Mihail SadoveanuBALTAGUL

În literatura  română, „aventura” romanului, cea mai complexă structură narativă în proză, a început târziu, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. În perioada interbelică, însă, romanul românesc s-a sincronizat spectaculos cu proza modernă europeană. Alături de romanul modern,(numit „roman de analiză” de către G. Ibrăileanu şi „ionic”de N. Manolescu), „romanul tradiţional… îşi atinge apogeul abia în deceniul al treilea al sec. XX” (N. Manolescu).

Un asemenea roman de creaţie care „preferă psihologiei, fapta, iar analizei, epicul” este romanul „Baltagul”, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930.

„Baltagul” este un roman antropologic şi poliţist (G. Călinescu), roman mitic baladesc şi realism etnografic (Perpessicius), reconstituire a „Mioriţei” (E. Lovinescu), roman demitizant (Ion Negoiţescu), roman realist-obiectiv (N. Manolescu), roman iniţiatic, de dragoste şi o anti-Mioriţa (Al. Paleologu).Cea mai cunoscută creaţie sadoveniană, inspirată din mitul existenţial românesc (mottoul din Mioriţa), ori din mitul egiptean al lui Isis şi Osiris (Al. Paleologu ) ilustrează perfect formula tradiţională a romanului realist de observaţie socială şi de problematică morală.

Tema vieţii şi a morţii şi cea a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul ordonator al călătoriei explorative şi iniţiatice (ca în eposul popular) având ca scop cunoaşterea, iniţierea, restabilirea justiţiei şi a pierdutului echilibru cosmic.

Titlul pune întregul univers al cărţii sub simbolul dualităţii: baltagul e în acelaşi timp şi unealtă, şi armă, figurând simbolic viaţa şi moartea. Căutarea constituie axul romanului şi se asociază cu motivul labirintului, având diferite semnificaţii.

Un prim argument pentru încadrarea romanului „Baltagul” în paradigma tradiţională este construcţia epică, specifică romanului tradiţional: naraţiune heterodiegetică (la persoana a III-a), narator omniscient, focalizare 0, compoziţie închisă. Vocea care relatează este a unui „narator supraindividual” (N.Manolescu) omniscient, demiurgic. Modul principal de expunere este naraţiunea, în care sunt inserate şi secvenţe descriptive, scene dialogate sau monologuri.

Arhitectura compoziţională este caracterizată prin echilibru perfect, prin „epic, logic, continuitate”(N. Manolescu).

Principiile compoziţionale şi tehnicile narative sunt clasice: cronologie, tehnica înlănţuirii, cu inserţia unor episoade retrospective.Ca în toate romanele tradiţionale, structura narativă este perfect echilibrată, cu planuri clar delimitate, dinamizate de conflicte puternice. Viziunea artistică e structurată pe 3 planuri: prim-plan –acela al existenţei individuale şi familiale, urmărind călătoria explorativă a Vitoriei, dinamizat de un conflict exterior de interese care a dus la moartea lui Nechifor.

Planul existenţei comunităţii de oieri - plan monografic, surprinde existenţa unei lumi arhaice, ce se confruntă cu noi forme de viaţă socială, şi dezvoltă un conflict moral.

Existenţa muntenilor este integrată cosmic într-un plan mitic şi simbolic. Un alt argument care confirmă modelul romanului tradiţional e faptul ca „Baltagul” îşi focalizează

interesul asupra acţiunii, ilustrând afirmaţia lui Jean Ricardou: „romanul clasic e povestirea unei aventuri, în vreme ce romanul modern este aventura povestirii.”

Acţiunea romanului  sadovenian este lineară, cu episoade narative înlănţuite logic şi cronologic.Ca orice roman tradiţional, şi „Baltagul” este orientat spre o lume obiectivă, surprinsă în existenţa ei social-istorică. Aşadar, eroii sadovenieni sunt şi ei surprinşi într-un spaţiu real - de la Măgura Tarcăului până în ţinutul Dornelor – şi într-o durată reală, care acoperă aproximativ o jumătate de an (din toamnă până primăvara). Spaţiul real şi timpul obiectiv sunt dublate de spaţiul simbolic şi de timpul mitic.  Subiectul însumează întâmplări şi situaţii semnificative din existenţa eroilor, în succesiunea celor cinci momente. Incipitul de tip clasic rezumă o legendă cosmologică, având funcţii multiple. Ea integrează cosmic existenţa muntenilor, schiţează un portret al personajului colectiv, - ciobanii şi introduce personajul absent al cărţii: Nechifor Lipan. În expoziţiunea dezvoltată, se surprinde existenţa satului de munte, Măgura Tarcăului şi a familiei Lipan. Nechifor Lipan, capul familiei, plecase la târgul de la Dorna să vândă şi să cumpere oi. Întârzierea lui o nelinişteşte pe Vitoria, soţia lui, care îşi cheamă fiul, pe Gheorghiţă, de la stână. Semnele rele şi visul prevestitor îi sporesc femeii teama. Hotărârea Vitoriei de a pleca cu Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor constituie intriga. Desfăşurarea acţiunii narează pregătirile pentru drum, care încep cu o călătorie la Piatra, pentru a anunţa autorităţilor dispariţia

lui Lipan, şi la mănăstirea Bistriţa, unde Vitoria se închină icoanei Sfintei Ana, face danie şi se spovedeşte. Pregătirile gospodăreşti sunt dublate de cele spirituale.

Călătoria explorativă şi iniţiatică pe urmele lui Nechifor începe sub „zodia  primăverii”(10 martie) şi urmează un traseu labirintic: de la Bicaz la Călugăreni şi Fărcaşa, apoi la Borca şi Cruci, la Vatra Dornei şi Broşteni, la Borca, Sabasa şi Suha. Între ultimele două sate, Vitoria descoperă osemintele lui Lipan în râpa de sub Crucea Talienilor. În vreme ce Gheorghiţă priveghează osemintele părintelui ucis, Vitoria anunţă autorităţile şi pregăteşte înmormântarea şi praznicul. Punctul culminant e de un intens dramatism: în faţa celor adunaţi la praznicul funerar, Vitoria reconstituie împrejurările morţii lui Lipan, spre spaima crescândă a lui Calistrat Bogza şi a lui Ilie Cuţui, oierii care l-au însoţit pe Nechifor de la Dorna. Deznodământul fixează situaţia finală: pedepsirea vinovaţilor, care îşi mărturisesc vina (Calistrat Bogza moare, răpus de baltag şi de câinele lui Nechifor, iar Cuţui este arestat. „Deznodământul dezvăluie reacţiile etice fundamentale ale sufletului ţărănesc patriarhal, restabilirea justiţiei are solemnitatea tragică a unui ritual.”(Ov. Crohmălniceanu)

Personajele sadoveniene din acest roman sunt construite pe o trăsătură dominantă de caracter, ilustrând aşadar o tipologie general-umană. Sunt personaje de mare coerenţă, în construirea lor fiind accentuat ceea ce este tipic, definitoriu. Vitoria Lipan şi soţul ei sunt orientaţi spre lume, văzuţi în relaţiile cu ceilalţi, cu comunitatea. Evoluţia lor epică e previzibilă, bine motivată prin logica interioară a romanului.

Personajul principal, Vitoria - femeia voluntară, un „exponent al speţei”(G.Călinescu), „în căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de răzbunare (vendeta) şi aplicaţie de detectiv. Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare, şi când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării.”- G.Călinescu. Caracterul arhetipal al eroinei este subliniat prin portretul fizic esenţializat, construit din perspectiva naratorului. Trăsăturile fizice ale femeii de aproape 40 de ani (ochii căprui cu gene lungi, părul castaniu) nu o individualizează. Lumina care izvorăşte însă dinlăuntru şi pune o „frumuseţe neobişnuită în privire” îi dezvăluie inteligenţa vie şi marea ei forţă interioară.

Portretul fizic pune în evidenţă o frumuseţe sobră, austeră, spiritualizată. Portretul moral se alcătuieşte prin însumarea mai multor ipostaze. Vitoria e definită prin firea energică, hotărâtă, hărnicia şi priceperea cu care conduce gospodăria şi face negoţ, prin credinţa neabătută în Dumnezeu şi în valorile tradiţiei. În ipostaza de soţie, Vitoria este un model de iubire şi devotament, de statornicie şi sensibilitate. Din iubire adevărată („Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţe) e gata să-şi sacrifice viaţa : „Dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul.”

Alta ipostază este cea de mamă. Ea veghează cu străşnicie ca Minodora şi Gheorghiţă să crească în respect faţă de valorile morale şi legile nescrise ale pământului. Asprimea cu care sancţionează orice abatere a fetei sale de la obiceiurile şi practicile străvechi se iscă din sentimentul responsabilităţii materne. Faţă de Gheorghiţă, Vitoria dovedeşte grija mamei care îşi ajută copilul să se maturizeze, reprezentând un mentor şi un model în călătoria iniţiatică a fiului.

Ca femeie care se confruntă cu o lume necunoscută, Vitoria dă dovadă de inteligenţă nativă bazată pe o logică riguroasă, abilitatea de a intui psihologia celor din jur, capacitatea de a se adapta împrejurărilor şi modului de a gândi al celui cu care vorbeşte. „Personajul cel mai caracteristic al lui Sadoveanu, dominat de înţelepciunea adâncă şi puţin sceptică a omului care confruntă orice situaţie de viaţă cu o enormă experienţă personală, istorică, ancestrală.”(Al.George.)

Acţiunile şi comportamentul ei relevă tenacitate, diplomaţie, abilitate, capacitatea de disimulare. Modalităţile indirecte de construire a portretului sunt limbajul, notarea gestului semnificativ, observarea relaţiilor cu celelalte personaje, numele.

Însă, oricare ar fi izvoarele din care s-a inspirat scriitorul, Vitoria Lipan rămâne un personaj de mare forţă artistică, cu valoare de model.

Eroul absent al romanului este Nechifor Lipan, personaj reprezentativ pentru comunitatea „locuitorilor de sub brad”, caracterizat în absenţă prin rememorare şi retrospectivă.

Gheorghiţă este, de asemenea, o prezenţă bine conturată, pentru care căutarea tatălui este un moment iniţiatic, ce-i aduce maturizarea.

Evoluând într-o lume „omogenă, coerentă şi plină de sens”, personajele sadoveniene ilustrează „miturile luptei, vigorii şi cuceririi.”(N. Manolescu), aşa cum întregul roman ilustrează formula tradiţională a prozei româneşti.