Page 1 of 16

DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL

Precizari prealabile

In prezent , domeniul comertului international a depasit sfera operatiunilor de import-export,

incluzand toate actele si operatiunile derulate la nivel international.

Prin urmare, in aceasta ramura a dreptului privat includem si contractele moderne: contractele

de leasing, de franciza, know-how, de agency, de concesiune, de licenta, de cooperare economico-

tehnico- stiintifica, de engineering, modalitatile de garantare si de plata specifice: garantiile

contractuale conditionate sau neconditionate (in principal, scrisorile de garantie bancara), acreditivele

documentare, incasso-ul, s.a.

In aceste conditii, in cadrul acestei discipline vor fi analizate notiunea si obiectul dreptului

comertului international, izvoarele comertului international, uzantele comerciale internationale,

principiile comertului international, actele de comert international, participantii la activitatea

comerciala internationala, clauzele specifice contractelor comerciale internationale, contractul de

vanzare interantionala se marfuri, arbitrajul comercial international

Notiune. Obiect.

Dreptul comertului international este un ansamblu de norme juridice de drept privat care

guverneaza raporturile comerciale si de cooperare economica si tehnico- stiintifica ce depasesc

cadrul intern ( national ) al unui stat si au aderente internationale cu doua sau mai multe sisteme de

drept nationale.

Normele dreptului comertului international sunt nu numai de drept substantial ci si cele de

drept procesual ( in cazul arbitrajului comercial international )

Din definitia dreptului comertului extragem cu usurinta obiectul acestei discipline, raporturile

juridice patrimoniale ce au in acelasi timp caracter comercial si international.

In ceea ce priveste comercialitatea raporturilor juridice, aceasta va fi determinata in functie

de dispozitiile sistemului de drept ce ii este aplicabil - lex causae (dreptul national, intern) stabilit

conform normelor de drept international privat respectiv, de normele conflictuale ale tarii forului ( lex

fori).

Astfel, pentru a se stabili caracterul civil sau comercial al unui contract, se va interoga lex

contractus (legea aleasa de partile contractante in temeiul libertatii de vointa a partilor) iar, in lipsa

unei asemenea determinarii, se va interoga legea determinata prin interogarea normelor conflictuale

obiective ale tarii forului.

In Romania, Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept international privat

este legea ce contine normele conflictuale obiective generale ale tarii noastre si, in cazul in care

Romania este lex fori si legea contractului nu a fost determinata prin vointa partilor, stabilim legea

aplicabila acestuia in baza dispozitiilor Legii nr.105/1992.

In ceea ce priveste internationalitatea raporturilor juridice , se impun precizari :

exista raporturi juridice care se nasc si se consuma sub imperiul legilor nationale, in interiorul unei

singure tari chiar daca sunt in legatura cu comertul international.

Spre exemplu prestarile de servicii pentru export. Prestatorul de servicii lucreaza pentru clientul

sau care va exporta marfa prelucrata, produsa sau transformata de prestator.

Cu toate acestea, desi activitatea prestatorilor de servicii este legata de activitatile comerciale

cu strainatatea, suv aspect juridic si economic ea are caracter intern, fiind reglementata exclusiv de

normele dreptului national, in cazul nostru ale dreptului romanesc.

Page 2 of 16

Unele raporturi juridice cuprind un element „strain” sau de extraneitate fie in structura lor

(subiect, obiect) fie prin circumstante legate de nasterea, modificarea sau stingerea acestor raporturi

juridice (locul incheierii contractului, locul executarii contractului si altele). Acestea sunt raporturi

juridice ce intereseaza dreptul comertului international deoarece contin un element de extraneitate,

suficient de caracterizant pentru a determina caracterul international al acestora.

Cele mai multe reglementari internationale utilizeaza in determinarea caracterului international

al raporturilor juridice doua criterii:

- Criteriul subiectiv in temeiul caruia raportul juridic, contractul va fi international daca

partile contractante, persoane fizice sau juridice au domiciliul sau sediul situate in state

diferite in momentul incheierii contractului si,

- Criteriul obiectiv in temeiul caruia raportul juridic, contractul va fi international daca

marfa, lucrarea, serviciul, bunul ce fac obiectul raportului juridic se afla in tranzit

international, aceasta presupunand ca, in timpul executarii contractului, bunul, lucrarea,

serviciul sa treaca cel putin o frontiera de stat.

Legea nr.105/1992 suplimenteaza criteriul subiectiv adaugand resedinta pentru persoane fizice

si fondul de comert pentru persoane juridice ca si criterii de determinare a internationalitatii unui

raport juridic comercial.

Izvoarele dreptului comertului international

Izvoarele de drept reprezinta forme specifice de exprimare a normelor de drept si, in cazul

dreptului comertului international acesta, prin natura sa implica doua feluri principale de izvoare:

izvoare interne si izvoare internationale.

Izvoarele interne ale dreptului comertului international. Existenta izvoarelor interne ale

dreptului comertului international este impusa de faptul ca, una din problemele prioritare si esentiale

intr-un raport de drept comercial international este stabilirea legii aplicabile.

Norma conflictuala este cea care stabileste legea aplicabila unui act juridic, lex causae, lege ce

este, in majoritatea cazurilor, o lege interna, nationala.

Acesta este considerentul pentru care, legile interne reprezinta importante izvoare de drept al

comertului international, in conditiile in care nu exista o uniformizare legislativa, un drept uniform cu

excluderea conflictelor de legi si a aplicarii elgilor nationale.

Izvoarele internationale ale dreptului comertului international includ conventiile

internationale manifestate sub forma diferitelor acte internationale: conventii (bilaterale sau

multilaterale), tratate, acorduri s.a. si reglementarile europene cu caracter obligatoriu.

A) Aparitia conventiilor internationale in domeniul dreptului comertului international a fost

generata de dificultatile practice create de diversitatea legislatiilor nationale, de necesitatea

uniformizarii dreptului international privat sau de necesitatea crearii unui drept substantial, material

uniform.

Printre cele mai importante conventii internationale indicam:

- Tratatul de la Roma (1957) de constituire a Comunitatii Economice Europene;

- Conventia pentru infiintarea unei Asociatii Europene a Liberului schimb ( AELS ) incheiata in

1960 la Stockholm1;

1 Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS; European Free Trade Association, EFTA). Scopul iniţial al acestei organizaţii internaţionale era de a elimina taxele vamale asupra produselor industriale în comerţul dintre statele membre. Prin convenţia AELS, statele AELS au stabilit o zonă de liber-schimb pentru comerţul mărfurilor. Convenţia a fost completată ulterior printr-un acord de integrare economică pentru sectorul de servicii. Spre deosebire de UE însă, AELS nu este o uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru AELS poate stabili în principiu liber taxele vamale şi politica comercială externă privind state terţe (non-AELS). Membrii fondatori au fost Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveţia şi Portugalia. Finlanda a devenit membru asociat în 1961 (devenind membru cu drepturi depline în 1966), iar Islanda în 1970. Regatul Unit şi Danemarca intră în Comunitatea Europeană în 1973 (împreună cu Irlanda, încetând prin urmare să fie membre AELS. Portugalia a părăsit de asemenea AELS pentru a intra în Comunitatea Europeană în 1986. Liechtenstein se alătură AELS în 1991, interesele sale fiind reprezentate până atunci de Elveţia. În 1995 Austria, Suedia şi Finlanda devin membre UE şi părăsesc AELS. Membrii actuali ai Asociaţiei Europene a Liberului Schimb sunt: Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia.

Page 3 of 16

- Tratatul Maastricht privind instituirea Uniunii Europeane din 1992 (TUE); - Tratatul de la Lisabona din 2007; - Carta Natiunilor Unite;

- Acordul General pentru Tarife si Comert ( GAT );

- Conventia de la Marrakech din 1995 privind constituirea Organizatiei Mondiale a

Comertului2;

- Conventia de la Viena ( 1980 ) – privind vanzarea internationala de marfuri

- Conventia de la New York ( semnata la 10 iunie1958 ) – privind recunoasterea sentintelor

arbitrale straine, ratificata de Romania in 24 iulie 1961;

- Conventia de la Geneva ( semnata la 21 aprilie 1961 ) – privind arbitrajul comercial

international, ratificata de Romania la 15 iunie 1963;

- Conventia de la New York ( 1974 )- privind prescriptia in materia vanzarii internationale de

marfuri.

B) Izvoare ale dreptului comertului international sunt, alaturi de tratatele constitutive ale

Uniunii Europene si Directivele si Regulamentele Europene in calitatea acestora de reglementari

comunitare cu caracter obligatoriu.

Conform prevederilor art.148 alin.3 din Constitutia Romaniei, tratatele constitutive ale Uniunii

Europene precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate fata de

dispozitiile contrare din dreptul intern, cu respectarea actului de aderare.

Directivele Europene reprezinta legislatia europeana secundara ce nu au in principium

aplicabilitate directa in legislatia statelor membre ale UE, fiind necesara transpunerea acestora (

adoptarea unor legi sau modificarea celor existente astfel incat legislatia nationala sa fie conforma cu

cea europeana ). Prin exceptie, atunci cand legislatia nationala este neconforma unei prevederi a uneia

din directivele europene, dispozitia directivei europene paote fi invocata direct in statul membru atat

in fata autoritatilor nationale cat si in fata instantelor de judecata, avand prioritate fata de dispozitia

contrara nationala.

Regulamentele Europene se aplica direct statelor membre fara a fi necesara transpunerea

acestora in legislatia statelor membre. Cu toate acestea, ca regula, statele membre prefera sa-si

adapteze legislatia nationala in maniera similara cu cea aplicabila directivelor europene.

C) Jurisprudenta europeana. Apreciata ca si in cazul jurisprudentei nationale, izvor

interpretativ al dreptului (in speta, al dreptului comertului international), jurisprudenta europeana a

Curtii Europene de Justitie si a Curtii Europene a Drepturilor omului este obligatorie pentru instantele

nationale in ceea ce priveste interpretarea acordata legislatiei europene si concordanta prevederilor

legale nationale cu cele europene.

Uzurile comerciale internationale

Uzul (obiceiul sau cutuma) reprezinta o regula nascuta din practica sociala, folosita vreme

indelungata si respectata intocmai ca si o norma juridica obligatorie.

In functie de domeniul de aplicare, intilnim in practica comertului international uzuri locale,

uzuri speciale (in functie de obiectul contractelor, domeniilor de activitate, profesii s.a.) si uzuri

generale ce se aplica tuturor relatiilor comerciale internationale.

Cea mai importanta clasificare a uzurilor internationale se realizeaza in functie de izvorul fortei

juridice a acestora. Utilizand acest criteriu, clasificam uzurile comerciale internationale in uzuri

normative si uzuri conventionale ( interpretative )

2 Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este o organizaţie internaţională care supervizează un număr mare de acorduri care definesc "regulile

comerciale" dintre statele membre. OMC este succesoarea „Acordului general asupra tarifelor şi comerţului“ şi operează în direcţia reducerii şi abolirii barierelor comerţului internaţional. OMC are două funcţii de bază: este un forum de negocieri pentru discuţii asupra regulilor comerciale noi, dar şi deja existente şi ca şi un corp de acord în privinţa disputelor.

Page 4 of 16

Uzurile normative, de drept ( nerecunoscute in legislatia romana ) au valaore de norma juridica

intocami ca legea care trimite la ele in vederea aplicarii lor.

Uzurile conventionale isi trag forta din vointa partilor contractante ce aleg, in temeiul libertatii

contractuale, aplicarea acestor uzuri intregului contract sau numai unei parti a acestuia.

Uzantele internationale normative au rolul de a completa sau suplini legea, se a inlatura

aplicarea legii iar, cele conventionale au rolul de a interpreta, de a completa si preciza continutul

contractelor.

In ceea ce priveste forta juridica a uzurilor, uzurile normative au aceeasi putere ca legea, partile

avand posibilitatea inlaturarii aplicarii lor prin manifestare expresa de vointa.

In ceea ce priveste forta juridica a uzurilor conventionale, interpretative, acestea se aplica si isi

produc efectele numai datorita vointei partilor contractante.

Aplicarea uzantelor conventionale a ridicat probleme practice astfel incat institutiile

internationale le-au codificat si uniformizat.

Bineinteles ca,m aceasta codificare si uniformizare nu trasforma uzurile conventionale in

norme de drept obiective.

Chiar codificate si uniformizate aceste uzuri se vor aplica numai daca partile contractante aleg

in mod expres aplicarea lor.

Camera Internationala de Comert de la Paris ( CCI ), institutie privata, a realizat cele mai multe

asemenea codificari si uniformizari: reguli uniforme privind INCASSO-ul , reguli uniforme privind

acreditivul documenter, reguli privind garantiile contractuale conditionate si neconditionate, Regulile

INCOTERMS 2000, Clauza Model privind hardship-ul ( impreviziune ), Clauza model privind forta

majora etc.

O alta standardizare a uzantelor comerciale internationale din domeniul vanzarii internationale

a fost realizata prin adoptarea Definitiilor revizuite de Comert American Exterior – RAFTD 1941, ce

reprezinta un corespondent american al regulilor europene INCOTERMS 2000.

In aceeasi materie se remarca Comisia Natiunilor Unite pentru Drept Comercial International

UNCITRAL, FIDIC ( Federatia internationala a inginerilor consultanti ) etc.

Utilizarea Conditiilor Generale ( Uzante Conventionale ) la incheierea unui contract,

reprezinta o obisnuinta in activitatea comertului international.

Principiile privind contractele comerciale internationale – elaborate de institutii internationale

in special de UNIDROIT, reprezinta model pentru elaborarea contractelor, iar nu prevederi legale,

uzante normative sau conventionale.

Faptele de comert international

a) In ceea ce priveste comercialitatea actelor juridice, sistemele de drept existente,

legislatiile nationale consacra diferite conceptii privind calificarea unor acte si fapte ca fiind fapte de

comert sau dimpotriva acte sau fapte civile, remarcandu-se doua conceptii principale.

Potrivit conceptiei subiective, sunt prezumate a fi acte comerciale toate actele pe care le

savarseste uncomerciant in exercitiul comertului sau. Aceasta modalitate de determinare a

comercialitatii unui act juridic este specifica conceptiilor subiective conform carora comercialitatea

coboara de la persoana la act.

In viziunea acestei conceptii, dreptul comercial si dreptul comertului international este un drept

aplicabil exclusiv comerciantilor, un drept profesional.

Conform conceptiei obiective, criteriul comercialitatii il reprezinta savarsirea actelor si

faptelor de comert prevazute de lege ca atare, indiferent de calitatea celui care le savarseste. In acest

caz, comercialitatea urca de la actul savarsit (comercial prin natura lui) la persoana care-l savarseste.

Exista si acte juridice mixte ( fapte de comert unilaterale ), reglementate distinct de legislatiile

nationale.

Page 5 of 16

Sistemul nostru de drept a adoptat in principiu, conceptia obiectiva cu privire la caracterul

comerical al unui act sau fapt juridic dar, contine si elemente ale conceptiei subiective asupra actelor

comerciale.

Astfel, codul comercial roman stabileste in art.3 actele si faptele pe care le considera a fi fapte

de comert obiective respectiv, acte, fapte si operatiuni economice datorita naturii lor (indiferent de

calitatea de comerciant sau necomerciant al celui care le savarseste).

In continuare, in art.4 codul comercial roman – ca si influenta a conceptiei subiective privind

comercialitatea actelor-, instituie o prezumtie de comercialitate:”Se socotesc, afara de acestea, ca fapte

de comert, celelalte contracte si obligatiuni ale unui comerciant, daca nu sunt de natura civila sau daca

contrariul nu rezulta sin insusi actul incheiat.

In completare, conform art.56 din codul comercial roman, daca un act este comercial numai

pentru una din parti, toti contractantii sunt supusi incat priveste acel act, legii comerciale, afara de

dispozitii privitoare la chiar persoana comerciantilor si de cazurile in care legea ar dispune altfel.

b). In acest context, definim actele si faptele de comert international ca fiind actele juridice,

faptele juridice si operatiunile economice ce contin un element de extraneitate caracterizant, prin care

se realizeaza producerea de marfuri, executarea de lucrari ori prestarea de servicii sau o interpunere

in circulatia marfurilor, cu scopul de a obtine profit.

c). In ceea ce priveste operatiunile de cooperare economica, tehnico-stiintifica

internationala ce fac obiectul dreptului comertului international, se considera ca acestea imbraca fie

forma unor contracte care se incheie intre participanti la activitatea comerciala internationala fie forma

constituirii de societati comerciale cu capital comun.

Incheierea de contracte ca forma de exprimare a cooperarii, avem in vedere contractele cadru

ce reprezinta premisa colaborarii viitoare dintre parteneri, intr-un anumit domeniu de activitate.

Astfel, in temeiul unui contract cadru de cooperare se pot incheia ulterior diferite contracte

specifice, particulare in ceea ce priveste rpestarea de servicii, executarea de lucrari, transfer de

tehnologie s.a.

In ceea ce priveste constituirea de societati comerciale cu capital comun ca manifestare a

cooperarii economice si tehnico-stiintifice, adaugam ca, in aceasta materie, experienta a demonstrat

rolul unei asemenea institutii, persoane juridice, ca subiect al dreptului comertului international in

dezvoltarea comertului international.

Participantii la activitatea comerciala internationala

Consideratii introductive

Schimbarile profunde ce marcheaza activitatea comerciala a ultimelor decenii au

influentat in mare masura si participantii la aceasta activitate.

In principal, asistam la o extindere a categoriilor de participanti comercianti sau

necomercianti la activitatea comerciala determinata de modificarea conceptului de activitate

economica dar si de politicile de imbunatatire a modalitatilor de constituire si de functionare a

actorilor din economie.

Participantii ce au statut de comerciant asigura, cum este si firesc, cea mai importanta si

substantiala latura a comertului intern si international si, reprezinta categoria de participanti ce

intereseaza cu prioritate sub aspectul aplicarii unor reglementari specifice, in materii diverse printre

care se numara si procedura insolventei.

Dispozitiile codului comercial roman privind participantii efectivi la activitatea comerciala (in

sens de comercianti) sint evident depasite:”sint comercianti aceia care fac fapte de comert avind

comertul ca profesiune obisnuita si societatile comerciale” – art.7 c.com.rom.

Page 6 of 16

Vechimea codului comercial roman nu justifica lipsa totala de atentie acordata acestuia de

legiuitorul roman, legiuitor ce ar putea, pentru reactivarea lui, sa introduca in corpul acestuia toate

legile de modificare si/sau de completare a dispozitiilor sale, utilizind in acest sens modelul celor mai

moderne legislatii comerciale europene.

In Franta, acest procedeu se utilizeaza, codificarea legislatiei comerciale reprezentind o

preocupare permanenta.

Lacunele actuale ale codului comercial roman privind persoanele ce au calitatea de comerciant

sint acoperite de Legea nr.26/05.11.1990 privind Registrul Comertului ce indica categorii

suplimentare de comercianti: comercianţii sunt persoanele fizice şi asociaţiile familiale care

efectuează în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile

naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial, grupurile europene

de interes economic cu caracter comercial şi organizaţiile cooperatiste (art.1 alin.2 din Legea

nr.26/1990).

Prin O.U.G. nr.44/2008 se elimina asociatia familiala ca forma de desfasurare a activitatii

economice de catre persoane fizice si se introduc noi forme de organizare: intreprinderea

individuala si intreprinderea familiala astfel incat, in temeiul art.41 alin. 1 al acestui act normativ,

orice referire continuta in alte acte normative la sintagma:”Persoana fizica autorizata si/sau asociatie

familiala” va fi considerata ca fiind facuta la sintagma „persoana fizica autorizata, intreprindere

individuala si/sau intreprindere familiala”, dupa caz.

Cu exceptia statului si a unitatilor administrativ teritoriale, participantii necomercianti la

activitatea comerciala internationala au un rol relativ redus in dezvoltarea comertului insa,

activitatea economica pe care o desfasoara in subsidiar, raportat la obiectul principal de activitate sau

la scopul lor principal, produce importante efecte sub aspectul aplicarii unor reglementari legale

speciale considerate de ordine publica: in materia protectiei consumatorilor, a fiscalitatii, a insolventei

s.a.

Problematica complexa a participantilor la activitatea comerciala face obiectul de analiza a

dreptului comercial astfel incat, in cele ce urmeaza vor fi prezentate exclusiv aspectele specifice

activitatii comerciale internationale.

Aceasta tema va fi tratata prin prisma distinctiei dintre participantii persoane fizice si

participantii persoane juridice si dintre participantii de nationalitate sau cetatenie romane si cei de

nationalitate sau cetatenie straina.

Comerciantii persoane fizice straine

Calitatea de comerciant a persoanei fizice straine. Persoanele fizice actionand individual sau

in asociere sub forma intreprinderilor individuale sau a intreprinderilor familiale continua sa reprezinte

o componenta importanta a activitatii economice mai ales in domentii in care nusunt necesare investitii

de mare anvergura: turism, mestesuguri, artizanat.

Calitate de comerciant in Romania a unei persoane fizice straine este un aspect ce apartine

conditiei juridice a strainului, supuse legii romane.

O lunga perioada de timp, elementul clasic de extraneitate, relevant in calificarea unei persoane

ca si persoana fizica straina, era domiciliul acesteia situat in strainatate.

In prezent, in relatiile cu statele membre ale Uniunii Europene si ale spatiului economic

european, criteriul utilizat este acela al cetateniei persoanelor fizice.

Exista si opinia conform careia, cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene si ale spatiului

economic european nu trebuie calificati ca straini avand in vedere continutul notiunii de strain astfel

cum este precizat de OUG nr.194/2002 privind regimul strainilor in Romania: “strain este persoana

care nu are cetatenia romana sau cetatenia unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spatiului

Economic European” insa, aceasta definitie este data, conform prevederilor art.2 din OUG

nr.194/2002, pentru scopurile acestei prevederi legale.

Page 7 of 16

In temeiul dreptului la libera initiativa, al dreptului la libera asociere si al dreptului de

stabilire, orice persoana fizica, cetatean al unui stat membru al Uniunii Europene ori a Spatiului

Economic European, poate desfasura activitati economice, pe teritoriul Romaniei, in conditiile

prevazute de legile romane.

In aceste conditii, cetateni statelor membre ale Uniunii Europene si ale Spatiului Economic

European pot desfasura activitati economice in Romania in toate domeniile, meseriile, ocupatiile sau

profesiile ca persoane fizice autorizate, ca intreprinzatori titulari ai unei intreprinderi individuale sau

ca membrii ai unei intreprinderi familiale.

Cetateni statelor membre ale Uniunii Europene si ale Spatiului Economic European care

desfasoara o activitate economica autorizata si recunoscuta intr-un alt stat membru al Uniunii

Europene sau al Spatiului Economic European, in forme simialre cu cele prevazute de legea romana,

pot fi autorizate sa desfasoare pe teritoriul Romaniei aceleasi tipuri de activitati pentru care au fost

autorizate in acel alt stat.

In toate cazurile, desfasurarea unei activitati economice in Romania de catre un cetatean al unui

stat membru ale Uniunii Europene si ale Spatiului Economic European in temeiul dreptului a stabilire

este conditionata si de existenta unui sediu permanent pe teritoriul Romaniei.

Persoanele fizice, cetateni ai statelor terte vor putea desfasura in Romania activitati economice

numai in mod indirect prin intremediul unor societati comerciale sau prin intermediul

dezmembramintelor societatilor comerciale.

Capacitatea persoanei fizice straine de a savarsi acte si fapte de comert international este

supusa legii lor nationale – lex patriae (legea tarii ai carei cetateni sunt), fiind un element al capacitatii

de folosinta a acestor persoane fizice

O persoana ce care capacitate juridica potrivit legii sale personale va fi socotita capabila

in orice alta tara.

Comerciantii persoane juridice

In legislatia nationala si europeana s-au impus noi tipuri de persoane juridice ce pot

desfasura activitate comerciala si care au sau pot dobindi calitatea de comerciant: Grupurile de

interes economic si Grupurile Europene de Interes Economic, Societatea Anonima Europeana (cunoscuta dupa numele ei latinesc: Societas Europaea –SE), Societatea europeana cooperativa

(SCE) si in proiect, Societatea Privata Europeana.

Societatile comerciale cu participare straina

Sunt societati comerciale cu participare straina in Romania, societatile comerciale, filialele

si sucursalele constituite pe teritoriul tarii noastre, cu capital integral strain sau in asociere cu

persoane fizice sau juridice romane, indiferent ca acestea s-au constituit de al inceput ca atare sau

elementul strain a intervenit ulterior, prin dobandirea de aprti sociale sau actiuni la societatile deja

existente, in cadrul capitalului initial sau prin majorarea acestuia, precum si prin dobandirea de

obligatiuni sau alte efecte de comert emise de aceasta.

Societatile cu capital strain se pot constitui in oricare din formele legale reglementate de Legea

nr.31/1990 privind societatile comerciale si pot functiona in toate sectoarele economiei nationale ce nu

cad sub incidenta interdictiilor speciale prevazute de H.G.1323/1990 privind activitatile ce nu pot face

obiectul unei societati comerciale: activitatile ce reprezinta monopol de stat, fabricarea sau

comercializarea de droguri sau narcotice in alt scop decat de medicament etc.

Regimul juridic al societatilor comerciale cu participare straina este stabilit de regulile

generale in materie, respectiv este stabilit de Legea nr.31/1990.

Pentru a desfasura activitati comerciale internationale, si aceste societati comerciale trebuie sa

aiba in obiectul lor de activitate operatiuni de import export, de comert international, deoarece

principiul capacitatii de folosinta specializata prevazut de art.34 din Decretull nr.31/1954 stabileste

Page 8 of 16

ca, persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege,

actul de infiintare sau statut.

Societatile comerciale cu capital strain, cu participare straina cu sediul in Romania sunt

persoane juridice romane.

Prin urmare, societatile cu capital strain se deosebesc de celelalte societati comerciale, persoane

juridice romane, doar prin elementul de extraneitate: capitalul social sau o parte din acesta, apartine

unor persoane fizice sau juridice straine.

Toate prevederile legale privind constituirea, organizare, functionarea, modificarea, dizolvarea,

lichidarea, insolventa societatilor comerciale sunt aplicabile si acestor societati comerciale, persoane

juridice romane, astfel cum am indicat anterior, avand in vedere urmatoarele considerente:

- Nationalitate societatilor comerciale, ca atribut de identificare a acestora este criteriul de

stabilire a legii ce guverneaza statutul sau organic, legea aplicabila persoanei juridice, lex societatis;

- Criteriul folosit de legea romana pentru determinarea nationalitatii unei societati

comerciale este acela al sediului social, toate societatile comerciale cu sediul social in Romania fiind

persoane juridice romane.

In practica si literatura de specialitate se admite posibilitatea modificarii nationalitatii

societatilor comerciale prin schimbarea sediului social al acestora.

Aceasta modificare a societatilor comerciale se paote realiza in mai multe etape cu respectarea

conditiilor impuse atat de legislatia tarii sediului social pendinte cat si de legislatia tarii in care se

doreste mutarea sediului social.

Evident ca o asemenea modificare a societatii are consecinte dintre cele mai importante

avandu-se in vedere ca se dobandeste o alta nationalitate, ca societatea, statutul sau organic va fi

guverant/a de o alta lege nationala ca lex societatis.

Este posibila si lichidarea societatii si infiintarea ei in alt stat insa, aceasta optiune nu este

specifica principiului mobilitatii societatilor comerciale.

Recunoasterea internationala a personalitatii juridice a societatilor comerciale

In acesta materie nu exista nici o reglementare internationala uniforma, nici o conventie la care

Romania sa fie parte.

Cu toate acestea, este unanim acceptat ca, personalitatea juridica a unei societati comerciale

va fi recunoscuta international daca a fost legal constituita conform legii tarii in care si-a

declarat sediul social, conform legii statutului sau organic.

In aceasta directie, ori de cate ori o societate comerciala straina doreste sa infiinteze sucursale,

filiale, reprezentante, agentii s.a. pe teritoriul unui alt stat sau incheie contracte comerciale

internationale, trebuie sa faca dovada legalei sale constituiri conform legii statutului sau organic.

Sucursalele si filialele infiintate in Romania de societati comerciale straine

Sucursalele si filialele sunt entitati, dezmembraminte cu regim juridic diferit ale societatilor

comerciale.

Sucursalele societatilor comerciale reprezinta un dezmembramant fara personalitate juridica

al societatii mama, un stabiliment secundar al societatii comerciale mama, o modalitate de extindere a

activitatii societatii din a carei structura face parte, este o prelungire in teritoriu (in speta, pe

teritoriul Romaniei) a societatii mama.

Filialele societatilor comerciale sunt societati comerciale distincte, cu personalitate juridica

proprie, cu patrimoniu, obiect de activitate si raspundere proprii, avand o legatura economica cu

societatea mama care detine o parte importanta din capitalul acesteia.

Page 9 of 16

Societatile comerciale straine pot infiinta sucursale, reprezentante sau filiale atat in tara

in care isi au sediul social cat si in strainatate, cu indeplinirea conditiilor impuse in aceasta

directie de legea ce guverneaza statutul organic al societatii mama si de legea tarii pe teritoriul

careia urmeaza a se infiinta sucursalele sau filialele acesteia.

Infiintarea de sucursale si filiale sau deschiderea de reprezentante intr-o tara straina, este

impusa de dezvoltarea societatii comerciale, de extinderea activitatii sale comerciale dincolo de

granitele tarii de sediu, reprezinta modalitatile de baza, uneori singurele modalitati de desfasurare a

unei activitati comerciale pe teritoriul unui alt stat.

Legea romana permite infiintarea de sucursale si filiale pe teritoriul Romaniei, de catre

societatile comerciale straine, daca acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic –

lex societatis. In al doilea rand, in actele constitutive ale societatii mama trebuie sa fie prevazuta expres

posibilitatea infiintarii de sucursale si filiale pe teritoriul unei alte tari.

Infiintarea de sucursale si filiale in Romania de catre societatile comerciale straine se va face

cu respectarea legii romane instituita in aceasta directie.

Sucursalele societatilor comerciale straine infiintate in Romania, nu au personalitate

juridica, sunt dependente economic de societatea mama si sunt guvernate de lex societatis, deci de

legea statutului organic al societatii mama.

Aceasta este legea ce dispune in privinta capacitatii juridice a sucursalei.

In practica comerciala interna si internationala, s-a decis ca sucursala paote fi actionata in tara

in care isi are stabilimentul, pentru operatiunile incheiate acolo, daca sucursala are organe proprii de

conducere, o anumita autonomie financiara (conturi in banca pentru operatiunile incheiate in tara in

care isi are stabilimentul.

Filialele, avand personalitate juridica sunt guvernate de legea tarii in care si-au stabilit sediul

social, au nationalitatea tarii in care si-au declarat sediul social.

Reprezentantele societatilor comerciale straine

Deschiderea de reprezentante pe teritoriul unui alt stat reprezinta una din modalitatile de

sxtindere a activitatii societatii comerciale in alte tari fara ca, reprezentantele societatilor comerciale

straine sa se incadreaze in categoria investitiilor straine in Romania.

Reprezentantele efectueaza actesi fapte de comert in numele si pe seama societatilor

comerciale pe care le reprezinta ca si imputernicit fara a fi dezmembraminte ale acestora in

sensul sucursalelor sau filialelor.

Ele sunt prelungiri ale personalitatii mama in teritoriu strain si nu au calitatea de subiect

distinct de drept al comertului internationl.

Reprezentantele functioneaza legal in tara noastra in baza autorizatiei obtinute de la Ministerul

Economiei si Comertului fara inregistrare la Oficiul Registrului Comertului.

Caracteristicile reprezentantelor sunt urmatoarele: nu au personalitate juridica, reprezinta

prelungiri in teritoriu a personalitatii juridice a societatii mama, engociaza, indeplinesc, incheie acte

juridice si materiale in numele si pe seama societatii mama.

In Romania, reglementarea legala a autorizarii si functionarii reprezentantelor societatilor

comerciale si organizatiilor economice straine este realizata de Decretul Lege nr.122/24 aprilie 1990.

Societatile comerciale si organizatiile economice straine pot fi reprezentate in Romania, pe

baza de contract, si de birouri romanesti specializate, inclusiv cele infiintate din intitiativa proprie.

Page 10 of 16

Grupul european de interes economic

Grupurile de interes economic au fost reglementate pentru prima data in Franta, tara in care

aceste entitati au inregistrat un succes spectaculos fiind constituite in diverse si importante domenii ale

economiei nationale.

Reglementarea Europeana a Grupul European de Interes Economic (G.E.I.E.):

Regulamentul C.E.E. nr.2137/85 din 25 iulie 1985 a avut ca sursa de inspiratie modelul francez al

G.I.E. si reprezinta un instrument juridic menit sa inlature numarul mare de dificultati juridice, fiscale

si administrative ce impiedicau colaborarea intreprinderilor din statele membre ale Comunitatii

Economice Europene.

Pina la 9 iulie 2008 existau 1 844 de G.E.I.E. in top aflandu-se Belgia (429), Franta (274),

Germania (274), Olanda (191), Marea Britanie (198), Spania (170) si Italia (161) neinregistrindu-se

inca o utilizare optima a G.E.I.E. ca forma de cooperare transfrontaliera.

In Romania, Grupul de interes economic si Grupul european de interes economic sint

reglementate prin Legea nr.161/2003 si, in completare cu Regulamentul C.E.E. nr.2137/85 din 25

iulie 1985 si sunt definite legal ca si asocieri între două sau mai multe persoane fizice sau juridice,

constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a

membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

Grupul de interes economic si Grupul european de interes economic se constituie prin contract

in forma autentica, numit Act Constitutiv, incheiat intre maxim 20 de persoane si prin inregistrare la

registru comertului, respectiv la registrul tarii in care grupul european de interes si-a stabilit sediul

statutar, are un scop patrimonial si statut de persoana juridica.

Ele pot avea calitatea de comerciant daca obiectul lor de activitate are caracter comercial astfel

incit, aceste entitati juridice sint comercianti persoane juridice nu prin forma lor sau prin inregistrare

la Registrul Comertului ci, prin obiectul lor de activitate astfel cum este stabilit prin Actul Constitutiv.

Principala distinctie intre cele doua persoane juridice este data de faptul ca, in cazul Grupului

european de interes economic, legea impune conditionari privind membrii grupului ce pot fi numai:

companii sau firme, în sensul art. 165 alin. (2) din versiunea consolidată a Tratatului de

instituire a Comunitatii Europeane, precum şi alte persoane juridice de drept public sau

privat, care au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii

Europene şi care îşi au sediul social, precum şi centrul principal de conducere şi de

gestiune a activităţii statutare pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană;

persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau

agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui

stat din Uniunea Europeană.

Grupul nu poate avea ca scop obtinerea de profit pentru sine iar, in situatia obtinerii de profit

acesta trebuie, in mod obligatoriu, distribuit sub forma de dividente intre membrii sai corepsunzator cu

prevederile din Actul Cosntitutiv si, in lipsa unei asemenea clauze, in mod egal.

Grupurile europene de interes economic sint percepute ca entitati juridice lipsite de birocraţie şi

usor de mânuit în vederea colaborarii, favorabilă pentru chestiuni de impozitare şi conducere şi, cu un

cadru juridic transparent, asteptindu-se ca Romania sa joace un rol important in cooperarea europeana

sub aceasta forma, aspect discutat in cadrul celei de-a 5-a Conferinţe Practice organizată de către

Centrul European de informare G.E.I.E. în noiembrie 2004 în Strasbourg, Franţa.

Cu toate acestea, in tara noastra, conform datelor statistice oferite de Oficiul National al

Registrului Comertului nu exista nici un G.I.E. sau G.E.I.E. inregistrat in Registrul Comertului.

Page 11 of 16

Societatea Europeana

Statutul societăţii anonime europene (denumită în continuare „SE”) adoptat prin

Regulamentul Consiliului European nr.2157/2001 din 8.10.2001, se înscrie printre actele pe care

Consiliul trebuia să le adopte înainte de 1992 în temeiul Cărţii albe a Comisiei privind finalizarea

pieţei interne, aprobată de Consiliul European întrunit la Milano în iunie 1985.

Aceasta deoarece, cadrul juridic în care întreprinderile trebuie să îşi desfăşoare activităţile în

cadrul Comunităţii se bazează în principal pe legislaţia internă, şi din această cauză, nu mai corespunde

cadrului economic în care ele trebuie să se dezvolte pentru a permite atingerea obiectivelor enunţate la

art. 18 din Tratatul de la Roman, această situaţie reprezentand un obstacol serios în calea grupării unor

societăţi aparţinând unor state membre diferite.

Marele avantaj al constituirii unei societatii europene este reprezentat de simplificarea

structurii intreprinderilor ce pot in acest fel sa isi desfasoare activitatea in intreaga Europa fara a

constitui nenumarate filiale supuse unor relementari nationale diferite3.

In Romania, Societatea Europeana este reglementata de O.U.G. nr.52/21.04.2008 pentru

modificarea si completarea Legii nr.31/1990 privind societatile comerciale si pentru completarea Legii

nr.26/1990 privind registrul comertului si, in baza acestei reglementari, si de Regulamentului european

nr.2157/2001 privind Statutul Societatii Europene.

Conform Regulamentului European nr.2157/2001, Societatea europeana nu se poate

constitui direct ca atare ci, numai indirect, prin patru modalitati:

a) prin fuziunea a doua sau mai multe societati anonime constituite in temeiul dreptului unui

stat membru, avand sediul social si administratia centrala in cadrul Comunitatii, cu conditia ca cel

putin doua dintre ele sa fie reglementare de dreptul unor state membre diferite;

b) prin constituirea unei Societati Europene Holding de catre societati anonime si societati

cu raspundere limitata constituite in temeiul dreptului unui stat membru, avand sediul social si

administratia centrala pe teritoriul Comunitatii daca cel putin doua dintre ele sunt reglementate de

dreptul unor state membre diferite sau detin de cel putin doi ani o filiala reglementata de dreptul unui

alt stat membru sau o sucursala pe teritoriul altui stat membru;

c) prin constituirea unei filiale Societate Europeana de catre societati sau alte entitati

juridice de drept public sau privat constituite in temeiul dreptului unui stat membru, avand sediul

social si administratia centrala pe teritoriul Comunitatii daca cel putin doua dintre ele sint reglementate

de dreptul unor state membre diferite sau detin de cel putin doi ani o filiala reglementata de dreptul

unui alt stat membru sau o sucursala pe teritoriul altui stat membru;

d) prin transformarea in SE a unei societati anonime constituite in temeiul dreptului unui stat

membru, avand sediul social si administratia centrala pe teritoriul Comunitatii si dacă deţine de cel

puţin doi ani o filială reglementată de dreptul altui stat membru.

Societatea anonima europeana este o societate de capital pe actiuni, cu un capital social

subscris ce nu poate fi mai mic de 120.000 Euro si dobandeste statut de persoana juridica de la data

inmatricularii ei in Registrul National din statul membru in care isi are sediul social si administratia

centrala respectiv de la data inmatricularii in Registrul Comertului pentru cele cu sediul social in

Romania, fara ca inmatricularea ei sa se poate efectua daca societatea nu a incheiat un acord prealabil

privind implicarea angajatilor in activitatea societatii, in conditiile prevazute de Hotarirea Guvernului

nr.187 din 20.02.2007 privind procedurile de informare, consultare si alte modalitati de implicare a

angajatilor in activitatea Societatii Europene.

Chiar daca Regulamentul privind Statutul Societatii Europene a fost transpus in legislatia

interna a multor state, modificarile realizate de acesta nu conduc si nu pot conduce pentru moment la

o revolutie in materia societatilor comerciale ce functioneaza in spatiul european avand in vedere

Page 12 of 16

ca, societatea europeana este dotata cu o identitate europeana obligatorie dar limitata, nu beneficiaza

de avantajul nationalitatii europene, statutul organic al acestor societati este guvernat –in principal-

de legea statului membru in care Societatea europeana isi are sediul si, principiul mobilitatii acesteia

este afectat prin dreptul de opozitie aflat la indemana autoritatilor publice din statul membru gazda,

opozitie intemeiata pe ratiuni de interes public, in cazul intentiei mutarii sediului intr-un alt stat

membru.

Dorinta de afirmare a unei adevarate identitati europene (“label europeen”) suprapusa pe

avantajele evidente ale Societatii Europene: simplificarea structurii unui grup de societati,

imbunatatirea eficacitatii operationale, mobilitate, s.a. au determinat mari actori ai pietei europene sa

constituie societati anonime europene.

Statul roman – participant la activitatea comerciala internationala

Implicarea statului roman in activitatea comerciala -in fapt, existenta capacitati necesare

de a savarsi fapte de comert-, este permisa atat de norme nationale (Decretul nr.31 din 1954,

art.25:”Statul este persoana juridica in raporturile la care participa nemijlocit, in nume propriu, ca

subiect de drepturi si obligatii. El participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finantelor, afara de

cazurile in care legea stabileste anume alte organe in acest scop. ”) cat si de acte internationale (Carta

drepturilor si indatoririlor economice ale statelor art.4 teza I:” Fiecare stat are dreptul la practicarea

comerţului internaţional şi a altor forme de cooperare economică”).

La o atenta analiza, se constata ca, participare directa a statului la activitatea comerciala este exceptionala. Contractele incheiate de stat prin intermediul Ministerului Economiei si Finantelor

sau al Bancii Nationale a Romaniei –parte a obligatiilor ce reprezinta datorie publica- sub forma

acordurilor de imprumut sau de compensare incheiate cu institutii financiare internationale, a

acordurilor de imprumut sudsidiare, a garantiilor de stat, a emisiunile de titluri de stat si a altor

instrumente financiare specifice si vinzarea acestora, contractele de privatizare, reprezinta fapte de

comert care insa, datorita statutului special al cel putin unuia dintre contractanti: statul roman, au

regim special.

Acest regim special se concretizeaza in anumite situatii in necesitatea ratificarii contractelor de

catre Parlamentul Romaniei, in posibilitatea statului de a mentine prerogativa rezilierii unilaterale a

contractelor de interes public, in activarea principiului universal al imunitatii de jurisdictie a statelor

straine, a arbitrabilitatii specifice a litigiilor nascute din aceste acte juridice speciale s.a.

In toate aceste cazuri, consideram ca statul participa la activitatea comerciala ca titular al

propriului patrimoniu si in gestionarea acestui patrimoniu (de jure gestionis), raporturile juridice ce

iau astfel nastere fiind raporturi juridice de drept privat supuse –in principiu- legilor comerciale.

Falimentul international

Precizari prealabile. Notiune.

In Romania, reglementarea legala a cauzei aplicarii procedurii colective a cunoscut o evolutie

directionata pe linia traditionala, utilizindu-se consecvent notiunea de “incetare a platilor”ca si cauza

a deschiderii procedurii falimentului/reorganizarii si a lichidarii judiciare/ insolventei.

Prin ultima modificare a Legii nr.85/2006 operata prin Legea nr.277/07.07.2009, insolventa

este definita ca fiind: ” “aceea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin

insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile” (art.3

alin.1). Prezentarea cauzelor aplicarii procedurii colective, sub forma unei analize de drept comparat,

releva faptul ca, utilizarea notiunii de faliment este abandonata de cele mai multe legislatii nationale

fiind inlocuita cu cea de insolventa a debitorului, iar procedura aplicabila debitorului aflat in

Page 13 of 16

insolventa nu este numita procedura reorganizarii si falimentului ci procedura colectiva, procedurile

insolventei sau procedurile colective de redresare si lichidare a intreprinderilor, s.a.

Aceasta deoarece, se considera ca utilizarea cuvintului „faliment” („faillite”, „fallimento”,

„quiebra”) in tarile de sorginte latina induce conotatii negative.

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a definit procedurile colective ca “procedurile

fondate pe starea de incetare de plati, de insolvabilitate sau pierderea credibilitatii debitorului,

implicind o interventie a autoritatii judiciare si conducind la o lichidare obligatorie si colectiva a

bunurilor sau cel putin la un control al acestei autoritati”.

Chiar si in Regulamentul Consiliului Uniunii Europene din 29 mai 2000 se utilizeaza notiunea de

insolventa in chiar denumirea lui: regulament privind procedurile de insolventa.

Trebuie mentionat ca, prin aceasta reglementare comunitara nu se defineste notiunea de

insolventa ci se incearca uniformizare legislatiilor privind intreprinderile in dificultate si usurarea

rezolvarii conflictelor de legi si de jurisdictie in materie de faliment.

Pe de alta parte, distinctia intre notiunea de insolventa si cea de insolvabilitate nu prezinta

maxim interes pentru legiutor si, in prim plan intereseaza insolventa debitorului in deschiderea

procedurii colective iar, insolvabilitatea acestuia intereseaza intr-un plan secund si doar pentru citeva

din reglementarile nationale prezentate.

Si nu in ultimul rind, insolvabilitatea debitorului -cind intereseaza sub aspectul deschiderii

procedurii colective- se circumscrie notiunii de insolventa, este inclusa in aceasta.

Solutii privind falimentul tranfrontalier

Extinderea activitatilor societatilor comerciale dincolo de granitele unui stat a impus in mod

firesc realitatea falimentului transfrontalier sau international.

Falimentul transfrontalier ridica probleme complexe si multiple, dificultatile fiind generate de

diferentele legislative (atat de drept substantial cat si de drept procedural), de conflictele de jurisdictie

si de legi privind tara in care trebuie sa se pronunte falimentul, conditiile de declansare a falimentului,

legea chemata sa se aplice falimentului, efectele internationale ale falimentului comerciantului.

Toate aceste dificultati carora li se adauga impactul acestor proceduri asupra bunei functionari

a pietelor interne au impus necesitatea elaborarii unor acte normative care sa reprezinte norme

uniforme in materie.

Realizarea acestui deziderat intr-o maniera care sa corespunda pe deplin falimentului

international a reprezentat o preocupare permanenta concretizata in:

Proiectul intocmit de cea de a 5-a Conferinta de drept international privat de la Haga din

1894;

Tratatele de la Mondevideo privind dreptul international privat din 1889 si 1940;

Conventia de la Havana din 1928;

Conventia statelor nordice privind procedura falimentului din 1933;

Legea model elaborata de Asociatia internationala a Baroului privind cooperarea in

materia insolventei transfrontaliere (Model International Insolvency Cooperation Act –

MIICA);

Conventia europeana privind anumite aspecte internationale ale falimentului din anul

1990 de la Istanbul;

Actul Uniform asupra organizarii procedurilor colective de stingere a pasivului al

Organizatiei pentru armonizarea in Africa a Dreptului Afacerilor – OHADA din anu 1998;

Legea Model UNCITRAL privind insolventa transfrontaliera;

Proiectul Bancii Mondiale privind procedurile de insolventa;

Punctul de plecare al tuturor diferentelor de reglementare al procedurilor colective

transnationale -relevate si in conventiile internationale - il reprezinta conflictul de jurisdictie, mai

Page 14 of 16

precis, modalitatea de rezolvare a acestui conflict fata de faptul ca, prin solutionarea acestui conflict

determinam si legea aplicabila falimentului .

Astfel, atat in doctrina cat si in reglementarile internationale s-au conturat doua conceptii

principale: Teoria pluralitatii si teritorialitatii falimentului si Teoria unitatii si universalitatii

falimentului.

Potrivit teoriei pluralitatii si teritorialitatii falimentului urmeaza a se pronunta atatea

falimente distincte cate sunt necesare, dupa cum debitorul are, in state diferite, fie sediul, fie bunuri, fie

creditorii pot sesiza tribunalele locale. In acceptiunea acestei teorii fiecare faliment in parte este

independent unul fata de celalalt si nu produce efecte in afara tarii forului care l-a pronuntat.

Argumentul adus in favoarea acestei teorii este acela al competentei legislative strans legate

de competenta jurisdictionala, urmarirea bunurilor debitorului neputandu-se realiza fara concursul

autoritatilor locale ce se poate exercita exclusiv pe teritoriul unui stat anume, “teritorialitatea fiind o

consecinta a suveranitatii statelor” precum si necesitatea protejarii intereselor creditorilor nationali s.a.

Universalismul falimentului, posibilitatea ca o singura instanta a unui singur stat sa

administreze falimentul unei societati multinationale domina in opiniile si reglementarile actuale

Fundamentul universalismului falimentului este “o singura lege, un singur tribunal”.

Potrivit acestei teorii numai tribunalul domiciliului debitorului persoana fizica sau al sediului

social al debitorului persoana juridica este competent sa pronunte falimentul, sa ia masurile necesare si

sa judece actiunile referitoare la faliment prin aplicarea legii sale: lex fori.

Argumentele in favoarea acestei teorii a universalitatii si unitatii falimentului sunt foarte

puternice: egalitatea creditorilor este asigurata printr-un faliment unic (egalitate in functie de tipul de

creanta evident), redresarea ulterioara a falitului este mult usurata fata de varianta in care ar putea fi

supus succesiv la mai multe falimente in mai multe tari in care detine bunuri, rapiditatea si simplitatea

procedurii.

Reglementarea europeana a insolventei internationale

La nivel european, Regulamentul (CE) nr.1346/29 mai 2000 privind procedurile de

insolventa intrat in vigoare in 31 mai 2002 este cel care rezolva cele mai importante aspecte ale

falimentului international, conflictele de jurisdictie si conflictele de legi.

Regulamentul european 1346/2000 reprezinta prima norma conflictuala obiectiva

internationala in materia insolventei cu aplicabilitate directa intr-un numar mare de state: toate

tarile membre ale Uniunii Europene si ale spatiului economic european, cu exceptia Danemarcei

dar, el nu se aplica societatilor de asigurare, institutiilor de credit si societatilor de investitii.

Principalul obiectiv al acestui regulament este evitare tentatiei debitorului de a de a deplasa

activele sau procedurile judiciare dintr-un stat membru in altul pentru a beneficia de un tratament mai

favorabil (“forum shopping”) si, pentru atingerea obiectivelor sale prevede reguli comune privind

competenta tribunalului si a luarii deciziilor ce privesc direct aceasta procedura inclusiv dispozitii

privind recunoasterea acestor decizii si legea aplicabila, coordonarea obligatorie a procedurilor care au

fost deschise in mai multe state membre (proceduri secundare).

Regulamentul se aplica procedurilor colective bazate pe insolventa debitorului care implica

desesizarea totala sau partiala a acestuia si desemnarea unui sindic.

Tribunalul competent pentru deschiderea procedurii de insolventa –principale- este acel

stat membru pe teritoriul caruia se afla situat <<centrul principal de interese al debitorului>> (pentru societatile comerciale este vorba –in principiu- despre sediul social), putandu-se deschide

proceduri secundare totdeauna -ulterior deschiderii procedurii principale- pentru lichidarea

bunurilor debitorului situate in alte state membre.

Legea statului membru in care s-a deschis procedura -lege aplicabila acestei proceduri-

determina si efectele procedurii.

Page 15 of 16

Regulamentul se aplica procedurilor colective indiferent daca debitorul este persoana fizica sau

juridica, comerciant sau necomerciant.

Regulamentul nu se aplica societatilor comerciale speciale respectiv, societatilor de asigurari,

institutiilor de credit si societatilor de investitii.

Regulamentul considera ca o procedura unica nu ar fi indicata pentru intreaga comunitate astfel

incat combina teoria unicitatii falimentului cu cea a teritorialitatii acestuia.

Se considera admisibila o procedura de faliment principala ce se poate deschide in statul

membru in care se afla centrul intereselor debitorului, procedura ce se extinde asupra activelor acestuia

indiferent unde s-ar afla ele, precum si o procedura de faliment secundara ce poate fi deschisa in

oricare stat membru in care debitorul are o intreprindere, efectele unei asemenea proceduri limitandu-

se la statul membru in care se afla intreprinderea si la activele debitorului din acel stat.

Astfel cum am indicat, Regulamentul se limiteaza la a stabili competenta internationala,

desemnand statele membre a caror jurisdictie poate deschide o procedura de faliment, competenta

teritoriala in cadrul acelui stat membru urmand sa fie stabilita legea nationala a acelui stat.

Jurisdictiile competente trebuie sa fie achitate pentru luarea masurilor provizorii si de

conservare chiar in momentul deschiderii procedurii.

Anterior deschiderii unei proceduri principale , o procedura secundara de insolventa nu poate fi

deschisa intr-un stat decat daca debitorul are fie creditori locali, fie creditori ai intreprinderii dintr-un

alt stat membru, fie o procedura principala, nu poate fi deschisa datorita dispozitiilor din sistemul de

drept al statului membru, competent cu deschiderea procedurii principale.

Cand o procedura principala se deschide , toate procedurile teritoriale devin secundare.

Pe langa protejarea intereselor locale, deschiderea unei proceduri secundare poate fi justificata

si de : patrimoniul prea complex al debitorului sau de diferenta semnificativa intre sistemele de drept

incidente, putandu-se crea dificultati complexe prin extinderea efectelor procedurii principale asupra

teritoriului altor state.

Pentru buna administrare a procedurii insolventei , judecatorul sindic al procedurii principale

poate solicita deschiderii unor proceduri secundare.

In acest caz, intre sindicii din toate procedurile deschise, se impun masuri stricte de coordonare

a activitatii lor.

Orice creditor ce-si are sediul sau resedinta intr-un stat membru este indreptatit sa-si declare

creanta in oricare din procedurile de insolventa deschise asupra debitorului sau.

Pentru asigurarea egalitatii de tratament a creditorilor este necesara coordonarea repartizarilor

facute acestora din patrimoniul debitorului.

Astfel, oricare creditor va putea sa retina ceea ce a primit, insa nu va fi indreptatit sa mai

primeasca vreo suma de bani pana cand creditorii de acelasi rang din altre proceduri nu au primit o

repartitie egala.

Continutul esential al deciziei de deschidere a procedurii se va publica atat in Jurnalul Oficial al

UE cat si in Jurnalele Oficiale ale tuturor statelor membre, fara ca aceasta publicare sa reprezinte o

conditie a recunoasterii automate a procedurii falimentului.

De indata ce procedura de faliment este deschisa, sindicul are obligatia de a informa individual

pe fiecare creditor cunoscut ce-si are sediul sau resedinta intr-un stat membru.

Legea aplicabila procedurii principale este legea statului membru pe al carui teritoriu s-a

deschis procedura principala iar legea aplicabila procedurilor secundare este legea statelor membre pe

a caror teritoriu s-au deschis procedurile secundare.

Deasemeni, ori de cate ori se deschid mai multe proceduri este necesara cooperarea intre

diferitii sindici, care presupune un schimb suficient de informatii,

Un principiu important al acestei reglementari europene este acela al recunoasterii imediate

–fara alte formalitati- a tuturor deciziilor luate de tribunalul statului membru competent pentru

procedura principala, in celelalte state membre.

Modelul reglementarii insolventei transfrontaliere oferit de Regulamentul european a fost

considerat un model al “universalitatii atenuate”.

Page 16 of 16

In ceea ce ne priveste calificam modelul acestui Regulament european al insolventei ca

sistem mixt in care teritorialitatea falimentului ocupa un rol foarte important iar, universalitatea

procedurii se reflecta intr-un mod judicios prin coordonarea procedurilor secundare de catre cea

principala, de cooperarea stransa intre sindicii tuturor procedurilor, prin egalitatea de tratament a

creditorilor si prin recunoasterea efectelor procedurilor de faliment in celelalte state membre.

In fapt, avem de-a face cu o “utilizare adecvata realitatii a instrumentelor specifice cuplului

clasic universalitate/teritorialitate”.

Dispozitiile Regulamentului european nr.1346/2000 privind procedurile de insolventa au fost

preluate si in legislatia romaneasca prin Legea nr.637/2002cu privire la reglementarea raporturilor de

drept international privat in domeniul insoventei.