1

Ameliorarea animalelor şi progresul genetic

- Consangvinizarea -

Creşterea producţiei animaliere globale se realizează prin sporirea efectivelor şi mărirea

producţiei pe cap de animal. Mărirea producţiei globale prin creşterea efectivelor nu este totdeauna

cea mai economică, întrucât presupune cheltuieli în plus pentru adapostirea, hranirea şi îngrijirea

animalelor. De dorit este să se realizeze producţii mari prin mărirea producţiei pe cap de animal prin

îmbunătăţirea potenţialului genetic. Plecând de la efectivele existente se formează o generaţie nouă

cu potenţial genetic superior, care să dea producţii superioare generaţiei anterioare. Aceasta

modificare reprezinta "ameliorarea", având ca unitate de lucru populaţia.

Ameliorarea animalelor este procesul de modificare dirijată a potenţialului productiv, a

caracterelor ereditare, a genofondului populaţiilor de animale domestice în direcţia dorită de om -

determină modificăari în structura genetică a populaţiei, în potenţialul de productie, deci, indirect,

influenţează producţia.

Omul intervine în procesul de reproductie, modificând structurile genetice ale populaţiilor

(populaţia este unitatea de lucru a ameliorarii). Deci, ameliorarea dirijează evoluţia populaţiilor.

Factorii ameliorării

Factorii care modifică frecvenţa genelor şi a genotipurilor dintr-o populaţie sunt: mutaţia

(sursa primară de variatie genetica); migraţia; selecţia (procesul de discriminare reproductivă);

deriva genetică (modificare într-o direcţie neprevazuta, dar cantitativ cunoscută) şi

consangvinizarea (împerecherea indivizilor mai apropiat înrudiţi).

Principalele mijloace folosite în ameliorare sunt selecţia şi dirijarea împerecherilor

(încrucisare şi consangvinizare).

Consangvinizarea (endogamia)

Consangvinizarea este împerecherea unor animale mai înrudite decât media înrudirii din

populaţie. Orice reproducere "în sine" a unei populaţii duce la consangvinizare, gradul ei depinzând

de marimea populaţiei, selecţie şi dirijarea împerecherilor.

Toti indivizii din "populaţii închise" sunt, după un anumit număr de generatii, înruditi între

ei; cu cât populaţia este mai mica, înrudirea este mai mare.

Gradul de înrudire se stabileşte cu ajutorul coeficientului de consangvinitate - F - ce se poate

estima pe pedigree :

2

în care:

F(x) - coeficientul de consangvinizare a individului x;

n1 şi n2 - numărul schimbarilor de generaţie între strămoşul comun şi mamă sau tată;

F(a) - coeficientul de consangvinizare al strămoşului comun;

- se însumeaza toate posibilitatile de consangvinizare pe diferiţi strămoşi comuni.

Calculul presupune trasarea pedigreului structural al unui individ, care să arate legatura cu

strămoşii comuni.

Coeficientul de consangvinizare este diferit, astfel:

- parinte x descendent = 25%;

- între fraţi = 25%;

- pe jumatate fraţi = 12,5%;

- veri primari = 6,25 %;

- pe jumatate veri primari = 3,125 %.

Deci, coeficientul de consangvinizare este 1/2 din coeficientul de înrudire.

În funcţie de creşterea medie a consangvinizării pe generaţie se deosebesc mai multe tipuri

de consangvinizare:

- incestuoasă ( F = 12 - 25%);

- apropiată ( F = 6 - 12%);

- moderată ( F = 1 - 6%);

- îndepartată ( F < 1%).

Efectele consangvinizării

Împerecherea înrudita are urmatoarele efecte pozitive:

- fixează şi intensifică unele calităţi dorite;

- măreşte puterea de transmitere ereditară a caracterelor la reproducători;

- reface conservatismul ereditar, daca acesta a fost "zdruncinat"; este util în cazul formării de

rase noi.

Efectele negative mai frecvent întâlnite sunt:

- scăderea fecundităţii şi prolificităţii;

3

- micşorarea taliei şi a greutăţii corporale a descendenţilor;

- scăderea vitalităţii şi a producţiei;

- scăderea puterii de folosire a hranei;

- apariţia monstruozităţilor.

De exemplu, în cazul creşterii coeficientului de consangvinizare cu 10 %, la animalele

domestice apar următoarele efecte negative:

- producţia de lapte scade cu 3,2%,

- numărul de purcei cu 4,6%,

- numărul de oua cu 6,2%.

Frecvenţa şi intensitatea cu care apar efectele împerecherilor înrudite depind de:

- specie: efectele se resimt repede şi pregnant la animalele cu ciclu de reproductie scurt şi la

cele politocice (iepuri, suine, păsări);

- gradul şi modul de înrudire: efectele sunt mai puternice la animalele cu grad mai apropiat

de înrudire;

- durata practicării consangvinizarii: efectele sunt mai evidente dacă se practică îndelungat;

- condiţia fiziologică şi însuşirile de exterior ale indivizilor supusi împerecherii: efectele

sunt mai puţin evidente la animalele cu condiţie fiziologică bună şi celelalte însuşiri bune;

- condiţiile de mediu în care au fost crescuţi părintii: efectele negative ale consangvinizării

dispar dacă animalele înrudite au fost ţinute în conditii diferite de mediu - regiuni geografice

diferite, hranire diferită;

- ontogeneză: dacă produşii sunt crescuţi în mediu corespunzător vor resimti mai uşor

efectele negative ale împerecherilor înrudite.

În practica zootehnică consangvinizarea este folosita în lucrarile curente de ameliorare. Se

obţin astfel linii şi familii în cadrul raselor, dar şi rase noi. Din "încrucişarea" liniilor

consangvinizate se obţine fenomenul de heterozis la hibrizii consangvini.

Linia consangvinizată reprezintă un grup de indivizi (mai mult sau mai puţin asemănători

genetic) ce a rezultat din împerecheri între indivizi înrudiţi timp de mai multe generaţii.

Împerecherile sunt de tipul: părinţi x descendenti; frate x sora; semifraţi x semisurori; veri

primari.

Liniile consangvine exprimă un grad de înrudire mediu superior faţă de populaţia din care

provine (Dinu I. şi colab., 1982).

4

Pentru obţinerea liniilor consangvinizate se parcurg mai multe etape:

- alegerea intemeietorului liniei dintr-o familie valoroasă genetic, urmărindu-se capacitatea

lui de a-şi transmite însuşirile;

- formarea şi consolidarea însuşirilor prin alegerea femelelor cu caractere valoroase

asemănătoare, înrudite cu întemeietorul;

- menţinerea şi perfecţionarea însuşirilor prin selecţia riguroasă a masculului şi femelelor.

După scoaterea întemeietorului de la reproducţie se alege un continuator din descendenţii cu

cele mai valoroase însuşiri, pentru a păstra sau intensifica chiar însuşirile valoroase ale liniei.

La animalele domestice, producerea şi combinarea liniilor consangvinizate s-au realizat la

porc (anul 1940 - debut), gaini, ovine, taurine, cabaline etc.

Experimentul producerii liniilor consangvinizate, după Drăgănescu C. (1979) relevă

următoarele aspecte:

- fixarea genotipurilor valoroase necesită cuprinderea întregii populaţii de origine, rezultând

un număr mare de linii;

- consangvinizarea strânsa, fără selecţie, este cea mai eficientă împerechere;

- sub raport economic, formarea liniilor consangvinizate este costisitoare;

- creşterea liniilor valoroase este foarte costisitoare.

Consangvinizarea la porumbei

La baza producerii păsărilor hibride a stat folosirea liniilor consangvine. Metoda de

producere a păsărilor hibride consta în formarea unor linii de porumbei consangvine, după care se

încearcă anumite încrucişări experimentale între ele, pentru a le găsi pe acelea a caror combinare dă

cel mai evident efect heterozis.

O dată stabilite cele mai bune combinaţii, materialul se înmulţeşte, procedându-se apoi la

hibridări masive, pentru obţinerea de indivizi cu performanţe deosebite.

Consangvinizarea liniilor duce la uniformizarea lor genetică, astfel ca să se poată scoate în

evidenţă capacitatea liniilor de a se combina între ele. În acelaşi timp însă, prin împerecheri foarte

înrudite (incest), încep să se manifeste în sânul liniilor factori letali şi semiletali, care sunt de obicei

recesivi.

În urma consangvinizării păsările devin homozigote pentru aceste gene recesive, apărând

astfel indivizi ai liniei care manifestă scăderea procentului de ecloziune, lipsă de vitalitate, defecte

ale penajului etc.

5

Realizarea unui înalt grad de consangvinitate (peste 90%) este posibilă numai la plantele

autogame în decurs de 7-8 generatii.

La porumbei, care sunt alogami, pentru obţinerea acestei consangvinizari ar trebui efectuate

împerecheri de tip frate x sora timp de 23-24 generatii, ceea ce din punct de vedere practic este

imposibil. Din această cauză, consangvinizarea liniilor de porumbei poate avea loc până la nivelul

de 65-70%.

Consangvinizarea se realizeaza în două faze:

- constituirea fondului genetic şi

- testarea capacităţii de combinare.

a) De obicei, materialul care stă la baza formării liniilor consangvine este riguros selecţionat

din loturi de porumbei cu aptitudini superioare, în funcţie de obiectivele finale ale amelioratorului,

acesta selectând exemplare provenite din crescătorii cu circuit închis timp de 10-15 ani (ceea ce este

cam dificil de întâlnit la noi şi nu numai), unde s-a aplicat un coeficient de consangvinizare

moderat, de 15-25%.

Dacă se urmăreşte formarea unei linii paterne, selecţia prealabilă a masculilor (înainte de a

începe consangvinizarea) se face după perfirmanţele puilor pe care îi dau prin împerecheri cu

femele simplu hibride.

Forma maternă (determinarea capacităţii combinative) se face după performanţele puilor

rezultaţi cu masculi simpli hibrizi.

În perioada de consangvinizare sau în formarea liniilor consangvine se foloseşte în mod

obişnuit împerecherea de tip frate x soră, tată x fiică, obţinându-se după 2-3 generatii un coeficient

de consangvinizare de 20-40%.

În cazul împerecherii înrudite între semifrati x semisurori, coeficientul de consangvinizare

este de 30-50% după 4-5 generaţii. Selecţia practicată în aceasta etapa se face între linii, majoritatea

din ele fiind eliminate din cauza procentului mare al defectelor apărute ca rezultat al

consangvinizarii.

Ulterior se vor executa lucrări de selecţie în cadrul fiecarei linii în parte, prin testarea

reproducătorilor masculi şi femele după valoarea performanţelor puilor rezultaţi, comparativ cu

celelalte linii.

În continuare se procedează la înmulţirea liniilor, practicându-se împerecheri ale grupelor de

surori x frati (de cuib), pentru fiecare linie în parte. Aceste linii odată formate constituie fondul

6

genetic de baza al fiecarei linii. Reproducţia liniei în continuare se face prin consangvinizarea

moderata (15-20%), timp de 10-15 ani.

b) Odată constituit fondul genetic de linii consangvine urmează a doua mare etapă de lucrări

şi anume: testarea capacităţii de combinare.

Determinarea capacitatii combinative specifice se face prin metoda împerecherii dialele,

prin experimentarea tuturor combinatiilor posibile între linii.

Într-o linie pot intra 80-300 porumbei ca material de elită, totalul materialului experimental

fiind constituit din 1000-2000 de păsări (10-25 linii) ceea ce corespunde doar datelor teoretice (din

pacate).

Astfel, dacă se lucrează cu 10 linii (notate în continuare „m”), ele pot fi combinate în 45

feluri [0,5 m (m - 1)]. În cazul când se determină combinalitatea reciprocă (inversarea liniei femele

cu cea masculă) sunt necesare 90 de combinatii (m x m) – m).

Testarea capacităţii de combinare între 2 sau mai multe linii se poate face cu ajutorul

încrucişării reciproce.

Sunt păreri care afirmă că obţinerea de indivizi superperformanţi prin această metoda de

consangvinizare este dacă nu aproape imposibilă prin obţinerea de rezultate, mai mult ca sigur o

loterie la îndemâna crescatorilor de porumbei care vor fi obligati să practice o selecţie draconică în

scopul obţinerii de caracteristici şi însuşiri superioare, lucru aproape irealizabil pentru columbofilii

împăţimiţi din cauza afectiunii lor pentru aceste păsări şi imposibilitatea (din motive sentimentale şi

morale) sacrificării indivizilor care nu corespund obiectivului final al acestei munci care din câte se

poate observa se poate întinde pe decursul unei vieţi întregi, care se poate solda cu un succes sau de

cele mai multe ori cu un eşec.