Economia crizelor

Nouriel Roubini, Stephen Mihm

Recenzie

Nouriel Roubini este unul dintre economiştii mari care au reuşit să prevadă criza

actuală şi au tras şi semnalele de alarmă necesare. Din păcate, nu l-a ascultat aproape nimeni,

lumea fiind prea ocupată cu tranzacţiile imobiliare, cu speculaţiile financiare şi campaniile

electorale pentru a da credit unor veşti negative. Ulterior, a devenit un economist

ultramediatizat, considerat de unii prea pesimist, speriind lumea cu predicţiile lui, mai ales că

nici nu oferea soluţii tranşante. . Nouriel Roubini este profesor de economie la Stern School

of Business (New York University) şi preşedinte al firmei de consultanţă economică RGE

Monitor. Imediat după obţinerea doctoratului în Economie internaţională (1988, Harvard

School of Business), a început să predea la Yale şi a fost inclus în National Bureau of

Economic Research şi în echipa de consultanţi a FMI. Pe data de 7 Septembrie, Roubini a

vorbit la FMI, în faţa unui auditoriu foarte avizat, emiţind un puternic avertisment. Iată ce a

spus: “Economia naţiunii va suferi curând o cădere dramatică, la care nu asişti decât o dată

în viaţă, a pieţei locuinţelor, un şoc brutal al petrolului, o diminuare abruptă a încrederii

consumatorilor şi, inevitabil, o recesiune profundă.(…). Pe măsură ce proprietarii de locuinţe

vor înceta să-şi mai plătească împrumuturile ipotecare, întregul sistem financiar global se va

cutremura şi se va bloca. (…). Aceasta prăbuşire a pieţei locuinţelor ar putea să ducă la o

problemă sistemică pentru sistemul financiar, declanşând o criză care riscă să afecteze

grav,dacă nu chiar să prabuşească, fondurile de acoperire şi băncile de investiţii, precum şi

mamuţii financiari patronaţi de guvern“. (op. cit, p. 16). Ulterior şi-a elaborat mai bine

predicţiile sumbre, intrând în polemică cu nume mari ale economiei, care şi în 2008 susţineau

că în S.U.A nu e vorba decât de o contracţie a cererii. El a mai avertizat şi că Wall Street-ul

va dispărea în curând, declanşând răsturnări nemaiîntâlnite din 1930. Toate avertismentele

sale s-au adeverit pas cu pas, Roubini urcând pe locul 2 în topul celor mai mari intelectuali în

viaţă (Prospect Magazine) şi pe locul 4 în topul “celor mai importanţi gânditori globali”

(Foreign Policy). Roubini insistă însă că, şi după adeverirea tuturor avertismentelor sale,

sistemul refuză să reacţioneze într-un sens de autoreglare şi tinde să se scufunde în aceleaşi

greşeli care l-au îngropat, de la măsurile anti-criză la nivel macro până la deciziile economice

ale indivizilor. “Departe de-a fi un eveniment rarisim, care survine odata la un secol, recentul

dezastru financiar s-ar putea să fie o picătură din potopul care va să vie”.

„Economia crizelor” este o carte care li se adresează în egală măsură profesioniştilor

şi amatorilor în ale economiei, celor care fac regulile şi celor care le suportă consecinţele.

Cartea aceasta este un manual, având ca obiect de studiu modurile şi motivele pentru care

pieţele capotează. Dar este şi un ghid de instrucţiuni, venind cu propuneri pentru

reechilibrarea economiei şi pentru evitarea unor greşeli precum cele care au dus la criza din

2008. Odată cu acest volum, Roubini lansează un apel pentru integrarea teoriei crizelor in

studiul economiei şi acordarea rolului care i se cuvine acestei discipline în procesul de luare a

deciziilor.

Volumul cuprinde şi o istorie explicată a crizelor economice, începând cu Spania şi

Anglia secolului XII, trecând prin criza din Olanda anului 1630 provocată de balonul

speculativ al „bulbilor rari de lalea”, cazul Companiei Marii Sudului, comerţul cu sclavi din

America, Marea Depresiune şi până in 2009, punctând cele mai importante crize. Semnele

distinctive ale unei crize au rămas aceleaşi din evul mediu pană azi: “bani ieftini, un balon

speculativ al activelor şi o amploare a înşelătoriei”, conchid cei doi autori.

Cartea urmăreşte un arc în timp simplu şi clar, începând cu istoria crizelor mai vechi

şi a economiştilor care le-au analizat. Apoi se opreşte asupra profundelor rădăcini ale celei

mai recente crize, precum şi asupra modurilor în care aceasta catastrofă s-a desfăşurat după

un tipar foarte previzibil, conformâdu-se unor precedente vechi de când lumea.

Capitolul 1 îl poartă pe cititor intr-un tur de orizont asupra trecutului, topografiind

multele perioade de avânt, de exces speculativ şi de prăbuşire care au maturat peisajul

economic. Crizele, susţin autorii, nu sunt nici nişte anomalii, aşa cum a încercat economia

modernă să le facă să pară, nici nişte „lebede negre” rarisime, aşa cum au încercat să ne

convingă alţi comentatori. Ele sunt mai degrabă evenimente banale, relativ uşor de prevăzut

şi de înţeles.

În ţările cele mai avansate economic, a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost o

perioadă de calm relativ, chiar dacă necaracteristic, culminând cu un luminos şi prosper

interval de inflaţie redusă şi de creştere accelerată, pe care economiştii l-au botezat „Marea

Moderaţie”. Drept rezultat, teoria economică cvasiunanium acceptată fie a ignorat crizele, fie

le-a văzut ca pe un simptom al problemelor din ţări mai putin dezvoltate. Ca să putem

dobândi o persepectiva mai amplă de cunoaştere şi înţelegere a crizelor din trecut, prezent şi

viitor, trebuie să ne intoarcem la o generaţie anterioară de economişti. Capitolul 2 îi prezintă

pe gânditorii ştiinţelor economice care ne pot ajuta să facem acest lucru. Unii dintre ei, ca

John Maynard Keynes, sunt destul de bine cunoscuţi; alţii, ca Hyman Minski, mai puţin.

Capitolul 3 explică originile profund structurale ale crizei recente. De la început a

fost de „bon ton” să se dea vina pe ipotecile substandard de sorginte recentă, care au reuşit să

infecteze un sistem financiar global altfel sănătos. Materia capitolului contestă această

perspectivă absurdă, arătând cum tendinţe şi politici vechi de decenii au dus la alcătuirea unui

sistem financiar global care era, de sus şi pană jos, sub standardul normal. Dincolo de crearea

unor instrumente financiare tot mai ezoterice şi mai opace, printre aceste tendinţe de lungă

durată s-a numărat şi ascensiunea sistemului bancar „din umbră”: o adunătura tot mai

tentaculară de împrumutători ipotecari nebancari, fonduri de hedging, societăţi de investiţii

financiare, fonduri mutuale de piaţa monetară şi alte instituţii care arătau ca nişte bănci,

acţionau ca nişte bănci, dădeau şi luau bani cu împrumut ca nişte bănci şi deveneau bănci din

ori alt punct de vedere – dar care n-au fost niciodată reglementate ca nişte bănci. Acelaşi

capitol introduce şi chestiunea hazardului moral, în care participanţii la piaţă îşî asumă riscuri

exagerate, plecând de la premisa că vor fi salvaţi de cineva, că vor fi despăgubiţi şi că nu vor

fi nevoiţi să suporte în vreun fel consecinţele comportamentului lor nasăbuit. De asemenea,

se va analiza vechea problemă a nereuşitelor în materie de guvernanţă corporatistă, precum şi

rolul guvernului însuşi, ca reprezentant al statului, cu toate că nu subscriem la uzualele

explicatii contradictorii cum că recenta criză a fost provocata de prea multă guvernare sau de

prea puţină. Realitatea, susţin autorii, este mult mai complicată decat atât şi mai

contraintuitiva: guvernul a jucat un rol, ca şi absenţa lui din joc, dar nu neapărat aşa cum

doresc să ne facă să credem fie conservatorii, fie liberalii.

Câteva din capitolele următoare se concetrează pe criză ca atare. Există deja

numeroase relatări, dar aproape toate au descris-o ca pe un eveniment singular, fără

precedent, specific finanţelor de secol al XXI-lea. Capitolul 4 demontează această viziune

naivă şi simplistă, comparând-o cu crizele anterioare. Autorii sunt de părere că evenimentele

din anul 2008 le-ar fi fost familliare observatorilor financiari de acum o sută sau două sute de

ani, nu numai din punctul de vedere al modului cum s-au derulat, ci şi din cel al modului în

care băncile centrale ale lumii au incercat să le pună stavilă, acţionând ca împrumutatori de

ultima instanţă. Detaliile particulare ale crizei s-au deosebit de cele ale predecesoarelor sale,

dar în multe privinţe s-au conformat unui scenariu familiar, dând dreptate zicalei care spune

ca, deşi istoria nu se repetă decat rareori exact la fel, adeseori rimează.

Istoria confirmă că, în mare măsură, crizele sunt aidoma pandemiilor : ele incep cu

izbucnirea unei maladii care apoi se răspândeşte în cercuri tot mai largi. Nici această criză nu

a făcut excepţie, deşi originea ei, aflată mai degrabă în centrele financiare ale lumii decat in

pieţele emergente de la periferie, a făcut-o să fie deosebit de virulentă.

Capitolul 5 arată cum şi de ce s-a transformat criza într-un fenomen global, lovind

nişte economii atat de diferite între ele ca Islanda, Dubai, Japonia, Letonia, Irlanda,

Germania, China şi Singapore. Noi ne rupem de optică tradiţională cum că restul lumii n-a

făcut altceva decat să se molipsească de o boală care a plecat din Statele Unite. Nici pe

departe – punctele vulnerabile de care suferea sistemul financiar al Statelor Unite erau foarte

prezente şi în multe alte părţi ale lumii, iar în unele cazuri cu grad sporit de periculozitate.

Pandemia, aşadar, n-a avut aceleaşi efecte peste tot; i-au căzut victime numai ţările ale căror

sisteme finaciare aveau neajunsuri similare. Trasând dimensiunile internaţionale oarecum

surprinzatoare ale crizei, capitolul 5 aduce la iveală nişte adevăruri despre finanţa globală,

despre macroeconomia internaţională şi despre implicaţiile transnaţionale ale politicii

suverane din domeniul monetar si din cel fiscal.

Toate crizele iau sfarşit şi nici aceasta n-a facut excepţie. Din nefericire, efectele

intarziate ale şocurilor işi vor spune cuvântul ani de zile de-acum incolo, dacă nu chiar zeci

de ani. Capitolul 6 ne arată de ce se intâmplă aşa şi de ce deflaţia şi depresiunea economică se

profileaza ameninţător in siajul oricărei crize. In trecut, băncile centrale apelau la politici

monetare cu care să contracareze crizele, dar in prezent ele şi-au revizuit câteva din aceste

metode. In acelaşi timp, multe crize financare ii forţează pe bancherii centrali să inoveze din

mers, iar criza recentă n-a facut excepţie de la această regulă.

La fel şi în cazul politicilor fiscale, în capitolul 7 vom vedea cum au folosit factorii de

decizie autoritatea statului de a impune taxe şi de a face cheltuieli ca să stopeze propagarea

crizei. Câteva dintre aceste tactici au fost formulate prima oară de Keynes; multe altele au

reprezentat o intevenţie masivă şi fără precedent in economie. Acest capitol evaluează

implicaţiile viitoare ale celor mai radicale măsuri şi mai ales riscurile pe care ele le-ar putea

crea în continuare.

Gradul necesar de intervenţie pentru stabilizarea sistemului pune in discuţie

viabilitatea capitalismului tradiţional însuşi; autorităţile statului ar putea ajunge să joace un

rol mult mai important, direct şi indirect, in economia globala postcriză, prin intermediul unui

plus de reglementare şi de supraveghere. Capitolele 8 şi 9 schiţează liniile generale ale unei

noi arhitecturi financiare, care va aduce o nouă transparenţă şi stabilitate instituţiilor

financiare. Reformele pe termen lung care se impun pentru stabilizarea sistemului financiar

internaţional cuprind: mai multă coordonare între băncile centrale; reglementarea şi

supravegherea cu titlu obligatoriu nu doar a băncilor comerciale, ci şi a băncilor de investiţii,

a societăţilor de asigurări şi a fondurilor de acoperire; politici de control al comportamentului

riscant asumat de firmele financiare „prea mari ca să cadă”; cerinţa mai mare de capital şi de

lichiditate printre instituţiile financiare; şi politicile având ca scop reducerea hazardului moral

şi a costurilor fiscale de cauţionare a firmelor financiare ajunse în dificultate.

Capitolul 10 atacă problema gravelor dezechilibre din economia globală şi a

reformării mai radicale a ordinii monetare şi financiare în plan internaţional, care s-ar putea

să fie necesară pentru prevenirea unor crize viitoare.

Sectiunea finală a cărţii, „Perspective”, topografiază drumul pe care-l avem în faţă,

scrutând cu o privire concentrată multele pericole care pândesc economia mondială. Criza

care ne-a dat Marea Recesiune se prea poate să fi luat sfarşit de-acum, dar se prefigurează la

orizont destule capcane şi riscuri de amploare. Într-un plan mai general, capitolele finale ale

cărţii se luptă cu câteva întrebări care permit multiple variante de răspuns: Ce efect va avea

globalizarea asupra probabilităţii unor crize viitoare? Cum vom rezolva dezechilibrele

globale care au contribuit la apariţia crizei recente?

Cartea vine cu unele idei despre cum să reformăm un capitalism care ne-a adus crize

în serie, în loc să ne aducă bunătăţi în mod stabil şi consecvent. Într-adevăr, cu toate că

reformele axate pe piaţa au scos multe economii emergente dintr-o stare endemică de sărăcie

şi subdezvoltare, frecvenţa şi virulenţa crizelor economice şi financiare au crescut atat pe

pieţele în formare, cat şi în economiile industrializate. În acest scop, autorii cărţii oferă o

harta de traseu pe viitor, care să arate nu doar cum de-am intrat într-un asemenea bucluc, ci şi

cum să ieşim din el – şi să rămanem afară.