drept contencios constitutional - sinteze
Post on 10-Jun-2015
1.723 Views
Preview:
TRANSCRIPT
UNIVERISTATEA „SPIRU HARET”
FACULTATEA DE DREPT
Prof. univ. dr. MIHAI CONSTANTINESCU
Asist. univ. drd. MARIUS AMZULESCU
DREPT CONTENCIOS CONSTITUŢIONAL
SINTEZĂ
Bucureşti, 2002
2
CUPRINS
CAPITOL INTRODUCTIV...................................................................................................6
A. Reglementarea juridică a Curţii Constituţionale...............................................................6
B. Formele controlului de constituţionalitate a legii în raport cu autoritatea care realizează
controlul.................................................................................................................................7
C. Scurtă privire istorică asupra evoluţiei controlului de constituţionalitate.......................12
Capitolul I. STATUTUL CURŢII CONSTITUŢIONALE ŞI AL JUDECĂTORILOR.....15
A. Statutul Curţii Constituţionale.........................................................................................15
1.Curtea Constituţională este o autoritate constituţională....................................................15
2. Curtea Constituţională este o autoritate jurisdicţională....................................................15
3. Natura politico – jurisdicţională a Curţii Constituţionale................................................16
4. Organizarea internă a Curţii Constituţionale....................................................................18
5. Organizarea activităţii jurisdicţionale a Curţii.................................................................19
6. Concluzie privind statutul Curţii Constituţionale.............................................................19
B. Statutul judecătorilor constituţionali...............................................................................20
1. Condiţiile şi procedura de numire a judecătorilor Curţii.................................................20
2. Independenţa judecătorilor...............................................................................................22
3.Caracteristicile mandatului de judecător al Curţii Constituţionale...................................24
4. Răspunderea judecătorilor................................................................................................26
Capitolul II. COMPETENŢA ŞI ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE.....................28
A. Competenţa Curţii..........................................................................................................28
B. Actele Curţii Constituţionale..........................................................................................31
3
Capitolul III. SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI..................................................................33
A. Specificul principiului supremaţiei Constituţiei în controlul constituţionalităţii legii...33
B. Actele supuse controlului de constituţionalitate.............................................................35
1. Legea................................................................... ............................................................36
2. Ordonanţele Guvernului...................................................................................................39
3. Regulamentele Parlamentului..........................................................................................41
Capitolul IV. CRITERIILE GENERALE DE EXERCITARE A CONTROLULUI DE
CONSTITUŢIONALITATE................................................................................................43
A. Criterii de interpretare.....................................................................................................43
1. Interpretarea normei constituţionale.................................................................................45
2. Interpretarea legii supusă controlului...............................................................................47
B. Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului...........................................................48
Capitolul V. TIPOLOGIA CONTROLULUI (CATEGORIILE ŞI MODALITĂŢILE
CONTROLULUI) ...............................................................................................................52
A. Conformitatea internă şi conformitatea externă.............................................................52
B. Control preventiv şi control posterior............................................................................54
1. Control preventiv...........................................................................................................54
2. Control ulterior..............................................................................................................55
C. Control abstract şi control concret..................................................................................55
Capitolul VI. PROCEDURA DE CONTROL A CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII.......57
A. Aspecte generale ale procedurii de control.....................................................................57
B. Obiecţia de neconstituţionalitate.....................................................................................60
1. Trăsăturile controlului exercitat pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate....................60
2. Efectele specifice..............................................................................................................62
3. Procedura de reexaminare a legii la sesizarea Curţii........................................................63
4
C. Controlul regulamentelor Parlamentului.........................................................................65
1. Trăsăturile procedurii de control......................................................................................65
2. Efectele specifice................................................................... .........................................68
3. Comparaţie între controlul legii pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate şi controlul
regulamentelor parlamentare................................................................................................68
D. Excepţia de neconstituţionalitate.....................................................................................70
1. Caracteristicile procedurii................................................................................................70
2. Cauzele de inadmisibilitate..............................................................................................73
3. Etapele procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate............................76
4. Efectele deciziei Curţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate............................77
5. Comparaţie între obiecţia şi excepţia de neconstituţionalitate.........................................78
Capitolul VII. CONTROLUL INIŢIATIVEI DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI..........81
Capitolul VIII. TIPOLOGIA DECIZIILOR DE CONSTATARE A
NECONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII ŞI EFECTELE JURISDICŢIEI
CONSTITUŢIONALE.........................................................................................................84
A. Tipologia.........................................................................................................................84
1. Decizii simple sau extreme..............................................................................................84
2. Decizii intermediare.........................................................................................................85
B. Efectele deciziilor............................................................................................................86
Capitolul IX. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII PARTIDELOR POLITICE...89
Capitolul X. CONTROLUL CRITERIILOR CONSTITUŢIONALE PENTRU
ÎNDEPLINIREA FUNCŢIEI DE PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI....................................93
A. Funcţia de judecător electoral a Curţii cu privire la alegerea Preşedintelui României...94
B. Constatarea împrejurărilor ce justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României..98
C. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României....................100
5
Capitolul XI. CONTROLUL REFERENDUMULUI ŞI A INIŢIATIVEI POPULARE..102
A. Controlul organizării şi desfăşurării referendumului....................................................102
B. Controlul privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni............................106
LEGISLAŢIE.....................................................................................................................110
Constituţia României – extras............................................................................................110
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale..................113
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................135
6
CAPITOL INTRODUCTIV
A. Reglementarea juridică a Curţii Constituţionale:
a) Constituţie
- (titlul V, art. 140 – 145) se referă la denumire, componenţă, mandat,
modalităţi de desemnare a judecătorilor şi a preşedintelui, condiţii
pentru ocuparea funcţiei de judecător, incompatibilităţi, independenţa şi
inamovibilitatea judecătorilor, atribuţiile (competenţa), sesizarea Curţii,
deciziile;
- (art.77) privind promulgarea legii;
- (art.82) privind validarea mandatului şi depunerea jurământului de către
şeful statului;
- (art.95) privind suspendarea din funcţie a şefului statului;
- (art.151) privind instituţiile viitoare.
Notă: Statutul constituţional al Curţii, putând fi modificat doar prin
revizuirea Constituţiei, caracterul rigid al Constituţiei asigură stabilitatea
poziţiei şi rolului Curţii în cadrul echilibrului instituţional al regimului
politic instituit de Constituţie.
b) Legea organică privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale nr. 47/1992 republicată în Monitorul Oficial al
României nr. 170 din 25 iulie 1997. Legea preia, concretizează şi
dezvoltă statutul constituţional al Curţii, reglementând, în principal,
procedura de control.
7
c) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale,
publicat în Monitorul Oficial al României nr. 308 din 12 noiembrie
1997 (detaliile de organizare, inclusiv evidenţele şi registrele Curţii);
d) Alte legi care detaliază dispoziţiile constituţionale privind competenţa
Curţii, inclusiv unele aspecte procedurale:
- Legea nr. 69/1992 privind alegerea Preşedintelui României (în ceea
ce priveşte competenţa Curţii ca judecător electoral la alegerile
prezidenţiale);
e) Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (sesizarea Curţii
de către Curtea Supremă de Justiţie şi statutul preşedintelui şi
vicepreşedintelui acestei Curţi, cu care sunt asimilaţi preşedintele şi
judecătorii Curţii Constituţionale).
B. Formele controlului de constituţionalitate a legii în raport
cu autoritatea care realizează controlul
În opinia profesorului Ion Deleanu, sunt redate următoarele tendinţe şi
practici cu privire la controlul constituţionalităţii legii:
absenţa oricărui control;
controlul prin opinia publică;
controlul prin referendum;
controlul exercitat printr-un organ politic;
controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional;
controlul exercitat printr-un organ unic, special şi specializat.
Pornind de la această premisă, precizăm următoarele:
8
a) absenţa oricărui control se bazează pe teza că poporul, ca titular al puterii,
decide, deleagă, sancţionează, controlează, judecă, dar el însuşi nu poate fi
judecat, sancţionat sau controlat deoarece astfel nu ar mai fi suveran.
Parlamentul, legitimat prin alegeri, exercită suveranitatea poporului, fiind
astfel el însuşi suveran, aşa încât, la adoptarea legilor, Parlamentul are în
vedere şi constituţionalitatea acestora; oricum, activitatea acestuia nu ar putea
fi sancţionată decât de popor, singurul care l-a împuternicit să legifereze. Este
concepţia legicentristă, caracteristică statului legal, de sorginte iacobină
(tendinţă caracteristică revoluţiei franceze), potrivit căreia parlamentul fiind
suveran, ca urmare a delegării elective ce i-a fost acordată, legea este un ecran
opac între Constituţie şi popor, deoarece altminteri însăşi suveranitatea
poporului ar fi afectată.
b) controlul prin opinia publică se întemeiază, în esenţă, pe aceleaşi
argumente, dar admiţând posibilitatea ca alesul poporului să nu reflecte voinţa
acestuia, presupune sau implică violenţa poporului, în momentul încălcării
dispoziţiilor constituţionale; acest fundament ideologic justifică teoria
rezistenţei la opresiune, şi s-a reflectat în constituţiile care au consacrat
dreptul la insurecţie (Constituţia Franţei de la 1793).
Limita cea mai severă a celor două concepte susmenţionate este că ele
justifică doar sancţionarea de către popor a unui regim politic opresiv, fiind
inadecvate soluţionării unei problematici prin excelenţă juridică, privind
legitimitatea constituţională a legii.
9
c) controlul prin referendum este o modalitate democratică, dar prezintă
numeroase neajunsuri deoarece: prin natura sa, controlul constituţionalităţii
legii implică analize de specialitate, de o mare complexitate, inadecvate
formării unor opţiuni populare, în esenţă politice, care de aceea presupun doar
aspecte fundamentale, susceptibile de a permite electoratului o alegere între
variantele supuse deciziei sale; rolul hotărâtor al partidelor politice, liderilor şi
formatorilor de conştiinţă (mass-media) în formarea reprezentărilor populare,
având ca efect transformarea unei problematici, prin excelenţă juridică
(supremaţia Constituţiei) într-o simplă opţiune politică; costuri ridicate;
frecvenţa relativ mare a cazurilor de neconstituţionalitate; de regulă aceste
cauze, deşi prin natura lor implică un interes general (public), nemijlocit
privesc numai interesul unor segmente sociale, nu corpul electoral în întregul
său, astfel încât nu sunt susceptibile a trezi interesul efectiv al electoratului; în
principiu, toate argumentele ce justifică regimul reprezentativ mutatis
mutandis privesc şi controlul constituţionalităţii legii; în opţiunea sa corpul
electoral poate fi liberticid (acapararea puterii de către Hitler sau Mussolini)
sau conservator (experienţa referendumului în Elveţia şi Italia) astfel că pe
calea referendumului s-ar putea ratifica chiar o neconstituţionalitate (un
aspect al rolului Curţilor Constituţionale este legat tocmai de sancţionarea
unor asemenea derapaje politice).
d) Controlul exercitat printr-un organ politic este specific, în secolul XX, cu
precădere în ţările ce asimilaseră modelul sovietic, realizându-se de către
legiuitor, ceea ce s-a dovedit ineficient deoarece nimeni nu poate fi judecător
10
în propria cauză; în plus, conducerea de către partidul politic unic avea drept
consecinţă că un asemenea control era doar aparent.
f) Controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional
Negarea controlului constituţionalităţii legii se întemeia pe prezumţia că
legea, fiind expresia voinţei majoritare a reprezentanţilor poporului exprimă
implicit voinţa majoritară în societate; experienţa istorică a regimurilor
politice totalitare şi dictatoriale au compromis definitiv această prezumţie;
postulatul controlului este existenţa sau oricum posibilitatea existenţei unor
opinii divergente în societate, inclusiv în adunările reprezentative, cu privire
la conţinutul voinţei populare; de aceea controlul este unul din consecinţele
pluralismului inerent democraţiei, fiind de neconceput în condiţiile regimului
politic întemeiat pe principiul unanimismului; existând o deosebire între
voinţa guvernanţilor şi cea a guvernaţilor (una dintre consecinţele inevitabile
ale pluralismului), controlul constituţionalităţii legii nu este un control contrar
principiului democratic al reprezentativităţii deoarece nu voinţa populară este
controlată, ci aceea a guvernanţilor; poporul îşi exprimă voinţa supremă în
Constituţie, astfel încât legea exprimă voinţa generală numai în respectul
Constituţiei, iar controlul constituţionalităţii legii sancţionează, în principal,
două aspecte: încălcarea de către autoritatea legiuitoare a drepturilor
fundamentale ale omului, în general, deci un spaţiu politic rezervat
cetăţenilor, ca indivizi precum şi regimul de separare şi colaborare a puterilor
în stat, aşa cum el rezultă din echilibrul instituţional al autorităţilor publice,
prevăzut de Constituţie; deci controlul priveşte trăsăturile fundamentale ale
regimului politic constituţional.
11
Controlul jurisdicţional realizat prin intermediul instanţelor judecătoreşti
este întâlnit astăzi în practica mai multor state (S.U.A., Japonia, Argentina,
Australia etc.) şi se realizează fie concentrat, competentă fiind doar instanţa
supremă, cum era în Constituţia din 1923, fie de către toate instanţele
judecătoreşti, cum este în Statele Unite, în ambele ipoteze, deciziile având
însă efecte inter partes litigantes. Acest din urmă aspect constituie şi limita sa
deoarece una şi aceeaşi lege, într-o cauză poate fi declarată neconstituţională,
iar în alta, dimpotrivă, considerată ca fiind conformă Constituţiei. Această
soluţie este contradictorie în ţările continentului european (familie de drept
romano-germanică), ceea ce a împiedicat mult timp acceptarea controlului
însuşi spre diferenţă de ţările de common law unde obligativitatea
precedentului evită asemenea consecinţe (legea declarată neconstituţională
face parte din “stare decisis”, adică din partea hotărârii anterioare ce
constituie precedentul cu caracter obligatoriu).
g) controlul exercitat printr-un organ unic, exercitând o jurisdicţie specială
şi specializată se regăseşte în Italia, Germania, Franţa, Spania, Belgia, Cehia,
Slovenia, Portugalia, Ungaria, Bulgaria, Federaţia Rusă, Polonia, Turcia,
România etc., iar în afara continentului european, în numeroase ţări din Africa
şi Asia. Autoritatea care efectuează controlul - Curte, Tribunal sau Consiliu
Constituţional - este independentă faţă de celelalte autorităţi, exercită o
jurisdicţie specială şi specializată, are o competenţă de atribuire, iar deciziile
sale au efecte "erga omnes", faţă de toate autorităţile publice şi cetăţeni.
12
C. Scurtă privire istorică asupra evoluţiei controlului de
constituţionalitate
a) Modelul american
- a fost impus pe cale pretoriană, adică nu prin lege ci de către practica
judecătorească, prin interpretarea principiului supremaţiei Constituţiei, ca
normă supraordonată legii, pe care legiuitorul nu o poate încălca;
- a fost prima dată consacrat în Statele Unite ale Americii la 1803 în
cauza rămasă celebră: Marbury versus Madison; ca proceduri
caracteristice pentru modelul american sunt excepţia de
neconstituţionalitate invocată într-un proces, injoncţiunea invocată în afara
unui proces şi judecata declaratorie, în caz de dificultate de aplicare a legii.
b) Modelul european
- a fost influenţat de concepţia şcolii normativiste a lui Hans Kelsen ce a
fundamentat necesitatea controlului pornind de la realitatea structurii
sistemului juridic în formă de piramidă, având Constituţia ca normă
supremă;
- controlul este centralizat, asigurând astfel aplicarea uniformă a
Constituţiei şi se realizează de către o autoritate care nu face parte din nici
una dintre cele trei puteri clasice – legiuitoare, executivă şi judecătorească
– fiind rodul colaborării acestora; se evită astfel politizarea justiţiei;
- efectele deciziilor sunt opozabile "erga omes";
13
- modelul european este rezultatul evoluţiei modelului american; s-a
dezvoltat în Europa în mai multe valuri succesive: după primul război
mondial (Austria, Cehoslovacia), ca urmare a prăbuşirii regimurilor
fasciste (Germania, Italia, Spania, Portugalia) sau unor schimbări de regim
(Franţa după Constituţia din 1958, Belgia după federalizare) şi după
căderea regimurilor comuniste în ţările din răsăritul Europei;
- controlul se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate,
recursului direct (acţiunii “in amparo” în Spania şi Portugalia), controlului
preventiv, înainte de publicarea legii (în Franţa este singura modalitate de
control) sau în alte modalităţi, cum ar fi avizul prealabil (Canada);
Constituţia României din 1991 a receptat excepţia de neconstituţionalitate,
controlul preventiv şi, într-o modalitate mai restrânsă, recursul direct în ce
priveşte regulamentele parlamentare.
c) Evoluţia controlului de constituţionalitate în România
În ţara noastră, controlul constituţionalităţii legilor a fost impus pentru
prima dată în 1912, tot pe cale pretoriană de către Tribunal Ilfov, care a
infirmat aplicabilitatea unei legi ca fiind contrară Constituţiei, soluţie
confirmată şi de Curtea de Casaţie. Acesta era un control difuz putând fi
realizat de către toate organele judecătoreşti, unificarea jurisprudenţei
făcându-se prin exercitarea căilor de atac.
Constituţia din 1923 consacră principiul, dar restrânge sfera instanţelor
competente, dând doar Curţii de Casaţie, în secţiuni reunite, posibilitatea de a
judeca constituţionalitatea legilor (ceea ce atenua efectele caracterului difuz al
controlului, fără însă a le înlătura, decizia fiind prizoniera autorităţii lucrului
14
judecat şi având efecte inter partes litigantes; astfel, o lege declarată
neconstituţională putea fi aplicată în alt caz de către o altă instanţă, care o
considera constituţională).
Soluţia a fost menţinută şi în Constituţia din 1938, dar odată cu instaurarea
regimului comunist, controlul este desfiinţat, iar verificarea constituţionalităţii
legilor a devenit, exclusiv, o problemă a legiuitorului, ceea ce, desigur, era
ineficient şi nejustificat.
Constituţia din 1991 reafirmă principiul, dar nu revine la soluţia
Constituţiei din 1923, ci receptează, ca toate celelalte ţări foste socialiste,
modelul european, realizând controlul printr-o Curte Constituţională, organ
jurisdicţional exercitând o procedură specială şi specializată de control al
constituţionalităţii legilor.
România se încadrează astfel în:
- evoluţia paneuropeană de la statul legal, în cadrul căruia legea este
necontrolabilă, ecran opac între Constituţie şi societate, la statul de drept,
asigurând prioritatea drepturilor omului şi respectarea regimului de
separaţie a puterilor în stat, rezultat din echilibrul instituţional al regimului
constituţional, corespunzător democraţiei constituţionale;
- caracteristica generală a instituirii controlului constituţionalităţii legii
după prăbuşirea unor regimuri dictatoriale şi/sau totalitare (Germania,
Italia, Spania, Portugalia, fostele ţări socialiste);
- tendinţa generală a expansiunii modelului european de control nu
numai în Europa, dar şi în Africa şi Asia (31 de ţări europene şi 31 de ţări
din afara continentului).
15
Capitolul I
STATUTUL
CURŢII CONSTITUŢIONALE ŞI AL JUDECĂTORILOR
A. Statutul Curţii Constituţionale
1. Curtea Constituţională este o autoritate constituţională
Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate
publică şi se supune numai Constituţiei şi legii sale organice. Statutul său
constituţional cuprinde principalele aspecte ale activităţii sale cu excepţia
procedurii de control şi a unor detalii de organizare definind Curtea ca una din
autorităţile componente ale regimului constituţional al ţării.
Curtea Constituţională nu este o a patra putere în stat, nu face parte din
puterea executivă, judecătorească sau legiuitoare, nu se subordonează uneia
dintre aceste puteri, fiind rodul colaborării lor.
Rolul Curţii Constituţionale este acela de a garanta supremaţia
Constituţiei, în care scop are o competenţă de atribuire (nu generală),
prevăzută expres şi limitativ de Constituţie.
2. Curtea Constituţională este o autoritate jurisdicţională
Legea organică a Curţii Constituţionale defineşte procedura
jurisdicţională a acesteia şi principalele aspecte privind organizarea şi
funcţionarea sa.
Prin exercitarea jurisdicţiei sale, Curtea Constituţională nu se substituie
autorităţii judecătoreşti, având ca unic scop asigurarea supremaţiei
16
Constituţiei (este o jurisdicţie pentru asigurarea aplicării unei singure legi,
Constituţia, aşa cum este Curtea de la Strasbourg pentru convenţiile europene
privind drepturile omului).
Preşedintele României sau Guvernul acţionează pentru apărarea
Constituţiei prin mijloacele lor specifice, precumpănitor sau exclusiv politice
(art. 80 Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei); diferenţa
dintre metoda politică şi cea juridică constă în aceea că prima se întemeiază
pe scopul preconizat (este precumpănitor teleologică), urmărind declanşarea
acţiunii necesare realizării acestuia pe când a doua este fundamentată exclusiv
pe necesitatea aplicării unei norme pentru soluţionarea conflictelor sociale.
Între caracterul de autoritate constituţională şi cel de autoritate
jurisdicţională ce determină statutul Curţii Constituţionale, este o relaţie de
subordonare, ceea ce asigură caracterul unitar al statutului Curţii, nu numai
pentru că izvorul constituţional este supraordonat celui legal, al legii sale
organice, dar şi deoarece Curtea garantează supremaţia Constituţiei în cadrul
şi prin punerea în mişcare a procedurii jurisdicţionale corespunzătoare, care
are de aceea numai semnificaţia unui mijloc juridic pentru realizarea acestui
scop.
3. Natura politico – jurisdicţională a Curţii Constituţionale
De ce jurisdicţională?
- Curtea "spune dreptul", în soluţionarea conflictului de
neconstituţionalitate; acesta este scopul jurisdicţiei sale, dar nu cu referire
la drepturile şi interesele unei persoane fizice sau juridice, cum este
17
caracteristic pentru jurisdicţia unei instanţe judecătoreşti, ci cu privire la
legitimitatea constituţională a legii, la valabilitatea ei ca act subordonat
Constituţiei;
- în cadrul acestei jurisdicţii, deciziile sale sunt obligatorii "erga omnes",
chiar dacă, în ce priveşte controlul preventiv, înainte de promulgarea legii,
legea constatată ca fiind neconstituţională este supusă reexaminării
Parlamentului care poate cu o majoritate calificată de două treimi în
fiecare Cameră să înlăture neconstituţionalitatea; deci Curtea exercită
"imperium" pe temeiul forţei coercitive a statului.
De ce politică ?
- nu datorită modului de numire a judecătorilor, deşi desemnarea lor se face
de către autorităţi prin excelenţă politice (Camerele Parlamentului şi
Preşedintele României). Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea
funcţiei lor, ei nu fac parte din nici un partid politic, nu pot fi traşi la
răspundere pentru voturile şi opiniile exprimate, se supun numai
Constituţiei şi legilor ţării şi au o “obligaţie de ingratitudine” faţă de cei
care i-au numit;
- Curtea Constituţională are un rol politic în procesul legislativ, prin
excelenţă un proces politic, deoarece declarând o lege neconstituţională,
aceasta devine inaplicabilă (astfel Curtea îndeplineşte funcţia unui
judecător negativ), îşi dă avizul pentru suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României, proclamă rezultatul referendumului şi poate da o
decizie care să conducă la radierea partidului neconstituţional, competenţe
care prin natura lor au un caracter politic. Rolul său politic nu este de
18
natura partizană, adică de pe poziţia unui partid politic, ci ca autoritate
constituţională.
4. Organizarea internă a Curţii Constituţionale
Preşedintele Curţii Constituţionale
- judecătorii îşi aleg prin vot secret preşedintele pentru o perioadă de 3 ani;
funcţia de preşedinte este reeligibilă;
- pentru alegerea preşedintelui Curţii, fiecare grupă de judecători numiţi de
Camera Deputaţilor, Senat sau Preşedintele României face o singură
propunere; şedinţa este condusă de judecătorul cel mai în vârstă;
- este ales judecătorul ce a întrunit cele mai multe voturi iar dacă nici unul
dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea necesară, se face un nou tur de
scrutin între doi candidaţi care au întrunit cele mai multe voturi; dacă
voturile au fost egale, cei doi candidaţi vor fi desemnaţi prin tragere la
sorţi;
- preşedintele coordonează activitatea, repartizează cauzele numind
judecătorul raportor, reprezintă Curtea în relaţiile cu alte autorităţi şi pe
plan internaţional;
- preşedintele numeşte un judecător care să-i ţină locul în caz de absenţă, de
la caz la caz.
Aparatul funcţional al Curţii este alcătuit din două structuri funcţionale:
a) Corpul magistraţilor asistenţi subordonaţi preşedintelui; ei sunt
repartizaţi pe lângă judecători şi participă la pregătirea lucrărilor şi la
19
redactarea deciziilor şi hotărârilor emise de Curte; pot participa la deliberări
fără drept de vot.
Magistraţii asistenţi au o înaltă competenţă profesională şi minim 10 ani
în activitatea juridică; se numesc pe bază de concurs şi sunt conduşi
nemijlocit de un magistrat asistent şef ce are şi funcţia de juristconsult al
Curţii.
b) Secretariatul Curţii este alcătuit din arhivă, registratură, bibliotecă,
sistem informatic, aprovizionare, relaţii externe, contabilitate etc şi este
coordonat de un secretar general, care este ordonator principal de credite
5. Organizarea activităţii jurisdicţionale a Curţii
- activitatea jurisdicţională se realizează în plenul judecătorilor
- cuprinde două faze succesive: una prealabilă, scrisă, având un rol
pregătitor, condusă de judecătorul raportor, şi cealaltă fază, ulterioară, cu
caracter deliberativ; asupra acestei faze vom reveni la procedurile de
control.
- cvorumul de lucru este de 6 judecători
- deciziile se iau cu votul a 5 judecători cu excepţia controlului
proiectelor de revizuire a Constituţiei când sunt necesare 6 voturi.
6. Concluzie privind statutul Curţii Constituţionale
� Statutul Curţii Constituţionale se defineşte prin raportare prioritar la
Constituţie şi, subordonat, la legea sa organică, emisă în prelungirea pentru
dezvoltarea şi pentru concretizarea normei constituţionale;
20
� Competenţa şi componenţa Curţii Constituţionale sunt de natura
constituţională
� Detaliile de organizare şi funcţionare, precum şi procedura Curţii
Constituţionale sunt de natura legii organice
� Regulamentul Curţii Constituţionale detaliază şi concretizează anumite
aspecte; el nu defineşte statutul Curţii, ci numai îl reflectă
B. Statutul judecătorilor constituţionali
1. Condiţiile şi procedura de numire a judecătorilor Curţii
Condiţiile constituţionale de numire
- Curtea Constituţională se compune din 9 judecători
- aceştia trebuie să fie de profesie jurişti, să aibă o înaltă competenţă
profesională şi o vechime de minimum 18 ani în activitatea juridică sau în
învăţământul juridic superior
- candidatul să nu fi îndeplinit un mandat de judecător constituţional
deoarece acesta este unic; el nu poate fi nici prelungit, nici reînnoit.
Procedura de numire
a) 3 judecători sunt numiţi de Preşedintele României, 3 sunt numiţi de Senat
şi 3 sunt numiţi de Camera Deputaţilor
Fiecare din aceste autorităţi numeşte un judecător la trei ani, prima Curte
fiind alcătuită din 3 judecători aleşi pe 3 ani, alţi 3 pe 6 ani şi ultimii 3 pe 9
ani; astfel se asigură înnoirea Curţii din 3 ani în 3 ani cu câte un judecător, cu
21
un mandat de 9 ani, de către fiecare din autorităţile susmenţionate şi, totodată,
continuitatea practicii sale;
Numirea judecătorilor se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat
în scris, al candidatului, cuprinzând şi angajamentul acestuia de a demisiona
din funcţiile incompatibile, dacă va fi numit.
b) Etapele procedurii parlamentare de numire:
- candidaturile se depun de către grupurile parlamentare la Comisia juridică
a fiecărei Camere, însoţite de actele doveditoare că întrunesc condiţiile cerute
de lege
- audierea candidaţilor de către comisie
- raportul comisiei se va referi, motivat, la toţi candidaţii
- la propunerea Biroului permanent are loc prezentarea în Cameră a
candidaturilor şi apoi a raportului comisiei
- audierea candidaţilor în plenul Camerei (coşul cu crabi)
- votul este secret, cu buletine de vot, iar decizia se ia cu majoritatea
absolută a plenului; votul se repetă până la întrunirea majorităţii necesare.
c) Pentru numirea judecătorilor de către Preşedintele României nu există o
procedură prestabilită.
d) Toţi judecătorii Curţii Constituţionale depun jurământ individual, în faţa
Preşedintelui României şi a preşedinţilor Camerelor, aceasta fiind data la care
începe exerciţiul mandatului.
22
2. Independenţa judecătorilor
a) Regula independenţei judecătorilor nu se reduce la independenţa Curţii,
ci priveşte şi relaţiile dintre judecători între care, inclusiv faţă de preşedinte,
nu pot exista raporturi de subordonare.
Consecinţe ale acestei poziţii:
- egalitatea votului judecătorilor în luarea deciziilor, inclusiv al
preşedintelui;
- independenţa opiniilor judecătorilor care nu pot fi traşi la răspundere
pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor; dreptul
acestora la opinie separată dacă vor să-şi exprime public votul,
îndeosebi opoziţia la soluţia majorităţii;
- caracterul de demnitate publică a funcţiei de judecător: preşedintele
Curţii Constituţionale este asimilat cu Preşedintele Curţii Supreme de
Justiţie, iar judecătorii Curţii Constituţionale sunt asimilaţi cu
vicepreşedinţii Curţii Supreme.
b) Garanţiile constituţionale ale independenţei judecătorilor:
- judecătorii nu sunt reeligibili şi mandatul lor nu poate fi prelungit; de
aceea ei sunt apăraţi de orice influenţă ce s-ar exercita prin promisiunea
de a fi realeşi; dacă un judecător a fost numit pentru a înlocui un alt
judecător pentru un mandat până la 3 ani, el poate fi reales, un astfel de
mandat nefiind asimilat de legea organică a Curţii cu cel de 9 ani;
- funcţia de judecător este incompatibilă cu orice funcţie publică sau
privată, cu excepţia celei de cadru didactic în învăţământul superior;
23
- interdicţia de a face parte din partide politice, judecătorii fiind obligaţi
ca odată cu acceptarea candidaturii la funcţia de judecători să-şi asume
obligaţia de a demisiona din partidul de care aparţin, şi, după numire, să
demisioneze efectiv;
- inamovibilitatea judecătorilor, ce constă îndeosebi în imposibilitatea
autorităţii care a numit judecătorul de a reveni asupra deciziei;
- judecătorii nu răspund nici în timpul mandatului şi nici după expirarea
acestuia pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor;
- inviolabilitatea judecătorilor, aceştia neputând fi arestaţi,
percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu acordul, după
caz, a birourilor permanente ale Camerelor sau Preşedintelui României,
iar competenţa materială pentru judecata lor în penal aparţinând Curţii
Supreme de Justiţie.
- autonomia Curţii în ceea ce priveşte constatarea şi aplicarea
sancţiunilor disciplinare;
- rezervarea postului ocupat anterior numirii, pentru ca după încetarea
mandatului, judecătorul să nu depindă de bunăvoinţa autorităţilor;
rezervarea este obligatorie dacă judecătorul a fost numit dintre
magistraţi.
24
3. Caracteristicile mandatului de judecător al Curţii Constituţionale
Natura juridică a mandatului judecătorilor Curţii Constituţionale
� nu este un mandat reprezentativ, deoarece judecătorii nu reprezintă
autorităţile care i-au numit. De aceea, ei nu se bucură de legitimitate
politică, diferenţă esenţială faţă de mandatul parlamentar sau cel
preşedinţial;
� mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale are sensul unui mandat
constituţional acordat de autorităţile publice constituite direct de către
corpul electoral, care implică împuternicirea de a acţiona într-un domeniu
şi într-o modalitate care priveşte exclusiv interesul public constând în
garantarea supremaţiei Constituţiei.
Trăsăturile caracteristice mandatului de judecător al Curţii
a) Durata mandatului
- mandatul începe de la data depunerii jurământului;
- mandatul este de 9 ani;
- mandatul este unic, fără posibilitatea prelungirii sau reînnoirii acestuia;
regula priveşte numai mandatul de 9 ani; de aceea, în caz de vacanţă a
funcţiei, cel numit până la împlinirea duratei de 9 ani, pe o perioadă, însă,
mai mică de 3 ani, poate fi ales pentru un mandat întreg de 9 ani; dacă,
însă, perioada de înlocuire este mai mare de 3 ani, mandatul îndeplinit
fiind asimilat celui de 9 ani, judecătorul respectiv nu mai poate fi din nou
numit;
25
- Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime dintre judecători, din 3 în
3 ani; de aceea, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost aleşi pentru
perioade diferite 3, 6, 9 ani
b) Încetarea şi suspendarea mandatului
- mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale nu poate înceta decât
individual, niciodată colectiv. Forma individuală de încetare a mandatului
poate fi voluntară sau de drept
- Încetarea mandatului are loc în următoarele cazuri:
1. la expirarea acestuia ;
2. la data demisiei ;
3. la data excluderii de drept ca urmare a unei condamnări penale ;
4. la data decesului ;
5. ca urmare a apariţiei unei situaţii de incompatibilitate ;
6. ca urmare a imposibilităţii exercitării funcţiei mai mult de 6 luni
7. ca urmare a încălcării prevederilor art. 16 alin. 3 sau 37 alin. 3 din
Constituţie (pierderea cetăţeniei române, obţinerea şi a unei cetăţenii
străine, schimbarea domiciliului în străinătate, încălcarea interdicţiei de a
face parte din partide politice) sau a unei abateri disciplinare de o gravitate
deosebită.
Primele cinci cazuri se constată de către preşedinte, iar celelalte de plenul
Curţii. În toate cazurile, preşedintele încunonştiinţează autorităţile competente
asupra vacanţei postului.
Suspendarea mandatului, neavând ca efect întreruperea acestuia, intervine
numai în caz de arestare a judecătorului până la achitare.
26
c) Conţinutul mandatului
- conţinutul mandatului este asigurarea supremaţiei Constituţiei ceea ce
presupune îndeplinirea anumitor obligaţii ce sunt grupate în două
categorii:
� legate de exerciţiul funcţiei de judecător, referitoare la
imparţialitate, păstrarea secretului deliberărilor şi a votului,
interdicţia abţinerii de la vot;
� legate de protecţia demnităţii funcţiei de judecător, referitoare la
interdicţia de a da consultaţii sau de a lua poziţie publică în
probleme de competenţa Curţii Constituţionale, de a permite
folosirea funcţiei în scop de reclamă, îndatorirea de a comunica
preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care l-ar face
incompatibil.
4. Răspunderea judecătorilor
Răspunderea disciplinară este numai pentru încălcarea dispoziţiilor
prevăzute în art. 40 din Legea nr. 47/1992 republicată, potrivit cărora
judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi:
a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul
Constituţiei;
b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică
sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
c) în adoptarea actelor Curţii să-şi exprime votul afirmativ sau negativ,
abţinerea de la vot nefiind permisă;
27
d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar
putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;
e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă
comercială sau propagandă de orice fel;
f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi
demnităţii funcţiei lor.
Sancţiunile disciplinare sunt: mustrarea, avertismentul sau încetarea
mandatului şi se aplică doar de către plenul Curţii.
Răspunderea penală este în condiţiile inviolabilităţii la care ne-am
referit.
Răspunderea civilă este aceea de drept comun.
28
Capitolul II
COMPETENŢA ŞI ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
A. Competenţa Curţii
- totalitatea atribuţiilor Curţii defineşte competenţa acesteia;
- Curtea are o competenţă exclusiv constituţională şi specializată în funcţie
de atribuţiile cu care a fost investită prin art. 144 din Constituţie, fiind,
deci, o competenţă de atribuire;
- Curtea este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, fiind
unica autoritate de jurisdicţie constituţională a ţării;
- competenţa Curţii nu poate fi contestată de nici o autoritate în limitele
prevederilor Constituţiei, astfel încât nu poate exista între Curte şi o altă
autoritate jurisdicţională un conflict de competenţă, negativ sau pozitiv; pe
cale de consecinţă deciziile sale sunt obligatorii erga omnes;
a) Tipologia atribuţiilor Curţii Constituţionale în funcţie de obiectul
acestora
controlul constitutionalităţii legii, cuprinzând:
� controlul anterior, a priori, al constituţionalităţii legii înainte de
promulgare exercitat pe cale de acţiune directă, denumită obiecţie de
neconstituţionalitate (control la sesizare);
� controlul posterior, a posteriori, al legilor după intrarea lor în vigoare, al
ordonanţelor Guvernului exercitat pe calea excepţiei de
29
neconstituţionalitate, precum şi a regulamentelor parlamentare, exercitat
pe cale de acţiune directă (control la sesizare);
� controlul din oficiu a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (control
sistematic);
- în toate aceste cazuri funcţia de garant al constituţionalităţii legii, privită
lato sensu, este specializată în sensul asigurării drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor şi a regimului de separaţie a puterilor potrivit echilibrului
instituţional al regimului constituţional;
2. controlul criteriilor constituţionale privind învestirea Preşedintelui
României, întrucât:
� Curtea este judecător electoral pentru alegerile prezidenţiale;
� stabileşte interimatul funcţiei de Preşedinte al României;
� emite avizul la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
- în toate aceste cazuri Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii
investirii în funcţia de Preşedinte al României.
3. controlul referendumului şi al iniţiativei legislative populare
- în aceste cazuri Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii
modalităţilor de realizare a democraţiei semi-directe
4. controlul constituţionalităţii partidelor politice
- în acest caz Curtea are funcţia de garant al constituţionalităţii dreptului de
asociere în partide politice.
30
b) O altă clasificare este aceea în raport cu natura juridică a actului emis
de Curte. În acest sens s-ar putea deosebi:
� acte cu caracter jurisdicţional emise în activitatea de control a
constituţionalităţii legii, în ce priveşte controlul constituţionalităţii
partidelor politice şi controlul criteriilor constituţionale de îndeplinire a
funcţiei de Preşedinte al României şi
� acte fără caracter jurisdicţional emise în controlul iniţiativei de revizuire a
Constituţiei, în controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei, în controlul
referendumului şi a iniţiativei populare şi avizul consultativ privind
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
Criteriul tipologiei în funcţie de caracterul jurisdicţional al actului emis
este dat de faptul că prin actul respectiv Curtea se pronunţă asupra unui
conflict cu caracter constituţional şi că pentru soluţionarea acestui conflict,
Curtea exercită o jurisdicţie, adică "spune dreptul" în principal prin
aplicarea normei constituţionale, iar actul emis are caracter obligatoriu sau,
dimpotrivă, actul emis nu prezintă aceste caracteristici, ceea ce presupune
că şi atribuţiile corespunzătoare nu sunt jurisdicţionale, neavând ca scop
soluţionarea unui conflict cu caracter constituţional.
Dar actul emis de Curte, indiferent de denumire şi de efecte, este
întotdeauna jurisdicţional, întrucât emană de la o jurisdicţie, Curtea
constituţională fiind unica autoritate de jurisdicţie constituţională din
România. În fond, soluţionarea unui asemenea conflict este însăşi raţiunea
de a fi a jurisdicţiei constituţionale.
31
c) Clasificarea actelor Curţii în decizii, hotărâri şi avize se justifică în
primul rând prin faptul că însăşi Constituţia se referă la aceste tipuri de
acte şi în al doilea rând se justifică datorită efectelor diferite ale deciziilor
şi hotărârilor. Astfel, deciziile au efecte numai "ex nunc" (pentru viitor),
iar hotărârile, care, în mod necesar, ca şi cele judecătoreşti, soluţionează
litigiul de la data la care s-a produs, "ex tunc".
Tipologia atribuţiilor în funcţie de criteriul naturii actului emis în
temeiul lor are un rol secundar faţă de tipologia rezultată din criteriul
obiectului activităţii, întrucât caracterizarea unei activităţi în funcţie de
efectele sale nu poate dezvălui decât aproximativ natura acelei activităţi.
B. Actele Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională, potrivit competenţei stabilite în art. 144 din
Constituţie, pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize, după cum urmează:
1. Decizii, în cazurile în care:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora şi asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului;
c) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor;
d) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic.
32
2. Hotărâri, în cazurile în care:
a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României
şi confirmă rezultatele sufragiului;
b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului
şi Guvernului;
c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
d) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni
Raţiunea pentru care atribuţiile de la punctul 1 se soluţionează prin
decizii este aceea că deciziile se aplică numai pentru viitor, evitându-se astfel
retroactivitatea, pe când hotărârile pot avea efecte retroactive (ca de exemplu:
se infirmă candidatura la alegerile prezidenţiale de la data înregistrării, se
anulează alegerile de la data la care au avut loc etc.).
3. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României.
Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii.
33
Capitolul III
SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI
A. Specificul principiului supremaţiei Constituţiei în controlul
constituţionalităţii legii
Conform art. 51 din Constituţie, respectarea acesteia şi a supremaţiei sale
este obligatorie; principiul are un conţinut general juridic şi politic, dar care în
asigurarea controlului constituţionalităţii legii capătă doar un conţinut juridic
specific şi anume:
- principiul supremaţiei Constituţiei are valoare supremă, generală şi
universală fiind opozabil erga omnes; de aceea Constituţia are un caracter
universal, spre deosebire de oricare altă lege obligatorie doar în domeniul
său de valabilitate;
- o altă consecinţă a supremaţiei Constituţiei este caracterul direct aplicabil
al prevederilor sale; în unele cazuri norma constituţională este direct
aplicabilă după intrarea în vigoare a unei legi de aplicare (ex.: legea
organică a Curţii Constituţionale pentru aplicarea prevederilor
constituţionale referitoare la controlul constituţionalităţii, legea Avocatului
Poporului, a Consiliului Legislativ)
- faţă de toate celelalte acte subordonate principiului legalităţii, supremaţia
Constituţiei defineşte o supralegalitate constituţională ce rezultă din
poziţia centrală şi supraordonată a Constituţiei în piramida ierarhiei
sistemului juridic; de aceea în conflictul dintre norma constituţională şi
34
dispoziţia legală contrară, legea fiind declarată neconstituţională devine
inaplicabilă;
- consecinţa caracterului universal şi direct aplicabil al Constituţiei, cât şi a
supralegalităţii sale are ca efect interferarea normelor constituţionale în
întreg sistemul juridic; în Constituţie sunt reglementate numai regulile
fundamentale privind cucerirea, exercitarea şi menţinerea puterii, aşa încât
ea asigură încadrarea juridică a fenomenelor politice numai în aceste
limite, permiţând în rest confruntarea liberă a tendinţelor politice ce îşi
dispută întâietatea în societate (chiar şi cu referire la aceste limite,
confruntarea politică este liberă, dar modificarea cadrului constituţional se
poate face numai prin revizuirea normei constituţionale de către
Parlament, ca adunare constituantă derivată, cu aprobarea ulterioară a
corpului electoral, ceea ce este un alt aspect al încadrării juridice a
fenomenelor politice de natură constituţională);
- rezultă deci că legea reprezintă voinţa generală numai în respectul
Constituţiei; sub aspect politic ea reprezintă politica ce a învins; sub aspect
juridic ea este obligatorie în virtutea art.51 din Constituţie, pe temeiul
prezumţiei de constituţionalitate;
- pe plan juridic, supremaţia Constituţiei ar rămâne un simplu deziderat fără
controlul acestui principiu. De aceea, controlul constituţionalităţii legii, ca
sancţiune a principiului supremaţiei Constituţiei constituie o cerinţă
instituţională a acestui principiu, având ca obiect verificarea legitimităţii
constituţionale a actului controlat; actul este legitim dacă legiuitorul a
respectat supralegalitatea constituţională.
35
- pe cale de consecinţă legea, chiar după încheierea procedurii legislative,
poate fi supusă unui proces de cenzură, ca urmare a competenţei Curţii
Constituţionale, având ca efect inaplicabilitatea prevederii
neconstituţionale; astfel se modifică ordinea rezultată din aplicarea legii
(ordinea juridică ca efect al sistemului juridic); prin controlul preventiv,
intervenţia respectivă este chiar în faza finală a procesului legislativ,
procedura promulgării, după ce legea a fost adoptată de Parlament; esenţa
acestei intervenţii constând în controlul constituţionalităţii legii este dată
de apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
deoarece chiar dacă controlul priveşte sistemul separaţiei puterilor în
cadrul echilibrului constituţional al regimului politic instituit, în ultimă
analiză acest echilibru vizează statutul cetăţeanului; controlul
constituţionalităţii se defineşte astfel ca un spaţiu politic al ataşamentului
cetăţenilor la drepturile şi libertăţile fundamentale şi marchează sfârşitul
monopolului Parlamentului asupra consacrării acestor drepturi şi libertăţi
în calitate de legiuitor ordinar sau constituant (acest monopol a fost
premisa fundamentală a victoriei parlamentarismului, iar în prezent
protecţia drepturilor şi libertăţilor respective constituie premisa triumfului
controlului constituţionalităţii legii).
B. Actele supuse controlului de constituţionalitate
Controlul constituţionalităţii reprezintă verificarea legitimităţii
constituţionale a normei legale controlate (în fond reprezintă extrapolarea în
acest domeniu a controlului exercitat de judecători asupra legalităţii actelor
36
administraţiei de stat, deci asupra legislaţiei secundare de aplicare a legii;
legea ca act subordonat Constituţiei are, în ultimă analiză, poziţia unei
asemenea legislaţii); în sfera actelor supuse controlului de constituţionalitate
intră, potrivit art. 144 din legea fundamentală: legea, ca act juridic adoptat în
aceeaşi formă de fiecare Cameră a Parlamentului şi supus promulgării,
regulamentele parlamentare şi ordonanţele Guvernului.
Interpretarea strictă a prevederilor constituţionale nu permite Curţii să se
pronunţe asupra constituţionalităţii altor acte, cum ar fi, de exemplu,
hotărârile Guvernului, instrucţiunile ministeriale, ordinele sau circularele
miniştrilor, actele de aplicare a regulamentelor parlamentare etc. al căror
control se asigură , cu excepţia actelor parlamentare, de către instanţele
judecătoreşti.
1. Legea
Legea ca act juridic al Parlamentului se defineşte pe temeiul a două
criterii: formal şi material.
a) Potrivit criteriului formal (organic) legea se identifică prin autorul ei
(Parlamentul) şi, în subsidiar, prin procedura de adoptare, fiind indiferent
conţinutul reglementării pe care o instituie (de aceea, legea poate avea şi
caracter individual, nu doar normativ).
Definiţie pe baza criteriului formal: Legea este actul adoptat în aceeaşi formă
de Camerele Parlamentului, cu respectarea procedurii legislative prevăzute de
Constituţie şi promulgat de Preşedintele României. Intră în această categorie
legile ordinare şi cele organice. Criteriul formal corespunde, sub acest aspect,
posibilităţii legiuitorului de a stabili conţinutul actului potrivit liberei sale
37
voinţe. De aceea la controlul preventiv, anterior promulgării, criteriul formal
este restrâns numai la cerinţa adoptării legii în aceeaşi formă de către
Camerele Parlamentului, cu respectarea procedurilor legislative
constituţionale. Aplicarea criteriului formal, astfel cum a fost definit, exclude
de la controlul constituţionalităţii legile pentru revizuirea Constituţiei
deoarece acestea, o dată adoptate de Parlament, în calitate de putere
constituantă derivată, sunt supuse aprobării prin referendum, ori ceea ce
corpul electoral, ca putere originară, a aprobat, nu poate fi supus controlului
nici unei autorităţi, care indiferent de natura ei, exercită o putere derivată din
aceea a poporului în ansamblul său, deţinător al suveranităţii.
Criteriul formal reprezintă o primă aproximaţie necesară exclusiv
pentru a distinge legea de alte acte normative şi pentru a verifica dacă a fost
adoptată cu respectarea procedurii constituţionale de legiferare ce defineşte
constituţionalitatea externă a legii (cvorumul, majoritatea necesară adoptării
legii, legalitatea sesizării Parlamentului, medierea divergenţelor dintre
Camere, soluţionarea conflictului ce nu a fost stins în procedura de mediere
etc.).
Verificarea constituţionalităţii externe prevalează asupra celei interne,
determinată pe temeiul criteriului material deoarece numai legea adoptată cu
respectarea procedurii constituţionale instituite în acest scop intră sub
incidenţa principiului obligaţiei respectării legii, potrivit art. 51 din
Constituţie
b) Criteriul material priveşte conţinutul reglementării, adică natura relaţiilor
sociale reglementate, dar nu în funcţie de oportunitatea regulilor instituite
(criteriul politic) şi de respectarea graniţelor normative ale competenţei
38
legiuitorului, cu alte cuvinte, dacă reglementarea face obiectul legii ordinare,
organice sau constituţionale. De exemplu, adoptarea printr-o lege ordinară a
unei soluţii legislative de natura legii organice sau care presupune revizuirea
Constituţiei, are drept consecinţă neconstituţionalitatea acelei legi.
Specificul controlului
Legea poate fi controlată atât "a priori" (înainte de promulgare) pe
calea obiecţiei de neconstituţionalitate, cât şi "a posteriori" (după intrarea sa
în vigoare) pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
În prima ipoteză, întrucât controlul este în perioada de desfăşurare a
procesului legislativ, decizia de neconstituţionalitate are ca efect
reexaminarea legii, având semnificaţia unui veto legislativ, întrucât Camerele,
cu o majoritate de 2/3 în fiecare, pot înlătura obiecţia, impunând propria lor
concepţie asupra legitimităţii constituţionale a legii ; dacă
neconstituţionalitatea nu este înlăturată, legea nu se mai trimite spre
promulgare sau textele constituţionale sunt eliminate din cuprinsul legii
trimise spre promulgare.
În a doua ipoteză, neconstituţionalitatea nu mai poate fi înlăturată şi are
efecte doar pentru viitor, erga omnes (generale) ca şi legea, dar în sens de
legiuitor negativ (doar cenzor), chiar dacă priveşte neconstituţionalitatea unei
interpretări implicate nemijlocit de legea adoptată (deciziile interpretative), un
apel adresat legiuitorului pentru modificarea unei reglementări, (deciziile
apel) sau aplicarea unei reguli tranzitorii, până la intervenţia legiuitorului
(decizii aditive).
39
2. Ordonanţele Guvernului
Guvernul are o competenţă generală, ce constă în organizarea aplicării
legii, în principal prin hotărâri şi o competenţă de atribuire, fiind abilitat să
emită reglementări ce sunt de domeniul legiuitorului, prin ordonanţe.
Din dispoziţiile art. 114 din Constituţie rezultă că ordonanţa nu este o
lege, ci un act guvernamental în domeniul legii, asimilat legii prin efectele
sale şi în limitele constituţionale şi legale ale abilitării.
Ordonanţele sunt de două tipuri : simple şi de urgenţă. Împuternicirea
de a emite ordonanţe poate fi constituţională, în cazul ordonanţelor de
urgenţă, prevăzute de art. 114 alin. 4 din Constituţie sau legală, adică pe baza
unei legi de abilitare, conform alin. 1 al aceluiaşi articol.
Ca şi legea, ordonanţa se analizează, pentru exercitarea controlului
potrivit criteriului formal şi a celui material.
Ordonanţa simplă
a) Criteriul formal
constituie ordonanţă doar actul emis de către Guvern cu titlu de ordonanţă, în
baza unei legi de abilitare, în conformitate cu instituţia delegării legislative,
prevăzută de art. 114 din Constituţie.
b) Criteriul material
potrivit legii speciale de abilitare, împuternicirea dată Guvernului este dublu
limitată:
40
- rationae materiae: ordonanţele simple se pot emite doar în domeniile
care nu fac obiectul legilor organice (pe cale de consecinţă şi a celor
constituţionale) şi în limitele delegării acordate;
- rationae temporis: legea de abilitare va cuprinde obligatoriu şi data
până la care Guvernul este abilitat să emită astfel de ordonanţe ; dacă
legea de abilitare o cere, aceste ordonanţe se supun aprobării
Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea
termenului de abilitare, sub sancţiunea caducităţii.
Ordonanţa de urgenţă
a) Criteriul formal
Doar actul emis de Guvern cu titlu de ordonanţă de urgenţă, în situaţii
excepţionale justificate de interesul public ce impune urgenţa intervenţiei
guvernamentale şi cu condiţia de a fi supus aprobării Parlamentului înainte de
publicare (intrarea sa în vigoare). În cazul în care Parlamentul nu se află în
sesiune, el va fi convocat în mod obligatoriu.
b) Criteriul material
Urgenţa adoptării ca urmare a interesului public afectat de interesul public
afectat de situaţia excepţională existentă, are drept consecinţă că
reglementarea poate fi şi în domeniul legilor organice (nu şi a celor
constituţionale, pentru acestea Constituţia instituind proceduri speciale).
Specificul controlului
Controlul de constituţionalitate poate avea ca obiect:
41
- pentru ordonanţele simple: legea de abilitare, ordonanţa şi legea de
aprobare a ordonanţei, iar
- pentru ordonanţele de urgenţă: se poate referi atât la acestea, cât şi la
legea de aprobare.
Ordonanţa ca atare poate fi controlată numai pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate până la aprobarea sau respingerea sa prin lege.
3. Regulamentele Parlamentului
- fiecare Cameră îşi adoptă propriul regulament, iar Camerele reunite
adoptă regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor
- regulamentul este o “rezoluţie” sau o varietate de “hotărâre” prin care
se fixează regulile interne ale activităţii parlamentarilor
- regulamentul parlamentar este act normativ, fiind supus obligaţiei de
publicare în Monitorul Oficial, sub semnătura preşedintelui Camerei.
a) Criteriul formal
regulamentul parlamentar reprezintă actul adoptat prin hotărâre cu o
majoritate absolută, de fiecare Cameră sau de Camerele reunite în şedinţă
comună, privind activitatea parlamentarilor acelei Camere
b) Criteriul material se referă la:
- controlul de conformitate a regulamentelor cu Constituţia întrucât
constituie o “prelungire a Constituţiei” în ce priveşte organizarea şi
funcţionarea Parlamentului ( ca şi legea, reglementele se adoptă direct
pe temeiul Constituţiei şi sunt subordonate acesteia);
42
- controlul legat de respectarea competenţei regulamentare a Camerei,
determinată de limitele autonomiei sale constituţionale, în conformitate
cu principiul separaţiei puterilor în stat; prin regulamente nu se pot
institui reguli pentru persoane din afara Parlamentului sau de către o
Cameră pentru cealaltă.
Specificul controlului
- Curtea Constituţională nu poate controla oportunitatea dispoziţiilor din
regulamente ci numai legitimitatea lor constituţională; controlul este “ a
posteriori” (după publicarea regulamentului).
- în temeiul art. 145 alin. 1 din Constituţie, potrivit art. 22 alin. 4 din
Legea nr. 47/1992, republicată, neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale
regulamentului uneia dintre Camerele Parlamentului, are drept
consecinţă obligaţia Camerei de a reexamina aceste dispoziţii, pentru
punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei; între timp, textele din
regulament declarate neconstituţionale nu se mai aplică.
43
Capitolul IV
CRITERIILE GENERALE DE EXERCITARE
A CONTROLULUI DE CONSTITUŢIONALITATE
A. Criteriile de interpretare
Controlul constă în verificarea legitimităţii constituţionale a normei
legale controlate în funcţie de prevederile Constituţiei
Controlul nu este un scop în sine, el intervine pentru a curma un
conflict social rezultat din negarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale de
către titularii dreptului de a sesiza Curtea ( de exemplu: parlamentarii
minorităţii politice ce au semnat o obiecţie de neconstituţionalitate şi
majoritatea ce a adoptat legea, controlul preventiv fiind şi un mijloc de
protecţie a acelei minorităţi în disputa cu majoritatea, pe temeiul
constituţionalităţii legii ; cetăţeanul ca titular al excepţiei şi legiuitor;
parlamentarii ce au atacat regulamentul Camerei din care fac parte şi Camera
însăşi ce ar fi putut modifica oricând regulamentul spre a evita controlul;
titularii excepţiei şi Guvern, în cazul în care obiectul controlului este o
ordonanţă).
� controlul de conformitate
- ipoteza în care norma legală preia, dezvoltă şi concretizează conţinutul
normei constituţionale (cum ar fi procedura jurisdicţională reglementată de
legea organică a Curţii)
44
- acest control se bazează pe o judecată pozitivă în sensul că partea din lege
care dezvoltă şi concretizează norma constituţională trebuie să fie în
perfectă concordanţă cu partea care a preluat norma constituţională
� controlul de compatibilitate
- ipoteza în care norma controlată nu se bazează nemijlocit pe norma
constituţională întrucât Constituţia nu reglementează decât raporturile
fundamentale privind cucerirea, exercitarea şi menţinerea puterii, ceea ce
implică şi drepturile şi libertăţile ce definesc statutul cetăţeanului, existând
deci largi spaţii normative nereglementate de norma constituţională în care
legiuitorul ordinar poate dispune cum crede de cuviinţă, cu singura rezervă
de a nu depăşi limitele acestor spaţii trecând pe tărâmul de valabilitate a
Constituţiei şi instituind o normă contrară celei constituţionale;
- dacă legiuitorul nu a încălcat supralegalitatea constituţională, norma legală
controlată nefiind contrară unei dispoziţii constituţionale, legitimitatea ei
nu poate fi negată; controlul se bazează pe o judecată negativă,
compatibilitatea normei controlate rezultând din lipsa de contrarietate cu o
prevedere constituţională.
� aspectul tehnic
- la baza controlului de conformitate sau de compatibilitate stă o comparaţie
între dispoziţia constituţională (premisa majoră) şi norma legală controlată
(premisa minoră), ceea ce presupune identificarea şi interpretarea normei
constituţionale pentru aplicarea sa în vederea soluţionării conflictului de
neconstituţionalitate şi interpretarea dispoziţei legale controlate dar nu în
45
perspectiva aplicării sale ci pentru determinarea conformităţii sale cu
norma constituţională (aplicarea Constituţiei).
1. Interpretarea normei constituţionale
� interpretarea exegetică pentru determinarea sensului originar al
legiuitorului constituant (interpretare literară, istorică în funcţie de
dezbaterile legiuitorului, gramaticală etc.);
� interpretarea sistematică a Constituţiei astfel încât aplicarea unei norme să
nu restrângă şi mai ales să nu excludă aplicarea altor norme constituţionale
(interpretarea unei norme în contextul tuturor celorlalte norme
constituţionale, deci în perspectiva interdependenţei şi conexiunilor lor);
� interpretarea în funcţie de schimbarea condiţiilor social-economice
existente, deci de evoluţia stării de constituţionalitate rezultată din recepţia
socială a Constituţiei, ceea ce implică modificarea reprezentărilor rezultate
din recepţia socială a Constituţiei în funcţie de evoluţia mediului social;
� interpretarea logică bazată mai ales pe identitatea de raţiune (ex: dreptul la
replică are valoare constituţională întrucât constituie o componentă a
libertăţii de exprimare); interpretarea logică poate face parte din cea
exegetică dar poate fi şi în afara ei dacă se referă la un aspect ce nu a fost
avut în vedere de legiuitorul constituant, având ca efect deducerea unor
consecinţe sub forma unor reguli adiţionale, în scopul asigurării
caracterului constituţional al reglementării;
� interpretarea prin cumpănirea intereselor, pentru determinarea
constituţionalităţii în caz de interese divergente, spre a se evita privilegiul
sau discriminarea (de exemplu între interesul patronului de a desface
46
contractul salariatului şi al acestuia de a beneficia de un preaviz, spre a-şi
găsi un alt loc de muncă) interpretarea se bazează pe un raţionament de
proporţionalitate;
� eroarea manifestă a legiuitorului (metodă ce nu a fost încă aplicată în mod
sistematic în practica jurisdicţională a Curţii de la Bucureşti) constând în
fundamentarea neconstituţionalităţii pe constatarea unei asemenea erori ce
depăşeşte limitele aprecierii de oportunitate inerente oricărei interpretări
politice, deci şi a legiuitorului;
� interpretarea în funcţie de precedentul deciziilor anterioare, ca urmare a
obligativităţii acestora potrivit art. 145 alin. 2 din Constituţie, ceea ce însă
nu conduce la "pietrificarea" jurisprudenţei deoarece pentru motive diferite
soluţia poate fi alta; consecvenţa practicii este esenţială pentru
consolidarea stării de constituţionalitate şi un efect necesar al exercitării
controlului centralizat, de către o jurisdicţie specială şi specializată; de
asemenea, în temeiul art.20 alin.2 din Constituţie, în acelaşi sens este şi
interpretarea în funcţie de convenţiile internaţionale în domeniul
drepturilor omului, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg,
deoarece aceste convenţii au valoare "infraconstituţională", orice lege
internă contrară fiind înlăturată; astfel în conflictul dintre o lege internă şi
o prevedere a convenţiilor privind drepturile omului, instanţa
judecătorească, ca şi alt organ de aplicare a legii poate da prioritate
convenţiei internaţionale respective, după cum Curtea Constituţională
poate constata neconstituţionalitatea acelei legi interne, ca urmare a
încălcării de către legiuitor a preeminenţei constituţionale a
reglementărilor internaţionale; în consecinţă pe cale jurisprudenţială s-a
47
format un bloc de constituţionalitate, alcătuit din prevederile
constituţionale, pe de o parte, şi de prevederile acelor convenţii, pe de altă
parte; blocul de constituţionalitate este însă structurat din reglementări
situate pe paliere deosebite, întrucât efectul constituţional al convenţiilor
este în aplicarea art.20 alin.2 din Constituţie (norma constituţională pe un
palier şi norma internaţională pe un alt palier).
2. Interpretarea legii supuse controlului
� specificul interpretării este că ea se face nu în vederea aplicării normei
controlate, ci a aplicării normei constituţionale
� dacă numai o parte din norma controlată este neconstituţională, iar această
parte este "detaşabilă", întrucât ce rămâne poate fi aplicat fără deformarea
voinţei judecătorului, numai acea parte va fi declarată neconstituţională, nu
întreaga normă; altminteri Curtea ar deveni un "colegislator" prin
modificarea voinţei legiuitorului; dacă partea constituţională nu este
"detaşabilă", prevederea legală în întregime devine neconstituţională;
� este posibil şi ca o anumită interpretare impusă de textul de lege supus
controlului să fie neconstituţională; în acest caz extragerea acestui “venin
neconstituţional” constituie o problemă de asigurare a constituţionalităţii
textului respectiv pentru evitarea unei interpretări neconstituţionale; în
practica Curţii există decizii interpretative care precizează în dispozitivul
deciziei că interpretarea contrară Constituţiei, prin formule diferite, cum
sunt: este constituţional în măsura în care (urmează interpretarea declarată
ca neconstituţională) sau potrivit interpretării din considerente;
48
interpretarea trebuie să excludă orice considerent de oportunitate, care nu
poate fi decât de competenţa legiuitorului.
Concluzie generală
- Curtea nu se opune legiuitorului ci asigurând respectarea de către acesta a
supralegalităţii constituţionale, consolidează astfel legea adoptată.
B. Limitele legale şi jurisprudenţiale ale controlului
Limitele controlului sunt exprese şi necesare pentru evitarea arbitrariului,
având ca scop, îndeosebi, evitarea utilizării abuzive a procedurilor de control,
în vederea tărăgănării proceselor sau a definitivării legii; limitele pot fi legale
sau jurisprudenţiale (stabilite prin practica exercitării controlului);
principalele limite sunt următoarele:
� în exercitarea controlului, Curtea se pronunţă numai asupra problemelor de
drept, fără să poată modifica sau completa dispoziţia legală supusă
controlului; este una dintre deosebirile esenţiale ale jurisdicţiei
constituţionale faţă de cea de drept comun; instanţa judecătorească se
pronunţă atât asupra problemelor de fapt, cât şi de drept; pentru stabilirea
legitimităţii constituţionale a legii controlate, în cadrul jurisdicţiei
constituţionale nu interesează problemele de fapt, întrucât această
legitimitate rezultă numai din compararea textului de lege supus
controlului şi a dispoziţiei constituţionale în funcţie de care ea urmează a fi
constatată; tocmai de aceea, prin natura sa, controlul de constituţionalitate
49
a legii este o problemă exclusiv de drept public, iar soluţia pronunţată, ca
urmare a exercitării acestui control este opozabilă "erga omnes";
� Curtea nu poate modifica sau completa dispoziţia legală supusă
controlului; dacă ar face-o, Curtea ar îndeplini rolul unui legislator pozitiv
care însă, potrivit art. 58 alin. 1 din Constituţie, revine exclusiv
Parlamentului în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării;
� Curtea nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare sau de aplicare
a legii deoarece ar întra pe tărâmul puterii judecătoreşti, ceea ce însă nu
exclude declararea ca neconstituţională a unei interpretări impuse de text,
potrivit formulei: este constituţional în măsura în care … (urmează
indicarea interpretării considerată ca neconstituţională), deoarece în acest
caz Curtea se pronunţă numai asupra înţelesului contrar Constituţiei din
legea controlată;
� controlul se exercită numai la sesizare şi în limitele ei, cu excepţia cazului
în care Curtea se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei; totodată Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor din actul
respectiv care, deşi nu sunt prevăzute expres în actul de sesizare, nu pot fi
disociate de cele ce fac obiectul sesizării (în fond aceste dispoziţii, nu cele
din sesizare fac un ansamblu unitar, astfel încât extinderea şi asupra lor a
controlului nu are semnificaţia depăşirii sesizării);
� subiecţii cu drept de sesizare sunt limitaţi: un grup de 50 de deputaţi sau
25 de senatori, Preşedintele României, Guvernul, preşedinţii Camerelor,
Curtea Supremă de Justiţie, la controlul preventiv, acelaşi grup de deputaţi
sau senatori, preşedintele Camerei sau un grup politic parlamentar la
controlul regulamentelor parlamentare, instanţa de judecată la cererea
50
părţilor dintr-un proces sau instanţa din oficiu, la controlul ulterior, pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate.
� exercitarea controlului numai în “limine litis”, adică a prevederii legale
atacate şi în funcţie de motivele de neconstituţionalitate invocate; în acest
sens practica Curţii a demonstrat că invocarea doar a neconstituţionalităţii
în general fără indicarea unei prevederi anume, nedepunerea argumentelor
ce justifică necostituţionalitatea, chiar sumar, în funcţie de prevederile
constituţionale invocate ca şi ridicarea direct, în faţa Curţii, şi a altor
prevederi constituţionale decât cele din sesizare sunt cauze de
inadmisibilitate întrucât sunt modalităţi ale controlului din oficiu şi, după
caz, încalcă prevederile imperative referitoare la exprimarea de către
instanţă a opiniei sale, contradictorialitatea dezbaterii excepţiei în faţa
instanţei şi analiza excepţiei de către partenerii Curţii (Camerele
Parlamentului şi Guvernul) în punctele de vedere exprimate. Desigur
aceasta nu împiedică îmbunătăţirea argumentării în funcţie de alte
prevederi constituţionale, în cadrul metodei de interpretare sistematică,
adică fără ca aceste texte să constituie, prin ele însele, motive noi de
neconstituţionalitate, ca şi extinderea controlului asupra unor alte
prevederi ale actului atacat care sunt evident şi indisolubil legate de
prevederile considerate în sesizare ca neconstituţionale; forma scrisă a
sesizării e obligatorie fiind de asemeni o cauză de inadmisibilitate
(interdicţia sesizării orale, chiar în cazul excepţiei, ceea ce este o altă
particularitate faţă de procedura de drept comun). Cele două cauze sunt în
toate modalităţile de control deoarece în lipsa lor controlul la sesizare s-ar
transforma în control din oficiu;
51
� neretroactivitatea deciziei este o altă limită a controlului. Potrivit art. 145
alin. 2 din Constituţie, deciziile Curţii au efecte numai pentru viitor, regula
fiind justificată prin necesitatea de a nu se tulbura securitatea statică a
drepturilor;
� reexaminarea legii este o limită specifică controlului anterior al legilor
ordinare sau organice deoarece Camerele Parlamentului cu o majoritate de
două treimi pot înlătura neconstituţionalitatea constatată de Curte,
impunând propria lor interpretare;
� exclusivitatea Camerelor în interpretarea propriilor regulamente întrucât
actul de aplicare intră în sfera exclusivităţii Camerelor în temeiul
principiului autonomiei parlamentare;
� inadmisibilitatea constatării unei legi în vigoare, în cadrul controlului
anterior, cu caracter preventiv, a legii înainte de promulgare
� controlul preventiv de revizuire a Constituţiei, limitat de respectarea
procedurii şi limitelor revizuirii (Titlul VI şi art.60 alin.4 din Constituţie) ;
� cazurile specifice ale inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate le
vom prezenta la excepţia de neconstituţionalitate.
52
Capitolul V
TIPOLOGIA CONTROLULUI
(CATEGORIILE ŞI MODALITĂŢILE CONTROLULUI)
Controlul constituţionalităţii legii se realizează prin trei categorii de
proceduri, după cum este declanşat de o obiecţie de neconstituţionalitate, de o
sesizare privind regulamentele parlamentare sau de o excepţie de
neconstituţionalitate.
De aceste categorii de proceduri de control ne vom ocupa ulterior,
analizându-le pe fiecare în parte. Întrucât în cadrul fiecărei categorii se poate
pune în valoare o anumită modalitate de control, în prealabil ne vom opri
asupra acestor modalităţilor controlului.
Prin modalitatea controlului se înţelege specificul acestuia, indiferent
de categorie, în funcţie de trăsătura sa esenţială în cazul dat, adică după cum
priveşte constituţionalitatea externă sau internă, are caracter abstract sau
concret sau este preventiv ori ulterior.
A. Conformitate internă şi conformitate externă
- conformitatea internă rezultă din raportarea legii ce face obiectul
controlului la conţinutul reglementărilor constituţionale, deci prin
aplicarea criteriului material ;
53
- conformitatea externă rezultă din raportarea legii ce face obiectul
controlului de constituţionalitate la procedurile instituite de Constituţie
pentru adoptarea ei deci prin aplicarea criteriului formal ;
- conformitatea externă prevalează asupra conformităţii interne deoarece o
lege, o ordonanţă, un regulament sau o dispoziţie a acestora, adoptate cu
încălcarea procedurii constituţionale este neconstituţională, chiar dacă sub
aspectul conţinutului, reglementarea respectivă nu ar fi contrară normelor
Constituţiei ; de principiu un act nu poate fi legal dacă a fost adoptat cu
încalcarea procedurilor prevăzute pentru emiterea lui, iar potrivit art. 51
din Constituţie obligativitatea legii se referă numai la actul adoptat cu titlu
de lege cu respectarea procedurii constituţionale pentru punerea în mişcare
a competenţei constituţionale a Parlamentului (sesizarea să fie legală,
majoritatea pentru adoptarea legii şi condiţia de cvorum să fi fost
îndeplinite, medierea şi soluţionarea conflictului dintre Camere să fie
conforme Constituţiei, forma să fie aceea a unei legi etc.)
- sub acest aspect “forma distruge fondul” deoarece dreptul iese din
procedură
- specificul controlului conformităţii externe constă în verificarea, în mod
efectiv, nu doar formal, a îndeplinirii condiţiilor necesare emiterii actului
respectiv (de exemplu, legea să fi fost adoptată de majoritatea necesară,
chiar dacă, din cuprinsul ei, rezultă că a fost adoptată cu o altă majoritate,
insuficientă)
- conformitatea internă se determină cu ajutorul tehnicilor controlului de
constituţionalitate prezentate anterior.
54
B. Control preventiv şi control posterior
1. Controlul preventiv ("a priori", adică înainte de promulgare)
- se referă la legile ordinare cât şi cele organice înainte de promulgare şi la
iniţiativele de revizuire a Constituţiei înainte de sesizarea Parlamentului ;
- controlul preventiv se interferează în procesul legislativ deoarece dacă
legea este declarată constituţională se reia procedura de promulgare, iar
dacă este neconstituţională, legea se trimite Parlamentului spre
reexaminare ; în ce priveşte proiectele de revizuire a Constituţiei, decizia
Curţii condiţionează promovarea lor în Parlament (până în prezent a fost o
singură decizie care, constatând neconstituţionalitatea, a împiedicat
promovarea sa) ;
- este limitat în timp : până la promulgarea legii sau în termen de 10 zile de
la autosesizarea Curţii cu iniţiativa de revizuire a Constituţiei ;
- reprezintă un control abstract, adică în afara oricărui litigiu legat de
aplicarea legii ;
- este inadmisibil faţă de o lege în vigoare aceasta putând fi controlată doar
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ;
- reprezintă un mijloc de apărare a minorităţii politice parlamentare în
disputa sa cu majoritatea, conflict care se prelungeşte pe tărâmul
constituţionalităţii legii.
55
2. Controlul ulterior ("a posteriori", adică după intrarea în vigoare a
actului normativ supus controlului)
- se referă la :
� constituţionalitatea legilor intrate în vigoare,
� constituţionalitatea regulamentelor Parlamentului,
� constituţionalitatea ordonanţelor Guvernului (simple sau de urgenţă).
- dacă obiectul său îl constituie legile în vigoare sau ordonanţele
Guvernului, controlul este concret, declanşat ca urmare a unei excepţii de
neconstituţionalitate ridicate în cadrul unui proces în faţa instanţei de
judecată sau de către aceasta din oficiu;
- dacă obiectul său îl constituie regulamentele Camerelor, atunci este un
control abstract, declanşat la sesizarea titularilor prevăzuţi de art.144 lit.b
din Constituţie.
3. Controlul abstract şi controlul concret
- controlul abstract este inspirat, îndeosebi, de motive politice şi are în
vedere prefigurarea şi prevenirea “in abstracto” a unor efecte şi interpretări
neconstituţionale; în cazul regulamentelor, acestea se referă, în ultimă
analiză, la limitele autonomiei parlamentare;
- controlul concret reprezintă îndeosebi un mijloc de apărare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor în calitate de titulari ai excepţiei de
neconstituţionalitate ;
- controlul abstract, adică în afara unui litigiu legat de aplicarea legii şi
controlul concret, adică cu ocazia unui litigiu legat de aplicarea legii nu se
56
opun deoarece chiar dacă, în momentul conceperii, o lege sau o ordonanţă
apare ca fiind conformă Constituţiei, ea se poate dovedi, ulterior, la
aplicarea ei, contrară unei norme constituţionale, fie pentru că este aplicată
la aspecte neprevăzute de legiuitor sau unor situaţii noi, inexistente la data
legiferării, fie pentru că devine contrară unor noi drepturi sau libertăţi
recunoscute între timp, de valoare constituţională, fie pentru că starea de
constituţionalitate s-a modificat, moravurile şi realităţile sociale fiind altele
sau concepţia asupra interpretării normelor constituţionale a evoluat etc. ;
- prin controlul concret care, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, se
asigură cetăţeanului accesul la justiţia constituţională, Constituţia însăşi
este o realitate juridică adaptabilă unui mediu social în continuă
transformare ; de aceea pentru motive diferite pe calea controlului concret
jurisprudenţa Curţii poate evolua de la precedentul unei decizii anterioare,
inclusiv emisă în cadrul controlului abstract, cu caracter preventiv, ca
urmare a unei obiecţii de neconstituţionalitate.
57
Capitolul VI
PROCEDURA DE CONTROL A CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII
A. Aspecte generale ale procedurii de control
Procedura de control, fiind subordonată unui interes general – asigurarea
supremaţiei Constituţiei – este de drept public şi rezultă din punerea în
mişcare a unei competenţe de atribuire, exclusivă şi cu caracter imperativ ;
principalele consecinţe sunt următoarele :
� competenţa Curţii ca unică autoritate de jurisdicţie nu poate fi contestată
de nici o altă autoritate, din care cauză nu poate exista un conflict de
competenţă cu o altă autoritate jurisdicţională, negativ sau pozitiv ;
� procedura are un caracter contradictoriu, în toate cazurile sesizarea fiind
confruntată cu opinia Guvernului şi a Camerelor Parlamentului, iar în
cazul excepţiei şi cu opinia instanţei ; acest caracter este mai accentuat în
ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, care în faza deliberativă are
particularitatea unui contencios constituţional ; excepţie o face procedura
de control a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei întrucât se exercită din
oficiu (sistematic), nu la sesizare, şi are ca scop prevenirea unui conflict
social viitor, nu actual ;
� Camerele Parlamentului si Guvernul în controlul constituţionalităţii legii,
ca şi Biroul Permanent în cadrul controlului regulamentelor parlamentare
sunt partenerii Curţii în exercitarea controlului întrucât este obligatoriu să
li se ceară punctul de vedere ; în ce priveşte controlul concret, pe calea
58
excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată este asociată la
exercitarea acestuia ;
� procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în
măsura în care legea organică a Curţii nu prevede o altă regulă specială
(specialia derogat generalibus) sau regulile procedurii civile sunt
compatibile cu procedura în faţa Curţii ; compatibilitatea se stabileşte de
Curte, ceea ce are semnificaţia unei delegări legislative pentru înlăturarea
aplicării unor prevederi din procedura de drept comun (în acest sens în
jurisprudenţa Curţii s-a statuat că nu sunt aplicabile căile extraordinare de
atac, cheltuielile de judecată pot fi reclamate numai în faţa instanţei
judecătoreşti, regulile de drept comun cu privire la suspendarea,
întreruperea sau stingerea procesului nu se aplică etc.) ;
� cererile adresate Curţii sunt scutite de taxe de timbru
� termenul regulamentar de soluţionare a cauzei este mult mai scurt decât la
instanţele de drept comun (de regulă 60 de zile pentru depunerea
raportului ; la revizuirea Constituţiei termenul de emitere a deciziei este
de 10 zile de la autosesizarea Curţii prin încheiere) ;
� constituie o procedură cu două faze : prima este condusă de judecătorul
raportor şi are caracter pregătitor întrucât :
- se administrează probele, se cercetează practica şi doctrina de
specialitate şi se culeg informaţii şi opinii de la orice autoritate publică,
societate comercială etc, precum şi consultaţii juridice ale unor
specialişti ;
- se solicită punctul de vedere al partenerilor Curţii : Camerele
Parlamentului şi Guvernul în cazul controlului constituţionalităţii legii,
59
cu excepţia propunerilor de revizuire a Constituţiei şi al Biroului
Permanent în cadrul controlului constituţionalităţii regulamentelor
parlamentare ;
- se încheie cu prezentarea raportului de către judecătorul raportor
• a doua fază este deliberativă, în plenul judecătorilor, întrucât :
- şedinţa de judecată este publică şi orală la excepţiile de
neconstituţionalitate sau litigiile privind neconstituţionalitatea
partidelor politice, având astfel caracterul unui contencios
constituţional şi nu este publică în celelalte proceduri, la care pot fi însă
invitate anumite persoane pentru a-şi exprima opinia
(contradictorialitatea se asigură îndeosebi prin punctele de vedere
solicitate) ;
- se încheie cu emiterea şi publicarea deciziei ;
� autorităţile publice şi structurile private sunt obligate să comunice
informaţiile şi documentele pe care le deţin la cererea Curţii ;
� organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor în care decizia se ia cu
majoritatea absolută (5 voturi) şi, în ce priveşte revizuirea Constituţiei,
majoritate calificată de 2/3 (6 voturi) ; cvorumul pentru întrunirea legală a
plenului este de două treimi (6 judecători) ; judecătorii pot face opinie
separată ;
� deciziile pronunţate se publică în Monitorul Oficial împreună cu
eventualele opinii separate.
60
B. Obiecţia de neconstituţionalitate
1. Trăsăturile procedurii de control pe calea obiecţiei de
neconstituţionalitate
Termenul are caracter tehnic, desemnând acţiunea directă prin care Curtea
este sesizată în vederea controlului legitimităţii constituţionale a legii înainte
de promulgare ; principalele caracteristici specifice ale procedurii sunt
următoarele :
- reprezintă un control anterior (a priori) cu caracter preventiv (pentru
înlăturarea unei neconstituţionalităţi înainte de aplicarea legii) şi, abstract
(pentru că nu rezultă din procesul de aplicare) ;
- subiecţii care pot invoca obiecţia de neconstituţionalitate sunt :
� Preşedintele României
� Preşedinţii Camerelor
� Guvernul
� Curtea Supremă de Justiţie
� cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori (sesizarea nu poate fi
semnată decât fie de deputaţi fie de senatori deoarece parlamentarii
îşi pot exercita prerogativele doar în Camera pentru care au fost
aleşi) ;
- legea adoptată se comunică Guvernului, Curţii Supreme de Justiţie şi se
depune la secretarul general al fiecărei Camere timp de 5 zile de la
anunţarea în plenul Camerei a acestei măsuri (2 zile atunci când este
procedura de urgenţă) înainte de a fi trimisă spre promulgare. Termenul
61
este de protecţie faţă de prerogativa Preşedintelui României de a promulga
legea, pentru a se crea posibilitatea reală pentru parlamentari de a se
invoca obiecţia de neconstituţionalitate ;
- obiecţia poate fi invocată până la promulgare, deci chiar dacă s-au împlinit
termenele susmenţionate sau Preşedintele României a cerut reexaminarea
legii ori a invocat o obiecţie de neconstituţionalitate ;
- dacă obiecţia de neconstituţionalitate a Preşedintelui României şi cererea
de reexaminare a acestuia au acelaşi obiect, procedura de control trebuie
suspendată, urmând a fi reluată după epuizarea procedurii de reexaminare,
când dacă legea a fost modificată s-ar putea să rămână fără obiect ;
- primind sesizarea, preşedintele Curţii încunoştiinţează Preşedintele
României, iar astfel se întrerupe termenul de promulgare a legii şi se
suspendă exercitarea de către Preşedintele României a atribuţiei de
promulgare ;
- preşedintele Curţii desemnează un judecător raportor, stabileşte data când
va avea loc judecata după depunerea raportului şi solicită punctele de
vedere ale preşedinţilor Camerelor si Guvernului ; dacă sesizarea este a
Guvernului, acestuia nu i se mai solicită punctul de vedere ; iar dacă
sesizarea este a unui preşedinte al Camerei, nu se mai cere acestuia punctul
de vedere ;
- judecătorul raportor, adunând probele şi informaţiile necesare, elaborează
raportul în 60 de zile de la înregistrarea sesizării ; după luarea deciziei în
plen, tot el va redacta decizia respectivă ce trebuie însuşită de toţi
judecătorii ; opiniile separate se depun până la definitivarea deciziei ;
- sesizarea trebuie să fie legală; ea nu poate avea efecte dacă :
62
� este tardivă, fiind depusă după promulgarea legii ;
� decizia de a sesiza Curtea nu a fost legal adoptată ( în acest sens s-a
respins sesizarea Curţii Supreme de Justiţie, decisă de secţiile reunite
fără îndeplinirea condiţiei legale de cvorum) ;
� sesizarea colectivă (50 deputaţi sau 25 senatori) nu întruneşte numărul
legal de semnături sau parlamentarii unei Camere au semnat obiecţia
formulată de parlamentarii celeilalte Camere (ca urmare a principiului
că parlamentarii nu-şi pot exercita drepturile decât în Camerele în care
au fost aleşi) ;
- la adoptarea deciziei, primul votează judecătorul raportor, iar ultimul
preşedintele; Curtea poate invita pe oricine spre a-şi exprima opinia;
- decizia se semnează de preşedinte şi de magistratul asistent certificându-se
astfel conţinutul ei (ceea ce permite preşedintelui să facă opinie separată) ;
- după pronunţare, soluţia se comunică Preşedintelui României pentru a
putea promulga legea, dacă s-a respins sesizarea, Curtea constatând că
legea este constituţională, iar dacă sesizarea este admisă, decizia fiind de
neconstituţionalitate, aceasta se comunică Camerei Parlamentului ce a fost
iniţial prima sesizată, în vederea deschiderii procedurii complementare de
reexamniare a legii.
2. Efectele specifice
� sesizarea are ca efect întreruperea procedurii de promulgare;
� decizia prin care se confirmă constituţionalitatea legii (s-a respins
sesizarea) se comunică Preşedintelui României în vederea reluării
procedurii de promulgare înăuntrul unui nou termen de cel mult 10 zile;
63
� deciziile de infirmare a legitimităţii constituţionale a legii, prin care
obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial sau total acceptată, au ca
efect deschiderea procedurii complementare reexaminare a legii în
Parlament; în acest sens decizia are semnificaţia unui veto suspensiv ce
poate fi înlăturat numai cu votul a două treimi din parlamentarii fiecărei
Camere în parte (ceea ce exclude posibilitatea unui conflict între Camere
aşa încât în una chiar dacă majoritatea nu a fost întrunită,
neconstituţionalitatea nu poate fi înlăturată; este singura procedură
legislativă parlamentară în care nu există o procedură de mediere între
Camere);
� dacă neconstituţionalitatea nu a fost înlăturată, prevederile afectate se
elimină, Parlamentul putând modifica şi alte dispoziţii spre a asigura
caracterul unitar al legii sau, după caz, legea nu se mai trimite la
promulgare, dacă în întregime a fost declarată ca neconstituţională.
3. Procedura de reexaminare a legii la sesizarea Curţii
- reexaminarea nu implică facultatea Parlamentului de a refuza finalizarea
legii, deoarece ar fi contrar votului cu care a fost iniţial adoptată;
- nu există însă un termen în care Parlamentul să fie obligat să reia
dezbaterile în privinţa legii care a fost trimisă spre reexaminare; potrivit
regulamentelor reexaminarea se face cu prioritate;
- dacă Camerele adoptă fără nici o modificare textul de lege declarat
neconstituţional cu o majoritate calificată de 2/3 din numărul total al
64
membrilor lor, se creează o prezumţie absolută de constituţionalitate a
textului respectiv, care va fi trimis spre promulgare;
- o lege adoptată cu această majoritate cvasiconstituţională rezultată din
stabilirea de către Parlament a constituţionalităţii sale nu mai poate face
obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, dar poate fi modificată sau
abrogată după procedura legislativă obişnuită (dacă legea ar fi putut să fie
atacată şi pe calea unei excepţii ulterioare, competenţa Parlamentului ar fi
pur iluzorie, întrucât Curtea este legată de decizia anterioară de
neconstituţionalitate pronunţată);
- dacă însă obiecţia de neconstituţionalitate nu a fost înlăturată, textele
declarate neconstituţionale sunt eliminate sau, după caz, legea nu va mai
putea fi trimisă spre promulgare ;
- procedura de reexaminare exclude orice conflict între Parlament şi Curte
ce ar rezulta din rolul de colegislator al jurisdicţiei constituţionale în
procesul legislativ, în toate cazurile legea fiind expresia voinţei
legiuitorului (fie că a restabilit prezumţia de constituţionalitate, adoptând
legea cu majoritatea de două treimi în fiecare Cameră, fie şi-a însuşit
decizia Curţii eliminând din lege textele neconstituţionale sau, după caz,
netrimiţând legea la promulgare, ceea ce are semnificaţia respingerii legii).
Concluzie
- decizia prin care s-a pronunţat neconstituţionalitatea are caracter
obligatoriu nu numai în sensul declanşării procedurii de reexaminare a
legii, dar şi în sensul constrângerii legiuitorului de a se conforma deciziei
65
cu singura rezervă a înlăturării obiecţiei de necontituţionalitate în
condiţiile sus menţionate.
- decizia prin care s-a constatat constituţionalitatea legii are ca efect reluarea
procedurii de promulgare.
C. Controlul regulamentelor Parlamentului
1. Trăsăturile procedurii de control
Fiecare Cameră îşi adoptă propriul regulament, iar Camerele reunite
adoptă regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor. Regulamentul este o
“rezoluţie” sau o varietate de hotărâre prin care se fixează regulile interne ale
activităţii parlamentarilor. Regulamentul parlamentar este un act normativ,
fiind supus obligaţiei publicării în Monitorul Oficial al României, dar sub
semnătura preşedintelui Camerei.
Deşi atât regulamentul parlamentar, cât şi legea se adoptă direct pe
baza Constituţiei, există deosebiri esenţiale între aceste două categorii de
izvoare de drept şi anume:
- legea este adoptată în aceeaşi formă de ambele Camere, inclusiv prin
procedura de mediere şi de stingere a conflictelor ce ar putea să apară
între Camere pentru obţinerea acestui rezultat (aceeaşi formă), pe când
regulamentele se adoptă de fiecare Cameră în parte cu votul majorităţii
absolute a parlamentarilor Camerei ; această majoritate nu transformă
regulamentul în lege, ci urmăreşte asigurarea unei reprezentări cât mai
66
largi a voinţelor parlamentarilor în adoptarea actului normativ ce
concretizează autonomia regulamentară a Camerei ;
- atât legea cât şi regulamentul se aplică de la data publicării în
Monitorul Oficial ; dar în cazul legii publicarea este consecinţa
promulgării, pe când regulamentul nu este supus acestei proceduri, fiind
adoptat pe temeiul autonomiei parlamentare a Camerelor ;
În consecinţă, regulamentele parlamentare reprezintă « o prelungire a
Constituţiei » în ce priveşte organizarea şi funcţionarea Camerelor
Parlamentului ; de aceea, prin aceste regulamente nu se pot institui reguli
pentru persoanele din afara Parlamentului sau de către o Cameră pentru
cealaltă.
Controlul regulamentelor parlamentare este în linii generale asemănător
controlului constituţionalităţii legii pe cale obiecţiei de neconstituţionalitate,
de care se deosebeşte, însă, prin faptul că nu constituie un control, ci ulterior.
Sesizarea Curţii pentru exercitarea controlului constituţionalităţii
regulamentelor parlamentare se face prin acţiune directă, iar subiecţii ce pot
introduce acţiunea sunt numai din interiorul Parlamentului, ca aplicaţie a
principiului autonomiei parlamentare şi anume : preşedinţii celor două
Camere, un grup parlamentar sau cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori.
Sesizarea făcută de un grup parlamentar sau de cel puţin 50 de deputaţi
sau 25 de senatori se trimite Curţii în ziua depunerii, de secretarul general al
Camerei. În conformitate cu exigenţele principiului autonomiei parlamentare,
sesizarea nu poate fi făcută decât de parlamentarii Camerei a cărei regulament
face obiectul sesizării. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi este regula pentru
preşedinţii Camerelor.
67
În ce priveşte regulamentul şedinţelor comune, întrucât şedinţa
comună constituie doar o modalitate funcţională de lucru în comun a
Camerelor, nu o a treia Cameră a Parlamentului, regulile de mai sus se aplică
mutatis mutandis. Deci, şi în acest caz, sesizarea poate fi formulată fie de 50
de deputaţi, fie de 25 de senatori, fie de un grup parlamentar al uneia dintre
Camere. Ţinând seama, însă, că cei doi preşedinţi ai Camerelor conduc
şedinţele Camerelor reunite cu rândul, deci că amândoi îndeplinesc funcţia de
preşedinte al şedinţei comune, rezultă că sesizarea făcută de preşedinte trebuie
să provină de la ambii preşedinţi, în comun.
Dacă sesizarea s-a făcut de 50 de deputaţi sau 25 de senatori sau de un
grup parlamentar, ea se comunică, în termen de 24 de ore, preşedintelui
Camerei din care parlamentarii fac parte, cu precizarea datei când va avea loc
dezbaterea. Până la data dezbaterii, preşedintele Camerei va comunica Curţii
punctul de vedere al Biroului permanent (care, în cadrul acestei proceduri,
îndeplineşte funcţia de partener al Curţii în exercitarea controlului). În cazul
regulamentului şedinţelor comune, punctul de vedere este al Birourilor
Permanente reunite ale Camerelor care, împreună, asigură îndeplinirea
atribuţiilor ce revin Biroului Permanent al fiecărei Camere.
Controlul regulamentului este prin natura lui unul de conformitate.
Preşedintele Curţii, primind sesizarea, stabileşte data reunirii plenului
judecătorilor, comunică sesizarea şi numeşte un judecător ca raportor.
Controlul se exercită numai « in liminae litis » (în limitele sesizării).
Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor, se aduce la
cunoştinţa Camerei şi se publică în Monitorul Oficial.
68
Din cele arătate rezultă că procedura controlului regulamentelor
parlamentare, ca şi aceea a controlului legii înainte de promulgare, are un
caracter abstract, nu concret, întrucât nu rezultă dintr-un litigiu (are la bază
conflictul dintre autorii sesizării şi Cameră, care oricând ar fi putut să
modifice regulamentul spre a evita controlul, dar nu un litigiu întrucât nu se
referă la aplicarea regulamentului – în practica Curţii stabilindu-se că
asemenea litigii se soluţionează exclusiv de Cameră, în virtutea autonomiei
sale parlamentare).
De asemenea, procedura de control al regulamentelor nu are un caracter
preventiv, ca în cazul obiecţiei, întrucât nu se inserează în procesul legislativ
al adoptării regulamentului (ca în cazul legii înainte de promulgare) ci
represiv (ca în cazul excepţiei de neconstituţionalitate) ceea ce rezultă din
efectele deciziei.
2. Efectele specifice
Neconstituţionalitatea unei prevederi regulamentare are ca efect
obligativitatea reexaminării acesteia, fără însă ca neconstituţionalitatea să
poată fi înlăturată, Camera fiind obligată să pună de acord prevederile
respective cu dispoziţiile Constituţiei ; până când nu va face aceasta, norma
regulamentară neconstituţională nu se aplică.
3. Comparaţia între controlul realizat pe calea obiecţiei de
neconstituţionalitate şi controlul regulamentelor Parlamentului este
redată în următorul tabel:
69
Obiectul comparaţiei
Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate
Controlul regulamentelor Parlamentului
ASEMĂNĂRI scopul
controlului verificarea legitimităţii constituţionale şi în acest fel garantarea supremaţiei Constituţiei
tipul acţiunii acţiune directă la Curte sesizarea - controlul se realizează la sesizare
- sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată tipologia
controlului abstract
prima fază a procedurii controlului
- are caracter pregătitor - fază scrisă - se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi
a doua fază a procedurii controlului
- organul de jurisdicţie este plenul judecătorilor - are caracter deliberativ - şedinţa de judecată nu este publică
actul prin care se pronunţă
Curtea
decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor
efectele deciziei
- se produc numai pentru viitor - sunt opozabile erga omnes (la regulamente, acest efect priveşte comunitatea
parlamentarilor Camerei)
DEOSEBIRI subiecţii de
sezină Preşedintele României, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, preşedinţii Camerelor, 50 de deputaţi sau 25 de senatori
50 de deputaţi sau 25 de senatori grupurile parlamentare preşedinţii Camerelor
când se poate declanşa
până la promulgarea legii de către Preşedintele Românei
oricând, după intrarea în vigoare a regulamentului
tipologia controlului
- anterior promulgării legii - preventiv - Camerele pot înlătura decizia Curţii
dacă legea este adoptată în aceeaşi formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, iar promulgarea devine obligatorie
- ulterior, după intrarea în vigoare a regulamentului
- represiv - control de conformitate. Camerele sunt
obligate să se supună deciziei Curţii şi să-şi modifice regulamentul în acord cu dispoziţiile constituţionale
prima etapă a procedurii controlului
- judecătorul raportor cere punctele de vedere ale Camerele Parlamentului şi Guvernului şi adună informaţii de la diferite autorităţi
- dacă sesizarea este a Guvernului, nu i se mai solicită punctul de vedere
- judecătorul raportor cere punctul de vedere al Biroului permanent şi adună informaţii de la diferite autorităţi
70
Obiectul comparaţiei
Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate
Controlul regulamentelor Parlamentului
efectele deciziei
• dacă Curtea respinge obiecţia: Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile • dacă Curtea admite obiecţia: - deschiderea procedurii parlamentare
complementare de reexaminare a legii - dacă legea este adoptată în aceeaşi
formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie
- dacă însă, obiecţia de neconstituiţionalitate nu a fost înlăturată, textele declarate neconstituţionale sunt eliminate sau, după caz, legea nu va mai fi trimisă spre promulgare
• dacă Curtea respinge excepţia: - regulamentul rămâne în vigoare • dacă Curtea admite excepţia: - Camera va reexamina regulamentul în
scopul punerii sale de acord cu dispoziţiile constituţionale, neavând posibilitatea să înlăture caracterul neconstituţional al prevederii declarate ca atare de Curte
- până la data reexaminării, prevederile declarate neconstituţionale nu se mai aplică
D. Excepţia de neconstituţionalitate
Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident ivit în
desfăşurarea unui proces în faţa instanţelor de judecată, constând în
contestarea legitimităţii constituţionale a unei prevederi legale dintr-o lege sau
ordonanţă de care depinde soluţionarea cauzei.
1. Caracteristicile procedurii
controlul are caracter concret, întrucât rezultă din contenciosul
constituţional ivit în procesul de aplicare a legii ;
b) aplicarea legii reprezintă îndeosebi o problemă a societăţii civile ; de aceea
excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie constituţională a
71
drepturilor şi libertăţilor conferite cetăţenilor pentru apărarea lor împotriva
unor eventuale abateri ale legiuitorului prin instituirea unor norme contrare
Constituţiei ; Curtea având rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, devine
implicit un garant al acestor drepturi şi libertăţi ;
c) excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o excepţie de ordine publică aşa
încât ea poate fi invocată în orice fază procesuală şi poate fi ridicată de către
oricare parte, de procuror sau de instanţă din oficiu ; procurorul poate ridica
excepţia de neconstituţionalitate numai dacă are calitatea de participant la
proces ; invocarea excepţiei în faţa altei jurisdicţii decât a instanţelor
judecătoreşti, cum ar fi în faţa instanţelor Curţii de Conturi sau a unui organ
de jurisdicţie administrativă, este o cauză de inadmisibilitate deoarece,
potrivit art. 144 lit. c din Constituţie, numai instanţa de judecată poate sesiza
Curtea ;
d) pe plan procesual excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o excepţie de
fond, nu de procedură, fiind o chestiune prejudicială, limitată la problema
constituţionalităţii legii aplicabile litigiului ;
instanţa sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate are totodată
competenţa să o respingă pentru una dintre cauzele de inadmisibilitate
prevăzute de lege, asigurând astfel controlul de legalitate a excepţiei ;
prin invocarea excepţiei între instanţa judecătorească, Curtea
Constituţională şi părţi intervine un raport triunghiular în cadrul căruia
instanţa judecătorească este asociată la controlul de constituţionalitate
exercitat de Curte, întrucât ea este prima autoritate jurisdicţională în
faţa căreia s-a ridicat excepţia (judecătorul ad qvo) ; asocierea la
exercitarea controlului constă în următoarele :
72
Instanţa sesizează prin încheiere Curtea ; deci în acest caz sunt deosebiţi
titularul excepţiei care a invocat-o şi autoritatea ce sesizează Curtea
care este o instanţă (în afară de cazul în care excepţia de
neconstituţionalitate este invocată din oficiu de către instanţa însăşi ; în
această situaţie, titularul excepţiei, care este instanţa, nu va fi
reprezentată în procesul constituţional) ; actul procedural al sesizării
este o încheiere a cărei efecte procedurale sunt, în afara sesizării,
suspendarea de drept a judecării procesului (pe cale de consecinţă
reluarea judecăţii, după soluţionarea excepţiei de către Curte, este tot
din oficiu, neaplicându-se în această ipoteză procedura perimării).
Instanţa verifică legalitatea excepţiei prin intermediul cauzelor de
inadmisibilitate ;
Încheierea de sesizare va cuprinde susţinerile părţilor, motivarea celui ce a
invocat-o, eventualele probe şi opinia instanţei. Opinia instanţei nu este
obligatoriu pentru Curte, dar constituie prima apreciere a unui organ de
jurisdicţie cu privire la excepţia de neconstituţionalitate respectivă şi în
practică, de regulă, prefigurează decizia Curţii ;
în cadrul raportului triunghiular, judecătorul ad qvem (către care) este
Curtea, ca judecător constituţional, iar părţile, prin efectul ridicării
excepţiei, capată calitate procesuală de părţi în procesul constituţional
privind soluţionarea excepţiei, indiferent de calitatea procesuală din
litigiul de drept comun ; cel care a invocat excepţia de
neconstituţionalitate, fiind titularul ei, capătă calitatea de reclamant ;
dacă excepţia a fost invocată din oficiu, părţile îşi păstrează calitatea
din procesul de drept comun.
73
2. Cauzele de inadmisibilitate
� reprezintă motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea
procedurii de control a constituţionalităţii legii fiind indisolubil legate de
limitele controlului exercitat de Curte pentru verificarea constituţionalităţii
legii ;
� au un caracter imperativ şi sunt de ordine publică ; de aceea, nici părţile
într-un proces privind soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, nici
instanţa sau Curtea, nu ar putea trece peste o cauză de inadmisibilitate ; ele se
impun din oficiu, fiind destinate apărării unui interes public, privind limitele
controlului, ca expresie a competenţei de atribuire a Curţii în exercitarea
acestuia; în consecinţă cauza de inadmisibilitate poate fi constatată şi de
Curte, chiar dacă instanţa nu a reţinut-o ;
� cauzele sunt legale dar şi jurisprudenţiale (stabilite în practică).
Principalele cauze sunt următoarele :
1) legea adoptată în urma procedurii de reexaminare prevăzută de art.
145 alin. 1 din Constituţie cu o majoritate de 2/3 în fiecare Cameră.
Justificarea acestui motiv de inadmisibilitate constă în aceea că în
lipsa lui, decizia Parlamentului de readoptarea a legii ar fi ineficace,
Curtea fiind angajată într-o interpretare contrară prin însăşi decizia
iniţială de constatare a neconstituţionalităţii legii. O asemenea lege
este sustrasă controlului ulterior, deoarece interpretarea
constituţionalităţii a fost dată de legiuitorul însuşi, printr-un vot
calificat, care este cel necesar pentru revizuirea Constituţiei.
74
2) obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate forma numai o
lege sau o ordonanţă a Guvernului, cu excluderea oricărui alt izvor
de drept cum ar fi : hotărârea Guvernului, ordinul ministrului,
instrucţiunea, contractul colectiv etc. Curtea nu poate să-şi exercite
controlul asupra unor acte ce exced sfera competenţei sale
constituţionale (strictă, specializată şi de atribuire).
3) controlul constitutionalităţii legilor poate privi numai legile în
vigoare, deoarece sancţiunea declarării unei legi ca neconstituţionale
fiind inaplicabilitatea, acest efect nu este posibil dacă legea a fost
abrogată sau având caracter temporar, termenul s-a împlinit ; în plus
dacă neconstituţionalitatea ar fi retroactivă, aceasta ar afecta
stabilitatea raporturilor juridice şi încrederea cetăţenilor în lege
deoarece ei au aplicat-o cât timp prezumţia de neconstituţionalitate
nu fusese răsturnată ; victima retroactivităţii ar fi chiar cetăţeanul
care de bună credinţă a aplicat legea;
4) legea modificată după invocarea excepţiei, întrucât dispare astfel
obiectul excepţiei, în afară de cazul când legea modificatoare preia
soluţia legală atacată din legea modificată, obiectul excepţiei iniţiale
existând, în această ipoteză, în continuare (pentru titularul excepţiei,
modificarea produsă nu are nici un efect);
5) excepţia de neconstituţionalitate respinsă poate fi reiterată, putându-
se deosebi următoarele situaţii;
� excepţia admisă nu poate fi reiterată (este contrar efectului erga
omnes a deciziei îndeosebi consecinţa efectului ireversibil, în
cadrul sistemului juridic, al neaplicării legii ;
75
� excepţia respinsă nu poate fi reiterată de aceleaşi părţi şi pentru
aceleaşi motive fiind contrară autorităţii lucrului judecat ;
� excepţia respinsă poate fi reiterată de alte părţi, dar pe temeiul
altor motive, diferite faţă cele ce au justificat soluţia iniţială de
respingere deci, în principal, ca urmare a modificării stării de
constituţionalitate.
6) legea anterioară Constituţiei este abrogată, în temeiul art.150 din
Constituţie, în măsura în care vine în contradicţie cu o prevedere
constituţională ; deci inadmisibilitatea constă în aprecierea
constituţionalităţii, nu a abrogării ; Constituţia nu poate avea efect
retroactiv, deoarece nu se poate imputa legiuitorului
preconstituţional că nu a respectat exigenţele unei constituţii
ulterioare, aşa încât o lege nu poate fi neconstituţională în funcţie de
prevederile Constituţiei ulterioare; de asemenea, principiul
neretroactivităţii priveşte şi însăşi Constituţia nu doar legea ca act
subordonat Constituţiei;
7) excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie pertinentă, adică
legea atacată să fie aplicabilă litigiului, deoarece în caz contrar este
irelevantă; altminteri excepţia de neconstituţionalitate s-ar confunda
cu recursul direct, adică cu posibilitatea cetăţenilor de a contesta
nemijlocit în faţa Curţii, constituţionalitatea legii, nu prin
intermediul unui proces; această procedură însă, nu a fost receptată
de Adunarea Constituantă ; de aceia dacă procesul în faţa instanţei
76
judecătoreşti a fost intentat numai pentru invocarea excepţiei,
aceasta este inadmisibilă;
8) nu pot face obiectul excepţiei interpretarea legii de către autorităţile
judecătoreşti şi nici modul de aplicare a legii (este o problematică
din sfera instanţelor judecătoreşti);
9) invocarea excepţiei în faţa altei autorităţi jurisdicţionale decât
instanţa judecătorească competentă să soluţioneze cauza (de ex
Curtea de Conturi);
10) invocarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe după ce a fost
aprobată sau respinsă prin lege (deoarece prin aprobare, ea este
incorporată în legea de aprobare, iar prin respingere, ea nu mai este
în vigoare) ;
11) intentarea unui proces cu scopul exclusiv de a invoca excepţia
3. Etapele procedurii de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate
Procedarea implică două etape succesive : una judecătorească şi cealaltă a
contenciosului constituţional.
Prima etapă se încheie cu sesizarea Curţii
Caracteristicile etapei judecătoreşti :
� se ridică excepţia de neconstituţionalitate şi instanţa sesizează Curtea cu
excepţia astfel cum a fost invocată, după constatarea legalităţii acesteia
prin verificarea inexistenţei unei cauze de inadmisibilitate ;
� actul de sesizare a Curţii este o încheiere, prin care instanţa, îşi exprimă
opinia asupra excepţiei ; încheierea prin care instanţa respinge excepţia,
77
considerând-o inadmisibilă, nu poate fi atacată de părţi decât odată cu
fondul, dar încheierea de sesizare poate fi atacată ca orice încheiere având
ca efect suspendarea judecăţii ;
� soluţionarea procesului de drept comun se suspendă până la soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate de către Curte ;
b) Etapele contenciosului constituţional
� cuprinde două faze ca orice litigiu constituţional (a se vedea Aspectele
generale ale procedurii) : prima pregătitoare, condusă de judecătorul
raportor, încheindu-se prin prezentarea raportului, iar a doua a judecăţii
propriu-zise, cu caracter de contencios constituţional, în cadrul căreia
citarea părţilor şi a Ministerului Public este obligatorie, iar şedinţa este
publică.
4. Efectele deciziei Curţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate
� sunt obligatorii pentru viitor şi opozabile erga omnes (nu doar inter partes
litigantes) ;
� o lege declarată neconstituţională devine inaplicabilă ; ea rămâne în
legislaţie, dar nu se mai aplică ; urmează ca legiuitorul să o modifice în
sensul conformităţii ei cu norma constituţională ;
� în plan procesual, încetează suspendarea litigiului de drept comun, care se
va judeca ţinând cont de situaţia creată prin decizia Curţii ;
� în procesele penale, decizia prin care se prevede că dispoziţia penală a fost
declarată ca neconstituţională, are efecte similare unei abrogări;
78
� decizia prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate este de
asemenea obligatorie, consolidând prezumţia sa de constituţionalitate.
5. Comparaţie între obiecţia şi excepţia de neconstituţionalitate
Obiectul comparaţiei
Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate
Controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate
ASEMĂNĂRI
scopul controlului
- verificarea legitimităţii constituţionale a legii şi în acest fel garantarea supremaţiei Constituţiei
sesizarea - controlul se realizează la sesizare - sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată
prima fază la Curte
- are caracter pregătitor - fază scrisă, în care judecătorul raportor cere punctele de vedere ale partenerilor Curţii
(Camerele Parlamentului şi Guvernul) şi adună informaţii de la diferite autorităţi - se finalizează cu raportul judecătorului numit pentru a-l întocmi
organul de jurisdicţie
- plenul Curţii Constituţionale
actul prin care se pronunţă
Curtea
- decizie adoptată cu votul majorităţii judecătorilor
efectele deciziei
- efectele deciziei sunt opozabile erga omnes şi se produc numai pentru viitor
DEOSEBIRI
actul supus controlului
legea înainte de promulgare legea după intrarea ei în vigoare
sesizarea de către Preşedintele României, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, preşedinţii Camerelor, 50 de deputaţi sau 25 de senatori prin acţiune directă la Curte
- de către părţile din proces, instanţa din oficiu sau procuror, atunci când este parte în proces, pe cale de excepţie, ridicată în faţa instanţei
- actul de sesizare a Curţii este o încheiere, prin care instanţa îşi exprimă opinia asupra excepţiei invocate
când se poate declanşa
până la promulgarea legii de către Preşedintele Românei
în orice fază procesuală, până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile
tipologia controlului
- abstract - anterior promulgării - preventiv
- concret - ulterior publicării - represiv (prevederea neconstituţională nu
se mai aplică)
79
Obiectul comparaţiei
Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate
Controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate
procedura
controlului
a doua fază la Curte - are caracter deliberativ şedinţa de judecată nu este publică
controlul cuprinde două etape: prima judecătorească şi a doua a contenciosului constituţional prima etapă - instanţa este asociată la control prin
verificarea legalităţii excepţiei pe calea cauzelor de inadmisibilitate;
- încheierea de respingere poate fi atacată odată cu fondul;
- încheierea de sesizare poate fi atacată separat; - instanţa îşi exprimă opinia asupra excepţiei în
încheierea de sesizare; - procesul se suspendă până la publicarea
deciziei Curţii a doua etapă cuprinde două faze a doua fază la Curte - citarea părţilor şi a Ministerului Public este
obligatorie - are caracterul unui contencios constituţional şedinţa de judecată este publică şi procedura este
orală
cauzele de
inadmisibilitate
- sesizarea nu este legală pentru motive cum ar fi: neîntrunirea numărului de semnături sau inclusiv din cauza semnării sesizării de către parlamentarii celeilalte Camere
- o lege în vigoare nu poate fi controlată
nu pot face obiectul excepţiei: - legile abrogate - legile modificate dacă nu au preluat soluţia
legislativă atacată din legea anterioară modificării
- sesizarea Curţii de către o altă autoritate decât cea judecătorească
- irelevanţa excepţiei - atacarea altui act normativ decât o lege sau o
ordonanţă - atacarea unei ordonanţe după aprobarea ei prin
lege - atacarea unei interpretări judecătoreşti - intentarea unui proces numai pentru invocarea
excepţiei - legile a căror constituţionalitate a fost stabilită
de Parlament potrivit art. 145 lit a din Constituţie
- excepţia admisă nu poate fi reiterată - excepţia respinsă nu poate fi reiterată de
aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive - excepţia respinsă poate fi reiterată de alte
părţi, dar pe temeiul altor motive, diferite faţă cele ce au justificat soluţia iniţială de respingere
80
Obiectul comparaţiei
Controlul pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate
Controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate
efectele deciziei
• dacă Curtea respinge obiecţia: Preşedintele României poate să promulge legea în termen de 10 zile • dacă Curtea admite obiecţia: - deschiderea procedurii parlamentare
complementare de reexaminare a legii - dacă legea este adoptată în aceeaşi formă
cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie
- dacă, însă, obiecţia de neconstituiţionalitate nu a fost înlăturată, textele declarate neconstituţionale sunt eliminate sau, după caz, legea nu va mai putea fi trimisă spre promulgare
- încetarea suspendării procesului de drept comun
• dacă Curtea respinge excepţia: - este obligatorie şi în consecinţă nici o
autoritate nu poate refuza aplicarea legii controlate
- neconstituţionalitatea acelei legi va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părţi şi pentru alte motive
• dacă Curtea admite excepţia: - sancţiunea este inaplicabilitatea legii
controlate - în procesele penale, decizia prin care
prevederea penală a fost constatată ca neconstituţională, are efecte similare unei abrogări
81
Capitolul VII
CONTROLUL INIŢIATIVEI DE REVIZUIRE A CONSTITUŢIEI
Potrivit art. 144 lit. a, controlul iniţiativei de revizuire a Constituţiei se
exercită din oficiu. Este singurul caz în care controlul are caracter sistematic.
Având ca obiect proiectele de lege sau propunerile legislative pentru
revizuirea Constituţiei, el are caracter preventiv şi abstract.
Principalele caracteristici ale controlului iniţiativei pentru revizuirea
Constituţiei sunt următoarele:
- se exercită din oficiu, înainte de sesizarea Parlamentului cu iniţiativa de
revizuire;
- are ca obiect proiectul de lege sau propunerea legislativă iniţiată care,
trebuie prezentate cu respectarea unor cerinţe de tehnică legislativă,
precum ordonarea articolelor într-o anumită ordine logică, ceea ce
presupune avizul prealabil al Consiliului Legislativ; deci avizul prealabil al
Consiliului Legislativ este o condiţie de legalitate a exercitării controlului;
- constă în verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale pentru
declanşarea procedurii de revizuire. În lipsa acestor condiţii, Parlamentul
nu poate trece la modificarea Constituţiei. De aceea, o iniţiativă cu
încălcarea acestor condiţii este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca
atare, fără a se trece la dezbaterea şi adoptarea ei. Condiţiile pot fi
împărţite în trei categorii:
a) condiţia rationae personae
82
- se face o verificare cu privire la autorul iniţiativei. Potrivit art. 146 din
legea fundamentală, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele
României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de 500.000 de cetăţeni cu drept de
vot, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţări, iar în
fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie
înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative;
- este necesar a se stabili dacă propunerea Preşedintelui României este
conformă cu cea a Guvernului, care nu poate avea sensul unui accept de
principiu ci, indiferent că este sau nu redactată sub forma unui proiect de
lege, trebuie, în substanţa sa, să privească întreg conţinutul proiectului
iniţiat de preşedinte;
- propunerea legislativă a parlamentarilor nu poate fi decât colectivă şi
distinctă, după cum parlamentarii sunt senatori sau deputaţi; deci nu este
posibilă o iniţiativă făcută împreună, condiţia de număr urmând a fi
stabilită separat, pentru fiecare dintre ei;
- iniţiativa populară privind revizuirea Constituţiei se verifică ca şi cea în
materie legislativă, cu particularitatea că, în ce priveşte reprezentativitatea,
ea trebuie să rezulte din condiţia de dispersie teritorială prevăzută în art.
146 alin. 2 din Constituţie.
b) condiţia rationae temporis
se referă la interdicţia revizuirii Constituţiei pe durata stării de asediu, stării
de urgenţă sau pe timp de război (art. 148 alin. 3 din Constituţie), ca şi pe
durata prelungirii mandatului Camerelor vechiului Parlament până la
întrunirea legală a noului Parlament (art. 60 alin. 4 din Constituţie).
83
c) condiţia rationae materiae
- verificarea privind limitele revizuirii Constituţiei se referă la
respectarea prevederilor alin. 1 şi 2 ale art. 148 (nucleul dur al
Constituţiei), potrivit cărora nu pot face obiectul revizuirii dispoziţiile
privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
pluralismul politic, limba oficială sau dacă revizuirea ar avea ca rezultat
suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau
garanţiile acestora.
- controlul se exercită în termen de 10 zile ; acest termen fiind unul de
procedură constituţională, depăşirea lui nu are ca semnificaţie
obstrucţionarea iniţiativei; termenul începe să curgă de la data actului prin
care se declanşează procedura, care este o încheiere de autosesizare a
plenului; întrucât avizul prealabil al Consiliului Legislativ este o condiţie
de legalitate a efectuării controlului, implicit este o condiţie de
admisibilitate pentru declanşarea procedurii prin încheierea susmenţionată;
- decizia Curţii se pronunţă în plen cu votul a două treimi din judecătorii
Curţii Constituţionale, se publică în Monitorul Oficial şi se comunică
autorilor iniţiativei, întrucât proiectul de lege sau propunerea legislativă
pentru modificarea Constituţiei pot fi prezentate Parlamentului numai
însoţite de decizia Curţii
În concluzie, rolul Curţii Constituţionale nu este acela de a împiedica
iniţiativele de revizuire, ci de a asigura că ele se exercită cu respectarea
regimului constituţional al revizuirii Constituţiei.
84
Capitolul VIII
TIPOLOGIA DECIZIILOR DE CONSTATARE A
NECONSTITUŢIONALITĂŢII LEGII
ŞI EFECTELE JURISDICŢIEI CONSTITUŢIONALE
A: Tipologia
Cel mai important criteriu de clasificare a deciziilor Curţii Constituţionale
este în funcţie de semnificaţia lor constituţională în controlul exercitat de
Curte. În acest sens, deciziile se clasifică în:
1) Decizii simple sau extreme (pentru că soluţia este extremă şi mai
simplu nu se poate) prin care se constată sau se declară o lege, o ordonanţă
sau o prevedere din aceasta ca fiind neconstituţională; aceste decizii se
clasifică în:
� decizii de neconstituţionalitate integrală în care caz neconstituţionalitatea
sancţionează întreaga prevedere legala ce face obiectul controlului: legea,
ordonanţa sau prevederea atacată din lege, ordonanţă sau regulament;
� decizii de neconstituţionalitate parţială, în care caz neconstituţionalitatea
se referă numai la o parte din textul atacat, cum ar fi articole, aliniate,
paragrafe, teze cuvinte etc.; decizia parţială este posibilă numai dacă prin
eliminare din reglementarea controlată a părţii neconstituţionale nu se
dezarticulează restul reglementării sau nu se viciază voinţa legiuitorului;
deci, partea eliminată trebuie să fie "detaşabilă" (altminteri, textul va fi
declarat în întregime neconstituţional); din această cauză, după unii autori
85
deciziile parţiale fac parte din cele intermediare, despre care ne vom ocupa
în cele ce urmează, având în comun cu acestea, scopul salvării în cât mai
mare măsură a operei legiuitorului.
2) Deciziile intermediare, care au apărut pentru evitarea consecinţelor
legate de vidul de reglementare creat de deciziile simple; aceste decizii se
clasifică în:
a) Decizii de interpretare
- respingând sesizarea, Curtea condiţionează constituţionalitatea prevederii
controlate de o anumită interpretare a acesteia care astfel devine
obligatorie, ca şi legea însăşi;
- scopul interpretării este eliminarea "veninului neconstituţional";
- rolul Curţii este de legislator negativ, ceea ce înseamnă că se limitează
exclusiv la sancţionarea aspectelor de neconstituţionalitate; de aceea
Curtea precizează cum nu trebuie interpretată legea atacată, dacă o
asemenea interpretare rezultă inevitabil din conţinutul legii respective
(exemplu: impozitul agricol pe terenul necultivat este neconstituţional
dacă terenul este necultivabil); dacă ar arăta şi cum trebuie interpretată,
Curtea ar intra pe domeniul puterii judecătoreşti;
- decizia interpretativă nu modifică voinţa legiuitorului, ceea ce înseamnă că
interpretarea sancţionată ca fiind neconstituţională trebuie sa fie
"detaşabilă" (altminteri textul va fi declarat în întregime neconstituţional,
ca la deciziile de neconstituţionalitate parţială).
86
b) Decizia cuprinzând un apel către Parlament (decizii apel)
- pentru reactualizarea legislaţiei într-un anumit domeniu;
- ele sunt specifice jurisprudenţei germane şi a ţărilor influenţate de
concepţia germană (Spania, Austria, Cehia, Ungaria etc.) în cadrul căreia
Curtea stabileşte un termen până la care legiuitorul este ţinut să
reglementeze deoarece altminteri, de la această dată, legea este anulată; în
practica românească nu s-a admis stabilirea unui asemenea termen.
c) Decizii aditive ce fac aplicarea unei prevederi constituţionale sau a
unor consecinţe ale unei prevederi constituţionale ce se adaugă astfel
reglementărilor din actul controlat.
- Tipologia deciziilor, nefiind legiferată, se dezvoltă pe măsura evoluţiei
controlului de constituţionalitate a legii; de aceea există şi alte tipologii,
mai ales în alte regiuni constituţionale.
- În toate ipotezele, prin decizia Curţii se soluţionează un conflict de
constituţionalitate, iar Curtea este sesizată pentru a “spune dreptul” în
scopul soluţionării acestui conflict.
B. Efectele deciziilor
Ceea ce caracterizează deciziile Curţii nu este autoritatea de lucru judecat
ci opozabilitatea "erga omnes" a efectelor deciziei. Potrivit art. 145 alin. 2 din
Constituţie, deciziile Curţii sunt obligatorii pentru viitor şi, deci, nu au efecte
retroactive. Obligativitatea deciziilor depinde, însă, de efectele lor. Numai în
acest sens deciziile Curţii sunt obligatorii. În fond, ceea ce este obligatoriu
87
sunt aceste efecte. Ori efectele sunt diferite, în funcţie de situaţia de
neconstituţionalitate şi controlul corespunzător efectuat. Aceste efecte sunt
prezentate în următorul tabel:
Actul supus
controlului
Efectele deciziei
legea înainte de
promulgare pe calea
obiecţiei de
neconstituţionalitate
• dacă Curtea respinge obiecţia: Preşedintele României poate să promulge legea în termen de 10 zile • dacă Curtea admite obiecţia: - deschiderea procedurii parlamentare complementare de reexaminare a legii - dacă legea este adoptată în aceeaşi formă cu o majoritate de 2/3 din numărul membrilor fiecărei
Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie - dacă însă, obiecţia de neconstituiţionalitate nu a fost înlăturată, textele declarate neconstituţionale
sunt eliminate sau, după caz, legea nu va mai putea fi trimisă spre promulgare legea după
publicare pe calea
excepţiei de
neconstituţionalitate
- încetarea suspendării procesului de drept comun • dacă Curtea respinge excepţia: - este obligatorie şi în consecinţă nici o autoritate nu poate refuza aplicare legii controlate - neconstituţionalitatea acelei legi va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părţi şi
pentru alte motive • dacă Curtea admite excepţia: - sancţiunea este inaplicabilitatea legii controlate - în procesele penale, decizia prin care prevederea penală a fost constatată ca neconstituţională, are
efecte similare unei abrogări regulamentul
parlamentar
- efectele deciziei sunt opozabile Camerei respective • dacă Curtea respinge excepţia: - regulamentul rămâne în vigoare • dacă Curtea admite excepţia: - Camera va reexamina regulamentul în scopul punerii sale de acord cu dispoziţiile constituţionale,
neavând posibilitatea să înlăture caracterul neconstituţional al prevedrii declarate ca atare de Curte - până la data reexaminării, prevederile declarate neconstituţionale nu se mai aplică
iniţiativa de
revizuire a
Constituţiei
- decizia Curţii are tocmai menirea de a preveni o neconstituţionalitate în procesul de revizuire - dacă constată încălcarea procedurii de revizuire (subiecţii sesizării, momentul sesizării sau
limitele sesizării), decizia împiedică declanşarea procedurii parlamentare de revizuire
Un efect mai general este constituţionalizarea ramurilor de drept ca urmare
a ridicării la nivelul normei constituţionale a unor reguli sau principii
specifice altor ramuri de drept, ceea ce este firesc, având în vedere poziţia
supraordonată a Constituţiei, conform supremaţiei sale.
88
Concluzie generală
- Din cele arătate, rezultă că în cazul controlului de constituţionalitate se
regăsesc, într-o modalitate specifică cele două caracteristici fundamentale
ale actului jurisdicţional:
� puterea de a spune dreptul (jurisdictio), ce rezultă din derularea procedurii
constituţionale
� obligativitatea deciziei (imperium), ce rezultă din efectele deciziei după
publicarea ei.
89
Capitolul IX
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII PARTIDELOR POLITICE
Potrivit art. 144 lit i din Constituţie, Curtea Constituţională hotărăşte
asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Cu toate că şi această formă de control face parte din sfera controlului de
constituţionalitate, există o serie de trăsături care îl deosebesc de controlul de
constituţionalitate a legii. Astfel, prin controlul de constituţionalitate a legii
nu se soluţionează un conflict de interese particulare; acest control, ca şi legea
însăşi, are un caracter general, priveşte întreaga comunitate naţională, în timp
ce controlul constituţionalităţii partidului politic priveşte interesele de grup
ale partidului respectiv, nu în sensul că nu ar interesa comunitatea naţională,
ci în sensul că nemijlocit priveşte partidul în cauză, a cărui existenţă este
negată prin contestaţia formulată împotriva sa. De aceea, contenciosul privind
partidul politic este similar cu cel din faţa unei instanţe de judecată, de care se
deosebeşte prin anumite trăsături ce rezultă din caracterul său constituţional.
Aceste caracteristici sunt următoarele:
- contestaţia având ca obiect constituţionalitatea unui partid politic poate fi
formulată numai de preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, pe
baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi
sau de către Guvern; cu alte cuvinte contestaţia, care trebuie motivată şi
însoţită de dovezile pe care se întemeiază, sub sancţiunea nulităţii, poate fi
formulată numai de componentele principale ale procesului de guvernare:
majoritatea parlamentară şi Guvern, fiind o măsură restrictivă faţă de
90
dreptul comun, potrivit căruia un alt tip de litigiu legat de activitatea
partidului, cum ar fi în legătură cu legalitatea înregistrării sale, poate fi
declanşat de orice persoană care dovedeşte un interes legitim;
- neconstituţionalitatea partidului poate fi pronunţată numai în cazurile
prevăzute de art. 37 alin. 2 din Constituţie, potrivit cărora sunt
neconstituţionale partidele care, prin scopurile ori activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României; această
circumstanţiere este mai restrictivă faţă de cea prevăzută în art. 8 alin. 2
din Constituţie care impune partidelor obligaţia să-şi desfăşoare activitatea
în condiţiile legii şi să respecte suveranitatea naţională, integritatea
teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei; îndeosebi, referirea
la principiile democraţiei este mai cuprinzătoare decât art. 37 alin. 2, care
din sfera acestor principii, a selectat numai pluralismul politic şi principiile
statului de drept; deci pentru orice altă încălcare decât cele ce intră în sfera
art. 37 alin. 2, sancţiunea nu fi poate neconstituţionalitatea partidului ci
alta, specifică ilegalităţii faptei sale;
- ca şi la controlul constituţionalităţii legii, faza judecăţii este precedată de o
fază preliminară, pregătitoare şi scrisă, în care activitatea este condusă de
un judecător raportor, desemnat de preşedintele Curţii; judecătorul raportor
este obligat să comunice contestaţia atât partidului cât şi Ministerului
Public, precizând şi data până la care se poate depune un memoriu în
apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare; pe baza contestaţiei, a
dovezilor primite, a memoriului primit în apărare şi a oricăror alte
documente şi informaţii cerute, judecătorul raportor va întocmi un raport,
91
iar preşedintele Curţii va stabili termenul de judecată şi va dispune citarea
părţilor.
Caracterul restrictiv al celor ce pot formula contestaţia, cât şi a motivelor
de neconstituţionalitate, dovedeşte că, în realitate, competenţa Curţii are
caracterul unei jurisdicţii speciale, de protecţie, pentru a evita alterarea luptei
politice a partidelor pentru putere, prin şicane judiciare, subminând principiul
libertăţii de asociere politică, ce stă la baza pluralismului în acest domeniu.
Astfel se explică şi faptul că deşi art. 37 alin. 2 din Constituţie se referă la
"partide şi alte organizaţii", competenţa Curţii este limitată numai la partide,
ţinând seama de rolul lor constituţional prevăzut de art. 8 alin. 2 din
Constituţie, celelalte organizaţii intrând sub tăişul represiunii de drept comun.
Procedura de judecată a contestaţiei este aceea a unui proces obişnuit,
cu următoarele particularităţi:
- părţile sunt Camera Parlamentului ce a formulat contestaţia, ce poate fi
reprezentată de persoana desemnată de Cameră în acest scop sau
Guvernul, ce poate fi reprezentat de Ministerul Justiţiei, precum şi partidul
politic, ce poate fi reprezentat de un avocat cu dreptul de a pleda în faţa
Curţii Supreme de Justiţie sau de persoana din conducerea partidului care,
potrivit statutului, îl reprezintă în relaţiile cu terţii;
- procesul are loc cu participarea Ministerului Public;
- părţile şi Ministerul Public se citează; ordinea dezbaterilor este aceea de
drept comun, iar judecata are loc pe baza raportului prezentat de
judecătorul raportor şi a probelor administrate;
- contestaţia se judecă de plenul Curţii, iar şedinţa este condusă de
preşedintele Curţii;
92
- decizia, pronunţată cu votul majorităţii judecătorilor, este definitivă şi se
publică în Monitorul Oficial, iar în caz de admitere a contestaţiei, ea se
comunică autorităţii judecătoreşti la care partidul a fost înregistrat, pentru
radierea acestuia din evidenţele partidelor legal constituite; rezultă, deci,
că în această ipoteză, decizia are efecte constitutive.
93
Capitolul X
CONTROLUL CRITERIILOR CONSTITUŢIONALE PENTRU
ÎNDEPLINIREA FUNCŢIEI DE PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI
Trei categorii de atribuţii ale Curţii Constituţionale, prevăzute de art.
144, lit. d-f din Constituţie, privesc nemijlocit exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi anume:
- controlul respectării procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmarea rezultatelor sufragiului;
- constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei prezidenţiale;
- avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Rezultă, deci, că rolul Curţii Constituţionale de asigurare a supremaţiei
Constituţiei este specializat, în ce priveşte funcţia preşedinţială, la controlul
îndeplinirii condiţiilor de alegere, la înlocuirea temporară şi la suspendarea
din funcţiei a Preşedintelui. În aceste limite, Curtea este garantul
constituţionalităţii investirii cu funcţia de Preşedinte al României (faptul că
referendumul pentru demiterea Preşedintelui este tot sub controlul Curţii, este
un alt aspect legat de referendum, nu de funcţia prezidenţială).
94
A. Funcţia de judecător electoral a Curţii cu privire la alegerea
Preşedintelui României
Potrivit art. 26 din Legea organică a Curţii Constituţionale, aceasta
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului în condiţiile prevăzute de legea pentru
alegerea Preşedintelui României. Această normă de trimitere consacră statutul
de judecător electoral al Curţii în alegerile prezidenţiale. În virtutea funcţiei
de judecător electoral, Curtea veghează la îndeplinirea operaţiunilor tehnico-
materiale şi juridice specifice procedurii electorale, asigură soluţionarea
contenciosului constituţional rezultat din incidentele ce pot apare în cadrul
alegerilor, confirmă şi prezintă în Parlament rezultatele sufragiului.
Un exemplar al propunerii de candidatură la funcţia de Preşedinte al
României se înregistrează şi la Curtea Constituţională.
Contenciosul Constituţional constă din trei categorii de litigii:
contestarea înregistrării sau neînregistrării candidaturii, contestarea modului
de soluţionare a unui incident legat de campania electorală; contestarea
alegerilor.
a) Până la 20 de zile înainte de data alegerilor, candidatul, partidele
politice sau cetăţenii pot contestata la Biroului Electoral Central
înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii. Biroul Electoral Central o va
înainta Curţii, împreună cu dosarul candidaturii, în termen de 24 de ore, iar
aceasta este obligată să o soluţioneze în termen de 48 de ore de la înregistrare.
95
Contestarea candidaturii are ca obiect controlul îndeplinirii condiţiilor
legale de înregistrare sau neînregistrarea acesteia, prevăzute de legea
electorală sau dispoziţiile constituţionale aplicabile.
Contestaţia poate fi formulată numai de subiecţii competiţiei electorale
(candidaţi, partide politice, cetăţeni, cu excluderea autorităţilor publice şi
evident, a străinilor şi apatrizilor), se poate exercita numai în termenul de 20
de zile până la data alegerilor şi poate fi prezentată numai în scris şi motivat,
la Biroul Electoral Central. Întrucât legea nu invalidează contestaţia pentru
faptul depunerii ei direct la Curtea Constituţională, se admite că ea este
declanşatoare de efecte juridice şi într-o asemenea situaţie, de excepţie.
Posibilitatea oricărui cetăţean de a declanşa controlul atribuie actului
sesizării caracterul unei "acţiuni populare", în consonanţă cu caracterul
democratic al sufragiului.
b) În legătură cu campania electorală se pot depune plângeri sub
motivul împiedicării unui partid sau candidat de a-şi efectua propaganda în
condiţiile legii electorale. Subiecţii unei astfel de contestaţii nu pot fi decât
partidul sau candidatul împiedicat să-şi facă propaganda, nu cetăţenii sau
organizaţiile care sprijină candidatul respectiv, din moment ce nici el şi nici
partidul care l-a propus nu se plâng. Contestaţiile se soluţionează de Curte în
3 zile de la înregistrare.
c) Contestarea alegerilor se poate face numai printr-o cerere de anulare
formulată de partide sau de candidaţi şi numai dacă:
- votarea sau stabilirea rezultatelor votării a avut loc prin fraudă, adică
prin încălcarea cu intenţie a condiţiilor legale de exercitare a dreptului
de vot ori privind stabilirea rezultatului votării;
96
- frauda să nu îi fie imputabilă, chiar parţial, însuşi contestatorului,
deoarece nimeni nu poate invoca propria culpă;
- cererea de anulare să fie depusă la Curte în cel mult 3 zile de la
închiderea votării, în scris, motivat şi însoţită de dovezile pe care se
sprijină.
Elementul central pentru anularea alegerilor este frauda electorală care,
pentru a conduce la acest rezultat trebuie să fie caracteristică, adică numai
privind votarea şi stabilirea rezultatelor votării, calificată, în sensul de a
modifica atribuirea mandatului sau ordinea candidaţilor la al doilea tur de
scrutin.
Condiţiile restrictive ale cererii de anulare au ca scop evitarea
destabilizării alegerilor şi a sancţionării cetăţenilor ce au votat onest, de
către o minoritate nesemnificativă.
Din cele arătate, rezultă că contenciosul electoral privind alegerile
prezidenţiale are un caracter specializat şi se evidenţiază prin următoarele
trăsături specifice:
- are loc numai în faţa Curţii Constituţionale, în calitate de judecător
electoral, potrivit unei proceduri derogatorii, sub unele aspecte, de la
dreptul comun;
- se exercită numai la sesizare, deci în vederea soluţionării unui conflict
de interese legat de aplicarea procedurii legale pentru desfăşurarea
alegerilor;
- disciplina alegerilor, ca urmare a caracterului de drept public al
procedurii electorale, impune ca termenele pentru formularea
contestaţiilor să fie de decădere, neputând fi nici întrerupte, nici
97
suspendate: 20 de zile înainte de data alegerilor în ce priveşte
candidaturile, sfârşitul campaniei electorale referitor la incidentele
produse în desfăşurarea acesteia, 3 zile de la data scrutinului în ce
priveşte anularea alegerilor; calculul acestor termene este pe zile pline,
considerându-se atât ziua în care încep cât şi aceea în care se sfârşesc,
chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare;
- procedura în faţa Curţii are caracter de urgenţă: 48 de ore în cazul
contestaţiilor privind propaganda electorală, până la data aducerii la
cunoştinţă a rezultatului alegerilor în ce priveşte cererea de anulare a
acestora;
- ţinând seama de urgenţă, judecata se face fără citarea părţilor potrivit
regulilor procedurale ale ordonanţei prezidenţiale; în toate cazurile,
având în vedere rolul constituţional al Ministerului Public, judecata se
face cu participarea acestuia;
- soluţionarea litigiului se face printr-o hotărâre, adoptată de plen cu
votul majorităţii judecătorilor Curţii;
- hotărârea Curţii este definitivă şi se publică în Monitorul Oficial;
efectele deciziei diferă în funcţie de obiectul contestaţiei : infirmarea
refuzului Biroului Electoral Central de a înscrie candidatura prezentată
sau radierea candidaturii înscrise; confirmarea măsurii luate de Biroul
electoral de circumscripţie pentru soluţionarea plângerii ce i-a fost
adresată în legătură cu obstrucţionarea propagandei electorale sau,
dimpotrivă, infirmarea acestei măsuri şi luarea alteia corespunzătoare;
anularea alegerilor în una sau mai multe secţii de votare ori în una sau
98
mai multe circumscripţii electorale şi modificarea corespunzătoare a
rezultatelor şi semnificaţiei alegerilor.
Alte categorii de litigii specifice procesului electoral, cum ar fi
contestaţiile privind listele de alegători, formarea birourilor electorale,
operaţiile de votare etc. se soluţionează de instanţele şi autorităţile electorale
prevăzute de lege.
Confirmarea rezultatelor scrutinului prezidenţial se face pe baza
dosarului întocmit de Biroul Electoral Central şi cuprinde două operaţiuni
distincte, dar legate şi succesive: constatarea rezultatelor şi, dacă e cazul,
precizarea candidaţilor între care va avea loc cel de al doilea tur de scrutin şi a
datei alegerilor; validarea alegerii candidatului care la primul tur de scrutin a
obţinut votul majorităţii absolute a corpului electoral sau, la al doilea tur de
scrutin, cele mai multe voturi valabil exprimate. Fiecare din aceste operaţiuni
de confirmare a rezultatului alegerilor se face de plenul Curţii printr-o
hotărâre. Hotărârea de validare se prezintă în Parlament, în şedinţa Camerelor
reunite pentru depunerea jurământului noului preşedinte ales.
B. Constatarea împrejurărilor ce justifică interimatul funcţiei
de Preşedinte al României
Potrivit ar. 97 alin. 1 din Constituţie, dacă funcţia de Preşedinte al
României devine vacantă ori dacă preşedintele este suspendat din funcţie sau
dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile,
interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele
Camerei Deputaţilor.
99
Vacanţa funcţiei de preşedinte intervine – conform alin. 1 al art. 96 din
Constituţie – în caz de demisie, de demitere din funcţie – care, după cum
prevede art. 95 alin.3, se face numai prin referendum – de imposibilitatea
definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
Curtea constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul
numai la sesizare şi anume:
- la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a
preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României
în perioada cât acesta este suspendat din funcţie, dacă împrejurarea ce
justifică interimatul este vacanţa funcţiei ;
- la cererea preşedintelui care a condus şedinţele comune a Camerelor
Parlamentului prin care s-a abordat suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României dacă împrejurarea ce justifică interimatul este
hotărârea de suspendare ;
- la cererea făcută de însuşi Preşedintele României sau a preşedintelui
uneia dintre Camerele Parlamentului, în cazul în care împrejurarea ce
justifică interimatul este imposibilitatea temporară a Preşedintelui
României de a-şi exercita atribuţiile.
Cererea pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul
funcţiei de Preşedinte al României trebuie însoţită de dovezile necesare, iar
constatarea acestor împrejurări se face de plenul Curţii, printr-o hotărâre
adoptată cu votul majorităţii judecătorilor.
Interimatul funcţiei preşedinţiale este organizat direct de Constituţie, iar
constatarea împrejurărilor care justifică interimatul este o problemă exclusiv
juridică, cu caracter obiectiv şi nu de apreciere politică, care, tocmai de aceea,
100
nu poate fi de competenţa unei autorităţi esenţialmente politice, cum este
Parlamentul şi intră în atribuţiile Curţi Constituţionale.
Menirea Curţii este de a constata şi certifica existenţa acestor
împrejurări, curmând astfel orice contestaţie posibilă, iar de la data emiterii
hotărârii, intervine interimatul.
C. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României
Răspunderea Preşedintelui României poate fi de natură exclusiv
politică sau de natură juridică, în funcţie de faptele sale.
Pentru a interveni demiterea Preşedintelui României – ca sancţiune a
răspunderii politice – trebuie ca, mai întâi să se procedeze la suspendarea din
funcţie a Preşedintelui. Suspendarea nu este o formă a răspunderii politice, ci
o procedură premergătoare, obligatorie, pentru o eventuală sancţionare a
Preşedintelui deoarece Preşedintele României nu răspunde politic în faţa
Parlamentului, ci a corpului electoral, fiind ales prin vot direct, universal,
egal, secret şi liber exprimat. Suspendarea din funcţie de către Parlament
poate fi infirmată de corpul electoral prin referendum. De asemenea,
demiterea Preşedintelui se face tot de către corpul electoral.
Potrivit art. 95 din Constituţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin
care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi
suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună,
cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, la propunerea a cel puţin o
treime din numărul parlamentarilor şi după consultarea Curţii Constituţionale.
101
Opinia Curţii se exprimă printr-un aviz, emis în temeiul art. 144 lit. f din
Constituţie.
Parlamentul trebuie să ceară avizul, iar Curtea Constituţională este
obligată să-l dea, dar fiind doar un aviz consultativ, conţinutul său nu obligă
Parlamentul, în calitatea sa de organ chemat să decidă asupra suspendării.
Sesizarea Curţii pentru emiterea avizului se face de către preşedintele
care a condus şedinţa comună a Camerelor reunite, prin trimiterea propunerii
de suspendare împreună cu dovezile pe care se întemeiază.
Primind sesizarea, preşedintele Curţii desemnează 3 judecători ca
raportori, câte unul numit de Preşedinte României, de Camera Deputaţilor şi
de Senat, care vor efectua toate investigaţiile necesare.
Şi în acest caz procedura cuprinde două etape: prima prealabilă şi
pregătitoare, încheindu-se cu raportul prezentat de judecătorii numiţi în acest
scop, a doua cu caracter deliberativ, în plenul judecătorilor.
Preşedintele României trebuie încunonştiinţat când vor avea loc
dezbaterile în plen, spre a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută.
Avizul se emite de plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor, pe
baza propunerii de suspendare, a raportului întocmit de cei trei judecători
raportori, a dovezilor şi investigaţiilor făcute şi, dacă e cazul, a explicaţiilor
date de Preşedintele României.
După adoptare, avizul se publică în Monitorul Oficial şi se comunică
preşedinţilor celor două Camere, spre a fi adus la cunoştinţă parlamentarilor,
precum şi Preşedintelui României.
102
Capitolul XI
CONTROLUL REFERENDUMULUI ŞI A INIŢIATIVEI POPULARE
Democraţia semi-directă se caracterizează prin procedee ce permit
corpului electoral să participe nemijlocit, în anumite limite şi forme, la
exercitarea puterii care permanent se exercită prin autorităţi reprezentative. În
regimul constituţional din ţara noastră, aceste modalităţi sunt referendumul şi
iniţiativa legislativă populară.
A. Controlul organizării şi desfăşurării referendumului
Referendumul este reglementat în Constituţie şi în Legea organică nr.
3/2000.
Referendumul naţional cunoaşte următoarele modalităţi:
a) constituţional, pentru aprobarea unei legi de revizuire a Constituţiei
adoptate de Parlament (art. 147 alin. 3 din Constituţie);
b) consultativ, prin care Preşedintele României, după consultarea
Parlamentului poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la
probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie);
c) pentru demiterea Preşedintelui României (art. . 95 alin. 3 din
Constituţie).
În condiţiile Legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumului,
se poate organiza şi desfăşura şi un referendum local asupra unor probleme de
interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.
103
În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la
mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o
problemă de interes local, pe buletine de vot separate. Situaţiile care, potrivit art.
148 din Constituţie (nucleul dur al Constituţiei), nu pot fi supuse revizuirii nu pot
face obiectul referendumului.
Au dreptul de a participa la referendum toţi cetăţenii români care au împlinit
vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv, cu excepţia debililor sau a
alienaţilor mintal puşi sub interdicţie, precum şi a persoanelor condamnate prin
hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale, iar
referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
Operaţiunile pentru desfăşurarea referendumului au loc în circumscripţiile
electorale şi la secţiile de votare, organizate potrivit prevederilor Legii nr. 68/1992
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, respectiv ale Legii nr. 70/1991
privind alegerile locale, republicată, cu modificările ulterioare, pe baza copiilor de
pe listele electorale permanente, a listelor electorale speciale şi a celorlalte liste
electorale prevăzute de lege.
Campania pentru referendum începe la data aducerii la cunoştinţa publică a
datei referendumului şi se încheie cu o zi înainte de data acestuia. În campania
pentru referendum partidele politice şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în
mod liber şi fără nici o discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice şi prin
mijloace de informare în masă.
Măsurile tehnico-organizatorice privitoare la referendumul naţional se stabilesc
de Guvernul României în termen de 10 zile de la data la care a fost anunţat
referendumul.
104
a) Referendumul privind revizuirea Constituţiei
Iniţiativa şi procedura revizuirii Constituţiei sunt supuse normelor prevăzute la
art. 146 şi 147 din Constituţie, iar organizarea şi desfăşurarea referendumului,
precum şi rezultatul acestuia, sunt obligatorii şi se stabilesc prin lege.
Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA” sau
„NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu
legea de revizuire a Constituţiei României în forma aprobată de Parlament?”
Rezultatul referendumului se stabileşte în funcţie de majoritatea voturilor
valabil exprimate pe întreaga ţară.
b) Referendumul privind demiterea Preşedintelui României
este obligatoriu şi se stabileşte prin hotărâre a Parlamentului, în condiţiile prevăzute
la art. 95 din Constituţie.
Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să se pronunţe prin „DA” sau
„NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinul de vot: „Sunteţi de acord cu
demiterea Preşedintelui României ?”
Demiterea Preşedintelui României este aprobată, dacă a întrunit majoritatea
voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale.
c) Referendumul cu privire la probleme de interes naţional
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului
să îşi exprime voinţa prin referendum cu privire la probleme de interes naţional.
Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurării acestuia se
stabilesc de Preşedintele României, prin decret, iar punctul de vedere al
Parlamentului asupra referendumului iniţiat de Preşedintele României urmează să
105
fie exprimat, printr-o hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Sunt considerate probleme de interes naţional:
� adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării;
� adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
- regimul general al proprietăţii publice şi private;
- organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală;
- organizarea generală a învăţământului;
- structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei,
participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale;
- încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată
nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani;
- integrarea României în structurile europene şi euroatlantice;
- regimul general al cultelor.
Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei
supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la
nivelul ţării.
Biroul Electoral Central veghează la reactualizarea listelor electorale
permanente, la întocmirea copiilor de pe acestea şi la transmiterea lor la birourile
electorale ale secţiilor de votare; supraveghează corecta desfăşurare a
referendumului; soluţionează contestaţiile care îi sunt adresate, cu excepţia celor
care sunt date în competenţa altor birouri electorale sau a instanţelor judecătoreşti.
În cazul în care constată o fraudă electorală la o secţie de votare sau într-o
circumscripţie electorală, Biroul Electoral Central dispune anularea rezultatelor
106
referendumului în cadrul acelei secţii de votare sau, după caz, în cadrul
circumscripţiei electorale respective.
Rezultatele centralizate la nivel naţional de către Biroul Electoral Central,
cuprinzând numărul voturilor valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe
buletinul de vot şi numărul voturilor nule, se înaintează, cu pază militară, la Curtea
Constituţională, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării.
Rolul Curţii Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei. În acest
sens, Curtea prezintă Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului la nivel naţional şi confirmă
rezultatele acestuia, fiind garantul exercitării de către corpul electoral a acestor
prerogative.
Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din funcţie a
Preşedintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de confirmare a rezultatelor
referendumului.
Curtea Constituţională publică rezultatul referendumului în Monitorul Oficial
al României, Partea I, şi în presă.
B. Controlul privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni
Ca tehnică a democraţiei semi – directe, iniţiativa populară, constă în
exercitarea iniţiativei legislative de către un segment semnificativ a corpului
electoral (de principiu, iniţiativa legislativă, adică sesizarea având ca efect
declanşarea competenţei legislative a Parlamentului, se exercită de Guvern,
parlamentari şi direct de corpul electoral pe calea iniţiativei populare).
107
Potrivit articolului 73 din Constituţie, iniţiativa populară poate aparţine unui
număr de 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, proveniţi din cel puţin un sfert din
judeţele ţării, dacă în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti sunt cel
puţin 10.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Dacă iniţiativa priveşte o
lege constituţională, pragurile de reprezentativitate sunt: 500.000 de cetăţeni cu
drept de vot din cel puţin jumătate din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, câte
20.000 în fiecare din aceste judeţe.
În jurisprudenţa Curţii s-a statuat că cele două praguri de reprezentativitate
trebuie simultan realizate, dar sunt diferite: primul se referă la întreg corpul electoral
cu condiţia ca numărul celor ce sprijină propunerea legislativă să provină din cel
puţin un sfert sau după caz, jumătate, din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, iar al
doilea priveşte judeţele respective (astfel, de exemplu, un sfert din judeţe fiind 11,
iar pragul de 10.000 de semnături în fiecare, se totalizează 110.000, diferenţa până
la 250.000 putându-se regăsi în restul corpului electoral, chiar dacă în nici unul din
judeţele rămase semnăturile nu totalizează 10.000 de cetăţeni cu drept de vot).
Nu pot face obiectul acestei iniţiative problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor se exercită printr-o propunere legislativă
întocmită în temeiul art. 73 din Constituţie în domeniul legilor organice sau
ordinare, iar în temeiul art. 146 din Constituţie în domeniul legilor constituţionale.
Promovarea iniţiativei legislative a cetăţenilor se asigură de către un comitet de
iniţiativă alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot.
Iniţiativa legislativă populară este un drept constituţional mai ales în favoarea
opoziţiei extraparlamentare. De aceea, nu pot face parte din comitetul de iniţiativă
persoanele alese în funcţie prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele numite
108
în funcţie de primul-ministru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din partide
politice.
Responsabilitatea pentru redactarea propunerii legislative a cetăţenilor revine
comitetului de iniţiativă, care trebuie să asigure formularea acesteia în formele cerute
pentru un proiect de lege şi să o motiveze printr-o expunere de motive semnată de toţi
membrii comitetului de iniţiativă.
Componenţa comitetului de iniţiativă se aduce la cunoştinţă, împreună cu
propunerea legislativă care face obiectul iniţiativei, prin publicare în Monitorul
Oficial al României, Partea I. Comitetul de iniţiativă trebuie să asigure înregistrarea
propunerii legislative la una dintre Camerele Parlamentului. În vederea publicării,
propunerea legislativă se avizează, în prealabil, de Consiliul Legislativ.
Promovarea propunerii legislative publicate se face pe baza adeziunii
cetăţenilor, prin semnarea de către aceştia a listelor de susţinători.
Listele de susţinători, atestate de către primarul localităţii respective, precum şi
dosarele se întocmesc în două exemplare originale care se păstrează unul la Curtea
Constituţională şi unul la Parlament.
Obiectul verificării, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei
Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa, realizate de Curtea Constituţională îl
formează: caracterul constituţional al propunerii legislative, îndeplinirea condiţiilor
privitoare la publicarea acesteia şi la atestarea listei de susţinători, întrunirea
numărului minim de susţinători, precum şi respectarea dispersiei teritoriale a
acestora pentru a fi întrunită reprezentativitatea.
Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător
ca raportor şi va stabili termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea
verificării iniţiativei. Curtea Constituţională se pronunţă, prin hotărâre, în termen de
109
30 de zile de la sesizare asupra propunerii legislative, iar hotărârea se comunică
preşedintelui Camerei Parlamentului care a sesizat-o şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Hotărârea de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei populare are efecte constitutive întrucât, în temeiul ei, se
declanşează procedura legislativă parlamentară.
BIBLIOGRAFIE
1. Mihai Constantinescu, Drept contencios constituţional, Universitatea
Ecologică Bucureşti, 1999. 2. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura
Albatros, Bucureşti, 1997 3. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale, vol. II, Editura Actami,
Bucureşti, 1998. 4. Ioan Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, vol, II Editura Servo-Sat, Arad,
1998. 5. Ioan Deleanu, Justiţia constituţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995. 6. Ioan Vida, Manual de legistică formală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 7. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 8. Florin Bucur Vasilescu, Constituţionalitate şi constituţionalism, Editura Naţional,
Bucureşti, 1998. 9. Tudor Drăganu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Tratat elementar, vol. I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 10. Maria Năstase Georgescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2001. 11. Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997. 12. Cristian Ionescu, Principii ale democraţiei constituţionale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997.
110
13. Cristian Ionescu, Dezvoltarea Constituţională a României – Acte şi documente, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
14. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României – comentată şi adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
15. Dan Claudiu Dănişor, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
16. Simina Tănăsescu, Ştefan Deaconu, Drept Constituţional şi Instituţii politice – Caiet de seminarii, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
17. Ion Rusu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
18. Mihai Bădescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
top related