57433896 ghid teorii si metode stiinte sociale doct
TRANSCRIPT
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
1
Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară:1„Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie: 1.5. „Programe doctorale şi post-doctorale în sprijinul cercetării” Titlul proiectului:“Restructurarea programului de formare si cercetare doctorală în domeniile ştiinţe politice, ştiinţe administrative, sociologie şi ştiinţe ale comunicării- DOCT” Beneficiar:Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Numărul de identificare al contractului: POSDRU/21/1.5/G/16838
Teorii contemporane şi metode de cercetare în ştiinţe politice, sociologie, ştiinţele comunicării, ştiinţe administrative
Autori: Emanuel Nicolae DOBREI Florin Marius POPA Nicoleta CORBU Marian VASILE
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
2
Cuprins Introducere ...........................................................................................................................4 I. Ştiinţa politică – tipuri de abordări.....................................................................................7 1. Abordări generale în Ştiinţa politică .................................................................................7 2. Paradigme concurente – câteva exemple......................................................................10 2.1.Teoria instituţională......................................................................................................11
A.Instituţionalismul de tip alegere raţională ............................................................................11 B.Instituţionalismul constructivist ..............................................................................................12
2.2. Relaţiile internaţionale ................................................................................................13 A.Neorealismul ............................................................................................................................13 B.Constructivismul ......................................................................................................................14
2.3. Teoria politică normativă.............................................................................................15 A.Liberalismul ..............................................................................................................................15 B.Abordarea bazată pe capabilităţi ..........................................................................................16
II. Abordări teoretice contemporane în ştiinţele administrative...........................................18 1. Tipologii ale abordărilor din administraţia publică ..........................................................19 2. Principalele paradigme din administraţia publică ...........................................................22
2.1. Paradigma juridică în ştiinţele administrative..................................................................22 A. Teoria separaţiei puterilor in stat..........................................................................................22 B. Teoria organizaţională şi instituţia publică. O privire juridică ..........................................25 2.2. Paradigma manageriala a ştiintelor administrative ........................................................28 A. Max Weber şi birocraţia.........................................................................................................28 B. Noul Management Public ......................................................................................................31 C. Teorii ale organizaţiei ............................................................................................................35 2.3. Paradigma economică a ştiinţelor administrative ...........................................................39 A. Optimul economiei publice....................................................................................................39 B. Statul – actor al economiei publice......................................................................................41
III. Abordări teoretice contemporane în sociologie.............................................................45 1. Micro-mezo-macro......................................................................................................45 2. Abordări teoretico-metodologice majore ........................................................................47
2.1. Scurt istoric al ideilor sociologice. Clasici ........................................................................48 2.2 Interacţionism simbolic ........................................................................................................50 2.3. Fenomenologia ....................................................................................................................52 2.4. Analiza structural-funcţională ............................................................................................53 2.5. Agency and structure (Agent şi structură) .......................................................................54 2.6. Postmodernism ....................................................................................................................55
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
3
3. Câteva teme majore în sociologie..................................................................................56 3.1. Sociologia consumului ........................................................................................................57 3.2. Clasă, strat, poziţie socială sau stil de viaţă? .................................................................58 3.3. Paradigma mobilităţii...........................................................................................................60 3.4. Studiul valorilor ....................................................................................................................60
IV. Abordări teoretice în Ştiinţele comunicării ....................................................................63 1. Şcoli de gândire în câmpul comunicării .........................................................................64
1.1. Studiul opiniei publice. Întemeietori ..................................................................................64 1.2. Şcoala de la Chicago ..........................................................................................................65 1.3. Şcoala de la Columbia (Şcoala empirică)........................................................................66 1.4. Şcoala de la Frankfurt (Şcoala critică) .............................................................................67 1.5. Studiile culturale britanice ..................................................................................................67 1.6. Şcoala de la Toronto ...........................................................................................................68 1.7. Şcoala de la Palo Alto.........................................................................................................69 1.8. Şcoala semiotică..................................................................................................................70
2. Paradigme concurente în studiul comunicării ................................................................72 2.1. Pozitivismul şi post-pozitivismul ........................................................................................72 2.2. Interpretivismul.....................................................................................................................74 2.3. Pragmatismul .......................................................................................................................75
V. Metode de cercetare în ştiinţele sociale ........................................................................81 1. Măsurare........................................................................................................................82 2 Metode cantitative...........................................................................................................85
2.1 Ancheta şi sondajul de opinie .............................................................................................85 2.2 Analiza de conţinut ...............................................................................................................88 2.3 Experimentul..........................................................................................................................89
3 Statistică .........................................................................................................................90 3.1 Eşantionare............................................................................................................................90 3.2 Exemple de analize statistice uzuale ................................................................................91
4 Metode calitative.............................................................................................................93 4.1 Interviul şi focus grupul ........................................................................................................93 4.2 Observaţia..............................................................................................................................95
5 Mixed methods şi mixed-mode surveys..........................................................................96
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
4
Introducere
Cele patru domenii de studiu din cadrul Şcolii doctorale a SNSPA pot fi prezentate în
acelaşi timp ca faţete ale unei realităţi comune, cât şi ca domenii de studiu distincte. Pe de
o parte, toate fac parte din sfera mai largă a ştiinţelor sociale, ceea ce înseamnă că pot fi
grupate împreună datorită faptului că toate tratează individul în dimensiunea lui socială, fie
că aceasta este reprezentată de un sistem politic-administrativ, de o societate cu istorie,
cultură şi cu valori specifice, sau de sfere publice cu mijloace şi tipare particulare de
comunicare şi interacţiune. Pe de altă parte, această diversitate a contextelor sociale în
care este implicat un individ a dus la conturarea unor domenii de studiu care deşi rămân
parţial conectate trebuie tratate şi privite separat. Ştiinţele politice, ştiinţele administrative,
sociologia şi comunicarea reprezintă fiecare un domeniu care s-a dezvoltat în timp şi s-a
construit ca arie separată de studiu, cu perspective teoretice, abordări şi un instrumentar
conceptual specific.
Din acest motive, orice încercare de a realiza o clasificare sau trecere în revistă a
abordărilor şi metodelor folosite în cele patru domenii rămâne dificilă. Statutul acestor
domenii de ştiinţe sociale le face să aibă ca instrumente analitice teorii, modele şi abordări
care cel mai adesea depind de o perspectivă şi un set de asumpţii teoretice mai largi, care
trebuie de obicei clar stabilite şi asumate înainte de realizarea oricărei cercetări în
domeniul respectiv. Totodată, unele dintre aceste perspective teoretice largi, în special
cele mai vechi, se află la baza mai multor orientări din domenii diferite. În plus, unele
dintre abordările şi curentele recente, cum ar fi constructivismul sau postmodernismul, îşi
afirmă caracterul interdisciplinar, deschis şi au găsit aplicabilitate atât în sociologie cât şi
în ştiinţe politice.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
5
În ciuda acestor dificultăţi, însă, o trecere în revistă a abordărilor celor mai influente şi/sau
mai recente din ştiinţe politice, ştiinţe ale comunicării, sociologie şi ştiinţe administrative se
poate dovedi utilă în ghidarea cercetătorului din aceste domenii. De asemenea, metodele
folosite pentru cercetarea din ştiinţe sociale au un domeniu larg de aplicare, trebuind
cunoscute de toţi cercetătorii şi selectate în funcţie de specificul subiectului de cercetat.
Astfel, în continuare este realizată o astfel de trecere în revistă a principalelor abordări
teoretice şi a celor mai importante metode de cercetare din ştiinţele sociale, care sperăm
să fie utilă în realizarea cercetării de nivel doctoral. Prima parte se concentrează asupra
principalelor abordări şi şcoli de gândire din ştiinţe politice, sociologie, comunicare şi
respectiv ştiinţe administrative, în timp ce în partea a doua sunt prezentate pe scurt
principalele metode de cercetare socială, cu avantajele, dezavantajele şi particularităţile
lor privind aplicabilitatea.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
6
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
7
I. Ştiinţa politică – tipuri de abordări
1. Abordări generale în Ştiinţa politică
Ştiinţa politică contemporană înregistrează, ca şi alte domenii de cercetare, evoluţii
simultane divergente: pe de o parte subdisciplinele se „maturizează” în sensul că îşi
stabilesc nuclee canonice de teorii dominante şi de metode predilecte de investigaţie, iar
pe de altă parte aceleaşi subdiscipline tind să se hibridizeze, să îşi împrumute între ele
metode, seturi de asumpţii sau perspective conceptuale de înţelegere a fenomenelor.
Ambele evoluţii fac dificilă o cartare standard a ştiinţei politice, atât pentru că teoriile
concurente tind să definească diferit nucleul canonic al subdisciplinei în care se situează,
cât şi pentru că hibridizarea, abordările trans- sau interdisciplinare relativizează graniţele
dintre subdiscipline.
Leicht şi Jenkins (2010) propun o sistematizare a domeniului ştiinţei politice în funcţie de
obiectul de studiu: teorie instituţională, teorii ale statului, teorii ale democraţiei, studiul
elitelor politice, teorii ale conflictului, analiza de clasă etc. O altă împărţire similară
convenţională larg răspândită este cea din Goodin şi Klingemann (2005), care identifică
principalele subdiscipline astfel: instituţii politice, comportament politic, politică comparată,
teorie politică, relaţii internaţionale, politici publice şi economie politică, cu un subdomeniu
specific pentru metodologia politică.
Marsh şi Stoker (2002) propun o clasificare propriu-zisă a abordărilor din ştiinţa politică
care poate servi drept hartă teoretică într-o manieră mult mai independentă de obiectul
cercetării (relaţii internaţionale, partide politice, politici publice etc.), chiar dacă fiecare
abordare îşi păstrează spaţii predilecte de analiză. Iată pe scurt clasificarea lor, împreună
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
8
cu câteva consideraţii despre orientarea metodologică, specificul teoriei sau evoluţia în
timp în interiorul ştiinţei politice.
ABORDĂRI ÎN ŞTIINŢA POLITICĂ Abordarea Obiectul
abordării Orientarea metodologică
Natura teoriei
Perspectivele asupra statului şi politicii
Statutul în cadrul disciplinei
Teorie normativă (filosofie politică)
Descoperirea şi
aplicarea
noţiunilor
morale în sfera
relaţiilor şi
practicii politice
Deductivă;
analitică
Normativă;
evaluativă;
prescriptivă
Astăzi,
paradigmă
dominant
liberală
Tradiţie
puternică.
Studii instituţionale
Regulile,
procedurile şi
organizarea
formală a
sistemului
politic şi
impactul
acestora
asupra practicii
politice
Inductivă.
Relativistă.
Calitativă
(chiar dacă
nu
întotdeauna)
Normativă.
Prescriptivă
Evaluativă.
Empirică
În faza
tradiţională a
promovat
modelul liberal
democrat de
guvernare şi
atitudini
conservatoare
faţă de
reforme. În
variantele
moderne este
explicit
multiteoretică.
Îşi menţine
rolul. Acesta
e datorat
rolului
central al
statului în
viaţa
politică.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
9
Analiză comportamentală (behavioristă)
Explicarea
comportamen-
tului politic la
nivel individual
şi social
Tinde să
utilizeze
date
agregate şi
analiza
cantitativă.
Insistă pe
cercetare
care vizează
să explice în
primul rând
ceea ce se
observă.
Empirică.
Cauzală.
Capabilă să
genereze
predicţii
falsificabile.
În fazele
iniţiale
pretindea
independenţa
de valori.
Astăzi
multiteoretică.
Analiză
modestă şi
sofisticată.
Rol central
al
cauzalităţii
şi
caracterului
empiric,
falsificabil al
cercetărilor.
Teoria alegerii publice
Alegerile
sociale şi
politice sunt
făcute de
indivizi raţionali,
care îşi
urmăresc
interesele
Raţionamen
t deductiv,
care
conduce la
la predicţii şi
la o teorie
empirică
Empirică.
Prescriptivă
Predictivă.
Paradigma
dominantă
(deşi nu
inerentă) e cea
a Noii Drepte.
Astăzi explicit
multiteoretică
Abordare
care
investigheaz
ă condiţiile
alegerii
colective.
Feminismul
Impactul şi
problemele
ridicate de
organizarea
patriarhală a
societăţii
Relativistă;
sunt
favorizate
metode
calitative.
Normativă.
Prescriptivă.
Evaluativă.
Empirică.
Încearcă să
feminizeze
dezbaterile şi
să lărgească
definiţia
politicului.
Perspectivă
recunoscută
, deşi cu
impact
limitat.
Potenţialul
este
substanţial.
Analiză discursivă
Cum
discursurile
fac posibile
Relativistă.
Dizolvă
distincţia
Empirică. Acordă
prioritate
politicului;
La graniţele
ştiinţei
politice.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
10
acţiunile. Cum
sunt produse,
cum
funcţionează şi
se schimbă
aceste
discursuri
dintre
domeniul
ideilor şi cel
al
obiectelor:
ceva (obiect
sau practică
socială) are
sens numai
dacă e parte
a unui
discurs.
toate practicile
sociale sunt
privite ca
produse ale
forţelor politice
care încearcă
să-şi impună
propriile idei.
Nivel înalt
de
abstractizar
e şi
generalitate.
Miroiu, Adrian. Introducere în filosofia politică, după Marsh D., Stoker, G. (2002)
Bibliografie recomandată (generală):
Goodin, Robert, Klingemann, Hans Dieter (eds.). 2005. Manual de ştiinţă politică.
Bucureşti : Polirom.
Leicht, Kevin T., Jenkins, J Craig (eds.) 2010. Handbook of Politics. State and Society in
Global Perspective : Springer.
Marsh David, Stoker, Gerry (eds.). 2002. Theory and Methods in Political Science. 2nd
Edition : Palgrave Macmillan.
2. Paradigme concurente – câteva exemple
Este extreme de dificil de realizat un inventar al paradigmelor majore din ştiinţa politică
care să ilustreze în mod general toate subdomeniile disciplinei. Spre exemplu, ceea ce se
înţelege prin constructivism în relaţiile internaţionale are cu totul alt sens în teoria politică
normativă. De aceea, pentru a ilustra semnificaţia situării precise într-o paradigmă
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
11
particulară de cercetare, aveţi discutate mai jos exemple de abordări diferite în trei
subdomenii diferite, şi anume teoria instituţională, relaţiile internaţionale şi teoria politică
normativă.
2.1.Teoria instituţională
A.Instituţionalismul de tip alegere raţională
Instituţionalismul de tip alegere raţională interpretează instituţiile ca fiind constrângeri (sau
scenarii) externe sau interne din care, dacă adăugăm descrieri ale preferinţelor actorilor,
putem obţine descrieri ale rezultatelor, predicţii etc. Simplu spus, instituţiile sunt soluţiile
generatoare de echilibru pentru situaţii de interacţiune. Prin urmare, instituţionalismul de
tip alegere raţională
• Utilizează abstracţii şi simplificări pentru a obţine rigoare analitică şi predicţii
• Modelează matematic calculele unor actori instrumental raţionali
• Funcţionează optim în analiza instituţiilor structurate
• Foloseşte instrumente conceptuale (stimulente selective, jocuri repetate etc.)
pentru a reduce situaţii fluide (de exemplu acţiunea colectivă) la structuri
Bibliografie recomandată:
Calvert, R. 1995. “Rational actors, equilibrium, and social institutions”. in Explaining Social
Institutions, ed. J. Knight and I. Sened. Ann Arbor: University of Michigan Press :
57–95
Diermeier, D. and Krehbiel, K. 2003. “Institutionalism as a methodology”. Journal of
Theoretical Politics, 15: 123–45.
Hall, P. and Taylor, R. 1996. “Political science and the three new institutionalisms.”
Political Studies, 44: 936–57.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
12
Shepsle, Kenneth A. 2006. „Rational choice institutionalism” în Rhodes, R.A.W., Binder,
Sarah, Rockman, Bert A. 2006. The Oxford Handbook of Political Institutions.
Oxford : Oxford University Press.
Weingast, B. 2002. “Rational-choice institutionalism.” in Political Science: The State of the
Discipline, ed. I. Katznelson and H. Milner. New York: W.W. Norton : 660–92.
B.Instituţionalismul constructivist
Instituţionalismul constructivist, identificând limitele abordărilor instituţionaliste consacrate
(de tip istoric, al alegerii raţionale, sociologic), caută să ofere metode de înţelegere a
momentelor de dezechilibru, de schimbare instituţională (situaţii mai greu de teoretizat în
abordările tradiţionale). Caracteristici:
• Asumă natura construită social a structurilor şi încearcă să identifice sursele
schimbării, nu doar logica iniţială căreia îi răspunde apariţia unei instituţii
• Actorii acţionează raţional (strategic) dar şi potrivit unor idei/motivaţii
construite social
• Instituţiile nu sunt doar factorii care constrâng comportamentul individual, ci
sunt ele însele produsul unor alegeri şi/sau modificări deliberate; instituţiile
sunt obiectul conflictului politic
• Instituţiile nu au doar fundamente funcţionale, ci şi ideatice/normative
Bibliografie recomandată:
Berman 1998. The Social Democratic Moment: Ideas and Politics in the Making of
Interwar Europe. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.
Blyth, M. 2002. The Great Transformations. Cambridge : Cambridge University Press.
Campbell, J.L. 2001. „Institutional analysis and the role of ideas in political economy.” In
The Second Movement in Institutional Analysis, ed. J. L. Campbell and O. K.
Pedersen. Princeton: Princeton University Press.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
13
Hay, Colin. 2006. „Constructivism institutionalism” în Rhodes, R.A.W., Binder, Sarah,
Rockman, Bert A. 2006. The Oxford Handbook of Political Institutions. Oxford :
Oxford University Press.
2.2. Relaţiile internaţionale
A.Neorealismul
Neorealismul îşi propune să construiască o teorie a relaţiilor internaţionale capabilă să dea
seama de legile care acţionează în structura sistemului internaţional; conceptualizarea
specifică pe care o propune doreşte să elimine din explicaţii acele elemente care ţin de
caracteristicile sau acţiunile actorilor – de unde ambiţia de a realiza explicaţii exclusiv
structurale. Caraceristici:
• Puterea e atribut dominant, dar nu este definită ca atribut al actorilor ci drept
o caracteristică de sistem; puterea înţeleasă nu ca scop în sine (spre
deosebire de realism) ci drept mijloc pentru obţinerea unor efecte structurale
(echilibru de putere – securitate)
• Importanţa tipologiilor sistemului internaţional (bipolarism, multipolarism – cu
subcategorii)
• Explicaţii supuse testului falsificabilităţii (analiza istorică infirmă/confirmă
explicaţiile punctuale – perioadele de stabilitate, incidenţa războiului etc.)
Bibliografie recomandată:
Burchill, Scott, Linklater, Andrew et alli. 2001. Theories of International Relations. Palgrave
Macmillan.
Donnely, J. 2000. Realism and International Relations. Cambridge : Cambridge University
Press.
Goldstein, Joshua S. 2008. Relaţiile internaţionale. Bucureşti : Polirom.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
14
Griffiths, M. 1995. Realism, Idealism and International Politics. London : Routledge.
Waltz, Kenneth N. 1979. Theory of International Politics. Boston : McGraw Hill.
Mearsheimer, John. 2003. Tragedia politicii de forţă. Bucureşti : Antet.
B.Constructivismul
Avansează o paradigmă alternativă realismului şi continuatorilor acestuia pornind de la
ideea că atât structura cât şi elementele (actorii) sistemului internaţional sunt produse
sociale şi că toate elementele „obiective” sunt de fapt produse în permanentă schimbare a
identificărilor, reprezentărilor şi contestărilor actorilor. Mizează pe o abordare mai degrabă
interpretativă, evitând explicaţiile cauzale unidirecţionale. Caracteristici:
• Importanţa discursului în constituirea şi modificarea permanentă a
identităţilor actorilor
• Interpretarea acţiunilor actorilor pe baza semnificaţiilor percepute de aceştia,
şi nu pe baza unor factori uniform „obiectivi” (situare strategică, nevoia de
securitate etc.)
• Interesele actorilor nu sunt preconstituite, ci apar şi se modifică în cursul
interacţiunilor
• Diversitate metodologică
Bibliografie recomandată:
Adler, E. 1997. „Seizing the middle ground: constructivism in world politics” European
Journal of International Relations 3.
Biersteker, Thomas, Weber, Cynthia. 1996. State Sovereignity as Social Construct.
Cambridge : Cambridge University Press.
Burchill, Scott, Linklater, Andrew et alli. 2001. Theories of International Relations. Palgrave
Macmillan.
Griffiths, Martin (ed.). 2007. International Relations for the 21st Century. An Introduction.
London : Routledge.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
15
Kubalkova, Vendulka, Onuf, Nicholas, Kowert, Paul. 1998. International Relations in a
Constructed World. New York : M.E.Sharpe.
Wendt, Alexander. 1999. Social Theory of International Politics. Cambridge : Cambridge
University Press.
2.3. Teoria politică normativă
A.Liberalismul
Deşi se poate spune că majoritatea paradigmelor din teoria politică sunt azi liberale în
sens larg prin asumarea drepturilor individuale şi a mecanismelor democratice, prin modul
de ierarhizare a valorilor de bază liberalismul s-a restrâns la câteva elemente care-l
separă de paradigmele alternative (libertarianism, democraţie deliberativă,
comunitarianism):
• Prioritatea drepturilor individuale în faţa identităţilor comunitare, exprimată
prin libertăţi garantate prin prevederi constituţionale.
• Arhitectură conceptuală complexă care urmăreşte fundamentarea
(întemeierea) unor scheme instituţionale drepte, după principii universale (de
cele mai multe ori prin instrumente contrafactuale - contractualiste).
• Schemele instituţionale ilustrează asumpţii de bază precum individualismul
metodologic, respectul egal pentru persoane etc.
• Angajare fermă în favoarea unor scheme redistributive care să compenseze
inegalităţile nejustificabile.
• Instrumente conceptuale de măsurare obiectivă şi universal comparabilă a
inegalităţilor (resurse, bunuri primare).
Bibliografie recomandată:
Dworkin, R. 2000. Sovereign Virtue. The Theory and Practice of Equality, Cambridge MA,
Harvard University Press
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
16
Rawls, J., 1996, Political Liberalism, New York, Columbia University Press
Kymlicka, Will. Contemporary Political Philosophy. An Introduction. Oxford: Clarendon
Press.
Dryzek, John S., Honnig, Bonnie, Phillips, Anne (eds.). 2006. Oxford Handbook of Political
Theory. Oxford: Oxford University Press.
B.Abordarea bazată pe capabilităţi
Abordarea bazată pe capabilităţi promovează acelaşi limbaj universal al drepturilor
individuale şi al respectului egal pentru persoana umană, însă propune un set de
instrumente conceptuale noi ca alternativă la paradigma liberală:
• Sarcina teoriei normative nu e de a căuta principii universale cu întemeiere
transcendentală pentru societăţi perfect drepte (ideal-tipuri), ci de a oferi
concepte eficiente pentru instituţii şi politici care să definească şi să
restrângă nedreptăţile sociale.
• Compensarea inegalităţilor nejustificate nu se face prin definirea unui set
universal de resurse sau bunuri primare necesare unei vieţi împlinite, ci prin
identificarea capabilităţilor de care indivizii au nevoie, în contexte sociale
diverse.
• Refuză ierarhizarea între libertăţile negative şi pozitive bazată pe principii
abstracte (precum autonomia individuală de tip kantian)
• Propune în schimbul unei arhitecturi conceptuale abstracte şi raţionaliste o
abordare pragmatică bazată pe identificarea capabilităţilor percepute ca
importante în diferite societăţi.
Bibliografie recomandată:
Crocker, D., 2006, “Sen and Deliberative Democracy”, in Kaufman, A., ed., Capabilities
Equality. Basic Issues and Problems, London and New York, Routledge, 155-197
Nussbaum, M., 2000, Women and Human Development: The Capability Approach,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
17
Cambridge, UK: Cambridge University Press
Pierik, R., Robeyns, I., 2007, “Resources versus Capabilities: Social Endowments in
Egalitarian Theory”, Political Studies, vol. 55, 133-152
Pogge, T., 2002, “Can the Capability Approach be Justified?”, Philosophical Topics, vol.
30, 2, 167-228
Sen, A., 1992, Inequality re-examined, Cambridge MA, Harvard University Press
Sen, A. 2009. The Idea of Justice. Londra : Penguin- Allen Lane.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
18
II. Abordări teoretice contemporane în ştiinţele administrative Domeniul ştiinţelor administrative sau al administraţiei publice este un domeniu vast,
definit, în primul rând, de interdisciplinaritate. De unde provine acest caracter? În primul
rând de la obiectul de studiu al ştiinţelor administrative – sistemele administrative – care,
ca părţi ale sistemului social, înglobează şi diferenţiază complexitatea unor procese şi
fenomene sociale specifice. În al doilea rând, din aria de aplicabilitate. Deşi ar există
tentaţia restrîngerii acesteia la un singur sector al activităţii sociale – administraţia publică,
în expresie materială sau funcţională – în fapt aria de aplicabilitate se extinde asupra
întregului sector public şi,din ce în ce mai mult, şi în sectorulu privat. Complexitatea o
induce însăşi denumirea de ştiinţe administrative. Peters şi Pierre (2007:7) afirmă că
administraţia publică se află la intersecţia unui număr de discipline academice, avînd totuşi
o literatură distinctă. Printre disciplinele respective, autorii menţionează ştiinţele politice şi
economice, sociologia, psihologia, managementul, filosofia precum şi altele mai noi dintre
care vom nominaliza statistica şi informatica.
Ştiinţa politică are, în opinia mai multor autori, (Frederickson şi Smith, 2003; Bryner, 1987;
Rouban, 2007) cele mai indelungate conexiuni cu administraţia publică având în vedere
importanţa birocraţiei pentru guvernare precum şi rolul mediului politic în procesele
electorale. Mai recent, ştiinţele economice şi managementul încep să joace un rol
dominant în administraţia publică în special pentru fundamentarea reformelor în sectorul
public, a deciziei publice, a sistemelor de taxe şi impozite (Niskanen, 1971; Breton,1996).
Dacă filosofia defineşte nevoile pentru un cadru etic, pentru administraţia publică,
sociologia contribuie prin intermediul teoriei organizaţionale la înţelegerea interfeţei dintre
stat şi societate (Rothstein, 1996).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
19
1. Tipologii ale abordărilor din administraţia publică
Potrivit lui Lan şi Anders (2000), administraţia publică cuprinde cel puţin şase abordări:
managerială, politică, juridică, etică, istorică şi integrată. Fiecare dintre acestea din urmă
deţin la rându-le diverse sub-abordări sau arii de concentrare precum managementul
resurselor umane, finanţe şi buget sau analiză şi evaluare a politicilor publice.
Rosenbloom, Kravchuk şi Clerkin (2009) restrâng abordările la cele manageriale, politice
şi juridice.
Fireşte, fiecare dintre cele şase abordări prezentate pot fi interpretate prin mijlocirea unor
instanţe metateoretice diferite. Abordarea managerială, de pildă, poate fi analizată fie din
perspectivă funcţionalistă, fie postmodernistă (Yang, Zhang şi Holzer, 2008:27).
Frederickson (1980), în schimb, a recunoscut existenţa a cinci abordări posibile pentru
administraţia publică:
1. birocraţia clasică (reprezentată de Gullick şi Urwick, 1937);
2. neo-birocraţia ( Simon, 1945);
3. instituţionalismul ( Lindblom, 1959);
4. relaţiile umane (McGregor, 1960);
5. alegerea publică ( Ostrom, 1989).
Ulterior a argumentat în favoarea unei a şasea abordări, pe care a numit-o “noua
administraţie publică”, concentrată nu pe eficienţă şi eficacitate ca predecesoarele sale, ci
pe valorile umane, ale echităţii şi democraţiei. Frederickson şi Smith au revizuit originile,
asumpţiile, argumentele şi implicaţiile teoriilor administraţiei publice, identificând opt familii
de teorii contemporane a căror contribuţie ar fi fost semnificativă dezvoltării cunoaşterii în
administraţie:
1. teorii ale controlului politic al birocraţiei;
2. teorii ale politicii birocratice;
3. teorii ale instituţiilor publice;
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
20
4. teorii ale managementului public;
5. teoria postmoderne;
6. teoria deciziei;
7. teoria alegerii raţionale;
8. teorii ale guvernanţei.
Există şi alte tipologii ale şcolilor de gândire din administraţia publică (Yang, Zhang şi
Holzer (2008:27). De pildă, Stillman (1995) citat de Holzer et al. (2007:54) identifică şase
şcoli ale mişcării “administraţiei publice refundamentate” dezvoltată începând cu anii 1970:
1. reinventatorii – o abordare eclectică, sistematizată de Osborne şi Gaebler (1992);
2. comunitarienii – unde se pune accentul pe cetăţenie, valori familiale şi participare
civică;
3. refondatorii Manifestului Blacksburg – care încearcă să extindă înţelesurile
administraţiei publice de la simplul management al organizaţiilor publice la o parte a
guvernanţei (Wamsley et al., 1990);
4. teoreticienii interpretativi şi postmoderniştii – concentraţi asupra condiţiei umane
într-o societate dominată de organizaţii;
5. “abordarea tip instrument” – care promovează alternativele în furnizarea
guvernamentală de servicii publice (Salamon şi Lund, 1989);
6. perspectiva noii birocraţii – atentă la răspunderea şi responsabilitatea birocraţilor
într-o democraţie constituţională.
Tabelul 2: Şase posibile abordări în studiul administraţiei publice
Managerială Politică Judecătorească Etică Istorică Integrată EfValori /
puncte de interes
icienţă Reprezentare Drepturi legale
Moralitate Lecţii din trecut
Guvernare
Eficacitate Responsabilitate Privilegii legale
Etică Valori democratice
Economie Răspundere Proceduri legale
Integritate
Echitate
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
21
Unitate de analiză
Indivizi Indivizi Reglementări Proceduri etice
Literatură istorică
Orice aspect relevant guvernării
Grupuri Grupuri Legi Standarde etice
Evenimente individuale
Structuri organizaţionale
Comunităţi Procese legale
Procese organizaţionale
Instituţii politice (structuri şi procese)
Probleme fundamentale
Cum poate creşte eficienţa, eficacitatea şi economia?
Cum se alocă puterea şi resursele?
Cum se soluţionează conflictele şi se obţine respectarea regulilor?
Cum se îmbunătăţeşte etica administraţiei şi a societăţii?
Cum să nu se repete greşelile trecutului?
Cum să fie înţeleasă şi întărită administraţia publică în mod holistic?
Sursă: Adaptare după Lan şi Anders (2000) şi Rosenbloom şi Kravchuk (2005), citaţi de Yang, Zhang şi Holzer (2008:28).
Bibliografie recomandată
Breton, A. 1996. Competitive Government: An Economic Theory of Politics and Public
Finance. Cambridge: Cambridge University Press.
Bryner, G., C. 1987. Bureaucracy Discution : Law and policy in Federal Regulatory
Agencies. New York: Pergamon.
Buchanan, J., M., Tullock, G. 1962. The Calculus of Consent. Ann Astor: University of
Michigan Press.
Cooper, Fh.1988. Public Law and Public Administration. Englewood Cliffs, New Jersey:
Prentice Hall.
Frederickson, G., H. 1976. „Public Administration in the 1970’s : Developments and
directions”, Public Administration Review, 36(5); 564-76.
Frederickson, G., H., Smith, K., B. 2003. The Public Administration Theory Primer.
Westview Press.
Niskanen, W. 1971. Bureaucracy and Representative Government. Chicago:
Aldine/Atherton.
Peters, G.,B., Pierre, J. 2007. The Handbook of Public Administration. Los Angeles,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
22
London: Sage Publications.
Pollet, Ch., Bouckaert, G. 2004. Reforma managementului public. Analiză comparată.
Chişinău: Epigraf.
Rouban, L., 2007, “Politicisation of the civil service”, în G. B. Peters şi J. Pierre, The
Handbook of Public Administration. Los Angeles, London: Sage Publications. Pp.
199-210.
Rosenbloom, D., H., Kravchuk, R., S., Clerkin, R., M. 2009. Public Administration.
Understanding Management, Politics and Law in the Public Sector. Mc Graw-Hill
International
Rothstein, B.,1996. The Social Democratic State: The Swedish Model and The
Bureaucracy Problems of Social Reform. Pittsburgh: University of Pittsburgh Press.
2. Principalele paradigme din administraţia publică
Paradigmele ce sunt prezentate în cele ce urmează reprezintă suportul studiilor doctorale
în ştiinţe administrative dezvoltate de Facultatea de Administraţie Publică a SNSPA.
2.1. Paradigma juridică în ştiinţele administrative
Stiinţele juridice reprezinta unul dintre cei trei piloni a domeniului de doctorat intitulat ştiinţe
administrative. Prin intermediul acestei paradigme, exista posibilitatea identificării
aspectelor care ţin de legalitate – termen puţin restrictiv – legalitate văzuta ca formă
supremă de organizare a activităţii sociale.
A. Teoria separaţiei puterilor in stat
Orice proces de conducere social-politic presupune specializarea activităţilor statale şi
stabilirea unor organisme învestite cu autoritate, care să desfăşoare permanent acelaşi
gen de activităţi, potrivit anumitor metode şi practici.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
23
Atribuirea autorităţii de conducere (la nivel central şi local) anumitor organisme nu
afectează caracterul unitar al conducerii. La rândul său, caracterul unitar al conducerii
rezultă din caracterul unic al puterii. Prin esenţa sa, puterea de stat este unică, în sensul
că în interiorul statului nu se mai exercită o altă putere având aceleaşi însuşiri ca cele ale
puterii de stat. Cel care i-a dat prima formă doctrinară subliniind importanţa unei separări a
puterilor statului pentru garantarea libertăţilor individuale, este filozoful englez John Locke.
Locke distinge în stat trei puteri:
• legislativă;
• executivă;
• federativă.
Alţi autori clasici care vin să completeze această teorie sunt Montesquieu, cel care face o
sinteză a tuturor teoriilor despre separaţia puterilor şi expune teoria cea mai completă
asupra acesteia, şi Rousseau, care consideră că fiecare individ deţine o cotă parte egală
de suveranitate.
Rousseau distinge:
• puterea legislativă (are caracter suprem şi se exercită de o adunare);
• puterea executivă (se subordonează puterii legislative);
• puterea judecătorească (este o ramură distinctă a puterii executive).
În momentul în care a fost instituţionalizat în constituţie, principiului separaţiei puterilor i s-
a adus multe corective, constând în colaborarea puterilor, colaborare care poate fi rigidă
sau suplă. Din acest punct de vedere distingem:
• separaţia rigidă a puterilor – regimul prezidenţial;
• separaţia suplă a puterilor – regimul parlamentar.
În doctrina constituţională recentă se susţine şi opinia potrivit căreia, principiul separaţiei a
“îmbătrânit” şi nu mai corespunde actualelor raporturi între puteri, întrucât partidele politice
influenţează modul de exercitare a puterii şi controlează prin deputaţi şi miniştri
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
24
echilibrul puterilor (Chagnalloud, 1998, 30; Muraru şi Tănăsescu, 2007, 280 ). În realitate,
teoria separaţiei îşi menţine actualitatea.
Pentru a putea spune că o constituţie are la bază separaţia puterilor statului, nu este
necesar ca ea să o consacre expressi verbis, ci este suficient ca din ansamblul
dispoziţiilor ei, să rezulte că ea urmăreşte ca principalele organe pe care le creează să se
bucure de o independenţă bine definită unul faţă de altul în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin.
Statul de drept este indisolubil legat de acest principiu, chiar dacă de a lungul timpului s-
au constatat modificări ale raportului între puteri, în beneficiul uneia sau alteia dintre ele.
Prevederile constituţionale care reglementează distribuirea atributelor de putere au rămas
neschimbate.
Unii autori afirmă că în prezent accentul nu se pune pe separaţia puterilor, ci pe
colaborarea lor. Astfel. orice sistem politico-instituţional statal are create mecanisme clare
care determină modul de colaborare între aceste puteri. Mai mult decât atât, în toate
statele lumii există instituţii care reglementează modul de colaborare a acestor trei puteri.
Nu trebuie omis din acest proces “influenţarea puterilor”, făcută nu numai de partidele
politice ci şi de sindicate şi organizaţiile neguvernamentale, care îşi impun uneori voinţa
asupra puterilor, determinându-le să întreprindă sau nu, anumite acţiuni guvernamentale
(Dănişor, 2007; Deleanu, 2006; Niculeasa, 2008).
Din evoluţia modernă a principiului separaţiei puterilor nu trebuie să excludem şi alţi factori
noi (Tompea, D, 2000;Von Maravic, 2007; Rata, 2010):
• participarea maselor la conducere prin referendum şi iniţiativa legislativă populară,
restrângându-se astfel principiul reprezentării;
• instituţionalizarea în constituţii a unor autorităţi noi, care să poată exercita un
control asupra autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;
• recurgerea la justiţia constituţională;
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
25
• instituţionalizarea unor cvasiforme de “control cetăţenesc” asupra unor
departamente ale executivului prin sesizarea instanţelor de contencios administrativ
în legătură cu acte administrative, ilegale şi abuzuri ale administraţiei;
• controlul societăţii civile, îndeosebi prin mijloace de presă, asupra mecanismelor de
decizie guvernamentală şi transparenţa procesului de guvernare, ceea ce ar
conduce la sporirea responsabilităţii autorităţilor legislative, executive şi
judecătoreşti faţă de cetăţeni.
Bibliografie recomandată:
Carp, R. Stanomir, I. 2009. Inventarea constitutiei. Bucureşti: C.H. Beck.
Chagnalloud, D. 1998. Dicţionar al veţii politice şi sociale. Bucureşti: All
Dănişor D., C. 2007. Drept constituţional şi instituţii politice vol. I. Teoria generală.
Bucureşti: C.H. Beck.
Deleanu, I. 2006. Instituţii şi proceduri constituţionale. Bucureşti: All.
Muraru, I., Tanasescu, E., S. 2007. Drept constitutional si institutii politice, editia a XII-a,
vol. II. Bucureşti: C.H. Beck.
Popa, N., Dogaru, I., Dănişor, Gh., Dănişor, D., C. 2007. Filosofia dreptului. Marile
curente. Ediţia a II-a. Bucureşti: C.H. Beck.
Tompea, D. 2000. Etica, Morala si Putere. Iaşi: Polirom.
B. Teoria organizaţională şi instituţia publică. O privire juridică
Instituţia defineşte regulile de influenţare şi control social al comportamentelor individuale,
modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi şi
grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu
importanţă esenţială, strategică, pentru menţinerea colectivităţilor sociale.
Scopurile unei instituţii sunt definite în raport cu anumite valori. Ansamblul valorilor şi
scopurilor, precum şi al normelor existente, caracterizează finalitatea instituţiei – câmpul
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
26
său axiologic.
Autonomia unei instituţii este cu atât mai amplă cu cât competenţa de care ea dispune, în
stabilirea propriului câmp axiologic, este mai mare. Competenţa axiologică atinge nivelul
cel mai mare în societăţile globale, unde este exprimată prin independenţă şi suveranitate.
În estimările unor sociologi profilarea unei societăţi planetare, sau cel puţin europene,
tinde să reducă suveranitatea la nivelul unei simple autonomii.
Activităţile unei instituţii sunt de ordin material sau informaţional şi ele intervin în mediul
înconjurător în vederea modificării acestuia în conformitate cu scopurile sale. Se pot
distinge trei categorii de activităţi la nivel societal:
• activităţi realizatoare - prin care sunt atinse scopurile sistemului; transformă mediul şi
realizează obiectivul instituţiei;
• activităţi de conducere - asigură convergenţa activităţilor realizatoare în vederea
atingerii scopului. Au un caracter auxiliar în raport cu cele anterioare (se numesc şi
activităţi indirect productive), chiar dacă agenţii sau organele care le exercită sunt ierarhic
superioare acelora ce exercită activităţi realizatoare. Activităţile de conducere sunt
nemateriale. Ele constau în tratarea informaţiei;
• activităţi axiologice - sunt legate de cunoaşterea valorilor şi de determinarea
scopului, de finalitatea instituţiei. Sunt, de asemenea, de natură informaţională, fiind
activităţi semantice iniţiale (caracterul iniţial este legat de sistemul considerat). Au caracter
esenţial; chiar dacă activităţile conduse traduc ideea în act, ele nu-şi au sensul decât în
raport cu finalitatea instituţiei.
Structura unei instituţii reprezintă o reţea relativ stabilă în spaţiu şi timp şi se poate defini
printr-un număr de elemente şi relaţii: funcţiunile diferitelor organe şi legăturile existente
între acestea, condiţiile diviziunii muncii şi repartizarea autorităţii. Diferitelor tipuri de
activităţi le corespund principalele grupe de organe: de realizare (direct productive), de
conducere (indirect productive) şi de reglementare (organe axiologice).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
27
Există mai multe modalităţi convenţionale de a descrie o instituţie. Ea poate fi definită ca:
structură, grup, politică, agent, cultură, sistem.
Instituţia ca structură. Structuralismul, ca teorie sociologică, este centrat pe două noţiuni
cheie: structură şi funcţie. Identificarea funcţiilor latente şi manifeste ale instituţiilor, analiza
determinanţilor structurii şi interacţiunea dinamică a structurii şi funcţiei sunt teme
abordate în studii de referinţă. Dubla centrare pe structură şi funcţie a condus la sesizarea
problemei rigidităţii şi flexibilităţii structurale în legătură cu dezvoltarea organizaţională, la
analiza şi alcătuirea tipologiilor structural-funcţionale.
Instituţia ca sistem. A privi instituţiile ca sisteme înseamnă, în primul rând, a le considera
entităţi cu autoreglare, entităţi care îşi menţin constante anumite caracteristici de bază,
prin intermediul unor cicluri de acţiune în care erorile sunt detectate şi corectate natural.
Deşi erorile pot apărea natural, ca urmare a constrângerilor reciproce dintre componentele
sistemului instituţional, detectarea şi corectarea lor, de către membrii instituţiei, nu se
dezvoltă la fel de natural. Ele ţin de anumite competenţe ale membrilor (în special, în
domeniul managementului), de a crea o lume comportamentală, un subsistem, care să
favorizeze detectarea şi corectarea erorilor.
Instituţia ca grup. Din perspectiva psihologiei sociale instituţiile sunt grupuri de persoane
care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Cu
toate că, în ultimii ani, referirile la această abordare sunt mai frecvente, integrarea
problematicii grupului social în context organizaţional este, în general, mai evidentă în
domeniul comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri.
Instituţia ca politică. Atunci când relaţiile dintre grupuri iau forma unor jocuri de interese
contradictorii, cu puteri asociate acestor interese, instituţia se relevă ca politică. Grupurile se
confruntă pentru a obţine controlul resurselor, teritoriilor, informaţiei, canalelor de
comunicare, temelor din “ordinea de zi” sau din agenda discuţiilor de grup. Confruntările
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
28
de tip politic, de luptă pentru dobândirea controlului, sunt favorizate de incertitudinea unui
mediu în schimbare, de ambiguitatea scopurilor sau de deciziile intempestive. Instituţiile sunt
alcătuite din părţi contradictorii şi pentru a le înţelege comportamentul trebuie să înţelegem
natura conflictelor interne şi externe, distribuţia puterii între grupuri şi procesele prin care
conflictele de putere au ca rezultat dominarea, supunerea, compromisul etc.
Instituţia ca agent. Prin termenul de agent instituţia este percepută ca instrument de
realizare a scopurilor sociale. Deşi nu există instituţie fără o colectivitate de indivizi, ea nu
poate fi redusă la suma membrilor săi şi nici chiar la interacţiunile dintre ei. Instituţia este,
ea însăşi, un subiect receptiv, activ, inteligent şi orientat spre un scop. Aceasta este o
perspectivă instrumentală şi raţională totodată.
Bibliografie recomandată:
Alexandru, I. 2008. Tratat de administraţie publică. Bucureşti: Universul juridic.
Alexandru, I. et all. 2005. Drept administrativ european. Bucuresti: Lumina Lex.
Alexandru I. 2001. Ştiinta administraţiei. Bucureşti: Economică.
Balan, E. 2008. Instituţii administrative. Bucureşti: C.H. Beck.
2.2. Paradigma manageriala a ştiintelor administrative
Apărută ulterior paradigmei juridice, paradigma managerială aduce elemente de noutate în
existanţa ştiinţelor adminsitrative. Acum are loc trecerea la procesul inovativ, la
organizarea ştiinţifică a muncii, la structurarea organizaţiei pe baze noi având la bază
concepte precum eficienţă, eficacitate şi economicitate.
A. Max Weber şi birocraţia
Sociologia weberiană a fost supranumită o „sociologie a dominaţiei“ (Freund 1966, 190)
deoarece conceptul de dominaţie se află în miezul modelului de administraţie de stat creat
de Max Weber. Weber distinge dominaţia de putere. Puterea - Macht - este, în opinia lui
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
29
Weber, „orice şansă de a face să triumfe în sânul unei relaţii sociale propria sa voinţă,
chiar împotriva rezistenţelor existente“ (Max Weber 1971, 56). Dominaţia - Herrschaft -
desemnează în schimb „şansa de a găsi persoanele gata să asculte de un ordin cu un
conţinut determinat“ (Max Weber 1971, 56). Se observă că puterea şi determinarea, dacă
ele fac referire una la cealaltă, la o relaţie de comandă/ascultare, se disting net una de
cealaltă prin aceea că, în timp ce - în primul caz – „comanda nu este necesarmente
legitimă şi nici supunerea în mod obligatoriu o datorie“ (Raymond Aron 1967, 553),
dominaţia, din contră, implică existenţa persoanelor gata să asculte, adică recunoaşterea
şi acceptarea de către ele - oricare ar fi raţiunile lor - a ordinelor pe care ele le primesc.
Există deci o legitimitate a relaţiei de dominaţie pe care nu o are întotdeauna relaţia de
putere. Membrii unei grupări supuse unei asemenea relaţii de dominaţie formează o
grupare politică (politischer Verband) cu îndeplinirea a trei condiţii: - de teritorialitate: trebuie
să existe un teritoriu pe care să se exercite această dominaţie; - de continuitate: trebuie ca
această relaţie să se exercite în mod continuu; - de posibilitate de constrângere fizică:
relaţia de dominaţie trebuie să fie garantată „într-un mod continuu în interiorul unui teritoriu
geografic determinabil prin aplicarea ca şi ameninţarea unei constrângeri fizice“ (Max Weber
1971, 57). O grupare politică accede la rang de stat când (…) direcţia sa administrativă
revendică cu succes (…) monopolul constrângerii fizice legitime“. Definiţia este celebră. Ea
face, de altfel, de acum înainte, parte dintre locurile comune ale ştiinţei administraţiei. Pe
această definiţie s-a construit analiza weberiană a statului şi a administraţiei sale, a originilor
şi structurilor sale.
Există trei fundamente posibile ale legitimităţii. Trei tipuri de dominaţie legitimă. Mai întâi,
dominaţia tradiţională: aceea care îşi găseşte fundamentul în autoritatea eternului ieri (…),
aceea a cutumelor sanctificate prin validitatea lor imemorială şi prin obiceiul înrădăcinat al
omului de a le respecta: dominaţia exercitată altădată de patriarh sau de seniorul
domeniului. Mai apoi, dominaţia charismatică, bazată pe voinţa personală şi extraordinară
a unui individ şi care se traduce prin „supunerea extraordinară faţă de caracterul sacru,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
30
faţă de virtutea eroică sau valoarea exemplară a unei persoane“(Max Weber, p.114),
dotată cu această charismă: conducător de război ales, suveran desemnat prin plebiscit,
mare demagog, şef al unui partid politic. În fine, dominaţia raţională, care s-a impus „în
virtutea legalităţii, în virtutea credinţei în validitatea unui statut legal şi a unei competenţe
pozitive bazate pe regulile stabilite în mod raţional, în alţi termeni, autoritatea fondată pe
ascultare şi care se achită de obligaţii conform statutului stabilit“. Este acel tip de
dominaţie care caracterizează statul modern.
Statul-major administrativ şi administraţia în întregul ei sunt atunci formate din oameni
proveniţi „din straturi sociale modeste şi fără onoruri sociale proprii“ (p.119) care depind
deci, pentru mijloacele de gestiune pe care le utilizează, de cei care le pun aceste mijloace
la dispoziţie. Deţinătorul puterii nu va fi concurat deci de o administraţie în stare de totală
independenţă faţă de el. Este vorba despre naşterea şi apariţia acestei forme de relaţie între
administraţie şi deţinătorul puterii care - după Weber - caracterizează cel mai bine originile şi
dezvoltarea statelor moderne cu structuri birocratice.
Relaţia administraţiei cu economia ar fi o soluţie de concomitenţă, nu o relaţie de supunere.
Capitalismul şi birocraţia au, într-adevăr, rădăcini istorice diferite. Totuşi, există o dublă
legătură între aceste două fenomene: pe de o parte, birocraţia presupune capitalismul.
Dezvoltarea unei economii monetare este, într-adevăr, condiţia necesară, dacă nu stabilirii,
cel puţin continuităţii unei birocraţii, în măsura în care o birocraţie „ruptă“ de mijloacele de
gestiune implică existenţa resurselor financiare permanente la dispoziţia funcţionarilor săi,
resurse care nu-i pot fi furnizate decât prin fiscalitate. Or, „din raţiuni generale
binecunoscute, numai o economie monetară pe deplin dezvoltată oferă o bază sigură unui
asemenea sistem de fiscalitate…“(Weber, 1974, p.208). În plus, precizia şi rapiditatea
funcţionării administraţiei birocratice a unui stat modern cer recurgerea la tehnici de
comunicare - calea ferată, telegrama, telefonul, spune Weber - care sunt în mod esenţial
legate de apariţia ordinii capitaliste. În sens invers, capitalismul cere birocraţia, iar aceste
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
31
mijloace de dominaţie modernă trebuie să fie în mod necesar administrate în mod colectiv şi
public. În plus, o economie capitalistă de piaţă cere ca sarcinile oficiale ale administraţiei să
fie ele însele executate cu rapiditate, continuitate şi fără ambiguităţi. Procesul de dezvoltare
administrativă este, deci, în mod necesar, un proces de birocratizare, adică de raţionalizare
a structurilor administrative: „Piaţa birocraţiei a distrus structurile de dominaţie care nu
aveau caracter raţional“ (Max Weber 1971, 230).
Bibliografie recomandată:
Alexandru I. 2001. Ştiinta administraţiei. Bucureşti: Economică
Aron, R. 1967. Les étapes de la pensée sociologique. Paris: Gallimard.
Freud, J. 1966. Sociologie de Max Weber. Paris: P.U.F.
Matei, Lucica. 2006. Management public, ed. a 2-a. Bucureşti: Economică.
Weber, Max. 1971. Economie et société, vol.I. Plon
Weber, M. 1963. Le savant et la politique. Paris: Union Générale d’Éditions.
B. Noul Management Public
Reformele manageriale au însemnat o transformare, nu numai a managementului public,
dar şi a relaţiilor piaţă – guvern, guvern – birocraţie, guvern – cetăţeni, birocraţie –
cetăţeni. Ele s-au bazat pe teoria noului management public, cunoscând dimensiuni
diferite, cum sunt: reformarea sistemului contabil în ţările anglo-saxone, dezvoltarea unui
nou management al personalului în Franţa, în timp ce, în Germania, reformele structurale
au fost relativ limitate. Particularităţi sunt întâlnite în Australia şi în Noua Zeelandă (Matei,
2006, 139).
Noul management public a apărut în Marea Britanie la începutul anilor ’80, perioada
guvernării Thatcher, având arie de cuprindere globală.
Forma rigidă, ierarhică, birocratică a administraţiei publice, care a dominat cel mai mult în
secolul XX, se schimbă cu o nouă formă flexibilă de management public (Owen, 1994).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
32
Această schimbare nu este o schimbare simplă a stilului managerial, ci o schimbare în
rolul guvernării în societate şi a relaţiei guvern – cetăţeni.
În loc de a reduce guvernul, cu speranţa îmbunătăţirii economice, strategia a constat în
îmbunătăţirea managementului guvernului. Dacă sectorul public doreşte să rămână
important, atunci trebuie să-şi îmbunătăţească performanţele, utilizând orice fel de
mijloace. Aceasta a inclus importarea unor teorii şi practici din sectorul privat şi exportarea
unor bunuri şi servicii.
Modelul tradiţional al administraţiei publice era un model al birocraţiei, procesului,
neutralităţii şi furnizării directe de servicii (Osborne şi Gaebler, 1992, p. 221):
„Modelul birocratic a adus preocuparea privind furnizarea serviciului – cu
vâslire. Organizaţiile îşi canalizează energiile pe vâslire şi mai puţin pe conducere.
Ele dezvoltă o viziune de tunel. Ele aşteaptă până ce o problemă determină o criză şi
apoi oferă noi servicii celor afectaţi“.
Acesta este un sistem în care performanţa era pe planul secund şi era considerată a fi
prea dificil de evaluat. Nu se cunoşteau produsele, cât de bine se producea sau dacă
scopurile erau realizate, în condiţiile în care ele există.
Noul management public este o teorie generală privind guvernarea, activităţile şi
modalităţile de organizare şi furnizare a serviciilor publice, cunoscând obiectivele
guvernului. Această teorie pune în evidenţă limitele administraţiei publice, considerată
„instrumentul fundamental pentru organizarea guvernului“ ( Lane J.E, 2000, 304- 306) în
secolul XX, susţinând înlocuirea modelului birocratic cu noul model de management, un
model flexibil.
La sfârşitul acestui secol, este interesant că se propună o nouă teorie care depăşeşte
teoria pură a birocraţiei şi a lui Weber. Aceasta înseamnă transferul de la o organizare
structurală formală şi orientată pe legislaţie (guvernarea susţinută de teoria dreptului
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
33
administrativ) la o organizare eficientă, un management eficient şi o alocare eficientă a
resurselor publice, bazată pe noul rol al statului definit din punct de vedere economic
(Matei , 1999.).
Potrivit premiselor teoretice ale noului management public, modelul birocratic nu este
eficient pentru sectorul public la sfârşitul secolului XX. Trebuie găsite instrumente noi,
altele decât dreptul public şi procesul bugetar convenţional ( Lane, 2000), de asemenea,
vor fi schimbate calificarea şi motivarea personalului. Administraţia înlocuieşte structura sa
clasică birocratică cu centre de responsabilitate, descentralizate. În acest context,
interdependenţele dintre structuri, proceduri şi personal sunt critice. Necesitatea şi gradul
de aplicare în practică a specificaţiilor procedurale şi structurale sunt determinate
predominant de cultura organizaţională, de istorie, de situaţia economică.
Noul management public presupune o nouă paradigmă în sectorul public, un răspuns la
nepotrivirile modelului tradiţional de administraţie. În acest context, sunt supuse atenţiei
unele caracteristici tradiţionale ale administraţiei publice, astfel:
• Guvernele ar trebui să se organizeze în concordanţă cu principiile ierarhiei,
birocraţiei enunţate în analizele clasice ale lui Max Weber şi adoptate de către
întreprinderi şi instituţii ce nu aparţin sectorului public. Pentru acea perioadă era potrivit
acest model, ca fiind singura cale de organizare a sectorului public;
• Guvernul devine singurul producător de bunuri şi servicii;
• Problemele administrative şi politice trebuie separate, administraţia având
instrumente de realizare a instrucţiunilor şi politica rezervându-şi atribuţiile conducerii
politice;
• Administraţia publică a fost considerată ca o formă specială de administraţie,
cerând o birocraţie profesională, angajată „pentru viaţă“ cu „îndemânarea“ de a fi utilă
oricărei probleme politice.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
34
Aceste caracteristici nu au mai răspuns evoluţiei societăţii, modelul de administraţie a lui
Weber nu a mai rămas singurul furnizor de servicii şi bunuri. În sectorul privat, erau
utilizate sisteme de management flexibil, care, în timp, au fost preluate şi adoptate de
către guverne, ceea ce a condus la întrepătrunderea problemelor politice şi administrative.
Astfel, noul model al managementului sectorului public, conturat la începutul anilor ’90, îl
regăsim la unii autori ca „managerialismul“ (Pollitt, 1990), „noul management public“
(Hood, 1991), „guvernare antreprenorială“ (Osborne şi Gaebler, 1992).
Rhodes (1996), citându-l pe Hood (1991), dezvoltă conceptul managerialismului în Marea
Britanie, acceptând teza existenţei unui efort determinant de aplicarea a celor 3 E:
economie, eficienţă şi eficacitate (1991, p.1) la nivelurile guvernării britanice,
argumentând:
Noul management public are la bază următoarele doctrine centrale:
– concentrarea asupra managementului, nu asupra politicii, şi obţinerea eficienţei şi
a performanţei;
– dezagregarea birocraţiei publice în agenţii care stabilesc relaţii pe bazele utilizator
– plată;
– utilizarea pieţelor multiple şi contractarea, rezultat al competiţiei;
– reducerea costurilor;
– un stil de management care evidenţiază serviciul „ţintă“, contractele cu termen
limitat, stimulente monetare, libertate de conducere.
Indiferent de terminologia utilizată pentru noul management public, fenomenul este
acelaşi, şi anume reaşezarea birocraţiei tradiţionale pe un nou model. Îmbunătăţirea
managementului public, reducerea bugetelor, privatizarea întreprinderilor publice sunt
acţiuni întâlnite pe plan mondial, care conduc la emiterea unor aprecieri pertinente privind
competenţa administrativă prin competitivitate(Matei 2006, 141).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
35
Bibliografie recomandată:
Hood Ch. „A Public Management for all Seasons”, Public Administration, 69 (1), 1991.
Lane, J.E. 2000. The Public Sector. Concepts, Models and Approaches. 3rd edition,
London: Sage.
Matei L., „Effects of new public management on the statute of civil servant”. International
Conference „The Statute of Civil Servant in Romania”, Bucureşti, 1999;
March J., G., Simon H. 1958. Les organisations, trad., ed. a 2-a. Paris: Dunod Osborne D., Gaebler T. 1992. Reinventing Gouvenment: How the Entrepreneurial Spirit is
Transforming in the Public Sector.
Pollitt, Ch., Bouckaert, G. 2004. Reforma managementului public. Analiză comparată. ,
Chişinău: Epigraf.
Pollitt, Ch. 1990. Managerialism and the Public Services: The Anglo-American Experience.
Oxford: Basic Blackwell.
C. Teorii ale organizaţiei
Secolul XX se caracterizează prin dezvoltarea unei „societăţi organizaţionale“ (Amitai
Etzioni, 1964, p.1), a unei societăţi în care o mare parte a vieţii noastre active este
petrecută în şcoli, universităţi, birouri, alte spaţii de lucru, de recreere şi de îngrijire
medicală. Deşi organizaţiile există de multe secole, cele contemporane marchează o
modificare calitativă în viaţa noastră.
Abia după cel de-al doilea război mondial, o dată cu scrierile lui Herbert Simon, ştiinţele
organizării şi-au luat cu adevărat avânt. Încă din anul 1945 (Simon,1945) s-a început
construirea instrumentelor indispensabile cunoaşterii şi înţelegerii funcţionării
administraţiei publice, Herbert Simon venind, în 1958, alături de J.G. March cu o veritabilă
teorie generală a fenomenului organizaţional.
Conceptul-cheie din analiza lui Herbert Simon este acela de raţionalitate limitată. Toată
organizaţia se înscrie într-o perspectivă de acţiune raţională; ea tinde spre realizarea
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
36
anumitor scopuri, traversând deciziile luate de indivizii care o compun, instaurând
coeziunea ansamblului uman şi cooperarea între membrii săi. Dar rezultatele obţinute nu
coincid întotdeauna cu obiectivele vizate; aceste decalaje se explică prin faptul că indivizii
dintr-o organizaţie nu dispun de toate elementele de informare pentru ca decizia să
devină un act în întregime raţional.
Contribuţia lui Herbert Simon marchează adevărata naştere a teoriei organizaţiilor; se
asistă astfel la o apropiere a studiilor realizate până atunci în perspective foarte diferite şi
vizând câmpuri disciplinare diferite (Administraţie Publică, Management, Psihologia
relaţiilor industriale, Sociologia birocraţiei...), dar toate având drept centru de referinţă
tema organizării; o nouă disciplină se va constitui progresiv, tinzând să cuprindă, în SUA,
tot câmpul studiilor administrative, concurând şi chiar înlocuind ştiinţa tradiţională a
administraţiei publice. Teoria organizaţională se vrea în cele din urmă pluridisciplinară –
ea integrează munca psihologilor, sociologilor, politicienilor, economiştilor, practicienilor de
management – şi, sintetic, ea acordă o atenţie egală aspectelor formale şi informale,
raţionale şi afective, tehnice şi de comportament privind funcţionarea organizaţiilor;
câmpul său de investigare este virtual nelimitat, pentru că nu doar întreprinderile, ci şi
administraţiile, bisericile sau partidele politice pot fi cuprinse în această optică; se referă la
definirea conceptelor şi a cadrelor de analiză care să permită compararea şi înţelegerea
întreprinderilor colective, indiferent de natură – publice sau private.
În opinia lui Etzioni (1964), organizaţiile se caracterizează prin:
• diviziunea muncii, a puterii şi a responsabilităţilor comunicării; aceste diviziuni nu
sunt întâmplătoare sau tradiţionale, ci sunt deliberat construite pentru a urmări
realizarea unor obiective specifice;
• prezenţa unuia sau a mai multor centre de putere care controlează eforturile
organizaţiei şi le direcţionează spre realizarea obiectivelor propuse; aceste centre
de putere trebuie să evalueze în permanenţă performanţele organizaţiei, să-i
remodeleze structura atunci când este necesar, pentru a-i spori eficienţa;
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
37
• fluctuaţia personalului; unele persoane pot fi înlăturate, iar atribuţiile lor să fie
repartizate altora. De asemenea, organizaţia poate modifica structura personalului
prin transfer sau promovare“.
În gândirea modernă se consideră că, pentru a-şi putea realiza efectiv şi eficient
obiectivele propuse, organizaţiile ar trebui concepute raţional. Este probabil ideea care
separă societatea organizaţională contemporană de cea de la începuturile istoriei.
În opinia unui conducător al unei organizaţii, „problema organizaţiilor moderne este aceea
de a construi grupuri umane raţionale care să genereze în acelaşi timp minimum de efecte
nedorite şi maximum de satisfacţie“ (Etzioni, 1964, 2). Alţii pot concepe însă doar nişte
structuri organizaţionale funcţionale care să-şi îndeplinească scopurile propuse.
Este foarte clar, aşadar, că eforturile de a rezolva această problemă au condus la
dezvoltarea unei „teorii organizaţionale“. Din cauza caracterului său fragmentar, ar fi mai
potrivit să discutăm despre teorii de organizare, dar există câteva premise care par să
acopere cea mai mare parte a gândirii în acest domeniu. Printre acestea, se numără:
• structura unei organizaţii îi influenţează comportamentul;
• structura unei organizaţii influenţează comportamentul propriului personal şi al
participanţilor;
• procesele organizaţionale influenţează comportamentul individual şi organizaţional;
• structurile şi procedurile organizaţionale pot fi concepute raţional (sau ştiinţific)
pentru ca obiectivele propuse să fie realizate efectiv şi eficient;
• organizaţiile pot fi conceptualizate ca sisteme care răspund, dar şi influenţează
mediul, căutând să evalueze eficienţa acestor răspunsuri.
În general, teoria organizaţională este „generică“, în sensul că nu face distincţie între
organizaţiile publice sau private. Cu toate acestea, unii teoreticieni au început să se
concentreze pe această distincţie în încercarea de a dezvolta o teorie şi o practică în
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
38
managementul organizaţiilor publice. Teoria organizaţională a înregistrat progrese
importante.
Totuşi, aşa cum Charles Perrow observa, „în decursul a câtorva decenii de cercetări şi
teorii, am învăţat mai mult despre felul în care nu funcţionează lucrurile (chiar dacă unele
ar fi trebuit să funcţioneze) decât despre felul în care funcţionează“ (Shafritz şi Whitbeck,
1978, p. 322). Care sunt lecţiile pe care le-am învăţat?
Conceptele organizaţionale s-au adaptat mai greu în Europa datorită puternicei conştiinţe
a specificului administraţiei publice. Accentul nou pus pe eficacitatea managementului
public a contribuit la menţinerea anumitor rezistenţe; din moment ce se căuta ameliorarea
funcţionării administraţiei, tendinţa era de a se inspira din precepte de organizare foarte
generale; „reformismul administrativ a antrenat deci inflexibilitatea percepţiei fenomenului
administrativ şi favorizarea avântului ştiinţelor organizării“.
Cu toate că, în ţările europene, evoluţia teoriei organizaţionale a fost mai lentă,
intervenţionalismul crescând al statului a condus la acordarea unei atenţii sporite
problemelor de organizare şi de management şi a nu considera ca eretice ideile de a
împrumuta metodele sectorului privat; în paralel, difuzia muncii sociologilor americani a
realizat apropierea termenilor de organizare între sectorul public şi cel privat.
Administraţia însăşi va fi contaminată de noile valori axate pe eficacitate, competitivitate,
rentabilitate, care cuprinseseră întreaga societate. Se constată, în anii ’60, o veritabilă
răsturnare a mentalităţii tradusă prin conversia înalţilor funcţionari la perceptele teoriei
organizaţionale; vechiul postulat, după care managementul public nu ar putea fi măsurat
în termeni de eficacitate, va ceda progresiv locul ideii că administraţia este susţinută, ca şi
întreprinderile private, de căutarea unei productivităţi ridicate şi de raţionalizarea
metodelor de muncă, făcând apel la tehnicile moderne de organizare şi decizie, iar
reformele tinzând să introducă regulile unui management public vor interveni efectiv
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
39
(punerea în aplicare a serviciilor „organizare şi metode“, procesul de raţionalizare a
aspectelor bugetare etc.).
Corelativ, sociologia organizaţiilor se va implanta în anii ’60 sub impulsul lui Crozier
(1963) care a făcut cunoscute realizările sociologilor americani şi s-a inspirat din acestea
pentru propriile sale studii.
Bibliografie recomandată:
Crozier, M. 1963. Le phénomène bureaucratique. Paris. Etzioni, A. 1964. Modern Organizations. Englewood Cliffs, N.J.: Pretice-Hall.
March J., Simon, H. [1958]1993. Organizations. 2nd ed. [New York: Wiley] Oxford:
Blackwell Publishers.
Rhodes R.A.W., „Introduction”, Public Administration, 69 (1), 1991. Simon H. [1945] 1983. Administration et processus de décision, trad. Paris: Economica. Shafritz, J., M., Whitbeck, P., H. 1978. Classics of Organization Theory. Oak Park, IL:
Moore Publishing Co.
2.3. Paradigma economică a ştiinţelor administrative
Paradigma economică a ştiinţelor administrative vorbeşte – în principal dar nu în mod
exclusiv – despre modalitatea de adoptare a deciziilor publice prin prisma teoriilor
economice. Paradigma economică abordează problematici abórdate şi de celelalte
paradigme dar oferind o nouă perspectivă. Putem oferi ca exemplu serviciile publice –
subiect care poate fi abordat atât juridic cât şi managerial.
A. Optimul economiei publice
Dezbateri recente (Hess, Adams, 1999, 1-12.) relevă faptul că interesul public constituie
nucleul dur al economiei publice, o noţiune fundamentală a administraţiei publice
democratice reprezentative, apărută ca reacţie la curentul raţionalismului economic.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
40
Operaţionalizat, interesul public devine binele societăţii ca întreg, ceea ce conduce la o
abordare sistemică, în care interesul public apare ca rezultat al emergenţei sistemice a
intereselor private şi/sau sectoriale. Trebuie menţionat şi faptul că există o relaţie cauzală
între interesul public şi procesul politic, motiv pentru care interdependenţa subsistemelor
social-economice şi politice se manifestă. Mai mult chiar, interesul public poate fi
considerat drept rezultatul conflictului forţelor diverselor grupuri de interese prezente, la un
moment dat, la nivel decizional. În acest context, admiţând că interesul public exprimă
nevoile cetăţenilor în ansamblul lor, putem defini ca sistem economic optim (Galbraith, J.,
K., 1982, 11) pe „acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii“. Poate fi,
prin urmare, introdus optimul social ca o combinaţie între o alocare a resurselor societăţii,
o structură a producţie şi o distribuţie a venitului care, pe baza unui set declarat de
obiective, este considerată cea mai bună. Conceptul de optim social este utilizat, cel mai
adesea, în economia bunăstării, unde ne putem confrunta cu o alegere între mai multe
situaţii alternative, care corespund, cu toate, optimului Pareto. Aceste ultimele constatări
au determinat unii autori să vorbească chiar de „imposibila definire a unui optim social“
(Genereux, J., 2000, 167). Acceptând o anumită relativizare a termenului, trebuie să
remarcăm faptul că, cel puţin teoretic, apariţia unei funcţii a bunăstării sociale, rezolvă,
pentru moment, problema existenţei optimului social care va coincide cu un punct de
tangenţă a curbelor utilităţii corespunzătoare punctelor Pareto-optimale şi a curbei
bunăstării sociale şi care asigură cea mai înaltă bunăstare.
Totodată, optimul economiei publice va reprezenta o sinteză între optimul economic la
nivelurile microeconomic şi macroeconomic putând prevala abordările strict economice (de
piaţă) sau cele strict administrative, raportate la puterea politică. Economia publică fiind o
ştiinţă a interacţiunii sociale, va opta pentru o abordare mixtă a problematicii optimului
economic public.
Bibliografie recomandată:
Dicţionar MacMillan de Economie Modernă. 1999. Bucureşti: Codecs, pag. 284.
Galbraith, J., K. 1982. Ştiinţa economică şi interesul public. Bucureşti: Politică
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
41
Genereux, J., 2000. Economie politică. Microeconomie. Bucureşti: All Beck.
Hess M., Adams D., „National Competition Policy and (the) public interest”, National
Centre for Development Studies, (NCDS), Briefing Paper, No. 3, aprilie, 1999.
Matei A. 2003. Economie publică. Analiza economică a deciziilor publice. Bucureşti:
Economică
B. Statul – actor al economiei publice
Temele de bază, menite să conducă la înţelegerea conţinutului economiei publice,
presupun înţelegerea noilor dimensiuni economice ale acţiunilor publice şi a modului de
acţiune a omului ca actor al economiei publice.
Aceste probleme pot fi soluţionate de către fiecare individ prin intermediul organizaţiilor
sau comunităţilor, mai mult sau mai puţin vaste, şi care realizează constrângeri. Statul nu
este decât unul dintre actorii economiei publice. Totuşi, experienţa demonstrează că
puterea publică, reprezentată de stat, joacă un rol important în economie. În ţările OECD cota
cheltuielilor publice din PIB (produs intern brut) a crescut de la 8% la începutul secolului XIX la
40% în prezent. De altfel, trebuie să subliniem faptul că indicatorii de cheltuieli publice nu
reflectă decât parţial ponderea intervenţiilor publice: un stat poate interveni mai mult decât un
alt stat cu cheltuieli publice mai mici dacă se alege reglementarea în loc de producţie, scutirea
de datorii în loc de subvenţie, impozitul în loc de împrumut (Foirry,1997, 7). Rămân în
discuţie câteva probleme.
Mai întâi, anumite capitole ale economiei publice aplicate (de ex. metodele de stabilire a
preferinţelor sau de evaluare a acţiunilor publice) sunt puţin cunoscute şi puţin utilizate de
către decidenţi şi manageri de proiecte publice. Pe de altă parte, diseminarea soluţiilor şi a
recomandărilor poate juca un rol, deloc neglijabil, pentru stabilizarea climatului sociopolitic
în ţările în care decidenţii politici şi-au pierdut o parte din credibilitate. În sfârşit, aceste
întrebări au apărut la sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX, care a fost marcat de o
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
42
critică generalizată privind intervenţionismul public.
Există trei mari caracteristici în funcţie de care devine posibilă, dacă nu chiar oportună,
clasificarea actorului considerat, până nu demult, unicul important în sfera relaţiilor
economice şi internaţionale (Connolly si Munro, 1999):
- Putere de coerciţie: statul este unica instituţie ce deţine monopolul activităţilor de
legiferare, apărare naţională, gestionare a rezervelor militare în caz de război. Puterea de
coerciţie este esenţială pentru înţelegerea rolului jucat de stat în procesul de furnizare a
bunurilor şi serviciilor publice;
- Responsabilitate: deşi deţine monopolul puterii, statul este limitat în acţiunile sale
de constituţii (scrise ori nescrise), acte normative ce reprezintă, în fapt, voinţa naţională. În
plus, principalul mecanism de responsabilizare a guvernanţilor este votul, în acest sens,
alegerile ajutând nu numai la reprezentarea intereselor beneficiarilor de servicii publice,
dar şi la sancţionarea practică a comportamentelor publice inoportune;
- Motivare: reprezintă, în fapt, motivul pentru care actorii puşi în slujba statului
acţionează. În general, răspunsul la această întrebare este „interesul public“, rolul
profitului, fiind luat, în această perspectivă, de dorinţa de a servi ţării şi cetăţenilor
acesteia. Există, fireşte, numeroşi critici ai acestei interpretări: Buchanan, de pildă,
consideră că motivaţia în sectorul public şi cea din sectorul privat sunt similare,
contraargumentele la această poziţie fiind date de faptul că sistemul de sancţiuni şi
recompense, specific sectorului public, poate conduce la crearea unei culturi
organizaţionale distincte de cea existentă în sectorul privat, culturi ce valorizează: a)
spiritul public şi b) cariera dedicată serviciului public. Fireşte, caracteristici asemănătoare
pot fi întâlnite în numeroase organizaţii şi instituţii, precum cele caritabile. Totuşi,
presiunea reprezentată de alegeri şi vot este mult mai semnificativă în sectorul public, la
nivel guvernamental.
Încă de la începutul anilor 1980, o mişcare de dezangajare a puterii centrale
(dereglementare, privatizare şi descentralizare) a afectat şi/sau afectează ţări
industrializate (neoliberalism), ţări în curs de dezvoltare (ajustare structurală) şi foste ţări
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
43
socialiste (tranziţia către o economie de piaţă). Deşi aceasta nu a avut întotdeauna
efectele scontate, a avut totuşi meritul de a-i forţa pe analişti să se gândească la un nivel
de stat satisfăcător, nivel ce se află între statul minimal al unora (care asigură cadrul legal
şi reglementar al pieţelor, şi statul maximal al altora (producător, inclusiv, de bunuri
private).
Specialiştii în economie publică nu mai cred în existenţa unui stat planificator, binevoitor şi
omnipotent. Mai mult, abandonarea celor două ipoteze privind bunăvoinţa agenţilor publici
şi perfecţiunea informaţiei stă la baza reînnoirii analizei deciziilor publice din ultimii ani.
Specialiştii în economie publică pot astfel studia condiţiile reuşitei descentralizării
deciziilor. Totodată, aceştia investighează domenii cum ar fi cel al economiei corupţiei. Ei
nu mai pot fi satisfăcuţi de abordări univoce şi încearcă abordări ale dimensiunii spaţiale şi
ale dimensiunii temporale ale problemelor. Astfel, înţeleg de ce actorii vieţii economice
ajung la soluţii nonoptimale. De asemenea, ei admit şi integrează oportunităţile ştiinţelor
sociale şi politice.
În istoria gândirii economice se observă o veritabilă mişcare privind importanţa pe care
autorii vor să o dea statului într-o economie de piaţă (Foirry, 1997, 11-17).
a) Mercantiliştii. Autorii care evocă evoluţia statului în gândirea economică pleacă, în
general, de la opera lui Adam Smith. Acest fapt nu este o consecinţă a hazardului, căci
aceştia pornesc de la perspectiva mâini invizibile, ceea ce înseamnă o ordine garantată a
pieţei şi cercetarea interesului privat.
b) Fiziocraţii. Reprezentanţi ai unei şcoli de teorie economică, asociată, în principal, cu
numele lui F. Quesnay şi dezvoltată în Franţa în secolul al XVIII-lea, fiziocraţii au vorbit
puţin despre stat sau în termeni care rămân departe de preocupările contemporane.
Fiziocraţii au criticat opinia mercantilistă conform căreia bogăţia este creată de schimb şi
că producţia deţine rolul cel mai de seamă în crearea bogăţiei. Ei au identificat, ca sursă a
acumulării, surplusul de producţie realizat peste resursele folosite în producţie.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
44
Bibliografie recomandată:
Blaug, M. 1981. La pensée économique: Origine et developpment. Paris: Economica.
Connolly., S., Munro, A. 1999. Economics of the Public Sector. London: Prentice Hall
Europe.
Foirry, J. P. 1997. Économie publique. Paris: Hachette.
Matei, A. 2003. Economie publica. Analiza economica a deciziilor publice. Bucureşti:
Economică
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
45
III. Abordări teoretice contemporane în sociologie
Obiectul de studiu al sociologiei este vast iar aceasta este o ştiinţă care se bazează pe
cercetare empirică. În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire numărul mare de abordări
teoretico-metodologice din literatura de specialitate.
Un sociolog trebuie să se ferească de „etnocentrismul” teoretic prin „citirea” fenomenului
studiat din prisma unor teorii diferite. Având în vedere că trăim într-o societate dinamică,
caracterizată din ce în ce mai mult de interdependenţe globale, trebuie să ne aşteptăm ca
şi aparatul teoretic şi metodologic să se transforme.
Acest material trasează, în prima parte, cele trei niveluri de analiză sociologică: micro,
mezo şi macro. A doua parte prezintă puncte de vedere distincte, dar la fel de importante,
despre ce este societatea şi cum poate fi analizată împreună cu componentele sale.
Prezentarea porneşte de la clasici, ajungând până în zilele noastre. În ultima parte sunt
prezentate câteva preocupări majore din ultimii ani în domeniul sociologiei. Bibliografia
recomandată este, evident, selectivă.
1. Micro-mezo-macro
În general, când analizăm un fenomen social suntem interesaţi să identificăm formele pe
care acesta le ia şi intensitatea cu care se manifestă, dar şi factorii care îl determină. De-a
lungul istoriei sociologiei, s-au conturat trei variante principale complementare asupra
cărora cercetătorii se pot opri: nivelul micro, nivelul mezo şi nivelul macrosociologic
(Johnson 2008).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
46
Un individ obişnuit este preocupat mai degrabă cu ceea ce face de la o zi la alta, cu
planurile sale de viitor etc. Acesta este interesat să identifice mijloacele prin care să îşi
atingă scopurile. Pentru el, rezultatele acţiunilor proprii sunt mai degrabă ale modului în
care comunică cu diverse persoane în funcţie de rolurile asumate, iniţiativele instituţiilor
statului, de exemplu, putând părea prea îndepărtate de ţelurile zilnice. Cum
interacţionează indivizii? Cum se formează şi menţin relaţiile personale? Cum este
construită identitatea prin interacţiunile de zi cu zi? Ce efect are modul în care cineva se
înţelege cu colegii asupra satisfacţiei cu locul de muncă? Ce strategii adoptăm pentru a ne
face „plăcuţi” la un nou loc de muncă? Concetrarea sociologului asupra interacţiunilor
directe şi relaţiilor interpersonale este o abordare de nivel microsociologic.
Viaţa de zi cu este, chiar dacă nu ne gândim constant la acest lucru, dependentă de un
set de instituţii sociale, de modul în care acestea interacţionează, de evoluţiile din sistemul
socioeconomic global din care face parte ţara în care cineva trăieşte. La acestea se
adaugă cultura unei societăţi, sistemul de valori dominant, norme sociale etc.
Concentrarea sociologului pe înţelegerea sistemelor sociale, a instituţiilor sociale şi a
interacţiunilor dintre acestea, a structurii sociale este o abordare de nivel
macrosociologic.
Interacţiunile zilnice şi structurile care ne influenţează viaţa sunt corelate cu ajutorul unor
formaţiuni sociale de nivel mediu cum ar fi comunităţile, organizaţiile, clasele sociale etc.
Acesta este nivelul mezosociologic.
Bibliografie recomandată:
Johnson, Doyle Paul. 2008. Contemporary sociological theory. An integrated multi-level
approach. NY: Springer
Macionis, John J. [1987]. 2008. Sociology, 12th edition. Londra: Pearson Education
Mouzelis, Nicos. 1995. Sociological theory: what went wrong? Diagnosis and remedies.
Londra: Routledge
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
47
Sztompka, Piotr. 1993. The sociology of social change. Oxford: Blackwell
Turner, Jonathan H. (ed). 2001. Handbook of sociological theory. NY: Springer
2. Abordări teoretico-metodologice majore
Macionis (2008) identifică trei abordări teoretice majore în sociologie. În Tabelul 1 sunt
prezentate principalele trăsături ale acestora.
Tabelul 1 Trei abordări majore în sociologie (adaptare după Macionis 2008)
Abordarea structural-funcţională
Abordarea conflictualistă
Abordarea interacţionistă
Nivel de analiză Macro Macro Micro
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
48
Perspectiva asupra
societăţii
Societatea este un
sistem relativ stabil
format din
componente
interdependente.
Fiecare componentă
are o funcţie. Există
un acord general cu
privire la ce este
corect/incorect din
punct de vedere
moral.
Societatea este un
sistem dominat de
inegalităţi bazate pe
clasă, gen, rasă.
Mecanismele sociale
îi avantajează pe
unii în detrimentul
altora. Inegalitatea
socială generează
conflict, care
produce schimbări
sociale.
Societatea este un
proces. Indivizii
interacţionează în
diferite contexte
folosind simboluri.
Realitatea socială
este variabilă şi
tranzitorie.
Întrebările
fundamentale la care
vrea să răspundă
abordarea
Cum pot fi integrate
mai bine
componentele
societăţii? Care sunt
cele mai importante
componente?
Cum interacţionează
aceste componente?
Ce rol pozitiv pentru
întreg are fiecare
componentă?
Cum este divizată
populaţia prin
mecanismele
sociale?
Cum îşi protejează
privilegiile cei
avantajaţi?
Cum acţionează cei
dezavantajaţi pentru
a provoca
schimbare?
Cum
experimentează
indivizii societatea?
Cum modelează
indivizii realitatea
socială?
Cum se schimbă
semnificaţiile şi
comportamentele de
la o persoană la alta
şi de la o situaţie la
alta?
2.1. Scurt istoric al ideilor sociologice. Clasici
Istoria sociologiei ne arată că ideile teoretice clasice au principalele surse în spaţiul
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
49
francez, german, britanic şi american. Acestea au variat în funcţie de climatul socioistoric
al momentului din regiunile respective. Punctul de vedere francez, cunoscut drept
pozitivist, era că sociologia este o ştiinţă similară celor ale naturii: comportamentul uman
este guvernat de legi obiective universale care pot fi descoperite prin studierea empirică a
faptelor sociale care transcend individul. Punctul de vedere german, cunoscut drept
istoricist, scoate în evidenţă importanţa tradiţiilor culturale specifice fiecărei societăţi.
Punctul de vedere britanic susţine că deciziile şi acţiunile persoanelor reflectă, în primul
rând, interesele individuale; totuşi acestea generează rezultate cu impact social care
transcend intenţiile individuale. Sociologia americană a fost puternic influenţată de toate
aceste trei puncte de vedere.
Emile Durkheim (1858-1917) a fost, în general, preocupat de integrarea socială optimă a
individului în societăţile moderne, integrare care este dependentă de nivelul de control
exercitat de instituţiile sociale asupra acestuia. Sociologul a insistat asupra necesităţii
studierii faptelor sociale, cărora le-a atribuit următoarele trăsături: sunt exterioare
individului, îl constrâng, şi sunt întâlnite în întreaga societate. Durkheim a susţinut că,
odată cu modernizarea societăţilor, se trece de la o solidaritate mecanică la o solidaritate
organică, adică de la relaţii bazate pe credinţe comune dobândite prin traiul în comunităţi
mici şi bazate în general pe rudenie, la relaţii bazate pe interdependenţa generată de o
diviziune a muncii mai accentuată. Solidaritatea mecanică este întărită prin legi represive,
pe când solidaritatea organică este întărită prin legi restitutive.
Pentru Max Weber (1864-1920), stratificarea socială se produce prin intersectarea a trei
axe: resurse economice, putere (politică) şi prestigiu. Weber a identificat două tipuri ideale
ale acţiunii sociale: raţională şi nonraţională. Acţiunea raţională, pe de o parte, poate fi
definită ca fiind rezultatul unei deliberări conştiente şi explicite între scopuri alternative, iar
pe de altă parte, ca angajament subiectiv faţă de un scop considerat ca fundamental.
Acţiunea nonraţională, pe de o parte urmează modelele împământenite de a face lucrurile
(tradiţională), iar pe de altă parte, exprimă sentimente şi emoţii fără o deliberare
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
50
conştientă (afectivă). Sistemelor birocratice le sunt specifice sistemele de autoritate de tip
raţional-legal, acestea fiind diferite de cele tradiţionale şi de cele carismatice.
Georg Simmel (1858-1918) este interesat de modul în care interacţiunile construiesc
societatea. Spre deosebire de Durkheim, analiza acestuia este de tip micro. Pentru
Simmel, sunt importante atât forma cât şi conţinutul interacţiunii (nevoile indivizilor).
Acesta a teoretizat, printre altele, asocierea dintre intensitatea relaţiilor şi potenţialul de
conflict în grupuri. Într-o interacţiune dintre cel puţin 3 persoane pot fi identificate patru
roluri: mediatorul, arbitrul, cel care doar asistă şi beneficiază de interacţiune şi cel care
„divide şi cucereşte”.
Bibliografie recomandată:
Durkheim, Emile. 1974. Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
Durkheim, Emile. 2005. Despre sinucidere. Bucureşti: Editura Antet
Durkheim, Emile. 2008. Diviziunea muncii sociale. Bucureşti: Editura Antet
Giddens, Anthony. 2006. Sociology, 5th edition. Cambridge: Polity Press
Ritzer, George, Barry Smart (eds). [2001]. 2003. Handbook of social theory. Londra:
SAGE
Simmel, Georg. 2004. The philosophy of money. Londra: Routledge
Weber, Max. 2007. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Bucureşti: Humanitas
2.2 Interacţionism simbolic
Este o abordare prin care societatea este văzută ca produs al interacţiunilor de zi cu zi
dintre indivizi. Dacă privim indivizii doar prin prisma clasificării lor în categorii bazate pe
criterii obiective de tipul naţionalităţii, genului, rasei, clasei sociale etc., eşuăm în a
surprinde natura foarte diversă a fiinţei umane şi eforturile individuale de construire a vieţii.
Concepte specifice acestui curent sunt acţiune, interacţiune, limbaj, semnificaţii, simboluri,
conştiinţă subiectivă.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
51
George H. Mead (1863-1931) considera că modelul behaviorist de explicare a
comportamentului este limitat. Răspunsurile intenţionate la stimuli nu sunt automate şi
nonreflexive. Indivizii încearcă să înţeleagă lumea în care trăiesc: prin comunicare şi
interacţiune aceştia generează interpretări comune exprimate prin simboluri. Limbajul este
cel mai simbolic mod de a interacţiona. Prin limbaj indivizii pot crea o lume simbolică, plină
de semnificaţii culturale, care nu este limitată la experienţele de tipul „aici şi acum”. O altă
idee interesantă este divizarea self-ului în „I” şi „me”, adică în structura interioară
nereflexivă şi „eu” - aşa cum este perceput de ceilalţi. Sociologia ar trebui să studieze (şi)
această lume subiectivă.
Mai recent, Wiley (1994) propune modelul „I-me-you”, prin care persoana este văzută prin
prisma acţiunilor sale prezente (I), a experienţei acumulate (me) şi a proiectelor sale de
viitor (you).
O contribuţie importantă este cea a managementului impresiei a lui Erving Goffman (1922-
1982). Folosind limbajul din teatru, acesta a încercat să arate cum indivizii îşi construiesc
identitatea prin strategiile de gestionare a imaginii proprii.
Bibliografie recomandată:
Blumer, Herbert. 1969. Symbolic Interactionism. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Cooley, Charles Horton. [1902]. 1964. Human Nature and the Social Order. New York:
Scribner's.
Goffman, Erving. 2007. Viaţa cotidiană ca spectacol. Bucureşti: Editura comunicare.ro
Hall, Peter M. 1972. „A Symbolic Interactionist Analysis of Politics”, Sociological Inquiry,
42: 35±75.
Mead, George Herbert. 1934. Mind, Self, and Society. Chicago: University of Chicago
Press
Stryker, Sheldon. 2001. „Traditional symbolic interactionism, role theory, and structural
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
52
symbolic interactionism. The road to identity theory” în Turner, Jonathan H. (ed).
Handbook of sociological theory. NY: Springer
Wiley, Norbert. 1994. The Semiotic Self. Chicago. The University of Chicago Press.
2.3. Fenomenologia
Interpretăm lumea, în mare parte, în funcţie de mediul în care ne-am format ca fiinţe
sociale. Mai exact, ne naştem într-o lume culturală care ne oferă categoriile perceptuale
pe care le vom utiliza şi modela, la rândul nostru, în viaţa de zi cu zi. Influenţele vin din
întreaga cultură a societăţii dar şi din subculturile asociate rolurilor pe care le deţinem.
Viaţa socială este o continuă acumulare de experienţe şi reinterpretări ale trecutului care
se transmit generaţiilor viitoare.
Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestei abordări este Alfred Schutz (1899-1959)
(1967). Acesta distinge două elemente explicative ale unei acţiuni: care este proiectul
căruia îi serveşte („in order to” motive) şi care sunt experienţele anterioare care au făcut
ca individul să ajungă la performarea acesteia („because” motive). Pentru acest autor,
cunoaşterea sociologică nu este interesată să descrie o situaţie particulară sau trăirile
subiective ale indivizilor: scopul cercetării ar trebui să fie identificarea modelelor de acţiune
şi a relaţiilor care pot fi asociate unor tipuri sociale generale.
Bibliografie recomandată:
Schutz, Alfred. 1967. The Phenomenology of the Social World. Evanston, IL: Northwestern
University Press.
Berger, Peter and Luckmann, Thomas. 1967. The Social Construction of Reality. New
York: Doubleday.
Garfinkel, Harold. 1967. Studies in Ethnomethodology. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-
Hall.
Schutz, Alfred and Luckmann, Thomas. 1973. The Structure of the Life-World. Evanston,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
53
IL: Northwestern University Press.
2.4. Analiza structural-funcţională
Societatea este un sistem complex format din elemente cu funcţii care menţin stabilitatea
întregului. Structura socială modelează viaţa individului care este parte din elementele
acesteia precum familia, locul de muncă, comunitatea etc. Istoric, acest tip de analiză
derivă din ideile lui Auguste Comte (1798-1857), Emile Durkheim şi Herbert Spencer
(1820-1903).
Un rol important în cadrul acestei abordări l-a avut Robert Merton (1910-2003) cunoscut şi
pentru teoriile cu rang mediu de generalitate. O descriere limpede a analizei funcţionale
(particulariste) este oferită de Cătălin Zamfir (1993): „Drept cadru de referinţă nu mai este
luată societatea, ci un sistem social oarecare caracterizat printr-o orientare finalistă. Prin
aceasta, logica sistemului nu mai este absolută. Elementele sale nu mai sînt modelate
exclusiv de sistemul cărora aparţin sau pe care le afectează, ci şi de alte sisteme cu care
sistemul în cauză se învecinează. Postulatul funcţionalismului universal nu mai este
obligatoriu: un element poate să nu aibă o funcţie pozitivă pentru sistemul în cauză, el fiind
generat de alte sisteme. Elementul este, din acest motiv, relativ independent de sistem. La
rîndul său, sistemul nu poate modifica, decît între anumite limite, un element oarecare,
consecinţa fiind acceptarea ca inevitabilă a unui grad incomplet de integrare. Această
perspectivă deschide posibilitatea analizei relaţiei dintre diferitele sisteme care se
învecinează, interferînd şi modificîndu-se reciproc, în afara relaţiilor de strictă supra- şi
subordonare pe care analiza funcţională globalistă le acceptă. În fine, dacă celălalt model
ducea inevitabil la o orientare conservatoare, integralistă, care avea dificultăţi în a explica
dinamica sistemelor, analiza funcţională particularistă poate să scoată în evidenţă
tensiunile, contradicţiile, schimbarea. Paradigma analizei funcţionale include cîteva
concepte fundamentale: sistem, element, cerinţă funcţională, alternativă funcţională,
funcţie, context structural, posibil acţional, alternative funcţionale”.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
54
Bibliografie recomandată:
Merton, Robert K. 1968. Social Theory and Social Structure, enlarged edition. New York:
Free Press.
Parsons, Talcott. 1971. The System of Modern Societies. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-
Hall.
Parsons, Talcott. 1978. Action Theory and the Human Condition. New York: Free Press
Vlăsceanu, Lazăr. 1982. Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme.
Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică
Zamfir, Cătălin. 1993. „Funcţie (analiza funcţională)” în C. Zamfir, L. Vlăsceanu. Dicţionar
de sociologie. Bucureşti: Editura Babel
Zamfir, Cătălin. 2005. Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Iaşi: Editura Polirom
2.5. Agency and structure (Agent şi structură)
Este puntea de legătură între nivelurile micro şi macrosociologice. Atât conceptul de
„agency” cât şi cel de structură au un caracter dual (Ryan 2005). „Agency” se referă atât la
indivizi cât şi la formaţiuni sociale mai largi care acţionează.
Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestui mod de gândire este Anthony Giddens (n.
1938) cu a sa teorie a structurării. Pentru acesta agency şi structura coexistă în toate
formele de activitate umană: primul termen desemnează activităţile derulate în mod
intenţionat pentru satisfacerea nevoilor şi atingerea obiectivelor, iar structura este un set
de reguli deja constituite pe care individul le transformă la rândul său. Individul este
reflexiv, raţionalizând propriile acţiuni.
Bourdieu (1930-2002) arată de asemenea că ceea ce face un individ nu este explicat doar
prin propria voinţă sau doar prin constrângerile obiective exterioare. Un concept foarte
cunoscut propus de acesta este habitus (1984).
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
55
Bibliografie recomandată:
Archer, Margaret. 1982. „Morphogenesis versus Structuration: On Combining Structure
and Action” în British Journal of Sociology 33:455–83.
Bourdieu, Pierre. 1977. Outline of a Theory of Practice. London: Cambridge University
Press.
Bourdieu, Pierre. 1984. Distinctions: A Social Critique of the Judgment of Taste.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
Bourdieu, Pierre. 1990. In Other Words: Essays toward a Reflexive Sociology. Cambridge,
UK: Polity.
Giddens, Anthony. 1984. The Constitution of Society: Outline of the Theory of
Structuration. Berkeley, CA: University of California Press.
Habermas, Jürgen. 1987. The Theory of Communicative Action. Vol. 2, Lifeworld and
System: A Critique of Functionalist Reason. Boston, MA: Beacon.
Ryan, Michael. 2005. „Agency and structure” în George Ritzer (ed). Encyclopedia of social
theory, vol 1. Londra: SAGE
2.6. Postmodernism
Desemnează modul de a gândi „altfel” decât ne-au obişnuit teoriile sociologice de până la
el. A gândi în acest mod înseamnă a respinge (sau critica) existenţa unor trenduri,
explicaţiile probabiliste, controlul variabilelor. Ritzer şi Goodman (2001: 152) identifică
principalele trăsături ale acestui curent: „scepticism către marile naraţiuni (grand
narratives), abandonarea oricărei ipoteze deterministe, respingerea standardelor
universale, retorică „jucăuşă” (playful rhetoric), abordarea subversivă şi concentrarea pe
iraţional”. Teoria nu explică de ce fenomenele sociale se întâmplă în diferite moduri ci
oferă moduri alternative de a le privi.
Concepte specifice teoriei postmoderne sunt de-centralizarea (decentering) (Derrida),
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
56
deconstrucţie, pluralism teoretic, genealogie (Foucalt), hiperrealitate (Baudrillard),
enchantment (Ritzer) etc.
Bibliografie recomandată:
Baudrillard, J. 1994. Simulacra and simulation. Ann Arbor, MI: University of Michigan
Press
Baudrillard, J. 2008. Societatea de consum. Mituri şi structuri. Bucureşti: Editura
comunicare.ro
Bauman, Z. 2000. Liquid modernity. Cambridge, England: Polity Press
Derrida, J. 1977. Structure, sign and play in the discourse of the human sciences. In R.
Macksey & E. Donato (Eds.), The structuralist controversy: The languages of
criticism and the sciences of man (pp. 247-272). Baltimore: Johns Hopkins
University Press
Foucault, M. 1970. The order of things. New York: Vintage Books
Gellner, E. 1992. Postmodernism, reason, and religion. London: Routledge
Hebdige, D. 1986. „Postmodernism and "the other side."” Journal of Communication
Inquiry, 10(2), 78-98
Lyotard, J.-F. 1993. Tlie postmodern explained. Minneapolis: University of Minnesota
Press
Ritzer, G. 1997. Postmodern social theory. New York: McGraw-Hill.
Ritzer, G. 1999. Enchanting a disenchanted world: Revolutionizing the means of
consumption. London: Sage
Ritzer, G., Goodman, Douglas. 2001. „Postmodern social theory” în Turner, Jonathan H.
(ed). Handbook of sociological theory. NY: Springer
Sim, Stuart (ed). 2001. The Routledge companion to postmodernism. Londra: Routledge
3. Câteva teme majore în sociologie
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
57
3.1. Sociologia consumului
Societăţile contemporane sunt deseori catalogate ca fiind societăţi de consum. Nu este de
mirare că un subiect major deseori analizat în sociologie este consumul şi impactul său
asupra vieţii individuale, sociale, mediului înconjurător.
În anumite teorii, cu precădere spre începutul secolului XX şi cu o revitalizare în anii 2000,
consumul este analizat dintr-un punct de vedere mai degrabă normativ. Se porneşte de la
teoriile nevoilor umane, cel mai frecvent sintetizate sub forma unei piramide (teoria lui
Maslow), lucrurile care pot fi consumate fiind împărţite în necesare şi inutile. Perspectiva
critică asupra consumului (de tip modern) este atribuită deseori perioadei fordiste. Una
dintre trăsăturile fordismului este reglementarea de tip top-down a activităţilor, principiile
tayloriste fiind baza organizării din orice domeniu al vieţii sociale. În ceea ce priveşte viaţa
personală, rolurile indivizilor sunt clar definite fiecare având responsabilităţi moştenite,
adică determinate doar de simplul fapt că este femeie sau bărbat, tânăr sau bătrân, dintr-o
clasă socială inferioară sau dintr-o clasă socială superioară. Producţia fordistă satisface
nevoile de la baza piramidei.
Orientările teoretice mai recente, adesea clasificate drept postmoderniste, atribuie o
importanţă ridicată satisfacerii nevoilor superioare din clasificarea piramidală. Acest tip de
consum coincide cu perioada postfordistă: societăţile au atins un grad de dezvoltare socio-
economică ridicată, ceea ce este echivalent cu înmulţirea oportunităţilor de satisfacere a
nevoilor primare. Individul are nevoie de afirmare personală şi recunoaştere socială.
Acesta vrea să fie cunoscut mai degrabă prin lucrurile care îl fac unic sau cel puţin distinct,
decât prin apartenenţa la un anumit grup social de tipul claselor sociale. Pentru a-şi
satisface aceste nevoi, individul trebuie să consume lucruri care îi etalează poziţia
distinctă în societatea sau în comunitatea în care trăieşte. Din acest motiv s-a dezvoltat
producţia diferenţiată: poate alege produse care constituie o gamă largă. În postfordism,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
58
individul consumă inclusiv „extraopţiunile” din epoca teoretică anterioară.
Bibliografie recomandată:
Adorno, Theodor W. 1974. Minima moralia: reflections from a dramaged life, trans. E.F.N.
Jephcott. London: Verso
Bryman, Alan. 2004. The disneyzation of society. London: SAGE
Corrigan, Peter. 1997. The sociology of consumption: an introduction. Londra: SAGE
Featherstone, Mike. [1991]. 2007. Consumer culture and postmodernism, 2nd edition.
London: SAGE
Lash, S., John Urry. 1994. Economies of signs and space. Londra: SAGE
Marcuse, Herbert. 1968. One dimensional man. London: SAGE
Paterson, Mark. 2006. Consumption and everyday life. Londra: Routledge
Ransome, Paul. 2005. Work, consumption and culture. Affluence and social change in the
twenty-first century. Londra: SAGE
Ritzer, George. 1998. The McDonaldization Thesis. London: SAGE
Urry, John. 1995. Consuming places. NY: Routledge
3.2. Clasă, strat, poziţie socială sau stil de viaţă?
În contextul dezbaterii prezentate anterior este evidentă o alta cu privire la modul în care
sunt stratificate societăţile în zilele noastre. Astfel, pot fi identificate trei puncte de vedere:
- clasele sociale au existat iar în prezent au forme noi: „conştiinţa de clasă” este o
utopie, puterea de mobilizare socială (sindicalizarea) s-a diminuat, dar grupurile definite
economic pot susţine sau împiedica schimbarea socială;
- societatea are o structură instabilă datorită procesului de individualizare, deci
diviziunile sociale din societăţile contemporane nu mai sunt adecvat reflectate de clasele
sociale: avem identităţi multiple. Stilul de viaţă înlocuieşte clasa socială;
- o variantă universal valabilă şi lipsită de încărcătură ideologică: într-o societate
există straturi sociale deoarece persoanele deţin cantităţi diferite de resurse.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
59
Bibliografie recomandată:
Atkinson, Will. 2007. „Beck, individualization and the death of class: a critique” în The
British Journal of Sociology, vol. 58, nr. 3
Beck, Ulrich. 2007. „Beyond class and nation: reframing social inequalities in a globalizing
world” în The British Journal of Sociology, vol. 58, nr. 4
Chan, Tak Wing, Goldthorpe, John H. 2007. „Class and status: the conceptual distinction
and its empirical relevance” în American Sociological Review, vol. 72, august, pp.
512-532
Domanski, Henryk. 2000. On the verge of convergence. Social stratification in Eastern
Europe. Budapest: Central European University Press
Eyal, Gil, Szelenyi, Ivan, Townsley Eleanor. 2001. „The utopia of postsocialist theory and
the ironic view of history in neoclassical sociology” în The American Journal of
Sociology, vol. 106, nr. 4, ianuarie, pp. 1121-1128
Featherstone, Mike. [1991]. 2007. Consumer culture and postmodernism, 2nd edition.
London: SAGE
Goldthorpe, John H. 1980. Social Mobility and Class Structure in Modern Britain. Oxford:
Clarendon.
Grusky, David B. (ed.). 2008. Social Stratification. Class, Race, and Gender in
Sociological Perspective, 2nd edition. Boulder, Colorado: Cornell University
Grusky, David B., Sorenses, Jesper B. 1998. „Can class analysis be salvaged?” în
American Journal of Sociology, vol. 103, nr. 5, martie, pp. 1187-1234
Grusky, David B., Weeden, Kim A. 2002. „Class analysis and the heavy weight of
convention” în Acta Sociologica, vol. 45, nr. 3, pp. 229-236
Kirby, Mark. 1999. Stratification and differentiation. Houndmills: Macmillan
Pakulski, Jan, Waters, Malcolm. 1996. „Misreading status as class: A Reply to Our critics”
în Theory and Society, vol. 25, pp. 731-736
Vlăsceanu, Lazăr. 2007. Societate şi modernitate. Iaşi: Editura Polirom
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
60
Waters, Malcolm. 1991. „Collapse and convergence in class theory: the return of the social
in the analysis of stratification arrangements” în Theory and Society, vol. 20, nr. 2,
aprilie, pp. 141-172
3.3. Paradigma mobilităţii
Prin proliferarea inovaţiilor tehnologice care facilitează comunicarea în timp real la distanţe
foarte mari şi a mijloacelor de transport trans-europene şi trans-continentale se consideră
că indivizii au un spaţiu social cu graniţe ceva mai vagi definite: nu mai este spaţiul
restrâns al comunităţii de locuire sau chiar naţionale, ci este spaţiul larg al tuturor locurilor
pe care le cunoaşte prin intermediul circulaţiei informaţiei şi fizice în spaţiul geografic.
John Urry (n. 1946) (2007) dezvoltă paradigma mobilităţii pentru a înţelege adecvat viaţa
indivizilor în societatea contemporană. Urry propune în cadrul paradigmei sale două
concepte foarte interesante: motilitatea şi capitalul de reţea. Motilitatea se referă la
potenţialul de a fi mobil al unui individ. Capitalul de reţea vine în completarea celor
propuse de Bourdieu şi este „capacitatea de a genera (engender) şi susţine relaţii sociale
cu acei indivizi care nu se află în mod necesar în proximitatea spaţială a acestora, relaţii
care produc beneficii emoţionale, financiare şi practice” (Urry, 2007: 197).
Bibliografie recomandată:
Urry, John. 2007. Mobilities. Cambridge: Polity
Urry, John. 2010. „Mobile sociology” în The British Journal of Sociology, vol. 61, pp. 347-
366
3.4. Studiul valorilor
În dezbaterile academice ale ultimilor ani este utilizat frecvent conceptul „individualizare”.
Individualizarea este, printre altele, procesul prin care populaţiile îşi schimbă orientările
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
61
valorice „spre non-material şi emancipare; îndepărtarea de tradiţii, scăderea respectului
faţă de autoritatea clasică, re-definirea bunăstării în termeni de auto-împlinire,
independenţă şi emancipare. Totuşi, mai adecvate ar fi etichete precum creşterea
importanţei normelor „post-convenţionale”, de-tradiţionalizarea societăţii ori sporirea
relevanţei postmaterialismului” (van Deth, 1995: 2). Valorile sunt, aşadar, fundamentale în
înţelegerea schimbărilor sociale fiind influenţate de sistemul social dar la fel de valabilă
fiind şi relaţia inversă.
De câteva decenii se derulează în Europa şi nu numai o serie de studii dedicate măsurării
valorilor societăţilor implicate în proiecte: European Values Survey şi World Values
Survey. Acestora li se adaugă, parţial, European Social Survey sau International Social
Survey Programme. Ronald Inglehart (n. 1934) este unul dintre cei mai influenţi sociologi
al ultimelor decenii având un rol fundamental în elaborarea unor programe de cercetare
precum Eurobarometrul sau World Values Survey. Teoria revizuită a modernizării, pe care
o propune împreună cu Christian Welzel (2005) poate fi utilizată pentru a prezice calea pe
care se vor încadra societăţile lumii. Coordonatele principale ale teoriei sale sunt
dezvoltarea socioeconomică, moştenirea culturală a unui popor şi schimbarea orientărilor
de valoare a societăţilor lumii. Orientările de valoare dominante reflectă condiţiile de trai
din momentul respectiv. Dacă se schimbă condiţiile de trai este probabil ca şi orientările
de valoare să se schimbe în concordanţă - dar acest lucru se va întâmpla doar după o
perioadă importantă de timp în care populaţia a experimentat noile strategii de viaţă şi a
ajuns la concluzia că soluţia nouă este mai adecvată” (Inglehart şi Welzel, 2005: 23). În
concluzie, teoria revizuită a modernităţii susţine că, toate celelalte condiţii fiind egale,
dezvoltarea socieconomică favorizează valorile seculare şi de expresie. Pe lângă aceasta,
moştenirea culturală a unei populaţii are un rol fundamental: la nivel global nu se produce
o convergenţă culturală. Modernizarea culturală nu este ireversibilă şi, pe lângă aceasta,
schimbarea culturală nu este liniară: în funcţie de condiţiile sociale-economice-culturale-
politice vor predomina anumite orientări valorice. Răspândirea valorilor de expresie
transformă societăţile în entităţi mai tolerante, unde diversitatea este acceptată ca dat.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
62
Schwartz critică abordarea lui Inglehart folosind ca argument principal în favoarea sa
universalitatea valorilor măsurate prin setul de indicatori propuşi. Pentru acest autor
oamenii au nevoi fundamentale derivate din calitatea de organisme biologice, de fiinţe
care au nevoie de interacţiuni sociale coordonate şi membri ai unor grupuri care trebuie să
supravieţuiască şi să atingă anumite niveluri de bunăstare. Pornind de la acest punct de
vedere sunt identificate zece valori de bază grupate într-o structură bidimensională: pe de
o parte sunt orientările opuse „self-enhancement/self-transcendence”, iar pe de alta, sunt
orientările opuse „openness to change/conservatism”.
Bibliografie recomandată:
Esmer, Yilmaz, Pettersson, Thorleif. 2007. Measuring and mapping cultures: 25 years of
comparative value survey. Koninklijke Brill NV, Leiden
Ester, P., Halman, Loek, de Moor, R. A. 1994. The individualizing society: value change in
Europe and North America. Tilburg University Press
Inglehart, Ronald, Welzel, Christian. 2005. Modernization, cultural change, and
democracy. The human development sequence. Cambridge University Press
Inglehart, Ronald. 1990. Culture shift in advanced industrial society. New Jersey:
Princeton University Press
Schwartz, Schalom H. (fd). „A proposal for measuring value orientations across nations”
disponibil online la adresa
http://europeansocialsurvey.org/index.php?option=com_docman&task=doc_view&gid=12
&Itemid=80
van Deth, Jan W. 1995. „Introduction: The Impact of Values” în Jan W. Van Deth şi Elinor
Scarbrough (eds) Beliefs in Government vol. IV: The Impact of Values. New York:
Oxford University Press, pp. 1-19
Voicu, Bogdan, Voicu, Mălina (coord.). 2007. Valori ale românilor 1993-2006. Iaşi:
Institutul European
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
63
IV. Abordări teoretice în Ştiinţele comunicării
Ştiinţele comunicării oferă un cadru teoretic larg, fiind un domeniu care reuneşte direcţii
distincte de investigaţie, cum ar fi teoriile limbajului, comunicarea instituţională,
comunicarea organizaţională, comunicarea politică, jurnalismul etc. În acest context, o
trecere în revistă a principalelor teorii este cvasi-imposibilă. Ceea ce propunem este o
imagine de ansamblu a principalelor şcoli de gândire din domeniul comunicării ca zonă de
cercetare generală (şi nu din direcţiile de nişă care s-au dezvoltat), centrată cu precădere
spre comunicarea de masă, care au condus la preocupările actuale cele mai relevante.
Ele pot fi luate ca puncte de reper generale, paradigme conceptuale, în cadrul cărora au
apărut marile teorii care jalonează domeniul. În continuare propunem, schematic, un
tablou al acestor paradigme, structurate în şcoli de gândire, cu câteva sugestii
bibliografice ce cuprind autorii canonici pentru fiecare dintre ele. De asemenea propunem
o bibliografie orientativă generală, în care pot fi găsite prezentări ale principalelor teorii şi
şcoli de gândire.
Bibliografie generală:
Coman, Mihai. 2004. Introducere în sistemul mass media. Iaşi: Polirom.
Drăgan, Ioan. 2007. Comunicarea: Paradigme şi teorii. Bucureşti: Rao.
Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Corbu, Nicoleta. 2007. Istoria comunicării. Bucureşti:
Comunicare.ro.
Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina. 2003. Mass media şi societatea. Bucureşti:
comunicare.ro.
Rogers, Everett M. 1994. A History of Communication Study. A Biographical Approach.
New York: Free Press.
Mattelard, Armand, Neveu, Erik. 2003. Introduction aux Cultural Studies. Paris: La
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
64
Découverte.
Severin, Werner, Tankard, James. 2004. Perspective asupra teoriilor comunicării de masă,
trad. Mădălina Paxaman şi Maria Paxaman. Bucureşti: Polirom
De Fleur, Melvin, Ball-Rockeach, Sandra. 1999. Teorii ale comunicării de masă, trad. Ducu
Harabagiu si Catalina Harabagiu. Iaşi: Polirom.
Fiske, John. 2003. Introducere în ştiinţele comunicării, trad. Monica Mitarcă. Iaşi: Polirom.
1. Şcoli de gândire în câmpul comunicării
1.1. Studiul opiniei publice. Întemeietori
Studierea, la nivel academic, a opiniei publice a cunoscut o dezvoltare impresionantă la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al douăzecilea. Preocupările legate de
opinia publică apar atât pe continentul european, cât şi în cel american. Întemeietorii
direcţiei de cercetare în zona opiniei publice sunt Gabriel Tarde şi Ferdinand Tönnies, în
Europa şi respectiv Walter Lippmann şi John Dewey în Statele Unite. Ei deschid direcţii de
cercetare legate de opinia publică ce vor influenţa ulterior multe dintre teoriile cele mai
cunoscute din ştiinţele comunicării.
Bibliografie recomandată:
Dewey, John. 1954. The Public and It’s Problems. Swallow Press.
Lippmann, Walter. [1922]. 1990. Public Opinion. New Brunswick: Transaction Publishers.
Tarde, Gabriel. 1895. Les Lois de l’imitation. Paris: Felix Alcan.
Tarde, Gabriel. [1901]. 2007. Opinia şi mulţimea, trad. Nicoleta Corbu. Bucureşti:
Comunicare.ro.
Tönnies, Ferdinand. 2000. On Public Opinion, Selections and Analyses, traducerea,
adnotarea şi introducerea de Hanno Hardt and Slavko Splichal. Lanham, Boulder,
New York, Oxford: Rowman& Littlefield Publishers.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
65
Tönnies, Ferdinand. 1955. Community and Association. Traducerea, adnotarea şi
introducerea de Charles Loomis. London: Routledge & Kegan Paul.
1.2. Şcoala de la Chicago
Şcoala de la Chicago este în primul rând o şcoală de sociologie; reprezentanţii ei pun
bazele primelor direcţii de cercetare în zona comunicării de masă. Părinţii fondatori sunt
consideraţi John Dewey, Albion Small, William Thomas, George Herbert Mead. Prima
generalţie de sociologi propriu-zişi adună laolaltă nume importante, printre care Robert
Ezra Park, Ernest Burgess, Everett C. Hughes. A doua şcoală de la Chicago, cum mai
este numită cea de a doua etapă de cercetare de la Chicago, aduce în prim plan
cercetători precum Herbert Blumer, David Riesman, Anselm Strauss, Ervin Goffman.
Contribuţia cea mai importantă a Şcolii de la Chicago este legată de paradigma
interacţionismului simbolic, care accentuează ideea că oamenii acţionează asupra
lucrurilor pe baza înţelesurilor pe care aceste lucruri le au pentru ei, înţelesuri care se
nasc în urma interacţiunilor sociale pe care o persoană le are cu celelalte, în urma unui
proces de interpretare.
Bibliografie recomandată:
Blumer, Herbert. [1969] 1998. Symbolic Interactionism. Perspective and Method. Berkeley:
University of California Press.
Cooley, Charles Horton. [1902] 1964. Human Nature and the Social Order. New York:
Shocken Books.
Goffman, Ervin. [1959] 2003. Viaţa cotidiană ca spectacol. trad. Simona Dragan si Laura
Albulescu Bucureşti: Comunicare.ro.
Mead, George Herbert. [1934] 1967. Mind, Self and Society from the Standpoint of a
Social Behaviorist. Chicago: Chicago University Press.
Park, Robert Ezra. 1922. The Immigrant Press and Its Control. New York: Harper and
Brothers Publishers.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
66
Park, Robert Ezra. 1922. The Crowd and the Public and Other Essays. Chicago: The
University of Chicago Press.
1.3. Şcoala de la Columbia (Şcoala empirică)
Dimensiunea empirică în ştiinţele sociale a asigurat studiului comunicării un fundament
sigur. Pe această fundaţie, patru tipuri de preocupări au condus la articularea cercetării
comunicării ca domeniu separat: analiza propagandei, studiul opiniei publice, psihologia
socială şi cercetarea de piaţă. Este şcoala în cadrul căreia se remarcă cei ce vor fi
consideraţi întemeietorii disciplinei comunicării, Paul Lazarsfeld, Carl Hovland, Kurt Lewin
şi Harold Laswell. Lazarsfeld descoperă rolul grupului şi al liderilor de opinie în medierea
mesajului transmis prin mass media; Lasswell defineşte elementele fundamentale ale
procesului de comunicare, discută funcţiile mass media, studiază propaganda ca fenomen
social; Hovland este cel care va impune cercetarea empirică a persuasiunii, transformând
această temă într-o preocupare permanentă a teoriei comunicării; Lewin plasează grupul
în inima proceselor de comunicare, studiază modul în care se propagă influenţa în cadrul
grupurilor şi le acordă acestora rolul primordial în schimbarea socială.
Bibliografie recomandată:
Hovland, Karl, Irving L., Ianis, Kelly, Harold H. 1953. Communication and Persuasion.
Pshychological Studies of Opinion Change. New Haven: Yale University Press.
Lazarsfeld, Paul F. Berelson, Bernard Gaudet, Hazel. 2004. Mecanismul votului. Cum se
decid alegătorii într-o campanie prezidenţială, trad. Simona Drăgan. Bucureşti:
Comunicare.ro.
Rogers, Everett M. 1994. A history of communication study. A biographical approach. New
York: The Free Press.
Schramm, Wilbur. 1957. „Twenty years of journalism research”. Public Opinion Quarterly,
21, pp. 91-107.
Schramm, Wilbur. 1997. The beginnings of communication study in America. A personal
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
67
memoir. Edited by Chaffee, S. H. & Rogers, E.M.
1.4. Şcoala de la Frankfurt (Şcoala critică)
Şcoala de la Frankfurt apare ca o reacţie la studiile empirice. Cunoscută şi sub numele de
Şcoala Critică, gruparea de cercetători din domenii diverse, filozofie, sociologie,
politologie, critică literară, comunicare etc. va impune o poziţie teoretică care va aduce
serioase critici cercetării empirice de tip pozitivist. Cercetătorii de la Frankfurt sunt
preocupaţi de dimensiunea calitativă, mai degrabă decât de cea cantitativă a cercetării.
Reprezentanţii acestei şcoli impun concepte importante în ştiinţele comunicării, cum ar fi
„sfera publică” (Jurgen Habermas) sau „industriile culturale” (Theodor Adorno, Max
Horkheimer).
Bibliografie recomandată:
Adorno, Theodor. 2001. Culture Industry. 2nd edition. London & New York: Routledge.
Habermas, Jurgen. 2000. Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă. Bucureşti: All.
Habermas, Jurgen. 2005. Sfera publică şi transformarea ei structurală, trad. Janina Ianoşi.
Bucureşti: Comunicare.ro.
Horkheimer, Max, Adorno. 1976. Theodor W. Dialectic of Enlightenment, trad. John
Cumming. Continuum International Publishing Group.
Marcuse, Herbert. 1991. One-Dimensional Man: Studies in the Ideology of Advanced
Industrial Society, 2nd edition. Beacon Press.
1.5. Studiile culturale britanice
Studiile culturale britanice reprezintă în fapt un grup de autori din spaţiul britanic, dar care
nu s-a materializat într-o Şcoală. Autorii sunt nume cunoscute şi recunoscute în literatura
de profil: Richard Hoggart, Raymond Williams, Edward Thompson şi Stuart Hall, având
preocupări relativ diverse, de la teorie literară la antropologie, filozofie, sociologie etc.
Cercetătorii, reuniţi în jurul Centrului de Studii Culturale Contemporane de la Birmigham,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
68
au fost interesaţi mai ales de modul în care un anumit mesaj poate fi interpretat sau pus în
legătură cu ideologia, clasa socială, naţionalitatea, sexualitatea sau genul.
Bibliografie recomandată:
Hall, Stuart. 1996. “Cultural Studies: two paradigms”, in What is Cultural Studies, edited by
John Storey.
Hall, Stuart. 2002. „Encoding/Decoding”, in Media and Cultural Studies, Key Words, Edited
by Meenakshi Gigi Durham and Douglas M. Kellner. Oxford: Blackwell Publishers.
Hoggart, Richard. 1957. The Uses of Literacy, Aspects of Working Class life, with special
reference to publication and entertainment. London: Chatto and Windus.
Turner Graeme. [1990] 2003. British Cultural Studies, An Introduction. London and New
York: Routledge.
Williams, Raymond. 1958. Culture and Society 1780-1950. London: Chatto& Windus.
1.6. Şcoala de la Toronto
Şcoala de la Toronto este de fapt o direcţie de analiză ale cărei baze au fost puse de doi
autori: Harold Innis şi Marshall McLuhan, dintre care ultimul şi-a petrecut cea mai mare
parte a perioadei sale de creaţie în Statele Unite, unde a devenit una dintre figurile cele
mai cunoscute în studiul comunicării. Harold Innis este de formaţie economist; el
descoperă importanţa pe care au avut-o mijloacele de comunicare în istoria civilizaţiilor şi
a imperiilor şi ne propune o lectură a succesiunii acestora prin prisma mijloacelor de
comunicare. McLuhan este preocupat de rolul pe care mediul (mijlocul de comunicare)
prin care un mesaj este transmis îl joacă în receptarea mesajului. El propune o formulă,
rămasă celebră: „the medium is the message”. Şcoala de la Toronto impune în disciplina
comunicării paradigma determinismului tehnologic, focalizată pe modul în care mijloacele
de comunicare au modificat modul în care oamenii receptează mesajele.
Bibliografie recomandată:
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
69
Innis, Harold. 1950. Empire and Communications. London: Oxford University Press.
Innis, Harold. 1951. The Bias of Communication. Toronto: University of Toronto Press.
McLuhan, Marshall. 1994. Galaxia Gutenberg, trad. Bucureşti: Editura politică.
McLuhan, Marshall. 2006. Texte esenţiale, trad. Mihai Moroiu. Bucureşti: Nemira.
McLuhan, Marshall. 1994. Understanding Media, the Extentions of Man. Cambridge,
Massachusetss, London: The MIT Press.
1.7. Şcoala de la Palo Alto
Grupul de cercetare format în orăşelul Palo Alto (aproape de San Francisco) este legat de
o preocupare constantă în Statele Unite, născută la începutul anilor ’50, pentru
comunicarea interpersonală, într-o viziune care se îndepărta vădit de perspectiva de până
atunci asupra comunicării ce stătea sub semnul ideii de transmitere. Grupul iniţial, rămas
în istorie sub numele de „Colegiul invizibil”, era format din câţiva antropologi (dintre care
cei mai cunoscuţi sunt Gregory Bateson, Ray Birdwhistell şi Edward Hall), sociologi (figura
marcantă fiind Ervin Goffman), cărora li se adaugă într-o a doua etapă, în cursul anilor ’60,
Paul Watzlawick şi Don Jackson. Membrii „colegiului invizibil” nu s-au întâlnit niciodată
decât în mod accidental în anumite conferinţe comune la care au participat, însă fiecare
cunoştea foarte bine lucrările celorlalţi înainte chiar ca acestea să fi fost publicate. Şcoala
de la Palo Alto este o denumire generică ce desemnează un grup de cercetători, membri
ai colegiului invizibil, reuniţi prin interese comune la Palo Alto. Nu a existat niciodată o
şcoală propriu-zisă, cu alte cuvinte, grupul nu a fost niciodată organizat ca un departament
universitar centrat pe o singură disciplină academică, ci mai degrabă este vorba despre un
număr de cercetători interesaţi de probleme de sănătate mintală legate de comunicare,
terapie familială şi schizofrenie. În teoriile comunicării, Şcoala de la Palo Alto a impus un
grup de axiome ale comunicării şi o direcţie de cercetare legată de comunicarea
paradoxală care propune un concept interesant, „dubla constrângere”.
Bibliografie recomandată:
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
70
Bateson, Gregory. 2000. Steps to an Ecology of Mind: Collected Essays in Anthropology,
Psychiatry, Evolution, and Epistemology. Chicafo: University Of Chicago Press.
Marc, Edmond, Picard, Dominique. 2000. L'école de Palo Alto : un nouveau regard sur les
relations humaines. Paris: Retz.
Watzlawick, Paul, Beavin Bavelas, Janet, Jackson, Don D. 1967. Pragmatics of Human
Communication. A study of interactional patterns, pathologies and paradoxes, W.W.
New York – London: Norton & Company.
Watzlawick, Paul. 1988. L’invention de la réalité. Contribution au constructivisme, trad.
Anne-Lise Hacker. Paris: Seuil.
Watzlawick, Paul. 1978. La réalité de la réalité. Confusion, désinformation,
communication, trad. Edgar Roskis. Paris: Seuil.
1.8. Şcoala semiotică
Semiotica este cvasiunanim acceptată drept „ştiinţa generală a semnelor”. Ea s-a
dezvoltat ca ştiinţă în două direcţii fundamentale, două tradiţii deopotrivă recunoscute şi
criticate: semiotica modernă europeană şi semiotica americană. Ferdinand de Saussure şi
Charles Sanders Peirce sunt întemeietorii celor două tradiţii, iar perspectivele pe care le
deschid diferă fundamental prin modul în care este interpretat semnul. Întreaga direcţie
semiotică europeană (cu excepţia lui Eco) se întemeiază pe concepţia duală a semnului
lingvistic (aşa cum este propusă încă de la începutul secolului trecut de Ferdinand de
Saussure), în timp ce semiotica americană se revendică de la semnul triadic propus de
Peirce.
• Direcţia europeană:
o Fondator: Ferdinand de Saussure
o Şcoli de gândire: Şcoala de la Tartu Moscova: Iuri Lotman (semiotica
culturii)
o Cercul Lingvistin Bahtin
o Cercul Lingvistic de la Copenhaga: Louis Hjelmslev
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
71
o Cercul Lingvistic de la Praga – Roman Jakobson
o Şcoala franceză – o direcţie nestructurată: Roland Barthes
o Şcoala de la Paris: Algirdas Julien Greimas
• Direcţia americană
o Fondator: Charles Sanders Peirce
o Reprezentanţi: Charles Morris, Thomas Sebeok
• poziţie singulară: semiotica lui Umberto Eco
Bibliografie recomandată:
Barthes, Roland. [1957] 1997. Mitologii, trad. Maria Carpov. Iaşi: Institutul European.
Eco, Umberto. [1976] 1982. Tratat de semiotică generală trad. Anca Giurescu şi Cezar
Radu. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică.
Greimas, Algirdas Julien, Courtés, Joseph. 1993. Dictionnaire raisonné de la théorie du
langage. Paris Hachette.
Hjelmslev, Louis. [1953] 1967. Preliminarii la o teorie a limbii, trad. D. Copceag. Bucureşti:
Centrul de cercetări fonetice şi dialectale.
Jakobson, Roman. 1963. Essais de linguistique générale: les fondations du langage, vol 1.
Paris: Editions de Minuit.
Lotman, Iuri. [1970] 1974. Studii de tipologie a culturii, trad. Radu Nicolau. Bucureşti:
Editura Univers.
Saussure, Ferdinand de. [1916] 1998. Curs de lingvistică generală, publicat de Charles
Bally, Albert Sechehaye, în colaborare cu Albert Riedlinger, Ediţie critică de Tullio
De Mauro, trad. de Irina Izverna Tarabac. Iaşi: Polirom.
Sebeok, Thomas A. [1994] 2002. Semnele. O introducere în semiotică, trad. Sorin
Mărculescu. Bucureşti: Editura Humanitas.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
72
2. Paradigme concurente în studiul comunicării
Diferitele şcoli de gândire care au fondat şi consolidat domeniul ştiinţelor comunicării au
dat naştere unei „polemici” celebre în lumea academică, un fel de concurenţă în ceea ce
priveşte modul în care anumite fenomene din ştiinţele socio-umane pot fi studiate şi/sau
înţelese. Din acest punct de vedere, şcolile de gândire care de fapt pun temelia acestei
permanente discuţii şi dispute în zona comunicării sunt Şcoala empirică (sau Şcoala de la
Columbia) şi Şcoala critică (sau Şcoala de la Frankfurt).
Controversa porneşte, istoric vorbind, de la concepţiile puriste despre posibilitatea
cercetării, bazate pe paradigme specifice, pozitivismul şi postpozitivismul (în cazul
cercetării de tip cantitativ), respectiv interpretivismul, incluzând naturalismul,
constructivismul etc. (în cazul cercetării de tip calitativ). Aşadar, de-a lungul a mai mult de
jumătate de secol, cele două paradigme au apărut ca total divergente şi ireconciliabile. De
aceea cele două tipuri de cercetare au fost privite ca fiind nu complementare, ci mai
degrabă divergente. Punctul de vedere modern, însă, se îndepărtează de teza purismului
ontologic, astfel încât cercetările recente vorbesc tot mai mult de metodele mixte.
Paradigma care pare să împace cel mai bine această nouă perspectivă de cercetare este
pragmatismul.
Istoric vorbind, ceea ce în ştiinţele sociale s-a numit „războiul” paradigmelor, porneşte de
la concepţiile puriste legate de natura realităţii, posibilitatea cunoaşterii şi alte probleme
filozofice. Majoritatea autorilor opun, în discuţia despre războiul paradigmelor, două
concepţii ireconciliabile, pozitivismul (de multe ori se discută şi despre postpozitivism) şi
interpretivismul (sau constructivismul, ca formă extremă a acestuia) (Smith T., 1983;
Howe, 1988, 1992; House, 1994; Reichardt, Rallis, 1994b; Wimmer, Dominick, 2000;
Lindlof, Taylor, 2002; Johnson, Onwuegbuzie, 2004; Green, 2007; Deacon, 2008).
2.1. Pozitivismul şi post-pozitivismul
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
73
Pozitivismul este, cronologic vorbind, paradigma care precede interpretivismul, iar
rădăcinile sale sunt de găsit în teoriile lui Auguste Comte, John Stuart Mill şi Émile
Durkheim. Linia pe care pozitivismul a luat naştere este aceea a empirismului promovat de
Newton, Locke şi alţii (Smith J., 1983). Această concepţie discută posibilitatea cunoaşterii
ca fiind exclusiv bazată pe fapte observabile (Tashkkori, Teddlie, 1998, 7), acceptarea
existenţei unei realităţi obiective, în care pot fi observate categorii generale ce pot da
seama de modul în care se comportă indivizii (pornind de la asumpţia că toţi indivizii sunt
în general foarte asemănători în comportamente şi opinii) (Wimmer, Dominick, 2000, 104)
şi eliberarea cunoaşterii de orice metafizică (Howe, 1988, 13).
O primă reacţie la excesele pozitivismului este una moderată, ea apărând sub forma post-
pozitivismului, care, deşi respinge unele asumpţii radicale ale pozitivismului, păstrează în
esenţă liniamentele mari, ontologice şi epistemologice, ale celui dintâi. Post-pozitivismul
apare la sfârşitul anilor 1950, şi se impune ca variantă îmbunătăţită a pozitivismului timp
de două decenii (1960-1980). Diferenţele notabile faţă de pozitivism sunt legate de faptul
că post-pozitiviştii consideră că cercetarea este influenţată de valorile investigatorului, de
teoriile sau ipotezele sau cadrul de cercetare folosite de investigator, iar înţelegerea
realităţii este construită. (Tashkkori, Teddlie, 1998, 8)
Pozitivismul şi postpozitivismul sunt paradigmele dominante care au impus studiile
empirice catitative folosite mai ales de Şcoala de la Columbia şi care inaugurează o
direcţie de cercetare în ştiinţele sociale ce se menţine până astăzi: studiul efectelor
comunicării.
Un moment de răscruce în ştiinţele comunicării, care a deschis calea cercetării de tip
calitativ este a fost dezbaterea prilejuită de apariţia numărului special al revistei Journal of
Communication, Ferment in the Field (1983). Studiul empiric al comunicării a început să fie
privit prin opoziţie cu investigaţia de tip cultural. Opiniile formulate în respectivul număr de
revistă, precum şi toate criticile circumscrise ideilor de „crize ale ştiinţelor empirice” au pus
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
74
diagnosticuri privind slăbiciunile studiului empiric al comunicării, privind edificiul teoretic
fragil pe care l-a ridicat.
2.2. Interpretivismul
Reacţia radicală, atât la pozitivism cât şi la post-pozitivism este paradigma constructivistă
sau, într-o accepţiune mai largă, paradigma interpretivistă (care include în primul rând
constructivismul, dar şi alte paradigme înrudite, cum ar fi naturalismul sau empirismul
hermeneutic) care, din punct de vedere istoric, se legitimează ca descendenţă din filozofia
idealistă germană, fenomenologie, filozofia hermeneutică (Lindlof, Taylor, 2002, 11).
Constructivismul se opune total elementelor pozitivismului logic, declanşând, ceea ce va
rămâne în istoria ştiinţelor sociale drept „războiul paradigmelor”. Asumpţiile
constructivismului sunt următoarele: există o multitudine de realităţi construite şi nu o
singură realitate obiectivă, realităţi care se pot schimba pe măsură ce creatorii lor se
schimbă (Tashkkori, Teddlie, 1998, 27), principiul construirii realităţii constând în diferitele
înţelesuri asociate diferitelor aspecte ale realităţii, interpretarea fiind forma de cunoaştere
posibilă (Reichardt, Rallis, 1994b, 88; Schwandt, 1994, 118), fiecare cercetător creează
realitatea ca parte a procesului de cercetare, fiinţele umane sunt total diferite şi nu pot fi
prinse în categorii care să dea seama de pattern-uri de comportament (Wimmer,
Dominick, 2000, 104).
Axiomele total opuse ale pozitivismului şi constructivismului au dat naştere unei concepţii
legate de incompatibilitatea celor două puncte de vedere ireconciliabile, sau purismul
paradigmatic. Punctelor de vedere filozofice le sunt asociate cele două perspective de
cercetare din ştiinţele sociale, respectiv cercetarea cantitativă şi cercetarea calitativă.
Purismul presupune că este imposibilă o combinaţie a metodelor, căci ar fi încălcate înseşi
principiile care stau la baza paradigmelor teoretice promovate de cele două orientări.
Puriştii cantitativi consideră că „observaţiile sociale ar trebui tratate ca entităţi în acelaşi
mod în care cercetătorii din fizică tratează fenomenele fizice”, iar „cercetarea socială ar
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
75
trebui să fie obiectivă”, în timp ce puriştii calitativi pledează pentru realităţile multiple
construite, cercetarea bazată pe valori, imposibila separaţie a cunoscătorului de obiectul
cunoscut (Johnson, Onwuegbuzie, 2004). Aşadar, diferenţa majoră între cercetarea
cantitativă şi cea calitativă nu constă în cuantificarea sau calificarea datelor, ci mai
degrabă în orientări ontologice şi epistemologice distincte care ghidează efortul
cercetătorului. (Ting-Toomey, 1984, 171) În cercetarea calitativă, accentul cade pe
procesele şi înţelesurile care nu sunt însă riguros măsurate, ci se urmăreşte natura
construită social a realităţii, relaţiile intime dintre cercetător şi obiectul studiat. În opoziţie,
cercetarea cantitativă pune accentul pe măsurare şi pe analiza cauzală a relaţiilor dintre
variabilele observate din exterior. (Denzin, Lincoln, 1994, 4)
Cercetarea cantitativă este considerată în continuare paradigma de cercetare dominantă
în ştiinţele comunicării (şi nu numai), cercetarea calitativă „nu se prezintă deplin
cristalizată, cu un sistem de concepte coerent şi cu un număr însemnat de cercetări
exemplare” (Chelcea, 2004, 37). Totuşi, în ultimele decenii, cercetarea calitativă s-a impus
ca formă concurentă redutabilă de investigaţie în ştiinţele sociale (deşi considerată încă un
copil nelegitim al cercetării), atrăgând tot mai mulţi cercetători, o dată cu afirmarea din ce
în ce mai accentuată a studiilor culturale, cu precădere în Statele Unite ale Americii, în
perspectiva deschisă de britanici o dată cu Şcoala de la Birmingham.
2.3. Pragmatismul
Punctul de vedere ireconciliant promovat de războiul paradigmelor s-a dovedit de două ori
nesatisfăcător pentru majoritatea cercetătorilor, mai ales în domeniile inter- şi cros-cultural.
Pe de o parte, cercetătorii semnalează limitele ambelor metode de cercetare, subliniind
fisurile (flaws) ambelor paradigme, respectiv cercetătorii de factură calitativă critică studiile
cantitative pentru lipsa lor de relevanţă, iar cercetătorii din zona cantitativă apreciază
cercetarea calitativă ca fiind lipsită de fidelitate (reliability) (Reichardt, Rallis, 1994a, 7-8),
cu alte cuvinte, imposibilitatea repetării cu rezultate similare a unei cercetări duce la
imposibilitatea generalizării rezultatelor. Pe de altă parte, unele modele teoretice s-au
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
76
dovedit a fi mai relevante pentru o investigaţie de tip calitativ, deşi se sprijineau pe o
paradigmă pozitivistă, după cum modele teoretice de tip calitativ se pretau, în anumite
cazuri, mai degrabă la o investigaţie de tip cantitativ, deşi asumpţiile ontologice şi
epistemologice pe care se sprijineau erau de natură interpretivistă.
În acest context, ultimele două decenii în cercetarea în ştiinţele social-umane sunt
marcate din ce în ce mai mult de încercările de conciliere între cele două paradigme, cu
scopul folosirii metodelor mixte. Problema cea mai delicată, din acest punct de vedere, a
fost găsirea unei noi paradigme filozofice care să sprijine ideea cercetărilor mixte (cu alte
cuvinte posibilitatea combinării cercetărilor cantitative şi a cercetărilor calitative),
paradigmă care să se situeze într-un anume sens pe o poziţie tampon între cele două mari
paradigme dominante.
Soluţia care aproape s-a impus de la sine a fost paradigma pragmatistă, ca „partener
filozofic pentru cercetarea bazată pe metode mixte” (Johnson, Onwuegbuzie, 2004, 16).
Cuvântul pragmatism este derivat din grecescul pragma şi se referă la „rezultatul acţiunii”
(Cherryholmes, 1994, 207). Folosit iniţial ca metodă pentru a clarifica sensul, el a fost
ulterior dezvoltat de William James şi John Dewey într-o paradigmă de sine stătătoare,
bazată pe câteva principii clar afirmate, despre care vom vorbi în continuare. Majoritatea
cercetătorilor sunt de acord că rădăcinile pragmatismului sunt de regăsit în lucrările celor
trei americani consideraţi părinţi întemeietori, Peirce, James, Dewey (Cherryholmes, 1994;
Tashakkori, Teddlie, 1998; Johnson, Onwuegbuzie, 2004; Green, 2007), iar continuatorii
cel mai des invocaţi sunt Richard Rorty, Willard V.O. Quine şi Donald Davidson.
Principiile filozofice care stau la baza paradigmei pragmatiste au fost sintetizate de
Johnson şi Onwuegbuzie (2004, 18), într-un tabel cuprinzător, din care reţinem aici
următoarele:
• Respinge dualismele tradiţionale (ex. raţionalism vs. empirism, realism vs.
antirealism, liber arbitru vs. determinism, aparenţa platoniciană vs. realitate,
fapte vs. valori, subiectivism vs. obiectivism);
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
77
• Recunoaşte existenţa şi importanţa naturii sau a lumii fizice, dar şi a lumii
sociale şi psihologice care include limbajul, cultura, instituţiile umane,
gândurile subiective;
• Priveşte cunoaşterea ca fiind deopotrivă construită şi bazată pe realitatea
lumii pe care o experimentăm şi în care trăim;
• Concepe teoriile dintr-o perspectivă instrumentală (devin adevărate şi sunt
adevărat în diferite grade, în funcţie de cât de bine se potrivesc în momentul
respectiv;
• Consideră adevărul, sensul, cunoaşterea drept provizorii şi crede că se
schimbă în timp;
• Preferă acţiunea filozofării (într-un anume sens, pragmatismul este o anti-
filosofie).
Unul dintre cele mai semnificative puncte ale cercetării bazate pe paradigma pragmatistă
se referă la „dictatura întrebării de cercetare (şi nu a paradigmei sau a metodei)”
(Tashakkori, Teddlie, 1998, 20). Cu alte cuvinte întrebarea care ghidează cercetarea este
mai importantă în alegerea metodei decât viziunea asupra lumii. Se acceptă ambele
puncte de vedere asupra cunoaşterii, realist şi constructivist, cu focalizarea pe
consecinţele lor practice (Green, 2007, 84). La acestea se adaugă oferirea unei
metodologii orientate spre scopul final şi bazată pe acţiune (Johnson, Onwuegbuzie, 2004,
17). „Adevărul” este considerat ca „ceea ce se dovedeşte adecvat” (what works)
(Tashakkori, Teddlie, 1998, 20; Howe, 1988, 15), în sensul inexistenţei unui Adevăr
absolut, iar efortul de cercetare se focalizează pe delimitarea unor adevăruri contextuale,
care trebuie investigate cu metodele cele mai potrivite. Metodele de cercetare adecvate
sunt, în consecinţă, metodele mixte sau metodele cele mai potrivite unei cercetări anume.
Bibliografie recomandată:
Chelcea, Septimiu. 2004. Iniţiere în cercetarea sociologică. Bucureşti: Comunicare.ro.
Cherryholmes, Cleo H. 1994. „Pragmatism, Poststructuralism, and Socially Useful
Theorizing”. Curriculum Inquiry. 24(2), pp. 193-213.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
78
Deacon, David. 2008. „Why Counting Counts” în Pickering, Michael (ed.). Research
Methods for Cultural Studies. Edingburgh: Edingburgh University Press, pp. 89-104.
Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S. 1994. „Introduction. Entering the Field of
Qualitative Research” în Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S.(ed.). Handbook of
Qualitative Research. Thousand Oaks: Sage, pp. 1-17.
Green, Jennifer. 2007. Mixed Methods in Social Inquiry. San Francisco: Wiley.
House, Ernest R. 1994. „Integrating the Quantitative and Qualitative” în Reichardt, Charles
S., Rallis, Sharon F. (eds.). The Qualitative-Quantitative Debate: New Perspectives,
San Francisco: Jossey-Bass Publishers, pp. 13-22.
Howe, Kenneth R. 1992. „Getting over the Quantitative-Qualitative Debate”. American
Journal of Education. 100(2), pp. 36-256.
Howe, Kenneth R. 1988. „Against the Quantitative-Qualitative Incompatibility Thesis or
Dogmas Die Hard”. Educational Researcher. 17(8), pp. 10-16.
Johnson, R. Burke, Onwuegbuzie, Anthony. 2004. „Mixed Methods Research: A Research
Paradigm Whose Time Has Come”. Educational Researcher. 33(7), pp. 14-26.
Lindlof, Thomas, R., Taylor, Bryan C. 2001. Qualitative Communication Research
Methods. Thousand Oaks: Sage.
Reichardt, Charles S., Rallis, Sharon F. 1994a. „Qualitative and Quantitative Inquiries Are
Not Compatible: A Call for a New Partnership” în Reichardt, Charles S., Rallis,
Sharon F. (eds.). The Qualitative-Quantitative Debate: New Perspectives. San
Francisco: Jossey-Bass Publishers, pp. 85-91.
Reichardt, Charles S., Rallis, Sharon F. 1994b. „The Relationship Between the Qualitative
and Quantitative Research Traditions”. în Reichardt, Charles S., Rallis, Sharon F.
(eds.). The Qualitative-Quantitative Debate: New Perspectives. San Francisco:
Jossey-Bass Publishers, pp. 5-11.
Schwandt, Thomas A. 1994. „Constructivism, Interpretivist Approaches to Human Inquiry”.
în Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S. Handbook of Qualitative Research.
Thousand Oaks: Sage, pp. 118-137.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
79
Smith, John K. 1983. „Quantitative versus Qualitative Research: An Attempt to Clarify the
Issue”. Educational Researcher. 12(3), pp. 6-13.
Smith, Tom W. 2003. „Developing Comparable Questions In Cross-National Surveys”. în
Harkness, Janet A., Vijver, Fons J. R. Van de, Mohler, Peter Ph. (eds.). Cross-
Cultural Survey Methods. New Jersey: Wiley-Interscience, pp. 69-91.
Tashakkori, Abbas, Teddlie, Charles. 1998. Mixed Methodology. Combining Qualitative
and Quantitative Approaches. Thousand Oaks: Sage.
Ting-Toomey, Stella. 1984. „Qualitative Research. An Overview”. în Gudykunst, William
B., Kim, Young Yun (eds.). Methods for Intercultural Communication Research.
Beverly Hilles: Sage, pp. 169-184.
Wimmer, Roger D., Dominick, Joseph R. 2000. Mass Media Research. An Introduction.
Belmont: Wadsworth Publishing Company.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
80
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
81
V. Metode de cercetare în ştiinţele sociale Ştiinţele sociale utilizează un set comun, în mare parte, de metode, tehnici şi instrumente
de cercetare. Indiferent de domeniu, cercetătorul trebuie să aleagă adecvat metoda de
lucru şi să caute minimizarea erorilor.
Este cunoscută dezbaterea pe marginea opţiunii pentru unul din cele două tipuri majore de
abordare a unui fenomen social prin cercetare: cantitativ sau calitativ. Este irelevant să
căutăm argumente în favoarea uneia dintre acestea la modul general. Fiecare îşi are
punctele tari şi punctele slabe în funcţie de tema de interes a fiecărui proiect de cercetare.
Recomandarea generală este de a ne informa cu atenţie şi în profunzime despre obiectul
proiectului de cercetare, cu scopul de a pune în balanţă punctele de vedere din teoriile şi
studiile existente. Astfel, cercetătorul decide care va fi modelul teoretic care ghidează
cercetarea şi alege metodele de cercetare adecvate. Cel mai bine ar fi să utilizăm simultan
ambele tipuri de metode pentru ca informaţiile să se completeze reciproc.
Orice studiu, indiferent de abordarea metodologică – calitativă, cantitativă sau cu metode
mixte (mixed methods), conţine aspecte de măsurare socială. Din acest motiv i-am
acordat o secţiune distinctă. Este cunoscută dezbaterea cu privire la relevanţa datelor
culese utilizând metode cantitative sau calitative. Le-am dedicat secţiuni separate fără a
presupune că se află în competiţie sau să o fi apreciat pe una în defavoarea alteia.
Crearea unui chestionar ca instrument într-o anchetă presupune elaborarea apriori a unui
plan de analiză statistică. În acest mod se evită strategii de tip garbage in, garbage out,
adică elaborarea unui număr ridicat de întrebări care îngreunează munca operatorului de
teren, cu variante de răspuns nepotrivite care culeg informaţii parţiale sau chiar greşite
etc. Pornind de la acest raţionament am prevăzut în material o secţiune pentru tipurile de
analiză statistică cele mai utilizate în ştiinţele sociale. Revenind la cuplul cantitativ-calitativ,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
82
în peisajul cercetării internaţionale s-a reanimat interesul combinării celor două forme sub
titlul mixed methods research.
1. Măsurare
Măsurarea socială este nucleul secţiunii de metodologie din orice studiu. În literatura
metodologică acest concept este frecvent asociat cu anchetele care utilizează
chestionarul ca instrument de cercetare. Totuşi, trebuie să fim mai deschişi decât atât
când vine vorba de utilitatea conceptului.
În primul rând, ce este măsurarea? Este procesul prin care conceptele abstracte din
teoriile domeniului investigat sunt transpuse în întrebări care vor fi adresate în cercetarea
de teren subiecţilor selectaţi.
Sunt unele concepte care sunt măsurabile direct fără mari probleme. De exemplu, sexul
unei persoane poate fi doar bărbat sau femeie, vârsta este exprimată în ani întregi sau
poate fi calculată de cercetător în funcţie de anul naşterii respondentului etc. Pe măsură
ce conceptul devine mai abstract şi măsurarea acestuia devine mai dificilă. De exemplu,
dacă vrem să estimăm nivelul de educaţie al populaţiei României cum procedăm? Am
putea să întrebăm câţi ani de educaţie formală a absolvit respondentul sau care este
ultima şcoală absolvită. Totuşi, cineva şi-ar putea pune problema dacă este suficient să ne
oprim asupra educaţiei formale şi nu ar trebui să includem şi gradul de cultură generală.
Lucrurile se complică foarte tare atunci când ne interesează, de exemplu, identificarea
claselor sociale din România, ierarhizarea ocupaţiilor după prestigiu, evaluarea imaginii pe
care o are electoratul despre un politician, estimarea performanţei în muncă a angajaţilor
dintr-o instituţie publică, măsurarea audienţei presei scrise etc.
Măsurarea, ca etapă din proiectul de cercetare, este situată imediat după documentarea
teoretică când cercetătorul caută să transpună conceptele în întrebări, şi se prelungeşte
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
83
până înainte de efectuarea analizelor efective pe datele culese. Etapele măsurării sunt:
operaţionalizarea conceptelor, aplicarea instrumentelor, verificarea validităţii şi fidelităţii.
Operaţionalizarea conceptelor are următoarele etape:
Fiecare concept din modelul teoretic este definit nominal astfel încât acesta să aibă
trăsături clare care îl diferenţiază de alte concepte apropiate.
Pentru fiecare element din definiţia nominală sunt căutaţi indicatori observabili în viaţa
de zi cu zi.
Indicatorii sunt transformaţi în întrebări şi variabile la care subiectul răspunde efectiv. În
cazul chestionarului trebuie avute în vedere cele patru niveluri de măsurare clasice
prezentate în Tabelul 1. Unde este posibil, datele trebuie culese la un nivel de
măsurare mai complex (complexitatea creşte de sus în jos) pentru că acestea pot fi
ulterior recodificate în funcţie de interesul cercetătorului.
Tabelul 1 Niveluri de măsurare
Variantele de
răspuns sunt
categorii care
permit doar o
clasificare a
subiecţilor
Variantele de
răspuns sunt
ordonate
Variantele de
răspuns se află
la intervale
egale unele faţă
de altele
Variabila
are un
zero
absolut
Nominal Da Nu Nu Nu
Ordinal
Variabile
categoriale Da Da Nu Nu
Interval Da Da Da Nu
Raport
Variabile
metrice Da Da Da Da
O atenţie deosebită trebuie acordată pregătirii terenului datorită erorilor posibile în cadrul
acestuia. De exemplu, operatorii de chestionar/interviu, moderatorii de focus grup, trebuie
selectaţi cu mare grijă pentru a nu influenţa răspunsurile subiecţilor. De asemenea,
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
84
trebuie abordate metode de minimizare a refuzului respondenţilor selectaţi de a răspunde
la instrumentele noastre.
În fine, o etapă fundamentală a procesului de măsurare constă în testarea validităţii şi
fidelităţii/stabilităţii. Validitatea ne arată dacă am reuşit să suprindem prin întrebările
adresate ceea ce am intenţionat. Stabilitatea sau fidelitatea ne arată dacă rezultatele sunt
replicabile în condiţii similare de teren. Atât validitatea cât şi fidelitatea au mai multe tipuri
care se testează prin modalităţi distincte. Discuţia despre validitate şi fidelitate este
valabilă atât în cadrul abordărilor cantitative cât şi calitative ale problemei studiate.
Interpretarea propriu-zisă a datelor în raport cu sinteza teoretică elaborată în prima fază a
studiului este realizată doar ulterior procesului de testare a validităţii şi fidelităţii. Altfel,
cercetătorul riscă să utilizeze în interpretare date incorecte generate de indicatori care se
dovedesc în final irelevanţi pentru tema cercetată, formulaţi incomplet sau chiar greşit,
care au generat multe nonrăspunsuri, afectaţi de erori de culegere a datelor etc.
Bibliografie recomandată:
Babbie, Earl. 2009. The practice of social research. Belmont: Wadsworth, Cengage
Learning
Bruhn, John G., Rebach, Howard M. 2007. Sociological practice. Intervention and social
change, 2nd edition. NY: Springer
De Marrais, Kathleen, Lapan, Stephen D. (eds). 2004. Foundations for research. Methods
of inquiry in education and social sciences. New Jersey: Lawrence Erlbaum
Associates, Publishers
Firebaugh, Glenn. 2008. Seven rules for social research. Princeton University Press
Iluţ, Petru. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. Iaşi:
Polirom
Kempf-Leonard, Kimberly (ed). 2004. Encyclopedia of Social Measurement. Elsevier
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
85
Rotariu, Traian, Iluţ, Petru. 2006. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. Teorie şi
practică. Iaşi: Polirom
2 Metode cantitative
Principalele metode cantitative de cercetare sunt ancheta cu chestionar, analiza
cantitativă a documentelor şi experimentul.
2.1 Ancheta şi sondajul de opinie
Datele sunt culese prin aplicarea unor chestionare, direct de la respondenţi,care sunt
selectaţi respectând anumite criterii de eşantionare detaliate în secţiunea 3 Statistică.
Ulterior, răspunsurile sunt introduse într-o bază de date şi vor fi analizate statistic folosind
softuri dedicate acestui obiectiv. Printre cele mai cunoscute în România se numără
programele PASW (fost SPSS), Stata şi R.
Informaţia culeasă prin chestionar poate fi clasificată, de exemplu, în factuală şi
subiectivă. Informaţia factuală se referă la interogarea subiecţilor despre aspecte concrete
ale vieţii care nu necesită un nivel înalt de abstractizare: sexul, vârsta, mediul de
rezidenţă, venitul, bunurile de folosinţă îndelungată din gospodărie, practicarea unor
activităţi etc. Informaţia subiectivă se referă la interogarea subiecţilor despre percepţii cu
privire la diferite fenomene/obiecte sociale, valori, atitudini, opinii. Ca la oricare alt tip de
metodă, este absolut necesar ca designerului de chestionar să îi fie clar ce vrea să afle.
Nimeni nu poate elabora un chestionar ştiinţific dacă nu înţelege cum se constituie
valorile, opiniile, atitudinile; deci pe lângă aspectele tehnice care vor fi prezentate pe scurt
în continuare, trebuie studiat şi acest gen de literatură.
Un chestionar conţine două tipuri generale de întrebări: închise şi deschise. Este de
preferat ca numărul întrebărilor deschise să fie redus la maxim, chiar eliminat. Acest gen
de informaţie poate fi mult mai adecvat culeasă folosind metode calitative precum interviul
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
86
sau focus grupul.
De regulă, întrebările închise sunt denumite scale. Scalele pot fi clasificate în simple şi
compuse.
Scalele simple sunt, de fapt, o întrebare cu mai multe variante de răspuns. Variantele de
răspuns pot fi de mai multe tipuri, ca de exemplu:
Dihotomice: respondentul alege dintre două posibilităţi;
Cu răspuns multiplu: respondentul alege câte răspunsuri doreşte dintre opţiunile pe
care le are la dispoziţie;
De evaluare: respondentului i se prezintă minim trei variante de răspuns de tipul Acord
total, Acord, Nici acord nici dezacord, Dezacord, Dezacord total şi trebuie să aleagă
una singură în funcţie de situaţia proprie;
De ierarhizare: respondentului i se prezintă mai multe variante de răspuns şi este rugat
să le pună în ordinea importanţei prin comparare.
Scalele compuse sunt alcătuite din mai mulţi itemi care au, de regulă, aceleaşi variante de
răspuns. Există mai multe tipuri de scale compuse, printre cele mai cunoscute fiind:
Scala intervalelor aparent egale (Thurstone);
Scala sumativă (Likert);
Scala cumulativă (Guttman), cu o aplicaţie interesantă cunoscută drept scala distanţei
sociale (Bogardus);
Scala comparaţiei în perechi (Thurstone);
Diferenţiatorul semantic (Osgood).
Pornind de la aceste modele metodologice au fost elaborate de-a lungul timpului foarte
multe scale compuse care măsoară diferite concepte sociale: atitudinea faţă de familie,
orientarea valorică a unui popor, scala locul controlului etc.
Indiferent ce tip de scală considerăm că este adecvat să utilizăm, trebuie să respectăm
câteva reguli fundamentale care sporesc acurateţea datelor culese, ca de exemplu:
Itemii să conţină cuvinte puţine;
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
87
Cuvintele folosite să facă parte din limbajul uzual al populaţiei investigate (fără
arhaisme, neologisme, jargon etc.);
Să nu conţină dublă negaţie;
Variantele de răspuns să fie mutual exclusive şi să acopere tot conţinutul vizat a fi
măsurat;
Să nu sugereze răspunsul;
Să evite răspunsurile dezirabile social;
Formularea întrebării să se potrivească cu formularea variantelor de răspuns;
Etc.
De asemenea, este obligatoriu ca instrumentul în sine să aibă o logică de aplicare:
pe prima pagina a chestionarului există o introducere prin care respondentul este
asigurat că datele culese sunt confidenţiale;
primele întrebări sunt mai puţin intruzive în viaţa privată a subiectului;
întrebările mai dificile se aplică printre primele;
variabilele sociodemografice să nu lipsească;
dacă avem mai multe întrebări cu aceleaşi variante de răspuns, se amestecă printre
celelalte pentru a evita efectul de listă;
Etc.
O metodă eficientă de verificare a efectelor de răspuns este utilizarea split ballots, care ar
putea fi traduse simplu prin utilizarea unor întrebări de control, poziţionate în secţiuni
diferite ale chestionarului, care măsoară acelaşi lucru dar prin formulări uşor diferite.
Mai multe întrebări (fie că sunt scale simple sau scale compuse) pot fi integrate într-o
singură măsură denumită indice (index). Nu există o metodă standard de elaborare a unui
indice dar, prin consultarea unor metodologii cercetătorul poate identifica cea mai bună
cale pentru situaţia sa. Astfel de indici sunt Human Development Index sau Transparency
International Corruption Index.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
88
Informaţia culeasă prin chestionar poate fi suplimentată cu statistici culese pentru diferiţi
indicatori sociali.
Bibliografie recomandată:
Bradburn, Normam, Sudman, Seymour, Wansink, Brian. 2004. Asking questions. The
definitive guide to questionnaire design – for market research, political polls, and
social and health questionnaires, revised edition. San Francisco: John Wiley &
Sons, Inc
Chelcea, Septimiu. 2001. Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative. Bucureşti: Editura Economică
Frones, Ivar. 2006. „Theorizing indicators. On indicators, signs, and trends” în Social
Indicators Research, 83: 5-23
Jacoby, William G. 1991. Data theory and dimensional analysis. Londra: SAGE
Saris, Willem E., Gallhofer, Irmtraud N. 2007. Design, evaluation, and analysis of
questionnaires for survey research. New Jersey: John Wiley & Sons, Inc
2.2 Analiza de conţinut
Este o metodă prin care sunt căutate modele de comunicare semnificative pentru obiectul
studiului în documente sociale. Aceste documente sociale pot fi transcripturi de interviuri,
focus grupuri, ziare, emisiuni de radio sau televiziune, scrisori etc.
Cercetătorul decide ce documente sociale conţin informaţia relevantă selectând astfel
sursa informaţiilor. Stabileşte criterii de selecţie a unui eşantion de surse de informaţii (de
exemplu, ziarele apărute lunea în primele şase luni ale anului). Şi aici, ca la anchetă este
obligatorie, operaţionalizarea conceptelor analizate. Această operaţionalizare se va regăsi
într-o schemă de categorii pe baza căreia va fi codificat textul/imaginile.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
89
Analiza de conţinut poate urmări identificarea frecvenţei cu care apare un anumit concept.
Acest concept este dedus din modul în care comunică cel care a elaborat sursa de
informaţie. Un alt scop al analizei de conţinut poate fi să identifice relaţiile dintre diferite
concepte.
Este importantă verificarea fidelităţii intercodificatori: este de presupus că vor fi utilizaţi cel
puţin doi cercetători, cu acelaşi nivel de experienţă, pentru codificarea aceleiaşi surse
informaţionale conform schemei de categorii. În mod evident vor exista abateri de
codificare dar acestea trebuie să fie cât mai reduse.
În prezent analiza de conţinut este mult mai uşor de realizat datorită dezvoltării
programelor specializate care uşurează semnificativ munca cercetătorului. Printre acestea
se numără Atlas.ti, Hamlet, Ethnograph, Nvivo.
Bibliografie recomandată:
Krippendorff, Klaus. 2004. Content analysis. An introduction to its methodology. Londra:
SAGE
Neuendorf, Kimberly. 2002. The content analysis guidebook. Londra: SAGE
Salkie, Raphael. 1995. Text and discourse analysis. Londra: Routledge
Weber, Robert Philip. 1990. Basic content analysis, 2nd edition. Londra: SAGE
2.3 Experimentul
Spre deosebire de anchetă, experimentul implică intervenţia cercetătorului prin aplicarea
unui stimul care este aşteptat a genera anumite reacţii din partea subiecţilor. În general,
experimentul testează relaţii cauzale simple.
Concepte foarte importante în acest context sunt variabile independente/dependente, grup
experimental, grup de control, măsurare pretest şi măsurare posttest.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
90
Aşa cum s-a înţeles de la anchetă, variabilele independente sunt cele care explică
variabila dependentă.
Grupul experimental este cel căruia i se aplică stimulul. Grupul de control este cel căruia
nu i se aplică stimulul cu scopul de a compara rezultatele intervenţiei cu cele ale
nonintervenţiei.
Înainte de a aplica stimulul cercetătorul măsoară caracteristicile de interes. După aplicarea
stimulului acestea sunt măsurate iarăşi, iar rezultatele celor două măsurători sunt
comparate.
O condiţie esenţială pentru un experiment corect este controlarea tuturor variabilelor care
pot influenţa măsurătoarea posttest. Astfel cercetătorul se asigură că modificarea
măsurătorii iniţiale se datorează exclusiv stimulului.
Bibliografie recomandată:
Campbell, Donald, Stanley, Julian. 1963. Experimental and quasi-experimental design for
research. Chicago: Rand McNally
Cook, Thomas D., Campbell, Donald T. 1979. Quasi-experimentation: design and analysis
issues for field settings. Chicago: Rand McNally
Ray, William J. 2000. Methods toward a science of behavior and experience, 6th edition.
Belmont, CA: Wadsworth
3 Statistică
3.1 Eşantionare
Aproape toate cercetările se realizează pe o parte din populaţia de interes. Această parte
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
91
este denumită eşantion. Cunoaşterea regulilor eşantionării este obligatorie atât pentru
abordările cantitative cât şi pentru cele calitative.
Există două tipuri principale de designuri de eşantionare: neprobabiliste şi probabiliste.
Cele probabiliste sunt recomandabile pentru că asigură fiecărei persoane din populaţie o
şansă calculabilă de a fi intervievat. În acest mod ne asigurăm că variaţia răspunsurilor din
eşantion respectă variaţia din populaţie. Eşantioanele neprobabiliste încalcă acest
principiu bazându-se pe selecţia de convenienţă care poate favoriza intrarea în eşantion a
celor care stau mai mult acasă, sunt mai bătrâni etc.
Eşantioanele neprobabiliste sunt cele pe cote, tip bulgăre de zăpadă, hap hazard.
Eşantioanele probabiliste sunt cele simple aleatoare, stratificate, cluster, multistadiale.
De cele mai multe ori, datorită cadrelor de eşantionare neactualizate, a erorilor de
operatori etc. eşantioanele nu respectă distribuţia din populaţie pe variabile cheie cum ar
sexul, educaţia, ocupaţia, numărul membrilor din gospodărie, vârstă etc. Din acest motiv,
înainte de efectuarea oricărei analize statistice este necesară ponderarea (weighting)
acestora folosind date oficiale furnizate de instituţiile abilitate.
3.2 Exemple de analize statistice uzuale
Pentru scopuri descriptive pot fi suficiente tabelele de contingenţă însoţite de testul χ2 (chi
pătrat), testele de semnificaţie de comparare a mediilor (t, ANOVA), testele de semnificaţie
nonparametrice, corelaţiile bivariate (Pearson, Spearman) etc.
De regulă, însă, suntem interesaţi să explicăm variaţia anumitor variabile dependente
luând în considerare simultan mai multe variabile independente.
Una dintre cele mai utilizate tehnici statistice în acest sens este analiza de regresie.
Analiza de regresie este de mai multe tipuri în funcţie de nivelul de măsurare al variabilei
dependente. Dacă aceasta este metrică putem utiliza, când sunt respectate şi celelalte
asumpţii, regresia liniară multiplă. Dacă aceasta este ordinală putem utiliza regresia
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
92
ordinală. Dacă este dihotomică, după transformarea prealabilă a acesteia în variabilă
dummy (codul 1 = ce vreau să prezic şi codul 0 = celelalte valori) putem utiliza regresia
logistică binară. Dacă este nominală, putem utiliza regresia logistică multinomială.
Uneori dorim să utilizăm în aceeaşi analiză date culese la nivel de individ (în mod normal
prin anchete sau sondaje), date la nivel de comunitate (din statistici oficiale) sau chiar ţară
(din statistici oficiale) atunci trebuie să utilizăm analiza de regresie multinivel. Această
practică explicativă tinde să devină un standard în cercetarea academică (cel puţin). Unul
dintre programele statistice care face foarte bine acest tip de analiză este HLM.
De asemenea, deoarece operăm cu concepte abstracte care sunt măsurate indirect prin
mai mulţi itemi, iar determinările cauzale sunt complexe, este necesar să utilizăm
modelele cu ecuaţii structurale. Printre cele mai utilizate programe statistice din domeniu
se numără AMOS şi Mplus.
În unele studii putem fi interesaţi să grupăm indivizii/gospodăriile/comunităţile/judeţele/etc.
în funcţie de anumite trăsături. Pentru aceasta utilizăm analiza cluster sau, şi mai bine,
analiza de clase latente (latent class analysis). Pentru aceasta din urmă există softuri
specializate cum ar fi Latent Gold.
Bibliografie recomandată:
Agresti, Alan. 2002. Statistical methods for the social sciences. New Jersey: Prentice Hall
Agresti, Alan. 2007. An introduction to categorical data analysis, 2nd edition. New Jersey:
John Wiley and Sons, Inc
Bickel, Robert. 2007. Multilevel analysis for applied research. It’s just a regression!. NY:
The Guilford Press
Cochran, William G. 1977. Sampling techniques, 3rd edition. NY: John Wiley and Sons,
Inc
Collins, Linda M., Lanza, Stephanie T. 2010. Latent class and latent transition analysis.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
93
With applications in the social, behavioral, and health sciences. NY: John Wiley and
Sons, Inc
Ho, Robert. 2006. Handbook of univariate and multivariate data analysis and interpretation
with SPSS. London: Chapman & Hall/CRC
Kish, Leslie. 1965. Survey sampling. NY: John Wiley and Sons, Inc
Raykov, Tenko, Marcoulides, George A. 2006. A first course in structural equation
modeling, 2nd edition. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates
4 Metode calitative
Principalele metode calitative sunt ancheta cu interviu sau focus grup, observaţia, analiza
calitativă a documentelor.
Dincolo de problemele tehnice, cercetătorul care abordează calitativ o problemă trebuie să
aibă cunoştinţe despre teoriile interacţionismului simbolic, fenomenologiei şi
etnometodologiei etc.
4.1 Interviul şi focus grupul
Ca şi la ancheta prin chestionar este necesar un instrument care să menţină discuţia în
sfera obiectului de interes. Acesta poate fi ghidul de interviu sau ghidul de focus grup.
Acestea se diferenţiază de chestionar prin tipul întrebărilor aplicate, fiind deschise.
Întrebările pot fi formulate clar încă de la început, intervievatorul/moderatorul trebuind să le
adreseze întocmai, sau pot fi teme (clar formulate) pe marginea cărora se poartă discuţia,
fiind permisă o oarecare variaţie de la intervievator la intervievator.
Prima variantă are printre avantaje posilitatea replicării discuţiei, o imagine clară a
codificatorilor despre cum a fost pusă întrebarea, este eliminată o sursă de eroare indusă
de intervievator.
Fără a fi în mod necesar specifice interviului/focus grupului un ghid poate conţine:
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
94
Întrebări cu privire la experienţe personale şi comportamente;
Întrebări cu privire la opinii şi valori;
Întrebări despre stări, emoţii;
Întrebări factuale;
Întrebări prin care sunt culese informaţii despre senzaţiile trăite în diferite contexte;
Întrebări demografice.
Ceea ce distinge chestionarul de ghidul de interviu/focus este modul în care sunt
formulate aceste întrebări: cel din urmă trebuie să permită răspunsuri „largi” în care
respondentul, deşi rămâne la subiect, nu este limitat la una, două variante de răspuns.
Atât în cazul interviului cât şi al focus grupului trebuie îndeplinite anumite condiţii:
Trebuie selectaţi respondenţi cheie, care au experienţe aprofundate în domeniul
investigat;
Cu acordul respondentului, este recomandată înregistrarea discuţiei pentru a nu pierde
informaţie. În cazul focus grupurilor este recomandată chiar înregistrarea video pentru
a putea studia reacţiile vocale şi fizice în diferitele momente ale discuţiei;
Discuţia nu trebuie lăsată să se îndepărteze prea mult de la subiect pentru că situaţia
poate deveni greu controlabilă.
Spre deosebire de eşantioanele cantitative, aici nu este atât de important numărul
respondenţilor. Interviurile/focusurile se opresc atunci când informaţia s-a saturat, adică
sunt culese aceleaşi informaţii.
Un focus grup trebuie să fie derulat cu cel puţin 6 indivizi şi maxim 12. Regulile discuţiei
trebuie afirmate încă de la început. Ca şi la interviu, moderatorul nu trebuie să îşi exprime
opiniile personale sau să favorizeze un punct de vedere. În finalul discuţiei, este
recomandată o recapitulare prin care intervievatorul să se asigure că nu a înţeles ceva
greşit.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
95
Bibliografie recomandată:
Iluţ, Petru. 1997. Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. Iaşi: Polirom
Krueger, Richard A., Casey, Mary Anne. 2009. Focus groups: a practical guide for applied
research. Londra: SAGE
Patton, Michael Quinn. 2002. Qualitative research and evaluation methods. Londra: SAGE
Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S. 2005. The Sage handbook of qualitative research,
3rd edition. Londra: SAGE
4.2 Observaţia
Iluţ (1997: 77-78) identifică caracteristicile relevante ale observaţiei:
Este înregistrat comportamentul efectiv al oamenilor;
Comportamentul este studiat în context natural;
Surprinde comportamentele fireşti, de zi cu zi;
Poate fi combinată cu alte tehnici de investigare a realităţii sociale (interviu, anchetă
etc.).
Există mai multe clasificări ale observaţiei. Dintre acestea poate fi menţionată polaritatea
observaţie nedistorsionată/observaţie participativă. Prima, mai ales în zilele noastre, se
poate face utilizând aparate de supraveghere video şi audio, evident cu acordul celor
implicaţi. A doua, presupune implicarea observatorului în activităţile sociale ale celor
observaţi. Implicarea poate fi chiar maximă, până la identificarea cu actorii.
Observaţia poate fi însoţită de o grilă de observaţie.
Bibliografie recomandată:
Stahl, Henri H. 1974. Teoria şi practica investigaţiilor sociale, vol. 1. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică
Iluţ, Petru. 1997. Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. Iaşi: Polirom
Patton, Michael Quinn. (2002). Qualitative research and evaluation methods. Londra:
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
96
SAGE
Denzin, Norman K., Lincoln, Yvonna S. 2005. The Sage handbook of qualitative research,
3rd edition. Londra: SAGE
Mucchielli, Alex. 2002. Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale. Iaşi:
Polirom
5 Mixed methods şi mixed-mode surveys
Mixed methods desemnează utilizarea unui design de cercetare prin care sunt îmbinate
abordarea cantitativă cu cea calitativă a obiectului cercetării.
Avantajele unui design dual pot fi (după Green et al. 1989):
creşte consistenţa interpretărilor utilizând informaţii culese diferit;
clarifică datele culese prin altă metodă;
deschide drumul către noi întrebări de cercetare;
asigură un grad mai mare de detaliu informaţional.
De obicei, designurile duale îmbracă patru forme (Plano Clark et al. 2010):
Cantitativ + Calitativ. Abordările sunt utilizate simultan şi au aceeaşi importanţă.
Cantitativ → Calitativ. I se acordă o mai mare importanţă abordării cantitative care este
utilizată prima. Calitativul este utilizat ulterior pentru a explica rezultatele cantitative.
Calitativ → Cantitativ. I se acordă o mai mare importanţă abordării calitative care este
utilizată prima. Cantitativul este utilizat ulterior pentru a vedea dacă rezultatele
calitative pot fi generalizate la nivelul populaţiei.
Cantitativ (+ Calitativ). În cadrul unui experiment este utilizat calitativul.
A nu se confunda mixed method research cu mixed mode survey. Al doilea termen
desemnează utilizarea unor metode diferite de contact şi aplicare a chestionarului în
cadrul unei anchete/sondaj. Aceste metode pot fi utilizate în faza de contact a
respondenţilor, faza de aplicare propriu-zisă a chestionarului şi faza de follow-up.
Variantele existente pentru fiecare dintre aceste faze (după de Leeuw 2005) sunt:
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
97
Faza de contact:
o Respondentul primeşte o notificare într-o formă diferită de cea în care va fi
aplicat chestionarul (de exemplu, notificarea este prin scrisoare poştală, iar
chestionarul e aplicat telefonic);
o Respondentul este recrutat în alt mod decât cel în care va fi aplicat chestionarul;
Faza de aplicare a chestionarului:
o Este utilizat un singur eşantion, dar în cadrul său respondenţii sunt împărţiţi
astfel încât să li se aplice în moduri diferite chestionarul (telefon, internet, face-
to-face etc.);
o Este utilizat un singur eşantion, dar chestionarul este împărţit pe module care
sunt aplicate în moduri diferite (face-to-face, autoaplicare etc.);
o Aceleiaşi persoane i se aplică acelaşi chestionar dar în moduri diferite în
momente diferite de timp;
o Sunt utilizate mai multe eşantioane, fiecare cu modul specific de aplicare a
chestionarului;
Follow-up:
o Sunt trimise notificări în alt mod decât cel prin care respondenţii care nu au
răspuns încă sunt rugaţi să completeze chestionarul.
Bibliografie recomandată:
De Leeuqw, E. D., Dillman, Don A., Hox, Joop J. 2008. „Mixed mode surveys: when and
why” în De Leeuqw, E. D., Dillman, Don A., Hox, Joop J. International handbook of
survey methodology. NY: Laurence Erlbaum Associates
De Leeuw, E. D. 2005. „To mix or not to mix data collection in surveys” în Journal of
Official Statistics, 21, 233-255
Greene, Jennifer C., Caracelli, Valerie J. and Graham, Wendy F. 1989. „Toward a
conceptual framework for mixed-method evaluation design” în Educational
Evaluation and Policy Analysis, 11(3), pp. 255-74.
DOCT POSDRU/21/1.5/G/16838
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
98
Plano, Vicki L., Creswell, John W. 2010. Designing and conducting mixed methods
research. Londra: SAGE