6 revolutia romana de la 1848-1849
DESCRIPTION
istorieTRANSCRIPT
REVOLUŢIA ROMÂNĂ DE LA 1848-1849
1. Contextul internaţional şi situaţia Ţărilor Române la 1848
Revoluţia de la 1848 din Ţările Române se înscrie în seria evenimentelor
revoluţionare de la jumătatea secolului al XIX-lea care au marcat o etapă
importantă în lupta popoarelor europene pentru libertate socială şi naţională.
Sub impresia evenimentelor revoluţionare europene, începând din luna
martie, spiritul revoluţionar se manifesta şi în Ţările Române, în provinciile
româneşti aflate sub stăpânire habsburgică, pe de o parte, în Principatele
„libere”, aflate sub suzeranitatea Porţii, pe de alta. Evident, evenimentele
revoluţionare care se vor declanşa succesiv în Ţările Române, începând cu
mişcarea din Moldova, de la sfârşitul lunii martie 1848, au profunde cauze
interne, revoluţia europeană, cum aprecia N. Bălcescu, fiind numai ,,ocazia, iar
nu cauza revoluţiei române”.
Revoluţia de la 1848 în Ţările Române, în ciuda conştiinţei solidarităţii de
interese, existentă la această dată, se va desfăşura separat, pe provincii: va
izbucni mai întâi în Moldova, în forma unei mişcări revoluţionare cu caracter
moderat, apoi, în Transilvania, în sfârşit, în Ţara Românească. Explicaţia trebuie
căutată în situaţia specifică a diferitelor provincii româneşti. Ţara Românească şi
Moldova se aflau sub suzeranitatea Porţii şi protectoratul Rusiei, acesta din urmă
fiind obstacolul principal în calea emancipării lor, inclusiv, în calea revoluţiei.
Transilvania, Banatul şi Bucovina, în modalităţi diferite, se aflau sub stăpânirea
Imperiului Habsburgic, şi în lupta lor pentru libertate socială şi naţională
românii din aceste provincii urmau să acţioneze în raport de această situaţie
specifică. În ceea ce priveşte Basarabia, încorporată de Imperiul rus, nici măcar
nu putea fi vorba de posibilitatea unei mişcări, cât de moderată.
Desfăşurarea separată, în linii generale, a revoluţiei în Ţările Române, nu
a exclus, în acelaşi timp, existenta acţiunilor de solidaritate, de colaborare şi
1
într-ajutorare între revoluţionarii români, de o parte şi de alta a Carpaţilor, pe
linia obiectivelor finale, în anumite momente, în raport de evoluţia completă a
situaţiilor, asemenea acţiuni putând să ia aspectul unor tentative de transformare
într-o ,,revoluţie unitară”. În ciuda unor desfăşurări separate a evenimentelor
revoluţionare, existau aspiraţii generale comune pe linie naţională şi a
libertăţilor epocii, care se exprima în diferite programe de la 1848 elaborate într-
o provincie sau alta .
2. Mişcarea revoluţionară din Moldova (martie 1848)
În preajma agitaţiilor premergătoare declanşării mişcării revoluţionare, la
16 martie 1848 devine publică nota cancelarului rus Nesselrode, adresată
consulului general rus din Principate, atrăgând atenţia asupra hotărârii cu care
Rusia era pregătită să intervină, prompt, împotriva tulburărilor revoluţionare.
Consulii ruşi erau solicitaţi să dea o mare publicitate acestei circulare, totodată,
să intervină pe lângă Domni, cerându-le să ia masuri de supraveghere şi
reprimare a oricăror ,,încercări revoluţionare”.
În această stare de tensiune era organizată Adunarea de la Iaşi, din 27
martie/8 aprilie 1848 ţinută în sala hotelului Petersburg, eveniment care
marchează începutul mişcării propriu-zise. Au participat la această adunare peste
1.000 de persoane reprezentând toate categoriile sociale, cu toţii condamnând
regimul abuziv al lui M. Sturdza.
Programul, la a cărui elaborare rolul principal l-a avut V. Alecsandri, sub
titlul de Petiţie-proclamaţiune, cuprindea 35 de articole şi avea un evident
caracter moderat.
Sub raportul statutului politic internaţional al Moldovei, în art. 1, Petiţia
cerea „Sfânta păzire a Regulamentului, în litera lui, fără nici o răstălmăcire”.
Voind a da mişcării un caracter de legalitate şi evitarea intervenţiei ruseşti,
patrioţii moldoveni înglobau în formularea acestui articol toate acuzaţiile de
2
abuzuri aduse lui M. Sturdza, abuzuri puse sub semnul „încălcării”
şi ,,răstălmăcirii” actului fundamental.
Sub aceasta acoperire de natură tactică, importante revendicări din Petiţie
vizau înlocuirea regimului opresiv patronat de M. Sturdza cu un regim
reprezentativ mai larg, bazat pe importante restructurări în viaţa de stat.
O dată elaborată la 28 martie, Petiţia este semnată de peste 800 de
persoane. Apoi, o delegaţie de conducători ai mişcării, în ziua de 29 martie,
prezintă Petiţia Domnitorului, care, abil, se preface amator de tratative. În
realitate, în umbra tratativelor, el luase măsuri hotărâte de represiune. S-au făcut
peste 300 de arestări, unii dintre arestaţi fiind exilaţi la moşii sau mănăstiri, iar
13 dintre fruntaşii arestaţi, în zilele următoare, fiind porniţi spre Galaţi, pentru fi
trimişi în exil în Turcia (ulterior pe drumul dintre Galaţi şi Brăila, şase dintre ei
evadând de sub pază, pentru a ajunge în Transilvania şi de aici în Bucovina).
Evident, dacă mişcarea de la Iaşi nu era revoluţionară, în sensul în care
erau calificate evenimentele revoluţionare din Europa – şi cum aveau să fie
definite evenimentele din Ţara Românească şi Transilvania – însemnătatea
acestei mişcări nu rămâne mai puţin relevantă. Dacă o putem numi totuşi, o
mişcare revoluţionară de caracter moderat, este pentru că ea fusese
concepută de patrioţii moldoveni ca o etapă premergătoare altora, pe calea unei
adevărate revoluţii. Cert este că reprimarea brutală a mişcării şi arestarea unora
dintre lideri nu au dus la încetarea luptei. Cât timp, în interiorul Moldovei,
datorită regimului de teroare instaurat de autorităţi, activitatea patrioţilor
moldoveni era greu de desfăşurat, speranţele lor s-au îndreptat spre „revoluţiile”
conaţionalilor, ei urmărind cu viu interes sau participând efectiv la evenimentele
care se desfăşoară pe teritoriul Transilvaniei şi Bucovinei, pe de o parte, pe
teritoriul Ţării Româneşti, pe de alta.
O serie de fruntaşi moldoveni, scăpaţi de represiune, au mers în
Transilvania, unde au participat cu entuziasm la adunarea de la Blaj din zilele de
3-5 mai 1848, pentru ca apoi, sub impresia evenimentelor de aici, să redacteaze
3
la Braşov, la 12/24 mai 1848, un nou program, sub forma unui legământ,
intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Este un al doilea program
al patrioţilor moldoveni, de data aceasta unul radical. Fiind vorba de un
document care nu era destinat publicităţii, el exprima integral – sau aproape
integral – adevăratele năzuinţe ale patrioţilor moldoveni. În sinteză, cele şase
puncte cereau: desfiinţarea obligaţiilor de clacă ale ţărănimii şi împroprietărirea
lor cu pământ, fără despăgubire; desfiinţarea privilegiilor de orice fel şi deplina
egalitate la plata impozitelor sau la ocuparea funcţiilor publice; organizarea
instituţiilor ţării pe baza principiilor de libertate, egalitate şi frăţietate; în sfârşit,
Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, „într-un singur stat neatârnat românesc”.
Nu era prevăzută şi unirea cu Transilvania, întrucât moldovenii au trebuit
să ţină seama de poziţia pe care ardelenii o adoptau, faţă de monarhia
habsburgică, aflată în curs de liberalizare.
3. Revoluţia din Ţara Românească (iunie-septembrie 1848)
În ciuda notei cu ameninţări a cancelarului rus Nessolrode, din 16/28
martie, adresată consulului rus de la Bucureşti, Kotzebue, agitaţiile revoluţionare
se fac simţite şi în Ţara Românească.
Revoluţionarii munteni încercau să-l convingă pe Gh. Bibescu de
necesitatea reformelor şi al implicării în efectuarea lor, pentru a conferi
legalitate acţiunii şi pentru a împiedica Puterea protectoare să intervină militar.
Din păcate, Gh. Bibescu nu se va dovedi la înălţimea imperativelor
momentului, sub presiunea autorităţilor ruse el urmând să adopte o atitudine
şovăielnică şi duplicitară, dacă nu de-a dreptul contrarevoluţionară.
După întoarcerea de la Paris a patrioţilor munteni, s-a stabilit şi planul
declanşării revoluţiei, ea urmând să izbucnească în patru puncte: la Telega, în
Prahova; la Ocnele Mari, în Vâlcea; la Izlaz, în Romanaţi; în sfârşit la Bucureşti.
4
În condiţiile măsurilor luate de Bibescu, insurecţia era declanşată la 9
iunie 1848, la Islaz, printr-o adunare populară marcată de lansarea Proclamaţiei,
ce fusese redactată şi tipărită între timp de I. H. Rădulescu.
Adunarea se încheia cu prestarea jurământului celor prezenţi pe
„Constituţie” (simbolizată de Proclamaţie ) şi pe Evanghelie, precum şi cu
proclamarea primului Guvern revoluţionar provizoriu în care intrau cei prezenţi,
Heliade, Şt. Golescu, Chr. Tell, dar şi generalul Gh. Magheru, cârmuitorul
judeţului Romanaţi, între timp atras cu certitudine de partea revoluţiei.
Proclamaţia de la Islaz, cu cele 22 de articole ale sale, cuprinde un
program elaborat anterior de revoluţionarii munteni. În privinţa obiectivelor
externe ale revoluţiei, cum indica art. 1, se reclama autonomie cât mai largă în
raport cu Puterea suzerană şi înlăturarea protectoratului rus, devenit principalul
obstacol în calea dezvoltării naţionalităţii române. Nu se formulează, deci,
dezideratul independenţei politice a Ţării Româneşti, ci se reclama numai
„independenţa sa administrativă şi legislativă”, pe temeiul vechilor capitulaţii,
precum şi „neamestec al nici unei puteri din afară în cele din lăuntru”. Moderaţia
acestei revendicări se înscria pe linia dorinţei revoluţionarilor de a evita o
confruntare cu Puterea suzerană şi chiar atragerea acesteia într-o alianţă
împotriva principalului pericol care venea la această dată din partea Rusiei.
La Bucureşti, sub impresia ştirilor despre evenimentele de la Islaz,
totodată, sub presiunea insistentă a generalului rus Duhamel, Gh. Bibescu a
ordonat arestarea fruntaşilor revoluţionari şi a încercat să ia masuri de ordin
militar pentru prevenirea declanşării revoluţiei la Bucureşti. Cu toate acestea, în
dimineaţa zilei de 11 iunie, puterea era preluată paşnic de revoluţionari,
Domnitorul fiind convins să semneze Proclamaţia ce juca rolul de Constituţie.
Din păcate, Gh. Bibescu, de frica intervenţiei ruse va abdica, părăsind ţara la 13
iunie 1848. A doua zi, s-a impus o nouă remaniere a Guvernului provizoriu, de
data aceasta, conducerea lui, ca preşedinte, fiind oferită de revoluţionari
5
mitropolitului Neofit, dorind să sublinieze astfel solidaritatea Bisericii cu cauza
revoluţiei şi legalitatea regimului.
Ameninţând cu intervenţia armată, o nouă circulară din 19/31 iulie
1848, semnată de cancelarul rus Nesselrode, se referea la planul
revoluţionarilor munteni de reconstrucţie a Regatului daco-român, „un nou
stat, separat şi independent, la formarea cărui îi invită pe fraţii lor din
Moldova, din Bucovina, din Transilvania şi din Basarabia”. Nota avertiza
asupra „consecinţelor serioase” pe care le-ar avea realizarea acestui plan
pentru Imperiul Otoman; nu numai că Principatele dunărene ar ieşi de sub
suzeranitatea otomană, dar exemplul lor ar fi urmat şi de alte popoare,
ajungându-se la destrămarea acestui imperiu. Turcia, spre dezamăgirea
patrioţilor români, va recepta aceste avertismente.
De la început fruntaşii munteni şi-au stabilit ca obiectiv imediat al
acţiunii lor recunoaşterea de către Poartă a Guvernului provizoriu instalat la
Bucureşti. În ciuda acestor eforturi, politica de alianţă cu Poarta, dusă de
guvernul revoluţionar de la Bucureşti, avea să eşueze. Nesusţinută de alte Mari
Puteri europene, de Anglia în primul rând, treptat, Turcia avea să cedeze în
faţa presiunilor Rusiei, înşelând speranţele revoluţionarilor munteni. Pentru
„liniştirea” guvernului rus, Turcia recurge la o intervenţie cvasi-formală în
Ţara Românească.
La sfârşitul lunii iulie este trimis aici comisarul Suleiman-Paşa, însoţit
de o armată de 20.000 de oameni, aflată sub comanda lui Omer-Paşa; cei doi
demnitari turci, cu armata lor, după trecerea Dunării s-au oprit însă la Giurgiu.
De aici, printr-un trimis al său la Bucureşti, comisarul turc a intrat în tratative
cu membrii Guvernului, la capătul cărora, pe baza unui compromis, s-a ajuns
la o înţelegere, definitivată o dată cu intrarea lui Suleiman-Paşa în Capitală
(fără armată).
La baza înţelegerii se afla un compromis: fruntaşii munteni acceptau
autodizolvarea Guvernului provizoriu şi înlocuirea lui cu o Locotenenţă
6
domnească, constituită însă tot din rândul lor (I. Heliade, N. Golescu, Chr.
Tell). S-a căzut de acord şi cu constituirea unei delegaţii, din care făcea parte
însuşi Bălcescu (alături de Şt. Golescu, D. Brătianu ş.a.) care este trimisă la
Constantinopol pentru obţinerea recunoaşterii din partea Sultanului.
Aşteptata sancţionare de către Sultan a „Constituţiei” nu va veni însă niciodată.
Nu numai că delegaţia trimisă la Costantinopol nu a fost primită de
Sultan, dar, mai mult, la cererea Rusiei, nemulţumită de rezultatele
misiunii lui Suleiman-Paşa la Bucureşti, acesta a ordonat o a doua intervenţie
militară, sub conducerea lui Fuad-Paşa, care avea să fie, spre deosebire de
prima, o intervenţie militară brutală.
La 6 septembrie 1848, pe când noua armată turcească ajunsese la
Giurgiu, de aici aşteptând ordinul pentru a intra în Bucureşti, în Capitală se
desfăşoară o mare adunare populară de protest împotriva intervenţiei militare
şi de solidaritate cu principiile revoluţiei; în cadrul unei ceremonii funebre,
erau arse în piaţă publică cele două simboluri ale regimului regulamentar,
Regulamentul Organic şi Arhondologia, subliniindu-se astfel dorinţa de a nu
se întoarcere la vechea stare de lucruri. De data aceasta, însă, un asemenea
eveniment nu va influenţa pe trimisul Porţii.
Pe de altă parte, liderii munteni nu s-au putut pune de acord asupra
rezistenţei armate, în condiţiile unei mari inegalităţi de forţe, Turcia punându-
se întrutotul de acord cu Rusia în vederea unei duble intervenţii; astfel, mult
sperata alianţă a revoluţionarilor munteni cu Poarta se dovedea o iluzie,
rămânând de domeniul utopiei. În această situaţie, şi generalul Gh. Magheru,
care organizase tabăra militară de la Râureni, acceptă, de asemenea, că o
rezistenţă armată ar fi sortită sigur eşecului.
La 13 septembrie, intrarea trupelor turceşti în Bucureşti era
întâmpinată la Cotroceni de o mare adunare populară protestatară. Pe dealul
Spirii, compania de pompieri, în frunte cu căpitanul Pavel Zăgănescu, a
7
deschis focul asupra coloanei turceşti care înainta în zonă, ajungându-se la
numeroşi morţi şi răniţi.
La 2 zile după intrarea în Bucureşti a trupelor conduse de Fuad-Paşa,
îşi fac intrarea în Ţara Românească şi trupele ruse, conduse de generalul
Lüders, odată cu înfrângerea revoluţiei muntene urmând a fi restabilit
protectoratul rus şi împreună cu el vechiul regim regulamentar.
4. Revoluţia românilor din Transilvania (1848-1849)
Declanşarea revoluţiei în Ungaria, având ca principal obiectiv
câştigarea independenţei naţionale, a încorporat aproape concomitent şi
ridicarea maghiarilor din Transilvania; întrucât maghiarii ca naţionalitate nu
erau împărţiţi în plan politic sub mai multe stăpâniri străine, cum era cazul
românilor, atât cei din Ungaria, cât şi cei din Transilvania au declanşat o
luptă comună, vizând înlăturarea uneia şi aceleaşi dominaţii străine, cea
habsburgică. Astfel e vorba de o revoluţie a maghiarilor din Ungaria şi
Transilvania, aproape în paralel cu aceasta desfăşurându-se o revoluţie a
românilor din Transilvania.
Deşi constituiau populaţia majoritară a Transilvaniei, cu deosebire din
secolul al XVII-lea ardelenii se aflau în afara cadrului „constituţional” al
Transilvaniei, fiind socotiţi „toleraţi”, lipsiţi de drepturi politice, neavând
statutul de „naţiune”, de care se bucurau celelalte etnii conlocuitoare (ungurii,
saşii şi secuii). În marea lor majoritate ţărani, românii din Transilvania erau
expuşi nu numai asupririi sociale a nobilimii – în imensa ei majoritate,
maghiară – dar şi expuşi unei asupriri naţionale promovată cu ardoare de
aceeaşi nobilime maghiară.
Iată de ce românii găseau în declanşarea revoluţiei europene de la
1848 prilejul afirmării propriilor revendicări; şi mai acută pentru ei decât
asuprirea habsburgică era asuprirea naţională de către nobilimea maghiară.
8
Aşa cum naţionalismul maghiar împingea spre înlăturarea stăpânirii
habsburgice şi câştigarea independenţei Ungariei, tot astfel, naţionalismul
românilor îi împingea în primul rând pe terenul luptei pentru recunoaşterea
lor ca naţiune de sine stătătoare.
O luptă comună româno-maghiară împotriva stăpânirii habsburgice nu
s-ar fi putut desfăşura decât pe terenul recunoaşterii fiinţei etnice a
românilor din Transilvania şi a drepturilor lor; or, de la început, conducătorii
revoluţiei maghiare în frunte cu Kossuth au orientat revoluţia maghiară într-o
direcţie cu totul opusă românilor, alături de înlăturarea dominaţiei
habsburgice ea fixându-şi ca ţel „uniunea” forţată a Transilvaniei cu Ungaria.
Pe parcursul desfăşurării evenimentelor, acţiunile şi revendicările
românilor din Transilvania propriu-zisă se întâlnesc cu cele ale românilor din
Banat şi Bucovina, în cadrul general al evoluţiei situaţiei din Imperiu.
În Petiţia naţională adoptată în Adunarea de la Blaj din 3-5 mai 1848, în
primul articol dintre cele 16, se prevedea că naţiunea română pretinde
„independenţa sa naţională” – independenţa nu de Imperiul habsburgic, ci de
revoluţia maghiară – şi recunoaşterea statutului de naţiune română cu dreptul de
a avea reprezentanţi în Dieta ţării, „în proporţiune cu numărul său”, dreptul de
a-şi avea dregătorii săi în administraţie, justiţie şi armată „în aceeaşi
proporţiune”, dreptul de a folosi limba proprie „în toate trebile care se ating de
dânsa” (în legislaţie şi administraţie). Se adăugau la acestea, cum menţionează
acelaşi articol, alte două cereri ale românilor: de a avea anual o Adunare
naţională generală şi folosirea, de acum înainte, a denumirii de români.
Curtea de la Viena, sfidând cererea Adunării de la Blaj, a sancţionat
hotărârea de ,,uniune” a Transilvaniei cu Ungaria, votată în Dieta de la Cluj din
mai 1848. De la această dată, situaţia devine deosebit de tensionată, perspectiva
unei înţelegeri între revoluţionarii români şi maghiari fiind pe deplin
compromisă.
9
Cea de a treia Adunare de la Blaj, desfăşurată între 3/15-19/28
septembrie 1848, unde participă aproape 60.000 de oameni de această dată
înarmaţi, reprezintă momentul radicalizării revoluţiei din Transilvania.
S-a adoptat un nou protest împotriva „uniunii” cu Ungaria; – au fost
condamnate „măsurile teroriste” ale autorităţilor de stat maghiare, execuţiile
militare, abuzurile de tot felul ale acestora; – s-a constatat ilegalitatea unui
minister maghiar, înfiinţat în urma „uniunii”, şi s-a proclamat insubordonarea
faţă de autorităţile de stat maghiare, recunoscându-se în schimb numai
suzeranitatea Împăratului şi autoritatea ministerului de la Viena; – s-a proclamat,
totodată, ca având putere în Transilvania numai „Constituţiunea împărătească
austriacă”; – s-a cerut, pentru „siguranţa publică, în satele şi ţinuturile române”,
înfiinţarea Gărzii naţionale române, cu aprobarea împăratului şi totodată
înarmarea ei de către Comandamentul austriac; – în sfârşit, s-a cerut ca, până la
alegerea unui Guvern definitiv în Transilvania, să fie numit de Împărat un
Guvern provizoriu compus din reprezentanţi ai românilor, ungurilor şi saşilor, în
raport cu numărul lor.
La 27 septembrie/9 octombrie, într-o proclamaţie a generalului Puchner,
comandant al trupelor imperiale din Transilvania, aceasta avea să dea asigurări
categorice românilor că se vor bucura de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni.
Pe de altă parte, în octombrie, conducătorul revoluţiei ungare, Kossuth, într-un
apel adresat românilor, profera grave ameninţări la adresa acestora, cerându-le
revenirea la supunerea faţă de „patria” ungară, altfel, cei nesupuşi urmând „să se
şteargă de pe faţa pământului”.
După desfăşurarea celei de-a treia Adunări de la Blaj, fruntaşii revoluţionarilor
români au trecut la organizarea politică şi militară a Transilvaniei ca „ţară românească”,
operaţiune făcută fără consimţământul comandantului militar austriac. Transilvania este
împărţită în 15 prefecturi, fiecare cu câte o legiune. La început s-au constituit 4
prefecturi, apoi şi celelalte, în fruntea lor, ca prefecţi, fiind Avram Iancu, Axente Sever,
10
I. Buteanu ş.a. Sub supravegherea prefecţilor s-a trecut la desfiinţarea gărzilor naţionale
maghiare şi înlocuirea lor cu administraţia românească.
În Memoriul naţiunii române din Marele Principat al Ardealului, din
Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi din Bucovina, adresat împăratului
Francisc Iosif la 13/25 februarie 1849, se cerea „unirea tuturor românilor din
statul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare supt sceptrul Austriei ca
parte întregitoare a Monarhiei”. După analiza acestui Memoriu, Guvernul
imperial a propus respingerea sa, considerând propunerile făcute drept
periculoase pentru existenţa Imperiului Habsburgic.
Intervalul ianuarie-martie1849 s-a constituit, pentru fruntaşii revoluţionari
ardeleni, într-un important interval de clarificări programatice. Noua constituţie
austriacă din martie 1849 nu va lua însă în consideraţie cererile cuprinse în
Memoriu; dar ea restabilea autonomia Transilvaniei, „uniunea” cu Ungaria
rămânând anulată, totodată, prevedea o serie de drepturi pentru naţionalităţi,
inclusiv pentru români (acces la funcţii administrative, organizarea autonomă
bisericească, dreptul la şcoli ş.a.)
Pe de altă parte, acesta este intervalul de timp în care are loc o răsturnare a
situaţiei militare din Transilvania; în urma ofensivei armatei maghiare, conduse
de generalul polonez Bem, cea mai mare parte a Transilvaniei este recucerită,
sub controlul românesc rămânând doar zona Munţilor Apuseni, încercările
trupelor maghiare de a o cuceri fiind respinse, rolul hotărâtor în această eroică
rezistenţă revenind lui Avram Iancu.
Pe teritoriul recucerit de trupele maghiare s-a declanşat o represiune
sângeroasă împotriva românilor, mii de nevinovaţi căzând victimă tribunalelor
„de sânge”; încercarea generalului Bem, care, în două rânduri, prin manifestele
sale promitea amnistie românilor participanţi la revoluţie, a rămas fără rezultate,
excesele autorităţilor militare maghiare continuând să facă numeroase victime,
mai ales în rândul preoţilor.
11
Cu toată ofensiva victorioasă a trupelor maghiare, rezistenţa lui Iancu în
Munţii Apuseni şi înfrângerea succesivă a trupelor trimise în munţi, precum şi
temeri legate de proiectata invazie a trupelor ruse, au dus la o tentativă de
înţelegere între Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare şi Avram Iancu, dar
ea a eşuat. Tentativa unei înţelegeri româno-maghiare, umbrită de la început de
regimul represiv sângeros de pe teritoriul ocupat de trupele maghiare, era
oarecum facilitată de atitudinea Împăratului de respingere repetată a cererilor
formulate de români, pornind de la Memoriul din februarie 1849.
În iunie-iulie 1849, N. Bălcescu, revenit în Transilvania, a crezut că va
putea să-i aducă pe Kossuth şi Avram Iancu la o înţelegere; N. Bălcescu, o dată
iniţiind aceste tratative, nu era bine informat asupra evoluţiei evenimentelor din
Transilvania şi a stării de spirit din rândul cele două tabere. Pe de altă parte, s-a
văzut chiar în cursul acestor tratative că L. Kossuth nu înţelegea nicidecum să
renunţe la ideea statului indivizibil maghiar, cuprinzând şi Transilvania, făcând
numai concesii nesemnificative.
În faţa inevitabilei intervenţii a trupelor ruse, L. Kossuth, ca rezultat al
acestor tratative nu a avut decât de câştigat, pentru moment, Avram Iancu
dându-şi consimţământul – pe care avea să şi-l respecte – de a păstra, în
condiţiile dublei intervenţii austro-ruse, o deplină neutralitate. Dar, cum se ştie,
în urma acestei intervenţii, trupele maghiare erau învinse şi capitulau, la Şiria, la
1/13 august 1849.
O dată cu intervenţia trupelor străine şi restabilirea regimului habsburgic
în Transilvania, cele mai multe din promisiunile Împăratului nu vor fi respectate,
un singur obiectiv, în plan naţional rămânând atins, pentru moment: anularea
„uniunii” cu Ungaria.
12