decizii relevante secŢia contencios …portal.just.ro/59/documents/decizii relevante/c...
Post on 19-Jan-2020
26 Views
Preview:
TRANSCRIPT
Pagină 0 din 18
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE
SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI
FISCAL
Trimestrul IV - 2015
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:
Judecător Rodica OLARU
Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI
Pagină 1 din 18
Cuprins
&. Contencios administrativ şi fiscal .................................................................................................. 2
1. Acţiune întemeiată pe prevederile art. 24, art. 25 din Legea nr. 554/2004. Pretenţii
băneşti stabilite prin hotărârea judecătorească ........................................................................... 2
2. Funcţionar public. Eliberare din funcţie urmare a reorganizării autorităţii publice şi a
participării la o testare profesională ............................................................................................... 4
3. Revizuire. Tranzacții imobiliare. Regimul juridic al TVA ..................................................... 7
Pagină 2 din 18
&. Contencios administrativ şi fiscal
1. Acţiune întemeiată pe prevederile art. 24, art. 25 din Legea nr. 554/2004.
Pretenţii băneşti stabilite prin hotărârea judecătorească
- Legea nr. 554/2004: art. 24, art. 25
Este nefondată pe prevederile art. 24, art. 25 din Legea nr. 554/2004 acţiunea
în contencios administrativ constând în obligarea pârâtului la plata unei creanţe civile,
stabilită prin hotărâre judecătorească.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 6389 din 10 noiembrie 2015, R.O.
Prin sentința civilă nr. 339/02.03.2015, pronunţată în dosar nr. 386/59/2014*
Tribunalul Timiş a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul SC
S.R. SA Bucureşti - Sucursala Arad, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 6389/10.11.2015 pronunțată în dosarul nr. 386/59/2014*
Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta SC S.R. SA
Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 339/02.03.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş
în dosar nr. 386/59/2014*.
Curtea de Apel Timişoara a stabilit că prin acţiune reclamanta SC S.R. SA
Bucureşti a solicitat instanței obligarea pârâtului DGFP Timișoara să procedeze de
îndată la plata sumei de 511.153,66 lei reprezentând majorări de întârziere calculate
la suma de 537.076,30 lei achitată cu titlu de datorie vamală, majorări de întârziere și
cheltuieli de judecată în baza unor titluri executării anulate de către instanțe de
judecată, în conformitate cu decizia nr. 565/11/18.04.2013 a Curții Europene de
Justiție, cu cheltuielile de judecată în cuantum de 4.020 lei reprezentând onorariu de
avocat și taxă judiciară de timbru.
Din actele dosarului, rezultă că la data de 04.02.2014, reclamanta a înregistrat
la pârâta DGRFP Timişoara o cerere sub nr.6045 prin care a solicitat ca pârâta să
pună în executare sentinţa civilă nr.351/2012 pronunţată în dosar nr. 2342/30/2011 al
Curţii de Apel Timişoara, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.
7710/12.12.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel ca să i se
achite suma de 511.153,66 lei, reprezentând majorări de întârziere calculate la suma
de 537.076.30 lei achitată de reclamantă cu titlu de debit vamal în baza unor titluri
executorii anulate de instanţa de judecată.
În susţinerea acţiunii reclamanta a depus la dosar sentinţa civilă
nr.351/07.06.2012 pronunţată în dosar nr.2342/30/2011 de Curtea de Apel
Timişoara, irevocabilă prin decizia nr.7710/12.12.2013 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Pagină 3 din 18
Deci, acţiunea reclamantei vizează punerea în executare a unei sentinţe
judecătoreşti definitive şi irevocabile, pentru care Legea nr. 554/2004 prevede
procedura cuprinsă în art. 25-25 din Lege.
Astfel, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privitor la instanţa de executare,
dispune următoarele :
Alin. (1) - Instanţa de executare, care în materia contenciosului administrativ
este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ), instanţa care a soluţionat fondul litigiului de
contencios administrativ, aplică, respectiv acordă sancţiunea şi penalităţile prevăzute
la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea cu formulă executorie şi de
încuviinţarea executării silite de către executorul judecătoresc.
(2) Cererile prevăzute la art. 24 alin. (3) şi (4) se judecă în camera de
consiliu, de urgenţă şi sunt scutite de taxa judiciară de timbru.
(3) Hotărârea pronunţată în condiţiile art. 24 alin. (4) este supusă numai
apelului în termen de 5 zile de la comunicare. Dacă hotărârea a fost pronunţată de
curtea de apel ea va fi supusă recursului, în acelaşi termen.
(4) Prevederile alin. (1) - (3) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru
punerea în executare a hotărârilor de contencios administrativ date pentru
soluţionarea litigiilor ce au avut ca obiect contracte administrative.
Art. 24 din Legea nr.554/2004 referitor la obligaţia executării unei sentinţe
pronunţate în contencios administrativ, dispune următoarele:
Alin.1 - Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să
încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris
sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se
face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de
termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta
se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de
prezenta lege.
(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine
executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care
nu au fost respectate, instanţa de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea
părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o
amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face
venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din
Codul de procedură civilă.
(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a
amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul
executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce
se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre
dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în
condiţiile art. 891 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le
datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.
Pagină 4 din 18
(5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin.
(4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii
publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în
cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa
suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor.
În cauza de faţă, reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de lege pentru
punerea în executare a sentinţei civile nr. 351/2012 pronunţată de Curtea de Apel
Timişoara, ci a formulat o acţiune în pretenţii civile împotriva pârâtei DGRFP
Timişoara întemeiate în drept pe deciziile nr. 565/11/18.04.2013 şi nr. C106/77 ale
Curţii Europene de Justiţie.
Aşa fiind, Curtea de Apel Timişoara a constatat că bine a fost respinsă
acţiunea, fiind lipsită de temeiurile legale aplicabile litigiului, motiv pentru care
recursul reclamantei s-a respins ca nefondat, nefiind incidentă cauzei jurisprudenţa
Curţii Europene de Justiţie invocată în motivele de recurs.
2. Funcţionar public. Eliberare din funcţie urmare a reorganizării autorităţii
publice şi a participării la o testare profesională
- Legea nr. 554/2004: art. 1 alin. (1)
Nu există un drept vătămat în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
dacă eliberarea din funcţia publică este consecinţa testării profesionale organizate cu
ocazia reorganizării pârâtei.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 6591 din 24 noiembrie 2015, R.O.
Prin sentinţa civilă nr. 983/24.VI.2015 pronunțată în dosar nr.2712/30/2014
Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamantul L.A.N. în contradictoriu
cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, şi Directorul
General al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Anulează
Decizia nr. 147/02.08.2013, emisă de directorul DGRFP Cluj-Napoca, a obligat
pârâţii la reintegrarea reclamantului în funcţia publică de execuţie deţinută anterior
emiterii deciziei contestate, aceea de Consilier Superior Cl. I, Gr. 3.
A obligat pe pârâtul DGRFP Cluj-Napoca să îi plătească reclamantului o
despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi recalculate, precum şi a
celorlalte drepturi băneşti legale cuvenite, de la data eliberării sale din funcţia publică
deţinută şi până la data reîncadrării sale, precum şi să îi plătească reclamantului
1000 lei, cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 6591/24.11.2015 Curtea de Apel Timişoara a admis
recursul declarat de pârâta DGRFP Cluj-Napoca, prin AJFP Bihor şi Directorul
General al DGRFP Cluj-Napoca ambii cu sediul în Cluj-Napoca, împotriva sentinţei
Pagină 5 din 18
civile nr. 983/24.VI.2015 pronunțată în dosar nr.2712/30/2014 al Tribunalului Timiş,
în contradictoriu cu reclamantul intimat L.A.N. cu domiciliul procedural ales în
Oradea, la sediul profesional al avocatului L.L.
A casat sentinţa şi respinge acţiunea reclamantului L.A.N. împotriva pârâţilor
DGRFP Cluj-Napoca, prin AJFP Bihor şi Directorul General al DGRFP Cluj-Napoca.
În motivare Curtea de Apel Timişoara a reţinut că
Potrivit dosarului, prin acţiune reclamantul L.A.N. a chemat în judecată pârâţii
DGRFP Cluj-Napoca şi Directorul General al DGRFP Cluj-Napoca, solicitând
instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa sa se dispună: anularea DECIZIEI
NR.147/02.08.2013, emisa de Directorul General al DGRFP Cluj-Napoca; obligarea
paratului de ord. 2 la reintegrarea reclamantului în funcţia publica de execuţie
deţinuta anterior emiterii deciziei contestate, aceea de CONSILIER SUPERIOR,
CL.I,GR.3; obligarea paraţilor la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate îşi recalculate , precum îşi a celorlalte drepturi băneşti legale cuvenite, de la
data eliberării mele din funcţia publica deţinuta îşi pana la data reîncadrării efective şi
suspendarea executării Deciziei nr. 147/02.08.2013, emisa de Directorul General al
DGRFP Cluj-Napoca pana la soluţionarea definitiva îşi irevocabila a cauzei, cu
cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 147 emisă la data de 02.08.2013 de către DGRFP Cluj-
Napoca reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de execuţie de consilier
superior cl I gr 3 din cadrul Activităţii de Inspecţie Fiscală a Direcţiei Generale a
Finanţelor Publice Bihor, Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 5 la data
expirării termenului de 30 de zile de preaviz.
Decizia de eliberare din funcţie s-a întemeiat pe următoarele:
- prevederile O.U.G. nr.74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi
reorganizarea activităţii Agenţiei Naționale de Administrare Fiscală, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative:
- Ordinul nr. 1104/2013 al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală privind aprobarea structurii organizatorice a direcţiilor generale regionale ale
finanţelor publice şi a structurilor din cadrul acestora;
- Ordinul nr.1112/2013 al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală privind aprobarea statului de funcţii al Direcţia Generală Regională a
Finanţelor Publice Cluj Napoca;
- prevederile art. 97 lit. c), art. 99 alin. 1) lit. b), alin. 2)-7), art. 103 şi art.106
din Legea nr. 108/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Se constată că în baza acestor acte administrative de reorganizare enumerate
în preambulul deciziei atacate şi a prevederilor art. 23 din HG nr.520/2013 direcţiile
generale judeţene ale finanţelor publice se reorganizează prin fuziune prin absorbţie
în cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice, iar ca entităţi, şi-au
pierdut personalitatea juridică.
Reclamantul în cauză a fost încadrată la DGFP Bihor - AFP Oradea, instituţie
care a fost reorganizată prin fuziune prin absorbţie în cadrul DGRFP Cluj-Napoca.
Pagină 6 din 18
Astfel, DGFP Bihor - AFJ Oradea sa desfiinţat şi sa înfiinţat o noua instituţie
AJFP Bihor - în limita posturilor aprobate. Postul reclamantului s-a desfiinţat cu tot cu
administraţie şi nu mai exista în statul de funcţii.
La nivelul judeţului Bihor s-au redus un număr de 72 de posturi şi s-au dat 273
de preavize. Numărul de posturi aprobate pentru noua structură organizatorică a fost
stabilit prin Ordinul nr. 1104/2013.
Reclamantul a fost încadrat înainte de reorganizare la DGFP Bihor - AFP
Oradea - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 5 unde figurau 22 posturi
dintre care un post de sef serviciu îşi 21 posturi de consilieri îşi inspectori de grad
profesional superior.
Potrivit procedurii instituite urmare la reorganizarea instituțională şi urmare la
punerea la dispoziţie a listei de posturi vacante existenta la nivelul DGRFP Cluj-
Napoca, reclamantul şi-a exprimat opţiunea pentru unul din cele 8 posturi vacante de
consilier superior de la Serviciul inspecţie fiscala persoane juridice 3.
Pentru cele 8 posturi vacante îşi-au exprimat opţiunea un număr de 13
angajaţi
Prin reorganizare din august 2013, Serviciul inspecţie fiscala persoane juridice
5 a fost desfiinţat în întregime.
Toţi salariaţii acestui serviciu au primit preaviz putând opta în termenul legal
pe unul din posturile vacante puse la dispoziţie în Lista posturilor vacante.
Este incontestabil că reorganizarea pârâţilor s-a dispus conform OUG
nr.74/20013, care la art. 2 alin. (1) şi alin. (2) a prevăzut următoarele: „Preluarea
personalului Autorităţii Naţionale a Vămilor în cadrul Agenţiei sau în structurile
subordonate, după caz, se va face în limita numărului de posturi aprobat, în condiţiile
legii, iar la alin (2) Personalul din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor va fi încadrat
pe funcţii publice generale sau specifice, în limita numărului de posturi aprobat pentru
Agenţie - aparat propriu şi structuri subordonate, în condiţiile legii”.
De asemenea se constată că la data reorganizării a avut loc o reducere
efectivă de personal, astfel că în baza art. 99 alin. (1) lit. b), din Legea nr. 188/1999,
ce constituie unul din temeiurile de drept ale deciziei de eliberare din funcţie, a fost
organizată o testare profesională la care a participat şi reclamantul.
În urma testării profesionale care a avut loc în perioada: 26.08-28.08.2013
reclamantul a fost declarat respins obţinând un punctaj total de 100 puncte, în
condiţiile în care punctajul ultimului admis a fost de 107, 67 puncte.
Deci, eliberarea din funcţie a reclamantului s-a realizat ca urmare a
nepromovării la testarea profesională organizată de pârâtă pentru posturile vacante
pentru care reclamantul şi-a exprimat opţiunea, rezultatul examinării nefiind
contestat de acesta în instanţă.
Este de remarcat, totodată, că reclamantul nu a contestat actele administrative
în baza cărora s-a realizat reorganizarea autorităţilor pârâte, astfel că acestea şi-au
produs efectele faţă de reclamant.
Aşa fiind, Curtea a reţinut că acţiunea de faţă nu îndeplineşte cerinţele art. 1
alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că decizia contestată nu vatămă nici un
Pagină 7 din 18
drept recunoscut de lege pe seama reclamantului, atât timp cât încetarea raportului
de funcţie este urmarea nepromovării unei testări profesionale la care acesta a luat o
notă mai mică decât ceilalţi concurenţi care au ocupat astfel posturile vacante puse la
dispoziţie de pârâtă.
Întrucât decizia de eliberare din funcţie este motivată în fapt şi în drept, cum a
reţinut şi instanţa de fond şi cum reclamantul nu a demonstrat îndeplinirea
prevederilor art. 1 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 în cauză, Curtea a reţinut că
sentinţa s-a dat cu încălcarea prevederilor art. 488 pct. 8 din Codul de procedură
civilă, motiv pentru care recursul pârâţilor s-a admis cu consecinţa respingerii ca
nefondată a acţiunii, neavând relevanţă juridică împrejurarea că, ulterior
reorganizării, în decursul unui an, cum reţine instanţa de fond, numărul posturilor de
execuţie a crescut.
3. Revizuire. Tranzacții imobiliare. Regimul juridic al TVA
- Legea nr. 554/2004: art. 21 alin. (2)
- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat: art. 322
Este nelegală impunerea constând în TVA, aferentă unor tranzacții imobiliare,
dacă autoritatea fiscală a refuzat cererea contribuabilului pentru deducerea TVA sau
a calculat accesorii pe perioada de suspendare a inspecției fiscale.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 6794 din 15 decembrie 2015, R.O.
Prin cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea
nr. 554/2004 raportat la art. 322 Cod procedură civilă, revizuentul C.I. a solicitat
revizuirea deciziei civile nr. 12659/04.12.2013 pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012
de Curtea de Apel Timişoara, şi să se schimbe în tot decizia atacată în sensul de a
se respinge recursul formulat de recurenta Direcţia generală a finanţelor publice
Timiş, menţinând în întregime sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, cu cheltuieli
de judecată în recurs şi în revizuire.
În motivare, revizuientul a arătat, printre altele, că decizia Curții de Apel
Timișoara este contrară principiilor securității juridice și încrederii legitime care sunt
principii dominante ale legislației europene. Prin Hotărârea din 9 iulie 2015 a Curții de
Justiție a Uniunii europene pronunțată în cauza C-183/14, Salomie și Oltean vs
DGFP Cluj-Napoca s-a statuat că: „1. Principiile securității juridice și protecției
încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o
administrație fiscală națională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună
anumite operațiuni taxei pe valoarea adăugată și să impună plata unor majorări, cu
condiția ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare și precise, iar practica
acestei administrații să nu fi fost de natură să creeze în percepția unui operator
Pagină 8 din 18
economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor
astfel de operațiuni, aspect a cărui verificare este de competența instanței de
trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul
proporționalității.
S-a mai susţinut că organul fiscal a constatat existenţa unor facturi atestând
procurarea de materiale de construcţie, astfel încât avea obligaţia de a deduce TVA
înscrisă în aceste facturi (în cuantum de 11.844,88 lei), iar ulterior revizuentul a
identificat şi alte facturi, astfel încât poate dovedi cu aceste înscrisuri legal emise o
TVA deductibilă de 17.805 lei, sumă la care urmează a se adăuga TVA deductibilă
care trebuie calculată prin estimarea bazei de impunere TVA aferentă serviciilor şi
materialelor achiziţionate pentru realizarea construcţiei.
Prin decizia civilă nr. 6794/15.12.2015 pronunţată în dosarul nr.151/59/2015
Curtea de Apel Timișoara a respins excepţiile invocate de intimata Direcţia Generală
Regională a Finanţelor Publice Timişoara.
A admis cererea de revizuire formulată de revizuentul C.I. împotriva deciziei
civile nr. 12659/04.12.2013 pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012 de Curtea de Apel
Timişoara.
A schimbat decizia în sensul că admite recursul formulat de pârâta Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei nr. 305/2013
pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012 de Tribunalul Timiş.
A Modificat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului C.I.
în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Timişoara şi a anulat în parte decizia de impunere nr. 11439/31.10.2011, RIF nr.
11439/31.10.2011 şi decizia nr. 53/30/20.01.2012 emise de pârâtă, în privinţa TVA şi
a accesoriilor, în limita sumei care depăşeşte valoarea acestora calculată prin
aplicarea procedeului sutei mărite.
A anulat actele emise de pârâtă şi pentru valoarea accesoriilor reprezentate
de majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente obligaţiei principale
constând în TVA în sumă de 98.497 lei, calculată pentru perioada 21.10.2010 -
17.10.2011.
A anulat actele fiscale emise de pârâtă şi pentru valoarea TVA cu accesoriile
aferente, taxă solicitată de reclamant pentru deducere şi refuzată de pârâtă.
A menţinut în rest sentinţa.
A obligat intimata la 968 lei cheltuieli de judecată faţă de reclamantul
revizuent.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut că în perioada 21.12.2010 şi, mai apoi,
după 17.10.2010, contestatorul a fost supus unei inspecţii fiscal parţiale, având ca
obiect verificarea respectării prevederilor legale referitoare la taxa pe valoarea
adăugată - aferentă tranzacţiilor cu proprietăţi imobiliare din patrimoniul personal.
Controlul a fost finalizat prin Raportul de inspecţie fiscală nr.
11439/31.10.2011 – în baza căruia organele fiscale din cadrul DGFP Timiş au emis
Decizia de impunere nr. 11439 din 31.10.2011, prin care, în sarcina contestatorului,
s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată, cu titlu de TVA, în sumă de 98497
Pagină 9 din 18
lei (aferentă tranzacţiilor efectuate în anul 2007) şi accesorii în sumă de 13074 lei
(majorări şi dobânzi de întârziere aferente perioadei 26.04.2007 – 18.10.2011) plus
14775 lei (reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru intervalul 1.07.2010
– 18.10.2011).
La determinarea cuantumului taxei şi a accesoriilor, a fost avută în vedere o
bază impozabilă stabilită suplimentar, în sumă de 518403 lei din tranzacţiile
imobiliare efectuate în perioada de referinţă.
În ce priveşte temeiurile de fapt şi de drept ce au stat la baza emiterii deciziei
analizate, acestea sunt indicate la paragrafele 5.2 , 5.3. ale deciziei de impunere şi
constau, în esenţă în următoarele:
- împrejurarea că, în cursul anului 2007, la 1.03.2007 şi la 15.03.2007,
contestatorul a efectuat operaţiuni taxabile, constând în livrarea de construcţii noi din
patrimoniul personal, ce nu au caracter ocazional (fiind mai mult de una pe an),
pentru care a avut posibilitatea exercitării dreptului de deducere aferent construcţiei
imobilului; că acesta a realizat o cifră de afaceri, anuală, superioară plafonului de
scutire - cu prima tranzacţie, în valoare de 130222 lei ,efectuată la data de 1.03.2007
- şi nu a solicitat luarea în evidenţa plătitorilor de TVA;
- că, pentru tranzacţiile efectuate în perioada verificată, s-a stabilit o bază de
impunere în sumă de 518403 lei – la care a fost aplicată cota de 19%, rezultând
TVA de plată în sumă de 98497 lei;
- în fine, că, în funcţie de perioada fiscală aferentă fiecărui an, şi până la data
de 18.10. 2011, în sarcina contestatorului, s-au calculate majorări de întârziere, în
sumă de 13074 lei şi penalităţi de 14775 lei, conform prevederilor art. 119 şi art. 120
din OG nr. 92/2003.
- în drept, măsurile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 126 alin.(1), art. 127
alin. (1) şi (2), art. 128 alin. (1), art. 140 alin. (1), art. 141 alin. (2) lit. f), art. 152 din
Legea nr. 571/2003 – privind Codul fiscal; art. 62 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 44/2004;
art. 119 şi art. 120, art. 120/1 din OG nr. 92/2003 – privind Codul de procedură fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 305/05.02.2013 pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012
Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea, în sensul că a admis în parte contestaţia
formulată de contestatorul C.I., în contradictoriu cu intimata DGFP Timiş. S-a dispus
anularea Deciziei nr. 53/30/20.01.2012, a Deciziei de impunere nr.
11439/1/31.10.2011 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 11439/31.10.2011, emise
de intimată. A fost respinsă în rest contestaţia, în ceea ce priveşte petitul având ca
obiect obligarea intimatei la plata daunelor morale, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 12659/04.12.2013 pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012
Curtea de apel Timişoara a fost admis recursul formulat de recurentul DGFP Timiş
împotriva sentinţei civile nr. 305/2013 pronunţată de Tribunalul Timiş. A fost
modificată în parte sentinţa recurată în sensul că a fost admisă în parte acţiunea
formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul DGFP Timiş, şi în
consecinţă s-a dispus anularea deciziei de impunere nr. 11439/31.10.2011, a
Raportului de inspecţie fiscală nr. 11439 din 31.10.2011 (RIF), şi a deciziei nr.
53/30/20.01.2011 emise de pârât, respectiv în ce priveşte cuantumul taxei pe
Pagină 10 din 18
valoarea adăugată (TVA) şi obligaţiile accesorii. A fost obligat pârâtul să refacă în
totalitate calculul TVA şi al obligaţiilor accesorii TVA, luând în considerare că
valoarea tranzacţiilor include TVA precum şi să plătească reclamantului 1.500 lei cu
titlu de cheltuieli de judecată. A fost menţinută în rest sentinţa recurată, şi a fost
respinsă cererea intimatului C.I privind cheltuielile de judecată.
În motivarea deciziei pronunţată în revizuire Curtea de Apel Timişoara a arătat
că aceasta este întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi în termen
legal raportată la Hotărârea CEJ C-183/14, Salomie şi Oltean vs DGFP Cluj Napoca,
se susţine că decizia Curţii de Apel Timişoara este contrară principiilor securităţii
juridice, al încrederii legitime şi al proporţionalităţii majorărilor de întârziere.
Din analiza hotărârii CEJ nr. C/183/14 privind pe Salomie şi Oltean/DGFP
Cluj-Napoca, sesizată cu privire la aplicarea TVA la tranzacţii imobiliare realizate în
anul 2009, Curtea a reţinut următoarele: „Cu privire la prima şi a doua întrebare
preliminară că:
28 - Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună,
instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiile securității
juridice și protecției încrederii legitime se opun, în împrejurări precum cele din litigiul
principal, ca o administrație fiscală națională să decidă, cu ocazia unui control fiscal,
că anumite tranzacții ar fi trebuit să fie supuse TVA-ului și să impună în plus plata
unor majorări.
29 - În ceea ce privește, în primul rând, principiul securității juridice, domnii
Salomie și Oltean contestă această decizie invocând încălcarea acestui principiu ca
urmare a faptului că, atunci când au efectuat operațiunile imobiliare vizate de decizia
menționată, nici a șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind
armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri –
sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO L 145,
p. 1), care era în vigoare anterior datei de 1 ianuarie 2007, nici jurisprudența Curții
relevantă în materie nu făcuseră obiectul unei publicări în limba română. Aceștia
arată de asemenea că, până în anul 2010, autoritățile fiscale naționale nu considerau
acest tip de tranzacții ca fiind supuse taxei menționate.
30 - Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiile securității juridice
și protecției încrederii legitime trebuie să fie respectate de instituțiile Uniunii
Europene, dar și de statele membre în exercitarea competențelor care le sunt
conferite prin directivele Uniunii (a se vedea în acest sens în special Hotărârea
Gemeente Leusden și Holin Groep, C-487/01 și C-7/02, EU:C:2004:263, punctul 57,
Hotărârea „Goed Wonen”, C-376/02, EU:C:2005:251, punctul 32, precum și
Hotărârea Elmeka NE, C-181/04-C-183/04, EU:C:2006:563, punctul 31).
31 - Astfel cum a statuat Curtea în mai multe rânduri, rezultă de aici în special
că legislația Uniunii trebuie să fie certă, iar aplicarea sa trebuie să fie previzibilă
pentru justițiabili, acest imperativ al securității juridice impunându-se cu o rigoare
deosebită atunci când este vorba despre o reglementare care poate să aibă
consecințe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască în mod
Pagină 11 din 18
exact întinderea obligațiilor pe care aceasta le-o impune (Hotărârea Irlanda/Comisia,
325/85, EU:C:1987:546, punctul 18).
32 - De asemenea, în domeniile care intră sub incidența dreptului Uniunii,
normele din dreptul statelor membre trebuie formulate într-un mod neechivoc, care
să permită persoanelor vizate să își cunoască drepturile și obligațiile în mod clar și
precis, iar instanțelor naționale să asigure respectarea acestora (a se vedea
Hotărârea Comisia/Italia, 257/86, EU:C:1988:324, punctul 12).
33 - În speță, nu poate fi contestat faptul că dispoziții precum cele prezentate
în decizia de trimitere au un astfel de caracter.
34 - Astfel, rezultă din decizia de trimitere printre altele că definiția „persoanei
impozabile” care figurează la articolul 127 din Codul fiscal, care transpune în dreptul
național dispozițiile articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2006/112, trimite la orice
persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități
economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activități, și că trebuie
considerate drept „activități economice” orice activități ale producătorilor,
comercianților sau prestatorilor de servicii, între care în special exploatarea bunurilor
corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
35 - Pe de altă parte, punctul 3 alineatul (2) din Hotărârea Guvernului nr.
44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal
precizează că, în sensul articolului 127 alineatul (2) din Codul fiscal, obținerea de
venituri de către persoanele fizice cu ocazia vânzării unor locuințe proprietate
personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri
personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se
constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu
caracter de continuitate.
36 - În sfârșit, articolul 141 din Codul fiscal, în versiunea în vigoare în cursul
anilor 2008 și 2009, prevede că scutirea de TVA-ul aplicabil în cazul livrării unei
construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită nu se
aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren
construibil, ceea ce de altfel corespunde principiilor care guvernează TVA-ul în
dreptul Uniunii.
37 - În consecință, nu se poate susține în mod rezonabil că astfel de dispoziții
de drept național nu stabilesc în mod suficient de clar și de precis că livrarea unei
construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită poate, în
anumite cazuri, să fie supusă TVA-ului.
38 - În aceste condiții, domnii Salomie și Oltean nu pot invoca în mod valabil,
în susținerea argumentului lor potrivit căruia cadrul juridic național aplicabil nu era
suficient de clar la momentul faptelor din cauza principală, nepublicarea în limba
română a jurisprudenței relevante a Curții și a celei de A șasea directive 77/388,
care, în orice caz, nu mai era în vigoare de la aderarea României la Uniune, la 1
ianuarie 2007.
39 - Astfel, împrejurările din cauza principală nu pot fi comparate cu cele din
cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Skoma-Lux (C-161/06, EU:C:2007:773), în
Pagină 12 din 18
cadrul căreia Curtea a precizat că un regulament al Uniunii nepublicat în limba unui
stat membru nu este opozabil particularilor din acest stat.
40 - Desigur, din principiul securității juridice rezultă de asemenea că situația
fiscală a persoanei impozabile nu poate fi repusă în discuție la nesfârșit (a se vedea
în acest sens Hotărârea Fatorie, C-424/12, EU:C:2014:50, punctul 46).
41 - Curtea a statuat însă deja că principiul securității juridice nu se opune
unei practici administrative a autorităților fiscale naționale care constă în revocarea,
în termenul de decădere, a unei decizii prin care acestea au recunoscut persoanei
impozabile un drept de deducere a TVA-ului, solicitându-i, în urma unei noi inspecții,
această taxă și majorări de întârziere (a se vedea în acest sens Hotărârea Fatorie, C-
424/12, EU:C:2014:50, punctul 51).
42 - Simpla împrejurare că administrația fiscală recalifică, în termenul de
prescripție, o anumită operațiune drept activitate economică supusă TVA-ului nu
poate, prin urmare, să aducă atingere prin ea însăși acestui principiu, în lipsa altor
împrejurări.
43 - În consecință, nu se poate susține în mod valabil că principiul securității
juridice se opune ca, în împrejurări precum cele privind cauza principală,
administrația fiscală să considere, în urma unui control fiscal, că operațiunile
imobiliare în discuție în prezenta cauză ar fi trebuit să fie supuse TVA-ului.
44 - În al doilea rând, în ceea ce privește principiul protecției încrederii
legitime, dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe
care o autoritate administrativă l-a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin
furnizarea unor asigurări precise (a se vedea în acest sens Hotărârea Europäisch-
Iranische Handelsbank/Consiliul, C-585/13 P, EU:C:2015:145, punctul 95).
45 - În această privință, este necesar să se verifice dacă actele unei autorități
administrative au dat naștere în percepția unui operator economic prudent și avizat
unei încrederi rezonabile, iar în caz afirmativ trebuie să fie stabilit caracterul legitim al
acestei încrederi (a se vedea în acest sens Hotărârea Elmeka, C-181/04-C-183/04,
EU:C:2006:563, punctul 32 și jurisprudența citată).
46 - Astfel cum a fost descrisă în decizia de trimitere, practica administrativă a
autorităților fiscale naționale nu pare însă de natură să demonstreze că aceste
condiții ar fi îndeplinite în cauza principală.
47 - În special, deși contestat în ședință de guvernul român, faptul că, până în
anul 2010, autoritățile fiscale naționale nu ar fi supus în mod sistematic TVA-ului
operațiunile imobiliare precum cele în discuție în litigiul principal nu poate fi suficient
a priori, cu excepția unor împrejurări cu totul speciale, pentru a crea în percepția unui
operator economic normal de prudent și de avizat o încredere rezonabilă în
neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni, ținând seama nu numai de
claritatea și de previzibilitatea dreptului național aplicabil, ci și de faptul că în speță
pare să fie vorba despre profesioniști din domeniul imobiliar.
48 - Astfel, o asemenea practică, oricât ar fi de regretabilă, nu poate fi a priori
de natură să dea contribuabililor vizați asigurări precise cu privire la neaplicarea
TVA-ului unor operațiuni imobiliare precum cele în discuție în litigiul principal.
Pagină 13 din 18
49 - Este necesar să se adauge că, ținând seama de dimensiunea operațiunii
imobiliare în discuție în litigiul principal, care constă în construcția și în vânzarea a
patru imobile care totalizează peste 130 de apartamente, un operator economic
prudent și avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de
operațiune nu este supusă TVA-ului fără să fi primit sau cel puțin să fi încercat să
obțină asigurări explicite în acest sens din partea autorităților fiscale naționale
competente.
50 - În ceea ce privește, în al treilea și ultimul rând, conformitatea cu dreptul
Uniunii a majorărilor aplicate în speță de administrația fiscală, trebuie amintit că, în
lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de
nerespectare a condițiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislație,
statele membre rămân competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate.
Acestea sunt însă obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului
Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului
proporționalității (a se vedea Hotărârea Fatorie, C-424/12, EU:C:2014:50, punctul 50
și jurisprudența citată).
51 - Astfel, deși, pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei și pentru
prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă
în propriile legislații naționale sancțiuni corespunzătoare care să urmărească
sancționarea penală a nerespectării obligației de înscriere în registrul persoanelor
impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancțiuni nu trebuie să depășească ceea
ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanței naționale
sarcina de a verifica dacă cuantumul sancțiunii nu depășește ceea ce este necesar
pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a
taxei și prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speței și în special suma
impusă în mod concret și eventuala existență a unei evaziuni sau a unei eludări a
legislației aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este
sancționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Rēdlihs, C-263/11, EU:C:2012:497,
punctele 45, 46 și 54).
52 - Aceleași principii sunt valabile în cazul majorărilor, care, dacă au caracter
de sancțiuni fiscale, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, nu trebuie
să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a
obligațiilor sale.
53 - În consecință, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că
principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se opun, în împrejurări
precum cele din litigiul principal, ca o administrație fiscală națională să decidă, în
urma unui control fiscal, să supună anumite operațiuni TVA-ului și să impună plata
unor majorări, cu condiția ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare și
precise, iar practica acestei administrații să nu fi fost de natură să creeze în percepția
unui operator economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea
acestei taxe unor astfel de operațiuni, aspect a cărui verificare este de competența
instanței de trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte
principiul proporționalității.
Pagină 14 din 18
Cu privire la cea de a treia și la cea de a patra întrebare.
54 - Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie
analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă
Directiva 2006/112 se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de
deducere a TVA-ului datorat sau achitat în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în
cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în
schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu
era înregistrată în scopuri de TVA atunci când a efectuat aceste operațiuni, și
aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de TVA și nu a fost
depus decontul taxei datorate.
55 - Articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 aduc precizări privind
nașterea și întinderea dreptului de deducere. Trebuie amintit în special că, în temeiul
articolului 167 din această directivă, dreptul menționat ia naștere în momentul în care
taxa deductibilă devine exigibilă.
56 - Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul de deducere
constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului, care, în principiu,
nu poate fi limitat și se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor
efectuate în amonte (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Gabalfrisa și alții,
C-110/98-C-147/98, EU:C:2000:145, punctul 43, precum și Hotărârea Idexx
Laboratories Italie, C-590/13, EU:C:2014:2429, punctele 30 și 31).
57 - Acest regim urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de
sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice.
Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecință, perfecta neutralitate în ceea
ce privește sarcina fiscală a tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau
de rezultatele acestor activități, cu condiția să fie ele însele supuse TVA-ului (a se
vedea în acest sens Hotărârea Gabalfrisa și alții, C-110/98-C-147/98,
EU:C:2000:145, punctul 44, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C-590/13,
EU:C:2014:2429, punctul 32).
58 - Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că principiul fundamental al
neutralității TVA-ului impune ca deducerea taxei în amonte să fie acordată dacă
cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise
de persoanele impozabile (a se vedea în acest sens Hotărârea Ecotrade, C-95/07 și
C-96/07, EU:C:2008:267 punctul 63, Hotărârea Uszodaépítő, C-392/09,
EU:C:2010:569, punctul 39, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C-385/09,
EU:C:2010:627, punctele 42 și 43, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C-
590/13, EU:C:2014:2429, punctul 38).
59 - În consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile
necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate
impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă,
condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (a se
vedea Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C-590/13, EU:C:2014:2429, punctul 40).
60 - Înregistrarea în scopuri de TVA prevăzută la articolul 214 din Directiva
2006/112, precum și obligația persoanei impozabile de a declara când își începe,
Pagină 15 din 18
când își modifică sau când își încetează activitatea, prevăzută la articolul 213 din
această directivă, nu constituie decât cerințe de formă în scopul controlului, care nu
pot pune în discuție în special dreptul de deducere a TVA-ului, în măsura în care sunt
îndeplinite condițiile materiale care dau naștere acestui drept (a se vedea în acest
sens în special Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C-385/09, EU:C:2010:627,
punctul 50, Hotărârea Tóth, C-324/11, EU:C:2012:549, punctul 32, și Hotărârea
Ablessio, C-527/11, EU:C:2013:168, punctul 32).
61 - De aici rezultă în special că o persoană impozabilă în scopuri de TVA nu
poate fi împiedicată să își exercite dreptul de deducere pentru motivul că nu ar fi
înregistrată în scopuri de TVA înainte de a utiliza bunurile dobândite în cadrul
activității sale taxate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Nidera
Handelscompagnie, C-385/09, EU:C:2010:627, punctul 51).
62 - În plus, măsurile pe care statele membre le pot adopta în temeiul
articolului 273 din Directiva 2006/112 pentru a asigura colectarea în mod corect a
taxei și pentru prevenirea evaziunii fiscale nu trebuie nici să depășească ceea ce
este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective, nici să repună în discuție
neutralitatea TVA-ului (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Gabalfrisa și
alții, C-110/98-C-147/98, EU:C:2000:145, punctul 52, Hotărârea Collée, C-146/05,
EU:C:2007:549, punctul 26, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C-385/09,
EU:C:2010:627, punctul 49, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C-590/13,
EU:C:2014, 2429, punctele 36 și 37).
63 - Astfel, faptul de a sancționa nerespectarea de către persoana impozabilă
a obligațiilor contabile și a celor privind declarațiile cu refuzul dreptului de deducere
depășește în mod evident ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de
asigurare a executării corecte a acestor obligații, din moment ce dreptul Uniunii nu
împiedică statele membre să impună, dacă este cazul, o amendă sau o sancțiune
pecuniară proporțională cu gravitatea încălcării. O asemenea practică depășește
totodată ceea ce este necesar pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului
și prevenirea evaziunii fiscale, în sensul articolului 273 din Directiva 2006/112,
întrucât poate determina chiar pierderea dreptului de deducere dacă rectificarea
declarației de către administrația fiscală nu se produce decât după expirarea
termenului de decădere de care dispune persoana impozabilă pentru a proceda la
deducere (a se vedea prin analogie Hotărârea Ecotrade, C-95/07 și C-96/07,
EU:C:2008:267, punctele 67 și 68).
64 - În speță, reiese din dosarul prezentat Curții că cerințele de fond privind
dreptul de deducere în amonte ar fi îndeplinite, iar reclamanții din litigiul principal ar fi
fost considerați persoane impozabile în scopuri de TVA cu ocazia unui control fiscal.
În astfel de condiții, amânarea aplicării dreptului de deducere a TVA-ului până la
depunerea unui prim decont de taxă de către aceste persoane impozabile pentru
simplul motiv că nu erau înregistrate în scopuri de TVA atunci când au efectuat
operațiunile care fac obiectul TVA-ului, acestea din urmă trebuind în plus să achite
taxa aferentă acestora, depășește ceea ce este necesar pentru asigurarea colectării
în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii.
Pagină 16 din 18
65 - Rezultă de aici că trebuie să se răspundă la cea de a treia și la cea de a
patra întrebare că Directiva 2006/112 se opune, în împrejurări precum cele în
discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de
deducere a TVA-ului datorat sau achitat în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în
cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în
schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu
era înregistrată în scopuri de TVA atunci când a efectuat aceste operațiuni, și
aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de TVA și nu a fost
depus decontul taxei datorate”.
În finalul hotărârii, CEJ a decis următoarele :
„1 Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se opun, în
împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administrație fiscală națională să
decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operațiuni taxei pe valoarea
adăugată și să impună plata unor majorări, cu condiția ca această decizie să se
întemeieze pe reguli clare și precise, iar practica acestei administrații să nu fi fost de
natură să creeze în percepția unui operator economic prudent și avizat o încredere
rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni, aspect a cărui
verificare este de competența instanței de trimitere. Majorările aplicate în astfel de
împrejurări trebuie să respecte principiul proporționalității.
2) Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul
comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuție
în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere
a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii
utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care
trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul
motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a
efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal
în scopuri de taxă pe valoarea adăugată și nu a fost depus decontul taxei datorate.
Deci, din conţinutul paragrafelor nr. 37 şi 49 ale hotărârii CEJ pe care se
întemeiază revizuirea de faţă, rezultă în esenţă, că legislaţia naţională în materia din
litigiu a permis a se concluziona că tranzacţiile imobiliare repetate se supun plăţii
TVA, aspect sub care cererea de revizuire este nefondată.
În ceea ce priveşte calculul accesoriilor TVA ce face obiectul actelor de
impunere fiscală, Curtea constată că se încalcă principiul proporţionalităţii întrucât
obligaţia principală s-a stabilit la valoarea de 98.497 lei, iar majorările de întârziere,
dobânzile şi penalităţile de întârziere reprezintă suma totală de 148.849 lei, deci
depăşesc valoarea TVA calculată pe seama reclamantului şi acest aspect se
datorează faptului că accesoriile s-au calculat şi pe perioada cât inspecţia fiscală a
fost suspendată de autoritatea fiscală.
Astfel, din RIF încheiat la 31.10.2011, rezultă că în baza art. 2 lit. c) din
Ordinul ANAF nr. 14/15.01.2010, inspecţia fiscală a fost suspendată, din cauza
pârâtei, pe perioada 21.10.2010 şi până la 17.10.2011, deci un an de zile.
Pagină 17 din 18
Aşa fiind, cererea de revizuire fiind întemeiată sub acest aspect s-a admis aşa
cum s-a menţionat anterior, cu aplicarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu
consecinţa schimbării deciziei Curţii de Apel Timişoara, în sensul admiterii acţiunii
reclamantului, în parte cu privire la anularea actelor de impunere fiscală pentru
accesoriile calculate pentru perioada 21.10.2010-17.10.2011, la debitul principal de
98.497 lei.
De asemenea Curtea a menţinut dispoziţiile deciziei civile nr. 12659/4.12.2013
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 5608/30/2012 ca urmare a
aplicării hotărârii CEJ din cauzele conexate C-242/12 şi C-250/12.
În ceea ce priveşte motivul de revizuire legat de refuzul pârâtei de a deduce
TVA aferent operaţiunilor economice efectuate de reclamant, Curtea a constatat că
este de asemenea întemeiat în lumina Hotărârii CEJ nr. 183/14.
Cum reclamantul a solicitat pârâtei deducerea TVA pentru o parte a
tranzacţiilor imobiliare efectuate, aşa cum se menţionează şi în decizia emisă în
procedură prealabilă, fila 89 din dosarul Tribunalului Timiş, iar refuzul pârâtei motivat
de faptul că acesta nu era înregistrat în scopuri de TVA, este contrar jurisprudenţei
CEJ, Curtea a anulat impunerea din litigiu în limita TVA cu accesoriile aferente, taxă
cerută de reclamant la restituire, menţinându-se în rest sentinţa.
top related