noica si cioran-citate filosofie
Post on 25-Oct-2015
24 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
Experiența și cunoașterea
După spusele lui Noica, influențele exterioare par a fi negative, distrugând prin apariția
lor ceva pur. Carțile, iubirile și oamenii de aseară par a fi niște demoni intrați în ingereasca
creație primordială a minții noastre. Ei bine, eu nu sunt de acord.
Ce suntem noi în cetatea noastră agorafobă nu este nimic altceva decât un cărbune
prăfuit, iar timpul în care suntem supuși terifiantului exterior nu este nimic altceva decât
îngroparea noastră în abisul temporal care ne transformă în perfecte diamante sufleteși.
Multitudinea de proprietăți se află tocmai în vechimea experienței amestecării în mulțimea
existențială, multitudine de proprietăți care ne face atât de valoroși.
Ce valoare are omul care neagă experiența? Păstrarea inseamnă la un anumit nivel
negarea evoluției, negarea perfecționării. Invățăturile cele mai prețioase se dobândesc prin
greșeli, iar greșelile prin experiențe, vrute, nevrute, planificate, neplanificate, dezordonate
sau nu. Experiențele se dobândesc prin setea de încercare, care nu apare dansând în mintea
omului care se apără, sau sclipind în ochii celui care și-i acoperă.
În opinia mea, totul trebuie făcut măcar o dată (în limite morale, evident), pentru a fi
capabili să discernem compatibilitatea noastra cu acel tot. Încercarea de a ne păstra vreun
fel de inocență- convenționala, pănâ la urmă- nu este decât iluzorie, puerilă poate, pentru
punctul de evoluție la care am ajuns ca rasă. Dacă noi ar fi trebui să păstrăm ceva, și nu să
creem altceva, mai bun, din acel ceva, nu am mai fi fost numiți ”homo faber”.
Până la urmă, tresar la auzul unei voci dragi, scriu pentru niște ochi frumoși, apreciez
un om cu capul pe umeri, mă bucur de vinul băut cu lumea de aseară, mă agit când aud o
melodie preferată într-un loc neobișnuit în care am ajuns pentru că am încercat ceva nou,
răsfoiesc incă o dată cartea adorată pe care am citit-o de 2 ori dacă o găsesc într-o librărie și
nu îmi pare rău. Am spus multe, am repetat multe în necunoaștere, am învățat multe- și nu
pentru că m-am chinuit să-mi păstrez talantul, ci pentru că m-am zbătut să-l înmulțesc.
Oricâtă durere aș fi îndurat și de oricâte ori am urlat că nu mai pot și nu mai vreau, astăzi, nu
regret. Câmpul de luptă în care m-am aruncat m-a reîntors ”acasă” cu multe cicatricii, dar și
cu multe decorații. Arunc câte o privire la o amică dragă, la un album de fotografii, îi dau un
telefon mamei, vorbesc cu mine, mai scriu un rând despre o iubire pierdută sau abia gasită,
ies la o bere și un pahar de vorbă cu camarazii mei de luptă, mă uit în colțul cu invățături și
nici nu mă mai întreb dacă a meritat. Răspunsul vine înainte întrebării. Da, a meritat.
Noica era prea ocupat cu inchiderea în sine a omului, și n-a îneles că cel mai frumos
lucru e să te găsești pe tine căutându-i pe alții.
Durerea
În acest citat, Emil Cioran ne spune că suferința ar avea puteri purificatoare, că prin
aceasta, oricine, oricât de mediocru, evoluează spiritual înspre o capabilitate constantă de
iertare și o desprindere de lucrurile nesemnificative ale vieții, dar eu nu sunt de acord cu
această generalizare.
Exista oameni care, într-adevăr, au revelații când durerea acută a sufletului le străbate
frunțile, iar aceea evoluează, dar, consider că cei capabili de revelații substanțiale nu au fost
niciodată mediocri, ci doar neinițiați spiritual. Un om mediocru se va scălda mereu în
mediocritatea sa și se va complăcea în situațiile în care se află, se va plânge, dar nu va reuși
să-și depășească condiția.
Durerea nu ne face să evoluăm înspre calitatea de iertător, nu mereu. Iertarea este la
ajunsurile oricărui om cu valori morale, sau capabil de vreun fel de iubire. Ei bine, și oamenii
normali sau mediocri sunt capabili de acestea. Iubirea și compasiunea sunt marile puteri
iertătoare, nu durerea. Pentru oamenii mediocri, normali sau neechilibrați, oricât de savanți
ar fi aceștia, durerea poate fi sursa urei, indignării, frustrării și răutății de asemenea. Un om
suferind în orice fel este mult mai susceptibil la violențe și la a face sub aceeași sau o altă
formă, aceleași lucruri care l-au făcut să sufere altora, din cauza frustrării. Când apare
suferința, individul are mai degrabă nevoie de a fi iertat, nu de a ierta. Dacă un om suferind
pare mai iertător este pentru că îl preocupă prea mult suferința sa pentru a-și mai încărca
mintea și cu greșelile altora. Pe scurt, nu le mai pasă de alte lucruri.
Pentru mine, suferința are rol inspirațional mai mult. În suferința găsesc unele înțelesuri
ale lumii mult mai ușor, deoarece le caut mai mult, înspre curâțarea propriului suflet de
aceasta. Suferința nu mă face să iert, sufeința mă îndepărtează de oameni, sufeința mă
încuie într-o camera obscură unde vocile din capul meu se aud mult mai clar, iar eu pot să le
deslușesc sensurile, pot să le înțeleg mai clar.
Având în vedere toate acestea, pot spune că nu sunt de acord cu Emil Cioran și consider
că sufența îi înalță doar pe cei care știu ce să caute în ea.
top related