Alex (Alexandru) Ștefănescu

Viața

Alex Ștefănescu (n. 6 noiembrie 1947, Lugoj) este un critic literar român. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1977.

Născut la 6 noiembrie 1947 la Lugoj (unde părinții săi, amândoi din nordul Moldovei, s-au aflat temporar). Are doi frați, Alexandrina Mihai și Florin Ștefănescu, în prezent profesori universitari la Politehnică, în București. Urmează școala primară și liceul la Suceava între anii 1954-1965. Este licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română aUniversității din București, în 1970.

În 1970 se căsătorește cu Domnița Andreiovici (după căsătorie, Ștefănescu). Între 1971-1989 lucrează succesiv în redacțiile publicațiilor: Tomis, SLAST, România liberă, Magazin. Din 1990 este redactor la România literară. Între anii 1995 – 2010 este redactor-șef al acestei reviste.

La sfârșitul lui 1994 înființează o editură particulară, Mașina de scris, condusă de soția sa, Domnița Ștefănescu.

A fost membru al Consiliului de Administrație al TVR în perioada 1998-2002. Este autorul a peste 5.000 de articole de critică literară, publicate în presă. De asemenea, este autor al piesei de teatru Melania și ceilalți jucată

la Teatrul „Fantasio” din Constanța în 1992 (cu titlul Love story în lift) în regia lui Constantin Dinischiotu și la Teatrul de Stat din Arad în 1994, în regia lui Sabin Popescu.

Autor al scenariului pentru serialul de teatru TV în 12 episoade Căsătorie imposibilă (în regia lui Silviu Jicman, difuzat în 2000). Realizează

pentru Realitatea TV, săptămânal, timp de doi ani, 2004-2005, emisiunea Un metru cub de cultură (Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004).

Realizează pentru TVR Cultural, săptamânal, în perioada 2007–2009, emisiunea Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu (Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008), și, începând din 2009, săptămânal, emisiunea Tichia de mărgăritar. Apoi, din 2011, tot pentru TVR Cultural, emisiunea Iluminatul public.

Opera

Preludiu, Ed. Cartea Românească, 1977 (critică literară)

Jurnal de critic, Ed. Cartea Românească, 1980

Tudor Arghezi interpretat de..., Ed. Eminescu, 1981 (antologie)

Între da și nu, Ed. Cartea Românească, 1982 (critică literară)

Dialog în bibliotecă, Ed. Eminescu, 1984 (teorie literară)

Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Ed.Minerva, 1986

Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu,

1987

Gheața din calorifere și gheața din whisky (jurnal politic, 1990-1995),

Institutul European Iași, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor)

Întâmplări, Institutul European Iași, 2000 (proză).

Ceva care seamănă cu literatura, Chișinău, Ed. Știința, 2003 (critică

literară; Premiul Asociației Scriitorilor din București).

Melania și ceilalți, comedie romantică în șapte părți, București, Ed.

Publicațiilor pentru străinătate, 2004.

Jurnal secret, ilustrații de Ion Barbu, București, Ed. Corint, 2005.

Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), concepția grafică:

Mihaela Șchiopu, fotografii de Ion Cucu, București, Ed. Mașina de scris,

2005. Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei Române.

Jurnal secret. Noi dezvăluiri, ilustrații de Florin Ștefănescu (Linu),

București, Ed. Corint, 2007.

Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste,

București, Ed. Humanitas, 2009.

Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003–2009 (ediție de autor, ne

varietur). Desene de Florin Ștefănescu. București, Ed. Corint, 2009 (ediția

a II-a – 2010).

Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări. Viniete de Florin Ștefănescu.

București, Ed. Curtea Veche, 2010 (ediția a II-a – 2011).

Cum se fabrică o emoție, București, Ed. Ideea Europeană, 2010 (teorie

literară).

Cum e să fii femeie?, dialog cu Lia Faur, București, Ed. Mașina de scris,

2012.

Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ștefănescu, București, Ed. All. 2013.

Texte care n-au folosit la nimic, București, Ed. All, 2014.

Un scriitor, doi scriitori (cu desene de Bogdan Petry), București, Ed. All,

2014.

Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!, București, Ed. Curtea Veche,

2014

Cine sunt eu

Sunt bucovinean (deși m-am născut la Lugoj, unde părinții mei s-au aflat temporar)

Sunt sentimental și delicat (deși am 1,87 m înălțime și cu mult peste 100 de kilograme)

Sunt necomunist, din naștere și irevocabil (deși am fost membru PCR)

Fac critică literară (deși scriu mai bine decât autorii asupra cărora mă pronunț)

Am mulți prieteni (deși iubesc singurătatea)

Am mulți dușmani (deși sunt o fire generoasă și îngăduitoare)

Muncesc cu seriozitate și mă țin întotdeauna de cuvânt (deși trăiesc în România)

Sunt mai cunoscut decât frații mei, Sanda și Florin (deși ei au mai multe calități decât mine)

O iubesc exclusive pe soția mea, Domnița (deși îmi plac toate femeile)

C ă r ţ i :

Preludiu, Ed. Cartea Românească, 1977 (critică literară)

Jurnal de critic, Ed. Cartea Românească, 1980

Tudor Arghezi interpretat de..., Ed. Eminescu, 1981 (antologie)

Între da şi nu, Ed. Cartea Românească, 1982 (critică literară)

Dialog în bibliotecă, Ed. Eminescu, 1984 (teorie literară)

Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Ed. Minerva, 1986

Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987

Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic, 1990-1995), Institutul European Iaşi, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor)

Întâmplări, Institutul European Iaşi, 2000 (proză).

Ceva care seamănă cu literatura, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2003 (critică literară; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti).

Melania şi ceilalţi, comedie romantică în şapte părţi, Bucureşti, Ed. Publicaţiilor pentru străinătate, 2004.

Jurnal secret, ilustraţii de Ion Barbu, Bucureşti, Ed. Corint, 2005.

Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), concepţia grafică: Mihaela Şchiopu, fotografii de Ion Cucu, Bucureşti, Ed. Maşina de scris, 2005 (Premiul Uniunii Scriitorilor).

Jurnal secret. Noi dezvăluiri, ilustraţii de Florin Ştefănescu (Linu), Bucureşti, Ed. Corint, 2007.

Cum te poţi rata ca scriitor. Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2009.

Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003–2009 (ediţie de autor, ne varietur). Desene de Florin Ştefănescu. Bucureşti, Ed. Corint, 2009 (ediţia a II-a – 2010).

Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări. Viniete de Florin Ştefănescu. Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2010 (ediţia a II-a – 2011).

Cum se fabrică o emoţie, Bucureşti, Ed. Ideea Europeană, 2010 (teorie literară).

Am publicat în presă aproximativ 5.000 de articole de critică literară.

Piesa de teatru Melania şi ceilalţi mi-a fost jucată la Teatrul „Fantasio” din Constanţa în 1992 (cu titlul Love story în lift) în regia lui Constantin Dinischiotu şi la Teatrul de Stat din Arad în 1994, în regia lui Sabin Popescu.

Am scris scenariul pentru serialul de teatru TV în 12 episoade Căsătorie imposibilă(regia: Silviu Jicman) difuzat în 2000.

Am realizat, pentru Realitatea TV, săptămânal, timp de doi ani, 2004-2005, emisiunea „Un metru cub de cultură” (Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004).

De asemenea, am  realizat  pentru TVR Cultural, săptămânal, în perioada 2007–2009, emisiunea Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu(Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008). În perioada 2010–2011, acelaşi post de televiziune mi-a difuzat emisiunea Tichia de mărgăritar (consacrată...  cărţilor proaste). În prezent realizez pentru TVR Cultural emisiunea Iluminatul public (consacrată celor mai bune cărţi apărute după 1989), care se difuzează în fiecare duminică, la ora 17:45.

Criticii despre Alex. Ştefănescu

„Alex. Ştefănescu este un critic foarte talentat, care şi-a făcut mâna, cum se spune, în gazetăria literară (şi nu numai literară). Am remarcat şi altădată că el şi confraţii lui de vârstă vin în cronica şi recenzia de carte nu dinspre învăţământ, ca înaintaşii lor, care de la întemeierea disciplinei au fost de obicei profesori, fie de liceu, fie de universitate, ci dinspre gazetărie. Acum vreo douăzeci de ani a existat o polemică pe această temă, unora dintre profesorii noştri părându-li-se că tinerii publicişti care eram noi pe atunci contravin, în articolele din reviste, normelor de seriozitate ştiinţifică în vigoare. Însă, lăsând la o parte această din urmă impresie, care exprima doar o furie de moment, o adevărată ruptură metodologică şi stilistică între critica didactică şi cea publicistică nu se produsese încă şi poate nu s-a produs nici mai târziu; în orice caz, deosebirile de obiect, de obiectiv şi de ton sunt mai mari astăzi decât ieri. Dintre toţi comentatorii actualităţii literare, Alex. Ştefănescu este cel mai departe de didacticismul (oricât de bine ascuns) al cronicii tradiţionale, şi cel mai avansat pe drumul unei întâmpinări de tip jurnalistic, care are alte standarde şi se adresează, în principiu, unui public nou. Într-un fel articolele lui seamănă din ce în ce mai mult cu ale cronicarilor din presa franceză de azi, un A. Rinaldi, de pildă.”(Nicolae Manolescu, în România literară nr. 8/ 1988)

EUGEN SIMION: „Citind Istoria lui Alex Ştefănescu, m-a surprins faptul că, vorbind de scriitorii de azi, criticul nu uită să precizeze, cu o insistenţă pe care nu o înţeleg, cu cine votează aceştia după 1990.”

CARMEN MUŞAT: „Istoria literaturii române contemporane este, în cel mai bun caz, o galerie de portrete, o colecţie de eboşe critice şi de «perle» de un ridicol savuros. Stilul plebeu, de o familiaritate ce frizează, adeseori, grobianismul, împănat cu metafore şi comparaţii flamboaiante, dezvăluie la tot pasul lipsa de intuiţie critică şi de erudiţie, marcă inconfundabilă a discursului lui Alex Ştefănescu. Autorul ne face cu ochiul, complice, se extaziază retoric în faţa unor inepţii, pe care le decretează, fără să clipească măcar, capodopere incontestabile, acordă la tot pasul certificate de «talent literar» (cu aceeaşi eficienţă cu care papii împărţeau, pe vremuri, indulgenţe), povesteşte romane şi nuvele pentru a le «comenta» apoi în stilul unui adolescent care citeşte pe ascuns reviste interzise minorilor.”

ANA BLANDIANA: „O lucrare de anvergură ca Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000 de Alex Ştefănescu trezeşte stima înainte de a trezi dorinţa de analiză şi spiritul critic. Şi asta nu numai pentru că este vorba de o construcţie de mari dimensiuni, ci şi pentru că asemenea construcţii nu sunt prea numeroase în zona de obârşie a Meşterului Manole.”

ILIE RAD: „În mod ciudat, comparaţiile care s-au făcut până la această dată au vizat mai ales raportarea la Istoria literaturii române de azi pe

mâine (2003), de Marian Popa. Or, după părerea mea – după modesta mea părere –, se pot face mult mai multe asemănări cu celebra Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, de G. Călinescu, apărută în anul 1941. Mă refer la subiectivismul în selecţia autorilor şi în spaţiul acordat celor comentaţi, la marele talent de portretist, la stilul literar specific nu numai criticului literar, ci şi unui romancier de autentică vocaţie, la numeroasele ilustraţii, fotografii, desene etc. (peste 1500 la număr). În fine, am în vedere scandalul creat la apariţia ambelor istorii (la publicarea lucrării călinesciene, a apărut chiar şi o carte care o contesta, ceea ce în cazul de fa ţă nu s-a întâmplat. Dar nu se ştie… Oricum, deja s-au înregistrat opinii diametral opuse: de exemplu, Paul Cernat o pune pe primul loc în topul ,,celor mai proaste cărţi apărute în 2005”, iar Daniel Cristea-Enache îi conferă primul loc ,,în topul celor mai bune cărţi” ale aceluiaşi an!!).”

Confesiuni

Când aveam 16 ani, accesul meu la literatură era direct: luam o carte de Eminescu sau Tolstoi din rafturile bibliotecii şi o citeam. Dacă părinţii mă obligau să-mi fac întâi lecţiile, citeam cartea pe ascuns, noaptea, la lumina lanternei. Dacă programul de la şcoală era prea încărcat, plecam de la ultimele ore cu cartea în buzunarul de la piept şi mă refugiam în iarba înaltă de pe unul din dealurile din jurul Sucevei, unde lectura îmi era tulburată doar de câte o buburuză care mi se suia încet pe mână.

Astăzi, lucrurile sunt mult mai complicate. Ca să ajung să citesc cartea care mă interesează, trebuie să îndeplinesc întâi o mulţime de formalităţi, să satisfac exigenţele unei birocraţii a literaturii instituţionalizate, care întrece cu mult prin capacitatea ei de alienare birocraţia descrisă de Kafka.

O primă condiţie ca să mă apropii de cartea care mă interesează este să parcurg, întâi, numeroase cărţi care nu mă interesează. Cu gândul la noua ediţie a scrisorilor lui Ion Ghica sau la cel mai recent roman al lui Milan Kundera, stau şi-i citesc, de dimineaţa până seara, fără pasiune, cu pixul în mână, pe Dumitru Radu Popescu şi Paul Goma, fiindcă aşa îmi cere meseria de critic literar. Nefericita meserie de critic literar, care nu numai că m-a făcut antipatic (pe mine, cel atât de simpatic!) atâtor scriitori contemporani, dar m-a şi îndepărtat de literatură, aşa cum îndepărtează ginecologia de dragoste.

În cărţile lui Dumitru Radu Popescu şi Paul Goma încă mai găsesc cîte ceva interesant, dar în afară de ei trebuie să-i citesc pe tot felul de începători şi amatori, surâzători, dar şi ameninţători. Ei mă caută pretutindeni, la redacţie, acasă, pe stradă, la Uniunea Scriitorilor, ca să-mi dea cărţile lor nou-

apărute. Uneori, noaptea, îşi fac apariţia şi la fereastra apartamentului meu de la etajul trei, călări pe mături, ca personajul fantomatic al lui Bulgakov. Ce vor ei? Vor, iniţial, doar să-mi înmânezecartea, să ştie că ea se află la mine. Deşi prevăd ce urmează, eu accept această bombă cu explozie întârziată. Din bunătate? Din politeţe? Mai degrabă, pentru că n-am nici o scăpare. Oricum, cartea îmi va fi dată până la urmă, fie şi cu forţa (aşa cum i se dă cu forţa un cadou cuiva care numai şi numai din modestie îl refuză!).

Luna de miere cu autorul trece însă repede. În scurtă vreme, el începe să mă caute la telefon, să se mire că încă nu i-am citit opera, să se întrebe dacă nu cumva e la mijloc o conspiraţie împotriva lui. Vine şi momentul insinuărilor (în zadar a căzut comunismul, criticii literari tot aroganţi au rămas...), urmează insultele (nu sunteţi în stare să citiţi într-o lună două sute de pagini?!), se ajunge şi la scene melodramatice (am început să am probleme cu inima, din cauza dumneavoastră...). Până la urmă, citesc. În propria mea bibliotecă mă aşteaptă, răbdătoare, tăcute, atâtea cărţi de literatură bună, de adevărată literatură, iar eu citesc ceva care doar seamănă cu literatura şi care de fapt n-are nici o legătură cu ea. „Curat meşteşug de tâmpenie” – asta e ceea ce mi se oferă, iar eu mă supun meşteşugitei tâmpiri, resemnat. De ce o fac? Probabil fiindcă asta mi-e soarta.

Citesc nu numai cărţi care nu merită citite, ci şi manuscrise, sute de manuscrise, greu descifrabile, consumându-mi ultimele rezerve de acuitate a vederii, cu speranţa că am să descopăr - cum zice clişeul - un grăunte de aur în grămada de nisip.Ei bine, să zicem că-l găsesc (uneori l-am şi găsit). Cu ce schimbă asta situaţia? În bibliotecă zac lingouri de aur, iar eu îmi pierd vremea cu grăuntele. Ca să nu mai vorbesc de sutele de ore pe care le cheltuiesc, în plus, cu tinerii pe care îi „descopăr”, analizând împreună cu ei propriile lor texte, recomandându-i la edituri, suportându-le răsfăţul de scriitori, pentru ca în cele din urmă ei să se însoare (sau să se mărite) şi să uite complet de literatură ori să se expatrieze şi să-mi dea câte un telefon de acolo, din străinătate, rugându-mă să-i mai vizitez pe părinţii lor, rămaşi în România, care... înţelegeţi, domnule Alex. Ştefănescu, se simt atât de singuri...

(Chiar mă întrebam zilele trecute, cu un umor acru, în timp ce stăteam la coadă, la o farmacie, ca să cumpăr medicamente „compensate” pentru mama unui tânăr descoperit de mine la „poşta redacţiei” şi stabilit în prezent în SUA, ca informatician, ce caut eu acolo, la coadă, şi de ce trebuie să plătesc atât de scump, cu zile întregi pierdute, nevinovata mea pasiune pentru literatură.)

Toată lumea ştie că România este o ţară săracă. Sărăcia n-o împiedică însă să aibă sute de instituţii culturale, fiecare cu bugetul ei, modest, dar sigur. Funcţionarii acestor instituţii trebuie să-şi justifice existenţa şi fac „planuri de activitate” din care nu lipsesc concursurile literare,

simpozioanele, festivalurile de poezie etc. Un uriaş malaxor al literaturii se pune în mişcare cu aceşti bani care - sunt, nu sunt evenimente literare - trebuie cheltuiţi, ca să... nu fim nevoiţi să-i dăm înapoi statului.

Primesc, în medie, o invitaţie pe zi la asemenea „acţiuni”. Dacă le-aş da curs, aş putea trăi din asta până la sfârşitul vieţii, pentru că, la fiecare „acţiune”, se oferă cazare, masă şi transport gratis. Ar însemna, însă, să renunţ complet la citit şi la scris. Unii scriitori, de altfel, au şi renunţat de mult. Sunt prezenţi la tot felul de „mese rotunde”, dar la masa lor de scris - nu. Organizatorii manifestărilor culturale tocmai de asta îi şi preferă: pentru că sunt disponibili şi acceptă cu uşurinţă orice invitaţie.

În ceea ce mă priveşte, din douăzeci-treizeci de invitaţii accept, în medie, una. Atât, una. Şi totuşi este foarte mult, este dezastruos.

De ce o accept? Pentru că o dată este vorba de un activist cultural care înainte de 1989 mă ajuta să-mi fac rost de brânză şi îi sunt îndatorat. Pentru că altădată mi-e dor de anumite locuri şi am astfel prilejul să le revăd. Sau pur şi simplu pentru că mă caută la telefon câte o domnişoară cu voce plăcută şi nu mă lasă inima să o refuz.

Dar de fiecare dată, fără excepţie, regret amarnic că am acceptat. Festivalurile de literatură sunt, toate, festivaluri ale mediocrităţii. Armate de scriitori fără valoare, din Bucureşti şi din provincie, se perindă în asemenea ocazii prin faţa unui public competent şi resemnat sau naiv şi entuziast pentru a-i smulge aplauze nemeritate. Sunt prezenţi şi doi-trei scriitori care ar avea ceva de spus, dar nu spun sau spun şi nu se aude.

Discuţiile între "specialişti" sunt şi ele comedii ale amatorismului agresiv şi emfatic. E la modă canonul, toată lumea vorbeşte despre canon, repetând, într-un limbaj preţios, tot felul de banalităţi. E la modă omul recent, toată lumea îl invocă, vulgarizând sau falsificând ideile lui H.-R. Patapievici.

(Ca să nu mai vorbesc de comedia simpozioanelor la care participanţii, români, vorbesc toţi în engleză. O engleză turistică, în a cărei plasă cu ochiuri largi nu rămâne nimic din frumuseţea literaturii.)

Particip, deci, la asemenea discuţii, mă duc după aceea la câte un banchet la care pierd, din nou, ore preţioase, şi mă mai şi îndop cu mâncare şi băutură, dintr-o lăcomie nestăpânită, dar de la un moment dat şi din politeţe, ca să nu par ciufut, iar noaptea nu pot să dorm din cauza cafelelor băute şi a surescitării provocate de situaţia falsă în care mă aflu. Cărţile luate cu mine de la Bucureşti stau nedeschise în valiză. Deschid în schimb televizorul din camera de hotel, aproape întodeauna prost racordat la antenă, şi mă uit la neştire la o Andreea Marin plină de purici.

În asemenea momente mi-e foarte dor de literatură, de o literatură care se îndepărtează de mine tot mai mult, ca un miraj. Nu-mi vine să cred că a fost o vreme când, dorind să citesc, chiar citeam.

...Mai sunt şi lansările de cărţi. Toţi autorii vor lansări, chiar şi cei care nu sunt citiţi de nimeni, decât de membrii familiilor lor, şi care îşi publică textele pe bani. America lansează rachete, România lansează cărţi. Este plin cerul patriei noastre de volume zburătoare, trimise acolo sus din librării, biblioteci, holuri de teatru, case de cultură, muzee ale literaturii şi licee.

Printre aruncătorii de cărţi în văzduh mă număr adeseori şi eu, împotriva voinţei mele, din laşitate, conformism sau din cine ştie ce calcul, care se dovedeşte întotdeauna greşit. Cred că arăt groaznic. Bătrân, nu foarte bătrân, dar, oricum, marcat de cei 54 de ani pe care îi am, gras, transpirat, stau, de exemplu, într-o librărie, în faţa unui public instabil ca nisipurile mişcătoare şi bâigui ceva general valabil despre autor, despre cartea lui (pe care de obicei am apucat doar să o răsfoiesc), în timp ce asistenţa se foieşte, şuşoteşte, zâmbeşte şi, discret, ne mai şi părăseşte, dând o dovadă neaşteptată de spirit critic. Încerc uneori să-i „cuceresc” pe cei prezenţi şi bineînţeles reuşesc, pentru că am ajuns un expert în aşa ceva! Asta am ajuns: un expert în smulgerea unei recunoaşteri fugitive, de complezenţă, din partea a şapte-opt necunoscuţi, aflaţi întâmplător într-o librărie.

În timp ce rostesc mecanic frazele de captatio benevolentiae, mă uit cu jind la cărţile din rafturile librăriei, pe care scrie Saramago sau Caragiale, Llosa sau Călinescu. N-am să ajung niciodată la ele.

Fac parte din jurii care dau premii literare, ţin evidenţa noilor apariţiilor editoriale, stau de vorbă, atent, prevenitor, cu bătrâni de peste optzeci de ani care şi-au scris memoriile, îndeplinesc, de dimineaţa până seara, o mie de asemenea formalităţi, cu speranţa că, până la urmă, îmi voi câştiga dreptul să şi citesc o carte bună. Dar formalităţile nu se termină niciodată. O imensă, monstruoasă birocraţie stă între mine şi literatură. Am iubit cândva literatura mai mult decât pe mine însumi şi am pierdut-o, am pierdut-o irevocabil.

Cineva ar putea spune că e foarte simplu să o regăsesc. Nu trebuie decât să mă închid în casă, să iau din bibliotecă o carte frumoasă (şi am destule, un harem întreg!) şi să mă delectez cu ea. Da, dar sună telefonul. Sunt chemat la o şedinţă. Ar fi fost bine să nu răspund la telefon. Dar am răspuns. Iar şedinţa nu e absurdă. E o şedinţă a Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor. Are deci legătură cu literatura. Literatura o scriu scriitorii. Scriitorii şi-au constituit o organizaţie a lor, Uniunea Scriitorilor. Iar Uniunea Scriitorilor trebuie să funcţioneze. Ca să funcţioneze, trebuie să particip, şi eu,la asemenea şedinţe.

În concluzie, şedinţa are legătură cu literatură. Are, dar nu este literatură. Reprezintă doar încă o formalitate pe care trebuie să o îndeplinesc ca să mă apropii de literatură în deplină legitimitate. Ceea ce înseamnă niciodată.

Mă urăsc pentru toate aceste cedări. Mă urăsc şi le practic mai departe. Literatura se pierde undeva în zare. Iar eu rămân prizonierul unor îndeletniciri prozaice. Mă mai consolează doar amintirile. Îmi amintesc momentele neverosimile din adolescenţă când luam din rafturile bibliotecii Swift sau Gogol şi citeam. Ce simplu era! Simt că-mi dau lacrimile.

Album

1967. Alex şi fraţii lui

1970.Soţia Domniţa

2004. Gradina lui Alex

1980 19821986. Cu Adrian Păunescu

2006 1979 2007

1980. Val.Cristea, Alex Ştefănescu, G.Dimisianu, E.Simion, N.Manolescu

2008. În redacţia României Literare

2009. La New York