastră.

Capul are formă triunghiulară, lung şi relativ plat, cu fruntea lată şi linia fronto-nazală dreaptă. Urechile sunt mai late la bază, ascuţite la vârf, transparente şi cu peri fini.

Ochii sunt migdalaţi, larg deschişi, expresivi, de culoare verde strălucitor.

Gâtul este potrivit de dezvoltat şi bine legat de cap şi trunchi. Trunchiul este armonios, acoperit de o musculatură compactă. Membrele, lungi şi puternice, se termină cu gheare lungi, tari,

ascuţite.

72

Coada este lungă, dreaptă şi subţire la vârf. Culoarea robei este albastră-gri cu reflexe argintii. Părul este des,

fin, scurt şi înclinat faţă de corp.

Este o pisică liniştită, calmă, curată şi deosebit de afectuoasă.

Jucăuşă şi inteligentă, ghiceşte din expresia stăpânului interdicţiile sau libertăţile ce i se permit. Rezistă la temperaturi scăzute şi este puţin pretenţioasă la hrană.

Pisica comună este foarte mult răspândită, ajungând la 99% din

numărul pisicilor; doar 1% sunt pisici „aristocrate” (de rasă). Pisica comună cu părul scurt este crescută în toate gospodăriile

ţărăneşti dar şi în gospodăriile de la oraşe ca mijloc biologic de luptă împotriva rozătoarelor (şoareci şi şobolani).

Provine din pisica sacră a Egiptului încrucişată la întâmplare cu pisica sălbatică europeană.

73

Culoarea robei este foarte variată, de toate nuanţele. Standardele din Franţa pentru pisica comună cuprind 20 de indicatori.

Rasa Sfinx, este cunoscută încă din vremea aztecilor, dar a fost

recunoscută ca rasă în 1966 în Canada. Capul are formă triunghiulară, cu urechi mari, rotunjite la vârf.

Nasul este scurt, cu stop evident. Ochii au culoarea verde, aurie şi o poziţie oblică.

Corpul este subţire, susţinut de picioare înalte, cu musculatură puţin dezvoltată.

Pe corp părul lipseşte, dar este foarte scurt pe cap, coadă şi în

zona coloanei vertebrale. Pielea, moale şi uşor detaşabilă, prezintă uşoare încreţituri. Sunt crescute de către persoanele alergice la părul de pisică. Este blândă, asociabilă şi foarte ataşată de stăpân. Datorită lipsei părului este sensibilă la temperaturi scăzute dar şi

la variaţiile mari de temperatură. Culoarea pielii este neagră, albă, negru cu alb. albastru cu alb sau

pătată negru, albastru şi alb. Această pisică este recomandată persoanelor alergice la păr.

Rase siameze şi orientale

Rasa Siameză provine din Thailanda (Siam) şi este foarte răspândită în Europa (mai ales în Franţa şi Anglia) şi în Extremul Orient.

Ochii sunt migdalaţi, mari, strălucitori, aşezaţi oblic, întotdeauna de culoare albastru porţelan.

Capul este proporţionat, de formă relativ triunghiulară, mai larg în regiunea frunţii şi se îngustează la nivelul urechilor. Botul este uşor ascuţit; nasul lung; mustăţile sunt lungi, mai deschise la culoare.

74

Urechile sunt mari, late la bază şi ascuţite la vârf şi cu peri mari în interior.

Gâtul este lung, subţire dar bine proporţionat. Trunchiul, de talie mijlocie, este lung, zvelt, cu greabăn

proeminent. Membrele sunt lungi, fine, cu labe mici, de formă ovală, cu

unghiile puternic îndoite şi foarte ascuţite. Coada lungă, subţire, este purtată în prelungirea trunchiului şi

prezintă adeseori nodozităţi.

Culoarea robei este foarte variată; se cunosc până acum 42 varietăţi de culoare dar standardele în vigoare recunosc doar 4 varietăţi şi anume: albastru, liliachiu, ciocolatiu şi bej-roşcat.

La toate varietăţile extremităţile, membrele, coada, faţa şi urechile au culoare mai închisă.

Pisica siameză are o inteligenţă deosebită, este vioaie, exuberantă, uneori dificilă, cu reacţii imprevizibile, se ataşează mult de stăpân, manifestă rezerve faţă de persoanele străine, pe care le zgârie. Adeseori, când este deranjată, scoate ghearele.

Pisicile tinere sunt mai puţin docile, zgârie lenjerie şi obiectele din jur, comportament care se modifică odată cu vârsta.

Este o rasă longevivă, care se adaptează uşor la creşterea în captivitate, dar este o pisică zgomotoasă şi nu se recomandă persoanelor care iubesc mai mult liniştea.

75

Întrebări

1. Care sunt principalii reprezentanţi ai grupei de rase cu păr scurt ? 2. Care dintre rasele cu păr scurt nu acceptă compania altor animale şi nici a copiilor?

Temă

Numiţi pentru Europa şi Rusia, principalele rase de pisici ce se cresc în aceste regiuni

Referat

Faceţi un referat despre rasa Manx, insistând asupra caracteristicilor rasei şi a culorii (eventual imagini).

76

Capitolul II

REPRODUCŢIA LA PISICĂ

Particularităţi ale aparatului genital mascul

Aparatul genital mascul se compune din două burse testiculare situate subanal, în care sunt suspendate testiculele de formă rotundă, dispuse oblic şi care cântăresc la animalele adulte 2-2,5 g fiecare.

Epididimul este un canal lung de 2 cm şi acoperă 75% din circumferinţa testiculului, de care aderă intim. Canalul deferent nu prezintă dilataţia ampulară în zona terminală; înainte de a se deschide în uretră, înconjoară ureterele.

Glandele bulbouretrale sunt bine dezvoltate, au un diametru de 0,4-0,5 cm.

Prostata, puţin dezvoltată, formată din doi lobi distincţi, care se termină cu o porţiune diseminată redusă, este situată pe faţa ventrală a uretrei.

Penisul, orientat oblic cu porţiunea posterioară în jos, are vârful acoperit cu numeroase (100-200) papile, dirijate spre baza penisului şi care au un rol deosebit în excitarea femelei în timpul actului copulator şi în declanşarea ovulaţiei. Vârful penisului este prevăzut cu un os penian, lung de 3,5-4,5 mm, care are rolul de a facilita intromisiunea şi de a menţine penisul în vagin.

Furoul are o cavitate scurtă şi largă. Masculii ating maturitatea sexuală la vârsta de 8 luni şi sunt apţi

pentru reproducţie până la vârsta de 12 ani.

Particularităţi ale aparatului genital femel

Aparatul genital femel se compune din două ovare, două oviducte, uter, vagin, vestibul vaginal şi vulvă. Ovarele au formă ovală, aplatizată, sunt situate în cavitatea abdominală, înglobate în masă de ţesut adipos la polul caudal al rinichiului, la nivelul vertebrelor lombare 3 şi 4, suspendate de către ligamentul ovarian. Ovarele la pisică nu sunt închise complet în bursele ovariene, care sunt larg deschise. Lăsând să se vadă ovarele care sunt de mărimea unor alune de culoare gri-roşcată, cu suprafaţa neregulată. Această particularitate permite reperarea şi scoaterea cu uşurinţă a ovarelor din bursa ovariană în timpul operaţiei de castrare.

77

Oviductele au o lungime de 5-6 cm, înconjoară ovarele, formând în partea laterală a ovarelor un larg pavilion cilindric. sunt suspendate de plafonul cavităţii abdominale de ligamente largi.

Uterul se compune din coarne, corp şi gât (cervix). Coarnele uterine sunt lungi de 8-10 cm, cu un traiect rectiliniu,

suspendate de ligamentele largi. Corpul şi gâtul uterin la pisică pot fi uşor distinse datorită grosimii peretelui. Corpul uterin este foarte scurt, măsurând 1,5-2 cm iar gâtul uterin 0,5-1,5 cm.

Vaginul, aşezat orizontal în cavitatea pelvină, are o lungime de 3-4 cm; este lipsit de glandele Gartner.

Vestibulul vaginal, delimitat de vagin prin meatul urinar, este un conduct mixt urogenital, are o lungime de 2 cm şi este dotat cu glande Bartolini. Pe planşeu este amplasat clitorisul, organ erectil de 1 cm, care la unele pisici conţine un os sau un cartilagiu.

Vulva este situată la 2-3 cm sub anus, are aspectul unei fante verticale cu comisura inferioară rotunjită.

Glandele mamare sunt dispuse în 4 perechi paralele cu linia albă a corpului începând din regiunea toracică până în cea abdominală. Extremitatea mamelonului este fără păr, rar sunt 2-3 fire. În vârful fiecărui mamelon se deschid 4-6 canale papilare.

Pubertatea şi ciclul sexual

Maturitatea sexuală la pisică apare înainte de a se termina dezvoltarea fizică.

Ciclul sexual (numit şi ciclul gametogen) prezintă ansamblul modificărilor morfo-fiziologice ale aparatului genital femel şi modificările comportamentului sexual între două ovulaţii.

Ciclul sexual la pisicile care trăiesc în libertate este diciclic (de două ori pe an) cu o ritmicitate sezonieră, pe când la pisicile crescute în apartament căldurile pot apărea pe tot parcursul anului. Spre deosebire de căţea, pisica are ciclul sexual incomplet, cu o durată variabilă de la 14 la 30 zile. Ovulaţia este provocată de actul sexual şi are loc la 24-36 ore după împerechere. De reţinut este faptul că ovulaţia poate fi provocată şi printr-o excitare mecanică a clitorisului (organ erectil), cu o pensă hemostatică.

Căldurile durează de la 5 la 18 zile şi dispar la 24-36 ore după împerechere. Dacă pisica este permanent în prezenţa masculului, viaţa sexuală este reglată prin cicluri de călduri periodice, de 3-4 ori pe an.

În timpul căldurilor, pisica miaună (agasant), se freacă de mobilă sau de alte obiecte din jur, urinează în cantităţi mici în locuri neobişnuite, se rostogoleşte pe spate, caută cu orice preţ să evadeze şi cheamă masculul prin sunete prelungite. Vulva este tumefiată,

78

congestionată, cu o scurgere sangvinolentă, care se observă rar, deoarece pisica o linge.

O pisică când este mângâiată pe spate, când este în călduri îşi îndepărtează membrele posterioare şi ridică coada pentru a elibera regiunea genito-anală care se contractă ritmic.

Particularităţi ale actului împerecherii

Deşi maturitatea sexuală la pisică este atinsă la vârsta de 7-8 luni (6 luni la rasa Siameză), femela nu va fi împerecheată decât la al III-lea ciclu de călduri, pentru a-şi desăvârşi dezvoltarea corporală care este atinsă la vârsta de peste un an dar şi pentru ca fetuşii să se dezvolte normal.

Masculii vor fi utilizaţi la împerechere începând de la vârsta de un an şi jumătate până la 6-7 ani.

Masculii, în perioada împerecherilor, prezintă manifestări caracteristice: urinează în jeturi subţiri pe pereţi sau pe diverse obiecte din casă (urina are un miros urât), sunt mereu agitaţi sau agresivi, miaună într-un anume fel, chemând femela.

Împerecherea trebuie să se facă într-o cameră liniştită, de preferinţă în locuinţa masculului, fără asistenţa oamenilor.

Femela va fi dată la împerechere a doua zi de la apariţia căldurilor şi va fi lăsată împreună cu masculul 24 ore. Dacă nu sunt motive deosebite, femela acceptă cu uşurinţă masculul. Actul sexual durează câteva minute, timp în care se aud ţipete puternice de durere, datorate faptului că papilele prezente pe penis la motan se înfig în mucoasa vaginului în timpul împerecherii.

Fecundaţia Fecundaţia constă în unirea celor doi gameţi (ovocitul şi

spermatozoidul) într-o celulă nouă, numită ou sau zigot, constituind cea mai importantă fază a reproducţiei în care se formează o nouă fiinţă.

Ovocitele sunt eliberate din ovar după actul sexual la 25-30 de ore.

Spermatozoizii depuşi în vagin ajung la locul fecundării în treimea superioară a salpinxului, în 25-30 minute, viabilitatea lor în căile genitale femele fiind de 30-38 ore.

Foarte rar se întâmplă ca o pisică să nu rămână gestantă dacă a fost împerecheată o dată, nefiind necesară repetarea împerecherii în zilele următoare.

79

Gestaţia Gestaţia începe odată cu fecundaţia şi se încheie în momentul

parturiţiei. Durata gestaţiei este de 61-69 zile cu o medie de 65 zile. Semnele instalării gestaţiei sunt sesizabile după 20 zile de la

împerechere. Pisicile îşi schimbă comportamentul, devin liniştite, dorm mai mult, caută să stea mai mult pe lângă stăpân şi uneori vomită.

Mameloanele devin rotunde şi se colorează în roşu. Începând cu săptămâna a 5-a de gestaţie, abdomenul se măreşte în volum, ia aspectul de pară iar flancurile devin pline.

Diagnosticul de gestaţie se face prin palparea monomanuală transabdominală, în a 3-a şi a 4-a săptămână, când fetuşii se percep sub forma unor sfere separate cu diametrul de 1,5-2 cm. Între a 4-a şi a 6-a săptămână abdomenul devine cilindric, uniform şi palparea se realizează mai greu. După a 50-a zi de gestaţie se pot palpa distinct fetuşii pe cale transabdominală.

Radiografia abdominală permite un diagnostic sigur de gestaţie precum şi numărarea fetuşilor.

Ecografia transabdominală permite evidenţierea produşilor de concepţie începând cu a 19-a zi de gestaţie.

În timpul gestaţiei se recomandă să se asigure femelei un regim de mişcare obişnuit şi alimentaţie corespunzătoare cantitativ şi calitativ, bogată în vitamine.

Dacă nu se utilizează hrana gata preparată cum ar fi Kitekat sau Whiskas, este necesar să se completeze necesarul de vitamine prin administrarea de complex vitaminic AD3, E sub forma de picături uleioase în alimentaţie (5-6 picături/zi).

Pisicile fac adesea constipaţie, care în timpul gestaţiei se accentuează. Aceasta se poate combate prin administrarea de ulei de parafină, o linguriţă pe zi.

Uneori în timpul gestaţiei apar modificări de comportament social, când pisica atacă peştii din acvariu sau păsările din colivie (pe care până atunci le respecta, bineînţeles, în urma educaţiei primite) sau modificări de comportament alimentar, când începe să mănânce la ore nepotrivite. Consumă alimente şi substanţe pe care nu le agrea până atunci (de exemplu, mănâncă săpun, roade încălţămintea).

Fătarea (Parturiţia)

Înainte de fătare, pisica devine agitată şi caută un loc retras. Pentru fătare este recomandat să amenajăm din timp o cutie mare de carton sau scândură căptuşită cu o pânză curată. Cutia se aşează într-un loc ferit de zgomote şi curent.

80

Debutul fătării este dat de scurgerea unui lichid alb-găbui şi de apariţia contracţiilor; primul pisoi apare după o oră, învelit de placenta fetală; următorul pui poate apărea după 10 minute sau cel mult o oră. În mod normal, parturiţia durează 3-5 ore. Uneori, fătarea se poate întrerupe 24 de ore după care se reia în mod corespunzător.

Expulzarea unui pisoi durează 1-2 minute şi iese cu capul; la pisica Siameză, fetuşii ies cu membrele.

Mama secţionează cu dinţii fiecare placentă pe care o mănâncă imediat. Puii morţi sunt mâncaţi imediat de mamă, ceea ce face ca crescătorul să nu sesizeze acest aspect.

Femela secţionează cu dinţii cordonul ombilical, linge şi masează puii, păstrând cuibul foarte curat. Dacă mama nu are timp să se ocupe de pui, atunci crescătorul trebuie să intervină legând cu mătase chirurgicală cordonul ombilical, apoi îl secţionează şi tamponează bontul cu tinctură de iod.

Este recomandat ca imediat ce a fost expulzat un pui să fie înlăturat pentru a nu fi strivit.

Dacă fătarea are loc înainte de a împlini 60 zile de gestaţie, sunt mulţi fetuşi morţi sau neviabili iar după 68 zile fătarea este distocică şi se impune operaţia de cezariană.

La sfârşitul fătării, puii sunt aduşi lângă mamă. Unele pisici de rasă sunt capricioase şi nu fată decât în prezenţa

proprietarului. O pisică fată de 3-6 ori pe an câte 3-5 pui, astfel că de la o pisică

până la vârsta de 10 ani, cât este aptă pentru reproducţie, se pot obţine 200 pui. Pisica are permanent activitate de reproducţie: este în călduri, gestantă sau alăptează.

Abstinenţa Abstinenţa (limitarea împerecherii) are adesea urmări asupra

sănătăţii pisicilor. Atunci când masculul este închis, fără să aibă acces afară, dar

aude în vecinătate pisici în călduri, se agită, miorlăie permanent şi elimină jeturi de urină urât mirositoare. Când este în prezenţa unei femele în călduri şi nu este lăsat să se împerecheze face crize nervoase sau agresive. Pentru a menţine un comportament normal, masculii vor fi daţi la împerechere cel puţin o dată pe an.

La femele, abstinenţa determină adesea apariţia tumorilor mamare iar după 5 ani piometrul (colecţie purulentă în uter).

Castrarea masculilor este recomandată să se facă după împlinirea vârstei de un an, iar ovarectomia la femele după vârsta de 7 luni.

81

Anticoncepţionale Căldurile la pisică dispar după 24 de ore de la împerechere,

ovulaţia fiind provocată de actul sexual. Aşa cum am menţionat şi în subcapitolul privind ciclul sexual,

ovulaţia (deci şi întreruperea căldurilor) poate fi provocată printr-o excitaţie mecanică a clitorisului cu ajutorul unei pense hemostatice. Pensa se introduce în vaginul pisicii (la care căldurile s-au declanşat cu 6-12 ore anterior) şi se execută 5-6 mişcări de du-te-vino şi rotatorii. Acesta este cea mai simplă şi mai puţin costisitoare metodă de a întrerupe căldurile.

În ţările cu un înalt grad de civilizaţie, „planningul felin” este utilizat pentru reducerea numărului de pisici fără stăpân, dar mai ales pentru a asigura o convieţuire convenabilă a pisicilor şi proprietarilor.

Utilizarea anticoncepţionalelor urmăreşte controlul funcţiei de reproducţie prin amânarea sau suprimarea estrusului, a căldurilor.

Administrarea anticoncepţionalelor la pisică este recomandat să se realizeze la femelele tinere după ce au manifestat cel puţin o perioadă de călduri. În caz contrar creşte riscul chistizării ovarului şi a piometrului.

Pentru oprirea căldurilor la pisică se pot utiliza preparatele hormonale.

Întrebări

1. Câte cicluri de călduri întâlnim la pisică ? 2. Cum se manifestă o pisică ce trebuie să fete?

Temă

Subliniaţi principalele faze ale ciclului sexual la pisică

Referat

Faceţi schema aparatului genital femel şi mascul punctând

particularităţile

82

Capitolul III

ALIMENTAŢIA PISICII

Particularităţi ale tubului digestiv şi ale digestiei Pisica este un animal carnivor cu tranzit digestiv foarte rapid care

se derulează în 18-24 ore. Aparatul digestiv se compune din cavitatea bucală, esofag,

stomac, intestin subţire, intestin gros, anus şi glandele anexe: ficat, pancreas şi glande salivare.

Schema tubului digestiv la pisică

1 - cavitatea bucală; 2 - esofag; 3 - ficat; 4 - stomac; 5 - pancreas; 6 -intestinul gros; 7 - intestinul subţire; 8 - rect; 9 - anus.

Digestia începe la nivelul cavităţii bucale unde hrana parţial

mărunţită este amestecată cu salivă. După deglutiţie, bolul alimentar se depozitează în stomac care are o capacitate destul de mare, 200 - 400 ml, ceea ce face ca mesele să fie administrate în cantităţi mai mari şi mai rar.

Secreţia stomacului în pepsină, catapepsină şi acid clorhidric (care stabilesc pH stomacal la 2) ajută doar la digestia proteinelor. Hidraţii de carbon şi grăsimile trec nedigerate din stomac (deoarece la acest nivel lipsesc enzimele amilolitice şi lipolitice). După 2-8 ore (în funcţie de consistenţa hranei), chimul gastric (alimentele parţial digerate de sucul gastric, dar bine amestecate) trece în intestinul subţire (lung de 2 m) unde, sub influenţa enzimelor pancreatice, are loc o digestie completă şi apoi absorbţia substanţelor nutritive. La nivelul intestinului subţire, grăsimile sunt digerate foarte bine (în

83

comparaţie cu omul) sub influenţa lipazei pancreatice şi a secreţiei abundente de bilă.

Glucidele sunt mai puţin valorificate (în comparaţie cu omul) datorită secreţiei mai reduse de amilază pancreatică. Zaharurile sunt mai uşor digestibile şi absorbabile în comparaţie cu amidonul, ceea ce determină apariţia obezităţii şi a diabetului.

Tot la nivelul intestinului se resorb sărurile minerale şi vitaminele.

Din cantităţile iniţiale de alimente şi apă care pătrund în cavitatea bucală numai o cantitate foarte mică ajunge în intestinul gros şi este evacuată la exterior prin fecale. În intestinul gros se absoarbe cea mai mare cantitate de apă din alimente şi sub influenţa florei bacteriene care populează intestinul se digeră o parte din proteină şi celuloză.

Toate reziduurile nedigerate împreună cu apa, substanţele minerale şi bacteriile moarte sunt depozitate la nivelul rectului şi apoi evacuate la exterior prin anus.

Defecarea este un proces controlat voluntar prin care se relaxează sfincterul anal. În diferite afecţiuni digestive care evoluează cu diaree acest control este redus, fecalele fiind eliminate involuntar, adeseori continuu.

Alimente ce se administrează la pisică Pisica nu trebuie hrănită numai cu resturi care rămân de la masa

oamenilor, dar nici îndopată excesiv cu produse de cofetărie şi carne. Există părerea că pisicile se descurcă singure şi trebuie să le

asigurăm doar un supliment. Acest aspect este valabil pentru pisicile care trăiesc în libertate în mediul rural, unde au posibilitatea să vâneze.

Fiind un animal prin excelenţă carnivor şi regimul alimentar care trebuie asigurat va fi mai mult carnat, în nici un caz nu vom transforma pisica în animal vegetarian.

În hrana pisicii sunt recomandate următoarele alimente: • Carnea de vită, cal sau pui constituie alimentul de bază, se

administrează crudă (numai când sunt anumite suspiciuni privind salubritatea ei se fierbe), în stare proaspătă, tocată sau tăiată în bucăţi mici.

• Peştele (în special peşte oceanic) poate fi dat în hrana pisicii crud (dacă este foarte proaspăt) după eviscerare (scoaterea organelor interne) sau fiert, în cantităţi ce nu trebuie să depăşească 10% din raţia pisicii.

• Gălbenuşul de ou, amestecat cu celelalte alimente sub formă de pastă, de 2-3 ori pe săptămână, conferă pisicii un păr lucios (datorită lecitinei şi vitaminelor pe care le conţine din abundenţă).

84

• Laptele şi produsele lactate sunt consumate cu plăcere de majoritatea pisicilor şi pot intra în raţia zilnică în proporţie de 5-10%. Unele pisici refuză laptele sau fac diaree; în acest caz se scoate laptele din alimentaţie pentru o perioadă de timp.

Brânza de vaci şi telemeaua desărată sunt bine tolerate de pisici. • Untul este necesar atât pentru conţinutul în vitamine cât şi

pentru uşurarea purgaţiei (pisicile crescute în apartament au tendinţa de constipaţie).

• Ficatul este un aliment foarte valoros datorită conţinutului ridicat în proteine, săruri minerale şi vitamine. Se administrează în stare crudă sau fiert în proporţie de 10% din raţie, la interval de 3-4 zile.

• Alimentele de origine vegetală, deşi nu constituie hrana de bază, sunt necesare totuşi în alimentaţia pisicilor, fiind bogate în vitamine dar şi în celuloză, care favorizează curăţirea tubului digestiv, ajutând la eliminarea părului pe care pisica îl înghite atunci când îşi face toaleta.

Pâinea se administrează veche, niciodată proaspătă sau prăjită. Piureul de fulgi de porumb, ovăz, orez, cartofi, amestecat cu alte

componente alimentare este bine tolerat de pisică. Morcovul crud sau fiert, ras pe o răzătoare fină, se adaugă o

linguriţă în pasta alimentară. Legumele verzi (salată, fasole, iarbă) sunt necesare pentru asigurarea tranzitului intestinal, dar trebuie administrate cu grijă, deoarece produc flatulări (gaze intestinale) şi determină pisica să defece des şi în alte locuri decât este obişnuită. Pisicile în libertate consumă o cantitate de iarbă pentru a-şi regla digestia şi a-şi procura microelementele necesare funcţiilor vitale. Pisicilor ţinute în captivitate nu trebuie să le lipsească acest produs vegetal. Vara, iarba adusă pisicii va fi foarte bine spălată pentru a îndepărta ouăle de paraziţi iar iarna se ţine grâu încolţit într-o farfurioară, pe sugativă, în apă, la care pisica are acces.

• Prăjiturile şi dulciurile sunt preferate de pisici; în cantitate mare favorizează apariţia obezităţii.

• Uleiul vegetal de floarea soarelui sau porumb se poate administra câte 1/2 linguriţă pe zi pentru a preveni carenţele în acizi graşi esenţiali, săruri minerale şi vitamine şi pentru favorizarea tranzitului digestiv.

Alimente neindicate în alimentaţia pisicilor

Carnea de porc (în special pulmonul) în stare crudă nu se

administrează la pisică deoarece transmite virusul Bolii lui Aujeszky (boală incurabilă cu semne clinice asemănătoare cu turbarea).

Splina de vacă produce constipaţii adesea incurabile.

85

Oasele de pasăre favorizează constipaţia, abcesele perianale şi calculii urinari (în special la motan).

Capetele de peşte pot produce accidente (asfixie), datorită faptului că faringele pisicii este strâmt şi foarte sensibil.

Oasele de peşte se pot fixa la nivelul faringelui. Albuşul de ou crud este nedigestibil şi favorizează carenţele în

vitaminele B pe care le fixează şi le elimină din organism.

Diete alimentare Hrana la pisică poate fi administrată: umedă, semiumedă sau

uscată. Hrana umedă conţine 70-80% apă şi se compune din alimente

fierte sau conservate. Hrana semiumedă conţine 30-60% apă şi reprezintă

semiconservele şi pastele de carne. Hrana uscată conţine până la 14% apă şi reprezintă alimentele

uscate: peşte, turte de cereale, făinuri de carne, praf de ouă etc. În ultimul timp, la noi, se comercializează diferite preparate

complexe semiuscate sau uscate pentru alimentaţia pisicilor. Cele mai răspândite preparate sunt Whiskas şi Kitekat, produse de Centrul WALTHAM, liderul mondial în îngrijirea şi nutriţia animalelor de companie.

Dieta gata preparată este echilibrată în toate elementele nutritive: proteine, hidraţi de carbon, grăsimi, vitamine, substanţe minerale şi oligoelemente.

Cantitatea de alimente ce se administrează la o pisică este în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică şi greutate corporală.

Alimentaţia tradiţională, la o pisică de 3 kg

Femele Motani

Întreţinere Gestante În lactaţie Castraţi Pt. reproducţie Alimente în g Dieta

I Dieta

II Dieta

I Dieta

II Dieta

I Dieta

II Dieta

I Dieta

II Dieta

I Dieta

II Ficat 50 - 50 - 70 - 50 - 60 -

Carne crudă - 50 - 100 - 160 - 70 - 80 Peşte - - - - 100 - - - - - Ou - - 30 30 40 40 30 - 30 -

Lapte 20 20 50 50 200 70 30 30 30 30 Brânză - - - - 40 80 - 20 - 20

Pastă (orez fiert sau piure)

20 20 40 40 50 50 - - - -

Morcov sau legume verzi

20 20 30 30 40 40 30 30 35 35

Ulei vegetal 5 5 8 8 10 10 5 5 10 10 Drojdie 3 3 3 3 2 2 5 5 5 5

Complex vitamino-mineral

2 2 2 2 5 5 5 5 5 5

86

Cantităţile de hrană special preparată pentru pisici

Cantitatea de alimente pe zi în

g Vârsta

categoria

Greutateacorporală

kg

Nr. de

mese Semilichida, Whiskas, Sheba,

Kitekat

Uscată Whiskas, Kitekat

10 săptămâni 1,0 5 290 70 20 săptămâni 2,2 3 330 80 30 săptămâni 3,0 2 360 90 Pisici adulte întreţinere 3 2 150 70 Pisici gestante 3,5 3-4 280 140 Pisici lactante 3,5 4-5 480 280 Pisici bătrâne 3 1 120 80 Motani 4 2 160 85 Motani 5 2 200 90

Hrănirea pisoilor

În primele trei săptămâni de viaţă, pisoii sunt alăptaţi de mamă

care nu permite intervenţia stăpânului. După această vârstă, laptele mamei nu mai satisface necesităţile de creştere a puilor şi ei trebuie să fie hrăniţi suplimentar. Se poate administra lapte de vacă în care se introduc suc de carne, gălbenuş de ou, fosfat dicalcic şi vitamine.

De la această vârstă pisoii se pot obişnui să consume o hrană complexă semilichidă (Whiskas, Kitekat). Consistenţa hranei creşte treptat până când pisoii sunt obişnuiţi să consume şi hrană uscată.

Hrănirea artificială a puilor este necesară când mama nu are lapte sau are diferite afecţiuni mamare. Pentru alăptarea artificială se poate utiliza un înlocuitor de lapte pentru copii care se va omogeniza în apă fiartă şi răcită la 52-55°C asigurându-se o concentraţie de 25% substanţă uscată (25 g lapte praf la 100 ml apă). Se administrează la temperatura de 38-39°C. Dacă apare diareea, se suprimă alăptarea artificială şi se înlocuieşte cu zeamă de orez şi morcov fiert, pasat prin tifon. La început numărul meselor va fi de 8 pe zi, din 2 în 2 ore, apoi se reduc treptat până la 3. Cantitatea maximă de alimente lichide ce se pot administra este 1/4 - 1/3 din greutatea corporală a pisoiului.

În primele două săptămâni, alăptarea se face la biberon, a cărui tetină este perforată cu găuri mici pentru ca pisoii în timpul suptului să nu înghită aer. Treptat, înlocuitorul de lapte se va administra în vase care nu se răstoarnă, plasate în locul unde se face şi alimentaţia mamei. Vasele vor avea mereu aceeaşi formă şi culoare, educând astfel pisoii să nu controleze mai târziu alte vase din casă pentru a se hrăni.

87

Reguli de hrănire a pisicii

Pisica este un animal extrem de curat, ceea ce impune ca vasele

de administrare a apei şi alimentelor să fie spălate zilnic fără detergenţi.

Pisica trebuie să dispună în permanenţă de apă curată şi proaspătă mai ales atunci când este hrănită cu alimente uscate. Pentru a stimula pisica să bea apă (evitându-se astfel formarea calculilor urinari, în special la cele în vârstă) se poate adăuga în apă supe de carne, lapte sau unele alimente foarte plăcute.

Alimentele trebuie să fie administrate sub formă de pastă sau tocate fin şi amestecate cu alimentele suplimentare, drojdie, complex vitamino-mineral, unt, ulei vegetal, morcov etc. Dacă nu vom proceda astfel, pisica va refuza să consume alimentele suplimentare.

Numărul de mese pe zi este în funcţie de vârstă şi starea fiziologică: 2 la pisica adultă în repaus sexual, 3-4 la femelele gestante, 4-5 la femelele lactante, 2 la motani, o masă la pisicile în vârstă şi 3-6 la pisoi.

Cantitatea de alimente variază la pisica adultă în funcţie de starea fiziologică. În perioada căldurilor raţia creşte cu 5-10% faţă de perioada de repaus, ceea ce are efect favorabil asupra ovulaţiei şi a prolificităţii.

În a II-a perioadă a gestaţiei raţia sporeşte treptat până la 50%, fapt care determină şi sporul în greutate a femelei cu 20%.

La pisicile în vârstă raţia se reduce treptat cu 20% deoarece, datorită lipsei de activitate, este favorizată apariţia obezităţii.

Mesele se vor administra la ore fixe, iar alimentele se vor administra într-o anumită succesiune.

Dimineaţa, la pisicile în repus sexual, se administrează laptele şi brânza iar seara masa de carne. Masa mai consistentă de seara asigură animalului un somn profund, tot timpul nopţii. Pisicile care nu primesc masa principală seara se scoală noaptea şi umblă după mâncare.

Nu este indicat ca alimentele să fie în permanenţă la dispoziţia pisicii. După consumarea tainului se vor strânge resturile şi se spală vasele.

Vasele în care se administrează hrana vor fi diferite de restul vaselor din casă şi se vor plasa permanent în acelaşi loc ferit de circulaţia persoanelor din locuinţă. Nu este indicat ca pisica să se hrănească la masă cu familia în sufragerie sau bucătărie. Pisica este un animal revendicativ când este vorba de hrană şi miaună atunci când se deschide frigiderul sau se tranşează alimentele în bucătărie; dacă nu este ora mesei nu este indicat să i se dea să mănânce.

88

Alimentele se vor administra la temperatura camerei sau uşor călduţe. Mâncarea rece. în special de la frigider, determină apariţia faringitelor. Dacă pisica nu a consumat întreaga cantitate de alimente de la o masă, masa următoare se reduce cu cantitatea de alimente rămase. Dacă refuză anumite alimente, pisica va fi lăsată să flămânzească o zi.

Când se introduce în hrană un nou aliment, pisica se va obişnui treptat amestecând o cantitate ce creşte progresiv din alimentul nou cu alimentele cu care este obişnuită., până se înlocuieşte treptat vechiul aliment.

După consumarea hranei, pisica nu va fi solicitată pentru joacă.

Întrebări

1. Ce alimente sunt interzise în hrănirea pisicii ? 2. Care sunt factorii ce influenţează hrănirea pisicii?

Temă

Alcătuiţi o raţie pentru o pisică cu o greutate de 3 kg ce se află în repaus

Referat

Faceţi schema aparatului digestiv la pisică

89

Capitolul IV

CREŞTEREA PISOILOR

La majoritatea raselor, puii se nasc cu ochii închişi (sunt rase la care ochii sunt deschişi de la naştere), pleoapele sunt lipite; de asemenea, conductul auditiv este închis.

Greutatea puilor la naştere la majoritatea raselor este de 70-120g. Deschiderea pleoapelor are loc la 8-12 zile; pigmentul irisului se

fixează la 20-25 zile. Conductul auditiv se deschide după a 14-a zi de viaţă. Pisoii sug fără întrerupere şi datorită conţinutului laptelui matern

foarte bogat în substanţe nutritive (proteine 10%, lipide 11%, lactoză 3%, calciu 1%, fosfor 0,3%, substanţă uscată 23%), au o viteză de creştere foarte mare astfel că la vârsta de 30 zile un pisoi poate cântări 300-500 g iar la 90 de zile depăşeşte 75% din greutatea adultului.

Mama îngrijeşte excepţional puii în primele 10 zile după fătare (ea nu părăseşte cuibul decât pentru a se hrăni) şi păstrează cuibul curat consumând excrementele puilor prin linsul codiţelor până la vârsta de o lună.

La vârsta de 22 zile apar primii dinţi. Înţărcarea puilor se face la vârsta de 45 zile. Se separă pisoii de

mamă şi pentru sistarea producţiei de lapte se administrează pisicii 10 g ulei de parafină. De la vârsta de 3 săptămâni, pisoii trebuie hrăniţi suplimentar, deoarece producţia de lapte a mamei scade. Hrana suplimentară (pe lângă laptele matern) se compune din lapte de vacă, carne crudă de vită tocată mărunt, gălbenuş de ou, fosfat dicalcic şi vitamine. La fiecare pisoi se vor administra individual 2-3 picături de vitamina A+D2 pentru a preveni rahitismul.

Hrana se va administra în farfurioare separate; din acest moment începe educaţia pisoilor privind alimentaţia.

După înţărcare, puii vor fi din nou încredinţaţi mamei spre „educare” care (spre deosebire de alte specii la care relaţia mamă-pui se întrerupe după înţărcare) se ocupă asiduu de pui.

În jurul vârstei de 90 zile se vor despărţi de mamă şi vor fi plasaţi viitorilor stăpâni.

Educaţia pisoilor se începe de la vârsta de 3 luni, când se vor obişnui cu locul de defecare şi urinare, răspunsul la chemarea numelui lor şi cu locurile unde poate zgâria (pe o scândură fixată într-un colţ din locuinţă).

90

SFATURI PENTRU CRESCĂTORII DE PISICI Pisica este o fiinţă plină de personalitate, independentă dar

afectivă, deosebit de jucăuşă dar şi de o melancolice nedefinită, foarte activă dar şi leneşă (60% din 24 ore îl petrece dormind), puţin pretenţioasă privind nevoile zilnice dar foarte insistentă şi încăpăţânată atunci când nevoile de hrană sau de împerechere nu-i sunt satisfăcute.

Pentru ca acest companion să-şi pună în valoare calităţile deosebite, acţionând inteligent, aşa cum veţi dori, estompându-şi răutatea, toanele şi agresivitatea generată de instinctul de conservare, trebuie să ţineţi seama de următoarele reguli:

• Pisoii se vor achiziţiona după înţărcare, la vârsta de 9-10 săptămâni.

• Pisicile adulte se adaptează foarte greu cu noul stăpân. Hotărâţi-vă dacă vreţi un motan, care vă va crea probleme în

perioada împerecherilor sau o femelă care poate crea probleme atât în perioada împerecherilor dar şi ulterior prin numărul mare de pisoi ce-i naşte de-a lungul perioadei de reproducţie.

• Adresaţi-vă unui crescător consacrat sau unui cabinet veterinar care are sigur legătură cu crescători de pisici, pentru a vă procura pisica dorită.

• Nu aduceţi în casă pisici adulte părăsite sau vagaboande, care sunt adesea agresive sau au boli incurabile, care se pot transmite la om.

• Dacă aţi găsit un pisoi rătăcit şi vreţi să-l adoptaţi, mergeţi mai întâi cu el la cabinetul veterinar pentru consultaţie şi tratamente preventive (antiinfecţioase şi antiparazitare) şi apoi aduceţi-l acasă, cazându-l pentru câteva zile într-o încăpere separată de copiii mici.

• Purtaţi-vă cu blândeţe cu pisica nou adusă în casă, vorbindu-i la început şi mângâind-o după câteva zile.

• Puneţi un nume pisoiului şi repetaţi-l mereu atunci când îl hrăniţi sau îl mângâiaţi, astfel se va obişnui repede şi va răspunde imediat când va fi chemat sau certat.

• Nu alintaţi prea mult pisica – devine neascultătoare, dar nici nu o pedepsiţi prea des – devine agresivă.

• Fixaţi de la început coşul sau cutia în care va dormi într-un anumit loc din apartament, mai izolat şi mai liniştit.

• Educaţi pisoiul să meargă la tava cu nisip (pentru urinare şi defecare) şi să-şi ascută ghearele doar pe o scândură fixată de d-voastră într-un anumit loc din locuinţă.

• Administraţi alimentul indicat vârstei şi stării fiziologice a pisicii.

91

• Alegeţi rasa care se potriveşte vârstei şi dorinţei dumneavoastră.

• Prezentaţi pisica periodic la control şi tratament la cabinetul veterinar.

Uneori pisicile îşi găsesc singure stăpânul şi vă puteţi trezi cu o pisică la uşă; fiţi siguri că această felină cu discernământ vă place foarte mult şi va fi un companion deosebit.

Pisica are graţia panterei, inteligenţa elefantului, tandreţea papagalului, rapiditatea luminii, moliciunea pufului; calităţi care vă tentează, nu-i aşa, că doriţi să o aveţi în preajmă.

Întrebări

1. Cât timp doarme o pisică pe zi? 2. Care este vârsta la care se recoamandă achiziţionarea unei pisici?

Temă

Subliniaţi care sunt principalele etape de dezvoltare a pisoilor

Referat

Comportamentul şi comunicarea felină

92

PARTEA A III A

CREŞTEREA REPTILELOR

Capitolul I

PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE LA ŞERPI Şerpii sunt animale poichiloterme, considerent pentru care

temperatura este un factor determinant în ecologia lor. În mod obişnuit, sub 6°C şerpii devin inactivi, iar dacă temperatura scade sub 2°C, ei cad în amorţire. În schimb, temperaturile foarte ridicate, ce depăşesc 40°C sunt insuportabile pentru şerpi. Obişnuit, în zonele temperate, şerpii hibernează începând cu luna octombrie şi până în primăvară, în aprilie, ei nu se mai trezesc. O dată cu scăderea pronunţată a temperaturii, şerpii se retrag în galeriile săpate în pământ, în peşteri sau în alte cavităţi naturale profunde.

Răspândirea şerpilor sub raportul altitudinii este extrem de variată, începând din apele marine sau continentale şi până în munţi, la înălţimi de peste 3500 m. Majoritatea speciilor de şerpi sunt terestre, trăind în păduri, liziere, stepe, deşert, fâneţe, zone stâncoase, având o viaţă de suprafaţă, cât şi subterană, unde de cele mai multe ori îşi au adăpostul.

Şerpii sunt, în general, solitari şi trăiesc izolaţi, cu excepţia perioadelor de reproducere şi, respectiv, a hibernării, când se grupează. Marea majoritate a speciilor de şerpi sunt carnivore, vânând cu predilecţie broaşte, şopârle, arici, rozătoare, păsări, peşti şi alte vieţuitoare de talie mai mică, atât de uscat, cât şi acvatice.

Duşmanii naturali ai şerpilor sunt păsările răpitoare de zi şi de noapte, unele păsări de baltă, unele mamifere terestre, dar mai ales paraziţii, reprezentaţi de diferite specii de viermi şi căpuşe. Omul este de asemenea un duşman important, care uneori doar, la simpla pronunţare a cuvântului şarpe, reacţionează brusc, cu antipatie, teamă şi brutalitate.

Tegumentul

Învelişul extern la reptile este alcătuit dintr-un strat cornos bine reprezentat care oferă protecţie mecanică şi menţine hidratarea adecvată a ţesutului subcutanat.

93

Tegumentul la reptile

1- stratul mucos; 2- stratul cornos; 3- corion; 4- celule pigmentare; 5- glandă mucoasă; 6- glandă granuloasă; 7- vas sanguin;

8- secreţie glandulară. Pentru a permite mobilitatea corespunzătoare, stratum corneum

este alcătuit din solzi de dimensiuni diferite, separaţi prin zone de tegument mai puţin cheratinizate.

La şerpi, partea dorsală a corpului este acoperită cu straturi transversale de solzi mărunţi, dispuşi longitudinal prezentând un aspect asemănător ţiglelor de pe suprafaţa unui acoperiş. Partea ventrală este acoperită până la cloacă de un singur strat de solzi laţi. Cloaca este închisă de o formaţiune solzoasă anală, fiind urmată de două rânduri de solzi dispuşi la nivelul cozii.

Năpârlirea Năpârlirea este un fenomen fiziologic periodic prin care reptilele

îşi schimbă învelişul exterior, astfel, încât ţesuturile îşi păstrează în permanenţă prospeţimea şi pigmentaţia vie şi atrăgătoare.

Toate reptilele îşi schimbă pielea, odată cu creşterea, dar modul de desfăşurare este diferit, în funcţie de temperatura şi umiditatea mediului ambiant, hrana pe care o consumă şi viteza de creştere. Astfel, la şopârle, năpârlirea se produce parţial; unele specii năpârlesc la intervale scurte de timp (la fiecare două săptămâni), datorită creşterii foarte rapide, iar altele grăbesc năpârlirea prin consumarea pielii care se desprinde.

Şerpii îşi schimbă toată pielea odată. Astfel, năpârlirea este completă şi include pielea de pe cap şi chiar cea din jurul ochilor (ochelarii) şi se poate produce de mai multe ori pe an, (la juvenili chiar o dată pe lună).

În timpul năpârlirii, celulele pielii noi migrează spre exterior, accelerând desprinderea tegumentului vechi care îşi pierde treptat luciul şi devine mat şi opac.

94

Apropierea năpârlirii la şarpe este semnalată prin tulburarea ochilor care îşi schimbă treptat culoarea devenind bleu, datorită limfei care se infiltrează în ochi. În timpul năpârlirii, şerpii refuză să se hrănească. Durata medie a unei năpârliri complete este de 7-14 zile. Pentru ca năpârlirea să se producă în mod normal, la şerpii din captivitate se va asigura substratul corespunzător (pentru frecarea corpului) şi umiditatea mai ridicată din vivariu (95%). Dacă năpârlirea nu este completă, se rup bucăţi din piele şi apar probleme de sănătate. Năpârlirea parţială la nivelul capului şi al ochilor poate afecta vederea ducând chiar la orbire.

În perioada năpârlirii, unii şerpi sunt iritabili şi temperamentali şi, dacă sunt luaţi în mână sau manevraţi brutal, pot lovi sau muşca violent.

Pentru a grăbi năpârlirea şarpele poate fi introdus, (cu multă atenţie), într-un vas cu apă caldă sau înfăşurat într-o pânză de bumbac înmuiată în apă caldă, iar bucăţile de piele care rămân agăţate de noul tegument se pot îndepărta cu o pensă.

Termoreglarea

Şerpii sunt animale poichiloterme, temperatura corpului lor fiind

dependentă de temperatura mediului înconjurător. Pentru a putea desfăşura o activitate completă este necesară existenţa unei temperaturi minime. Temperaturile optime ale mediului înconjurător, pentru şerpi sunt variabile în funcţie de specie şi subspecie.

Cantitatea de căldură rezultată din activitatea metabolică bazală este minimă.

Reptilele nu prezintă glande sudoripare, astfel încât pierderea de căldură prin transpiraţie nu poate avea loc.

Termoliza poate avea loc prin procesul de respiraţie şi prin piele, dar posibilităţile de eliminare a căldurii sunt limitate, astfel, încât expunerea la temperaturi ridicate determină rapid supraîncălzirea animalelor. Temperaturile mai mari de 46 °C sunt letale pentru toate speciile de şerpi. Aceasta explică de ce şerpii aflaţi în zone temperate, cum este în Europa Centrală, preferă alternarea zonelor însorite cu

- Năpârlirea completă la şarpe

95

zone umbroase, în vederea menţinerii unei activităţi optime, care este diferită în cursul primăverii şi toamnei faţă de vară.

Temperatura maximă la care se expune Vipera berus din Europa centrală este de 20°C pentru masculi şi 32°C pentru femelele gestante. La temperaturi mai mari animalele se retrag în locuri cu umbră.

Primăvara se pot întâlni masculi de Vipera berus strânşi în ghemuri, care se expun astfel la soare pentru a se încălzi. Un fenomen similar este întâlnit vara, la femelele gestante. Prin cercetări experimentale s-a demonstrat că în ghemul de vipere temperatura poate fi cu 7 °C mai mare faţă de mediul înconjurător.

ÎNCADRAREA TAXONOMICĂ Şerpii fac parte din clasa Reptilia, subclasa Diapsidia,

supraordinul Plagiotremata, ordinul Ophidia (Serpentes), care cuprinde 10 familii cu peste 3000 de specii, răspândite pe tot globul, dar mai ales în regiunile tropicale. Prezentăm în continuare câteva specii de şerpi care se cresc în captivitate ca animale de companie.

Şarpele turcesc de nisip (Eryx jaculus turcitus)

Specia cuprinde mai multe subspecii, răspândite din partea de

nord a Africii, în vestul Asiei Mici, în Iran, Turcia, Bulgaria şi România. La noi în ţară, este prezent în Dobrogea, în zonele aride şi nisipoase, de unde îi provine şi numele.

Este o specie de talie mai mică, nu depăşeşte 75-80 cm, cu un corp cilindric, având acelaşi diametru pe toată lungimea lui. Capul este mic, situat în continuarea trunchiului, fără delimitare între cele două regiuni, deci nu are gât. Coada este de lungime redusă şi terminată rotund. Regiunea botului este bine dezvoltată, trunchiată la capăt, depăşind cu mult mandibula.

Ochii, amplasaţi pe părţile laterale ale capului, sunt mici, cu pupila verticală.

În regiunea anală sunt prezente două rudimente de gheare, care au folosit la deplasare pe post de membre. Scuturile de la nivelul capului au dimensiuni reduse, apropiate ca mărimi de solzii dorsali. Ochii sunt înconjuraţi de un inel format din 10 solzi mici. Solzii de pe parte dorsală a corpului sunt mici şi dispuşi în 40-50 de şiruri longitudinale, iar scuturile ventrale sunt înguste.

Culoarea tineretului este neagră pe partea dorsală, cu două şiruri de pete albe, iar abdomenul este alb, tapetat cu pete negre. La adulţi culoarea este gălbuie sau cenuşiu-deschis pe partea dorsală, tapetat cu pete mari neregulate, de culoare maronie, aşezate transversal şi cu puncte mici negre pe partea dorsală a corpului. Capul este cenuşiu,

96

regiunea temporală depigmentată. Partea ventrală a corpului este de culoare gălbuie, pătată cu negru, iar pe părţile laterale sunt numeroase pete.

În mediul natural, şarpele turcesc de nisip se reproduce în iunie-iulie şi, după împerechere, femela depune 8-12 ouă, din care ies în câteva ore, puii.

Specia este dependentă de zone nisipoase sau bine afânate, care-i permit ca în caz de pericol să se îngroape rapid. Este un şarpe activ mai mult noaptea, când iese la vânătoare de şoareci, şopârle, melci şi alte mici vieţuitoare. Ziua stă ascuns în nisip sau sub pietre.

Specia este crescută cu mult succes în terarii, chiar dacă are un comportament nocturn. La noi această specie se întâlneşte rar în terarii. Pentru a fi stimulată să fie activă şi ziua, se va administra hrana numai în cursul zilei, ceea ce o determină să-şi schimbe parţial comportamentul.

Şarpele Boa (Boa constrictor)

Şerpii Boa trăiesc în libertate în pădurile tropicale din America

Centrală şi de Sud şi sunt cei mai longevivi dintre toate speciile de şerpi. Ei trăiesc în medie 20 de ani.

Corpul este masiv, lungimea între 4 şi 10 m, gâtul subţire şi capul triunghiular şi turtit dorso-ventral. Dinţii sunt ascuţiţi şi curbaţi spre interiorul cavităţii bucale ceea ce face ca, odată prada prinsă să nu mai poată să iasă afară din gură.

Coloristica este foarte variată dar predomină culorile gri şi maro-roz cu numeroase dungi transversale (şei), mai închise pe spate. La unele exemplare, coada este scurtă, de culoare roşie. Acest colorit dea dreptul fascinant şi ţinuta impunătoare, a determinat tot mai mulţi crescători să-i crească în captivitate.

Şerpii Boa se acomodează uşor la condiţiile din captivitate şi adesea sunt crescuţi şi pentru pielea lor preţioasă din care se confecţionează diferite obiecte de marochinărie.

În libertate, şerpii Boa se hrănesc cu mamifere mici, şopârle, păsări, broaşte etc. pe care le vânează mai mult noaptea, depistându-le foarte uşor cu ajutorul receptorilor termici cu care pot simţi prada chiar de la distanţa de 100 m. În captivitate se hrănesc cu şoareci, şobolani, hamsteri sau iepuri mici. Un şarpe cu lungimea de 1 m se hrăneşte cu 1-2 şoareci la intervale de 5-7 zile, cel cu lungimea de până la 2 m, va primi un şobolan la 7-14 zile, iar peste această lungime şi câte un iepure, la 3-4 săptămâni.

Deşi şerpii Boa nu sunt veninoşi, manipularea lor trebuie făcută cu multă atenţie deoarece forţa pe care o dezvoltă în urma încolăcirii, sufocă victima (animale de casă sau oameni). În captivitate, Boa are nevoie de mult spaţiu (2/0,7/0,7 m, pentru un şarpe cu dimensiuni

97

medii), pentru mişcare şi să se poată întinde la lungimea maximă. Pentru a avea rezistenţă, vivariul va fi construit din panouri de sticlă groasă. Podeaua se va acoperi cu iarbă sau hârtie de ziar şi va fi curăţată zilnic. Pentru căţărare, se vor introduce în vivariu crengi groase, rezistente şi bine fixate. Temperatura din interiorul vivariului va fi de 30-34ºC, în timpul zilei şi 27-28ºC, noaptea. Ventilaţia aerului va fi asigurată prin practicarea unei fante de 5 cm lăţime pe tot peretele din spate al vivariului, acoperită cu o plasă de sârmă rezistentă având ochiurile mici pentru a împiedica evadarea şarpelui. Pentru a asigura confortul necesar, actualmente se folosesc instalaţii moderne de climatizare.

Pitonul birmanez (Python curtus)

Pitonul birmanez este o subspecie a pitonului asiatic de stâncă şi

care trăieşte în Birmania (de unde îşi trage şi numele), Thailanda, Indonezia şi Malaiezia. Este un şarpe de dimensiuni impresionante (3-7 m) şi longeviv (poate atinge vârsta de 25 de ani). Există şi o varietate pitică, crescută frecvent ca animal de agrement, care atinge, la vârsta adultă 40 cm la mascul şi 50 cm la femelă.

Culoarea generală este în diferite nuanţe de galben pai şi maro deschis, întretăiată de numeroase şei dorsale maron închis cu margini neregulate. În urma creşterii în captivitate s-au obţinut numeroase varietăţi de culoare (verde granit, leopard, albinotici, etc.), ceea ce face specia foarte atrăgătoare.

Ochii au pupilele eliptice, verticale, de culoare maro. Corpul este acoperit cu solzi mici, fără creste. Pe partea superioară a capului prezintă o proeminenţă sub formă de vârf de lance, de culoare închisă, iar în zona cloacală o pereche de pinteni (mai mari la masculi).

În libertate, pitonii se hrănesc cu mamifere mici; păsări, amfibieni, peşti, viermi şi insecte. În captivitate vor fi hrăniţi cu succes, cu şoareci omorâţi (şoarecii vii pot muşca şarpele în timpul vânătorii). Puii vor fi hrăniţi la interval de 6-7 zile iar adulţii la 7-14 zile.

Cazarea se va face în vivarii spaţioase cu o lungime de aproximativ ¾ din lungimea şarpelui. Înălţimea cuştii are o importanţă deosebită. Deoarece pitonul este o specie arboricolă, în interior vivariului trebuie fixate crengi de copaci, pentru căţărare.

Şarpele pictat (Elaphe guttata)

Această specie superbă este una dintre cele mai căutate de către

terarişti, datorită marii plasticităţii şi a culorilor caracteristice. În mediul natural se întâlneşte pe continentul nord-american din SUA până în Mexic, dar în captivitate este prezent oriunde pe glob.

98

Şarpele pictat este o specie de talie mijlocie spre mare, are o lungime medie de 1,8 m, fiind căutată de terarişti, deoarece se adaptează foarte uşor.

Corpul este subţire, uşor cilindric; capul mic şi bine legat de trunchi, fără demarcaţie evidentă, iar coada este suficient de lungă. Ochii sunt amplasaţi lateral şi au pupilele rotunde.

Culoarea corpului este brun-roşcat până la roşu-oranj sau roşu aprins, cu pete pe partea dorsală şi flancuri. Partea ventrală este pătată cu albastru, iar pe părţile laterale sunt numeroase pete de culoare mai închisă.

În libertate, se hrăneşte cu rozătoare: şoareci, şobolani sau hamsteri, pui de găină, etc.

Se reproduce în lunile mai-iunie, când femela depune 12-14 ouă. După 60 de zile de incubaţie, are loc ecloziunea; puii măsoară 20-25 cm.

Şarpele pictat este o specie diurnă, activă ziua, când pe lângă însorire îşi caută hrana pe care o prinde cu o deosebită dexteritate.

Este o specie ideală pentru creşterea în captivitate, deoarece se adaptează foarte uşor la ori ce condiţii. În terariu se vor introduce pietre, nisip, plante, crengi, muşchi etc. Temperatura de confort care trebuie asigurată este de 22-28°C în timpul zilei şi 17-20°C, noaptea.

Hibernarea este obligatorie cel puţin 3 luni pe an, în caz contrar, şerpii slăbesc şi devin vulnerabili la diferite boli.

Şarpele lui Esculap (Elaphe longissima)

Şarpele lui Esculap se întâlneşte în toate ţările europene, cu

excepţia Angliei şi o parte a Spaniei şi Portugaliei. Este frecvent întâlnit în jurul Mării Negre, la Marea Caspică şi Mareea Egee. În ţara noastră este prezent în toate regiunile ţării. Acolo unde găseşte condiţii favorabile poate ajunge la 2 m lungime şi chiar mai mult.

Este un şarpe zvelt, cu capul mic şi relativ îngust, corpul relativ cilindric, iar coada lungă şi subţire. Solzii de pe partea dorsală a corpului sunt netezi, uşor carenaţi spre partea terminală a trunchiului, dispuşi în şiruri longitudinale, cu multe scuturi ventrale, carenate pe margini.

Culoarea este maro închis, maro deschis sau maro cenuşiu sau neagră, majoritatea solzilor fiind prevăzuţi cu dungi nepigmentate. Pe părţile laterale ale capului sunt prezente două pete de culoare gălbuie. Abdomenul este de culoare alb-gălbuie, uniformă pe toată suprafaţa. Dunga de culoare închisă dintre ochi şi comisura buzelor este bine evidentă.

Reproducerea are loc în mai-iunie, când masculul se încolăceşte în jurul corpului femelei, imobilizând-o de ceafă. Femela depune după

99

aproximativ o lună de la împerechere 5-8 ouă alungite, din care în septembrie, eclozionează pui de 20-25 cm lungime.

În libertate, şarpele se hrăneşte cu rozătoare, cârtiţe, şopârle, păsări şi ouă şi preferă pădurile mai puţin umblate, uscate, cu zone însorite, poieni, coaste stâncoase şi ruine invadate de vegetaţie. Este un bun căţărător, fiind specia care se caţără cel mai bine în copaci, dintre toate speciile de şerpi care trăiesc pe meleagurile ţării noastre. Îi place căldura şi caută permanent zonele însorite. Deşi este un şarpe care se mişcă lent, atunci când este prins, încearcă să atace furios şi să muşte.

Creşterea în captivitate are succes dacă se asigură o temperatură corespunzătoare şi hrană vie adecvată.

FAMILIA VIPERIDAE

Şerpii sunt împărţiţi, în mod arbitrar, în trei categorii: inofensivi

(neveninoşi), cu colţi (relativ veninoşi), şi veninoşi (otrăvitori). Este cunoscut faptul că printre şerpii inofensivi există anumite specii care produc o salivă toxică.

O treime dintre cele 2500 de specii de şerpi cunoscute sunt veninoase; în 7 dintre cele 12 familii de şerpi existente sunt specii de şerpi veninoşi. La familia Colubridae colţii sunt de obicei localizaţi în partea din spate a cavităţii bucale (şerpi opisthoglyphous) şi intră în acţiune doar în timpul deglutiţiei. Doar câteva dintre speciile care au colţi situaţi în partea anterioară a cavităţii bucale prezintă pericol pentru om. La cele patru familii de şerpi otrăvitori (Elaphidae, Viperidae, Hydrophidae şi Crotalidae), care au un venin cu acţiune letală deosebit de puternică, aparatul veninos este foarte bine dezvoltat.

Specia de şerpi cea mai veninoasă este Oxyuranus microlepidotus, (şarpele feroce, taipanul australian), care are o lungime de 2 m, culoarea brună şi veninul său este de 300 de ori mai puternic decât al şarpelui cu clopoţei american şi de 20 de ori mai otrăvitor decât al cobrei indiene. De la un taipan australian se pot recolta 40 g de venin.

Specia cea mai veninoasă de vipere este Echis carinatus (carpet viper), care trăieşte în India şi Africa iar veninul său produce rapid o puternică hemoragie cerebrală şi moartea victimei în timp foarte scurt.

Colţii veninoşi sunt localizaţi în partea din faţă a cavităţii bucale (şerpii proteroglyphonus) şi veninul este eliminat prin canalul exterior al colţului, în cazul elaphidelor şi al şerpilor de mare sau este injectat direct în victimă prin canalul interior, în cazul viperelor şi crotalidelor. Cei mai mari colţi veninoşi sunt la vipera de Gabon (Bitus gabonica), care pot ajunge până la 5 cm.

100

Familia Viperidae cuprinde şerpi cu cap triunghiular, lăţit în partea posterioară şi separat printr-un gât mai subţire, de trunchiul gros. Coada este scurtă şi groasă. Viperele nu au decât pulmonul drept, dar şi din acesta nu serveşte la respiraţia propriu-zisă decât o mică porţiune, cea anterioară, pe când partea posterioară este transformată într-un mare sac aerian cu pereţi netezi. Pe fiecare din cele două oase maxilare rudimentare se găseşte câte un dinte veninos cu canal intern.

Alimentaţia Şerpii se hrănesc aproape în totalitate cu hrană vie, cu animale cu

sânge cald sau cu sânge rece. Sunt însă şi specii care se pretează şi la hrană moartă, dar uscată şi pe cât posibil încălzită înainte de administrare. Orice animal suficient de mic pentru a putea fi înghiţit este acceptat ca hrană, dacă a mai fost consumat în prealabil de şarpe.

Procurarea hranei pentru şerpii crescuţi în captivitate, poate fi făcută de la magazine specializate sau de la crescătorii de specii de animale mici, cum sunt: şoarecii, şobolanii, cobaii, hamsterii, porumbeii, puii de găină, peştii, broaştele, râmele etc.

Şerpii, în condiţiile schimbării bruşte ale mediului lor de viaţă şi în alte condiţii total diferite de acesta, vor refuza hrana o perioadă variabilă de timp, apoi se vor obişnui şi vor accepta să o consume câte puţin, într-un interval mai lung de timp.

Preferinţele faţă de hrană nu sunt identice la toţi şerpii, ele variază de la o specie la alta, dar şi în funcţie de vârstă. Astfel, unele specii preferă şoarecii şi şobolanii, pe când altele se hrănesc cu peşti sau cu şopârle. Şarpele de alun consumă şopârle şi şerpi tineri, în timp ce şerpii de casă şi de apă se hrănesc cu tritoni, broaşte şi peşti. Alegerea hranei este un factor esenţial pentru creşterea în captivitate şi trebuie bine cunoscut şi supravegheat.

În cazul administrării rozătoarelor vii, trebuie supravegheat comportamentul şerpilor. Dacă şarpele nu a arătat imediat interes pentru şoarecele sau şobolanul introdus în terariu şi nu-l omoară imediat, este indicat ca acesta să fie scos afară pentru a nu răni eventual şarpele.

Hrănirea exclusivă cu şoareci albi de laborator este mai puţin recomandată, deoarece duce la slăbirea şerpilor şi chiar la îmbolnăvirea lor având o valoare nutritivă mai redusă comparativ cu cea a şoarecilor sălbatici. Dacă se utilizează în hrana şerpilor numai şoareci albi obţinuţi în captivitate, este indicat ca în prealabil aceştia să fie injectaţi cu vitamine şi săruri minerale, pentru a se îmbunătăţi valoarea lor nutritivă. Apetitul şerpilor este mai ridicat la temperaturi ale mediului ambiant de 23 – 28ºC. Pentru hrănirea şerpilor se aleg

101

animale vioaie, active, pentru atrage cât mai repede atenţia şi dorinţa de a le vâna.

La puii de şerpi, administrarea hranei se va face la interval de 5-7 zile iar la şerpii adulţi, (în funcţie de talie), la interval de 14-28 zile, atunci când hrana este suficientă şi de calitate. Este indicat să se administreze cantităţi mai reduse decât cele pe care eventual le-ar consuma şarpele în mod obişnuit.

Hrănire abundentă are repercusiuni negative asupra sănătăţii şi activităţii de reproducere.

După consumarea hranei, de obicei, şerpii se retrag în zone mai ferite pentru digestie. Deranjarea şarpelui în această perioadă precum şi variaţiile mari de temperatură, conduc la o digestie incompletă, redusă, şi uneori la regurgitarea hranei din cauza stresului.

Reproducerea

În ultimul timp, reproducerea reptilelor în captivitate a devenit o

afacere tot mai profitabilă. Speciile de şerpi pot fi ovipare, femelele depun ouă care

eclozionează în mediul exterior, ovovivipare, femelele depun ouă, (ouăle sunt reţinute în oviduct unde se petrece dezvoltarea embrionilor, în interiorul oului, iar oul este eliminat, când puiul se poate elibera, chiar în momentul ouatului) şi vivipare, femelele nasc pui vii. La acestea din urmă, embrionul se dezvoltă la început în oul reţinut în oviduct, sparge coaja oului, şi prin sacul său vitelin (care joacă rol de placentă), intră în contact cu pereţii oviductului. Aici se formează un fel de placentă, prin intermediul căreia embrionii sunt hrăniţi de organismul mamei. Incubaţia poate dura 50-70 de zile, în funcţie de temperatura şi umiditatea mediului ambiant, iar gestaţia 70-100 de zile , în funcţie de specie.

Ciclul de reproducţie este influenţat, la mulţi şerpi de temperaturile medii în care trăiesc şi de fotoperioadă, devenind activi sexual după ce ies din hibernare.

La majoritatea şerpilor maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de un an, dar împerecherea rentabilă este la vârsta de 2-4 ani.

Pentru reproducere în captivitate, şerpilor li se va asigura o temperatură mai scăzută în timpul iernii astfel, că în perioada de împerechere din primăvară temperatura să crească stimulând condiţiile din biotopul natural. Şerpii din zonele temperate au nevoie înaintea împerecherii de perioade mai lungi şi mai răcoroase în comparaţie cu speciile din zonele tropicale.

Şerpii crescuţi în captivitate au nevoie de perioade de pregătire mai reduse faţă de exemplarele capturate din mediu natural.

Pregătirea şerpilor pentru reproducere începe cu separarea sexelor şi reducerea treptată a temperaturii din vivariu, la 25-28ºC, în

102

timpul zilei şi 20-23 ºC în timpul nopţii, pentru o perioadă de 60-90 de zile. Masculii se răcoresc la temperaturi mai scăzute faţă de femele.

În timpul perioadei de răcorire, şerpii nu vor fi hrăniţi şi vor fi menţinuţi la o fotoperioadă naturală sau în întuneric.

După perioada de răcorire, şerpii vor fi încălziţi treptat în timpul zilei la 27-30ºC şi noaptea la 24-28ºC.

Pentru speciile care hibernează (şerpii din zonele temperate), temperatura va scădea la 7-12ºC, cazarea se va face în cuşti de plastic în încăperi întunecoase (pivniţă, garaj sau chiar frigider). Pentru a se evita deshidratarea în timpul hibernării, şarpele va fi trezit la o perioadă de 15 zile pentru a bea apă. În acest scop se scoate şarpele din cutie şi se aşează pe o poliţă, lângă un vas cu apă, iar după ce a băut apa se aşează imediat în cutie, în loc întunecos. Dacă nu a băut apa, se lasă pe poliţă o zi, se reintroduce în cutie şi se scoate din nou pe poliţă după 3-4 zile.

După expirarea timpului de răcorire (hibernare) şarpele se va introduce în cuşca lui (obişnuită), la temperatură normală, iar hrana i se va da după 2-3 zile, la început în cantitate mai mică. Unii şerpi refuză hrana în perioada de împerechere, aceştia vor fi hrăniţi mai abundent pentru a-şi păstra greutatea, înaintea perioadei de răcorire.

După ce animalele s-au încălzit şi au mâncat, femela se introduce în cuşca masculului, iar pentru a stimula împerecherea se va face o stropire uşoară cu apă călduţă simulând o ploaie de primăvară.

Nu este recomandat să se introducă pentru împerechere doi masculi la o femelă deoarece aceştia se vor lupta violent între ei (în special şerpii boa şi pitonii).

În timpul împerecherii, unii şerpi sunt foarte agresivi ceea ce impune să fie manevraţi cu multă atenţie. Împerecherea are loc de mai multe ori pe zi. După împerechere se separă sexele şi animalele vor fi hrănite din abundenţă.

Femelele de pitoni, şerpi regali, şerpi lăptoşi, şerpi cu corn, etc. depun ouă, în timp ce cele de Boa, vipere, şerpii panglică etc., nasc puii vii.

Nu toate femelele se înmulţesc anual, unele depun ouă o dată la 2-3 ani.

După împerechere, într-un colţ al vivariului cu femele, se amenajează cuibul de depunere a ouălor, care va fi o cutie rotundă de plastic cu capac în care s-a practicat o gaură rotundă prin care va putea intra femela. În interiorul cutiei se va pune turbă sau muşchi uşor umezite. Dacă nu se amenajează cuibarul pentru depunerea ouălor, femela va depune ouăle la întâmplare în terariu sau va folosi bolul de apă (care în această perioadă trebuie să fie mult mai mic, ca femela să nu se poată încolăci în el).

103

După depunerea ouălor, femela va fi hrănită mai des, cu raţii mai mici ca de obicei. Dacă femela a revenit la greutatea normală repede după ouat, poate depune şi o a doua pontă în acelaşi sezon.

Incubaţia se poate realiza în incubatoare pentru ouă de găină la care temperatura se poate regla la 27-30ºC şi umiditatea la 80-95 %.

Puii ies din ou spărgând coaja cu ajutorul unui dinte şi se hrănesc la 3-4 zile după ecloziune cu pui de şoareci.

Întrebări

1. Care este factorul determinant în ecologia şerpilor ? 2. Care sunt principalii şerpi recomandaţi a se creşte în terarii? 3. Ce sunt şerpii ovovivipari?

Temă

Subliniaţi etapele principale ale fenomenului de năpârlire

Referat

Elaboraţi un referat despre hibernarea şerpilor

104

Capitolul II

CREŞTEREA BROŞTELOR ŢESTOASE

Animale preistorice, destul de răspândite pe toate continentele, broaştele ţestoase au rămas până în prezent o enigmă nedezlegată a lumii vii. Înfăţişarea lor bizară a făcut să fie considerate creaturi venite de pe alte planete din timpuri imemorabile şi a indus oamenilor neîncredere şi adeseori frică. De-a lungul timpului, oamenii din populaţiile băştinaşe din arealele intens populate cu broaşte ţestoase, au avut atitudini diferite faţă de ele, fie că le-au vânat pentru consum alimentar, sau pentru confecţionarea diferitelor obiecte artizanale, fie le-au divinizat sau le-au considerat fiinţe care întruchipau răul. Astfel, în unele zone ele au şi astăzi un rol dominant în diferite ritualuri (de exemplu, în Malaiezia există un templu sfânt al broaştelor ţestoase din genurile Cuora şi Geoemyda), iar în alte locuri s-au creat legende în care ţestoasele sunt principalele personaje negative.

Puţine sunt datele din literatură care să se refere la aceste fiinţe, care vin rapid spre noi, câştigând tot mai mult teren în rândul pasionaţilor de animale de companie. În acest context lumea fascinantă a broaştelor ţestoase nu mai poate fi în continuare neglijată de către specialiştii în biologie şi medicină veterinară. Creşterea în captivitate a broaştelor ţestoase impune cunoaşterea particularităţilor biologice de creştere, reproducere şi alimentaţie şi a aspectelor legate de patologia lor.

Diferenţierea sexelor

Diferenţierea sexelor se poate face pe baza caracterelor de exterior. La unele specii femelele sunt mai mari ca masculii. Plastronul este convex la mascul şi drept sau uşor concav la femelă.

105

Diferenţierea sexelor A- femelă; B- mascul;

Coada la mascul este mai groasă şi mai lungă, adesea terminându-se cu un pinten codal. Ghearele de la membrele posterioare sunt mai mari şi curbate la mascul, facilitând acuplarea; astfel la unele specii cum este Terrapene ornata degetul interior de la membrele posterioare este curbat spre interior. În timpul perioadei de reproducere, masculii se colorează mai intens.

Împerecherea, acuplarea şi depunerea ouălor

Perioada de reproducere variază foarte mult (2-20 ani), în funcţie de specie, individ dar mai ales în funcţie de dezvoltarea corporală. Masculii sunt mai precoci decât femelele. Comportamentul sexual este în funcţie de specie. În perioada reproducerii comportamentul teritorial este bine marcat; masculii luptându-se între ei pentru a-şi păstra teritoriul. Dansul nupţial al masculilor este deosebit de spectaculos. Masculii broaştelor ţestoase terestre se deplasează în faţa femelei sau se învârt în cerc în jurul ei, se izbesc în carapace, o scarpină cu membrele anterioare sub bărbie, o muşcă de membrele anterioare, îşi leagănă capul lateral sau imploră femela cu o voce plângăcioasă. Masculii speciilor acvatice execută în apă mişcări acrobatice, înotând în toate poziţiile în jurul femelei, sau se izbesc violent de carapacea ei.

106

Dansul nupţial

Perioada de împerechere este primăvara sau vara. Acuplarea are loc după ce masculul se urcă pe carapacea femelei. La speciile terestre, menţinerea masculului pe carapace este favorizată de concavitatea plastronului şi de ghearele ascuţite de la membrele anterioare cu care se fixează de carapacea femelei. Adeseori femela susţine masculul cu membrele posterioare, în timpul acuplării deoarece acesta ia o poziţie aproape verticală. La speciile acvatice împerecherea are loc în apă; masculul înoată pe carapacea femelei de care se fixează cu membrele anterioare. Acuplarea poate dura câteva minute sau câteva ore.

Acuplarea

La 8-10 săptămâni de la împerechere, în funcţie de specie şi de temperatura mediului exterior, femelele depun ouăle în ponte în una sau mai multe reprize. Ţestoasele marine depun câte 3-4 ponte într-o perioadă de reproducere, fiecare pontă având câte 90-130 ouă din care 10 % sunt nefecundate. Dimensiunile variază foarte mult, chiar în cadrul aceleiaşi specii. Broaştele ţestoase terestre depun 1-4 ponte pe an, formate fiecare din 5-20 de ouă, într-o groapă pe care o sapă în pământ afânat cu ghearele de la membrele posterioare. După depunerea pontei, femela acoperă ouăle şi bătătoreşte pământul cu plastronul.

107

Alimentaţia

Hrana broaştelor ţestoase variază în funcţie de biotopul pe care îl ocupă. Majoritatea broaştelor ţestoase de uscat sunt erbivore sau frugivore, hrănindu-se cu ierburi, rădăcini, frunze şi fructe şi numai în anumite împrejurări consumă moluşte, melci, viermi sau insecte. Ele beau puţină apă şi pot să suporte foarte mult timp lipsa apei. Datorită rezistenţei mari pe care o au la uscăciune, unele ţestoase terestre trăiesc în biotopurile cele mai aride din Asia Centrală. Speciile de apă dulce sunt carnivore şi se hrănesc la tinereţe cu animale nevertebrate cum sunt: viermi, moluşte, insecte acvatice, iar la vârsta adultă consumă şi vertebrate mici cum sunt păsări, mamifere, peşti şi reptile moarte. Ţestoasele marine sunt omnivore, se hrănesc atât cu plante marine cât şi cu animale cum sunt: crustacee, moluşte, meduze, peşti mici, mormoloci etc. Speciile terestre şi de apă dulce, din regiunile temperate se hrănesc numai în timpul verii, iar cele din regiunile tropicale se hrănesc şi în timpul sezonului ploios. Treptat ele îşi încetează activitatea, nu se mai hrănesc şi cad într-o stare de somnolenţă (hibernare).

Întrebări

1. Care este perioada de împerechere la broaştele ţestoase? 2. În ce constă hrana broaştelor ţestoase

Temă

Enumeraţi principalii parametri reproductivi la broaştele ţestoase

Referat

Amenajarea terariilor pentru broaşte ţestoase

108

BIBLIOGRAFIE SELECTATĂ

1. ANDREESCU ILEANA. (1998) - Un prieten pentru copiii noştri (porcuşorul de Guineea, hamsterii), Ed. Venus, Bucureşti.

2. BARTLETT R. D. (2002) - Animale cu sânge rece. (traducere Radu Şerban), Ed. Lucman, Bucureşti.

3. BOUSSARIE D. (1996) - La consultation du cobaye domestique, Le Point Veter., Vol. 28 (177), p. 207-213.

4. BUD I., CRISTEA ELENA (1995) - Pisicile o enigmă a lumii animalelor, Ed. Ceres, Bucureşti.

5. BUD I., VLAIC A., CORNOIU I. (1997) - Broaştele ţestoase şi alte animale de companie. Ed. Promedia Plus, Cluj-Napoca.

6. BUD I. (2000) - Creşterea broaştelor ţestoase şi a şerpilor. Ed. Ceres, Bucureşti.

7. BUDINGER E., HEIL P., SCHEICH H. (2000) - Functional organization of auditory cortex in the Mongolian gerbil (Meriones unguiculatus), Eur. J. Neurosci nr.2.

8. CAVIGNAUX R. (1996) - Les principales tortues rencontrées en consultation. Le Point Vétérinaire, vol. 28, nr. 177, p 41-42.

9. CERNESCU H. (1995) - Ginecologie veterinară, Ed. Helicon, Timişoara. 10. CEUCA T., VALENCIUC N., POPESCU ALEXANDRINA (1983) -

Zoologia vertebratelor. Ed. Did. şi Ped. , Bucureşti. 11. CHELEMEN N. (1984) - Creşterea şi valorificarea hamsterului, Ed.

Ceres, Bucureşti. 12. CIUDIN ELENA, MARINESCU D. (1996) - Animale de laborator, Ed.

All, Bucureşti. 13. CIUDIN ELENA (2000) – Pisicile- creştere i patologie, Ed, Moldogrup,

Iaşi. 14.CIUDIN ELENA (2000) - Broaştele ţestoase la cabinetele veterinare. Rev.

Rom Med. Vet. Nr. , p 385-390. 15. CIUDIN ELENA, PRISĂCARU CORNELIA (2001) – Kerato-

Conjunctivis with Pseudomonas pyocyanea at turtles. 6th International Symposium “Pathology of reptiles and amphibians”, 18-20 April, Saint Paul, Minnesota U.S.A.

16. CIUDIN ELENA, L. C. BURTAN (2002) - Broaştele ţestoase biologie creştere şi patologie. Ed. Alfa Iaşi.

17.CIUDIN ELENA ( 2005) - Rozătoare de companie- creştere şi patologie. Ed. M.A.S.T. Bucureşti.

18.CIUDIN ELENA ( 2006) – Şerpi şi şopârle biologie- creştere şi patologie. Ed. M.A.S.T. Bucureşti.

19. CLARO F., BOURDEAUX P. (1988) - Tortues d’eau douce et tortues terrestres. Ed. du Point Vet. , Maisons-Alfort, p 128.

20.. CORLISS J. (1995) - Transporting Reptiles and Amphibian. Veterinary Tehnician.- iunie, p. 386.

21. COSTĂCHESCU ELENA (2006) - Iepuri, creştere şi valorificare, Ed. Alfa, Iaşi.

22. CREIŢARU MĂLINA (2001) – Gherbilul, Rev. Pet Magazin, Nr. Aug., p. 13-17.