analiza semiotica a comunicarii - curs 4 - semiologie si semiotica

Master: Mass-media şi relaţii publice. Tehnici de redactare ANALIZA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII prof. Ionel Nariţa

9

Cursul 4 / 3 noiembrie 2006

SEMIOLOGIE şi SEMIOTICĂ

Termenul „semiologie” (cf. Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, Editura Academiei, 1976,

pag.395-397) provine din francezul semiologie (conform grecescului semeion „semn” şi logos „vorbire

despre, studiu”); desemneaza ştiinţa care studiază funcţia semnelor în viaţa socială.

Termenul este introdus de către Ferdinand de Saussure în lucrarea Cours de lingvistique generale, în

anul 1916, pentru a desemna o vastă ştiinţă a semnelor, în care lingvistica şi semantica nu erau decât părţi

componente. El defineşte o disciplină nouă – semiologia şi afirmă în context că limba este un sistem de

semne care exprimă idei şi prin aceasta este comparabilă cu scrierea, alfabetul surdo-muţilor, riturile

simbolice, formulele de politeţe, semnalele militare etc. Limba este cea mai importantă dintre aceste

sisteme.

Trendul ştiinţific în care Ferdinand de Saussure susţine teza sa este de factură psihologizantă.

Orice domeniu cercetat ca un sistem de semne care exprimă idei constituie o ramură a semioticii.

Exemple: limba, literatura, riturile simbolice, miturile, folclorul, arta figurativă, muzica, formulele de

politeţe, moda, semnele militare, procesul de învăţământ etc. Limba este cea mai importantă dintre aceste

sisteme.

Acestea alcătuiesc diverse structuri, cărora le sunt aplicate descripţii semiotice.

_______

Importanţa metodelor lingvistice provine din cercetarea mai veche consacrată sistemelor de semne

ale limbilor naturale ca principale forme de comunicare.

Semiologia utilizează terminologia lingvisticii structurale. S-a observat că oricare ar fi obiectul-semn

(gest, sunet, imagine), el nu este accesibil cunoaşterii decât prin intermediul limbii. Semiologia este

utilizată pentru a se găsi „adevărul” (Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii, 1945), dovedindu-se asftel

că nu lingvistica este o parte a ştiinţei generale a semnelor, ci semiologia este o parte a lingvisticii, mai

precis acea parte care „va cerceta marile unităţi semnificante ale discursului”.

Semiologia este deci o formalizare, o producere de modele, adică de sisteme formale a căror

structură este analogă sau izomorfă structurii sistemului studiat (vezi Rosenbluth şi Wiener, Rolul

modelelor în ştiinţă, 1945).

Într-o altă etapă a evoluţiei sale, semiologia este o axiomatizare, o formalizare (după matematică şi

logică) a sistemelor semnificante. Semiologia se serveşte de modele lingvistice, matematice şi logice, pe

care le aplică practicii semnificanţilor pe care îi studiază. Astfel, termenii împrumutaţi din aceste ştiinţe

anexe capătă un sens cu totul nou, o accepţiune schimbată în semiologia contemporană faţă de vechiul lor

sens, utilizat în discursurile ştiinţifice anterioare.


10

Problema semiologiei actuale este să se continue formalizarea sistemelor semiotice din punctul de

vedere al comunicării, aceasta fiind privită ca un proces de elaborare a sensului, anterior transmiterii

semnalului.

Sunt posibile două căi de cercetare:

a) cercetarea aspectului măsurabil, reprezentabil, al sistemului semnificant (în domeniul artei,

estetica numirică a lui Max Bense);

b) construirea unei noi problematici ştiinţifice, care introduce un concept nou – le travail

(producţie transformatoare anterioară spunerii, comunicării, schimbului de sens), ca practică

semiotică diferită de schimb.

Cercetările recente acordă atenţie interpretării artei ca sistem de semne, punându-se în evidenţă

nivelele fenomenelor estetice care funcţionează sintetic: nivelul social, axiologic, de informare, semantic.

Dată fiind expansiunea contemporană a semiologiei, se constată că practica socială (economie,

moravuri, artă), este înţeleasă ca un sistem semnificant, structurat ca un limbaj, astfel încât orice practică

poate fi studiată ştiinţific pe baza unui model secundar.

În ceea ce priveşte literatura, ea este considerată ca o practică semiotică particulară, care are

avantajul de a face mai uşor sesizabilă producerea sensurilor. Orice text literar poate fi înfăţişat ca o

producere de sensuri, iar textele literaturii moderne sunt gândite ca structuri semantice ireductibile la o

reprezentare.

Analiza semiologică îşi propune să să descrie exact structura formală a operei de artă, dând

posibilitatea să se descopere semnificaţia acestei structuri şi să se stabilească unitatea dintre forma artistică

şi conţinut.

Studiile semiotice se ocupă în prezent, de sisteme artistice relativ simple sau de nivelele simple ale

sistemelor complexe, ca de exemplu metafora, rima, structurile unor opere lirice etc.

COMUNICAREA (cf. Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, Editura Academiei, 1976,

pag. 92-94)

SEMN (cf. Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, pag.397-398.)

_______

Sub denumirea de semiotică, impusă mai ales prin lucrările lui Charles Peirce şi Charles W. Morris,

este astăzi înţeleasă ştiinţa care se ocupă cu studiul general al semnelor, indiferent de natura acestora.

Pierce zice: „Eu sunt, din câte ştiu, un pionier, sau mai degrabă un explorator în activitatea de

clarificare şi iniţiere a ceea ce eu numesc semiotică. Adică doctrina naturii şi varietăţilor fundamentale ale

oricăror semioze posibile. Prin semioză înţeleg o acţiune care presupune cooperarea între un semn,

obiectul său şi interpretantul său.”


11

Cu privire la semiotică s-au pronunţat de asemenea Charles Morris, care a apreciat-o drept o „teorie

generală a semnelor”, precum şi John Fiske, care a apreciat că semiotica este o perspectivă aparte asupra

comunicării, o producţie şi un schimb de înţelesuri.

Studiind semnul, semiologia se împarte, conform lui Charles Morris, în trei ramuri:

- sintaxă, care studiază relaţiile dintre semne (relaţia semn-semn).

- semantică, ce studiază relaţiile dintre semne şi lume (relaţia semnificat-semnificant / semn-lume)

- pragmatică, ce studiază relaţiile dintre semne şi utilizatorii semnelor (relaţia semn-om / semn-

utilizator).

Semnul a intrat în preocuparea cercetătorilor încă de pe vremea lui Aristotel, preocupări de a-l studia

având mai târziu Umberto Eco şi Roland Bartes.

Prin prisma rezultatelor astfel obţinute, se desprinde concluzia conform căreia semiologia este ştiinţa

generală a semnelor.

Semiotica e de fapt o disciplină universală deoarece putem obţine lămuriri despre lume şi noi înşine.

Semiotica este o disciplină fundamentală ce oferă mijloace de cercetare ale multiplelor aspecte. Ca

disciplină popriuzisă, semiotica apare la începutul secolului XX prin lucrările autorilor de mai sus.

Semiotica este ştiinţa generală a semnelor.

Definiţia semnului

De definirea semnului s-a arătat preocupat Ferdinand de Saussure. Saussure spune că semnul

lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acustică. Acesta din urmă nu este

sunetul material, lucrul pur fizic, ci amprenta psihică a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dă

mărturia simţurilor noastre. Ea este senzorială şi o numim materială numai în acest sens şi în opoziţie cu

celălalt termen (conceptul), în general mai abstract, caracterul psihic al imaginilor noastre acustice, apare

clar când observăm propriul nostru limbaj.

Fără să mişcăm buzele şi limba, putem să ne vorbim nouă înşine sau să recităm în minte o poezie.

Abordând în acest mod noţiunea de semn, Ferdinand de Saussure a pus bazele tezei arbitrarităţii

semnului.

Potrivit lui Charles S. Peirce, un semn, numit şi „representamen” e ceva care ţine locul a ceva

pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea unor însuşiri. Semnul se adresează cuiva, creând în

mintea acestuia un semn echivalent. Semnul acesta pe care il creează îl numim „interpretantul” primului

semn. Semnul ţine locul a ceva, anume al obiectului său. (Semnul astfel creat se numeşte interpretantul

primului semn şi ţine locul obiectului său.)

Astfel concepută definirea, pe cele trei noţiuni menţionate – representamenul, interpretantul şi

obiectul, Peirce nu slujeşte foarte mult o analiză a teoriei semnului.


12

Teorii asupra semnului

Alte teorii asupra semnului, împărţite în trei mari categorii, disting semnul în componente

a) non-mentale

b) mentale

c) mixte

a) Din categoria non-mentală face parte behaviorismul, doctrină ce susţine că datorită faptului că

mintea nu poate fi investigată, singurul care poate fi cercetat este comportamentul.

Behaviorismul studiază răspunsul organismului la stimuli.

Behaviorismul reduce totul la schema stimul-răspuns.

Exponentul principal al acestei doctrine a fost Leonard Bloomfield, potrivit căruia semnul este

secvenţa intermediară între stimulul iniţial şi răspunsul final.

S r s R Semnul

=> semnul mediază

Behavioristul a fost criticat deoarece între stimul şi răspuns nu există o relaţie univocă, la un S pot

corespunde mai multe R

b) Din categoria mentală face parte teoria conform căreia semnul poate fi evaluat prin teorii mentale

susţinute de către Ferdinand de Saussure, conform căruia semnul este alcătuit din două componente –

semnificantul (imaginea acustică) şi semnificatul (conceptul).

Semnul constă în unitatea dintre semnificant şi semnificat.

De exemplu: secvenţa arbore:

ARBORE + => semn Pe lângă cele două componente ale lui Saussure, alţi teoreticieni au adăugat o a treia => teoriile

mixte (teorii trifactoriale sau mai mari)


13

c) Categoria mixtă, care aduce elemente trifactoriale prin Charles S. Peirce, analizează semnul în trei

componente – representamenul, interpretantul şi obiectul, acesta din urmă fiind un element în plus, non-

mental, obiectiv, exterior subiectivismului, dar accesibil ambilor participanţi la actul de comunicare.

Categoria mixtă de teorii ale semnului este superioară celei a lui Ferdinand de Saussure, prin faptul

că explică fenomenul de comunicare mai bine.

Categoria mixtă, devenită clasică prin aportul trifactorial, aparţine lui Odgen şi Richards, care au

elaborat lucrarea Semnificaţia semnificaţiei (Înţelesul înţelesului), în care studiază semnul într-o structură

triunghiulară care relaţionează referinţa (gândul) cu simbolul (expresia) şi cu referentul (obiectul).

Referinţa (gândul)

Simbol (expresia) referent (obiect)

O expresie espresie este pusă în corespondenţă cu un obiect şi un gând.

Sensul (lumea)

Expresia (limbajul) semnificaţia (realitatea)

(un element al limbajului, a.î. expresiile aparţin limbajului)

Semnificaţia aparţine realităţii şi prin sens înţelegem starea la care se află obiectul la un moment dat,

adică lumea. Sensul dobândit de o expresie este în virtutea faptului că ea are semnificaţie => are character

obiectiv

Conform tezelor actuale, componentele actuale sunt:

- expresia – element al unui sistem semiotic al limbajului (limba)

- semnificaţia – un obiect pus în relaţie cu expresia (realitatea)

- sensul – starea în care se află obiectul la un moment dat (lumea).

analiza semiotica a comunicarii - curs 4 - semiologie si semiotica

Documents