A fost odată un om s� i omul ăsta avea o mulţime de case frumoase la oraş şi la t�ară, vase de aur şi de argint, mobile tapisate cu broderiile cele mai fine şi caleşti aurite. Dar, din nenorocire, omul de care vă spun avea o

barbă albastră, care-l făcea să arate atât de urât şi de î�nspăimântător că nu era femeie sau fată care să nu fugă din calea lui, de cum î�l zărea.

Vezi î�nsă că una dintre vecinele lui, o doamnă din lumea mare, avea două fete foarte frumoase. Ş� i când nici nu se as� tepta ea, omul nostru î�i ceru pe una din fete de sot�ie s� i o lăsă să aleagă ea singură pe care dintre amândouă i-o va da.

Dar fetele nici nu voiau să audă de un asemenea mire s� i-l trimiteau de la una la alta, neputându-se î�n niciun chip hotărî� să ia de bărbat pe un om cu o barbă albastră.

3

4

Şi vezi că, pe deasupra, omul nostru avusese şi câteva neveste î�nainte, despre care nimeni nu aflase ce se făcuseră şi unde erau, şi asta î�l făcea şi mai nesuferit î�n ochii celor două fete.

Dar Barbă-Albastră nu deznădăjdui şi, ca să poată face cunoştinţă cu ele, le pofti să vină, î�mpreună cu mama lor, cu vreo trei sau patru dintre cele mai bune prietene şi cu câţiva tineri de prin vecini, la una din casele lui de la ţară.

Şi aşa se făcu că rămaseră acolo opt zile î�ncheiate. Şi-au dus-o ei numai î�n preumblări, î�n partide de vânătoare şi pescuit, dănţuind şi benchetuind, astfel că nu mai apucară sa doarmă deloc şi petreceau toată noaptea, făcându-şi unul altuia tot felul de pozne.

Şi cu atâta farmec şi strălucire se desfăşură totul, î�ncât fata cea mică prinse a gândi că stăpânul casei n-ar mai avea barba chiar aşa de albastră şi că, de fapt, era un om tare de treabă. De aceea, î�ndată ce se î�ntoarseră î�n oraş, hotărâră nunta.

4

6

Peste o lună, Barbă-Albastră î�i spuse soţiei sale că trebuia numaidecât să plece î�ntr-o călătorie pe mai mult de şase săptămâni, ca să î�ncheie o afacere î�nsemnată. Şi o rugă el ca î�n răstimpul cât va lipsi să petreacă după voia inimii. Ba-i mai zise că-i î�ngăduia să-şi poftească cele mai bune prietene şi că putea să le ducă şi la casele lor de la ţară, dacă avea chef, şi s-o ţină numai î�n petreceri.

– Acu’, iată şi cheile! î�i spuse el. Astea-s de la cele două odăi unde-i mobila, iar astea, de la vesela de aur şi argint, de care n-ai nevoie î�n fiecare zi. Şi iată-le şi pe acelea de la sipetele unde ţin aurul şi argintul, pe acelea de la casetele î�n care se află pietrele nestemate şi uite şi cheia cu care poţi deschide toate î�ncăperile. Cât priveşte cheiţa asta, ea e cheia cămăruţei care se află la capătul coridorului de la î�ncăperile de jos. Ţi-am î�ncredinţat cheile şi de-aci î�ncolo n-ai decât să deschizi orice î�ncăpere ţi-o plăcea; mergi peste tot, da’ î�ntr-un singur loc, î�n cămăruţa aceea, nu cumva să intri! Şi cu atâta străşnicie te opresc, că de o vei deschide, aşa de tare o să mă mânii, că poţi să te aştepţi de la mine la orice.

Femeia î�i făgădui că n-o să iasă c-o iotă din vorbele sale şi, după ce o î�mbrăţişă, omul urcă î�n caleaşcă şi o porni la drum.

7