anatomie examen

1. Nivele de organizare morfofunctionala si principiile anatomiei

Anatomia este o ştiinţă biologică ce studiază aspectele morfologice ale fiinţelor vii, studilul omului viu. Anatomia omului include mai multe diviziuni. 1. Anatomia sistemică, denumită şi descriptivă, presupune studiul analitic, pe sisteme, al corpului omenesc. (forma, mărimea, consistența, culoarea, poziția, modul de fixare) a părților componente ale subsistemelor corpului uman .2. Anatomia topografică are ca principiu de studiu criteriul sintetic, pe regiuni. Este o stratigrafie a organismului. De aceea este denumită şi anatomie regională. Ea studiază raporturile dintre elementele şi structurile subsistemelor, descriindu-le în planuri succesive, de la suprafață în profunzime, fără a lua în considerare subsistemul de care aparține structura întâlnită. 3. Studiul suprafețelor regiunilor corpului se realizeaza în cadrul anatomiei clinice sau anatomiei pe viu. 4. Evoluția şi diversitatea morfologiei omului în timp şi spațiu sunt studiate de o ramură a anatomiei numită antropologia fizică sau anatomia generală. 5. Artiştii plasticieni au fost dintotdeauna interesați de cunoaşterea morfologiei corpului uman şi prin eforturile lor s-a dezvoltat o nouă ramură a anatomiei numiră anatomia artistică.

La baza studiului anatomiei și fiziologiei umane stau următoarele principii sau legi:

principiul complementarității dintre structură și funcție potrivit căruia forma și structura organelor sunt strâns legate de funcțiile acestora. Orice modificare de structură induce modificări în funcția unui organ și, de asemenea, modificarea activității unui organ atrage după sine modificări în structura sa.

principiul ierarhizării organizării structurale. Corpul omenesc – sistem biologic - are mai multe nivele de organizare morfofunctională. Fiecare nivel are propriile sale legi, care se subordonează legilor nivelului superior.

Nivele de organizare morfofunctională

• nivelul chimic este constituit din diferite tipuri de atomi care se combină pentru a forma molecule complexe, care la rândul lor, formează subansambluri celulare – organitele celulare.

1

• nivelul celular. Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a organismului. În organismul uman există peste 200 de tipuri diferite de celule.

• nivelul tisular. Tesuturile sunt grupări de celule organizate în scopul efectuării unei anumite funcții. Cu toată marea varietate de celule din corpul nostru (peste 200), există patru tipuri fundamentale de țesut: epitelial, conjunctiv, muscular si nervos, fiecare având o funcție caracteristică.

• nivelul de organ. Organul este o structură formată din cel puțin două tipuri de țesut, dar cele mai multe sunt constituite din cele 4 tipuri fundamentale. Organul este un centru funcțional ultraspecializat, îndeplinind o funcție specifică.

• sistemul de organe este format din mai multe organe care lucrează coordonat, pentru îndeplinirea unei funcții comune. În corpul nostru există mai multe sisteme de organe (sistemul osos, muscular, nervos, endocrin, cardio-vascular, respirator, digestiv, urinar, reproducator)

• nivelul de organism reprezintă nivelul superior de organizare. Organismul este un tot unitar morfologic si functional, care include toate celelalte nivele. Prin sistemele sale, organismul îndeplineste trei categorii de functii principale: de relatie, de nutritie si de reproducere.

Se descriu clasic trei grupe de aparate care alcătuiesc corpul omenesc:

grupa aparatelor vieții de relație (aparatul locomotor, sistemul nervos);

grupa aparatelor de nutriție (aparatul digestiv, aparatul circular, aparatul respirator, aparatul excretor);

grupa aparatelor de reproducere (aparatul genital masculin, aparatul genital feminin).

Ulterior schema de alcătuire a corpului omenesc a fost completată cu sistemul glandelor endocrine care participă la reglarea hormonală a funcțiilor celorlalte aparate şi sisteme. Mai nou, s-a conturat morfologic şi funcŃional sistemul de apărare, în care un rol central este deținut de timus

2

2. Nucleul celular 3. carioplasma si cromatinaCelula este unitatea fundamentală morfofuncţională şi genetică

a organismelor vii. Celula are integralitate (elementele constitutive formează un tot unitar), metabolism propriu (schimb de substanță și energie cu mediul), capacitate de autoreglare (schimb de informație cu mediul), de autoconservare și de autoreproducere. Celula are 3 componente de bază: membrana plasmatică (plasmalema), citoplasma și nucleul.

Nucleul celular este o parte constitutivă principal a celulei şi este inclus în masa citoplasmatică fiind mai vâscos decât ea. Are rolul de a coordona procesele biologice celulare fundamentale (conține materialul genetic, controlează metabolismul celular, transmite infirmația genetică). Poziția lui în celulă poate fi centrală sau excentrică (celule adipoase, mucoase). Are forma variabilă în raport cu forma celulei (este cubic în celulele cubice, sferic în celulele sferice, alungit în celulele cilindrice etc.). Reprezintă cam 1/3 din masa celulei dar, în fiecare celulă proporţia între masa ocupată de citoplasmă şi cea ocupată de nucleu este variabilă.

Numărul nucleilor. Majoritatea celulelor sunt mononucleate, dar pot exista și exceptii: celulele binucleate (hepatocitele); polinucleate (fibra musculară striată); anucleate (hematia adultă).

Structura nucleului cuprinde membrana nucleară, citoplasma numită carioplasmă și unul sau mai mulți nucleoli. Carioplasma şi este locul unde se produce replicarea acidului dezoxiribonucleic (ADN) şi transcrierea sa în moleculele precursoare ale acidului ribonucleic (ARN) el conţinând toate enzimele necesare acestor procese.

Membrana nucleară, poroasă, este dublă, cu structura trilaminată, constituită din două foițe, una externă, spre matricea citoplasmatică, alta internă, aderentă miezului nuclear. Între cele două membrane există un spațiu numit spațiu perinuclear. Este formată predominant din proteine, în special lipoproteine. Prin pori se realizează schimburile dintre nucleu şi citoplasma celulei. Membrana extenă conţine pe suprafaţă ribozomi şi are continuitate cu reticulul endoplasmatic. Membrane internă are o structură lamelară. Lamelele ataşează cromatina de membrana internă a nucleului şi participă la distrugerea şi reformarea membrane nucleare în timpul ciclului celular. Între cele două foiţe se află un material amorf. Nucleolul este dispus in masa nucleului și este partea cea mai densă a acestuia. Poate fi sferic, eliptic, alungit sau sinusoidal. El nu prezintă o membrană proprie care să-l izoleze de restul masei nucleare.Masa de bază a nucleolului este formată din

3

proteine bazice și fosfolipide legate de ARN. Are rol în formarea (biogeneza) ribosomilor.

Lipseşte în celulele care n-au sinteză proprie de proteine cum sunt celulele embrionare. Nucleolul este mare şi multiplu în celulele cu activitate metabolică intensă: celulele tinere; celulele secretorii; celulele maligne (în care întâlnim până la 12 nucleoli, cu forme monstruoase). În celulele bătrâne, cu activitate metabolică redusă nucleolul este mic şi unic.

Sub membrană se află carioplasma, o soluție coloidală cu aspect omogen. Este alcătuită dintr-o parte fluidă numită cariolimfă şi dintr-un gel – cromatina. Cromatina nucleară este o substanță eterogenă formată din acizi nucleici și proteine histonice și proteine nehistonice.

ADN-ul este o moleculă helicoidală purtătoare a informaţiei genetice a moleculei.

Proteinele histonice sunt proteine îmbogăţite cu lizină şi arginină şi au rol în formarea nucleozomilor;

Proteinele nehistonice sunt enzime implicate în procesele funcţionale nucleare La microscopul electronic, în perioada dintre două diviziuni celulare ea apare sub forma unor filamente răsucite în spirală numite cromoneme - ele nu sunt altceva decât macromoleculele de ADN legate de proteine histonice .Pe cromoneme se găsesc, din loc în loc, structuri granulate. Acestea sunt ribozomi nucleari, constituiți din filamente monocatenare de ARN și proteine. În debutul diviziunii celulare aceste filamente - cromoneme - se vor condensa, spirala și vor forma, în profază, cromozomii.

Cromatina se găsește sub formă de granulații fine dispuse într-o rețea de filamente subțiri, din care, la începutul diviziunii celulare, se formează cromozomii. Cromatina este formată din ADN, proteine histonice şi proteine nehistonice. Cromatina este de două feluri: 1.Heterocromatina este o cromatină foarte condensată şi inactivă transcripţional;2. Eucromatina este formată din ADN activ transcripţional. Este despiralizată şi aşezată în porţiunea centrală a nucleului. Are afinitate redusă pentru coloranţi.

Cromozomul este alcătuit din una sau două molecule de ADN asociat cu proteine histone, nehistone și ARN, formând o nucleoproteidă cu diferite nivele de compactizare. În timpul diviziunii celulare cromatina care are rol determinant în transmiterea informaţiei genetice se organizează în cromozomi. Numărul de cromozomi existenţi în celulă este stabil şi caracteristic speciei, la om numărul de cromozomi este de 46. Fiecare

4

cromozom conține o singură moleculă lineară de ADN asociată cu proteinele. Întregul ADN compactat în cromozomii unui organism este localizat în genom.

Funcţiile nucleului: Funcţia metabolică constă în capacitatea nucleului de a sintetiza proteine. Atât biosinteza proteinelor la nivelul nucleului cât şi cea realizată la nivelul citoplasmei sunt guvernate de ADN, matricea pe care se sintetizează ARN mesager ce are rolul de a copia informația genetică a unei catene de ADN, proces numit transcripție. Funcţia genetică constă în capacitatea acestuia de a depozita informația genetică și de a transmite aceasta informație generațiilor succesive de celule. Informatiile genetice sunt depozitate în moleculele de ADN sub forma unor secvente de nucleotide (elemente structurale de baza ale acizilor nucleici). Ele se transmit de-a lungul generațiilor de celule datorită capacității moleculelor de ADN de a se dedubla. În structura chimică a nucleului, putem spune că se remarcă prezența tuturor substanțelor prezente în citoplasmă, însă predomină concentrația mare a nucleoproteinelor în care gruparea prostetică este reprezentată de acizii nucleici (ADN și ARN).

Gena unitatea de baza structurală și funcţională a materialului genetic, unitatea fundamentală de informaţie ereditară.

Genotipul este constituţia genetică a unui individ, care se stabileşte în momentul fecundației, rămâne constantă tot timpul vieţii și reprezintă individualitatea genetică.

Fenotipul sau individualitatea biologică defineşte totalitatea caracterelor vizibile, măsurabile, aspectul pe care un individ îl prezintă observatorilor.

5

http://ro.wikipedia.org/wiki/ADN

3. Ribozomii si RECelula este unitatea fundamentală morfofuncţională şi genetică a organismelor vii. Celula are integralitate (elementele constitutive formează un tot unitar), metabolism propriu (schimb de substanță și energie cu mediul), capacitate de autoreglare (schimb de informație cu mediul), de autoconservare și de autoreproducere. Celula are 3 componente de bază: membrana plasmatică (plasmalema), citoplasma și nucleul.

Citoplasma este masa extranucleară a celulei şi este formată din matricea citoplasmatică, organitele celulare şi incluziunile citoplasmatice.Matricea citoplasmatică (substanţa fundamentală ) are o structură fin granulară fiind formată din macromolecule proteice, apă, ioni anorganici, săruri organice şi enzime; are proprietatea de a trece din starea de sol în starea de gel şi invers, de a se contracta, de a fi elastică sau rigidă; Aici se desfăşoară toate procesele fizice, chimice şi biochimice celulare.

Organitele celulare sunt structuri subcelulare (ultrastructuri) răspândite în hialoplasmă și îndeplinesc diferite funcții în viața celulei. Ele pot fi comune tuturor celulelor (mitocondriile, aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic, ribozomii, lizozomii și centrul celular) sau specifice anumitor tipuri de celule (miofibrilele - în celula musculară; neurofibrilele și corpusculii Nissl - în corpii celulelor nervoase și expansiunile lor etc).

Ribozomii sunt organite citoplasmatice de tip granular care sunt formaţi din subunităţi microscopice de dimensiuni variabile şi care conţin ARN ribozomal (ARNr) şi proteine. Ei sunt sintetizaţi în nucleu şi transportaţi în citoplasmă prin porii membranei nucleare.

Ribozomii se găsesc în celulă sub două forme: Liberi în citoplasmă (plutesc cytosol). Acești ribozomi liberi sinterizează proteine care vor fi folosite în interiorul celulei; Ata ș a ț i pe reticulului endoplasmatic . (Reticulul endoplasmatic cu ribozomii atașați se numește rugos). Acești ribozomi atașați sintetizează proteine care vor fi folosite în interiorul celulei și proteine pentru export în afara celulei.

Ribozomi sunt compuși din două subunități: O subunitate mare îndeplinește rolul activ al ribozomului. Aici se creează noi legături peptidice atunci când proteinele sunt sintetizate. O subunitate mică ce este responsabilă de fluxul de informații în timpul sintezei proteinelor. Ambele subunități sunt compuse din fire lungi de ARN și lanturi de proteine.

7

RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE) este format din membrane care delimitează o rețea canaliculară extrem de ramificată. Spațiul mărginit de aceste membrane formează lumenul RE. Membranele RE separă rumenul RE de citosol și mediază transferul rapid și selectiv al moleculelor între cele două compartimente. Traficul molecular intens care are loc între cele două organite este mediat de veziculele de transport RE are un rol central în biosintezele celulare. Există două forme de reticul endoplasmatic: reticulul endoplasmatic neted (REN) şi reticulul endoplasmatic rugos (RER).

Reticul endoplasmatic neted are funcții specifice în sinteza grăsimilor și e bine dezvoltat , cu ajutorul RE neted, substanțe toxice de natura endogenă sau exogenă (medicamente, toxine, poluanți) sunt fie mai ușor eliminate din corp, fie neutralizate și apoi evacuate.

Reticulul endoplasmatic rugos (RER) este predominant în celule specializate în secreție de proteine cum ar fi: celule plasmatice (imunoglobuline); celulele acinilor pancreatici (enzime digestive), fibroblaști (colagen). RER este format din membrane sub formă de saci și cisterne aplatizate paralele limitate de membrane care au continuitate cu membrana externă a nucleului. Numele de "reticul endoplasmatic rugos„ se referă la prezența poliribosomilor pe suprafața membranei. În funcție de activitatea și specializarea funcțională a celulei reticulul endoplasmatic poate avea diferite forme cum ar fi: cisterne (situate în celulele glandulare), stive sau tubuli. Principala functie a RER este de a aduna proteinele ce nu sunt destinate citosolului, apoi initierea glicozilării glicoproteinelor, sinteza fosfolipidelor, asamblarea proteinelor cu multiple lanturi.

5. Lizozomii, ap. Golgi si mitocondriile

8

Celula este unitatea fundamentală morfofuncţională şi genetică a organismelor vii. Celula are integralitate (elementele constitutive formează un tot unitar), metabolism propriu (schimb de substanță și energie cu mediul), capacitate de autoreglare (schimb de informație cu mediul), de autoconservare și de autoreproducere. Celula are 3 componente de bază: membrana plasmatică (plasmalema), citoplasma și nucleul.

Citoplasma este masa extranucleară a celulei şi este formată din matricea citoplasmatică, organitele celulare şi incluziunile citoplasmatice.Matricea citoplasmatică (substanţa fundamentală ) are o structură fin granulară fiind formată din macromolecule proteice, apă, ioni anorganici, săruri organice şi enzime; are proprietatea de a trece din starea de sol în starea de gel şi invers, de a se contracta, de a fi elastică sau rigidă; Aici se desfăşoară toate procesele fizice, chimice şi biochimice celulare.

Organitele celulare sunt structuri subcelulare (ultrastructuri) răspândite în hialoplasmă și îndeplinesc diferite funcții în viața celulei. Ele pot fi comune tuturor celulelor (mitocondriile, aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic, ribozomii, lizozomii și centrul celular) sau specifice anumitor tipuri de celule (miofibrilele - în celula musculară; neurofibrilele și corpusculii Nissl - în corpii celulelor nervoase și expansiunile lor etc).

Aparat Golgi este format din membrane de 6-8 nm. grosime ce formează cisterne lungi și înguste, dilatate la nivelul extremităților. Aceste cisterne sunt permanent acompaniate de vezicule. Din punct de vedere morphologic, aparatul Golgi are următoarele caracteristici ultrastructurale: fa ț ă convexă, numită ș i fa ț ă cis, orientată către cisterne ale reticulului endoplasmic din care înmuguresc vezicule (reticul endoplasmatic tranzițional); o fa ț ă concavă, numită ș i fa ț ă trans , orientată către un sistem de vezicule și/sau vacuole, tubuli înrețelați și fragmente de cisterne, sistem numit: rețea trans-Golgi; între RE tranzi ț ional ș i fa ț a cis-golgiană au fost eviden ț iate microvezicule care conflueaza într-un sistem veziculo-tubular, considerat un compartiment intermediar între RE și aparatul Golgi. Are o faţă asociată cu reticulul endoplasmatic rugos (faţa în formare) şi o faţă matură orientată spre membrane plasmatică care este o regiune tubulară cunoscută ca reţeaua trans-Golgi.

Aparatul Golgi este o structură caracterizată ultrastructural prin polaritate morfologică, dar și prin polaritate biochimică.

9

Cele mai importante funcţii ale aparatului Golgi sunt: Este locul modificărilor posttranslaţionale şi a selectării proteinelor şi lipidelor nou sintetizate; La acest nivel se produc modificările biochimice necesare eliberării glicoproteinelor nou formate în vederea formării proteinelor secretorii, preoteinelor lizozomale sau proteinelor ce formează părţi din membrane plasmatică;

LIZOZOMII sunt organite celulare formate din membrane cu dispoziţie sferică ce conţin o largă varietate de enzime, mai ales hidrolaze (cca. 60 de enzime hidrolitice), dar şi lipaze, enzime ce degradează AND-ul şi ARN-ul, glicozilaze, protease, etc., cu rol în digestia intracelulară. Sinteza enzimelor lizozomale se face la nivelul reticulului endoplasmatic rugos, după care sunt preluate de aparatul Golgi, unde sunt modificate şi împachetate în lizozomi.

MITOCONDRIA este organitul cellular ce are rol de a furniza celulei energia necesară proceselor vitale. La nivelul lor substanţele energetic (glucoza, acizii graşi, aminoacizii) sunt descompuse până a CO2 şi H2O, cu eliberare de energie. Ele reprezintă sediul metabolismului energetic.

Mitocondriile sunt organite citoplasmatice de formă ovoidă sau alungită ce prezintă o membrană dublă (internă și externă) și matrice. Membrana externă este netedă, continuă şi foarte permeabilă de structură proteică ce prezintă pori ce permit trecerea unor molecule foarte mici. Membrana internă este impermeabilă la majoritatea ionilor (Na+ , K+ , H+) şi la molecule mici precum ATP, adenozindifosfat, piruvat, etc. Acest fapt se explică prin conţinutul ridicat de lipide din structura sa. Membrana internă conţine numeroase plicaturi interne numite “creste mitocondirale” ce conţin emzime pentru transportul electronilor şi pentru fosforilarea oxidativă. Matricea este spaţiul din interiorul membranei interne şi conţine: dehidrogenaze, ADN mitocondrial, ARN, proteine .

6. Microtubuli, filamente si incluziuni celulareCelula este unitatea fundamentală morfofuncţională şi genetică a organismelor vii. Celula are integralitate (elementele constitutive formează un tot unitar),

10

metabolism propriu (schimb de substanță și energie cu mediul), capacitate de autoreglare (schimb de informație cu mediul), de autoconservare și de autoreproducere. Celula are 3 componente de bază: membrana plasmatică (plasmalema), citoplasma și nucleul.

Citoplasma este masa extranucleară a celulei şi este formată din matricea citoplasmatică, organitele celulare şi incluziunile citoplasmatice.

Organitele celulare sunt structuri subcelulare (ultrastructuri) răspândite în hialoplasmă și îndeplinesc diferite funcții în viața celulei. Ele pot fi comune tuturor celulelor (mitocondriile, aparatul Golgi, reticulul endoplasmatic, ribozomii, lizozomii și centrul celular) sau specifice anumitor tipuri de celule (miofibrilele - în celula musculară; neurofibrilele și corpusculii Nissl - în corpii celulelor nervoase și expansiunile lor etc).Matricea citoplasmatică (substanţa fundamentală ) are o structură fin granulară fiind formată din macromolecule proteice, apă, ioni anorganici, săruri organice şi enzime; are proprietatea de a trece din starea de sol în starea de gel şi invers, de a se contracta, de a fi elastică sau rigidă; Aici se desfăşoară toate procesele fizice, chimice şi biochimice celulare.

CITOSCHELETUL este o reţea complexă de proteine fibrilare dispuse sub formă de tubuli, filamente şi microfilamente intracitoplasmatice care dau forma celulei și au rol de suport. Este format din microfilamente, microtubuli și filamente intermediare si este folosit ca suport pentru menținerea formei celulei și ca sistem de transport pentru mișcarea organitelor celulare și este mereu asamblat și dezasamblat prin polimerizare.

Microtubulii au formă cilindrică și sunt formați din proteine numite tubuline. Pe lângă rolul lor de suport structural, microtubulii formează, de asemenea cili, flageli, centrioli, exista in toate celulele si au rol de suport structural. Cilii sunt structuri mobile ce se află la polul apical al unei celule (de obicei celulă epitelială). Sunt formați din mai mulți microtubuli articulați între ei. Mobilizarea fiecăruia unul față de celălalt determină mobilitatea cililor.

Centriolul este format din nouă seturi de câte trei microtubuli unite între ele într-un aranjament relativ circular. De obicei se găsesc în perechi

11

câte unul pentru fiecare pol celular. Cei doi centrioli formează centrozomul celulei.

Microfilamentele sunt proteine fibrilare cu diametru de cca. 6 nm. şi sunt formate din actină. Microfilamentele sunt intim asociate cu organitele celulare, veziculele şi granulele, jucând un rol important în deplasarea lor intracelulară. Sunt prezente în vecinatatea plasmalemei, fiind implicate în procesele membranei celulare precum endocitoza, exocitoza, mişcarea celulei, sau clivarea corpului celular în cele doua celule fiice la sfârşitul diviziunii celulare.

Filamente intermediare sunt elemente citoscheletale cu diametru de aproximativ 10 nm. Sunt filamente intermediare între micrfilamente şi microtubuli. Au rol principal de susţinere şi conţin proteine specifice, a căror natură diferă în funcţie de tipul celular:

1. celulele epiteliale conţin filamente alcatuite din citokeratine;

2. în celulele de origine mezodermică filamentele sunt de vimentină;

3. filamentele de desmină se găsesc în celulele musculare;4. neurofilamentele sunt caracteristice neuronilor;5. gliofilamentele sunt specifice neuronilor.

În citoplasma celulelor se constată prezenţa a o serie de particule de glicogen (în majoritatea celulelor)şi picaturi lipidice (în celulele al căror metabolism energetic se realizează pe baza acizilor grasi) cu rol de rezerve metabolice. Depozite pigmentare Se găsesc în celule îmbătrânite și conțin substanțe ca lipofuscină (rezultă din digestia lizozomală) sau melanină (protejează nucleul de efectele nocive ale razelor solare). Unele celule conțin granule de hemosiderină (pigment rezultat din degradarea fierului), etc

7. 12. Membrana celulara- structura si functii

12


Membrana celulara este o structura morfo-func]ionala complexa ce delimiteaza si compartimenteaza mediul intracelular de cel extracelular si prin intermediul ei se realizeaza comunicarea dintre cele doua compartimente. La microscopul electronic membrana celulara (sau invelsul periferic) apare cu o structura foarte complexa formata din glicolema (sau glicocalix), plasmalema (sau membran\a plasmatica) si citoschelet membranar.

PLASMALEMA Examinarea la microscopul electronic cu măriri de peste 50 000 de ori, membrana celulara are o structură trilaminară (bistrat lipidic și proteinele associate), fiind alcătuită din două benzi întunecate și una clară care le separă. Acest aspect trilaminat este denumit plasmalemă. GLICOCALIX Pe versantul extern al plasmalemei există o rețea de filament fine (lanțuri de oligozaharide), ramificate ce alcătuiesc glicocalixul sau glicolema. CITOSCHELETUL ASOCIAT MEMBRANEI este o rețea alcătuită din microfilamente (ce au o structură proteică) orientate neregulat, anastomozate între ele. Prin rețeaua de protein care îl formează, citoscheletul este ancorat la plasmalemă și se continuă spre interiorul celulei cu citoscheletul asociat membrane.

Membranele biologice au o structură de ,,mozaic fluid" lipido-proteic,. Membrana celulară este o structură fluidă alcatuită din proteine , lipide și glucide: lipidele alcătuiesc un bistrat continuu; proteinele sunt atașate de o parte și de alta a bistratului lipidic sau pătrund în acesta, străbătându-l; glucidele sunt situate pe versantul extern al membranei și sunt oligozaharide atașate la proteine sau lipide.

Lipidele şi proteinele transmembranare sunt dispuse în mosaic iar membrana este un semifluid structural alcătuit din bistrat lipidic (fosfolipide, glicolipide şi colesterol) între care se află fibre de reticulină, penetrat total sau partial de molecule proteice şi mărginit de proteine între care se realizează legături fizico-chimice slabe (necovalente) premiţând mişcări de

13

translaţie a lipidelor şi proteinelor în planul bistratului lipidic. Mai exact ea este formată din dintr-un strat lipidic bimolecular care prezintă părţile hidrofile în contact cu straturile proteice marginale iar părţile hidrofobe vin în contact între ele. Membrana celulară este polarizată, prezentând încărcătură electrică determinată de straturile porteice din compoziţia membranei celulare. Astfel stratul extern, care vine în contact cu mediul extracellular are o încărcătură electrică pozitivă, iar stratul intern care vine în contact cu citoplasma are o încărcătură electrică negativă. Între cele două margini ale membranei există încrcături electrice de sens contrar şi se formează o diferenţă de potenţial electric ce poate fi măsurată

Proteinele membranare străbat integral grosimea membranei şi sunt de mai multe tipuri: proteine cărăuş se leagă de ioni sau molecule şi le trec dintr-o parte în alta a membranei în funcţie de gradientul electrochimic al acestora (dinspre concentraţia mai mare spre concentraţia mai mică); proteine cărăuş de tip “pompă” folosesc surse energetice din celulă (molecule de ATP) pentru a transporta substanţe şi ioni împotriva gradientului de concentraţie (de la o concentraţie mai mică spre una mai mare). Funcţii generale ale membranei celulare: barieră fizică: se menţine structura mediului intracelular la un înalt nivel de organizare; transport: schimburi de energie şi materie între cele două medii pe care le separă; recepţionează informaţii: plasmalema are receptori specifici capabili de a prelua informaţii specifice din mediul extracellular; asigură adeziunea intercelulară: prin joncţiuni intercelulare ce leagă celulele între ele; asigură apărarea celulei: are rol în imunitatea celulară.

Clasificarea fenomenelor de transport transmbranar:A – Transportul pasiv care se realizeză prin difuziune şi osmoză, fără

consum de energie metabolică, datorită gradienţilor de concentraţie, de potenţial electric, de presiune şi în sensul lor. Acest tip de transport este, în esenţă, un proces de difuziune prin membrană Difuziunea apei prin membrană se numeşte osmoză. B - Transportul activ care necesită consum de energie metabolică, cu adevărat specifică celulelor vii, împotriva „gradienţilor” de concentraţie, potenţial electric sau presiune osmotică.

14

Pentru realizarea sa este necesară existenţa unor mecanisme de transport activ („pompe"). Aceste mecanisme, care se realizează cu consum de energie metabolică, pot interveni fie accelerând deplasarea de-a lungul unui gradient., fie diminuând sau chiar suprimând efectul gradientelor electro-chimice. Transportul activ se realizează evident numai de către transportori proteici şi poate fi primar sau secundar, după cum proteina transportoare prezintă sau nu activitate ATP-azică proprie. Intervenţia metabolismului celular în realizarea unui astfel de transport, a determinat să i se atribuie acestui tip de transport adjectivul de „activ”. Endocitoza (macrotransferul) reprezintă procesul de preluare de către celule din mediul exterior a unor molecule mari, particule organice.

După sens, macrotransferul, adică transferul de macromolecule (molecule mari) poate fi endocitoză şi exocitoză. Endocitoza, sau digestia celulară are două forme: pinocitoza şi fagocitoza. După natura materialului și după mecanismul de înglobare a subsțantelor, distingem: fagocitoza (gr. phagein = a manca) = celulele preiau din mediul extern molecule, agregate bacteriene, virale, . fără fluid interstițial și pinocitoza (gr. pinos = a bea), atunci când celulele înglobează cantități variabile de fluid tisular, împreună cu particulele pe care le conțin.

15

8. Jonctiuni celulare

16


Membrana celulara este o structura morfo-func]ionala complexa ce delimiteaza si compartimenteaza mediul intracelular de cel extracelular si prin intermediul ei se realizeaza comunicarea dintre cele doua compartimente. La microscopul electronic membrana celulara (sau invelsul periferic) apare cu o structura foarte complexa formata din glicolema (sau glicocalix), plasmalema (sau membran\a plasmatica) si citoschelet membranar.

PLASMALEMA Examinarea la microscopul electronic cu măriri de peste 50 000 de ori, membrana celulara are o structură trilaminară (bistrat lipidic și proteinele associate), fiind alcătuită din două benzi întunecate și una clară care le separă. Acest aspect trilaminat este denumit plasmalemă. GLICOCALIX Pe versantul extern al plasmalemei există o rețea de filament fine (lanțuri de oligozaharide), ramificate ce alcătuiesc glicocalixul sau glicolema. CITOSCHELETUL ASOCIAT MEMBRANEI este o rețea alcătuită din microfilamente (ce au o structură proteică) orientate neregulat, anastomozate între ele. Prin rețeaua de protein care îl formează, citoscheletul este ancorat la plasmalemă și se continuă spre interiorul celulei cu citoscheletul asociat membrane.

Membranele biologice au o structură de ,,mozaic fluid" lipido-proteic,. Membrana celulară este o structură fluidă alcatuită din proteine , lipide și glucide: lipidele alcătuiesc un bistrat continuu; proteinele sunt atașate de o parte și de alta a bistratului lipidic sau pătrund în acesta, străbătându-l; glucidele sunt situate pe versantul extern al membranei și sunt oligozaharide atașate la proteine sau lipide.

Modalităţile cele mai comune de blocare a mobilităţii laterale a celulelor pentru a se realiza consistenţa ţesuturilor sunt joncţiunile intercelulare.

17

Pe feţele laterale ale celulelor care vin în contact în structura ţesuturilor se constată prezenţa de structuri diferenţiate, numite joncţiuni intercelulare, care leagă celulele între ele.

Pentru că aceste jonctiuni sunt structuri de ordinul nm., examinarea lor se face la microscopul electronic. Joncţiunile apar la microscopul electronic: ca niste benzi/panglici, si se numesc zonule; cu aspect de spot/disc, si se numesc macule. Rolul joncțiunilor intercelulare: sunt sisteme de ataşare între celule sau între celule şi matricea extracelulară, care au rolul, în primul rând de stabilizare mecanică a ţesutului, iar în al 2-lea rând de control al transportului în spatiul extracelular; mai au rol în comunicarea intercelulară şi în compartimentarea suprafeţelor celulare (în sectoare sau domenii). Există trei categorii funcţionale de joncţiuni: I. Joncţiunile de ocluzie (zonula occludens) Se formează prin unirea membranelor celulelor ce se învecinează. Sunt situate de obicei în marginea superioară (apicală) a pereţilor celulelor învecinate pentru a realiza alinierea celulelor şi a bloca trecerea de molecule dintr-o parte în cealaltă a membranei. Ele participă la formarea diferitelor bariere din organismul uman. Se mai numesc joncţiuni strânse (tight junctions); II. Joncţiunile de ancorare (adhering junctions) Ataşează mechnic celulele şi citoscheletul lor cu celulele vecine şi cu matricea extracelulară. Conţin proteine intracelulare de ataşare (citoschelet) şi glicoproteine transmembranare de legare. Sunt de două feluri: Zonula adherens; Desmozomul. III. Joncţiunile comunicante Care mediază trecerea semnalelor chimice de la o celulă la alta. Sunt si ele de două feluri:

Joncţiunile “gap” se realizează prin apropierea membranelor între ele rămânând totuşi un spaţiu de 15 nm. lasă să treacă prin ele din citoplasma unei celule spre citoplasma celulei vecine ioni şi alte molecule prin intermediul unor conexoni. 2. Sinapsele chimice De asemenea, se mai descriu si jonctiuni somple (spatii intercelulare, jonctiuni simple denticulate si digitiforme) si jonctiuni cu specificitate de tesut (discuri intercalare si sinapsele).

18

9. Tesutul muscular striatŢesuturile sunt grupări organizate de celule diferenţiate, cu

morfologie, structură şi funcţie asemănătoare care lucrează într-o formă de coordonare pentru a îndeplini una sau mai multe funcții specifice.Țesuturile se combină pentru a forma unități funționale mari numite ORGANE.Astfel, țesuturile sunt unitățile funcționale responsabile pentru menținerea funțiilor organismului. În organismul uman există cinci tipuri de ţesuturi: Ţesutul epitelial – acoperă suprafețe și căptușește cavități; Ţesutul conjunctiv – rol de suport; Ţesutul muscular – rol în mișcare; Ţesutul nervos - control; Ţesutul sanguin.

Este alcătuit din fibre care intră în constituţia muşchilor scheletici (40% din greutatea corpului), iar la nivelul viscerelor le întâlnim în: Musculatura limbii, Musculatura laringelui, A porţiunii superioare a esofagului şi În cea a unor sfinctere (anal extern şi cel extern al uretei); Ai muşchilor extrinseci ai globului ocular.

Structura mușchiului scheletic: Celulele se numesc fibre musculare; Se dezvoltă din mioblaști; Numărul lor rămâne constant; Este înconjurat de țesut conjunctiv, nervi și vase de sânge.

Unitatea morfofuncţională este fibra musculară striată scheletică, celule multinucleate dispuse în mănunchiuri sau fascicule musculare de diferite mărimi. Țesutul muscular striat scheletic este un ţesut cu origine mezodermo-mezenchimală.

Lungimea fibrei este cuprinsă între 3- 12 cm şi grosimea, 20-100 µ. Fibra musculară striată este alcătuită din membrană (sarcolemă), citoplasmă (sarcoplasmă) şi numeroşi nuclei. Nucleii sunt de formă ovoidă, situaţi periferic, imediat sub sarcolemă. Sarcolema, examinată Ia microscopul electronic, prezintă două porţiuni distincte: sarcolemă propriu-zisă si membrana bazală. Sarcolema propriu- zisă are rolul de a propagaexcitaţia de-a lungul fibrei musculare (are structura generală a plasmalemei). Membrana bazală, formată din proteine colagenice, are rolul de a menţine forma fibrei musculare în limite normale.

Sarcoplasma este acidofilă, cu aspect fluid în centrul fibrei, mai densă şi mai abundentă la periferia fibrei musculare. Conţine organite comune diferite incluziuni şi numeroase miofibrile. Mitocondriile (sarcozomii) sunt situati în sarcoplasma perinucleară şi interfibrilară.

Conţine o mare cantitate de mioglobină (pigment asemănător hemoglobinei), cu rol de transportor şi rezervor de oxigen, şi un bogat echipament enzimatic.

Reticulul sarcoplasmatic este foarte dezvoltat şi este reprezentat printr-o reţea de tubuli ce înconjmă fiecare miofibrilă (cu direcţie

19

longitudinală în fibră). Această reţea se numeşte sistem sarcoplasmatic longitudinal sau sistemul L.

Elementele cele mai importante cuprinse în sarcoplasmă sunt miofibrilele (elementele contractile) care constituie unitatea ultrastructurală și funcțională a miofibrilei. Au un diametru de 0,2—2 µ, sînt paralele cu lungimea fibrei musculare, grupate în fascicule ce cuprind 30-50 miofibrile înconjurate de sarcoplasmă.

Miofibrilele au un aspect heterogen, de-a lungul lor observându-se (microscopic) o alternanţă de benzi clare şi întunecate care, fiind situate la acelaşi nivel în toate miofibrilele, dau aspectul de striaţie transversală, specifică fibrei musculare striate.

În concluzie se poate spune că mușchiul striat scheletic este format din fibre musculare (fiecare este o celulă). Acestea are striații date de miofibrile care sunt organite celulare formate din filamente. Sarcomerul este unitatea contractilă a fibrei miocardice. Miofibrilele sunt lungi șiruri de sarcomere care se repeată fiecare sarcomer având la margini discuri Z ( linii Z). Sarcomerul reprezintă unitatea morfofuncţională a fibrei striate și este alcătuit din : 1/2 disc clar, l disc întunecat cu zona H şi membrana M, 1/2 disc clar.

Miofilamentele sînt de două tipuri: miofilamente groase de 100 µ şi lungi de 1,5 microni, cuprinse în discul întunecat, formate din miozină.

Miofilamente subţiri de 50 µ formate din actină, tropomiozină şi troponină, se întind de la membrana 2 în toată banda luminoasă, trec şi se intercalează şi printre miofilamentele groase formate din miozină din banda întunecată, oprindu-se la stria Hensen.

Benzile (discurile) clare sînt, denumite benzi I. ele sânt străbătute de o membrană subţire numită membrana Z.

Discurile (benzile) întunecate sunt anizotrope, denumite discuri sau benzi A — şi sunt străbătute de o zonă clară — stria Hensen (zona H) prin care trece o membrană : fină numită membrana M.

Segmentul cuprins între două membrane Z se numeşte sarcomer (căsuţă musculară Krause), cu o lungime de 2,5 —3 µ.

Miofilamente de actină (subțiri) La fiecare capăt al sarcomerului se află filamentele de actină fibroasă dispusă în dublu helix. Fiecare filament de actină are un locus activ Actina se poate fixa pe miozină în timpul contracției musculare. Tropomiozina: este o proteină alungită ce se află răsucită pe dublu helixul actinic.Troponina este compusă din trei subunități: una fixată pe actină, a două fixează tropomiozina, și a treia fixează ionii de calciu. Complexul tropomiozină/troponină reglează interacțiunea dintre locusurile active ale actinei și miozină.

20

Miofilamentele de miozină (groase) Moleculele de miozină sunt alungite și au forma croselor de golf. Moleculele sunt formate din două molecule grele de miozină fixate împreună și orientate pe o direcție paralelă cu cele două filamente de actină situate bilateral.

Mecanismul contracției musculareMiofilamentele de actină alunecă peste miozină și scurtează

sarcomereul. Actina și miozina nu își modifică lungimea. Scurtarea sarcomerului duce la scurtarea mușchiului în timpul contracției. Scurtarea sarcomerului se produce sub acțiunea unor stimuli ce generează potențial de acțiune. Sistemul nervos controlează contracțiile musculare în timpul potențialelor de acțiune. În timpul relaxării, sarcomerele se alungesc sub acțiunea unor factori externi, forțele produse de alți mușchi (contracția mușchilor antagonici) sau datorită gravității.

Potențialul de membrană Diferența de sarcini electrice de o parte și de cealaltă a membranei definește potențialul de repaos (polarizată).

Pe fața endocelulară încărcarea electrică este mai negativă datorită acumulării de molecule proteice mari. Concentrația K+ este mai mare în interiorul celulei față de mediul extrn celular. K+ trece în mediul extracelular (prin canalele ionice) dar nu suficient fiind împiedicat de aceste molecle proteice mari. Spațiul extern celulei este mai positiv, aici găsim mai mulți ioni Na+ în comparație cu concentrația lor intracelulară. Acest echilibru este menținut de pompa Na+ /K+ . La apariția unor stimuli (imfluxuri nervoase prin terminațiile libere de la acest nivel) se declanșează potențialul de acțiune.

Muşchii scheletici prezintă inervaţie dublă: somatică (senzitivă şi motorie), şi vegetativă (simpatică şi parasimpatică).

Neuronul motor inf. este o celulă nervoasă localizată în cordoanele ventrale ale măduvei spinării. Axonul acestui neuron se alătură nervilor periferici şi se sinapsează cu fibrele musculare scheletice extrafusale. Axonul acestui neuron constituie calea finală prin care SNC comandă contracţia muşchilor scheletici.

Inervaţia senzitivă a fibrelor intrafusale este asigurată de aferenţe prin care sunt transmise infor¬maţiile kinestezice musculare de întindere instantanee şi de variaţie a lungimii şi vitezei de scurtare a muşchiului .Inervaţia senzitivă a fibrelor extrafusale este asigurată de terminaţii nervoase libere.

Neuronul motor împreună cu fibrele musculare inervate de ramificaţiile sale axonale constituie unitatea motorie . O unitate motorie conţine de la aproximativ 10 fibre musculare (muşchii oculomotori) la 200

21

fibre (muşchii antigravitaţionali sau cei implicaţi în realizarea unor mişcări grosiere). Fiecare fibră musculară este inervată de un singur neuron motor.

Neuronul motor intră în contact cu fibra musculară scheletică prin intermediul unei structuri specializate denumite sinapsă neuromusculară, joncţiune neuromusculară sau placă motorie.

Forţa de contracţie a muşchiului creşte cu numărul unităţilor motorii contractate, fenomen cunoscut sub numele de sumaţie spaţială. În cadrul aceleiaşi unităţi motorii forţa de contracţie creşte prin creşterea frecvenţei potenţialelor de acţiune (suma-ţie temporală). Contracţia muşchiului este maximală când se contractă simultan toate unităţile motorii din structura sa.

Sinapsa neuromusculară (joncțiunea neuromusculară) prezintă o membrană presinaptică neuronală, o fantă sinaptică şi o membrană postsinaptică . Membrana presinaptică este reprezentată de extremitatea terminaţiei axonale (buton sinaptic) a neuronului motor. Butonul axonal terminal depozitează un număr de vezicule sinaptice care conţin mediatorul chimic, în acest caz acetilcolina. Extremitatea axonală conţine şi mitocondrii, ceea ce indică derularea unui intens metabolism în citoplasma nervoasă, în vederea sintezei de acetilcolină ce va fi ulterior absorbită în vezicule. Spaţiul sinaptic este delimitat de cele două membrane, pre- şi post-sinaptică. Acest spaţiu este denumit şi fantă sinaptică, distanţa dintre cele două membrane care îl delimitează fiind de 30 – 50 nm. Membrana postsinaptică este reprezentată de sarcolemă, mult îngroşată şi cu multiple invaginări, cu rol de creştere a mărimii suprafeţei. În membrana post-sinaptică sunt localizaţi receptorii pentru acetilcolină. Localizarea neurotransmiţătorului numai în butonul axonal terminal şi a receptorului numai în membrana post-sinaptică asigură sensul unic de transmitere a informaţiei prin sinapsa neuromusculară.

Creșterea concentrației ionilor de Ca2+ la 10-5M, și legarea lui de troponina C permit creșterea interacțiunii acto-miozinice, prin creșterea activitatii ATP azei miozinice. Energia degajată este utilizată pentru activarea mecanismului glisant.

Odata cu concentrația ionilor de Ca a scăzut sub 10-7M/1, interacțiunea chimică dintre actină și miozină încetează, favorizând astfel relaxarea mușchiului.

10. Tesuturile conjunctive si tendonulŢesuturile sunt grupări organizate de celule diferenţiate, cu

morfologie, structură şi funcţie asemănătoare care lucrează într-o formă de coordonare pentru a îndeplini una sau mai multe funcții specifice.Țesuturile se combină pentru a forma unități funționale mari numite ORGANE.Astfel, țesuturile sunt unitățile funcționale responsabile pentru menținerea funțiilor

22

organismului. În organismul uman există cinci tipuri de ţesuturi: Ţesutul epitelial – acoperă suprafețe și căptușește cavități; Ţesutul conjunctiv – rol de suport; Ţesutul muscular – rol în mișcare; Ţesutul nervos - control; Ţesutul sanguin.

Țesutul conjunctiv, după cum îi spune și numele, face legătura dintre diferitele organe, precum și dintre componentele acestora. Acest tip de țesut nu vine însă în legatură directă cu mediul extern sau cu lumenul vaselor. Este alcătuit din: celule conjunctive (reticulare, fibroblaste, adipocite, melanocite, elemente figurate ale sângelui, condrocite, osteocite), fibre conjunctive de colagen, reticulină, elastină și substanță fundamentală (ocupă spaţiul dintre celule și fibre). Funcții:

Cadru architectural al organismului; Leagă împreună și asigură suport mecanic pentru alte țesuturi (rol

metabolic, în apărare, transport, depozitare); Asigură rezistența sistemului locomotor; Rol în procesele cicatriciale și în fenomenele inflamatorii. Rol trofic datorită rezervelor de grăsimi din celulele adipoase, dar și

datorită participării la metabolismul diferitelor substanțe; Protejează diferite organe (rinichi, mușchi, creier etc.); Rol de apărare (prin fagocitoză), distrugând atât microbii, cât și celule

moarte din țesuturile în care se găsesc; Rol în regenerarea elementelor figurante.

Una dintre caracteristicile ţesuturilor conjunctive este marea lor varietate morfologică şi funcţională, ceea ce determină existenţa unui număr considerabil de tipuri de ţesuturi conjunctive care sunt clasificate în raport cu diferite criterii ce privesc structura (variaţiile cantitative şi calitative ale celor trei elemente constitutive ), consistenţa şi funcţia acestora.

Clasificarea țesuturilor conjuncvtive:1. După predominenţa unuia din cei trei constituienţi principali se descriu:Ţesuturi conjunctive în care predomină celulele (ţesutul reticular şi ţesutul adipos); Ţesuturi conjunctive în care predomină fibrele (ţesuturi fibroase dense- capsular, tendinos, elastic, ligamentar); Ţesuturi conjunctive în care predomină substanţa fundamentală (ţesutul cartilaginos şi osos); Ţesuturi în care atât celulele cât şi fibrele şi substanţa fundamentală se află în proporţii asemănătoare (ţesutul conjunctiv lax).2. Fibrele conjunctive din structura ţesuturilor conjunctive pot avea dispoziţii variabile. Astfel, deosebim: Ţesuturi conjunctive neordonate sau neorientate (ţesutul conjunctiv lax, ţesutul reticular, ţesutul adipos); Ţesuturi

23

conjunctive semiordonate sau semiorientate (ţesuturile membranoase); Ţesuturi conjunctive ordonate sau orientate (ţesutul conjunctiv fibros).3. După consistenţa substanţei fundamentale se deosebesc trei tipuri de ţesuturi conjunctive:,moi, semidure şi dure.Ţesuturi conjunctive moi (ţesutul conjuctiv lax, reticular, adipos, fibros, elastic); Ţesuturi conjuctive semidure (ţesutul cartilaginos); Ţesuturi conjunctive dure (ţesutul osos).4. După rolul pe care îl au în organism ţesuturile conjunctive se împart în patru categorii: Ţesuturi conjunctive cu rol trofic (ţesutul conjunctiv lax, adipos); Ţesuturi conjunctive cu rol mecanic (ţesutul conjunctiv fibros, conjunctiv, osos); Ţesuturi conjunctive cu rol de deposit (ţesut adipos şi osos); Ţesuturi conjunctive cu rol de apărare (ţesuturile reticular, conjunctiv lax).Țesutul conjunctiv prpriu-zis (al adultului) este constituit din:

1. Celule Fixe: Fibroblaști; Adipocite; Macrofage; Mobile : celule imune (limfocite) si celule inflamatorii (neutrofile, macrofage activate)

2. Matrice Extracelulară Fibre – colagen, elastice, de reticulină si Substanță

fundamentală.

Fibroblastul și fibrocitul cele mai răspândite celule în ţesutul conjunctiv: fibroblastul reprezentând forma tânără şi foarte activă metabolic; fibrocitul , forma adultă, în repaos funcţional şi mai puţin activă, provine din : celula mezenchimală; fibrocitele preexistente la adult, prin diviziune mitotică. Se pot diferenţia în celule : Adipoase si Celule endoteliale.

Fibroblastul este cea mai frecventă și importantă categorie de celule conjunctive sunt fibroblastele de forma spinoasă sau fuziformă, alungite, mari cu nuclei palizi de formă ovală. Adesea citoplasma și ea palidă este puțin evidentă fiind mascată de fibrele colagene.

Este cea mai răspândită, mai puţin mobilă celulă conjunctiva cu rol în formarea matricei extracelulare (fibre şi substanţă fundamentală).Fibrocitul este forma matură, mai puţin activă, greu de diferenţiat de fibroblast. Celula este: mai mică, cu prelungiri mai scurte, cu un nucleu mai mic, hipercrom, citoplasma acidofilă ce conţine organite mai puţine. Stimulat, se poate transforma în fibroblast.Mastocitul prezintă granulele citoplasmaticr care se colorează în roșu cu albastru de toluidină. Principala funcție este dată de constitunţii granulaţiilor. Prin procesul de degrnulare se eliberează mediatori ai

24

inflamației și substanțe vasoactive. Este responsabil pentru reacția de hipersensibilitate imediată din alergii, astm și șoc anafilactic. Funcţia este dată de constitunţii granulaţiilor:

În stările de şoc anafilactic,- se produce o masivă degranulare,- urmată de eliberarea substanţelor active,cresc permeabilitatea vasculară modifică coagulabilitatea sanguină, modifică contracţiamusculaturii netede din căile respiratorii.Adipocitul alb Formează ţesutul adipos alb şi se găseşte izolat (în grupuri mici) în ţesutul conjunctiv lax şi seroase. Este o celulă a ţesutului conjunctiv specializat pentru depozitarea lipidelor.

Adipocitul brun (multilocular)este o celulă a cărei localizare este specifică pentru embrion și făt, la adult sunt limitate la axilă, perirenal, regiunea cervicală. Mitocondria adipocitului brun produce căldură (energie calorică) prin intermediul unor proteine ce scurtcircuitează lanțul de transport electronic, proces mai eficient decât cel producător de ATP.Fibrele țesutului conjunctivSunt produsul de secreţie al celulelor – nu au nuclei. Fibrele conjunctive sunt de natură proteică. In funcție de proteina din structura lor, ele pot fi: de colagen, elastice și de reticulina.

Fibrele de colagen sunt cele mai răspândite în organism fiind prezente în componența tuturor tipurilor de țesut conunctiv, cu deosebire în alcătuirea ligamentelor și tendoanelor. Ele sunt foarte rezistente pentru că conțin colagen. Colagenul este cea mai răspândită proteină în corpul uman (până la 30% masă uscată). Există tipuri multiple de colagen: Colagen fibrilar, care se organizează în fibrile și formează fibre de colagen sau reticulină; Colagen afibrilar care nu formează fibrile; Colagen organizat în rețele (în toate membranele bazale)

Colagenul se reinoiește încet, dar cu vârsta, fibrele se înmulțesc și se impregnează cu substanțe minerale și organice (colesterol), proces numit sclerozare.Sunt localizate în ţesuturile conjunctive, în cantităţi, şi cu orientări variabile.

Fibrele elastice – fibre subțiri sau suprafețe subțiri, fenestrate, ce includ proteina elastină, ce prezintă proprietăți elastice necesare țesuturilor ce sunt supuse la deformări repetate (în piele, vesele de sânge, plămâni). Sunt localizate în piele, ligamente, plămân, vase.

Fibrele de reticulină se găsesc în organele limfopoietice și hematoformatoare: splină, ficat, maduvă roșie, ganglionii limfatici. Ele conțin reticulină – tip de colagen specializat (Tip III - reticulină) asociat cu mușchiul neted în organele care își modifică volumul, formează stroma în

25

organe limfatice și hematopoietice. Sunt localizate în organe hematolimfoformatoare, rinichi, ficat, plămâni, glande endocrine.

Substanța fundamentală este produsul celulelor și are rolul de a le separa. Ea conține în proporții diferite substanțe minerale, organice (mai ales proteine) și apă. Țesutul conjunctiv conține apoximativ 1/3 din cantitatea totală de apă a corpului omenesc. În funcție de cantitatea de apă conținută substanța fundamentală poate fi: fluidă, moale, consistentă, dură. În funcție de consistența substanței fundamentale, țesuturile conjunctive se clasifica în: moi, semi-dure și dure.

Ţesuturile conjunctive pot fi clasificate pe criterii funcţionale, după: raportul dintre celule- fibre –şi substanţa fundamentală, şi după gradul de organizare al celulelor şi al componentelor extracelulare.

Deosebim astfel: Ţesuturile conjunctive embrionare: ţesutul mezenchimal, ţesutul conjunctiv mucos. Ţesuturile conjunctive propriu zise: ţesutul conjunctiv lax, ţesutul conjunctiv dens (ordonat şi dezordonat), ţesutul adipos (alb şi brun). Ţesuturile conjunctive specializate: cartilaginos, osos, sânge, ţesutul mieloid, limfoid, reticular şi elastic.Ţesuturile conjunctive moi (lax) este foarte raspândit în organism, ocupând toate locurile libere din organe și dintre organe. Ţesutul conjunctiv lax conține toate tipurile de celule conjunctive (dintre celulele fixe predomină fibrocitul și histiocitul, care are rol în distrugerea substantelor electronegative, de asemenea întâlnim fibroblastele și macrofagele). Prezintă celule mobile (leucocite și limfocite). Fibrele sunt reprezentate de fibre de colagen, puține fibre elastice și de reticulină, iar matricea intercelulară este cel mai bine reprezentată. Conține un numar mare de vase de sânge și nervi.

Ţesutul conjunctiv lax formează hipodermul şi însoţeşte alte ţesuturi (umple spaţiile libere dintre organe, leagă între ele fibrele musculare şi grupele de muşchi, susţine nervii şi vasele, formează cu epiteliile unităţi structurale). Este cel mai răspândit dintre ţesuturile conjunctive. El umple spațiile dintre organe și leagă fibrele musculare. Are rol trofic, de susţinere, de legătură şi de apărare. Componentele sale sunt uniform răspândite şi în proporţii egale. Celulele, fibrele și substanța fundamentală se află în proporții aproximativ egale.Ţesutul reticulat se găseşte în ganglionii limfatici, splină, măduvă hematogenă. Are celule cu prelungiri ramificate. Celulele conjunctive predomină. Prezintă numeroase fibre de reticulină. Fibrele de reticulină şi celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate în reţea. În ochiurile rețelei se află multă substanță fundamentală. Se găsește în organele

26

hematoformatoare și limfopoietice: spilnă, ficat, măduva roșie, ganglionii limfatici. Are rol de apărare (fagocitoză).Ţesuturi conjunctive dense Ţesutul conjunctiv dens are următoarele caracteristici: 1.Matricea intercelulară este slab reprezentată.2. Predomină fibrele de colagen care se dispun în mănunchiuri: morientate (tesut conjunctiv dens ordonat: tendonul, țesutul conjunctiv lamelar - în cornee, teaca nervilor); neorientate :dermul pielii, submucoasa tractului digestiv, etc.Ţesutul conjunctiv dens joacă un rol mecanic important, intervine în schimburile nutritive și în apărarea tisulară.Ţesutul conjunctiv dens neordonat intră în componența următoarelor structuri anatomice: Capsula organelor, Fasciile, Dermul, Corionul, Periostul, Pericondrul. Funcţie: conferă structurilor din care fac parte, rezistenţă mecanică şi protecţie.Ţesutul conjunctiv dens ordonat este format din fascicule de fibre colagene, paralele (ordonate)- asigură astfel o mare rezistenţă.- puţină substanţă fundamentală, fibre reticulare şi fibroblaste.Ţesutul fibros formează tendoanele, aponevrozele, ligamentele, capsulele şi fasciile musculare (derm, capsulele unor organe). Are rol mecanic. Predomină fibrele de colagen.Ţesutul adipos se găseşte în hipoderm, mezenter şi în jurul unor organe: rinichi, globi oculari etc. Predomină celulele care depozitează grăsimi (celule adipoase sau adipocite, lipocite). Acest ţesut formează depozitul de grăsimi al organismului. Constituie izolantul termic al corpului. Ţesutul elastic formează tunica medie a arterelor mari şi a venelor (corzile vocale). Predomină fibrele elastice. Aponevroza are o structură avasculară (hrănirea se face prin difuziune) iar inervația este senzitivă și se face prin terminații nervoase libere. Aponevroza poate fi simplă sau compusă. Cele simple sunt alcătuite din 2 foițe conjunctive suprapuse iar cele compuse sunt alcătuite din 3 foițe conjunctive suprapuse. Organizare: predomină fibrele de colagen care sunt paralele între ele într-o foiță și sunt perpendiculare pe fibrele din foițele supra și subiacente. Substanța fundamentală este puțină și celulele sunt reprezentate de fibroblaste cu forme extrem de variate datorită spațiilor mici dintre fibrele conjunctive.Structura histologică a tendonului

Tendoanele sunt primare și secundare. Ele se unesc și formează tendonul terțiar (compus).Fiecare tendon primar este învelit la periferie de endotenonium (țesut conjunctiv lax propriu-zis avascular).

Mai multe tendoane primare formează tendonul secundar care este învelit de peritenonium, care este foarte bine vascularizat. Hrănirea

27

tendonului se face pe seama peritenoniului cu rol de asemenea în creșterea în lungime și în grosime.

Epitenoniul învelește la exterior tendonul compus. Este țesut conjunctiv dens semiordonat. Intre epitenoniu și tendon mai există o lamă de țesut conjunctiv lax iar în afară se află mezotenonul. Mezotenonul este format din țesut conjunctiv lax și mezoteliul. Mezoteliul este o teacă sinovială care se dedublează din loc în loc și formează bursele sinoviale în care se află lichidul sinovial.Joncțiunea tendon – os se realizează diferit în funcție de locul unde se inseră tendonul (pe diafiză sau pe epifiză). Diferențele se datorează osificărilor diferite ale celor două straturi osoase.

Joncțiunea tendon-diafiză: fibrele de colagen de la nivelul tendonului străbat periostul diafizei și ajung în corticala diafizară unde se întrepătrund cu fibrele de colagen ale osteoanelor .Acestea sunt fibrele lui Sharpey.Joncțiunea tendon-epifiză: între tendon și epifiză se formează un țesut conjunctiv cartilaginos hialin de alunecare. Acest țesut se caracterizează prin predominanța fibrelor de colagen, substanța fundamentală calcificată și celule cartilaginoase.

Jonctiunea tendon-mușchi Endotenonul se continuă cu endomisium, peritenonul cu perimisium și epitenonul cu epimisium. Fibra musculară care ia contact cu tendonul se termină cu prelungiri digitiforme. Legătura se întărește prin laminină și fibronectină. In jurul fiecarei prelungiri digitiforme se vor localiza circular numeroase fibre de reticulină care vor crește rezistența joncțiunii miotendinoase. Această joncțiune este foarte activă d.p.d.v. funcțional. Aici se realizaează atât creșterea mușchiului cât și a tendonului.

11. Tesutul osos Ţesuturile sunt grupări organizate de celule diferenţiate, cu

morfologie, structură şi funcţie asemănătoare care lucrează într-o formă de coordonare pentru a îndeplini una sau mai multe funcții specifice.Țesuturile se combină pentru a forma unități funționale mari numite ORGANE.Astfel, țesuturile sunt unitățile funcționale responsabile pentru menținerea funțiilor organismului. În organismul uman există cinci tipuri de ţesuturi: Ţesutul epitelial – acoperă suprafețe și căptușește cavități; Ţesutul conjunctiv – rol de suport; Ţesutul muscular – rol în mișcare; Ţesutul nervos - control; Ţesutul sanguin.

28

Țesutul conjunctiv, după cum îi spune și numele, face legătura dintre diferitele organe, precum și dintre componentele acestora. Acest tip de țesut nu vine însă în legatură directă cu mediul extern sau cu lumenul vaselor. Este alcătuit din: celule conjunctive (reticulare, fibroblaste, adipocite, melanocite, elemente figurate ale sângelui, condrocite, osteocite), fibre conjunctive de colagen, reticulină, elastină și substanță fundamentală (ocupă spaţiul dintre celule și fibre). În funcție de consistența substanței fundamentale, țesuturile conjunctive se clasifica în: moi, semi-dure și dure.

Este o varietate de ţesut conjunctiv specializat, alcătuit dintr-o matrice extracelulară intens mineralizată şi celule specifice, izolate în lacune săpate în matrice. Tesutul osos formează oasele ca organe ale sistemului scheletal.Osul este un tesut conjunctiv calcifiat. Osul are o funcție de suport și de protecție. Este, de asemenea, un loc de stocare a calciului și fosfatului. Este adaptat funcției de susținere și de rezistență a organismului.Functiile tesutului osos: Func ț ia de suport - scheletul susține atât greutatea corpului cât și oferă puncte de conexiune pentru majoritatea mușchilor; Func ț ia de protec ț ie - scheletul oferă protectțe mecanică pentru organele interne, (oasele craniene protejează creierul, coastele protejeaza organele toracice); Func ț ie în mi ș care - mușchii sunt inserați pe oase, astfel, în momentul în care se contractă determină mișcarea segmentelor corporale prin mișcarea oaselor. Func ț ia de depozit de minerale - țesutul osos este o rezervă de minerale cum ar fi calciul si fosforul. Funcția de producere a celulelor albe - acest proces are loc în măduva osoasă roșie.

Componente: Fibrele sunt de colagen. Celule osoase (osteoprogenitoare, osteoblaste, osteocite, osteoclaste) şi matrice extracelulară organizată în lamele. Lamelele osoase împreună cu osteocitele aferente, formează unităţile morfofuncţionale ale ţesutului osos.

Celulele osoaseSunt specifice stadiului de dezvoltare și maturizare al osului: celule

osteoprogenitoare, osteoblaste, osteocite, osteoclaste.Celulele osteoprogenitoare sunt cel mai puțin diferențiate celule

formatoare de os. Ele nu prezintă depozite de matrice sintetizate. Seamană cu fibroblastele, iar celulele osteoprogenitoare de la suprafața osului vor face parte din periost, iar cele care delimitează cavitatea medulară vor face parte din endostiu. Osteroblastele sunt celulele tinere, de origine mezenchimală, cu un diametru de 15-20 µ, care apare doar în procesul de osificare. Secretă substanță fundamentală a țesutului osos în care se depun săruri de calciu. În momentul în care procesul de osificare s-a terminat

29

osteoblastele se maturizează transformându-se în osteocite. Celulele osoase mature, osteocitele (stadiul final al maturizării osteoblastelor; sunt celule diferenţiate, care nu se mai divid), sunt situate în cavităţi ale substanţei fundamentale numite osteoplaste (comunică cu lacunele vecine prin canalicule).Un osteocit are un număr mare de procese care radiază din regiunea centrală, continuatoare a nucleului. Aceste prelungiri (procese) pătrund în matricea osului mineralizat. Prelungirile osteocitelor (P) pot pătrunde până în canaliculi .Osteocitele sunt complet înconjurate de matricea osoasă pe care au sintetizat-o.

MATRICEA OSOASĂ formează cea mai mare parte a osului și conține componente organice și anorganice.Colagenul este principala componentă organică a osului. Aranjarea colagenului în matricea osoasă determină aspectul lamelar sau spongios. Substanța de bază este componenta nonfibrilară a matricei organice și ocupă spațiul din jurul fibrelor de colagen și cristalelor de hidroxiapatită. Substanța de bază este sintetizată de osteoblaste și osteocite.Matricea osoasă este strabatută de un sistem complex și extins de canalicule și lacune.

Lacunele sunt cavităti în matricea osoasă care sunt ocupate de corpurile celulare ale osteocitelor. Canaliculele sunt canale fine care radiază dinspre lacune și conțin prelungirile osteocitelor. Foarte multe canalicule radiază dintr-o singură lacună. Vasele sanguine nu intră nici în lacune nici în canalicule. Prelungirile unui osteocit contactează procesele osteocitelor apropiate la nivelul canaliculilor. Datorită acestei rețele se conturează o cale celulară pentru transportul nutrienților dinspre spatțul perivascular către celulele din lacune.

Fibrele țesutului osos (colagenul ) reprezintă 90% din totalul de substanță organică. Colagenul este de tip I, fibrele au diametru de 50-70 nm, și o periodicitate de 67 nm., fiind bogat în lizină hidroxilată. Prezintă numeroase legături transversale, având o mare rezistență mecanică. Fibrele au un aranjament bine orientat. Ele alcătuiesc lamele întunecate sau luminoase, existând diferențe de orientare și/sau cantitative. Fibrele sunt dispuse helicoidal în raport cu substanța minerală. Pasul helixului se modifică de la o lamelă la alta.Periostul și endostul sunt lame de țesut conjunctiv ale osului. Periostul este lama conjunctivă de la suprafața osului și conține o lamă exterioară fibroasă și o lamă interioară celulară formată din celule osteoprogenitoare.

Endostul este o lamă mai puțin bine definită de țesut conjunctiv și celule osteogenice aplicate peretelui cavității osoase. Endostiul se întinde

30

între țesutul osos și maduva osoasă. Spre deosebire de periost, endostul este lipsit de o lamă fibroasă distinctă.

Osteogeneza este procesul de formare şi diferenţiere a ţesutului osos din: ţesut mezenchimal (osificare intramembranoasă sau desmală) sau țesut cartilaginos (osificare endocondrală).

Etape: apariţia de nuclee de condensare celulară în ţesutul mezenchimal. diferenţierea celulelor mezenchimale celule osteoprogenitoare→osteoblaste care sintetizează matrice preosoasă spiculi). Pe măsură ce matricea se acumulează, celulele rămase incluse în matrice se transformă în osteocite. unirea spiculilor cu formarea de trabeculi pe suprafaţa cărora se dispun osteoblastele; mezenchimul restant – de la periferie- se transformă în periost.

Osificare intramembranoasă (desmală) este specifică oaselor de membrană cum sunt oasele bolții craniene, a unor oase ale feței și a corpului claviculei. În cadrul osificării de membrană distingem trei faze: faza protetică, faza minerală si faza de remaniere - Osificare endocondrală (oase lungi şi scurte) are loc în centrii primari, secundari, la baza craniului, la nivelul coloanei vertebrale, în oasele lungi și la extremitățile oaselor. Centrii de osificare reprezintă modificări ale țesutului cartilaginos prin apariția unor muguri periostali vasculari. Cartilajul suferă modificări zonale dinspre epifiză spre diafiză.

În procesul de osificare mai întâi se formează osteoblaștii care depun osteoidul pe cartilajul calcificat și se formează astfel spongioasa primară. Apoi acționează osteoclastele și se formează spongioasa secundară (lame obținute prin resorbție care formează osul). Procesul acționează de la diafiză înspre epifiză. Apare gulerașul periostal epifizar. Centrii secundari apar după naștere la nivelul epifizelor. Sub pericondru nu se depune osteoid.

Tesutul osos primar rezultă în urma osfificării de cartilaj, este înlocuit de țesut osos secundar (schelet definitiv). Tesutul osos primar este compact, fibros cu spații vasculare reduse, cu structură dezordonată (reâele neregulate).Tesutul osos matur (secundar) este lamelar, apare prin înlocuirea celui primar, în cadrul procesului de remaniere osoasă, Are aspect ordonat al componentelor, sub formă de lamele osoase orientate după acțiunea factorilor mecanici. Fiecare lamelă osoasă este formată din matrice cu lacune și osteocite. In raport de dispunerea lamelelor osoase există 2 varietati de tesut osos matur: compact și spongios.Ţesutul osos compact formează peretele diafizei oaselor lungi şi lamele superficiale ale oaselor scurte şi late. Unitatea morfologică şi funcţională a

31

osului compact este osteonul (sistemul haversian), alcătuit din canale haversiene în jurul cărora se dispun 5 – 30 de lamele osoase concentrice între care se găsesc osteoplastele cu osteocite. canalele Havers conţin ţesut conjunctiv şi vase de sânge; în jurul canalului Havers substanţa osoasă este dispusă sub forma unor lamele osoase concentrice, iar între lamele sau în grosimea lor se găsesc osteoplastele cu osteocite; un canal Havers formează împreună cu lamelele din jur şi osteocitele în osteoplaste osteonul sau sitemul haversian.

Osteoanele sunt asezate paralel, atât între ele cât și cu axul lung al osului. Osteonul este străbătut de canaliculele osteocitelor, care ajung până la vasul din canalul Haversian. Canalele Havers comunică indirect sau direct cu cel medular, prin alte canale dispuse oblic sau transversal numite canaleleVolkmann. In interiorul unei lamele fibrele de colagen sunt dispuse paralel, însă perpendicular pe fibrele din lamela vecină, pentru mai multă rezistență.

Țesut osos spongios este constituit în esență tot din elemente lamelare, insă acestea variază ca formă,dimensiune, și dispozitie. Aceste trabecule delimitează niste spații, areolele, căptușite cu țesut endostal. Trabeculele sunt formate din lamele osoase formate din substanță fundamentală cu lacune și osteocite. Lamelele osoase nu formează cercuri închise, ci, prin dispoziția lor alcătuiesc niște arcuri de cerc în jurul lumenului areolelor. Trabeculele osoase sunt mărginite de endost. În interiorul areolelor se află măduva roșie hematogenă și pot comunica între ele. Areolele constituie echivalentul funcțional al canalelor Havers, reprezentând calea de nutriție a lamelelor osoase. Așadar lamelele osoase din țesutul osos spongios formează sisteme Havers incomplete.

32

anatomie examen

Documents