29732480 curs de prim ajutor si igiena

Elena Zamora

Doina Elena Zamora

Adrian Popescu

Primul ajutor medical în educa ie fizicã,

sport i kinetoterapie

AUTORII

Prof. Dr. Elena Zamora, profesor universitar, medic primar balneofizioterapie i recuperare medicalã1

Dr. Doina Elena Zamora, medic rezident chirurgie pediatric 2

Adrian Popescu, asistent universitar, licen iat în Educa ie Fizicã i Sport,licen iat în Kinetoterapie3

Tehnoredactare i Coperta: Iustinian Popa, student Design Industrial4

1 Universitatea “Babe -Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Educa ie Fizicã i Sport 2 Spitalul Clinic de Copii, Cluj-Napoca, Clinica de Chirurgie i Ortopedie Pediatric3 Universitatea “Babe -Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Educa ie Fizicã i Sport4 Universitatea Tehnic Cluj-Napoca

Cuvântul autorilor

Lucrarea de fa ã se adreseazã viitorilor profesori de educa ie

fizicã, antrenori i kinetoterapeu i.

To i ace ti speciali ti trebuie sã cunoascã atât factorii agresivi,

cauzatori de accidente, care sunt prezen i la locul de desfã urare a

activitã ii lor, cât i regulile de acordare a primului ajutor primar.

Urgen ele - suferin ele violente apãrute pe nea teptate i care

obligã la mãsuri medicale grabnice - necesitã asigurarea unei interven ii

imediate pentru a putea salva via a accidentatului. De cele mai multe ori,

la locul accidentului nu se gãse te un cadru medical care sã asigure

primul ajutor specializat. Din acest motiv, considerãm cã, fiecare dintre

noi trebuie sã stãpânim tehnicile de acordare corectã a primului ajutor,

pânã la sosirea unui cadru medical; deasemenea, sã cunoa tem cum se

efectueazã transportul corect al victimei, de la locul accidentului i pânã

la o unitate spitaliceascã sau cabinet medical.

Am dorit, prin aceastã lucrare, sã dãm studen ilor no iunile de

bazã, specifice activitã ii lor viitoare, care sã le asigure o instruire

corespunzãtoare acordãrii primului ajutor.

Pentru ca primul ajutor sã fie acordat competent, am prezentat

succint i elemente de diagnostic, ale celor mai frecvente afec iuni, care

pot constitui urgen e în activitatea de educa ie fizicã, sport i

kinetoterapie.

Considerãm cã aceastã lucrare va completa cu succes tematica

cursului de Prim ajutor medical, disciplinã obligatorie în planul de

învã ãmânt, corespunzãtor specializãrilor din facultã ile de profil.

Autorii

CAPITOLUL I

Primul ajutor medical: defini ie, reguli generale de

organizare

Prin urgen ã se în elege suferin a violentã, aparutã pe nea teptate,

care obligã la mãsuri medicale grabnice.

Ajutorul pe care îl acordã o persoanã victimei imediat dupã

accident se nume te prim ajutor.

Ce trebuie sã facem când acordãm primul ajutor.

În primul rând trebuie sã ne interesãm asupra cauzei care a

determinat accidentul, pentru a tii cum sã acordãm primul ajutor.

Sã scoatem victima de sub influen a cauzei care a determinat

accidentul.

Trebuie sã punem victima în condi ii bune pentru a-i acorda primul

ajutor: într-o camerã aerisitã cu temperatura de confort (180C-

200C) la umbrã, dacã e o zi calduroasã. Accidentatul trebuie

men inut întins într-o pozi ie comodã, care sã nu-i agraveze starea.

Sã facem un examen rapid al stãrii generale a victimei, mai ales în

ceea ce priveste respira ia i circula ia, pentru cã de aceasta

depinde felul în care trebuie acordat primul ajutor.Vom observa

dacã pacientul respirã i îi vom cerceta pulsul; în cazul cã nu

receptãm pulsul, vom pune imediat urechea pe toracele victimei

pentru a asculta bãtaile inimii.

Prim ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare. 3

În cazul în care accidentatul nu respirã sau nu i se percep bãtaile

inimii, îi vom acorda imediat primul ajutor: respira ie artificialã -

de preferat “gurã la gurã” - i masaj cardiac extern, pentru a

determina reluarea respira iei i a circula iei.

Dacã victima are o pierdere de sânge se vor lua imediat mãsurile

necesare pentru oprirea hemoragiei.

Dacã accidentatul prezintã rãni se vor aplica pansamente sterile.

În caz cã este vorba de mai mul i accidenta i, ne vom orienta, pe

baza examinãrii rapide fãcute tuturor, asupra celor în stare mai

gravã, pentru a le acorda acestora, preferen ial, primul ajutor.

Este obligatoriu sã îndepartãm mul imea, care prin agita ia pe care

o creeazã i prin ac iunile sau sfaturile nepotrivite, dãuneazã

salvãrii victimei.

Examinarea trebuie fãcutã cu foarte mare grijã pentru a nu înrãutã i

starea accidentatului, dar cât mai complet. Dacã este nevoie, tãiem

îmbrãcãmintea pentru a-l examina mai bine sau pentru a face

manevrele necesare respiratiei i circula iei.

Trebuie avut grijã ca manevrele pe care le efectuãm sã nu

înrãutã eascã starea victimei. Spre exemplu, în caz de fracturi,

mi carea oaselor fracturate produce dureri care agraveazã starea

bolnavului.

Ori de câte ori este posibil trebuie sã apelãm imediat la ajutorul

unui medic sau al unui cadru sanitar mediu.

Trebuie sã asigurãm transportul accidentatului la spital, în bune

condi ii, apelând, când este posibil, la o ambulan ã.Transportul cu

un autoturism sau cu un camion poate agrava de multe ori starea

victimei. De aceea, dacã suntem obliga i sã transportãm victima cu

astfel de mijloace, trebuie sã gasim posibilitatea ca bolnavul sã stea


întins, iar dacã are fracturi, sã facem o imobilizare provizorie a

acestora.

De asemenea, trebuie sã avem grijã, pe cât posibil sã pãstrãm în

situa ia în care le-am gãsit, cauzele care au produs accidentul,

pentru a permite organelor de anchetã sã execute cercetãrile legale.

Este bine sã înso im victima la spital pentru a da lãmuririle

necesare asupra cauzelor accidentului, a modului de comportare a

victimei, precum i a primului ajutor acordat, sau cel pu in sã

informãm complet pe cel care transportã accidentatul la spital.

Ce nu trebuie sã facem când acordãm primul ajutor

Este foarte important sã nu stârnim panicã. Sã procedãm energic

dar sã nu luãm mãsuri pripite, periculoase.

Trebuie sã avem grijã sã nu înrãutã im starea accidentatului.

Acestuia nu i se vor face miscãri for ate, nu va fi ridicat în pozi ie

verticalã.

Nu este indicat sã oferim accidentatului grav sã bea multã apã, mai

ales dacã suspectãm i o loviturã în abdomen cu rupturã de stomac

sau dacã accidentatul are tendin ã la vãrsãturi.

Trebuie sã ac ionãm cu foarte multã energie, dar cu pruden ã,

pentru a nu fi supu i i noi la accidente sau a pune în pericol via a

altor persoane.

Se recomandã ca fiecare persoanã sã aibã în dotare, acasã, la

locul de muncã i obligatoriu în autoturism o trusã de prim ajutor.

Aceasta trebuie sã con inã în mod obligatoriu:

Douã pachete de tifon sigilate i sterile.


Un pachet de vatã sterilã i unul de vatã nesterilã pentru curã irea

rãnilor.

Douã pansamente mari i douã mici sub formã de rulouri de 10

metri, sigilate i sterile.

O rolã de leucoplast lat i una de leucoplast îngust.

Un pachet cu pansamente mari autoadezive cu Rivanol, sigilat i

steril.

Un pachet cu pansamente mici autoadezive cu Rivanol, sigilat i

steril.

Trei bandaje triunghiulare pentru imobilizarea luxa iilor i a

fracturilor.

Patru bandaje mari de tifon.

Un termometru.

Ace drepte i curbe i un mosor de a ã.

O pensã anatomicã i una chirurgicalã.

O foarfecã cu capete rotunde.

Un bisturiu.

O sticlã cu alcool medicinal.

O sticlã cu solu ie de Rivanol

O sticlã cu solu ie de tincturã de iod.

Un tub de unguent cu hidrocortizon.

O cutiu ã cu acid boric.

Trei seringi cu ace de unicã folosin ã.

Medicamente: algocalmin, aspirinã, paracetamol, laxative,

antidiareice, antihistaminice.

O agendã cu numerele de telefon i adresa de la: salvare, pompieri,

medic, poli ie, spital, farmacie, stomatolog.

CAPITOLUL II

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

Asepsia cuprinde totalitatea mijloacelor utilizate în vederea evitãrii

apari iei infec iilor la nivelul plãgilor. Ea vizeazã principii i metode care

urmãresc distrugerea microbilor la nivelul materialelor inerte care vin în

contact cu plaga, prevenind eventuala contaminare a acesteia. Asepsia se

realizeazã prin mijloace fizice, adresându-se tuturor materialelor,

instrumentelor, mâinilor operatorului i câmpului operator.

Asepsia are un caracter profilactic, urmãrind sã previnã apari ia

infec iei.

Antisepsia cuprinde totalitatea mijloacelor chimice aplicate în

vederea îndepãrtãrii sau distrugerii agen ilor microbieni la nivelul plãgilor

accidentale sau chirurgicale. Utilizeazã mijloace chimice (antiseptice),

care vin în contact cu plaga, distrugând par ial agen ii microbieni; acest

fapt implicã aplica ii repetate ale substan elor antiseptice.

Antisepsia este o metodã curativã, urmãrind tratarea unei infec ii

deja existente la nivelul unei plãgi.

Este de preferat utilizarea asepsiei, dar, în cazul în care plãgile au

fost infectate se impune aplicarea mijloacelor antiseptice.

Dezinfec ia este o metodã care creeazã o punte de legãturã între

asepsie i antisepsie. Ea vizeazã ac iuni de îndepãrtare a agen ilor

patogeni i de evitare a infec iei. Prin dezinfec ie se distrug numai

germenii ob nui i, nu i cei sporula i sau virusurile. Este o metodã mai

simplã care folose te substan e dezinfectante.

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 7

Îndepãrtarea agen ilor microbieni de pe mâini se face printr-o

spãlare specialã, care constituie un mijloc de asepsie fa ã de plaga ce

urmeazã a fi tratatã.

II.1. Asepsia

Cel mai important mijloc prin care se realizeazã asepsia este

sterilizarea.

Prin sterilizare se în elege actul prin care, printr-o serie de

mijloace, se realizeazã îndepãrtarea sau distrugerea completã a tuturor

microbilor; germenii microbieni pierzându- i capacitatea de reproducere.

Mijloacele de care uzeazã sterilizarea sunt: fizice (cãldura) i

chimice. Mijloacele pot fi împãr ite în doua mari categorii:

Mijloace clasice: flambarea, fierberea, autoclavarea, caldura uscatã i

formolizarea.

Mijloace moderne: sterilizarea cu vapori de oxid de etilen, sterilizarea

cu ajutorul razelor gama, submersia în lichide germicide.

Alegerea metodei de sterilizare se face în func ie de materialul care

trebuie sterilizat, de mijloacele de care dispunem, de necesitã ile în timp

sau în perfec iune. Întotdeauna va fi aleasã metoda care sã asigure o cât

mai bunã asepsie, adecvatã necesitã ilor.

Sterilizarea materialelor moi (lenjeria de protec ie, compresele,

tampoanele de tifon, materialul de suturã) se face cu ajutorul cãldurii

umede la autoclav (2,5 atm, 1400 Celsius).

Sterilizarea instrumentelor metalice se face prin cãldurã uscatã sau

umedã; flambarea nu este indicatã, fiind o metodã insuficientã.


Instrumentele optice nu se sterilizeazã prin cãldurã; se folosesc

razele gama cu vapori de oxid de etilen, stergerea cu alcool sau

men inerea în oxicianurã mercur, timp de douã ore.

Mijloacele i tehnica sterilizãrii prin cãldurã

Cãldura necesarã sterilizãrii poate fi ob inutã în trei modalitã i:

în mediu lichid - fierberea în apã;

în mediu de vapori supraîncãlzi i sub presiune – autoclavul;

în mediu de aer supraîncãlzit, în cãldurã uscatã – Poupinel.

Rezisten a microbianã fa ã de cãldurã este diferitã în func ie de

agentul microbian i de tipul cãldurii utilizate. De acest fapt trebuie sã se

inã seama în vederea ob inerii unei bune sterilizãri.

La cãldura uscatã, durata i temperatura de sterilizare trebuie sã fie

mai mare, deoarece microbii au rezisten ã crescutã la acest tip de cãldurã,

comparativ cu cea umedã.

În func ie de instrumentele sau materialele pe care le avem de

sterilizat, vom putea utiliza o serie de metode.

Sterilizarea instrumentelor

Înainte de sterilizare, indiferent de metoda de sterilizare utilizatã,

instrumentele vor fi pregãtite prin spãlare i curã are specialã.

Fierberea este unul dintre mijloacele cele mai comune de

sterilizare. Are dejavantajul cã nu poate realiza distrugerea unor germeni

care rezistã la 1000 Celsius. Se poate efectua în vase obi nuite, fierbãtoare

electrice simple sau sub presiune. La altitudini de sub 300 metri, apa are

punctul de fierbere la 1000 Celsius; la 1000 metri fierbe la 95,60 Celsius.

Pentru a ridica temperatura de fierbere este necesar sã se adauge carbonat

sau borat de sodiu 2-5g%, fiecare gram crescând temperatura de fierbere

cu 10Celsius. Durata fierberii este de 30 minute.


Fierberea apei la suprapresiune de 1 atm. se efectueazã în

fierbãtoare speciale cu pere i rezisten i si capac închis ermetic. Existã

posibilitatea urmãririi temperaturii i a presiunii realizate: 1200 Celsius, 1

atm.

Fierberea este o metodã de necesitate în anumite cazuri urgente sau

în lipsa altor posibilitã i.

Sterilizarea prin cãldurã în mediu uscat este metoda de elec ie

pentru sterilizarea instrumentelor metalice, a obiectelor de por elan sau de

sticlã specialã. Este o metodã simplã, sigurã, practicã, utilizatã în mod

curent în serviciile dotate cu aparate speciale denumite Poupinel.

Aparatul este o etuvã adaptatã, format dintr-o cutie metalicã cu pere i

dubli izola i cu azbest. Sursa de cãldurã este rezisten a electricã din

perer ii laterali, peste care, cu ajutorul unui ventilator, se trece aerul

pentru a fi încãlzit i apoi omogenizat.

Sterilizarea se face la temperaturã înaltã (160-1800C), cunoscându-

se faptul cã microbii se distrug mai greu la temperaturã uscatã. Durata

sterilizãrii este în func ie de temperatura realizatã în interiorul aparatului:

- la 1600 Celsius – 2 ore;

- la 1700 Celsius – 1 ½ ore;

- la 1800 Celsius – ½ ore – 45 min.

Materialele textile nu pot fi sterilizate la Poupinel, deoarece nu sunt

rezistente la temperaturi înalte.

Avantajele acestei metode sunt: la sfâr itul sterilizãrii instrumentele

sunt uscate i pot fi pãstrate sterile timp de 24 ore în Poupinel. Dintre

dezavantaje, amintim timpul lung de sterilizare i timpul lung de rãcire a

instrumentelor – 1 orã.

Sterilizarea prin intermediul radia iilor ionizante utilizeazã

radia iile gamma furnizate de elemente radioactive – Celsiu137 i Cobalt60.


Se folose te numai pe scarã industrialã pentru materialele cu o singurã

întrebuin are i care se deterioreazã la caldurã (seringi, ace, mãnu i etc.)

Flambarea este un procedeu vechi, depã it i contraindicat, în afara

unor cazuri excep ionale i ale unor mici manopere urgente când

sterilizarea prin alte mijloace nu este posibilã. Sterilizarea prin flambare

este eficientã numai la ansele de platinã, cu condi ia ca acestea sã ajungã

la incande cen ã.

Procedeul de a flamba instrumentele peste care s-a turnat alcool

este total necorespunzãtor. Alcoolul arde numai la suprafa ã, arderea

neinteresând i instrumentul.

Sterilizarea prin raze ultraviolete este utilizatã pentru dezinfec ia

aerului i a aparaturii din sãlile de opera ie.

Sterilizarea prin mijloace chimice

Sterilizarea prin vapori de formol este o metodã simplã, dar pe

cale de a fi înlocuitã de mijloacele moderne. Se face în termostate închise

ermetic, la subsolul cãrora se introduce o solu ie de aldehidã formicã

40%. Instrumentele se a azã pe rafturi speciale prevãzute cu orificii în

partea superioarã a termostatului.

Timpul de sterilizare este invers propor ional cu temperatura

realizatã în termostat:

- la 170 Celsius dureazã 24 ore;

- la 250 Celsius dureazã 2 ore;

- la 500 Celsius dureazã 1 / 2 orã.

Dupã sterilizare este necesarã neutralizarea aldehidei formice prin

expunere la aer, spãlare cu apã distilatã i alcool.

Sterilizarea prin vapori de oxid de etilen. Oxidul de etilen este un

gaz fãrã culoare, inflamabil i explozibil. Are indice de penetra ie foarte

mare în cauciuc, mase plastice, lemn, hârtie i textile, permi ând


sterilizarea obiectelor împachetate în oricare dintre aceste materiale. Are

valoare bactericidã foarte bunã, distrugând toate microorganismele; nu

este toxic.

Sterilizarea se face la temperatura de 40-550 Celsius, timp de 4-6

ore, în func ie de presiune.

Prin aceastã metodã se sterilizeazã mai frecvent materialele

termosensibile i ambalate: truse de perfuzie, medicamente, seringi, fiole

de catgut i alimente.

Sterilizarea prin submersie în substan e germicide se utilizeazã

pentru materialele care nu rezistã la temperaturi mari i care se

deterioreaza u or.

Mai frecvent se utilizeazã urmãtoarele substan e: Fenosept,

Bromocet 1-2%, Clorocet 0,2-0,6%.

II.2. Antisepsia

Antisepsia este o metodã curativã care utilizeazã mijloace fizice

(iradia ii, cãldurã) i chimice variate pentru combaterea unei infec ii, prin

distrugerea agen ilor microbieni.

Mijloacele chimice folosesc agen i chimioterapici cum ar fi

sulfamidele i antibioticele administrate pe cale internã i antisepticele

propriu-zise a cãror utilizare, în mare majoritate este externã: aplica ii,

spãlãturi.

Modul de ac iune al antisepticelor este nespecific.

Fixarea antisepticului pe suprafa a microbianã este urmatã de

absorb ia selectivã datoritã unor constituen i ai înveli urilor bacteriene.

Odatã penetrat în celulã, va antrena o alterare a aparatului genetic, având

drept consecin ã o muta ie sau o dezorganizare a sistemelor enzimatice


ale bacteriei. Alteori, se produce denaturarea i coagularea unor

constituen i proteici celulari.

Se considerã cã germenii nu pot câ tiga rezisten ã secundarã la

antiseptice.

Ac iunea antisepticelor este condi ionatã de o serie de factori:

concentra ie, duratã de ac iune, temperaturã de utilizare, gradul

higroscopic al atmosferei ambiante, pH-ul i vâscozitatea mediului unde

ac ioneazã.

Un bun antiseptic trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele calitã i:

- sã fie solubil în orice propor ie, în apã sau în solu ii

organice;

- sã fie stabil în solu ii diluate i în timp;

- sã nu fie iritant i toxic pentru esuturi;

- sã aibã un spectru bacterian întins;

- trebuie sã fie bactericid, nu doar bacteriostatic;

- sã ac ioneze rapid în câteva minute;

- sã- i conserve activitatea antibacterianã chiar în prezen a

lichidelor organice: sânge, albumina din supura ii;

- sã- i pãstreze calitã ile chiar când sunt inclu i în diferi i

excipien i.

În func ie de ac iunea lor nocivã, distructivã sau nu asupra

esuturilor, antisepticele se împart în douã mari categorii:

1. Antiseptice citofilactice, care respectã integritatea biologicã a

celulelor;

2. Antiseptice citocaustice, care au ac iune nocivã asupra celulelor.

Dezavantajele acestei categorii constã în distruc ia esuturilor vii odatã cu

ac iunea antimicrobianã. Se poate ajunge pânã la stãri toxice cu leziuni

renale.


O altã clasificare este:

I. Antisepticele clasice sunt de mai multe tipuri:

a). Antiseptice slabe care pe lângã alte calitã i au i o ac iune

antisepticã. Din aceastã categorie fac parte: sãpunul simplu; benzina

iodatã (se utilizeazã la degresarea tegumentelor din jurul plãgii); uleiul

gomenolat (utilizat în O.R.L.)

b). Antisepticele de suprafa ã se folosesc pentru badijonarea

tegumentelor i a mucoaselor.

- Alcoolul în concentra ie de 70% ac ioneazã datoritã puterii

osmotice i de pãtrundere în straturile profunde ale epidermului i în

glandele sebacee. Într-o concentra ie mai mare deshidrateazã celulele,

scãzându-le puterea de apãrare. Introdus în plagã, precipitã proteinele,

formând un strat izolator ce favorizeazã dezvoltarea microbilor sub

crustã. Nu ac ioneazã aplicat pe tegumentele umede.

- Tinctura de iod este un antiseptic de suprafa ã, frecvent utilizat

pentru badijonarea tegumentelor în jurul plãgilor accidentale. O solu ie de

iod în alcool se nume te alcool iodat. Dacã concentra ia de iod este mai

mare prin adãugarea de iodurã de potasiu, se nume te tincturã de iod.

Iodura de potasiu stabilizeazã iodul, împiedicând transformarea rapidã a

alcoolului i apari ia acidului iodhidric care este iritant pentru tegumente.

Se impune folosirea proaspãtã a tincturii de iod. Prezen a acidului

iodhidric se manifestã prin apari ia unui miros puternic, iritant.

Iodul mãre te puterea de penetra ie a alcoolului.

Dezavantaje:

- este iritantã pentru tegumentele cu pãr sau la persoanele alergice;

- prezen a acidului iodhidric poate genera eriteme tegumentare;

- aplicat pe plãgi precipitã albuminele, iar pe seroase produce

aderen e.

c). Antiseptice care degajã clor


- Hipocloritul de sodiu este antiseptic citofilactic. Se folose te sub

formã de solu ie DAKIN. Se folose te proaspãt în iriga ii continue sau

intermitente. Este indicatã în plãgile anfractuoase cu sfaceluri.

- Cloramina solu ie 0,2-5% preparatã din tablete de 500 mg. Este

folositã ca antiseptic pentru unele materiale. La spãlarea plãgilor se

folose te solu ie 0,1-0,3%.

d). Substan e care degajã oxigen în stare nãscândã.

- Apa oxigenatã este antiseptic citofilactic, atât timp cât elibereazã

oxigen. Tope te i eliminã sfacelurle. Se preparã din perhidrol 30 ml. la

1000 ml. apã sau din Perogen tablete, con inând 1 gr. Peroxid de hidrogen

(1-2 tablete la 200 ml. apã).

În contact cu plaga produce o efervescen ã prin eliberarea

oxigenului în stare nãscândã. Are ac iune bactericidã i mecanicã, u oarã

ac iune hemostaticã.

Dezavantaje: provoacã granula ie conjunctivã puternicã, întârziind

cicatrizarea plãgii.

- Acidul boric se gãse te sub formã de cristale, folosindu-se ca atare

sau sub formã de solu ie 2-4 %. Dezvoltã oxigen cu efecte de duratã mai

lungã, dar mai pu in intense ca apa oxigenatã. Se aplicã mai ales pe

plãgile infectate cu piocianic. Se poate aplica i sub formã de pri ni e pe

diferite zone tegumentare sau mucoase.

e). Deriva i ai metalelor grele. Cei mai cunoscu i sunt

deriva ii organici sau anorganici ai mercurului i argintului.

- Sublimatul corosiv solu ie 1‰ se folose te la dezinfec ia

mâinilor.

- Nitratul de argint este un derivat argentic anorganic. Este

dezinfectant, bactericid, distructiv, cauterizant sub formã solidã sau


solu ii concentrate. Se folose te sub formã de creion cu ac iune causticã,

producând cauterizarea chimicã. În contact cu esuturile precipitã

albuminele formând o crustã din compu i organici ai argintului. Irita ia

chimicã pe care o produce grãbe te epitelizarea.

f). Deriva i ai acridinei

- Rivanolul este un praf galben, antiseptic, cu indica ii foarte largi.

Se aplicã în solu ie 1 ‰ în plãgi infectate sau sub formã de comprese.

- Permanganatul de potasiu se prezintã sub formã de cristale de

culoare violetã. Este un antiseptic slab, utilizat mai ales la nivelul

mucoaselor. Solu ia întrebuin atã de 2-4 ‰ este de culoare rozã, mai

puternic antisepticã decât cea concentratã, de culoare închisã. Coloreazã

i distruge rufãria. Este deodorant; petele de pe rufãrie se scot cu bisulfit

de sodiu.

- Metoseptul este dezinfectant, coloreazã în verde tegumentele i

mucoasele. Se utilizeazã la persoanele sensibile la iod.

II. Antiseptice moderne

a). Fenoli moderni i deriva ii lor

- Crezolii pot fi folosi i pentru dezinfec ie.

- Hexaclorofenul este folosit frecvent ca antiseptic, fiind inclus în

sãpun, pastã de din i, spray.

b). Detergen ii sunt substan e care scãzând tensiunea

superficialã sunt penetrante i favorizeazã deta area mecanicã a

microbilor i a grãsimilor.

Au efect abraziv, emulsionant fa ã de grãsimi. Sunt utiliza i sub

formã de solu ii apoase sau alcoolice atât pentru uzul menajer, cât i ca

dezinfectant (pe materiale inerte) sau antiseptic (în plãgi).


Toxicitatea lor e variabilã. Detergen ii cationici sunt mai periculo i,

putând da na tere la intoxica ii cu implica ii gastrointestinale,

cardiovasculare sau chiar stãri comatoase.

Dintre detergen i men ionãm:

- Bromocetul are ac iune antisepticã bunã în plãgi, în solu ie de 1%;

- Clorocetul e un praf ce se dizolvã instantaneu în apã. Este de zece

ori mai puternic decât Bromocetul. Se folose te în solu ii de 0,1-0,2 pânã

la 0,6 ‰.

CAPITOLUL III

Transportul accidenta ilor

Transportul reprezintã, alãturi de acordarea primului ajutor, un factor

foarte important care influen eazã evolu ia stãrii unui accidentat.

Transportul trebuie sã fie:

- prompt, adicã sã poatã fi executat la cât mai scurt timp de la

producerea accidentului, mai ales la cazurile care cer grabnic un

tratament medical.

- rapid, pentru a dura cât mai pu in;

- corect, adicã sã fie executat în a a fel, încât sã nu dãuneze

bolnavului, inând cont de natura leziunilor produse de accident.

Primul lucru pe care trebuie sã-l avem în vedere este alegerea

mijlocului sau a modului de transport. Aceastã alegere se v-a face inând

cont de o serie de factori:

- dacã accidentatul este con tient;

- dacã este ocat sau nu;

- dacã prezintã fracturi i unde sunt acestea localizate;

- dacã pierde sau a pierdut sânge în cantitate mare;

- dacã rãnile pe care le prezintã nu contraindicã un anume fel de

transport.

Eludând aceste aspecte putem gre i i dãuna bolnavului.

Transportul accidenta ilor18

De obicei, orice accidentat este transportat la spital cu ajutorul

autosanitarelor, unele dintre ele fiind special amenajate pentru a putea

acorda încã de pe parcurs un tratament de specialitate, cum ar fi

tratamentul împotriva ocului.

Ceea ce ne prive te în mod direct este cum sã procedãm la locul

accidentului.

Accidenta ii pot fi grupa i în:

- unii pot sã meargã pe picioarele lor; ace tia trebuie ajuta i de una sau

douã persoane.

- al ii, în special cei cu fracturã de coloanã vertebralã, bazin sau

membre inferioare, nu pot fi transporta i decât cu targa;

- accidenta ii care nu se pot sus ine pe picioare, de i nu prezintã

fracturi de coloanã vertebralã sau de membre inferioare; ace tia pot

fi transporta i, pe o distan ã scurtã, pe mâini, pe chingã sau în alt

mod.

Transportul cu targa

Targa este cel mai obi nuit i cel mai cunoscut mijloc de transport.

Targa poate fi improvizatã sau construitã în mod special.

Tãrgile improvizate se pot confec iona din douã be e, vergele

metalice sau evi a cãror lungime sã depã eascã înãl imea bolnavului,

legate sau fixate de-a lungul lor de o frânghie petrecutã în „8”, de douã

haine, o manta, o pãturã s.a.m.d. La nevoie se poate utiliza ca targã o scarã,

o scândurã latã sau chiar o u ã.

Transportul accidenta ilor 19

Tãrgile special construite pot fi executate dintr-un cadru de metal

sau din lemn, peste care se fixeazã, bine întinsã, o pânzã groasã sau o

bucatã de material plastic care se poate spãla cu u urin ã.

Targa trebuie sã fie u oarã, dreaptã i tare pentru a nu încovoia sau

ghemui bolnavul. Mai existã tãrgi din esãturã de sârmã sau metalice în

întregime.

Cu ajutorul tãrgii, accidentatul va fi transportat de la locul

accidentului, fie direct la spital, dacã acesta e situat în apropiere, fie pânã la

autosanitarã sau la alt vehicul, dacã distan a de parcurs este mai mare.

Etapele transportului cu targa

I. Una dintre cele mai importante manevre este ridicarea

accidentatului de la sol i a ezarea lui pe targã. Aceastã mi care se

descompune în câ iva timpi, dupã cum urmeazã:

1. Se a eazã targa lânga accidentat. Dacã acesta prezintã o

fracturã a unui membru, targa se a eazã de partea membrului

vãtãmat.

2. La comanda „pe locuri”, datã de responsabilul colectivului

care urmeazã sã ridice targa, trei persoane se în irã de-a

lungul pãr ii sãnãtoase a accidentatului: prima în dreptul

capului, a doua în dreptul bazinului i a treia în dreptul

membrelor inferioare.

3. Urmeazã comanda „apuca i”, la care salvatorii se las pe un

genunchi i î i trec mâinile pe sub accidentat. Primul pe sub

cap i omopla i, al doilea pe sub lombe i bazin, al treilea pe


sub coapse i genunchi. Dacã salvatorii sunt în ira i în stânga

victimei, se recomandã sã se stea pe genunchiul stâng, iar pe

partea dreaptã pe genunchiul drept.

4. La comanda „ridica i”, accidentatul este s ltat de cele trei

persoane deodat .

5. Urmeazã a ezarea accidentatului pe targã. Aceastã manevrã se

executã la comanda „a eza i”, la care targa este împinsã sub

accidentatul care este sus inut pe mâini, iar salvatorii, cu o

mi care blândã i to i în acela i timp, a azã bolnavul.

Sunt anumite cazuri în care se cere o deosebitã aten ie în manevrarea

unei regiuni sau care obligã sã a ezãm accidentatul într-un anumit fel. De

exemplu: un accidentat incon tient, în comã, trebuie întors u or pe una din

pãr i sau în cel mai rãu caz a ezat cu capul întors într-o parte, deoarece

ace ti bolnavi se pot sufoca, fie prin vãrsãturã, fie prin cãderea limbii care

astupã laringele. La fel se va proceda i cu accidenta ii care prezintã o

zdrobire a maxilarului inferior sau care sângereazã pe nas i pe gurã.

Dacã accidentatul are o plagã în cre tetul capului i din aceasta se

scurge în val o cantitate mare de sânge, pentru a mic ora hemoragia, în

afarã de pansamentul steril aplicat anterior, accidentatul va fi a ezat pe

targã cu capul i cu toracele mai sus decât restul corpului. Aceasta se

ob ine, fie introducând sub el perne sau pãrturi îndoite, fie ridicând

dispozitivul special care se gãse te la unele tãrgi tip.

Acolo unde reu im sã recunoa tem sau bãnuim o fracturã de coloanã

vertebralã cervicalã, vom avea în permanen ã ideea cã mi carea coloanei

fracturate în timpul a ezãrii pe targã sau în timpul transportului poate

distruge o por iune din mãduva spinãrii. De aceea, în aceste cazuri


accidentatul va fi a ezat pe targã de cel pu in patru persoane, dintre care

unul va sus ine cu ambele mâini capul i ceafa, fãrã sã le mi te cât de

pu in. Targa va fi tare, astfel încât bolnavul sã nu se coco eze. Sub ceafã se

va introduce un cearceaf fãcut sul, dar fãrã sã se mãreascã curbura normalã

a cefei; de o parte i alta a capului se vor a eza doi sãcule i de nisip, douã

suluri sau douã perni e. Acestea vor imobiliza în bunã mãsurã coloana

cervicalã pe timpul transportului.

Pentru fracturile de coloanã vertebralã dorsalã sau lombarã, o

condi ie obligatorie este a ezarea pe o targã tare i cu fa a în jos. Dacã

accidentatul se gãse te pe pãmânt cu fa a în jos, el va fi ridicat întroducând

mâinile pe sub piept, bazin i coapse i va fi a ezat pe targã fãrã al îndoi.

Dacã se gãse te cu fa a în sus sau pe o parte, atunci el va fi întors pe loc cu

fa a în jos i apoi ridicat i a ezat pe targã. Întoarcerea se va face fãrã a

rãsuci bolnavul, umerii i oldurile trebuind sã fie întoarse în acela i timp.

Accidenta ilor cu fracturi de coaste i eventual complica ii, care se

sufocã sau respirã greu, trebuie sã le ridicãm toracele mai sus decât restul

corpului.

Bolnavii care au dureri abdominale sau prezintã un abdomen acut,

vor fi a eza i pe spate cu coapsele u or flectate. Pentru aceasta se va

introduce un sul sub genunchi.

Accidenta ii cu membrele superioare fracturate se transportã de

obicei pe spate, dar se cautã o pozi ie convenabilã pentru membrul rãnit i

imobilizat provizoriu, a ezãnd sub cot o perni ã sau un sul.

Fracturile de old se transportã imobilizãnd membrul inferior într-un

dispozitiv special, sau la nevoie, a ezãnd membrul comod pe targã i

limitându-i mi carea de rãsucire prin perne sau suluri puse de o parte i de

alta. La fel se va proceda i în luxa iile de old. Pentru restul fracturilor


membrului inferior, imobilizate provizoriu, se recomandã a ezarea de

perne sub genunchi, gambã i cãlcâi.

Dacã accidentatul este agitat, cum sunt de obicei cei cu traumatisme

craniocerebrale, pentru a nu cãdea în timpul transportului, el poate fi legat

de targã cu ajutorul unor cearceafuri trecute pe la axile, peste bazin i

deasupra genunchilor, în a a fel încât sã nu jeneze respira ia i circula ia în

membre.

Vom avea în vedere ca accidentatul sã fie bine învelit, mai ales pe

vreme friguroasã i dacã are o distan ã mare de parcurs. Acest lucru se face

cu una sau douã pãturi. Unul din capetele pãturii va sta sub bolnav pentru a

nu lãsa spatele descoperit.

II. A doua manevrã care trebuie efectuatã corect este transportul

propriu-zis al accidentatului cu targa.

Targa poate fi transportatã de douã persoane, dar este mai bine ca

acest lucru sã fie efectuat de patru persoane. Accidentatul va fi transportat

cu capul înainte, pentru a putea fi observat mai bine. Excep ie de la aceastã

regulã face numai coborârea pe pantã sau pe scãri, când bolnavul se va

transporta cu picioarele înainte.

Transportul propriu-zis se descompune în mai mul i timpi:

1. Dupã a ezarea pe targã a accidentatului, la comanda ”la targã” cei

patru salvatori se aranjeazã în felul urmãtor: unul la cap (cu spatele

la capul bolnavului); unul la picioare (privind spre bolnav); unul în

dreapta i altul în stânga sensului de înaintare.


2. Urmeazã comanda „apuca i” la care to i se apleacã i apucã targa

(doi de mânere i doi de bare).

3. La comanda „ridica i” targa este ridicatã lent, dar dintr-o datã.

4. Se dã comanda „porni i” la care purtãtorii pornesc to i cu acela i pas,

în afarã de unul din cei a eza i la cap sau la picioare. Dacã sunt

numai doi purtãtori, atunci unul va porni cu stângul i celãlalt cu

dreptul. Aceasta se face pentru a feri accidentatul de scuturãri. Din

acelea i motive pornirea i oprirea se vor face lent, fãrã smucituri.

Pe timpul transportului se va merge cu pa i egali, nu prea mari, iar

accidentele de teren vor fi evitate. Dacã în drum apar obstacole mari

acestea vor fi evitate în felul urmãtor:

În fa a unui gard de înãl ime micã, purtãtorul dinainte predã

mânerul purtãtorului din pãr i, apoi sare peste gard. În acest

timp ceilal i trei ridicã targa la înãl imea gardului i o împing

peste acesta. Purtãtorul care a sãrit gardul preia mânerele din

nou i elibereazã purtãtorii laterali, care sar la rândul lor peste

gard. Dupã ce au trecut, ace tia preiau mânerele de la ultimul

purtãtor, care sare peste obstacol i î i reia locul pe care l-a

avut.

În acela i fel se trece targa peste un zid de înãl ime potrivitã.

Trecerea unui an se face aproximativ la fel: purtãtorii laterali

coboarã în an i preiau mânerele de la primul purtãtor.

Acesta trece an ul i apucã mânerele. În acest timp targa este

împinsã înainte, iar purtãtorii laterali care continuã sã rãmânã

în an , preiau mânerele de la purtãtorul din spate. Dupã ce

acesta trece peste an va prelua mânerele din spate din nou i


se a teaptã ca cei doi purtãtori laterali sã- i reia locurile

stabilite.

În cazul în care suntem nevoi i sã urcãm o pantã foarte

înclinatã sau o scarã, pentru a nu înclina targa, purtãtorul din

fa ã va coborî partea dinainte a tãrgii, iar cel din spate

împreunã cu purtãtorii laterali, vor ridica partea din urmã a

tãrgii.

Coborâtul unei pante sau scãri se face invers, ridicând partea

de dinainte a tãrgii. În aceste cazuri, trecerea se va face

întorcând targa în a a fel încât bolnavul sã fie transportat cu

picioarele înainte.

Dacã avem de trecut targa prin coridoare înguste sau pe scãri

interioare strâmte, transportul se va face de cãtre doi purtãtori.

La trecerea prin asemenea locuri înguste sau u i, vom avea o

deosebitã grijã sã nu lovim targa, pentru a nu zdruncina

bolnavul i mai ales sã nu-i agã ãm mâinile sau coatele.

A ezarea tãrgii în autosanitarã se face prin u a din spatele

ma inii. Accidentatul este introdus cu capul înainte, sens în

care va fi transportat i cu acest vehicul. Pentru ca încãrcarea

tãrgii cu bolnavul sã se facã corect, unul dintre purtãtorii

laterali se urcã în ma inã i preia mânerele din fa ã ale tãrgii.

Restul purtãtorilor ridicã cealaltã parte a tãrgii la orizontalã i

o împing în ma inã. Dacã cu autosanitara se vor transporta

mai multe tãrgi, vom încãrca mai întâi tãrgile de deasupra,

apoi pe cele de dedesubt.


Transportul fãrã targã

Este posibil uneori ca o singurã persoanã sau douã sã fie nevoite sã

transporte victima de la locul accidentului, nedispunând de nici un alt

mijloc sau situa ia localã sã fie de a a naturã încât transportul sã nu poatã fi

efectuat altfel. În aceste cazuri o singurã persoanã poate transporta

bolnavul pe bra e, pe spate, pe umeri sau cu chinga. Dacã sunt doi

salvatori, atunci transportul se face pe bra e orizontal, cu scaunul, “unul

dupã altul” sau cu chinga.

Transportul executat de o singurã persoanã

a) Transportul pe bra e. În acest mod pot fi transporta i cei care

nu prezintã fracturi de coloanã vertebralã sau de membre.

Salvatorul îngenuncheazã i apucã accidentatul cu o mânã sub

coapse i cu cealaltã pe dupã subsuori; apoi se ridicã i duce

bolnavul în bra e.

b) Transportul pe spate. Acest procedeu poate fi utilizat dacã

accidentatul este con tient i nu prezintã fracturi ale

membrelor superioare. Accidentatul este a ezat pe o piatrã,

salvatorul întors cu spatele îngenuncheazã între picioarele

acestuia i îi cere sã-l prindã cu bra ele de dupã gât. Apoi,

apucându-l cu mâinile pe sub genunchi, salvatorul se ridicã i

porne te înspre înainte.


c) Transportul pe umeri. Dacã victima este incon tientã, în cazul

unui singur salvator, se indicã transportul pe umeri. Un prim

procedeu este transportul pe un singur umãr. În acest caz

purtãtorul ridicã accidentatul pe umãrul sãu drept. Capul

accidentatului se apleacã pe spatele purtãtorului, care î i trece

bra ul sãu drept pe deasupra coapselor victimei, i cu mâna

dreaptã apucã mâna dreaptã a accidentatului. Accidentatul mai

poate fi transportat de cãtre o singurã persoanã, pe amândoi

umerii.

d) Transportul cu chinga de cãtre o singurã persoanã simplificã

transportul i u ureazã efortul depus de salvator.

Transportul executat de douã persoane

a) Transportul pe bra e orizontal. Cei doi salvatori îngenuncheazã pe

partea sãnãtoasã a victimei, la fel ca la transportul cu targa, unul în

dreptul toracelui i bazinului, iar celãlalt în dreptul membrelor

inferioare. Ei î i introduc mâinile pe sub victimã, îl ridicã i pornesc

cu acela i picior, la comandã. Accidentatul î i va petrece bra ul pe

dupã ceafa purtãtorului de la cap.

b) Transportul cu scaunul se poate executa pe un scaun adevãrat pe

care se a azã accidentatul. Dacã nu avem scaun, purtãtorii se apucã

într-un anume fel de mâini, formând ceea ce se nume te scaun.

Accidentatul se a azã pe acesta i î i petrece mâinile pe dupã gâtul

celor ce îl transportã. Încheierea unui scaun se face astfel: fiecare


dintre purtãtori î i apucã gâtul mâinii stângi cu mâna sa dreaptã, iar

mâna stângã apucã gâtul mâinii drepte a celuilalt purtãtor.

c) Procedeul „unul dupã altul”. Accidentatul este ridicat de pe sol i

transportat de cãtre doi salvatori, dintre care primul a ezat între

membrele inferioare ale victimei îl sus ine cu anebra ele îndoite pe

sub genunchi; al doilea, a ezat în spate, ridicã i duce accidentatul cu

mâinile petrecute pe sub subsuorile acestuia. Apucarea, ridicarea i

pornirea cu acela i pas se executã la comandã.

d) Transportul cu chinga. Chinga este petrecutã pe sub oldurile

accidentatului, rãsucitã în „8”. Salvatorii îngenuncheazã de o parte i

cealaltã i petrec pe umeri i pe dupã ceafã ochiul respectiv al

chingii, apoi se ridicã i pornesc cu acela i pas, la comandã.

i transportul efectuat de câtre douã persoane se va limita la cazurile

în care nu suspectãm fracturi de coloanã vertebralã sau fracturi greu de

imobilizat, ca cele ale coapsei. În oricare din cazurile de fracturã, prima

manevrã va fi imobilizarea provizorie i apoi transportul.

CAPITOLUL IV

Traumatismele

Prin traumatisme se în elege ansamblul de manifestãri i de

consecin e locale i generale, care apar i se dezvoltã în urma ac iunii

unui agent traumatizant asupra organismului.

Traumatismele se clasificã dupã mai multe criterii:

1. Dupã agentul traumatizant existã traumatisme mecanice,

termice, electrice, chimice, prin iradiere, prin explozii.

2. Dupã numãrul regiunilor anatomice traumatizate:

- traumatisme unice, multiple, asociate, combinate.

- politraumatisme cu interesarea func iilor vitale.

3. Dupã cauza care le-a produs:

- accidentale: circula ie, industrie, cãderi, sport, casnice etc

- agresiuni;

- în scop suicid.

4. În func ie de existen a unei solu ii de continuitate tegumentarã:

- contuzii sau traumatisme închise;

- plãgi sau traumatisme deschise.

Traumatismele mecanice sunt cele mai frecvente. Atunci când

ac ioneazã mai mul i agen i vulneran i, se produc leziuni combinate.

Politraumatismele reprezintã 10-12 % din traumatisme, ele se

caracterizeazã printr-un plus de gravitate, rezultat din concomiten a

leziunilor multiple i din dereglarea func iilor vitale cardio-circulatori i

respiratorii.

Traumatismele 29

IV. 1. Contuziile

Contuziile sau traumatismele închise sunt modificãri structurale i

func ionale produse în esuturi în urma unui agent traumatizant, care nu

creeazã o solu ie de discontinuitate la nivelul tegumentului sau al

mucoasei.

Agentul traumatizant este reprezentat de un corp contondent cu o

suprafa ã mai mare i netedã.

Contuziile se clasificã în:

I. Contuzii superficiale, care la rândul lor se împart în:

1. Contuzii ale tegumentului:

a). Escoria ia superficialã este o pierdere de epiderm, pânã la

stratul cornos, care nu sângereazã i care poate fi o poten ialã poartã de

intrare pentru microbi.

b). Escoria ia profundã depã e te stratul cornos al pielii,

sângereazã i trebuie consideratã ca i o plagã. Acestea douã se trateazã

prin badijonãri cu substan e antiseptice.

c). Impregnãrile sunt re ineri de microparticule de pãmânt, nisip,

metale în tegumente. Se îndepãrteazã prin spãlare sau instrumental.

d). Flictena traumaticã rezultã prin decolarea dermoepidermicã,

are con inut serohemoragic i este rezultatul stazei venoase i a

edemului post traumatic. Ea apare în primele minute sau ore. Poate

apãrea i în hematoame profunde sau în fracturi. Se trateazã prin

punc ionare i pansament steril.

e). Necroza cutanatã post traumaticã se produce prin întreruperea

circula iei în zona tegumentarã interesatã. Se formeazã o escarã care se

Traumatismele30

va elimina i va lãsa în urma ei o plagã. Ea se poate produce i prin

compresiune de la interior, relizatã de un hematom sau de fragmente

osoase fracturate. Se trateazã prin excizie, evacuarea hematomului,

pansamente, la nevoie grefã cutanatã.

f). Echimoza este o revãrsare subdermicã de sânge. Ini ial ea are o

culoare ro ie, violacee, ulterior ea devine albastrã-vânãtã, galben-

verzuie pe mãsura resorb iei i dispare fãrã urme în douã trei

sãptãmâni. Ele pot apãrea precoce, imediat, la locul contuziei sau apar

tardiv la câteva ore, prin difuzarea la distan ã de zona contuzionatã. De

exemplu, în fracturile bazei craniului pot apãrea hematoame palpebrale,

subconjunctivale, pe peretele posterior al faringelui. Se trateazã prin

aplicare de comprese reci i unguent cu Lasonil.

g). Hematomul apare din cauza ruperii vaselor sanguine mai mari.

El poate fi mic (câ iva ml) sau mai mare (1000-3000 ml), ca în cazul

zdrobirilor musculare, fracturilor de coapsã i bazin. Hematomul

circumscris (localizat) este bine delimitat de esuturile adiacente, apare

ca o tumefac ie dureroasã mai moale i fluctuentã, cu crepita ie la centru

i mai consistentã la periferie. El poate avea pulsa ii, dacã comunicã cu

o arterã. Hematomul pielii pãroase a capului se nume te bosã

sanguinolentã. Hematomul difuz se realizeazã prin difuzarea sângelui pe

tecile vasculonervoase în intersti iile musculare. Este întins i difuz,

poate deveni compresiv asupra elementelor vasculare. Hematoamele se

pot infecta. Ele se trateazã cu aplica ii reci umede sau uscate i unguent

cu Lasonil.

2. Contuziile hipodermului se pot solda cu ruperea re elei

vasculare i cu necrozã asepticã. În contuziile hipodermului se poate

produce i necroza tegumentului. Regiunea prezintã edem, echimoze,

hematoame subcutanate.

Traumatismele 31

a). Revãrsatul serolimfatic este o formã particularã de contuzie

hipodermicã i constã în acumularea unui lichid seros între fa cia de

înveli i fa a profundã a hipodermului; rezultã în urma unui impact

traumatic tangen ial. El se produce pe fa a anterolateralã a abdomenului,

la coapsã, în regiunea fesierã i lombarã. Colec ia nu prezintã fluctuen ã

dar se deplaseazã odatã cu mi cãrile corpului. Prevenirea acestul

revãrsat serolimfatic se face prin pansament compresiv.

II. Contuziile profunde. Sunt contuziile fasciilor de înveli ,

aponevrozelor, hernia muscularã, ruptura muscularã; vor fi tratate

ulterior.

Din punct de vedere topografic deosebim:

1.Contuzia abdominalã poate fi numai parietalã, când intereseazã

numai tegumentul sau musculatura i parietovisceralã (60%), când prin

structurile parietale sunt interesate i unul sau mai multe viscere

abdominale.

Contuziile parietale mai frecvente sunt echimozele, hematoamele,

revãrsatul serolimfatic, ruptura mu chiului drept abdominal. Organele

parenchimatoase sau cavitare pot prezenta echimoze, hematoame

subseroase, rupturi par iale sau complete.

Nu existã paralelism între amploarea leziunilor parietale i a celor

viscerale. Existã situa ii când leziunile parietale sunt minime, dar

viscerele abdominale pot prezenta leziuni majore.

Ruptura de organe parenchimatoase se traduce prin sindromul de

hemoragie internã intraperitonealã, iar ruptura de organe cavitare se

traduce prin irita ie peritonealã posttraumaticã. Aceste sindroame se

integreazã în abdomenul acut.

Durerea abdominalã este mare, spontanã i accentuatã la palpare.

Bolnavul are o atitudine antalgicã i anume, flexiunea membrelor

Traumatismele32

inferioare pe abdomen pentru relaxarea musculaturii abdominale. La

palparea abdomenului se înregistreazã apãrarea muscularã: o rigiditate

muscularã tonicã, permanentã, invincibilã, împiedicând prin rezisten a

opusã orice palpare profundã. Bolnavul mai poate prezenta vãrsãturi i

semnele hemoragiei: ame ealã, tahicardie, tahipnee, paloare, sete

accentuatã.

Un astfel de accidentat trebuie transportat la spitalul cel mai

apropiat, evitând a-i provoca mi cãri care îi pot accentua hemoragia.

Nu orice loviturã abdominalã puternicã provoacã rupturi ale

organelor interne. E bine sã se tie cã uneori lovituri relativ u oare pot

sã rupã un organ. De aceea, dacã observãm cã dupã o loviturã în

abdomen durerea nu înceteazã, ci devine din ce în ce mai puternicã i se

înso e te i de alte semne dintre cele men ionate mai sus, este

obligatoriu sã fie cerut ajutorul medicului fãrã întârziere.

Uneori pot sã aparã accidente grave la câteva zile dupã o loviturã,

timp în care bolnavul s-a sim it bine. Apar dureri abdominale, ame eli,

care ne obligã sã consultãm de urgen ã medicul.

2. Contuzia toracicã poate fi toracicã simplã sau cu interesarea

organelor endotoracice.

Contuzia parietalã se traduce prin durere, hematom, perceperea

unei discontinuitã i în cazul rupturii musculare (pectoral).

În cadrul contuziilor toracice: como ia i compresia toracicã

realizeazã douã aspecte particulare.

Como ia toracicã rezultã prin aplicarea unei for e contondente

mari pe regiunea sternalã sau precordialã, se poate manifesta prin apnee

sau dispnee, paloare, puls abia perceptibil, tensiune arterialã scãzutã. Ea

este cauzatã de reflexe inhibitorii vagale, uneori poate duce la exit

Traumatismele 33

instantaneu. Se trateazã prin resuscitare cardiorespiratorie,

oxigenoterapie.

Compresia toracicã se realizeazã prin comprimarea violentã a

toracelui între douã planuri rigide. Clinic se pune în eviden ã prin

existen a mã tii cervicofaciale: pete ii i hemoragii în teritoriul cav

superior: fa ã, gât, umeri. Cedeazã spontan în 10-15 zile. Tratamentul

constã în analeptice cardiovasculare, oxigenoterapie i la nevoie

respira ie artificialã.

În cazul contuziilor mai intense se pot produce fracturi costale,

disjunc ii condrocostale i luxa ii costale. Acestea se manifestã prin

durere vie într-un punct fix, crepita ii. Se trateazã prin infiltra ii

analgezice cu xilinã.

Deoarece capetele coastelor rupte pot sã rãneascã plãmânii sau

vasele mari, în contuziile puternice ale toracelui, pânã la clarificarea

prin examen radiologic a stãrii în care se gãsesc coastele, sã se

imobilizeze toracele cu o fa ã latã trasã circular sau cu o bucatã de

pânzã, fãrã a merge prea jos pentru a nu stânjeni respira ia.

Leziunile endotoracice se manifestã prin colec ii endotoracice

sau în cazurile mai grave prin semne de insuficien ã respiratorie acutã.

3. Contuzia cerebralã sau traumatismele craniocerebrale. De i nu

revendicã întotdeauna i imediat un tratament obligatoriu lezional,

trebuie luate mãsuri adecvate deoarece de ceea ce se face în primele ore

depinde viitorul unui traumatizat craniocerebral. În traumatismele

craniocerebrale prima mãsurã terapeuticã este asigurarea respira iei,

chiar prin intuba ie, deoarece „salvarea vie ii înseamnã de fapt salvarea

creierului” care este un mare consumator de oxigen. În traumatismele

craniocerebrale se întâlnesc urmãtoarele posibilitã i clinice:

Traumatismele34

- como ia, cauzatã de izbirea substan ei cerebrale de pere ii oso i,

fãrã leziuni anatomice i cu recãpãtarea rapidã a stãrii de con tien a.

- contuzia, care este o alterare a substan ei cerebrale, apãrând

starea de comã care persistã în func ie de intensitatea leziunilor.

- compresiunea prin hematom extradural sau subdural, care

determinã apari ia stãrii de comã, cu duratã variabilã, dupã localizarea

hematomului.

Ca rezultat al traumatismului cranian se descriu patru grade de

profunzime a comei:

1. Coma vigilã (de gradul I), în care starea de veghe este încã

prezentã, dar s-a instalat deja un grad de somnolen ã. Se poate

comunica cu bolnavul, dar cu dificultate. Este stadiul de comã

u oarã, accidentatul reac ionând la un stimul dureros.

2. Coma carrus ( de gradul II), în care bolnavul nu reac ioneazã la

excitan i durero i, însã î i pãstreazã reflexele oculare, cutanate i

osteotendinoase. Nu are reflex de degluti ie, fiind un stadiu grav

de comã.

3. Coma profundã (de gradul III), în care toate reflexele sunt

dispãrute, putând surveni tulburãri respiratorii i circulatorii,

manifestate prin depresiune respiratorie i chiar stop respirator,

hipotensiune i în final stop cardiac.

4. Coma depã itã (de gradul IV) este rezultatul reluãrii contrac iei

spontane a cordului dupã 3-4 minute de viabilitate a creierului,

deci este un bolnav decerebrat, irecuperabil ca individ con tient.

Coma instalatã imediat dupã accident nu are valoare prognosticã,

pupilele reac ioneazã la luminã i reflexele osteotendinoase sunt

normale. Deseori apar la început semne foarte grave: contracturi în

Traumatismele 35

extensiune, prona ia i extensiunea membrelor superioare la excita ia

dureroasã, anizocorie sau midriazã inertã, hipersecre ii traheobron ice.

Fracturile situate la baza craniului pot fi înso ite de leziuni ale

trunchiului cerebral i se manifestã de la început prin comã vigilã care

apoi se aprofundeazã, afectând respira ia i circula ia. Accidentatul

poate sã aibã pierdere de sânge pe nas, echimoze în jurul ochilor,

respira ie neregulatã i foarte zgomotoasã.

Ace ti bolnavi trebuie transporta i cu mare grijã la spital,

deoarece în timpul transportului, fiecare mi care bruscã poate înrãutã i

situa ia.

4. Traumatismele vertebromedulare. În traumatismele coloanei

vertebrale se pot produce contuzii, dilacerãri, întreruperi func ionale

incomplete sau complete par iale ale mãduvei spinãrii. Sunt localizate

de obicei în regiunea cervicalã i lombarã; segmentele toracal i sacral

sunt mai fixe i mai rigide. Aceste leziuni se manifestã prin paraplegie

flascã totalã, anestezie totalã, dispari ia reflexelor, tulburãri sfincteriene.

În caz de suspiciune de fracturã de coloanã vertebralã, ridicarea

accidenta ilor se va face cu deosebitã grijã evitându-se torsiunea axului

craniocervicotoracic imprimându-se o u oarã trac iune craniopedioasã

constantã. Se contraindicã flectarea sau torsionarea regiunii cervicale,

deoarece se pot produce sec iuni ale mãduvei spinãrii. Transportul se va

face pe un plan dur, aplicând saci cu nisip de o parte i de alta a regiunii

temporooccipitale.

Leziunile nervoase se manifestã prin imposibilitatea mi cãrii

membrelor inferioare (paraplegie), în caz de leziuni în segment lombar;

i/sau tetraplegie în caz de leziuni în regiuni înalte. Dacã leziunea este

situatã în zona cervicalã a mãduvei spinãrii, deasupra originii nervului

Traumatismele36

frenic, se indicã de extremã urgen ã respira ie artificialã, deoarece

mi cãrile diafragmei sunt abolite.

5. Traumatismele maxilofaciale se caracterizeazã prin:

- asfixie, produsã prin edem al plan eului bucal, acumulãri de

secre ii i cheaguri sanguine, edem al glotei, cãderi ale bazei limbii în

faringe, ca urmare a fracturilor mandibulei, aspira ii de fragmente

osoase, din i sau proteze.

- primul ajutor constã în trac iunea limbii cu o pensã sau cu mâna

i fixarea ei la exterior, aspirarea corpilor strãini din faringe sau

extragerea lor cu o pensã i la nevoie traheostomia i aspirarea

secre iilor.

- hemoragia poate fi moderatã sau masivã în raport cu vasul lezat.

Lezarea arterei carotide sau a venei jugulare poate duce la moarte la

locul accidentului. Se va aplica hemostaza provizorie prin compresiune

digitalã pe marginea medialã a sternocleidomastoidianului sau

pansament compresiv.

- ocul posttraumatic este grav. Primul ajutor constã în

oxigenoterapie i perfuzie endovenoasã.

- fracturile masivului facial pot fi înso ite sau nu de como ie

cerebralã. Se va încerca o fixare provizorie prin aplicarea „pra tiei

mentoniere” sau a unui pansament compresiv vertex-mandibulã.

IV. 2. Plãgile

Plãgile sau rãnile sunt leziuni traumatice caracterizate prin

întreruperea continuitã ii tegumentelor sau a mucoaselor.

Traumatismele 37

Distrugerea esuturilor poate fi provocatã de o ac iune mecanicã,

termicã, chimicã sau electricã.

Plaga produce reac ii locale i uneori ale întregului organism.

Clasificarea rãnilor

1. Plaga este simplã când marginile ei sunt liniare i regulate.

2. Plaga compusã are marginile neregulate i intereseazã uneori

organe importante.

3. Plaga este complicatã când în timpul evolu iei ei se

supraadaugã infec ii grave.

4. Plaga superficialã intereseazã numai pielea.

5. Plaga profundã intereseazã i restul esuturilor; atunci când

comunicã cu o cavitate naturalã (peritoneu, pleurã, pericard),

rãnile se numesc penetrante. Rana penetrantã înso itã de

rãnirea unui organ cavitar se nume te perforantã.

Oricare dintre aceste rãni pot fi produse în condi ii i prin ac iuni

diferite.

1. Prin ac iune mecanicã se pot produce plãgi prin tãiere,

în epare, contuzie, mu cãturã, armã de foc.

a). Rana tãiatã poate fi operatorie sau accidentalã. Aceasta

din urmã se produce prin instrumente tãioase, cioburi. În rãnile tãiate

marginile pielii sunt regulate, distrugerile de esuturi sunt mici i

vindecarea se face repede.

b). Rana prin în epare poate fi produsã prin a chii de

lemn, instrumente ascu ite, împunsãturi de coarne de animale. Se

caracterizeazã printr-o rãnire micã a pielii i distrugeri limitate de

esuturi.

O categorie aparte o formeazã rãnile prin în epãturã de insecte.

Acestea sunt periculoase deoarece în acela i timp cu în epãtura, insecta

introduce în esuturi substan e iritante i provoacã prurit, transformând

Traumatismele38

în epãtura într-o poartã de intrare a infec iei. În epãturile de insecte

inoculeazã uneori germenii unor boli generale (paludism, tifos

exantematic).

c). Plãgile prin mu cãturã . Cel mai des întâlnite sunt cele

provocate de animale domestice, mai rar de animale sãlbatice i foarte

rar de cãtre oameni. Pericolul rãnilor prin mu cãturã este foarte mare

deoarece se pot transmite unele boli (turbarea). Mu cãtura de viperã este

relativ rarã la noi în arã i este provocatã de mu cãtura viperei cu corn.

d). Rãnile prin arme de foc pot fi provocate de alice care se

împrã tie în esuturi sau prin gloan e de diferite calibre. Aceste rãni pot

fi unipolare, cu oprirea proiectilului în esuturi, sau bipolare,

prezentând un orificiu de intrare i altul de ie ire. Orificiul de intrare

este punctiform, cel de ie ire exploziv, prezentând o rupere radialã a

esuturilor.

Denumirea rãnilor trebuie sã cuprindã: forma anatomicã, regiunea

i cauza ei.

Simptomele rãnii

Rana se înfã i eazã în clinicã în mod diferit în raport cu

distrugerile de esuturi.

Durerea este un simptom constant. Ea nu lipse te decât la

bolnavii în stare gravã de oc. Durerea este de intensitate diferitã în

raport cu regiunea în care s-a produs rana i tipul de ranã. La bolnavul

corect tratat i imobilizat, durerea dispare în 5-6 ore. Dacã apare dupã

câteva zile înseamnã cã a apãrut o complica ie, de obicei o infec ie.

Alt simptom este impoten a func ionalã. Ea este cauzatã de

durere i/sau de leziunile produse de traumatism: sec iunea de nerv,

tendon, ligamente sau deschiderea unei articula ii.

Traumatismele 39

În rãnile deschise, pielea este sfâ iatã. Întinderea i forma

leziunilor pielii sunt în func ie de agentul vulnerant i modul lui de

ac iune. În ranã se vãd esuturile subjacente: mu chi, tendoane, os,

viscere. esuturile au la început o culoare ro ie-sângerândã. esuturile

descoperite se deshidrateazã repede, se usucã, se cianozeazã, ceea ce

face sã se modifice caracterul ini ial al rãnii.

Orice ranã este înso itã de hemoragie. Importan a hemoragiei

depinde de natura vasului interesat. Caracterele ei sunt variabile în

raport cu natura vasului care sângereazã.

Rãnile infectate sunt înso ite, de obicei, de simptome generale:

febrã i frison. Durerea prelungitã produce tulburãri din partea

sistemului nervos central: agita ie i nelini te.

Tratamentul rãnii

1. Prima atitudine în tratarea unei plãgi este suprimarea durerii

prin imobilizarea regiunii i administrarea de antialgice.

2. Oprirea hemoragiei prin hemostazã provizorie.

3. Curã irea rãnii i pansarea ei corectã.

4. Seroterapia antitetanicã i antigangrenoasã; antibiotice.

5. Transportul accidentatului se va face în condi ii care sã

înlãture durerea. Regiunea rãnitã va fi imobilizatã, pozi ia

bolnavului în timpul transportului fiind cea de repaus.

Transportul sã nu fie obositor.

Se vor îndruma obligatoriu la spitalul de urgen ã urmãtoarele

plãgi:

- superficiale întinse;

- prin contuzie cu pierderi mari tegumentare;

Traumatismele40

- cele la care nu s-a putut preciza dacã sunt sau nu

profunde;

- cele profunde;

- cele înso ite de fracturi, cu leziuni tendinoase,

articulare sau nervoase;

- cele ale mâinii;

- cele penetrante (la nivelul ochilor implicã pansarea

ambilor ochi).

Primul ajutor în accidentele ochilor

La nivelul ochilor pot fi întâlnite contuzii, plãgi tãiate sau

în epate, cu sau fãrã corpi strãini i arsuri.

Cel care a suferit un astfel de accident prezintã urmãtoarele

semne: lãcrimare, fotofobie, dureri la nivelul ochiului, scãderea acuitã ii

vizuale.

La examenul ochiului se constatã înro irea conjunctivei, umflarea

pleoapelor, înce o area corneei, prezen a de hemoragii conjunctivale i

intraoculare, plãgi simple sau perforante, fragmente din corpul care a

produs lovitura.

Tratamentul plãgilor oculare trebuie fãcut numai de medic.

Acidentatul va fi îndrumat de urgen ã la specialist, dupã ce i s-a

aplicat un pansament protector fãcut dintr-o compresã sterilã sau o

batistã foarte curatã.

În cazul plãgilor perforante, în acordarea primului ajutor, se va

evita în primul rând agravarea leziunilor i se vor face cât mai pu ine

manevre la nivelul regiunii lezate. Este recomandabil sã se aplice un

Traumatismele 41

pansament, care sã cuprindã amândoi ochii, chiar dacã numai unul este

rãnit. În acest mod se împiedicã mi cãrile globului ocular rãnit, care ar

face posibilã agravarea leziunii.

Acidentatul va fi transportat cu cel mai rapid mijloc, la o unitate

de specialitate.

Primul ajutor în mu cãtura de viperã

Veninul de arpe con ine substan e hemolitice, proteolitice,

neurotoxice. În anumite situa ii, mu cãtura de viperã poate periclita

via a bolnavului.

Manifestãrile locale se caracterizeazã prin durere vie, persistentã,

marca dublã a perechilor de din i care pãtrund pânã la hipoderm, edem,

eritem, vezicule epidermice.

Manifestãrile generale sunt reprezentate de: gre uri, vãrsãturi,

ame eli, obnubilare, iar în cazurile grave echimoze, pete ii generalizate,

epistaxis, gingivoragii, hematemezã, hematurie, edem pulmonar acut,

colaps, comã i exitus.

Tratamentul trebuie sã fie energic i precoce. Tratamentul local

constã în aplicarea unui garou, proximal de leziune, men inut pânã la 1

orã, suc iunea cu ajutorul gurii de cãtre o persoanã care nu are leziuni

bucale (30 min.) sau la nevoie incizia în cruce cu excizia chirurgicalã a

plãgii pânã la fascie.

General, se va administra ser antiviperin (10-20 ml. i.m. sau în

perfuzie); hemisuccinat de hidrocortizon, antienzime. Profilaxia

antitetanicã este obligatorie.

Traumatismele42

IV.3. Ruptura muscularã i ruptura de tendon

Rupturile musculare sunt frecvent leziuni de hiperfunc ie care

apar în cursul eforturilor intense i rapide: alergãri de vitezã, sãrituri,

tenis de câmp etc. Se produc prin contracturã muscularã bruscã.

Mu chii cei mai des interesa i sunt: cei de pe fa a posterioarã a

coapsei, apoi adductorii, cvadricepsul femural i tricepsul sural.

Dintre factori favorizan i ai rupturilor musculare amintim frigul

umed i omiterea exerci iilor de pregãtire a organismului pentru efort,

factorul constitu ional având i el un rol în producerea acestora.

Ruptura muscularã, dupã numãrul de fibre interesate, poate fi:

fibrilarã, fascicularã i totalã.

Simptomatologia se caracterizeazã prin: apari ia unei dureri vii în

timpul efortului, cu caracter de loviturã de bici, de piatrã, cârcel sau

sfâ iere care obligã sportivul sã întrerupã brusc efortul.

În ruptura fibrilarã, obiectiv nu constatãm nimic deosebit la

nivelul leziunii; pacientul acuzã o durere mai mult sau mai pu in difuzã

la palpare.

În celelalte forme de rupturi, imediat dupã accident se palpeazã o

denivelare, care dispare dupã instalarea hematomului. Acesta apare sub

forma unui infiltrat difuz, cu echimozã la distan ã, în cazul în care s-a

rupt i fascia de înveli . Echimoza apare la câteva zile de la accident.

Hematomul se poate prezenta i sub formã de colec ie, care se

transformã într-un chist.

Tratamentul rupturilor musculare este conservativ i chirurgical.

Tratamentul conservativ se aplicã în rupturile fibrilare i fasciculare. El

constã în aplicarea unor comprese reci i bandaj compresiv pentru 24-48

ore pentru a împiedica formarea hematomului. Primele comprese e bine

sã fie rãcite cu Kelen.

Traumatismele 43

În rupturile fasciculare se face o imobilizare pentru câteva zile cu

o atelã, în pozi ia de relaxare a mu chiului lezat.

Dupã 2-3 zile de la rupturã se poate începe fizioterapia.

Masajul este contraindicat în rupturile musculare deoarece,

aplicat mai ales în faza ini alã a rupturii, poate produce osificãri la

nivelul leziunii.

În cazul rupturilor musculare tratate conservativ, activitatea

sportivã va fi reluatã numai dupã dispari ia durerii la palpare, ceea ce

corespunde cu 10 zile pentru rupturile fibrilare i 20-30 de zile pentru

cele fasciculare. O vindecare incompletã expune la recidive.

În caz de rupturã muscularã totalã se impune tratamentul

chirurgical. Ca prim ajutor, se imobilizeazã în atelã, se aplicã

pansasment compresiv cu Kelen i se transportã la spital.

Ruptura muscularã se poate produce i prin traumatizare directã.

Hernia muscularã se produce prin ruptura fasciei musculare.

Clinic, se recunoa te prin existen a unei tumori de consisten ã moale,

nedureroasã, palpabilã când mu chiul este în relaxare i care dispare

odatã cu contrac ia sa.

Hernia muscularã se întâlne te mai frecvent la mu chii biceps

brahial, drept anterior, triceps sural, mu chii antebra ului, tibialul

anterior. Fa cia nu are tendin ã spontanã la vindecare, motiv pentru care

este necesarã suturarea ei.

Ruptura de tendon este o leziune de hiperfunc ie. Ea interseazã

tendoanele care au suferit un oarecare grad de degenerescen ã grãsoasã.

Uneori se prodce smulgerea inser iei osoase a tendonului.

Tendonul lui Achile este cel care suferã cele mai multe rupturi.

De cele mai multe ori sediul rupturii se gãse te la trecerea tendonului în

mu chi.

Traumatismele44

În ruptura acestui tendon existã o durere localizatã la nivelul

tendonului, impoten ã func ionalã manifestatã prin imposibilitatea

ridicãrii pe vârful piciorului i la palpare se pune în eviden ã o

depresiune care întrerupe continuitatea tendonului. Mai târziu, când

tumefac ia din jurul tendonului a dispãrut, aceastã depresiune se vede la

inspec ia din profil a gleznei.

Tratamentul cel mai eficace este cel chirurgical.

Ca prim ajutor se face o imobilizare provizorie a gleznei,

piciorului i gambei (în unghi drept) i se transportã la spital.

IV. 4. Crampa muscularã

Numitã i „cârcel” este un accident frecvent întâlnit la sportivi i

în special la înotãtori. Apare în general la sportivii obosi i, la cei care

alocã prea pu in timp pregãtirii organismului pentru efort, la cei

emo iona i i la cei surmena i. Frigul i rãceala apei sunt factori

favorizan i ai crampei musculare.

Uneori crampa muscularã poate apãrea ca urmare a unei contuzii

musculare i se poate asocia cu fenomene de rupturã de fibre musculare

sau tendinoase.

Crampa apare sub forma unei dureri vii, constrictive, bru te i cu

tendin a extinderii de la un fascicul de fibre la un mu chi sau un grup de

mu chi.

În timpul crampei, mu chiul interesat se gãse te într-o contrac ie

tonicã, prezentând la palpare o consisten ã durã, ducând la impoten a

func ionalã a membrului respectiv.

Traumatismele 45

Durerea se exacerbeazã prin încercarea de efectuare a mi cãrii

active i este amelioratã sau poate sã disparã prin scurtarea pasivã a

mu chiului (flexiune).

În caz de rupturã muscularã, manevra de scurtare a mu chiului nu

aduce nici un fel de ameliorare. Durerea în acest caz este mult mai

circumscrisã, limitându-se la locul rupturii, fãrã iradiere. La locul

rupturii musculare se pot observa hematoame sau echimoze.

Tratamentul constã în: punere în repaus; manevra de scurtare a

mu chiului; comprese calde sau aer cald; masaje foarte u oare pe zona

dureroasã cu revulsive locale, alcool.

CAPITOLUL V

Pansamentul

Pansamentul este actul chirurgical prin care se protejeazã i se

aseptizeazã o rana pentru a înlesni o bunã cicatrizare.

Principiile unui bun pansament. Pentru ca scopul propus sã fie

realizat, un bun pansament trebuie sã respecte câteva reguli fundamentale.

a). Asepsie perfectã. Toate materialele i instrumentele care vin în

contact cu plaga trebuie sã fie sterilizate. De asemenea, trebuie

dezinfectate mâinile celui care face pansamentul i tegumentele din jurul

rãnii.

Pentru a asigura sterilitatea în timpul pansamentului se folosesc

instrumente sterile; la fiecare pansament se folose te alt rând de

instrumente.

Materialul pentru pansament se pãstreazã în casolete sterilizate.

Pentru a pãstra asepsia pe parcursul pansamentelor, nu se va umbla cu

instrumentele cu care se panseazã în aceastã casoletã. Un ajutor, folosind

o pensã sterilã întrebuin atã numai în acest scop, serve te materialul

necesar. Pansamentele vechi, îmbibate cu puroi, se scot de pe ranã de

cãtre un ajutor.

b). Absorb ia secre iilor rãnii este o altã condi ie a unui bun

pansament. Absorb ia se realizeazã pe baza principiului fizic al

capilaritã ii i evaporãrii. Pentru aceasta se acoperã rana cu o compresã de

tifon, de regulã umezitã. Însu irea absorbantã a acestui material este

Pansamentul 47

slabã, fiind însã compensatã de calitatea pe care o are de a nu se lipi de

plagã i de a nu lãsa scame.

Absorb ia se face prin stratul urmãtor, care este format din vatã

hidrofilã. Pansamentele în scop absorbant nu vor fi acoperite cu material

impermeabil, deoarece acesta împiedicã a doua însu ire a pansamentului

absorbant – evaporarea. Împiedicând evaporarea se împiedicã în acela i

timp i însu irea absorbantã.

c). Pansamentul sã nu fie dureros. Pentru aceasta se cer, din partea

celui care-l face, rãbdare i îndemânare. Nu este indicatã smulgerea

pansamentului de pe o ranã. Pansamentul lipit se înmoaie cu apa

oxigenatã sau cu ser fiziologic.

Pansamentul lipit este dovada cã secre iile plãgii sunt minime.

Explorarea traiectelor plãgii trebuie fãcutã cu blânde e i fãrã sã

irite esuturile. Uscarea secre iilor plãgii nu se va face prin tergerea cu

comprese, ci spãlând rana cu un curent slab de ser fiziologic sau solu ie

de permanganat 1/4000.

d). Aseptizarea plãgii se face cu ajutorul unor substan e chimice:

sulfamide, antibiotice.

Fiecare antiseptic are unele calitã i, care corespund unui anumit

stadiu din evolu ia plãgii. Astfel, apa oxigenatã este indicatã când rana

este adâncã i are secre ii bogate. În rãnile superficiale se folosesc

bacteriostatice din grupul sulfamidei, înglobate în grãsime.

e). Protec ia rãnii. Pansamentul trebuie sã apere rana de infec ia

din afarã i de ac iunea mecanicã a uscãrii i a altor microtraumatisme:

frig, cãldurã etc. Aceastã însu ire este datã de straturile succesive care

Pansamentul48

alcãtuiesc pansamentul i de grosimea lor. Grosimea stratului de vatã este

în raport cu întinderea i secre ia plãgii.

Pentru a realiza o bunã protec ie a plãgii, pansamentul trebuie fãcut

astfel încât sã nu se desprindã sau sã nu alunece de pe ranã. Modul de

fixare al unui pansament depinde de sediul rãnii, de abunden a secre iilor

i de starea bolnavului.

f). Schimbarea pansamentului se va face cât mai rar posibil, în

func ie de evolu ia plãgii.

g). Imobilizarea regiunii este un element de mare valoare în

grãbirea cicatrizãrii. O ranã pusã în repaus este mai pu in dureroasã i

provoacã mai pu ine reflexe inhibitoare, grãbindu-se astfel vindecarea.

Imobilizarea trebuie fãcutã în pozitie de repaus a regiunii. Pentru

imobilizare se folosesc atele de sârmã, de lemn sau extensie continuã.

Materialul necesar unui pansament. Materialul folosit pentru

pansarea unei rãni trebuie sã fie u or, elastic, absorbant al secre iilor

plãgii i aseptic. El trebuie sã apere rana de infec ii i sã o fereascã de

microtraumatismele de afarã. Materialele care îndeplinesc toate aceste

condi ii sunt: tifonul, fa a i vata.

Tifonul este o pânzã rarã fãcutã din bumbac. Tifonul de bunã

calitate se recunoa te prin faptul cã se cufundã în apã; 10 grame de tifon

de bunã calitate re in 20 grame de apã.

Tifonul din celofibrã este mai pu in hidrofil, se sterilizeazã mai

greu i nu poate fi recuperat.

Pregãtirea tifonului se face prin tãierea în bucã i pãtrate de diferite

dimensiuni, împãturite în patru cu marginile înãuntru. Apoi se pune în

casoletã i se sterilizeazã la autoclav.

Pansamentul 49

Vata se folose te pentru a da pansamentului elasticitate i a proteja

plaga. Pentru absorb ie se folose te vata hidrofilã. Aceasta se ob ine prin

degresarea bumbacului. O vatã hidrofilã de bunã calitate este de culoare

albã, omogenã, firul trebuie sã aibã cel pu in 20 cm. lungime, sã fie destul

de rezistent, sã nu se pulverizeze.. Pusã pe apã ea se scufundã imediat.

Vata hidrofilã îndepline te mai multe func ii:

- dã elasticitate pansamentului i prin aceasta fere te rana

de traumatismele externe;

- men ine o cãldurã constantã la nivelul rãnii;

- opre te infec ia din afarã;

- to i corpii strãini de afarã sunt opri i în pãturile

superficiale ale stratului de vatã;

- absoarbe secre iile rãnii.

Deoarece se lipe te de plagã, între vatã i ranã se întinde un strat de

comprese.

Vata se taie în dreptunghiuri, se pune în casoletã i se sterilizeazã

în autoclav. Vata folositã la curã area rãnilor se îmbracã în sac de tifon.

Instrumentarul. Pentru a face un pansament este nevoie de : pense

anatomice, pense hemostatice, foarfecã, sonde canelate, stilet butonat

pentru explorarea rãnii. Sterilizarea instrumentarului se face la autoclav.

Tehnica unui pansament. Un bun pansament este acela care

respectã principiile descrise anterior.

Pansamentul se aplicã dând bolnavului o pozi ie odihnitoare pentru

el i potrivitã celui care îl executã.

Pozi ia bolnavului i a regiunii de pansat se alege potrivit cu starea

generalã a bolnavului, inând seama de întinderea rãnii i de regiunea

anatomicã.

Bolnavul poate fi pansat ezând sau culcat. Pentru copii i

persoanele mai sperioase este mai bunã pozi ia culcatã.

Pansamentul50

Pansarea se face în patru timpi:

1. Primul timp al pansamentului este crearea câmpului operator.

Acesta constã în curã irea tegumentelor din jurul rãnii i dezinfec ia lor.

Pentru aceasta se terg cu o compresã uscatã secre iile din jurul rãnii,

începând de la plagã spre înafarã. Se degreseazã dupã aceea pielea cu

benzinã iodatã. Apoi se dezinfecteazã pielea cu alcool sau tincturã de iod.

2. Al doilea timp al pansamentului este tratarea rãnii. Aceasta

trebuie fãcutã respectând principiul unui bun pansament. i indica iile

diferitelor antiseptice i antibiotice.

3. Al treilea timp al pansamentului îl reprezintã acoperirea rãnii. Se

aplicã deasupra plãgii douã, trei comprese umezite în antisepticul ales.

Compresa trebiue sã depã eascã cu cel pu in 1 cm. marginile rãnii. Dupã

aceea se aplicã vata.

4. Ultimul timp al pansamentului îl constituie fixarea lui. Pentru

rãnile care secretã abundent se recomandã fixarea prin fe i; pentru

celelalte se poate folosi pansamentul lipit. Dacã pielea este iritatã se

preferã pansamentul cu fa ã.

Pentru pansamentele foarte dureroase se pot administra bolnavului

sedative ale sistemului nervos.

Primul pansament

Orice ranã accidentalã trebuie consideratã infectatã i tratatã ca

atare. De primul pansament depinde evolu ia plãgii.

Timpul I este acela i ca pentru orice pansament, cu deosebirea cã

formarea câmpului operator începe cu raderea firelor de pãr din jurul

Pansamentul 51

rãnii, pânã la buzele plãgii. Dacã se neglijeazã acest amãnunt firele de pãr

pãtrund în ranã i grãbesc infec ia.

Timpul II. Tratarea rãnii este esen ialã în primul pansament. Dupã

natura rãnii, acest timp cuprinde lãrgirea rãnii, curã irea ei, scoaterea

corpilor strãini, drenarea sau cusãtura. Se tie cã rãnile sunt cu atât mai

supuse infec iei, cu cât rana pielii e mai micã fa ã de distrugerile

esuturilor din adâncime.

A lãrgi o ranã înseamnã sã realizãm un paralelism între tegumente

i profunzime.

Curã irea rãnii urmãre te scoaterea esuturilor distruse i a corpilor

strãini.

Drenarea rãnii este importantã.

Ceilal i timpi ai pansamentului rãmân nemodifica i.

La primul pansament se adaugã al cincilea timp care constã în

tratamentul preventiv. Dupã natura rãnii i dupã condi iile în care s-a

produs, tratamentul preventiv constã în injectarea de ser antitetanic i

antigangrenos odatã cu începerea medica iei antiinfec ioase generale.

Pansamentul umed este folosit ca antiinflamator, în tratamentul

eczemelor i al unor inflama ii superficiale. Este de douã feluri:

pansament umed simplu si Prisnitz. Acesta din urmã este contraindicat în

rãnile care secretã abundent.

Pansamentul umed constã în aplicarea pe esuturi a compreselor i

vatei umezite în prealabil. Umezirea se poate face cu solu ie de nitrat de

argint 1/6000. Se fixeazã întotdeauna cu fe i. Trebuie primenit din trei în

trei ore.

Pansamentul Prisnitz este un pansament umed cãruia i se împiedicã

evaporarea printr-un strat impermeabil. Împiedicând evaporarea,

umiditatea se men ine 24 ore. Materialul impermeabil trebuie sã

depã eascã pansamentul cu 1 cm. De obicei pentru umezire se folose te

Pansamentul52

apa simplã. Pentru rãnile degetelor i în epãturi se recomandã umezirea

pansamentului într-un amestec de o parte alcool i o parte apã.

Nu se aplicã pe rãni supurate i regiuni pãroase. Nu este indicat sã

se foloseascã dupã dezinfec ia tegumentelor cu tincturã de iod.

Pansamentul compresiv este o formã de pansament care urmãre te

apãsarea esuturilor i, pânã la un punct, imobilizarea regiunii. Este

indicat în entorse, hidartrozã, rãni care sângereazã, în acest caz având i

func ie hemostaticã. Dacã existã, ranã se aplicã tifon; dacã nu existã se

face numai cu vatã. Stratul de vatã trebuie sã fie gros 5-6 cm. Fa a se

trage foarte strâns, folosind înfã area în „8”. Un pansament compresiv

este bine fãcut dacã dã un sunet cartonat la ciocãnitul cu degetul. El nu

trebuie sã facã stazã venoasã i sã nu fie dureros. Acest pansament se

men ine 8-10 zile.

Pansamentul gipsat ocluziv nu trebuie confundat cu aparatul gipsat.

Este indicat în toate formele de rãni, dar mai ales în arsuri. Pe ranã se

a azã câteva straturi de tifon; apoi se aplicã fa a gipsatã. Se men ine 15-

20 de zile, pânã este înmuiat de secre iile rãnii. Când rana este înso itã de

fracturã, gipsul se face mai gros i prinde i articula iile vecine.

CAPITOLUL VI

Bandajul

Bandajarea este mijlocul de men inere a unui pansament cu

ajutorul unei fe i sau basmale de pânzã special croitã.

I. Bandajarea simplã

Se face cu ajutorul unei fe i. Fa a este un sul de tifon de

dimensiuni, lungime i lã ime, diferite.

Tifonul din care se face fa a este o pânzã rarã de bumbac care este

mai deasã decât tifonul folosit la pansament.

Lã imea unei fe e este de 5-25 cm.; lã imea trebuie aleasã în raport

de segmentul de membru unde se aplicã fa a. În general, lã imea trebuie

sã fie egalã cu diametrul regiunii unde se aplicã; excep ie face degetul,

unde se aplicã o fa ã întotdeauna mai latã decãt diametrul.

Lungimea fe ii este între 5-20 metri; cea mai folositã este de 5-10

metri. O fa ã prea lungã fa ã de circumferin a regiunii care trebuie

bandajatã constituie o greutate în bandajare. Lungimea fe ii trebuie aleasã

propor ional cu regiunea i întinderea pansamentului.

Bandajarea trebuie sã respecte câteva reguli:

- trebuie sã corespundã scopului pentru care este aplicatã,

adicã men inerea pansamentului;

- sã nu fie prea strânsã, deoarece poate provoca dureri i

stazã venoasã, dar nici prea largã, pentru a nu aluneca;

Bandajul54

- sã se facã cu îndemânare, sã nu provoace dureri i mi cãri

inutile bolnavului;

- fãrã indica ii speciale, bandajarea începe întotdeauna de

la extremitatea membrului spre rãdãcina acestuia;

- cel care trage fa a este bine sã priveascã fa a bolnavului;

- fa a se conduce de la stânga la dreapta celui care o aplicã.

Aplicarea fe ii

Bandajar ea începe întotdeauna cu un tur circular. Se desfã oarã 15-

20 cm; cu mâna stângã se apucã cap ãtul fe ii între police i celelalte

degete. Cu dreapta se ine sulul, în timp ce cu stânga se întinde fa a. Cu

mâna dreaptã se face primul tur circular. Col ul rãmas în afarã se

râsfrânge înãuntru i se trece al doilea tur circular, care are ca scop

fixarea fe ii.

Bandajar ea se terminã tot cu un tur circular. Pentru aceasta, cu

indexul mâinii stângi se face o buclã a fe ii care permite transformarea

turului fe ii spirale în circular. Bucla s e râsfrânge înãuntru i se acoperã

de al doilea tur cu care se sfâr e te bandajul. Acesta se încheie cu un ac

de siguran ã, prin coasere, se lipe te cu leucoplast, se înoadã. În caz cã se

înoadã, cu o foarfecã se despicã fa a în douã pãr i egale care se rãsucesc

la 180 0 ; unul dintre capete este adus înainte, celãlalt înapoi i se înoadã.

Oprirea bandajãrii se face întotdeauna la punctele de sprijin ale

pansamentului, niciodatã în partea îngustã a membrului sau la nivelul

rãnii.

Modalitã i de a conduce bandajarea. Se descriu urmãtoarele

modalitã i: fa a circularã, în spiralã, în formã de „8”, în spic de grâu,

rãsfrântâ i în evantai.

Bandajul 55

Fa a circularã se aplicã destul de rar i numai în regiunile care au

formã cilindricã. Se aplicã la cap, gât, torace, încheietura mâinii. Tururile

fe ii se suprapun exact unul peste celãlalt. Are neajunsul cã în regiunile

mobile (gât, abdomen) se rãsuce te transformându-se într-un cordon care

produce suferin ã bolnavului.

Fa a în spiralã nu este suficientã pentru a men ine un pansament.

În mod obi nuit tururile de fa ã se acoperã unul pe altul o treime. Atunci

când se aplicã pe membre, are inconvenientul cã nu se adapteazã bine,

lãsând bandajul mai larg în partea distalã. Pentru a îndepãrta acest

neajuns se poate face spiralã descendentã.

Fa a rãsfrântã este un corectiv al fe ii în spiralã. Se începe cu un

tur circular, celelalte tururi spirale, ajunse pe fa a anterioarã, se opresc cu

policele mâinii stângi, iar sulului de fa ã, i se imprimã cu ajutorul mâinii

drepte o rãsucire de 180 0 i se continuã înfã urarea, imprimând o direc ie

spiralã în sens invers.

Fa a în formã de „8” se folose te în regiunile articulare.

Bandajar ea începe printr-un tur circular dedesubtul articula iei, se trece

fa a oblic deasupra articula iei unde se face al doilea tur circular; apoi se

revine oblic inferior articula iei, încruci ând prima diagonalã. Tururile se

trag alternativ anterior i posterior articula iei. Fe ile oblice acoperã o

treime din cea trasã mai înainte. Bandajul se term inã deasupra articula iei,

care serve te ca punct de sprijin.

Fa a în spic de grâu sau spica se aplicã la nivelul articula iilor.

Tururile fe ii se acoperã unul pe celãlalt, dând impresia unui spic de grâu.

Bandajarea începe prin tururi circulare care se fixeazã deasupra

articula iei. Ele formeazã punctul de sprijin al pansamentului. Pornind de

la acest punct de sprijin se trece fa a în formã de „8”, fiecare tur

acoperind 2/3 din cel dinain tea lui. Pansamentul se terminã prin tururi

circulare la punctul de sprijin.

Bandajul56

Fa a în evantai. Tururile de fa ã se adunã spre un punct. Aceastã

formã de pansament se folose te în mod obi nuit la articula iile

genunchiului i cotului. Pansamentul începe printr-un tur oblic deasupra

articula iei. Tururile urmãtoare î i scad din oblicitate, ajungând circulare

la mijlocul articula iei, iar de la acest nivel devin oblice dedesubtul

articula iei. Se terminã prin fixare cu un ac de siguran ã de punctul de

adunare.

Scoaterea pansamentului. Se desprinde capãtul fe ii; aceasta se

deapãnã în sens invers direc iei în care a fost aplicatã. Fa a se face ghem

i se trece dintr-o mânã în cealaltã.

Bandajarea în raport cu diferite regiuni

Bandajarea degetelor mâinii. Oricare ar fi forma de bandajare,

pozi ia mâinii este în prona ie i aplicarea fe ii se face pe partea dorsalã.

Bandajar ea simplã este indicatã în plãgi ale degetelor. Pornind de la

rãdãcina degetului, se îmbracã degetul pe fa a dorsalã i palmarã cu douã,

trei tururi de fa ã, în axul longitudinal al degetului. Apoi de la vârful

degetului, spre rãdãcina lui se fac tururi de fa ã în spiralã. Fa a se terminã

la rãdãcina degetului.

Spirala degetelor se începe prin bandajare circularã deasupra

încheieturii pumnului. Prin tururi de fa ã trase oblic se abordeazã degetul

respectiv, care este înfã urat prin tururi spirale descendente pânã la vârf

i apoi prin tururi ascendente. La rãdãcina degetului turul de fa ã ia traiect

oblic, ajungându-se la încheietura pumnului, unde se terminã

pansamentul.

Pentru police i degetul mic se recomandã spica. Aceasta începe

prin tururi circulare la încheietura pumnului, de unde se coboarã la police,

Bandajul 57

conducând fa a în formã de „8”. Bandajar ea se încheie la încheietura

pumnului, care serve te ca punct de sprijin.

Mãnu a este o înfã urare spiralã a tuturor degetelor.

Pentru rãnile fe ei palmare sau dorsale ale mâinii se aplicã

bandajarea în „8”. Se începe la încheietura pumnului cu un tur de fa ã

circular, se trece oblic peste regiunea rãnitã, se trece oblic în palmã i se

încheie în cifra „8”, dând fe ii o direc ie oblicã care se încruci eazã cu

prima fa ã.

Pentru antebra i bra se aplicã spirala cu fa ã râsfrântã.

Pentru cot se recomandã pansamentul în „8” sau în evantai.

Pentru axilã sau regiunea umãrului se face spica umãrului.

Pansamentul se începe de la nivelui sternului, se trece pe deasupra

umãrului, se coboarã în axilã, se ridicã înaintea umãrului, încruci ându-se

cu prima fa ã. Se continuã dorsal, oblic spre vârful axilei de partea opusã,

se întoarce apoi pe fa a anterioarã a toracelui.

Pentru degetele piciorului este aceea i tehnicã ca i pentru mânã.

Punctul de sprijin se ia, fie pe baza metatarsienilor, fie în regiunea

supramaleolarã.

Pansamentul gâtului piciorului se face prin bandajare în formã de

„8”. Punctul de sprijin este regiunea supramaleolarã. Se începe cu o fa ã

circularã la acest nivel, se continuã oblic deasupra încheieturii piciorului

i se face a doua turã circularã în dreptul metatarsienilor. Este folosit

pentru pansamentul compresiv în entorsele gâtului piciorului (articula ia

tibiotarsianã). Bandajarea începe de la maleola externã, se continuã oblic

anteromedial pe fa a dorsalã a piciorului, se face prima buclã a optului la

nivelul metatarsienilor, se traverseazã dosul piciorului spre medial i se

încheie cu a doua buclã a optului trecând peste maleola internã.

Bandajarea toracelui se face printr-o spiralã simplã, sprijinitã de

bretele care trec peste umãr.

Bandajul58

Bandajarea capului. Se fac circumvolu ii parabolice recurente,

dupã fiecare executându-se douã tururi circulare.

Monoclul serve te pentru pansarea ochiului. Se folose te o fa ã latã

de 5 cm. Se porne te printr-o circularã în jurul capului, acceasta coboarã

oblic deasupra ochiului, se sprijinã pe mastoida de aceea i parte i este

readusã la frunte deasupra urechii opuse. Se face un nou tur circular i se

trece iar oblic deasupra ochiului.

II. Bandajarea cu fe i compuse

Se folose te în regiuni unde trecerea tururilor de fa ã nu este

posibilã. Au dezavantajul ca nu asigurã întotdeauna o bunã men inere a

pansamentului.

Pra tia se folose te pentru a men ine pansamentul nasului. O fa ã

latã de 5-6 cm. i lungã de 40-50 cm. este despicatã la ambele capete,

lãsând la mijloc o distan ã de 5 cm. Aceasta serve te la acoperirea

nasului, iar cele patru capete se înoadã, douã deasupra urechii i douã

dedesubtul ei.

Cãpãstrul serve te pentru pansamentul bãrbiei sau al buzei

superioare. Se pregãte te la fel ca pra tia.

Basmaua este formatã dintr-o pânzã triunghiularã, pãtratã sau

dreptunghiularã, pe care o folosim pentru fixarea pansamentului sau

imobilizarea unui membru.

Metoda are o deosebitã valoare practicã deoarece se poate

improviza u or dintr-o batistã, basma, ervet, fular. Corect aplicatã, dã în

acela i timp o bunã fixare a pansamentului i o bunã imobilizare a

regiunii.

Triunghiul este de dimensiuni diferite; de obicei este un triunghi

dreptunghic. Ipotenuza formeazã baza basmalei, cele douã unghiuri ale

Bandajul 59

ipotenuzei sunt capetele basmalei, unghiul drept este vârful. Dreptunghiul

i pãtratul se aleg dupã regiunea care trebuie bandajatã.

Modalitã i de aplicare. Pentru membrul superior se poate folosi

basmaua sub formã triunghiularã sau dreptunghiularã. Dreptunghiul

formeazã un hamac în care se culcã antebra ul. Acest hamac este agã at

de reverul hainei cu douã ace de siguran ã sau, când dreptunghiul este

lung, se leagã în jurul gâtului.

Basmaua triunghiularã se a azã pentru antebra i cot, astfel încât

cele douã capete ale triunghiului sã poatã fi înodate la ceafã, vârful

pansamentului sprijinind cotul. O altã variantã este înnodarea capetelor

triunghiului pe umãrul de partea opusã. În acest caz vârful, rãmânând mai

lung, poate ocoli jumãtatea distalã a bra ului, dând o mai bunã sus inere.

Basmaua în patru col uri se aplicã în felul urmãtor: col urile

basmalei se înnoadã în diagonalã; douã dintre col uri se înnoadã în jurul

gâtului, celelalte douã în jurul toracelui.

Basmaua se poate folosi i la umãr pentru a fixa pansamentul sau a

imobiliza o fracturã de claviculã. În acest caz, partea latã a triunghiului

acoperã umãrul, iar capetele lui fac douã bucle ale cifrei „8”, fixându-se

în axila de partea opusã.

CAPITOLUL VII

Entorsele

Entorsele sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale

articula iilor.

Mecanism de producere

Entorsele sunt leziuni traumatice închise ale articula iilor i sunt

cauzate de mi cãri for ate care depã e te amplitudinea fiziologicã, sau de

mi cãri nefiziologice ale articula iei respective. Prin aceste mi cãri for ate

sau anormale se produce modificarea temporarã a raporturilor anatomice

ale suprafe elor articulare, dar acestea revin la situa ia normalã spontan i

imediat dupã încetarea for ei traumatice.

Etiologie

Entorsele sunt întâlnite la toate vârstele, preponderent la adult. Cele

mai frecvente sunt cele ale articula iilor tibiotarsianã, genunchi,

radiocarpianã i interfalangiene.

Cauza determinantã este mi carea gre itã sau un „pas gre it” care

for eazã articula ia în varus (adduc ie), valgus (în abduc ie),

hiperextensiune, hiperflexiune sau produce o rãsucire anormalã. Aceste

mi cãri survin în timpul activitã ilor sportive, în cãdere, mai rar în

accidente de circula ie.

Existã factori predispozan i de ordin general (oboseala, obezitatea,

hipotonia muscularã, poliomielita, leziunile nervoase) sau de ordin local

(laxitate articularã congenitalã sau câ tigatã, consecutivã unei entorse

Entorsele 61

anterioare, aplazii sau hipoplazii capsuloligamentare) sau încãl ãminte

nepotrivitã.

Leziuni patologice articulare

Într-o entorsã se produc leziuni capsuloligamentare, sinoviale, fiind

posibile i leziuni osteocartilaginoase.

Leziunile ini iale sunt capsuloligamentare, fiind reprezentate de

dezinser ia, întinderea sau ruptura ligamentelor colaterale (mai rar ale

ligamentelor intraarticulare), rupturi ale capsulei, leziuni ale cartilajului

articular sau mici smulgeri osoase. Intraarticular se produce fie un

revãrsat hemartrozic, fie unul hidartrozic.

Leziunile secundare sunt reprezentate de tulburãri vasomotorii ale

pãr ilor moi periarticulare, având drept consecin ã producerea unui edem.

Tardiv pot apãrea tulburãri de staticã i mers (instabilitate

articularã), blocaj articular, atitudini vicioase cauzate de cicatrizãri

defectuoase.

Entorsa este o afectare traumaticã de cele mai multe ori cu leziuni

minime, dar cu tulburãri func ionale imediate importante. De i pare o

leziune banalã i benignã ini ial, ea poate duce, ulterior, la sechele grave,

atunci când este netratatã sau incorect tratatã.

Diagnostic

Simptomul dominant este durerea vie, uneori cu caracter

sincopal, spontanã sau la palpare, localizatã la nivelul articula iei, durere

care se accentueazã la mobilizarea pasivã sau activã.. Durerea se

atenueazã în orele urmãtoare accidentului. Uneori, dupã o atenuare a

durerii, ea se poate reinstala cu acela i caracter violent.

Uneori, cu ocazia producerii entorsei se poate percepe un zgomot

de rupturã, pocniturã la nivelul articula iei.

Entorsele62

Este prezentã o impoten ã func ionalã i, uneori o pozi ie antalgicã

în semiflexiune.

Articula ia este tumefiatã, pot exista echimoze, se pot eviden ia

semne de colec ie intraarticularã. În entorsele grave se pot pune în

eviden ã mi cãri anormale.

Palparea i cercetarea mobilitã ii trebuie facutã cu blânde e, din

cauza durerilor. Temperatura localã este crescutã. Durerea este maximã

la palparea locului rupturii sau al dezinser iei ligamentare. Articula ia

poate avea mi cãri anormale în sens lateral sau anteroposterior.

Clasificarea entorselor

Entorsele sunt de trei grade.

- Gradul I, entorse u oare. Este prezentã întinderea

ligamentarã; durerea i tumefac ia sunt moderate.

- Gradul II, entorse moderate: se caracterizeazã prin rupturi

ligamentare par iale, dureri mai accentuate, echimoze,

revãrsat inraarticular.

- Gradul III, entorse grave, cauzate de rupturi ligamentare,

capsulare sau ale elementelor fibrocartilaginoase

intraarticulare. Fa ã de entorsele de gradul II, prezintã în

plus mobilitate articularã anormalã.

Diagnosticul diferen ial se face cu luxa ia i fracturile închise, care

au semne specifice de manifestare.

Evolu ie i prognostic

Entorsele u oare i moderate au o evolu ie favorabilã, se vindecã în

1-2 sãptãmâni. Ent orsele grave, dacã nu au fost tratate corect, se pot

vindeca sechelar cu laxitate i instabilitate articularã, redori articulare,

osteoporozã algicã, atrofii musculare, calcifieri periarticulare, atroze.

Entorsele 63

Prognosticul este bun, exceptând entorsele grave i netratate ale

articula iilor mari, care pot lãsa sechele func ionale importante prin

instabilitate articularã. Recidivele en torselor fac prognosticul nefavorabil.

Tratament i prim ajutor

Tratamentul entorselor urmãre te urmãtoarele obiective:

- suprimarea durerii;

- combaterea edemului;

- cicatrizarea leziunilor capsuloligamentare;

- prevenirea laxitã ii ligamentare, a atrofiei musculare, a

redorilor articulare i a osteoporozei.

Aceste obiective se pot atinge printr-o imobilizare precoce i

corectã, respectarea timpului de imobilizare, tratament fizioterapic i de

recuperare func ionalã.

În entorsele u oare se indicã repaus relativ al articula iei, cu

imobilizare în fa ã moderat strânsã sau bandaj elastic compresiv. Durerea

se poate combate cu antialgice generale. Se pot aplica comprese reci.

Pentru entorsele gleznei se recomandã un bandaj în „8” i imersia

piciorului bandajat, de 2-3 ori pe zi in solu ie Burow. Mem brul respectiv

se pune în pozi ie de drenaj postural. Imobilizarea se men ine 4-5 zile.

În entorsele medii i grave, ca prim ajutor se face imobilizarea

provizorie i se îndrumã la medicul ortoped.

Entorse mai des întâlnite

În activitatea sportivã, cele mai frecvente entorse sunt cele ale

genunchiului i ale articula iei tibiotarsiene.

Entorsa genunchiului poate fi înso itã de leziuni ale ligamentelor i

ale meniscurilor.

Entorsele64

În entorsele cu leziune ligamentarã, elementele care suferã sunt:

capsula articularã, ligamentul colateral medial, ligamentul colateral

lateral, i ligamentele încruci ate. Mai frecvent este interesat ligamentul

colateral medial (schi).

În entorsa u oarã durerea este prezentã la inser ia femuralã a

ligamentului colateral medial sau lateral. Nu sunt prezente mi cãri de

lateralitate în articula ie.

În entorsa de gravitate mijlocie este prezentã ruperea par ialã a

unuia din ligamentele colaterale, hidartroza este abundentã, conturul

rotulei este ters. Durerea este mare i înso itã de chiopãtare. Genunchiul

fiind în extensiune, se ob ine o mi care de lateralitate.

În entorsele grave pot fi prezente i rupturi ale ligamentelor

încruci ate. În acest caz apare la nivelul genunchiului mi carea “de

sertar”: genunchiul în flexiune de 900, platoul tibial se deplaseazã înainte

i înapoi fa ã de condilii femurali.

Ca i tratament, în entorsa u oarã este suficient un bandaj elastic

pus în formã de „8” sau o genunchierã. Entorsele mijlocii i grave se

trateazã prin punc ie evacuatorie i imobilizare în aparat gipsat.

Tratamentul insuficient i reluarea activitã ii sportive înainte de

vindecare contribuie la instalarea artrozei genunchiului.

Leziunile traumatice ale meniscurilor sunt frecvent întâlnite în

traumatologia sportivã. Meniscurile se rup în urma traumatismelor

indirecte. Meniscul intern se rupe atunci când un picior este fixat pe

pãmânt, încãrcat cu greutatea corpului i cu genunchiul în flexiune i i se

imprimã coapsei o rota ie internã bruscã, cu extensiune. Meniscul extern

se rupe când coapsa executã o rota ie externã. Este prezentã durerea i

blocarea în extensiune.

Primul ajutor constã în imobilizarea provizorie cu bandaj

compresiv sau atelã i îndrumarea bolnavului spre serviciul de ortopedie.

Entorsele 65

Entorsa articula iei tibiotarsiene survine foarte des în cãzãturile la

schi i în jocurile sportive. Forma cea mai obi nuitã se produce la

rãsucirea piciorului în var cu lezarea ligamentului colateral extern.

Entorsa cu rãsucirea piciorului în valg (în afarã) este mai rarã. Entorsa

u oarã se manifestã prin durere vie i de scurtã duratã, în momentul

producerii ei. Sportivul poate continua activitatea sportivã fãrã o prea

mare jenã articularã. Peste câteva ore, cu ocazia repausului, durerile

reapar cu intensitate mai mare, ceea ce face mersul dificil. La palpare,

durerea este localizatã pe linia articularã, pe linia ligamentelor întinse.

La entorsa gravã, durerea din momentul accidentului este mare i

nu diminuã în intensitate, astfel încât sportivul trebuie sã întrerupã

activitatea. Tumefac ia în jurul maleolelor apare rapid, iar a 2-a, a 3-a zi

apare i echimoza. Controlul radiografic este obligatoriu, deoarece

fracturile maleolelor îmbracã acela i tablou clinic cu al entorselor grave.

Prim ajutor – anestezie cu Kelen i bandaj cu fa ã elasticã pentru

imobilizare provizorie.

Sunt cu totul contraindicate infiltra iile cu novocainã în entorse, cu

scopul de a da sportivului posibilitatea sã concureze, deoarece din lipsa

de control asupra articula iei anesteziate, se pot produce noi entorse cu

agravarea leziunilor.

Respectarea perioadei de repa us sportiv, pânã la vindecarea

entorselor, este de mare importan ã, deoarece reluând activitatea sportivã

înainte de vindecarea completã, apar: prelungirea edemului, care se

transformã în edem dur, calcifieri capsuloligamentare, artroza.

CAPITOLUL VIII

Luxa iile

Luxa iile sunt leziuni caracterizate prin deplasarea completã a

extremitã ilor articulare, cu pierderea permanentã a raporturilor

anatomice normale ale suprafe elor articulare ale unei articula ii.

Pierderea par ialã a contactului se nume te subluxa ie.

Luxa iile traumatice se înso esc întotdeauna de ruptura capsulei

articulare i a ligamentelor. Luxa iile traumatice reprezintã 1,5-3% din

totalitatea traumatismelor din activitatea sportivã.

În general, se considerã cã este luxatã extremitatea perifericã a

membrului sau a segmentului de membru.

Frecven a luxa iilor diferã dupã articula ia interesatã i este

dependentã de structura anatomicã a articula iei, soliditatea elementelor

ligamentare i a capsulei articulare, amplitudinea mi cãrilor articula iei.

Luxa iile membrelor superioare sunt de 7-8 ori mai frecvente decât ale

membrelor inferioare.

Etiologie

Luxa iile traumatice sunt mai frecvente la vârsta mijlocie. Sunt rare

la copii, datoritã elasticitã ii elementelor articulare i a for ei musculare

mai reduse. Sunt mai frecvente la bãtrâni i la bãrba ii în activitate.

Existã urmãtorii factori etiologici:

Luxa iile 67

- factorii predispozan i: aplazii sau hipoplazii ale unor forma iuni

osoase sau fibrocartilaginoase, modificãri ale epifizelor osoase, aplazii i

paralizii musculare.

- factorul cauzal este reprezentat de for a traumaticã, care poate

ac iona direct asupra articula iei sau la distan ã de articula ie.

Mecanism de producere

Mecanismul de producere al unei luxa ii poate fi direct i indirect.

Cele mai multe luxa ii se produc prin mecanism indirect.

În mecanismul direct, for a traumatizantã ac ioneazã asupra unuia

din capetele articulare, sco ându-l din articula ie. Acest mecanism este rar

i se realizeazã în contuziile violente sau în cãderile pe regiunile

articulare.

Prin mecanismul indirect, luxa ia se produce prin mi cãri anormale

i de mare ampitudine imprimate articula iei. Este cazul cãderilor cu

rãsucire sau sprijin pe o extremitate a membrului, al smulgerii

membrelor.

În cazuri rare, se pot produce luxa ii prin contracturi musculare

puternice.

Leziunile patologice articulare

În luxa ii sunt prezente rupturi mai limitate sau mai întinse ale

capsulei i ale ligamentelor articulare, uneori realizându-se dezinser ii

capsulare par iale.

În func ie de întinderea acestor leziuni, se pot realiza pierderi

par iale (subluxa ii) sau complete ale contactelor dintre suprafe ele

articulare.

Luxa iile68

Cartilajele articulare, meniscurile i alte elemente fibro-

cartilaginoase din componen a articula iilor pot fi fisurate, rupte sau

deta ate.

În cazuri mai rare luxa ia se asociazã cu fractura; dacã este

întreruptã continuitatea tegumentarã se realizeazã fractura deschisã.

În pãr ile moi periarticulare se produce o cre tere a permeabilitã ii

vasculare, care are ca efect producerea edemului i a revãrsatului

hemartrozic.

Musculatura periarticularã suferã leziuni de rupturã, elonga ie sau

contracturã. Retrac ia muscularã consecutivã acestor leziuni se dezvoltã

rapid, putând fixa solid osul luxat într-o atitudine vicioasã. Contrac ia

muscularã, pe mãsura trecerii timpului devine tot mai stabilã i mai pu in

reversibilã. Dacã luxa ia nu este redusã, procesul inflamator i hemartroza

duc la înlocuirea cavitã ii articulare cu esut cicatriceal, ceea ce face

imposibilã reducerea articula iei pe cale sângerândã.

În cursul luxa iilor se pot produce leziuni prin elonga ie, contuzie

sau rupturã a mu chilor, vaselor i nervilor.

Diagnostic

Diagnosticul, în general, nu este greu i se pune pe baza anamnezei,

care ne aratã momentul i circumstan ele traumatice accidentale i pe

baza examenului clinic.

Subiectiv, durerea este vie, uneori violentã, atroce, localizatã la

nivelul articula iei. Durerea se accentueazã la tentativele de mobilizare

pasivã sau activã.

Impoten a func ionalã este completã. Dacã sunt comprimate

elementele vasculare sau nervoase pot fi prezente parestezii, anestezii.

Luxa iile 69

La inspec ie se poate semnala deformarea pronun atã a regiunii,

comparativ cu zona simetricã sãnãtoasã. Este prezentã o pozi ie vicioasã,

for atã, caracteristicã a membrului cu modificarea axului membrului

luxat, comparativ cu reperele anatomice învecinate. Este prezentã o

modificare a lungimii membrului, cel mai des o scurtare i mai rar o

alungire. Mi cãrile active sunt absente; la câteva zile poate apãrea o

echimozã periarticularã. Paloarea sau cianoza accentuatã sunt semne ale

interesãrii traumatice vasculare.

La palpare, durerea se exacerbeazã. Se poate semnala modificarea

raporturilor dintre reperele anatomice osoase. Se poate palpa uneori lipsa

epifizei osoase din cavitatea articularã. Pozi ia vicioasã nu poate fi

corectatã.

Trebuie cãutatã existen a pulsului distal fa ã de articula ie.

Complica ii

Complica iile pot fi imediate sau tardive.

Dintre complica iile imediate amintim:

- deschiderea articula iei care poate duce la infectarea ei;

- asocierea luxa iei cu fractura; luxa ia reapare dupã

reducere;

- luxa ia poate fi ireductibilã atunci când între capetele

articulare se interpun pãr i de capsulã, ligamente, mu chi,

sau capul articular s-a angajat într-o bre ã a capsulei;

- lezarea sau compresiunea elementelor vasculare i

nervoase care este înso itã de semne de ischemie acutã a

membrului, distal fa ã de sediul luxa iei, sau semne de

deficit nervos motor sau senzitiv;

Luxa iile70

Complica ii tardive:

- necroza asepticã a unui segment osos, prin

devascularizarea sa;

- redori articulare;

- calcifieri periarticulare ale hematoamelor;

- luxa ia recidivantã.

Primul ajutor în luxa ii vizeazã calmarea durerii i imobilizarea

provizorie. Reducerea luxa iei se face numai de cãtre medic. Durerea se

calmeazã cu antialgice.

Imobilizarea urmãre te imobilizarea segmentului în pozi ie

antalgicã i împiedicarea oricãrei mi cãri de la nivelul articula iei, prin

fixarea, atât a segmentului de membru proximal, cât i a celui distal,

prevenirea complica iilor vasculare i nervoase. Ea se realizeazã cu fa ã,

e arfã, cearceaf, atelã.

În cazul în care luxa ia este deschisã se va aplica un pansament

steril.

Dupã imobilizarea provizorie, accientatul va fi trimis de urgen ã la

spital.

Men ionãm câteva luxa ii mai frecvente:

Luxa ia de maxilar inferior survine de obicei brusc în cazul unui

cãscat exagerat. Bol navul simte o trozniturã i o durere vie în

dreptul tâmplelor i nu mai poate sã închidã gura. În asemenea

cazuri vom îndruma bolnavul la spital.

Luxa ia de umãr este cea mai des întâlnitã. Umãrul este cãzut,

capul întors pe partea afectatã, bolnavul î i menajeazã membrul

superior de orice mi care, sus inându-l cu membrul sãnãtos.

Membrul interesat este în pozi ie de abduc ie, flectat în articula ia

cotului, i pare a fi alungit. Luxa ia de umãr poate fi înso itã de

Luxa iile 71

fractura de col chirurgical al humerusului. Ca prim ajutor, se

introduce în axilã un sul fãcut dintr-un prosop, o perni ã sau un

tampon mare de vatã i se aplicã o e arfã sau un pansament care sã

sus inã membrul superior flectat din cot. Accidentatul va fi trimis

la spital.

Luxa ia cotului se produce prin cãderi pe membrul superior în

hiperextensiune. De obicei se luxeazã ambele oase ale antebra ului,

cea mai frecventã fiind luxa ia posterioarã. În regiunea cotului

apare o proeminen ã posterioarã, membrul superior se aflã într-o

pozi ie de semiflexiune, olecranul este situat sub linia

epicondilianã. Epifiza humeralã se poate palpa în plica cotului.

Imobilizarea se face în e arfã, cu cotul flectat, sau într-o atelã de

sârmã îndoitã în formã de “L”. Bolnavul este trim is la spital.

Luxa ia de old. Membrul inferior are o pozi ie caracteristicã, u or

flectat din old i rotit înafarã sau înãuntru. Imobilizarea se va

rezuma la suluri de cearceaf, sau perne puse de o parte i de alta a

membrului inferior, pentru a limita mi cãrile dureroase. De

extremã urgen ã se va trimite bolnavul la spital.

Luxa ia genunchiului i a articula iei tibiotarsiene se recunosc

prin deformarea regiunii din cauza deplasãrii epifizelor. Ca prim

ajutor se efectueazã imobilizarea provizorie la fel ca în fracturile

gambei i coapsei.

Luxa ia metacarpofalangianã a policelui. Este caracteristicã

deforma ia în formã de “Z”. Ea se produce în hiperextensiunea

for atã a policelui. Ea poate fi incompletã, când falanga are încã

contact cu metacarpianul i completã, când ajunge pe fa a dorsalã a

metacarpianului.

Luxa iile72

De re inut Luxa iile de orice fel se trateazã numai de cãtre medic.

Tratamentul constã în reducerea luxa iei i imobilizarea articula iei.

În timpul acordãrii primului ajutor nu vom încerca sub nici un

motiv sã reducem o luxa ie. Ajutorul se va rezuma la aplicarea unui

pansament steril, dacã luxa ia este deschisã sau dacã accidentatul este

rãnit, imobilizarea provizorie corectã i trimitrea bolnavului la spital.

CAPITOLUL IX

Fracturile

Fractura este întreruperea par ialã sau totalã a continuitã ii unui os.

Fractura osului împreunã cu leziunile esuturilor învecinate realizeazã

„focarul de fracturã”. În fracturi sunt prezente i fenomene generale de

intensitate variabilã.

Cauzele fracturilor

Cauza fracturii este for a traumaticã care întrece rezisten a osului i

care se exercitã direct asupra osului sau la distan ã asupra scheletului.

Fracturile pot surveni în accidente de circula ie, cãderi în competi ii

sportive, agresiuni. Fracturile se pot produce izolat sau în cazul

politraumatismelor.

Fracturile survin pe un organism sãnãtos sau bolnav, pe un os

sãnãtos sau patologic.

La copii, fracturile sunt mai rare datoritã elasticitã ii scheletului.

Vârsta i sexul predilect pentru producerea fracturilor este bãrbatul adult.

La femei frecven a cre te odatã cu vârsta, din cauza osteoporozei.

Mecanismul de producere poate fi direct sau indirect.

În mecanismul direct, agentul traumatic produce fractura la locul

unde ac ioneazã (contuzie).

Fracturile74

În mecanismul indirect, sediul fracturii este situat la distan ã de

locul de ac iune al agentului sau a for ei traumatice. For ele care produc

fractura ac ioneazã:

- prin presiune la nivelul epifizelor (cãderea în picioare sau pe

mânã);

- prin flexiune sau îndoire;

- prin rãsucire (rãsucirea corpului cu piciorul fixat –accident

frecvent la schi);

- prin trac iune ( contrac ii musculare violente).

Clasificarea fracturilor

Fracturile pot surveni pe oasele sãnãtoase în condi iile

traumatismului, sau pe oase patologice, când for a care produce fractura

este de micã intensitate.

Dupã sediul topografic al liniilor de fracturã, existã fracturi

diafizare, epifizare (deseori intraarticulare) i metafizare. La copii i

adolescen i, adeseori se produce decolarea epifizarã, care este o fracturã

la nivelul cartilajului de cre tere.

Dupã întinderea liniei de fracturã existã fracturi complete, care

intereseazã toatã lungimea osului i incomplete. Cele complete, dupã

forma liniei de fracturã pot fi: transversale, longitudinale, oblice, spiroide,

în formã de „T”, „Y”,”V”.

Dupã numãrul liniilor de fracturã, se definesc fracturi duble,

multiple i cominutive. În cazuri mai rare poate fi vorba de smulgerea

unor fragmente osoase.

Fracturile 75

Fracturile incomplete se întâlnesc, aproape exclusiv, la copii. Ele

îmbracã aspecte variate:

- înfundãri de calotã cranianã;

- fractura în lemn verde (intereseazã numai jumãtate din

grosimea osului, împreunã cu periostul);

- fractura subperiostalã (deformãri în grosime);

- fisura osoasã.

În func ie de deplasarea fragmentelor existã fracturi fãrã deplasare

i fracturi cu deplasare (sub ac iunea for elor musculare).

Deplasarea poate fi:

- longitudinalã – cu încãlecarea sau îndepãrtarea

elementelor osoase;

- lateralã – în grosime;

- unghiularã;

- prin rota ie, rãsucire.

Fractura se înso e te de leziuni ale pãr ilor moi, produse de

ac iunea directã a agentului traumatizant sau prin ac iunea fragmentelor

osoase fracturate. Periostul, capsula articularã, ligamentele, musculatura

pot fi contuzionate. Vasele sanguine pot fi rupte i atunci apar hematoame

sau pot fi comprimate, instalându-se fenomene de ischemie acutã.

Comprimarea, elongarea sau ruperea nervilor se traduce prin semne

neurologice, senzitive sau motorii: hipoestezii, parestezii, anestezii,

respectiv deficit motor.

Dacã este interesat i tegumentul se realizeazã o comunicare cu

exteriorul i se produce o fracturã deschisã.

Ele pot leza i organe abdominale (ficat, splinã, vezicã urinarã) sau

toracice (plãmân).

Fracturile76

Simptomatologie

Într-o fracturã existã simptome i semne locale i generale.

I. Semnele locale sunt de douã feluri: de probabilitate i de

certitudine.

Semnele de probabilitate

o Durerea este vie, persistentã, localizatã la nivelul fracturii. Ea se

accentueazã la tentativele de mobilizare pasivã sau activã i la

palparea focarului de fracturã. Durerea se amelioreazã sau dispare

în repaus absolut.

o Impoten a func ionalã este par ialã în fracturile incomplete i totalã

în fracturile cu deplasare. Se recomandã pruden ã în testarea

impoten ei func ionale, deoarece o fracturã incompletã se poate

transforma într-una completã.

o Deformarea regiunii se poate produce din cauza deplasãrii

fragmentelor osoase, constituirii hematomului sau edemului.

o Scurtarea segmentului de membru, dacã fragmentele osoase se

încalecã.

Semne de certitudine:

Gãsirea unui singur semn de certitudine este suficient pentru afirmarea

diagnosticului de fracturã.

Mobilitatea anormalã în focarul de fracturã, spontanã sau

provocatã; în fracturile incomplete sau angrenate ea lipse te;

Crepita ia osoasã se aude sau se percepe palpatoric la mobilizarea

fragmentelor fracturate.

Netransmiterea mi cãrii spre celelalte segmente ale membrului;

Fracturile 77

Întreruperea continuitã ii anatomice se poate observa la oasele

superficiale (tibie, ulnã, rotulã, falange). Acest semn dispare odatã

cu constituirea edemului sau a hematomului.

Prezen a discontinuitã ii osoase pe radiografie este semnul cel mai

edificator.

Cãutarea semnelor de certitudine trebuie fãcutã cu blânde e, pentru a

nu accentua suferin a bolnavului i a nu provoca complica ii.

II. Semnele generale.

Sunt datorate leziunilor asociate din cadrul politraumatismelor, ocului

traumatic sau hemoragiei. Poate fi prezentã starea generalã alteratã,

agita ia, setea, tahicardia, polipneea i frisoanele. Febra apare din cauza

resorb iei hematomului, în primele zile. În urmãtoarele zile poate apãrea

din cauza unei supura ii în focarul de fracturã deschisã.

Evolu ia unei fracturi necomplicate este spre vindecare, prin formarea

calusului, care realizeazã consolidarea osoasã. Când fractura s-a

consolidat, dispar durerea, impoten a func ionalã i mobilitatea anormalã.

Complica iile fracturilor sunt locale i generale; apar din cauza unui

tratament incorect.

I. Complica iile locale sunt imediate i tardive.

a). Complica iile locale imediate

- Lezarea tegumentelor fãrã deschiderea focarului de

fracturã;

- Hematoamele, care prezintã riscul suprainfec iei;

-Complica iile articulare: luxa ii ale extremitãtilor articulare,

hidartroze, hemartroze, artrite;

- Leziunile pãr ilor moi. Acestea se pot interpune între

fragmentele fracturate.

Fracturile78

- Leziunile vasculare se produc prin compresiune, contuzie,

rupturã, plagã; prin ruptura vascularã se poate produce un hematom

compresiv.

- Leziunile nervoase se pot produce prin elongare,

compresiune, rupturã, mai ales la nervii cu traiect aproape de schelet.

Cele mai frecvente leziuni sunt ale nervilor radial, axilar, ischiadic, sciatic

popliteu extern. Manifestarea clinicã constã în durere vie cu caracter de

arsurã, pareze, paralizii, hipoestezie sau anestezie în teritoriul de

distribu ie al nervului respectiv. În cazul fracturilor coloanei vertebrale se

pot produce leziuni ale mãduvei spinãrii.

- Fractura deschisã se poate infecta. Deschiderea fracturii se

poate face i secundar prin mi care activã, manopere incorecte de

mobilizare sau în timpul transportului. Fractura deschisã poate constitui

poarta de intrare pentru tetanos sau gangrena gazoasã.

b). Complica iile locale tardive

Cele mai multe complica ii locale tardive sunt cauzate de tulburãri

ale evolu iei normale a formãrii calusului.

- Întârzierea de formare survine în caz de: reducere incorectã,

imobilizare necorespunzãtoare, boli cronice.

- Calusul vicios, hipertrofic, poate îngloba i elemente

învecinate: vase, nervi.

- Dezaxarea este rezultatul lipsei de reducere, de imobilizare

sau al suprimãrii timpurii a imobilizãrii.

- Pseudartroza este lipsa de consolidare a unei fracturi, dar cu

cicatrizarea capetelor fracturate i formarea unei false articula ii. Se

caracterizeazã prin durere, impoten ã func ionalã, mobilitate anormalã în

focarul de fracturã.

- Cicatricea cutanatã aderentã la oasele superficiale.

Fracturile 79

- Osteoporoza algicã se manifestã prin durere vie, edem,

tegumente întinse, umede i calde, cianotice sau palide, limitarea

mi cãrilor.

- Calcifierile i osificãrile hematoamelor, capsulei articulare

i a ligamentelor.

- Atrofiile musculare i redorile articulare. Se combat prin

men inerea imobilizãrii numai atât cât este necesar, mobilizare activã cât

mai precoce.

Tratamentul fracturilor cuprinde trei etape: primul ajutor,

transportul i tratamentul de specialitate.

Primul ajutor la locul accidentului

Degajarea accidentatului trebuie fãcutã cu pruden ã i pricepere,

pentru nu a completa sau complica o fracturã: deschiderea fracturii,

leziuni vasculare sau nervoase. Se evitã rãsucirile în ax, flexiunile-

extensiunile, abduc iile-adduc iile for ate.

Accidentatul este sumar examinat, stabilindu-se dacã este o fracturã

închisã sau deschisã i unde este sediul fracturii.

În fractura deschisã se face toaleta primarã minu ioasã, mecanicã i

chimicã a plãgii, cu îndepãrtarea corpilor strãini din plagã. Îmbrãcãmintea

sau încãl ãmintea se sec ioneazã.

În caz de hemoragie arterialã sau venoasã se aplicã garoul.

În cazul leziunilor asociate, cu consecin e vitale, se iau mãsuri de

resuscitare cardiorespiratorie i hemostazã, care primeazã fa ã de

tratamentul fracturilor.

Scopul local principal al primului ajutor la locul accidentului îl

constituie imobilizarea provizorie a segmentului fracturat. Imobilizarea

Fracturile80

sedeazã durerea, previne ocul traumatic i apari ia complica iilor.

Durerea va fi sedatã prin antialgice administrate oral sau intramuscular.

Imobilizarea provizorie se realizeazã cu mijloace improvizate sau

specializate. Improvizat, imobilizarea se realizeazã cu bucã i sau atele de

scândurã, metal, cartoane, be e etc. sau cu ajutorul membrului

contralateral sãnãtos, pentru membrele inferioare. Membrul superior se

poate imobiliza cu ajutorul unei e arfe sau prin introducerea mâinii în

haina deschisã la un nasture i fixarea bra ului de torace cu un bandaj sau

cu un bandaj toracobrahial Dessault.

Mijloacele specializate de imobilizare provizorie sunt : fe ile

gipsate, atela Kramer, gutierele (jgheaburile) de sârmã, tablã, carton

presat.

Dacã dezaxarea este mare se poate încerca reaxarea segmentului de

membru, cu pruden ã, în limitele suportabilitã ii dureroase. Ca o regulã

generalã, se imobilizeazã obligatoriu i cele douã articula ii, proximalã i

distalã, fa ã de focarul de fracturã.

Fractura costalã se manifestã prin dureri de intensitate variabilã,

surdã în repaus respirator, dar care devine acutã în inspira ie. Durerea se

accentueazã la inspira ie profundã, efort, tuse sau la palpare. La palpare

se pot percepe crepita ii.

La fracturile cu volet costal, apar în timpul respira iei, mi cãrile

„în contratimp” ale voletului.

Accidentatul este transportat spre cea mai apropiatã unitate

specializatã. Fracturatul nu este tansportat niciodatã fãrã o imobilizare

provizorie.

CAPITOLUL X

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi i luxa ii

Importan a imobilizãrii provizorii este foarte mare. Ea înlãturã

mi cãrile capetelor osoase din focarul de fracturã, sedeazã durerea,

previne deplasãrile oaselor în timpul transportului i fere te de

complica ii.

Lipsa primului ajutor poate prelungi timpul de vindecare, poate

provoca infirmitã i sau poate duce la moartea accidentatului.

În acordarea primului ajutor trebuie sã se inã seama de câteva

reguli de conduitã.

A. Mijloace improvizate. Pentru a executa o imobilizare provizorie,

atunci când nu avem la îndemânã mijloace specializate, putem utiliza:

cozi de mãturã, scânduri, crengi, snopi de trestie sau coceni, vergele de

fier.

B. Mijloace specializate de imobilizare

Atelele de lemn sunt executate din scândurele de brad, tei, plop,

placaj i au diferite dimensiuni dupã regiunea în care urmeazã a fi

întrebuin ate.

Atelele de sârmã sunt executate dintr-o împletiturã metalicã în

formã de scarã. Ele prezintã un mare avantaj deoarece se pot îndoi dupã

forma regiunii în care se aplicã. Mai existã atele confec ionate din metale

u oare sau tablã.

Gutierele sunt fãcute din sârmã împletitã sau din tablã.

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi 82

Orice mijloc de imobilizare provizorie vine sã înlocuiascã scheletul

rupt al regiunii i în felul acesta sã nu permitã mi cãri la nivelul focarului

de fracturã.

Atelele se aplicã de obicei de o parte i de alta a membrului

fracturat i se solidarizeazã de acesta prin legãturi de fa ã, chingã sau

orice alt mijloc ce ne stã la îndemânã (batiste, legãturi, prosoape).

În timpul aplicãrii vom cãuta ca atelele sã fie bine învelite în vatã,

sau dacã nu dispunem de vatã, într-o esãturã moale, pentru a nu rãni

pielea regiunii pe care se aplicã. Din acelea i motive nu se aplicã atele pe

fa a sub care osul se gãse te imediat sub piele.

Pentru ca între atele i regiunea ce urmeazã a fi imobilizatã sã

existe un contact cât mai bun, golurile care apar ca urmare a nepotrivirii

de formã, vor fi umplute cu vatã.

Se vor aplica întotdeauna atele care întrec în lungime regiunea

bolnavã, astfel încât sã imobilizeze cel pu in articula iile situate deasupra

i dedesubtul fracturii. De exemplu, pentru o fracturã de coapsã vom

utiliza atele care sã treacã în sus, de old i în jos, de genunchi.

Pentru a feri bolnavul de dureri i pentru a evita o complica ie ce

poate surveni în timp ce executãm imobilizarea, aceasta trebuie fãcutã de

cel pu in douã persoane: una executã cu blânde e o u oarã trac iune în

axul membrului, sus inând cu palma focarul de fracturã, iar cealaltã aplicã

atelele dupã regulile enumerate mai sus.

O aten ie deosebitã trebuie acordatã fixãrii atelelor, deoarece o

strângere exageratã poate sã opreascã circula ia sângelui sau poate sã

comprime un nerv important.

Dupã imobilizarea provizorie corectã, bolnavul nu trebuie sã acuze

dureri mai mari ca înainte, nu trebuie sã simtã regiunea sub tensiune, iar


în focarul de fracturã nu trebuie sã existe mi cãri. Numai dupã aceasta

vom transporta bolnavul la spital, pentru tratament de specialitate.

Fracturi mai des întâlnite, caracteristici i prim ajutor

1. La nivelul capului se întâlnesc deseori fracturi ale cutiei

craniene. Ele pot fi întâlnite la nivelul bol ii craniene sau la baza craniului

i pot avea diferite aspecte, de la simpla înfundare (asemãnãtoare felului

cum se înfundã coaja unui ou lovit), pânã la fracturi deschise cu

hemoragii mari, cu prezen a în ranã a unor pãr i distruse ale creierului,

meningelui sau cu pierderi de substan ã cerebralã i sânge prin nas i

urechi.

În general, loviturile puternice în regiunea cranianã, duc la

pierderea cuno tin ei. Dacã fractura este situatã pe linia medianã a bol ii

craniene existã pericolul rãnirii sinusului venos sagital superior, având ca

i consecin ã o hemoragie puternicã.

Ace ti bolnavi nu trebuie mi ca i de prisos i trebuie transporta i

cât mai urgent la spital. În caz de fracturã deschisã se va aplica un

pansament steril. Dacã sângerarea este mare, vom ridica cu mare grijã,

capul, ceva mai sus decât corpul.

2. La nivelul fe ei meritã o aten ie deosebitã fractura maxilarului

inferior. Deseori, în urma unei lovituri puternice, fragmente de os i din i

sco i pãtrund în faringe i, împreunã cu sângele, pot îneca bolnavul.

În aceste cazuri vom scoate cu degetele corpii strãini din faringe i

vom întoarce bolnavul pe o parte, pentru ca sângele sã nu-l înece. i

ace ti bolnavi trebuie du i de urgen ã la spital.


3. Coloana vertebralã se fractureazã mai ales în regiunile cervicalã

i lombarã. Aceste fracturi, în aproape jumãtate din cazuri, lezeazã

mãduva spinãrii i dau paralizii. Pentru a nu se agrava starea bolnavului,

acolo unde bãnuim o fracturã de coloanã sau dacã bolnavul nu poate

mi ca unul din cele patru membre, nu vom permite nici o mi care de pe

loc pânã la sosirea unui mijloc de transport. Punerea acestor bolnavi pe o

targã sau pe un alt mijloc improvizat i transportul lor este un act de

mare rãspundere.

Fracturile de coloanã vertebralã fãrã paralizii se pot recunoa te

dupã durerea vie într-un punct fix, pe care îl putem u or descoperi la

apãsarea cu degetul pe ira spinãrii. Uneori se simte o micã proeminen ã

la locul unde durerea este cea mai mare.

O aten ie deosebitã trebuie acordatã fracturilor coloanei cervicale.

Orice mi care într-un astfel de caz poate duce la moartea instantanee a

accidentatului. De aceea, ca primã mãsurã vom cãuta sã imobilizãm capul

i gâtul bolnavului. Cel mai bun mijloc provizoriu este reprezentat de

douã perni e sau douã cãrãmizi învelite, puse de o parte i de alta a

capului (guler cervical, dacã existã în trusã).

4. Fracturile cutiei toracice se produc mai ales în caz de strivire.

Ele se recunosc dupã greutatea cu care respirã accidentatul, durerea

ascu itã ca o loviturã de cu it la fiecare inspira ie. Durerea este prezentã i

la locul unde coastele sunt rupte. Uneori, un vârf de coastã ruptã în eapã

plãmânul i atunci aerul pãtrunde sub piele i formeazã emfizemul

cutanat, diagnosticat prin tumefierea pielii i prin crepita iile care se simt

la apãsare. În fracturile costale mai pot apãrea ca i complica ii

pãtrunderea aerului în pleurã – pneumotorace i a sângelui în pleurã –

hemotorace.


Fracturile costale se imobilizeazã înfã urând toracele, în timpul

expira iei cu o fa ã latã pe care o fixãm cu ace de siguran ã. Bolnavul va

fi transportat în pozi ie semi ezândã.

La nivelul peretelui toracic pot fi prezente plãgi, prin care la fiecare

inspira ie, aerul din afarã pãtrunde în interiorul toracelui. În aceste cazuri

este necesar sã executãm de urgen ã un pansament steril care sã opreascã

pãtrunderea aerului în cavitatea toracicã, dupã care bolnavul este

transportat imediat la spital.

5. Fracturile de bazin se produc de obicei prin cãderi de la înãl ime

sau prin strivire. Ele se recunosc prin faptul cã bolnavul, în decubit

dorsal, nu poate sã ridice cãlcâiul de pe planul patului i prin durerea vie

din regiunea pubianã i sacralã. Aceste cazuri nu necesitã nici o

imobilizare provizorie i accidentatul trebuie dus pe o targã tare la spital.

6. La nivelul bra ului fracturile pot fi situate la nivelul

humerusului, mai aproape de umãr sau de cot.

Fracturile situate aproape de umãr pot fi uneori incomplete i greu

de recunoscut, neeviden iindu-se decât prin durere i o u oarã impoten ã

sau numai o jenã func ionalã. Accidentatul prezintã o atitudine

caracteristicã, capul aplecat pe partea bolnavã, umãrul u or coborât,

bra ul lipit de corp i sus inându- i cotul cu mâna sanãtoasã.

Imobilizarea fracturilor de humerus se face cu blânde e, pentru a nu

leza nervul radial între fragmentele osoase. Se aplicã o atelã pe fa a

internã a bra ului, de la axilã pânã dincolo de cotul îndoit i altã atelã pe

fa a externã, care urcã mai sus de umãr. Apoi cu o fa ã se fixeazã atelele

de bra . Se poate utiliza i o atelã lungã de sârmã pe care o îndoim

deasupra umãrului i în unghi drept dedesubtul cotului. În lipsa acestor

atele putem solidariza membrul superior, cu cotul îndoit, pe peretele

toracic sau putem aplica o singurã e arfã, dacã fractura este incompletã.


Pentru fracturile situate mai aproape de cot, cea mai bunã

imobilizare o ob inem utilizând o atelã de sârmã pe care o îndoim în

formã de „L” i o fixãm de membrul superior, cu cotul îndoit. Antebra ul

se suspendã într-o e arfã.

7. La nivelul antebra ului fracturile pot interesa ambele sau numai

unul din cele douã oase. Pentru fracturile apropiate de cot, imobilizarea

provizorie se face cu atele de sârmã îndoite în formã de „L”.

Pentru restul fracturilor sunt suficiente douã atele din lemn aplicate

pe fa a anterioarã i posterioarã a antebra ului i strânse cu o fa ã. Atelele

trebuie sã treacã mai jos de articula ia pumnului. Dupã fixarea atelelor,

cotul se flecteazã i antebra ul se aga ã de gât cu o e arfã.

8. Fracturile femurului se pot situa în orice parte a osului. La

persoanele în vârstã sunt frecvente fracturi ale colului femural, care se

mai numesc fracturi de old. În aceste fracturi întreg membrul inferior nu

poate fi mi cat i stã de cele mai multe ori rãsucit în afarã, în a a fel încât

marginea externã a membrului inferior vine în contact cu suprafa a de

sprijin. Membrul inferior este scurtat. În lipsa unui mijloc de imobilizare,

vom pune de o parte i de alta a membrului inferior câte un obiect de

sprijin, pentru a evita mi carea de rãsucire.

Pentru imobilizarea provizorie a fracturilor de femur existã

dispozitive special executate. Cele mai simple sunt executate din mai

multe atele din lemn, articulate, dintre care cea exterioarã se întinde de la

axilã pânã la cãlcâi, iar cea internã de la cãlcâi pânã la rãdãcina coapsei.

Acest dispozitiv se fixeazã prin chingi de torace, bazin i membrul

inferior.

În lipsa acestui dispozitiv se va folosi orice alt mijloc, cu condi ia

sã imobilizeze atât oldul, cât i genunchiul.


9. Fracturile situate la nivelul gambei se întâlnesc foarte des. De

multe ori fractura este deschisã, deoarece tibia, pe o mare parte a ei, este

acoperitã numai de piele. Imobilizarea provizorie se va face cu douã atele

de lemn aplicate intern i extern, care vor trece de genunchi i de gleznã.

Se poate folosi i o atelã lungã de sârmã îndoitã la un capãt în formã de

„L” i aplicatã înapoia gambei, talpa sprijnindu-se pe latura micã a

acestui ”L”.

Pentru fracturile membrului inferior, în cazul în care nu avem la

îndemânã nici un mijloc de imobilizare, se poate utiliza ca atelã membrul

sãnãtos, de care fixãm bine prin câteva legãturi, membrul fracturat.

CAPITOLUL XI

Hemoragia

Hemoragia reprezintã scurgerea sângelui printr-o solu ie de

continuitate a peretelui vascular. Tabloul clinic caracteristic se instaleazã

din cauza scãderii cantitative i/sau calitative a masei sanguine circulante.

Clasificarea hemoragiilor se face dupã mai multe criterii, aceea i

hemoragie putând fi încadratã în mai multe categorii, în func ie de

criteriul avut în vedere.

1. Dupã natura vasului lezat hemoragile se clasificã în:

a). Hemoragia arterialã se recunoa te dupã culoarea ro ie

aprinsã a sângelui, care â ne te pulsatil (sincron cu bãtãile cardiace) de la

nivelul capãtului proximal al arterei lezate. For a jetului pulsatil scade pe

mãsurã ce scade tensiunea arterialã. La nivelul capãtului distal al arterei

lezate sângele se scurge în jet continuu, deosebindu-se de hemoragia

venoasã prin culoarea sângelui.

Debitul sângerãrii este direct propor ional cu calibrul arterei i cu

tensiunea arterialã. Hemoragia arterialã este mai abundentã decât cea

venoasã, la un calibru vascular egal. Sec ionarea arterei femurale duce la

exsanghinare în aproximativ 5 min.

În leziunile concomitente de arterã i venã satelitã, sângele se

revarsã din plagã, pe fondul ro u închis al sângelui venos, apãrând valuri

de sânge ro u deschis, arterial.

Hemoragia 89

b). Hemoragia venoasã se caracterizeazã prin faptul cã,

sângele de culoare ro u închis se revarsã continuu la nivelul ambelor

capete vasculare, dar mai ales la nivelul capãtului distal. Sângerarea este

direct propor ionalã cu calibrul venei, cu presiunea venoasã i cu pozi ia

segmentului lezat fa ã de inimã: cre te sau scade dupã cum este situatã

sub nivelul inimii sau deasupra ei.

O situa ie aparte o prezintã hemoragia venoasã la nivelul venelor

cervicale. La acest nivel, sângele se scurge intermitent numai în expira ie,

putând fi confundatã cu hemoragia arterialã, dar culoarea sângelui i

presiunea scãzutã a sângelui pledeazã pentru originea venoasã.

Din cauza forma iunilor conjunctive care îmbracã aceste vene

men inându-le deschise, în inspira ie, scãderea presiunii intratoracice

asociatã aspira iei cardiace, creeazã condi iile producerii emboliilor

gazoase prin aspira ia de aer la capãtul proximal al venei.

c). Hemoragia capilarã se produce prin lezarea capilarelor

arteriale i venoase. Culoarea sângelui este asemãnãtoare sângelui venos.

Sângerarea este difuzã, în suprafa ã, cu for ã scãzutã, presiunea fiind de

3-4 cmHg. În mod obi nuit, în astfel de hemoragii se pierde o cantitate

micã de sânge. Dupã tamponarea i uscarea plãgii apar rapid numeroase

puncte de sângerare. Sângerarea se opre te fie spontan, fie printr-o u oarã

compresiune.

2. Dupã locul de revãrsare al sângelui hemoragiile se clasificã în:

a). Hemoragii externe, când sângele se scurge la exteriorul

organismului, fiind u or de sesizat.

b). Hemoragiile interne când sângele se scurge într-o cavitate

naturalã a organismului. La rândul lor acestea se împart exteriorizabile,

neexteriorizabile i intersti iale.

Hemoragia90

- Exteriorizabile, cele în care sângerarea se produce într-o

cavitate care comunicã natural cu exteriorul. Sângele se acumuleazã la

nivelul cavitã ii respective i apoi se exteriorizeazã spontan, pe cale

naturalã. Acest tip de hemoragie se întâlne te la nivelul tubului digestiv, a

aparatului respirator i a aparatului urinar.

Hemoragia digestivã în care sângele se exteriorizeazã fie proaspãt,

fie dupã ce a suferit transformãri la nivelul tubului digestiv.

Exteriorizarea sângelui acumulat la nivelul tubului digestiv se

poate face prin vãrsãturã sau prin scaun. Vãrsãtura poartã numele

de hematemezã. Când sângele este nedigerat este ro u, necoagulat;

când a stagnat la nivelul stomacului, sângele va avea o culoare

neagrã cu grunji, luând aspectul de za de cafea. Când

exteriorizarea se face prin scaun se nume te melenã.

Hemoragia la nivelul aparatului respirator se exteriorizeazã prin

epistaxis sau prin hemoptizie. Epistaxisul se produce prin lezarea

vaselor de sânge ale mucoasei nazale. Sângele se exteriorizeazã sub

formã de sânge proaspãt sau cheaguri care se pot acumula în fosele

nazale sau în faringe. Hemoptizia reprezintã exteriorizarea sângelui

de la nivelul arborelui respirator. Se manifestã clinic prin tuse cu

expectora ie sanguinolentã, ro ie, spumoasã, bine aeratã. Deseori

bolnavul prezintã i o senza ie de cãldurã retrosternalã.

Hemoragia la nivelul aparatului urinar se exteriorizeazã prin

hematurie. Culoarea urinei poate merge de la brun-ro cat pânã la

ro u-aprins, cu sau fãrã cheaguri.

- Neexteriorizabile, când sângele se acumuleazã la nivelul

unor cavitã i care nu comunicã în mod natural cu exteriorul (cavitatea

peritonealã, pericard, pleurã).

Hemoragia 91

Acumularea sângelui în cavitatea pleuralã se nume te

hemotorace. Sângerarea se produce prin lezarea elementelor

vasculare din torace. Hemotoracele masiv reprezintã un element de

risc vital în traumatismele toracice. Când leziunea vascularã se

asociazã cu lezarea parenchimului pulmonar, în cavitatea toracicã

se acumuleazã sânge i aer: hemopneumotorace. Hemotoracele se

manifestã prin asocierea la semnele hemoragiei a semnelor clinice

de insuficien ã respiratorie acutã: dispnee, tuse, durere.

Acumularea de sânge în sacul pericardic poartã numele de

hemopericard i este de regulã consecin a unei plãgi cardiace.

Când cantitatea de sânge din cavitatea pericardicã atinge 200-300

ml. se produce oprirea inimii prin tamponadã cardiacã. Se

manifestã clinic prin semnele de insuficien ã cardiacã acutã.

Hemoperitoneul reprezintã acumularea de sânge în cavitatea

peritonealã. Este consecin a lezãrii organelor parenchimatoase

intraabdominale sau a unor elemente vasculare. Cauza poate fi

traumaticã sau netraumaticã. Se manifestã clinic prin asocierea la

semnele hemoragiei acute, a semnelor de irita ie peritonealã:

meteorism, sensibilitate la palpare, sughi .

- Hemoragia intersti ialã este o variantã particularã a

hemoragiei interne. Ea reprezintã o acumulare de sânge în esuturi.

Sângele se poate acumula în spa iile de clivaj ale membrelor. În cazul în

care difuziunea sângelui ajunge la tegument, apare echimoza. Aceasta

apare întotdeauna tardiv i la distan ã de focarul hemoragic. Sunt întâlnite

în caz de fracturi.

3. Dupã debitul de sângerare hemoragiile pot fi:

a). Hemoragiile u oare se caracterizeazã prin debitul de

pierdere redus (pânã la 500 ml.). Acestea pot fi oprite u or sau se opresc

Hemoragia92

spontan, sunt bine tolerate i compensate. Aceastã hemoragie poate

deveni gravã prin repetare la intervale scurte. Clinic, semnele generale

sunt minime i nesemnificative.

b). Hemoragiile medii sunt considerate situa iile în care se pierde o

cantitate de sânge între 500 i 1500 ml. Aceste pierderi prezintã semne

locale de hemoragie i semne de scãdere a volumului sanguin.

c). Hemoragiile grave sunt considerate sângerãrile în care se pierd

1500-2000 ml. de sânge. În aceste cazuri, dacã sângerarea nu este opritã,

i sângele nu este înlocuit în timp util, duc la moarte prin oc hemoragic.

Acest tip de hemoragie se întâlne te în plãgile arterelor membrelor,

rupturi viscerale (ficat, splinã).

d). Hemoragia cataclismicã duce la moarte fulgerãtoare. Pierderea

de sânge este mai mare de 2500 ml. Se întâlnesc în plãgi ale cordului sau

în ruperea unui anevrism arterial. Moartea se produce înainte de a se

putea interveni eficient.

4. Dupã durata sângerãrii, hemoragiile se împart în:

a). Hemoragia acutã reprezintã o pierdere de sânge într-un interval

scurt de timp. Aceastã pierdere este mai greu suportatã de organism.

Pierderea a 50% din volumul circulant, în câteva minute, duce la moarte.

b). Hemoragia cronicã reprezintã pierderi mici de pânã la 300-500

ml. care se repetã la intervale mai mult sau mai pu in scurte de timp. O

hemoragie în care se pierde 50% din volumul circulant, dacã se produce

într-un interval de peste 24 de ore poate fi suportatã. Dacã pierderea se

realizeazã în câteva sãptãmâni, organismul suportã o pierdere de peste

60% din volumul circulant.

Hemoragia 93

5. Dupã intervalul scurs între rãnire i apari ia hemoragiei, aceasta

poate fi:

a). Hemoragia primitivã se produce i se realizeazã în momentul

rupturii vasculare.

b). Hemoragia întârziatã se produce la câteva ore de la producerea

leziunii.

c). Hemoragia tardivã apare de obicei la 7-8 zile de la traumatism.

Semnele clinice ale hemoragiei acute

Hemoragile mici nu se manifestã clinic sau manifestãrile sunt

discrete. Hemoragiile medii i mari prezintã simptome generale, locale i

de laborator.

Semne generale

- Bolnavul prezintã senza ie de frig, frisoane, sete propor ionalã cu

pierderea sanguinã.

- Tegumentele sunt palide, reci, cu venele colabate din cauza

vasoconstric iei i a hipovolemiei.

- Respira ia este rapidã i superficialã, încercând sã compenseze

hipoxia indusã de scãderea numãrului de hematii.

- Manifestãrile nervoase sunt cauzate de hipoxia sistemului nervos

central. Bolnavul este agitat, speriat, dar de obicei lucid i fãrã tulburãri

de cuno tiin ã. Prezintã cãscat repetat, intens (semn al hipoxiei cerebrale).

În cele din urmã se ajunge la pierderea cunostin ei.

- Manifestãrile oculare pot merge de la scotoame, pânã la pierderea

pasagerã a vederii.

- Tulburãrile auditive sunt reprezentate de acufene.

Toate aceste manifestãri se accentueazã la ridicarea extremitã ii

cefalice sau în ortostatism i scad în intensitate la asezarea capului mai

jos decât membrele inferioare.

Hemoragia94

Tulburãrile cardiocirculatorii

- Pulsul este frecvent, de peste 100 bãtãi pe minut. Când nu se

simte la artera radialã, se cautã la artera carotidã sau la artera femuralã.

Cre terea frecven ei pulsului la examinãri repetate demonstreazã

continuarea hemoragiei. Dispari ia pulsului este un semn de gravitate.

- Tensiunea arterialã în caz de hemoragie micã este nemodificatã.

La hemoragiile mijlocii, la început scade tensiunea maximã, în timp ce

minima se men ine pânã la pierderea a 30% din volumul circulant. Dacã

hemoragia continuã, maxima scade progresiv, iar minima devine

imperceptibilã. Sub tensiunea arterialã maximã de 60 mmHg se poate

ajunge la stop cardiorespirator.

- Tulburãrile renale sunt reprezentate de oligurie sau chiar anurie.

Semnele locale sunt evidente în hemoragiile externe. În

hemoragiile interne sunt semne specifice, care se asociazã cu semnele

generale.

Gravitatea hemoragiei

În afara cantitã ii de sânge pierdut, în aprecierea gravitã ii unei

hemoragii trebuie inut cont i de vârstã, sex, condi iile patologice

preexistente sau coexistente.

În privin a sexului, trebuie men ionat faptul cã femeile suportã mai

bine hemoragiile mici i mijlocii decât bãrba ii. Copiii i bãtrânii suportã

mai greu hemoragia decât adul ii.

Condi iile patologice preexistente sau coexistente cum sunt:

anemiile cronice, insuficien ele hepatice, renale, circulatorii sau

respiratorii, hipotensiunea, politraumatismele, infec iile grave, epuizarea

fizicã i psihicã, reprezintã elemente de agravare a efectelor hemoragice.

Hemoragia 95

Tratamentul hemoragiilor

Primul ajutor în hemoragii constã în hemostaza provizorie sau

definitivã i compensarea hemoragiei.

În principiu, se începe cu hemostaza ori de câte ori e posibilã,

urmând apoi sã se înlocuiascã sângele pierdut. În cazurile în care

hemostaza este dificilã se administreazã doze masive de sânge pentru a se

câ tiga timpul necesar transportului într-un serviciu de specialitate.

În prezen a unei hemoragii stãpânitã printr-o manoperã de

hemostazã provizorie, se impun urmãtoarele mãsuri în vederea

transportului bolnavului în timp cât mai scurt i în condi ii cât mai bune

într-un serviciu de specialitate:

- plasarea bolnavului într-o pozi ie în care gravita ia sã se opunã

sângerãrii;

- plasarea bolnavului cu capul i toracele decliv i cu membrele

ridicate spre verticalã (eventual bandajate compresiv) pentru irigarea

organelor vitale i realizarea unei „autotransfuzii” prin mobilizarea

sângelui de la nivelul membrelor;

- instalarea de perfuzii pe una sau douã vene;

- când este posibil, oxigenoterapie;

- bolnavul va fi transportat de urgen ã, cu maxim de precau ii la

mobilizare, pentru a nu produce noi leziuni, înso it de un cadru medical

care sã supravegheze evolu ia i tratamentul pânã la un serviciu de

specialitate.

CAPITOLUL XII

Hemostaza

Hemostaza define te totalitatea proceselor sau mijloacelor ce

concurã la oprirea unei hemoragii.

Clasificare

Dupã modul în care organismul reu e te prin mijloace proprii sã

opreascã hemoragia sau sunt necesare interven ii terapeutice pentru

oprirea ei, hemostaza se clasificã în :

1. Hemostaza spontanã (fiziologicã) grupeazã fenomenele

fiziologice care duc la oprirea unei hemoragii. În primul rând se produce

spasmul vasului lezat. Timpul al doilea se caracterizeazã prin aderarea i

agregarea plachetelor sanguine în zona vascularã lezatã. Se formeazã

cheagul plachetar. În stadiul urmãtor se formeazã fibrina ce include în

re eaua ei globulele ro ii, formându-se cheagul ro u. Hemostaza este

realizatã.

2. Hemostaza provocatã reprezintã oprirea unei hemoragii prin

mijloace chimice sau fizice. Ea se subîmparte în preventivã i curativã.

a). Hemostaza preventivã. Prin ea se în elege totalitatea

modalitã ilor prin care se urmãre te evitarea unei hemoragii. Se

subîmparte în hemostaza medicamentoasã i hemostaza chirurgicalã.

- Hemostaza medicamentoasã folose te agen i

terapeutici cu ac iune generalã i localã. Agen ii hemostatici cu utilizare

localã sunt: frigul; apa oxigenatã în hemoragiile capilare; fibrina sub

formã de burete, pulbere sau peliculã; trombina uscatã – aplicatã în plãgi

sau în hemoragiile mucoase; gelatina uscatã „Gelaspon” se aplicã pe

Hemostaza 97

suprafe ele sângerânde; celuloza oxidatã – pe plãgi sângerânde;

perclorura de fier 4%; adrenalina – în hemoragiile capilare în suprafa ã.

- Hemostaza chirurgicalã se subîmparte în hemostaza

provizorie i hemostaza definitivã.

Hemostaza provizorie

Reprezintã o mãsurã de prim ajutor, ce are ca scop oprirea

hemoragiei pânã în momentul în care se poate aplica o metodã de

definitivare a hemostazei.

În unele cazuri, datoritã însumãrilor efectelor hemostazei

fiziologice, hemoragia se poate opri definitiv, hemostaza provizorie

transformându-se în hemostazã definitivã. Este cazul hemoragiilor de la

nivelul vaselor mici sau a hemoragiilor capilare.

I. Hemostaza provizorie prin pozi ionarea segmentului lezat

1. Ridicarea la verticalã a unui membru (pacientul fiind în decubit

dorsal) poate duce la oprirea unei hemoragii venoase, permi ând apoi

aplicarea unui pansament compresiv la nivelul leziunii vasculare.

Exemplul tipic este reprezentat de hemoragia care se produce la nivelul

unei vene varicoase de la membrul inferior. În aceste cazuri, sângerarea

este deosebit de abundentã chiar când este vorba de leziuni minime (poate

merge pânã la exsanguinare). Abunden a sângerãrii nu permite

eviden ierea leziunii decât dacã ridicãm la verticalã membrul afectat.

Dupã oprirea sângerãrii se aplicã un pansament compresiv sau se

sutureazã plaga.

2. Flectarea puternicã a antebra ului pe bra , a gambei pe coapsã, a

coapsei pe abdomen, poate duce la oprirea unei hemoragii arteriale

produsã distal de plica de flexiune: plica cotului, plica poplitee, plica

Hemostaza98

inghinalã. În plica de flexiune se a eazã un rulou de material textil care sã

comprime artera, iar flectarea segmentului este men inutã cu ajutorul unei

fe i sau a unei e arfe.

II. Hemostaza provizorie prin compresiune.

Compresiunea se poate exercita local sau la distan ã de capetele

vasculare lezate.

1. Hemostaza prin compresiune localã se poate realiza prin:

compresiune digitalã în plagã, tamponament compresiv, pansament

compresiv, pensare provizorie i suturã etan ã.

a). Compresiunea digitalã este o mãsurã care permite

câ tigarea timpului necesar pentru a putea aplica o mãsurã mai bunã de

hemostazã provizorie sau definitivã. Este directã i se aplicã în cazurile

de hemoragii din arterele mai mari sau în caz de hemoragii ale vaselor

aflate sub aparat gipsat. Poate salva via a accidenta ilor.

b). Tamponamentul compresiv cu ajutorul compreselor sau a

me elor cu care se „plombeazã” cât mai etan plaga care sângereazã.

Succesiunea gesturilor va fi: toaletã mecanicã i chimicã, tamponament,

bandaj. Tamponamentul compresiv poate opri hemoragia arterialã sau

capilarã.

c). Pansamentul compresiv se utilizeazã în plãgile

superficiale. Bandajul de fixare va fi compresiv, fãrã însã sã suprime

circula ia venoasã sau arterialã.

d). Pensarea provizorie a vasului se realizeazã cu ajutorul

penselor hemostatice. Pensa se aplicã dupã „ uscarea de sânge a plãgii”

pentru a se eviden ia capetele vasului. Pensa trebuie sã fie bine fixatã cu

Hemostaza 99

fa ã sau benzi de leucoplast, în a a fel, încât sã nu se deplaseze în timpul

transportului.

2. Hemostaza prin compresiune la distan ã se poate realiza fie

selectiv, la nivelul vasului lezat, fie circular.

a). Compresiunea selectivã la nivelul vasului lezat se face în

func ie de calibrul i de traiectul vasului, cu ajutorul unuia sau a mai

multor degete, cu pumnul sau chiar cu ambele mâini. Compresiunea se

face pe traiectul anatomic al arterei, în locuri speciale, între plagã i

pompa cardiacã, sau cu o presiune mai mare decât cea intraarterialã. Se

comprimã i capãtul distal la arterele mari.

Inconveniente: este obositoare, imobilizeazã o persoanã, este greu

de men inut în timpul transportului, necesitã cuno tin e anatomice.

Permite însã organizarea unei hemostaze mai bune.

Artera carotidã comunã se comprimã în an ul carotidian, între

conductul laringotraheal i mu chiul sternocleidomastoidian, pe planul

coloanei vertebrale (tuberculul anterior al vertebrei C6).

Artera subclavicularã se comprimã înapoia mijlocului claviculei,

pe planul coastei întâi.

Artera axilarã se comprimã în axilã, pe planul capului humeral.

Artera humeralã se comprimã în an ul bicipital medial, pe planul

osos humeral.

Artera femuralã se comprimã la baza triunghiului Scarpa, pe planul

osos al bazinului sau pe traiect la nivelul coapsei, pe planul osos femural.

Hemostaza100

Aorta abdominalã se comprimã cu pumnul în dreptul ombilicului,

contra coloanei lombare.

b). Compresiunea circularã comprimã global toate

structurile anatomice. Aceasta trebuie astfel efectuatã, încât sã comprime

artera lezatã, pentru a nu realiza numai o stazã venoasã, dar sã nu fie nici

prea brutalã i sã zdrobeascã esuturile din zona de aplicare, ceea ce ar

duce la leziuni ireversibile.

Este o metodã eficientã dar trebuie aplicatã pe o duratã cât mai

scurtã deoarece poate produce leziuni ischemice la nivelul membrului

respectiv sau poate pune în pericol via a bolnavului dupã suprimarea

compresiunii.

Compresiunea circularã se realizeazã cu ajutorul garoului, care este

un tub de cauciuc, suficient de lung ca sã permitã 2-3 ture în jurul

membrului. Garoul poate fi improvizat din materiale avute la îndemânã.

Se interzice categoric utilizarea materialelor sub iri i complet

inextensibile (sârmã), care ar putea duce la sec iuni anatomice. Se

interzice aplicarea garoului în jurul gâtului.

O compresiune circularã eficientã se poate realiza cu ajutorul

tensiometrului în care se depã e te cu câ iva cmHg tensiunea arterialã a

pacientului.

Garoul se aplicã cât mai aproape de plaga vascularã dar nu în

dreptul articula iilor mari.

Eficien a aplicãrii garoului este probatã de oprirea sângerãrii i

dispari ia pulsului distal. Apari ia cianozei demonstreazã o constric ie

insuficientã, doar venoasã.

Hemostaza 101

Capetele garoului trebuie bine fixate prin înnodare sau cu pense,

pentru a nu se desface în timpul transportului. La garou se ata eazã un

bilet cu datele de identitate ale accidentatului, diagnosticul, mãsurile

terapeutice luate i ora precisã a aplicãrii garoului.

Pentru a limita efectele constric iei cât mai mult la nivelul vasului

lezat, se poate introduce sub garou, la nivelul mãnunchiului vascular, o

fa ã sau un sul de tifon sau alt material textil (garou cu pelotã).

La nivelul segmentelor mai groase (coapsã), pentru a mãri for a de

compresiune, se poate utiliza garoul cu tourniquet, care se realizeazã

aplicând o turã laxã în jurul segmentului, sub care se introduce un obiect,

alungit care sã permitã rãsucirea garoului pânã la ob inerea hemostazei.

În teritoriul exclus circulator au loc tulburãri importante cu virarea

metabolismului spre anaerobiozã, cu acumulare de cataboli i de tip

histaminic. Tulburãrile depind de toleran a la ischemie a esuturilor i de

durata ischemiei. Cele mai sensibile la ischemie sunt termina iile

nervoase, explicând durerile mari care apar. Nervii ischemia i vor

prezenta tulburãri anatomofunc ionale care pot merge pânã la paralizii

definitive. Hipoxia marcatã duce la cre terea permeabilitã ii capilare, la

leziuni ale endoteliului capilar i microtromboze.

Aceste tulburãri se manifestã clinic numai în momentul suprimãrii

garoului i sunt direct propor ionale cu: durata ischemiei, cantitatea de

esuturi ischemiate, temperatura mediului i durata ischemiei.

Dacã constric ia circularã a depã it timpul de douã ore, la

suprimarea garoului se produce “ ocul de degarotare” (hipotensiune,

dispari ia pulsului periferic), din cauza invadãri masive a organismului de

cãtre substan ele acumulate în teritoriul ischemiat.

Hemostaza102

Din cauza posibilitã ii apari iei acestui oc, dacã garoul trebuie

men inut mai mult de douã ore, la fiecare 30 min. garoul va fi slãbit 5-10

min., timp în care hemostaza va fi asiguratã prin compresiune digitalã.

Aceasta va permite reoxigenarea esuturilor prin intermediul re elei

vasculare colaterale.

Consecin ele garoului pot fi diminuate i prin scãderea

temperaturii membrului (pungi cu ghea ã) ce va duce la reducerea

intensitã ii metabolismului.

Ridicarea garoului men inut timp îndelungat trebuie fãcutã de

chirurg pe masa de opera ie în condi ii de anestezie generalã combinatã

cu anestezie localã la nivelul rãdãcinii membrului.

Ridicarea garoului este admisã numai dacã nu au apãrut semne de

rigiditate muscularã sau semne de gangrenã.

Hemostaza în epistaxis

Bolnavul care prezintã o hemoragie nazalã trebuie a ezat pe scaun,

cu capul u or înclinat pe spate, sprijinit pe spãtarul scaunului, departe de

calorifer sau sobã. Bolnavul trebuie ferit de cãldura soarelui. Se va scoate

cravata i se vor desface legãturile din jurul abdomenului.

Dacã hemoragia este u oarã, ea se opre te fie spontan, fie prin

unele mãsuri simple. Cea mai simplã mãsurã este ca bolnavul sã apese cu

degetul aripa nazalã respectivã. Aripa nazalã va fi împinsã i lipitã de

peretele opus, pe care se gãse te zona la nivelul cãreia se produc cele mai

multe sângerãri. Presiunea digitalã asupra aripii nazale se poate face dupã

ce în prealabil s-a introdus în fosa nazalã un mic tampon de vatã. Este

recomandabil ca tamponul de vatã sã fie îmbibat u or într-o solu ie de apa

oxigenatã sau de antipirinã.

Hemostaza 103

Sãngerarea se opre te imediat dupã luarea acestei mãsuri. Nu ne

grãbim cu scoaterea tamponului, pentru a nu îngreuna procesul local de

oprire a sângerãrii.

Chiar dacã bolnavul i-a oprit sângerarea, el se va prezenta la

controlul de specialitate.

În cazurile în care aceste prime mãsuri au rãmas fãrã efect asupra

hemoragiei nazale, este necesarã urgenta prezentare la medic, pentru a se

preciza cauza sângerãrii i pentru luarea anumitor mãsuri.

CAPITOLUL XIII

Înecul i alte accidente acvatice

Sub denumirea generalã de înec sunt cuprinse o multitudine de

accidente severe care se produc din cauza apei sau în apã. Aceste

accidente pot fi încadrate în trei mari grupe:

1. Înecul propriu-zis prin imersie sau submersie.

2. Hidrocu ia sau moartea subitã la contactul cu apa.

3.Traumatismele grave sub apã sau la suprafa a apei (traumatismele

craniene, toracice sau abdominale).

La aceste grupe se poate adãuga o a patra:

4. Accidente acute mortale produse întâmplãtor în timpul înotului

sau din cauza efortului respectiv: infarct miocardic, accident vascular

cerebral, claudica ie intermitentã, crizã epilepticã, crampã muscularã etc.

1. Înecul propriu-zis

Acesta se produce, fie prin dispari ia accidentatului sub suprafa a

apei, fie prin necunoa terea înotului, fie prin epuizarea fizicã sau panicã.

Accidentatul are o evolu ie fazicã: dupã o apnee reflexã cu spasm

glotic, urmeazã o stare de agita ie, mi cãri de respira ie cu inundarea

plãmânilor cu apã, degluti ie cu pãtrunderea apei în stomac, apare apoi o

stare comatoasã cu apnee, relaxare muscularã, inima continuând sã batã

timp de 4-12 minute de la imersie, în func ie de rezisten a la lipsa de

oxigen (vârstã, stare de sãnãtate, stare de antrenament). Stopul cardiac se

Înecul i alte accidente acvatice 105

poate produce însã i în primele 2-3 minute. La aceastã formã de înec

ansele de supravie uire sunt mai mari, dacã scoaterea din apã s-a fãcut la

timp, înaintea producerii stopului cardiac.

Pentru salvator are importan ã, în scoaterea înecatului, dacã apa

respectivã este stãtãtoare (lac lini tit i curat sau extrem de poluat, plin de

ierburi i mâl), curgãtoare sau mare sãratã cu valuri Condi iile de salvare

se schimbã iarna în caz de spargeri ale ghe ii i dispari ia sub ghea ã.

Pentru reanimare i pentru ansele de supravie uire are importan ã

dacã apa în care s-a produs înecul este apã dulce sau sãratã, apã curatã

sau bogatã în reziduuri, cu mâl, sau dacã este apã extrem de rece.

Sunt importante de cunoscut urmãtoarele:

- apa dulce, limpede, pãtrunsã în cãile aeriene i în plãmân pânã la

alveolele pulmonare este hipotonã (mai pu in concentratã) fa ã de sânge.

Din aceastã cauzã ea va intra, în cantitã i uneori mari, în circula ia

sanguinã prin pere i alveolari, producând hemodilu ie, cre terea volumlui

circulant cu afectarea inimii (decompensare acutã) chiar în primele

minute, i o hemolizã de diverse grade, prin mecanism osmotic secundar;

- apa sãratã, concentratã a mãrii, oceanelor i a lacurilor sãrate,

pãtrunsã în alveolele pulmonare, fiind mai concentratã în sãruri decât

sângele (hipertonã), atrage apa în alveole i cãile aeriene producând edem

pulmonar acut (spumã rozã la gurã i la nãri), care îngreuneazã eliberarea

cãilor respiratorii în efortul de reanimare;

- apa bogatã în reziduuri chimice ac ioneazã în func ie de densitatea

ei, i produce întotdeauna irita ii grave ale cãilor respiratorii i

bronhopneumonii de aspira ie;

- apa foarte rece a lacurilor alpine (4-60 C), dar mai ales apa cu

ghea ã din timpul iernii (în jur de 10 C) obligã, dupã reanimarea victimei,

la terapia hipotermiei accidentale.


Supravie uirea la un înecat depinde de:

- viteza de salvare, timpul optim fiind în primele 4-5 minute de la

imersie, dacã inima continuã sã batã;

- eliberarea imediatã a cãilor aeriene superioare i inferioare, pânã

la nivelul sacilor alveolari. Intuba ia trahealã i evacuarea stomacului pe

sondã Faucher sunt manevrele ideale;

- respira ie artificialã eficientã, la nevoie masaj cardiac extern i

factorul „timp de rãspuns” la aceste manevre;

- rezisten a la hipoxie a victimei, vârsta i starea sãnãtã ii ei,

anterior accidentului;

- tipul de apã în care s-a produs înecul i temperatura ei. În condi ii

de hipotermie timpul de salvare se poate prelungi, cu riscul complica iilor

ulterioare prin frig.

Reanimarea, în caz de înec, trebuie sã urmeze cu rigurozitate

tehnica reanimãrii respiratorii i cardiace, în func ie de timpul scurs de la

cãderea în apã i starea accidentatului dupã salvare. Mãsurile sunt:

- eliberarea cãilor aeriene;

- respira ia artificialã;

- masaj cardiac extern la nevoie;

Transportul se va face urgent la spital, sub manevre de reanimare.

Reguli specifice în reanimarea îneca ilor

- Salvatorul trebuie sã cunoascã perfect i sã aibã o mare experien ã

în scoaterea îneca ilor (Instructaj salvamar), în primele momente ace tia

fiind agita i i periculo i. Mul i salvatori neexperimenta i au fost îneca i

de victimele agitate.


- În apã micã, iar la copii chiar i în apã adâncã, se poate începe

respira ia artificialã “gurã-la-gurã”, sau o a doua persoanã apasã lateral

toracele victimei, cãnd capul este în afara suprafe ei apei.

- Niciodatã nu se va încearca masajul cardiac în apã, tehnica fiind

imposibilã -se pierde timp pre ios.

- La scoaterea din apã pe o scândurã, pe un bu tean, în barcã, pe

plajã, se examineazã rapid dacã existã respira ie spontanã sau dacã existã

puls la carotidã sau nu. Culoarea înecatului poate fi variatã: alb-lucioasã,

pãmântie, cianoticã i nu i se va da importan ã, ci se vor începe urgent

manevrele de reanimare.

- Prima încercare de reanimare a înecatului, dupã o rapidã

dezobstruc ie a cãilor respiratorii, se face prin respira ie “gurã-la-gurã”,

sau mai ales, în caz de trismus, prin respira ie “gurã-la-nas”. În cazul

acesta salvatorul î i dã seama de obstruc ia cãilor aeriene cu apã i de

gradul acestei obstruc ii.

Dacã prima insufla ie corectã nu este urmatã de expansiunea

inspiratorie a toracelui, se continuã eliberarea cãilor aeriene superioare

prin curã area orofaringelui de corpii strãini (apã, secre ii, mâl, nisip).

Scurgerea apei din cãile aeriene superioare este u uratã de

întoarcerea victimei în pozi ie ventralã sau lateralã, cu capul decliv.

Copiii pot fi inu i cu capul în jos, fixa i de glezne, pentru câteva secunde.

Adul ii pot fi sprijini i de genunchiul îndoit al salvatorului, având toracele

i capul decliv i aplicându-se câteva lovituri între omopla i pentru

u urarea evacuãrii apei. Accidenta ii nu vor fi învârti i sau scutura i cu

capul în jos, deoarece, în felul acesta se agraveazã leziunile cerebrale.

- Manevrele de dezobstruc ie se efectueazã repetat, în perioade care

nu depã esc 5 secunde, pentru a nu întrerupe respira ia artificialã i, mai

ales, masajul cardiac extern. La îneca i, de real folos sunt manevrele de

respira ie artificialã indirecte, efectuându-se compresii energice asupra


toracelui, victima aflându-se în decubit ventral (metoda Schäfer). Aceste

mi cãri respiratorii externe u ureazã evacuarea apei din plãmâni i

stomac, dar ele trebuie obligatoriu intercalate cu respira ia artificialã prin

insufla ie. Aceasta din urmã este singura care, prin presiunea pozitivã din

timpul inspirator destinde alveolele pulmonare i se opune peliculei de

apã.

- Îneca ii pot înghi ii, în timpul accidentãrii, cantitã i mari de apã

care destind stomacul, jenând astfel mi cãrile respiratorii i mai ales

men inând pericolul secundar al înundãrii prin vomã, a cãilor respiratorii

deja eliberate. Se va introduce de la început o sondã nasogastricã.

- În timpul respira iei artificiale, mai ales în primele momente,

presiunea de insufla ie trebuie sã fie mai mare ca de obicei, pentru a

învinge pelicula de apã alveolarã, iar în înecul cu apã marinã, pentru a

combate edemul pulmonar acut.

- În prezen a truselor necesare i a speciali tilor cu experien ã,

executarea de la început a intuba iei traheale, a aspira iei traheobron ice

pe sonda de intuba ie, în afara evacuãrii stomacului pe o sondã gatricã,

cresc ansele supravie uirii.

- Transportul victimei spre un centru de reanimare spitaliceascã se

va face de extremã urgen ã, în timpul transportului continuându-se, fãrã

întreruperi mai mari de 5 secunde, reanimarea cardiorespiratorie.

2. Hidrocu ia

Este un accident supraacut, produs la contactul accidentatului cu

apa rece sau la primul contact al apei cu zona reflexogenã

faringolaringianã. Se caracterizeazã prin oprirea reflexã a inimii, înaintea

înecului propriu-zis. Este posibil ca în cãile aeriene sã nu mai fie timp de

pãtrundere a apei, de i frecvent, în momentul relaxãrii i scufundãrii,


odatã cu 1-2 respira ii agonice, apa poate inunda plãmânii. Mecanismul

mor ii este stopul cardiac primar, iar ansele supravie uirii sunt minime,

dacã masajul cardiac nu a început în primele 30-90 secunde.

Hidrocu ia reprezintã un exemplu de stop cardiac (moarte clinicã)

produs înaintea opririi respira iei. Elementul reflex are rol esen ial în

explicarea mecanismului mor ii prin hidrocu ie.

Timpii reanimãrii în hidrocu ie sunt urmãtorii:

- pozi ionarea accidentatului în decubit dorsal pe un plan dur, dupã

scoaterea cât mai rapidã din apã;

- eliberara cãilor aeriene superioare, aprecierea dacã apa a inundat

sau nu plãmânii. Dacã da, se vor face aspira ie i evacuare;

- masajul cardiac extern se începe în primele 30-90 secunde. El

trebuie alternat cu respira ia artificialã.

Tratamentul victimei va fi strict asistat i se va continua reanimarea

pânã la spital.

3. Traumatismele în apã sau sub apã

Aceste accidente pot fi u or confundate cu înecul, de i cauza

accidentului este traumatismul, care face imposibilã autosalvarea prin înot

sau ie irea din apã.

a). În plonjon obi nuit sau de la înãl ime mai mare se pot produce:

- traumatisme craniene, cu intrarea instantanee în comã

profundã traumaticã;

- traumatisme abdominale cu explozii de organe cavitare;

- rupturi viscerale înso ite de hemoragie internã, cu

lipotimie.

În aceste condi ii accidentale, victimele rãmân sub suprafa a apei i

sunt considerate înecate.


În salvarea i reanimarea unor accidenta i de acest fel se ine seama

de leziunile respective, de hemoragia internã, de fracturile costale sau

vertebrale. Dacã se suspecteazã de la început o fracturã de coloanã

vertebralã cervicalã, accidentatul, încã din apã trebuie întins i fixat pe o

scândurã, în locul hiperextensiei capului se va face numai luxa ia

anterioarã a mandibulei, fãrã mobilizãri în focarul de fracturã.

Este necesar imediat consultul unui specialist chirurg.

În toate cazurile, în primul rând se acordã aten ie stãrii func ionale

cardiorespiratorii i, la nevoie, se încep manevrele de reanimare, care vor

fi continuate pe tot parcursul transportului la spital.

b). Înecul produs în urma unui accident medical sau neurologic în

timpul înotului sau al ederii în apã:

- o crizã puternicã cardiacã: anginã pectoralã, aritmie

gravã, infarct miocardic;

- un accident vascular cerebral cu intrare în comã;

- o crizã de epilepsie;

- le in;

- claudica ie;

- crampã muscularã.

Înecul secundar în astfel de cauze are anse minime de resuscitare

i supravie uire.

c). Alte accidente produse în mediul acvatic de schiul nautic,

scufundãrile profesionale sau sportive, cu aparate de gaze comprimate.

În timpul practicãrii schiului nautic, înecul primar este mai rar

întâlnit, deoarece sportivi respectivi sunt buni înotãtori, iar barca tractoare

este întotdeauna prin apropiere. Sunt posibile traumatisme diverse ca

fracturi i luxa ii, leziuni ale unor organe interne, din cauza cãderilor în

mare vitezã i a contactului brutal cu apa. Transportul la spital se va face

cu supravegherea func iilor vitale, i la nevoie cu sus inerea acestora.


d). Leziuni de presare a apei la viteze mari se pot produce în:

- plãmâni, simulând edemul pulmonar acut;

- în globii oculari, cu tulburãri vizuale grave i chiar

dezlipiri de retinã;

- în urechi i sinusuri.

Sub ac iunea de presiune a apei se produc rupturi vasculare cu

producere de hemoragii, înso ite de vertij, surzire, incoordonare motorie

i stãri de lipotimie periculoase.

În toate aceste cazuri, dupã scoaterea din apã a accidentatului,

acesta va fi transportat de urgen a la spital sub supravegherea stãrii de

con tien ã i a func iilor vitale.

Embolia gazoasã în mediul acvatic (boala de cheson)

Embolia gazoasã, în sporturile nautice care utilizeazã aparaturã de

suprapresiune, este posibilã i extrem de periculoasã.

Semnele emboliei gazoase, indiferent de cauza ei, sunt:

- nelini te, prurit al tegumentelor;

- dureri musculare, articulare i abdominale;

- dispnee severã, grea ã, vomã;

- spumã de edem pulmonar acut la nivelul gurii i nasului;

- tulburãri de echilibru i de vedere;

- tulburãri neuropsihice, pânã la stãri de agita ie sau comã;

- fãrã un prim ajutor poate urma un stop respirator i

cardiac.

Dacã accidentul se produce în apã liberã prin scufundarea adâncã,

accidentatul cu agita ie psihomotorie, î i poate scoate masca de oxigen,


urmând o înecare propriu-zisã, agravatã de embolia ini ialã. Acela i lucru

se poate produce la scufundãtori, prin stare euforicã sau be ia cu azot.

Accidentatul nu- i poate da seama de pericolul în care se aflã. În caz de

salvare accidentatul trebuie inut lini tit, va inhala oxigen pe mascã; la

nevoie, se elibereazã cãile aeriene, mai ales în caz de edem pulmonar

acut. În cazuri grave se va face reanimarea respiratorie i cardiacã.

În toate accidentele de decompresiune bruscã, introducerea

imediatã într-o camerã de recompresiune poate salva o situa ie foarte

gravã.

Intoxica ia cu oxigen în mediul acvatic

Intoxica ia cu O2 este posibilã la scufundãtorii care respirã O2 pur

prin mã ti etan e, în mod repetat i mai ales în edin e prea lungi. Ca

semne posibile amintim: tusea, irita ia bron icã i spasme ale cãilor

aeriene, cu insuficien ã respiratorie obstructivã, vertij, tremurãturi

musculare, anxietate i agita ie, convulsii.

Primul ajutor constã în:

- oprirea administrãrii oxigenului;

- controlarea libertã ii cãilor aeriene;

- urmãrirea respira iei i pulsului;

- se poate administra Diazepam, 10 mg. cu rol

lini titor,decontracturant muscular, anticonvulsivant;

- sub strictã supraveghere, bolnavul va fi transportat la

spital.

CAPITOLUL XIV

Tulburãri i leziuni produse de temperatura

mediului ambiant asupra organismului uman

XIV. 1. Accidente cauzate de temperatura ridicatã a

mediului

Ac iunea cãldurii poate determina asupra organismului fenomenele

cunoscute sub forma arsurilor de diferite grade i poate cauza tulburãri

generale ale organismului sub forma insola iei.

În practica sportivã, cauza determinantã este reprezentatã de

ac iunea cãldurii sub formã de raze solare i mai rar sub formã de aer

cald.

Factorii favorizan i în apari ia acestor tulburãrii sunt:

- lipsa unui echipament de protec ie corespunzãtor;

- lipsa de obi nuin ã fa ã de ac iunea razelor solare;

- expunerea prelungitã la cãldurã excesivã, chiar dacã este folosit

un echipament de protec ie adecvat, poate produce insola ia.

Tulburãrile cauzate de ac iunea razelor solare apãrea în practicarea

oricãrui sport, atunci când acesta se desfã oarã sub influen a lor.

Arsurile i insola ia apar mai rapid în sporturile nautice i în

sporturile de iarnã practicate sub un soare puternic, din cauza ac iunii de

reflectare a razelor de cãtre apã respectiv zãpadã. Pe munte, chiar pe timp

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman 114

de cea ã, pot apãrea fenomene de insola ie în lipsa unui echipament de

protec ie: este sindromul de raze infraro ii.

Arsurile produse de ac iunea razelor solare asupra tegumentelor

sunt arsuri de gradul I, caracterizate prin: eritem intens la nivelul

tegumentelor expuse, u oarã tumefiere a lor, senza ie precoce de usturime

intensã sau durere, senza ie de tensiune la nivelul leziunii.

Dacã întinderea tegumentarã depã e te 1/3 din suprafa a totalã a

corpului, chiar dacã eritemul i acuzele subiective locale sunt reduse, pot

sã aparã fenomene generale care caracterizeazã sindromul de insola ie:

stare generalã alteratã, ame eli, temperatura urcã rapid la 390 Celsius i

este înso itã de frisoane mici i repetate. Insolatul prezintã deseori

fenomene nervoase sub forma unor stãri de agita ie. Mult mai rar, i în

special în cazuri grave, insolatul devine obnubilat inert.

Din partea aparatului digestiv apar: senza ie vie de sete, gre uri,

vãrsãturi i scaune diareice.

Aparatul cardiovascular reac ioneazã prin: TA scãzutã, puls rapid

i filiform.

Primul ajutor

Mãsurile de urgen ã în eritemul solar încep cu scoaterea

accidentatului de sub influen a razelor solare sau a cãldurii excesive.

Tegumentele cu eritem vor fi badijonate cu alcool tanat 1% sau

solu ie de tanin 10-20%, sau pudrate cu pulbere de tanin. Tegumentele

vor fi lãsate întotdeauna descoperite. Vor fi evitate aplica iile de apã rece

în scop calmant, acestea producând întinderea leziunilor.

Mãsurile de prim ajutor în insola ie se vor lua în func ie de fazele

acesteia.


În apari ia insola iei existã de obicei o primã fazã prevestitoare

caracterizatã prin: dureri de cap, ame eli, mole ealã, senza ie de înfundare

a urechilor, grea ã, transpira ie, înro irea puternicã a obrajilor, accelerarea

pulsului i a respira iei. În fa a acestor tulburãri trebuie luate imediat

urmãtoarele mãsuri:

- bolnavul va fi dus la umbrã i instalat în pozi ie culcatã sau

semi ezândã, cu capul ceva mai în sus;

- se vor aplica comprese reci pe frunte, pe ceafã i pe piept;

- dacã bolnavul nu varsã, i se vor da câteva înghi ituri de apã rece

sau cafea.

În faza avansatã de insola ie se vor lua urmãtoarele mãsuri:

- scoaterea accidentatului din mediul respectiv i ducerea la umbrã;

- administrarea unui sedativ - Extraveral;

- adminitrarea de medicamente care scad temperatura - Aspirinã;

- îndepãrtarea îmbrãcãmin ii i aplicarea de comprese reci,

împachetãri reci sau bãi reci, pânã când temperatura corpului va scãdea la

380C;

- dacã bolnavul este con tient i se va da sã bea apã u or sãratã.

În general, în cazuri nu prea grave, în urma acestor mãsuri starea

insolatului se restabile te treptat, el putând fi transportat la domiciliu,

unde trebuie sã rãmânã în repaus 24-48 ore. Niciodatã nu este prudent ca

bolnavul, sim ind cã i-a revenit, sã se grãbeascã sã- i reia activitatea.

În cazurile grave, cu fenomene de obnubilare, din care bolnavul nu

i-a revenit dupã acordarea primului ajutor, se impune transportarea

acestuia de urgen ã la spital.

Mãsuri de prevenire

- purtarea unui echipament corespunzãtor, cu acoperirea capului în

caz de soare puternic;

- expunerea treptatã la soare;


- expunerea la soare în orele în care razele infraro ii sunt în

cantitate mai micã.

XIV. 2. Accidente cauzate de ac iunea frigului

În cursul perioadelor de iarnã, a turismului i sportului în acest

sezon se pot produce accidente grave, mergând pânã la moarte, din cauza

expunerii la frig.

Ac iunea frigului asupra organismului poate determina leziuni

locale de diferite grade ale membrelor i regiunilor mai slab vascularizate

sau mai pu in protejate, ori poate influen a întregul organism determinând

starea de înghe (hipotermia accidentalã).

Congela ia reprezintã apari ia tulburãrilor periferice de tip

vasoconstrictor la nivelul tegumentelor i esuturilor subjacente sub

influen a frigului. Se pot întâlni trei grade ale congela iei:

Gradul I, în care dupã o perioadã de vasoconstric ie poate

urma o perioadã de hiperemie trecãtoare;

Gradele II i III, când este prezentã inflama ia progresivã i

necroza.

Cauza determinantã este reprezentatã de ac iunea frigului asupra

tegumentelor, ac iune întãritã de vânt i de umezealã.

Dintre factorii favorizan i amintim:

- iriga ia deficitarã a extremitã ilor corpului: mâini, picioare, nas,

urechi;

- starea de subalimenta ie, care duce la scãderea rezisten ei

organismului la factorii externi nocivi;


- echipamentul necorespunzãtor stãrii vremii i ac iunii întreprinse;

- factori neprevãzu i: rãtãcirea pe drumurile din mun i pe timp de

iarnã, cea a, înnoptarea în condi ii improprii.

Congela ia poate apare la sportivii care practicã sporturi de iarnã:

schiori, alpini ti, turi ti i mai rar la patinatori.

Principalele semne care permit stablirea diagnosticului, alãturi de

condi iile în care apar tulburãrile sunt:

- rãcirea tegumentelor, care la început au un aspect palid;

- amor irea extremitã ilor atinse;

- scãderea gradului sensibilitã ii.

Într-un stadiu mai avansat:

- tegumentele devin ro ii-violacee, reci, cu un aspect lucios;

- senza ie de în epãturã sau mâncãrime, tensiune localã;

- poate apãrea rigiditatea muscularã în teritoriul afectat.

Primul ajutor în congela ia de gradul I

- Sportivul va fi scos de sub influen a frigului i a vântului i dacã

este posibil va fi transportat într-o încãpere nu prea încãlzitã;

- Vor fi îndepãrtate cauzele care ar putea împiedica buna circula ie

la nivelul leziunilor: îmbrãcãmintea sau încãl ãmintea prea strâmtã.

- Se vor lua mãsuri care sã restabileascã circula ia în zona lezatã.

Acest lucru se ob ine prin reîncãlzirea tegumentelor interesate cu ajutorul

unor fric iuni energice fãcute cu o bucatã de postav uscat sau chiar cu

zãpadã, pânã la revenirea la normal a culorii acestora. Trebuie multã

aten ie pentru a evita traumatizarea tegumentelor prin fric iune. Ele sunt

contraindicate dacã au apãrut leziuni tegumentare. În cazul fric iunii cu

zãpadã, se va avea grijã, ca la sfâr it, tegumentele sã fie perfect uscate,


apoi sã fie pudrate cu talc. Se acoperã apoi pãr ile lezate cu fulare moi de

lânã uscate.

Dacã teritoriile atinse sunt mai mari i sunt situate la nivelul

membrelor, se vor efectua mi cãri energice ale acestora;

- Vor fi evitate la început încãperile prea încãlzite, expunerea

regiunilor congelate la foc sau bãi fierbin i, care produc pareze vasculare

în teritoriul atins;

- În cazul în care existã tendin ã de avansare a leziunilor, cu

apari ia de forme buloase sau necrotice, bolnavul va fi transportat de

urgen ã într-un serviciu chirurgical. Se va asigura înainte un pansament

u or antiseptic al leziunilor, cu solu ie de permanganat de potasiu 1/5000.

Înghe ul sau hipotermia accidentalã este un accident posibil în

practicarea sporturilor de iarnã, mai ales atunci când sportivul se gãse te

într-un punct îndepãrtat de orice adãpost.

Apari ia hipotermiei accidentale este favorizatã de:

- participarea individualã la activitã i sportive îndepãrtate de

adãposturi sau cabane, rãtãcirea de coechipieri, rãtãcirea drumului, sau

prin izolare for atã într-un punct greu accesibil pentru a putea primi prim

ajutor eficient i rapid;

- condi ii nefavorabile de mediu: viscol, temperaturi excesiv de

scãzute;

- îmbrãcãminte necorespunzãtoare sau insuficientã;

- alimenta ie insuficientã în raport cu clima sau efortul depus;

- obosealã prin lipsã de antrenament;

- insuficienta cunoa tere a tehnicii sportului respectiv;

- rezisten a psihicã scãzutã;

- inhibi ia centrilor termoreglãrii prin intoxica ie cu alcool, prin

unele medicamente, prin inhalarea de oxid de carbon, favorizeazã i


agraveazã hipotermia. De aceea, sportivii i turi ti nu trebuie sã ingereze

iarna bãuturi alcoolice sau sã se odihneascã în încãperi cu încãlzire

improvizatã.

Tabloul simptomatic al înghe ului cuprinde douã perioade:

1. O perioadã premergãtoare, în care primul ajutor este eficient i

rapid. În aceastã perioadã apar: senza ia de frig, oboseala excesivã i

starea de somnolen ã care dau bolnavului necesitatea imperioasã de a se

opri din mers i a se culca; apare o scãdere marcatã a voin ei de a

continua drumul sau de a rãmâne treaz.

2. În perioada de stare primul autor este mai dificil, cu rezultate

greu de prevãzut.

Hipotermia accidentalã poate fi:

- hipotermie cu „apãrare maximã”, când organismul a fost pânã

atunci sãnãtos cu func ii biologice normale;

- hipotermie cu „apãrare minimã”, în intoxica ii etilice barbiturice,

pe un organism epuizat deja sau bolnav.

Tabloul clinic al hipotermiei variazã dupã nivelul termic, cauza

hioptermiei, terenul accidentatului (constitu ie, reactivitate).

Hipotermia accidentalã se produce atunci când temperatura centralã

a corpului scade sub 350C. Manifestãrile patologice nu devin evidente

decât la 320C, iar riscul de deces este sub 250C. S-au descris salvãri dupã

hipotermie la 200 sau chiar 180 C.

- Alterarea stãrii de con tien ã apare sub 350C. În formele grave

coma este profundã i constantã. Nu existã totu i un paralelism între

gradul comei i temperatura centralã. Areflexia este prezentã.

- Tegumentele sunt reci, cu aspect cadaveric, palide, violacee sau

marmorate.


- Rigiditatea muscularã cre te odatã cu aprofundarea hipotermiei.

Pe acest fond de hipertonie pot apãrea i crize tonice cu durata de câteva

minute (convulsii).

- Midriazã sau miozã cu abolirea reflexului corneean i fotomotor.

- Respira ia este superficialã i rarã.

- Bradicardie, puls dificil de perceput, scãderea progresivã a TA.

- La 250C coma este profundã i existã riscul de stop respirator i

cardiac.

- Se poate instala tabloul clinic de moarte aparentã cu comã

profundã, respira ii imperceptibile, puls foarte rar i slab (3-4 pe minut),

paloare, cianozã marmoratã.

Evolu ia spontanã spre vindecare nu este posibilã, fiind strict

necesarã reîncãlzirea terapeuticã.

Unele aspecte ale hipotermiei

1. Contactul corpului cu apa rece în naufragii, înotul accidental în

apã rece, îneca i cu reanimare reu itã.

Cãderile în apã i contactul îndelungat cu apa rece determinã:

- scãderea brutalã a temperaturii externe i apoi interne;

- epuizarea rezervelor energetice;

- epuizare nervoasã cu indiferen ã, obnubilare, comã;

- acidozã metabolicã;

- fibrila ie ventricularã.

Pierderile de cãldurã ale organismului variazã între 1500-2500

kcalorii pe orã. Aceste pierderi pot fi compensate numai în primele 30 de

minute.


În momentul salvãrii, accidenta ii în hipotermie au temperatura

externã de 25-270C, iar cea rectalã de maximum 300C. Sunt obnubila i,

epuiza i sau comato i, cianotici. Temperatura corpului continuã sã scadã

o perioadã, cu 2-30C, dupã scoaterea din mediul rece.

Momentul reîncãlzirii este extrem de periculos, reactivarea

circula iei, prin mobilizarea metaboli ilor acizi, putând determina stop

cardiac.

2. Iarna se poate produce contactul indirect al organismului (prin

intermediul echipamentului) cu mediul rece solid (cãderile de ghea ã sau

zãpadã). În aceste cazuri se poate ajunge la imposibilitatea mobilizãrii

(rãnire, comã, etilism acut) i îngropãri în zãpadã prin avalan e.

Schiorii sau turi tii accidenta i, care nu se pot deplasa sau sunt

împiedica i, deruta i de condi iile atmosferice, vor încerca sã se

autosalveze, în a teptarea echipelor „salvamont” prin urmãtoarele mãsuri:

- pãstrarea calmului i luciditã ii, fãrã agita ie i mi cãri inutile;

- crearea unui adãpost din zãpadã sau ghea ã, bine izolat de vânt;

- semnale de alarmã, zgomote, strigãte repetate la 10 secunde,

semnale luminoase;

În caz de avalan e, moartea se produce în trei feluri:

- sufocare prin zãpadã densã cu grosime de peste 2 metri;

- leziuni ale corpului, lovituri în cursul avalan ei;

- hipotermie propriu-zisã agravatã de hipoxie.

3. Contactul direct al organismului, insuficient echipat, cu aerul

rece la –35-400 C (în mar uri i deplasãri), dupã 30 de minute de mers,

cãile aeriene nefiind protejate, produc o expectora ie sanguinolentã,

epistaxis, epuizare, somnolen ã i comã.


În func ie de condi iile instalãrii i de momentul salvãrii,

hipotermiile accidentale îmbracã trei forme:

Hipotermia u oarã cu obosealã, adinamie, scãderea la 35-360C a

temperaturii corpului, frisoane;

Hipotermia moderatã, în jur de 33-340C, cu obnubilare, indiferen ã

i somnolen ã;

Hipotermia severã cu scãderea temperaturi sub 300C, cu stare de

comã i posibilitatea stopului cardiac, la scãderea mai accentuatã a

temperaturii.

Mãsuri de prim ajutor

În stadiul premergãtor se vor lua urmãtoarele mãsuri:

Stimularea voin ei în mod insistent;

Ingerarea de bãuturi calde i stimulante (ceai, cafea). Sunt

contraindicate bãuturile alcoolice, care dupã o scurtã perioadã de

stimulare, mic oreazã rezisten a organismului la efort i mãresc

pierderea de cãldurã a organismului;

Ingerarea de alimente cu putere caloricã i u or absorbabile: zahãr,

ciocolatã.

În perioada de stare, mãsurile care vor fi luate vor fi în func ie de

condi iile existente:

o Salvarea propriu-zisã, descoperirea i scoaterea

accidentatului din mediul rece trebuie imediat urmatã de

reanimare respiratorie i cardiacã;


o Transportarea accidentatului într-un loc adãpostit, ferit de

vânt i umezealã. În cazul în care cabana nu este accesibilã,

se pot improviza adãposturi pe loc: groapã în zãpadã,

paravane de stâncã sau copaci, cort;

o Învelirea accidentatului în pãturi încãlzite, saci de dormit

usca i i eventual încãlzi i;

o În reanimarea respiratorie în hipotermiile grave nu se fac

respira ii artificiale exagerate, deoarece alcaloza gazoasã

împiedicã eliberarea oxigenului din hemoglobinã, la nivelul

esuturilor în suferin ã de oxigen. Respira ia artificialã va fi

moderatã, executatã cu calm. La cei sco i de sub avalan e, la

îneca i, comato i, se va face în prealabil eliberarea cãilor

aeriene superioare;

o Dacã se constatã absen a pulsului la artera carotidã se va face

masaj cardiac extern;

o Moartea subitã poate apãrea oricând în prima orã, ca i în

prima saptãmânã de la salvarea unui accidentat;

o În condi iile de hipotermie moartea aparentã este posibilã.

Manevrele de reanimare pot fi eficiente i dupã perioade mai

lungi de aplicare a lor. Leziunile cerebrale ireversibile, prin

stopul cardiac, apar mai târziu, uneori dupã 20-30 minute de

lipsã a circula iei cerebrale, dacã temperatura organismului a

scãzut la 250C i nu s-a produs fibrila ia ventricularã.

o Transportul rapid spre spital i începerea imediatã a

reîncãlzirii prin mijloace improvizate sunt mãsuri obligatorii.


o Dacã accidentatul este în stop cardiac i respirator, se

continuã fãrã opriri mai lungi de 5-8 secunde, manevrele de

reanimare.

o Dacã accidentatul este rãnit se practicã simultan primele

ajutoare: hemostazã i imobilizarea fracturilor;

o Dacã accidentatul este con tient, i se administreazã bãuturi

încãlzite.

o Fric ionãrile energice i masajele cu zãpadã, prosoape, sunt

periculoase, deoarece ele agraveazã starea accidentatului

prin hemoragii, hematoame sau leziuni vi cerale. De

asemenea se pierde timpul pre ios al reanimãrii, al

transportului i al reîncãlzirii clinice. Accidentele prin stop

cardiac se produc în timpul reîncãlziri prin: hipovolemie,

vasodilata ie perifericã, acidozã metabolicã, hiperpotasemie.

o Transportul spre un serviciu de terapie intensivã se va face în

a a fel, încât accidentatul sã nu simtã influen a frigului

(învelit în pãturi, blãnuri, sac de dormit) i nici a oboselii.

Transportul ideal este asigurat de elicopter.

Mãsurile de reîncãlzire sunt externe i interne:

Mãsurile externe. În hipotermiile u oare i moderate, reîncãlzirea

se face treptat prin:

- mijloace improvizate: butoaie cu apã caldã, iradieri, bãi calde;


- înghe atul nu va fi masat energic, reîncãlzirea se va face gradat,

fãrã a se neglija reanimarea cardiorespiratorie;

- prin acoprirea cu pãturi încãlzite se reu e te o cre tere cu 1 sau

20C pe orã a temperaturii corpului.

Prevenirea accidentelor prin frig

Orice sportiv sau turist trebuie sã acorde o aten ie deosebitã

pregãtirii fizice, echipamentului i cuno tin elor necesare

practicãrii sportului sau a etapei propuse.

Nu se planificã iarna eforturi i etape de drum, fãrã rezerve

alimentare suficiente i de calitate (concentrate, termos cu bãuturi

calde), dar fãrã droguri excitante i fãrã alcool. Se anun ã

întotdeauna intinerariul propus i se iau precau ii de semnalizare i

alertã (lanternã, chibrituri, fluier, pistol cu rachete de semnalizare).

În caz de pericol sau accident, dacã cel accidentat este singur sau

dacã nimeni din grup nu se poate deplasa, va folosi semnalizarea de

pericol i ajutor a codului interna ional: ase semnale scurte pe

minut, deci un semnal la zece secunde: strigãt, luminã, fluier,

împu cãturi.

Iarna nu se pleacã niciodatã singur în escalade sau turism. Nu se

practicã schiul fond la temperaturi sub –150C i nici un fel de

plecare pe viscol sau cea ã sau la temperaturi de sub -20 pânã la -

250C.

În caz de cãdere, accidentare gravã, rãtãcire, epuizare, trebuie sã se

pãstreze calmul, se dozeazã eforturile de alertare i rezervele de


hranã i bãuturã, se improvizeazã un adãpost contra frigului,

vântului i umezelii.

În adãpost se evitã panica, se executã exerci ii fizice. Nu se admite

culcatul pe jos, pozi ia cea mai bunã de a teptare fiind sezând cu

genunchi strân i. Nu se vor consuma bãuturi alcoolice, ele

echivaleazã cu sinuciderea.

Este mai bine sã se a tepte ajutoarele, decât sã se plece fãrã nici o

orientare în viscol, cea ã, noapte.

Cei cãzu i în apã rece nu vor înceta mi cãrile de înot, alternând

pozi ia ventralã cu cea dorsalã i fãcând mi cãri energice la apari ia

senza iei de somn.

Cei prin i de avalan e vor încerca sub stratul de zãpadã, fãrã panicã

i orientând pozi ia corpului, sã degaje un spa iu pentru respira ie,

în jurul gurii i a nasului i un spa iu liber în jurul toracelui.

Cel ce descoperã pe accidentat sau înghe at examineazã rapid

starea acestuia, func iile vitale. La nevoie se încep manevrele de

reanimare.

CAPITOLUL XV

Primul ajutor în accidentele provocate de energia

electricã

În 60% din cazuri, electrocutarea se produce prin contactul direct

cu diferitele elemente aflate sub tensiune, iar în 40% din cazuri prin

contact indirect cu elemente care intrã sub tensiune datoritã izola iei

necorespunzãtoare.

Electrocutarea depinde de tensiunea i intensitatea curentului. Un

curent de intensitate:

- 25-75 mA produce tetanizarea mu chilor toracici cu blocarea

respira iei;

- între 75 mA – 4 A moartea survine rapid prin fibrila ie

ventricularã;

Tensiunea:

- 80% din electrocutãrile casnice se produc la o tensiune de 220–

250 V;

- la o tensiune de 500 V moartea este fulgerãtoare;

- la o tensiune înaltã de 5000 – 50.000 V sunt posibile carbonizãri

izolate ale bra ului i ale capului.

Curen ii de joasã tensiune produc spasme ale musculaturii pe

conductor, iar la tensiuni înalte persoana poate fi aruncatã la distan ã de

sursa de curent prin contrac ia muscularã puternicã care se produce.

Din punct de vedere medical existã douã forme:

Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã 128

- electrocutarea cu pierderea cuno tin ei, dar cu pãstrarea respira iei

i a circula iei;

- electrocutarea cu pierderea cuno tin ei, a respira iei i a

circula iei.

În salvarea unui electrocutat existã douã momente:

- îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric, i

- reanimarea victimei.

Îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric

În cazul curen ilor de înaltã tensiune, la care degajarea victimei nu

s-a realizat în mod spontan, victima rãmânând imobilizatã la locul

accidentului, prima mãsurã este întreruperea curentului electric de la

tabloul de comandã.

Se va evita atingerea directã a victimei i pãtrunderea pe teritoriul

pe care se aflã firul conductor, deoarece acesta poate fi încãrcat electric

pe o razã de câ iva metri.

Degajarea victimei se va face numai dupã întreruperea curentului

electric i punerea la pãmânt a circuitului, deoarece uneori, instala ia

decuplatã poate sã pãstreze o sarcinã electricã periculoasã pentru salvator.

În cazul curen ilor de joasã tensiune prima mãsurã este întreruperea

curentului electric. Dacã tabloul de comandã este departe sau dificil de

atins, salvatorul va trebui sã taie conductorul sau sã degajeze victima

imediat.

Conductorul poate fi tãiat cu un cle te cu mânere izolate sau cu un

topor cu coadã de lemn uscat (nu lãcuit).

Degajarea victimei se poate realiza prin utilizarea de be e, scaune,

prãjini de lemn uscat. Dacã aceste materiale lipsesc, se pot utiliza stofe de


lânã sau flanelã îndoite de 3-4 ori, prin intermediul cãrora se apucã acele

pãr i ale hainelor care sunt în contact mai mic cu corpul victimei (reverele

hainelor sau poalele lor), trãgând cu putere de acestea. Se recomandã ca

aceste manevre sã se execute cu o singurã mânã.

La liniile aeriene de curent electric, unde desprinderea rapidã i

sigurã a victimei nu se poate realiza, se vor pune peste conductorii liniei

aeriene un alt conductor metalic. Acesta va avea un capãt introdus în

pãmânt. Persona care executã aceastã opera ie va avea echipament de

protec ie (mãnu i izolatoare i bocanci cu talpã izolatoare).

Acordarea primului ajutor se va face dupã degajarea victimei.

Aceasta se va culca pe un loc uscat, i se va desface gulerul, cravata,

cureaua, sutienul. Se va curã a cavitatea bucalã de corpi strãini, sânge,

mucozitã i i alte secre ii. Dacã are protezã se va scoate afarã.

În cazul în care victima este în stop respirator i cardiac se va face

respira ie artificialã “gurã-la-gurã” i masaj cardiac extern.

Dupã restabilirea respira iei i a circula iei se va trece la pansarea

plãgilor i la imobilizarea eventualelor fracturi.

Energia electricã se transformã în energie caloricã care determinã

apari ia unei arsuri electrice. Aceasta se produce la locul de intrare i de

ie ire a curentului electric i se nume te „marcã electricã”. Marca poate fi

o leziune micã, punctiformã, de culoare galben-brunã, sau o leziune mare

care poate merge pânã la carbonizarea unei regiuni. În general, aceste

arsuri se suprainfecteazã i lasã ni te cicatrici sechelare.

Pe arsurã se aplicã un pansament steril de tifon. Nu se vor aplica

nici un fel de substan e sau alifii cu antibiotice.


În cazul fracturilor se va face imobilizarea provizorie a acestora.

Victima va fi transportatã de urgen ã la primul cabinet medical sau

la spital.

CAPITOLUL XVI

Stopul cardiorespirator

Metode de resuscitare cardiorespiratorie

Stopul cardiac reprezintã încetarea bruscã i nea teptatã a func iei

eficiente a inimii.

Într-o primã perioadã -poten ial reversibilã- ineficien a contrac iei

cardiace se rãsfrânge asupra a douã zone: circula ia cerebralã i

miocardicã.

Stopul cardiac este precedat sau urmat de stopul respirator. Chiar

dacã bolnavul mai schi eazã câteva mi cãri respiratorii, valoarea lor

func ionalã este redusã.

Mãsurile de reanimare respiratorie i cardiacã formeazã un tot

unitar.

Pentru evitarea leziunilor postanoxice ireversibile ale scoar ei

cerebrale, care se instaleazã la 3-5 minute de la instalarea stopului

cardiac, se impune suplinirea func iei miocardului prin circula ie i

respira ie artificialã. Resuscitarea cardiacã este inseparabilã de cea

respiratorie i se efectueazã concomitent de una sau douã persoane.

Stopul cardiac se manifestã prin: pierderea cuno tin ei, abolirea

reflexelor, prãbu irea circula iei, absen a pulsului la arterele periferice i a

presiunii sanguine, colora ia palid-cenu ie sau cianoticã a tegumentelor,

Stopul cardiorespirator 132

hipotonie muscularã generalizatã, oprirea respira iei, midriazã progresivã

(semn tardiv), lipsa sângerãrii rãnilor.

Esen iale pentru stabilirea diagnosticului sunt:

- pierderea cuno tin ei;

- absen a pulsului la artera carotidã sau femuralã;

- respira ie opritã sau agonicã.

Primul ajutor în tratamentul stopului cardiac constã în restabilirea

unei circula ii cerebrale i miocardice eficiente, în intervalul de 2-4

minute.

În fa a unui caz de insuficien ã cardiorespiratorie, cel ce acordã

primul ajutor trebuie sã aibã în vedere:

1. aplicarea imediatã i pe loc a mãsurilor de reanimare;

2. asigurarea permeabilitã ii cãilor respiratorii;

3. precizarea dacã victima are sau nu respira ie spontanã; dacã nu

are se instituie imediat respira ia artificialã.

4. precizarea dacã victima are sau nu bãtãi cardiace; dacã nu are, se

va efectua imediat masajul cardiac extern pentru reluarea func iei

cardiace.

Metode de resuscitare cardiorespiratorie

I. Mãsurile de reanimare se hotãrãsc i se executã foarte rapid. În

aceste cazuri nu minutele ci secundele conteazã. Nu se pierde timpul cu

manevre inutile. Cu excep ia cazurilor apãrute în mediul toxic pentru

victimã i reanimator, ajutorul medical este acordat „pe loc”: victima nu

este mutatã, nu este transportatã.


II. Asigurarea permeabilitã ii cãilor respiratorii

Victima este a ezatã imediat în decubit dorsal, pe o suprafa ã planã

tare, în vederea aplicãrii mãsurilor de reanimare cardio-respiratorie.

Reanimatorul a azã o mânã pe fruntea victimei i cealaltã sub gâtul

victimei i îi produce hiperextensiunea capului. Prin aceastã manevrã se

elibereazã cãile respiratorii, prin proiectarea anterioarã i cranialã a

epiglotei i a limbii odatã cu mandibula.

Dacã aceastã manevrã de hiperextensiune a capului nu este

eficientã, în sensul cã limba cade în faringe i obstrueazã aditusul

laringian, atunci se procedeazã astfel: reanimatorul stând la capul

victimei, prinde cu mâinile din ambele pãr i mandibula, având policele la

nivelul mentonului i restul degetelor pe unghiul mandibulei; apasã cu

policele puternic pe menton i împinge în sus i înainte unghiul

mandibulei; gura se deschide, iar mandibula, cu limba i epiglota, sunt

luxate înainte.

Pentru deschiderea gurii se pot întrebuin a la nevoie, pense speciale

sau obiecte, cum ar fi coada de lingurã sau furculi ã, care se introduc între

arcadele dentare.

Se face toaleta cavitã ii bucale cu un tampon de tifon montat pe o

pensã, cu o batistã sau cu o bucatã de pânzã învelitã pe indexul

reanimatorului. Se scot protezele, dacã existã, se scoate con inutul

existent din cavitatea bucofaringianã, manual sau prin aspira ie cu sonde,

tuburi de aspira ie, pipete etc.

Prin introducerea unei canule bucofaringiene se asigurã

permeabilitatea bucofaringianã, iar limba este inutã în pozi ie „înainte” i

protejatã.

Dupã asigurarea permeabilitã ii cãii bucofaringiene, se precizeazã,

se verificã, dacã victima are sau nu respira ie spontanã, prin observarea


mi cãrilor cutiei toracice i prin apropierea urechii i a obrazului de gura

bolnavului pentru a sesiza mi carea aerului i prin sim tactil.

Dacã nu are respira ie spontanã, se trece imediat la respira ie

artificialã.

Se face o primã ventila ie „gurã la gurã”. Victima este men inutã cu

capul în hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului sub capul victimei,

pe care îl împinge în sus, în timp ce cealaltã mânã apasã fruntea i cu

celelalte degete prinde i închide nãrile victimei. Reanimatorul, dupã ce

inspirã adânc î i aplicã etan buzele peste gura victimei.

În timpul primei insufla ii, reanimatorul î i dã seama dacã sunt sau

nu permeabile cãile respiratorii. Dacã simte rezisten ã la insufla ie,

victima fiind a ezatã în pozi ie corespunzãtoare, atunci se pune problema

unei obstruc ii pe cãile respiratorii, prin corpi strãini, prin secre ie, prin

lichid. În acest caz se întoarce victima în decubit lateral, se for eazã

deschiderea gurii i cu degetele index i mediu se cautã i se scot

eventualii corpi strãini. Dacã tentativa nu reu e te, se love te de câteva

ori cu pumnul regiunea interscapulovertebralã a victimei i se continuã

încercãrile de scoatere a corpilor strãini prin introducerea degetelor în

cavitatea bucofaringianã a victimei.

În obstruc ia cãilor aeriene cu alimente sau cu corpi strãini se

recomandã apãsarea diafragmului de jos în sus, astfel încât acesta, sã

împingã cu suprapresiune aerul aflat în bronhii i trahee, favorizând astfel

eliminarea corpilor strãini.

În caz de invadare a cãilor aeriene superioare cu lichid, se face

drenaj postural, a ezând victima în decubit lateroventral cu înclinarea

capului în jos cu 100. Se încearcã eliminarea lichidului i prin metoda

compresiunii diafragmului.

Dupã ce s-a asigurat cale liberã ventila iei, se continuã aplicarea

respira iei artificiale “gurã-la-gurã”.


III. Respira ia artificialã se aplicã în caz de stop respirator. Actul

respirator este vital pentru organism, deci oprirea lui este o cauzã a

mor ii.

Dacã inima nu s-a oprit, ci numai respira ia, datoritã faptului cã

sângele con ine o cantitate de oxigen, aceastã perioadã în care celulele

continuã sã trãiascã poate fi apreciatã pânã la 10 minute. Dacã omul este

agitat se consumã mai repede oxigenul dizolvat în sânge, astfel cã

intervalul de epuizare a cantitã ii de oxigen scade la 6 minute. În caz de

stop respirator, inima se opre te în 5-6 minute.

Perioada de când s-a oprit respira ia i inima i pânã se produc

distrugerile în creier se nume te moarte aparentã, din care, uneori, omul

poate fi salvat. Dacã în acest interval nu se reu e te sã se aprovizioneze

creierul cu oxigen, se produce moartea definitivã.

IV. Masajul cardiac extern este cuplat întotdeauna cu respira ia

artificialã.

Metode de respira ie artificialã

Cele mai bune metode de respira ie artificialã trebuie sã

îndeplineascã anumite condi ii:

- sã se înlãture obstacolele care se gãsesc pe cãile aeriene;

- sã se poatã vehicula o cantitate suficientã de aer prin plãmân;

- metoda sã se poatã aplica în orice loc, sã fie u or de învã at i

aplicat.

Metodele de respira ie artificialã sunt directe i indirecte.


1. Metode directe de respira ie artificialã

Se bazeazã pe insuflarea aerului în plãmâni. Aceasta se poate

realiza, fie cu aer expulzat de la un salvator, fie cu aer insuflat de diferite

aparate.

Metodele directe sunt mai eficiente decât cele indirecte din mai

multe motive:

se introduce în plãmâni de 2-3 ori mai mult aer;

mâinile salvatorului pot fi folosite pentru a da capului

accidentatului pozi ia cea mai bunã pentru ca drumul aerului sã fie

cât mai liber;

se pot aplica în orice loc, spa iu mic, teren accidentat, în barcã etc.;

metodele sunt mai simple, se înva ã de oricine în timp foarte scurt,

tehnica fiind u or de re inut;

se pot aplica i la cei la care nu s-a oprit complet respira ia.

Tehnica respira iei „gurã la gurã”

Accidentatul este a ezat în decubit dorsal. Salvatorul se a azã de o

parte a capului victimei. Victima este men inutã cu capul în

hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului sub capul victimei, pe care îl

împinge în sus, în timp ce cu cealaltã mânã apasã fruntea i cu degetele

prinde i închide nãrile victimei.

Salvatorul, dupã ce inspirã adânc, î i aplicã etan gura sa de cea a

victimei, direct sau mai bine prin intermediul unui tifon sau batiste, i

suflã puternic în gura victimei, apoi se ridicã i lasã victima sã expire

pasiv.

Salvatorul va urmãri dacã în urma insuflãrii de aer, toracele

victimei se ridicã, aceasta fiind dovada cã respira ia artificialã a reu it.

Respira ia ”gurã la gurã” se face în ritm de:


- 30 de ori pe minut cu debit mediu – 200 ml./insufla ie;

- 15-16 ori pe minut cu debit mare – 500 ml./insufla ie.

Respira ia „gurã la gurã” se cupleazã cu masajul cardiac extern:

- o insufla ie la 5 compresiuni asupra cordului, la un ritm de 60 pe

minut sau

- 2-4 insufla ii rapide, una dupã alta, fãrã pauzã pentru expira ia

pasivã din partea victimei, tot la 15 compresiuni cardiace, la un ritm de 80

compresiuni pe minut.

Este posibil ca în scurt timp bolnavul sã- i reia mi cãrile

respiratorii proprii. La început aceste mi cãri iau aspectul unui suspin

neregulat. În general, mi cãrile respiratorii proprii sunt superficiale, astfel

încât respira ia artificialã trebuie continuatã.

Este obligatoriu ca salvatorul sã supravegheze eficacitatea

respira iei artificiale. Mi cãrile cutiei toracice trebuie sã semene cu o

respira ie normalã. Salvatorul trebuie sã simtã pãtrundera aerului în

plãmânii victimei, el trebuie sã audã intrarea i ie irea aerului i sã vadã

ridicarea i coborârea pieptului. În caz contrar, el va verifica libertatea

cãilor aeriene sau va mãri puterea i volumul de aer ce se introduce în

plãmâni.

2.Metode indirecte de respira ie artificialã

Se mai numesc metode manuale. Se bazeazã, pentru crearea

ventila iei, pe compresiuni pe torace care duc la expulzia aerului i

trac iuni ale bra elor ce mãresc diametrele cutiei toracice i produc

aspirarea aerului.

Metoda Silvester

Victima este a ezatã în decubit dorsal pe un plan dur, cu umerii

ridica i pe un sul introdus dedesubt. Salvatorul se a azã în genunchi, la


capul victimei. Din aceastã pozi ie salvatorul prinde încheieturile mâinilor

victimei.

Expira ia: mâinile victimei sunt duse pe peretele anterolateral al

toracelui i cu ele se apasã puternic toracele, diminuând astfel diametrul

anteroposterior al acestuia. Acest timp trebuie sã dureze 2 secunde.

Inspira ia: salvatorul trage cât mai puternic i cât mai mult în

extensiune for atã, membrele superioare ale victimei.

Ritmul este de 16-18 cicluri respiratorii pe minut.

Contraindica ii: fracturi ale membrelor superioare, fracturi ale

toracelui. Eficien a metodei este redusã.

Metoda Schäfer

Este indicatã în caz de înec. Victima este a ezatã pe sol, în decubit

ventral, cu fruntea sprijinitã pe membrele superioare flectate. Sub

epigastrul bolnavului se a eazã un sul. Reanimatorul stã cãlare pe

coapsele victimei, cu mâinile aplicate pe baza toracelui.

Expira ia: se apasã cu ambele mâini, cu toatã puterea, cu toatã

greutatea, pe baza toracelui. Dureazã 2 secunde.

Inspira ia: se revine la pozi ia ini ialã.

Ritmul trebuie sã fie de 16-18 cicluri pe minut.

Metoda are o eficacitate redusã.

Masajul cardiac extern

Reanimarea cardiacã se face prin masaj cardiac extern.

Masajul cardiac extern începe imediat ce se constatã lipsa bãtãilor

cardiace, lipsa pulsului carotidian.

Victima este a ezatã în decubit dorsal pe o suprafa ã planã, durã.

Primele manevre care se încearcã sunt:


- hiperextensiunea capului, pentru eliberarea cãilor respiratorii;

- se ridicã membrele inferioare în pozi ie verticalã i se men in

ridicate 5-15 secunde: dacã este un singur reanimator se începe

reanimarea (respira ie artificialã – masaj cardiac extern) dupã 5 secunde;

dacã sunt doi reanimatori se men in membrele inferioare la verticalã 15

secunde, dupã care se începe reanimarea;

- concomitent cu ridicarea membrelor inferioare, se aplicã bãtãi

ferme, cu marginea ulnarã a pumnului în por iunea inferioarã a sternului;

Dacã nu se ob in rezultate se începe masajul cardiac extern.

Reanimatorul se a eazã lateral, în dreptul toracelui victimei, (în

genunchi dacã victima este pe sol i în picioare dacã victima este pe pat).

Apoi se fixeazã locul unde se va executa compresiunea: în jumãtatea

inferioarã a sternului pe punctul dintre stern i procesul xifoid, la trei

lã imi de deget mai sus de vârful procesului xifoid. Zona este fixatã cu

ajutorul degetelor cu care se urmãre te marginea coastelor false pânã la

stern.

La nivelul acestei zone se a azã podul palmei celeilalte mâini,

astfel încât persiunea sã se exercite pe eminen ele tenarã i hipotenarã, iar

degetele mâinii sã nu atingã peretele toracic în timpul compresiunii. Peste

palma a ezatã deasupra zonei de compresiune se a azã, similar, i palma

cealaltã. Mâinile reanimatorului trebuie sã fie paralele, iar compresiunea

se va face perpendicular pe toracele victimei. Presiunea se executã cu

bra ele întinse, fãrã a flecta coatele.

Se executã o presiune regulatã, continuã, astfel încât sternul sã

coboare 3-5 cm. spre coloana vertebralã. La sfârsitul compresiunii se

men ine o scurtã pauzã (pentru asigurarea golirii cât mai complete a

inimii) i apoi se decomprimã, palmele rãmânând pe toracele victimei.

Eficien a masajului cardiac extern este apreciatã prin:

- reapari ia pulsului carotidian, sincron cu compresiunea toracicã;


- cre terea TA la peste 60-70 mmHg. (pe cadranul unui tensiometru

aplicat pe bra ul victimei i în a cãrui man etã s-a pompat aer pânã

la 60 mmHg., apar mici oscila ii ale acului manometric, în

momentul în care, prin compresiune asupra inimii, tensiunea

depã e te 60 mmHg);

- regresiunea midriazei în sistola eficientã;

- recolorarea tegumentelor;

- reluarea contrac iilor cardiace spontane.

Ritmul masajului cardiac este cuplat cu respira ia artificialã.

De regulã se asigurã 60-80 de compresiuni pe minut, cuplate cu 15

respira ii „gurã la gurã”, în caden a de o compersiune pe secundã.

Dacã este un singur reanimator, acesta va face 2-4 insufla ii rapide

una dupã alta, fãrã pauzã de expira ie pentru victimã, urmate de 15

compresiuni cardiace mai rapide, într-un ritm de 80 pe minut.

Dacã sunt doi reanimatori, unul pentru respira ie i altul pentru

masaj cardiac extern, tot la a 5-a compresiune cardiacã în ritm de 60 pe

minut, se face o respira ie.

Complica iile masajului cardiac extern sunt: fracturi

condrocostosternale; prin fragmente osoase se pot produce rupturi de

ficat, splinã, cord cu hemotorace i hemoperitoneu, perfora ia stomacului,

peritonitã.

Contraindica iile sunt: traumatismele toracice cu pneumotorace;

tamponadã cardiacã în hemopericardul posttraumatic; opera ii recente pe

torace; torace rigid; embolie gazoasã.

Indica iile masajului cardiac extern. Stopul cardiac apare în:

a). asfixie prin înec, strangulare, traumatisme toracice, come

profunde, intoxica ii;

b). leziuni cardiace: electrocutare, infarct miocardic;


c). reflexe inhibitorii puternice prin traumatizarea regiunilor: sinus

carotidian, epigastru, regiune testicularã.

Factorii favorizan i în instalarea stopului cardiac sunt:

a). boli cardiace: tulburãri de conducere i de vasculariza ie;

b). bolnavi hiperexcitabili: Basedow, hipertensiune arterialã;

c). hipoxia de altitudine: alpinism, avia ie.

Masajul cardiac extern la copii

- Sternul se maseazã cu o singurã mânã, apãsând doar 2-3 cm. spre

coloana vertebralã.

- Deoarece prin hiperextensiunea capului se ridicã i regiunea

superioarã a spatelui, se va pune, între umerii victimei, o pãturã sau un

cearceaf împãturite.

- Raportul compresiune / respira ie este de 3/1, la un ritm de 80-100

compresiuni i 20 respira ii pe minut.

De re inut

- În prezen a unei opriri a inimii, odatã cu începerea masajului

cardiac extern se va chema medicul prin altã persoanã. În nici un caz nu

se va pãrãsi victima pentru aceastã solicitare. Nici în timpul transportului

nu se va opri masajul cardiac extern.

- Dacã i respira ia este opritã se executã i respira ie artificialã,

una fãrã alta neavând nici o valoare.

- Cauzele frecvente ale stopului cardiac sunt stãrile de asfixie. De

aceea uneori o inimã care bate foarte slab î i poate reveni dupã respira ia

artificialã.

- Masajul cardiac va fi efectuat numai de persoane care cunosc

tehnica.


- Compresiunile se fac numai cu podul palmei.

- Ritmul va fi de 60 pe minut.

- La 2-3 minute se va controla prin puls eventuala reluare a bãtãilor

inimii.

CAPITOLUL XVII

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i

sport

XVII.1. Cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea

sportivã

În prevenirea leziunilor traumatice din activitatea sportivã, rolul

determinant îl are antrenorul, la fel de importantã fiind i colaborarea

dintre antrenor i medicul sportiv.

Pentru a putea preveni leziunile traumatice, trebuie cunoscute

cauzele accidentelor de cãtre: antrenor, medicul sportiv, sportivi i de cei

care îngrijesc terenurile de sport.

Cauzele leziunilor traumatice sportive in de: sportivi, echipament

sau materiale sportive, teren de sport i antrenor.

Dintre cauzele care in de sportiv amintim: tehnica gre itã,

antrenamentul insuficient, pergãtirea insuficientã pentru efort, neaten ia,

supraaprecierea posibilitã ilor personale, oboseala (cele mai multe

accidente se produc la sfâr itul antrenamentului), supraantrenamentul,

surmenajul, boala i reluarea timpurie a antrenamentului dupã o leziune

traumaticã sportivã anterioarã.

În sporturile de echipã, una din cauzele frecvente de accidentare

este brutalitatea adversarului ( 25% la fotbal).

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport144

Leziunile traumatice pot fi cauzate de echipamentul i materialul

sportiv, când acestea nu sunt adaptate sportivului, sunt de calitate

inferioarã sau defecte.

Terenul poate fi i el o cauzã de accidentare atunci când este

neregulat sau alunecos, în cazul terenurilor pentru jocurile sportive, pârtie

nebãtutã sau zãpadã neuniformã la schi, ghea ã cu fisuri la patinaj, viraj

gre it calculat sau pârtie inegal înghe atã la bob, saltea prea micã sau prea

sub ire la gimnasticã sau lupte etc.

Antrenorul poate fi învinuit de producerea leziunilor traumatice

din cadrul activitã ii sportive în cazul defectoasei organizãri a edin ei de

antrenament (neindividualizarea antrenamentului, nerespectarea

prescrip iilor medicale, nerespectarea succesiunii în instruire) sau a lipsei

de asigurare a sportivului în timpul exerci iului la gimasticã.

Mãsurile de prevenire a leziunilor traumatice întâlnite în activitatea

sportivã sunt:

1. învã area unei tehnici corecte;

2. dozarea progresivã a efortului i trecerea gradatã de la exerci ii

u oare la cele mai dificile;

3. pregãtirea corespunzãtoare a organismului pentru efort;

4. aten ie în timpul antrenamentului;

5. controlul medical ini ial, controlul medical periodic i

înregistrarea datelor de autocontrol medical, ca pe baza lor sã poatã fi

descoperite cazurile de supraantrenament, surmenaj sau boalã;

6. utilizarea de echipament i materiale sportive adecvate i de

bunã calitate. Întrebuin area echipamentului de protec ie: cascã,

protectoare dentare, apãrãtori, gulere, cotiere etc.

7. amenajarea terenurilor sportive pentru ca antrenamentele i

concursurile sportive sã se poatã desfã ura în bune condi ii;

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport 145

8. buna organizare a antrenamentelor de cãtre antrenor, din punct

de vedere metodic i disciplinar, buna organizare a competi iilor conform

regulamentelor;

9. arbitrajul sã penalizeze sportivii cu un comportament brutal, la

cele mei mici abateri de la regulament;

10. educarea sportivilor pentru practicarea unui joc fãrã brutalitã i,

în spiritul respectului reciproc i prelucrarea cazurilor de accidentãri, cu

analiza cauzelor, în scopul preveniri lor.

Medicul sportiv are sarcina de a colabora cu antrenorul în

conducerea antrenamentului sportivilor, pentru a preveni accidentãrile.

Conform regulamentului diferitelor discipline sportive, medicul are

dreptul sã întrerupã o competi ie sau sã împiedice desfã urarea ei dacã

condi iile de desfã urare ar periclita integritatea corporalã a sportivilor.

Pentru a- i putea da un aviz competent, medicul trebuie sã cunoascã bine

ramura sportivã în care este chemat sã dea asisten ã medicalã, el însu i

fiind practicant al sportului respectiv.

XVII. 2. Leziunile traumatice din cadrul activitã ii sportive,

pe ramuri de sport

Atletism

- În alergãrile de vitezã ruptura muscularã este leziunea

caracteristicã. Cele mai multe rupturi se întâmplã în momentul startului.

Mai frecvent leza i sunt mu chii biceps femural i semimembranos; mai

rar cvadriceps. În cursul alergãrii mai poate surveni i o smulgere a spinei

iliace anterosuperioare sau a trohanterului mic.


- La alergãtorii de garduri i la sãritorii în înãl ime pot apãrea

rupturii musculare pe adductori.

- Sãritorii în lungime au rupturi mai dese pe cvadriceps.

- Alergãtorii de fond i mãr ãluitorii fac tenosinovite ale mu chilor

gambei i fracturi ale metatarsianului II i III, considerate ca fracturi de

obosealã ale elementelor de sus inere a bol ii plantare. Fractura de tars î i

face debutul insidios, prin dureri la nivelul metatarsianului respectiv,

dureri care se accentueazã la mers. De cele mai multe ori existã un edem

al fe ei dorsale a piciorului, rar o echimozã plantarã. Fractura netratatã de

la început prin imobilizare în aparat gipsat dã na tere unui calus

hipertrofic.

- Sãritorii în înãl ime i cei în lungime dar mai ales sãritorii cu

prãjina, prin aterizare gre itã suferã entorse ale gleznei sau ale

genunchiului.

- La aruncãtorii de suli ã apare frecvent, la nivelul cotului,

epitrohleita. Durerile la acest nivel apar din cauza smulgerilor care se

produc la nivelul inser iei pe epitrolee a rotundului pronator. Aceasta se

întâmplã la aruncãrile cu o tehnicã incorectã, când în trecerea bra ului în

dreptul capului, acesta se gãse te departe de cap. Mu chiul rotund

pronator are o ac iune de prona ie i de flexiune a antebra ului. În

momentul aruncãrii suli ei cu o tehnicã incorectã, antebra ul este în

prona ie i cotul în extensiune. Ca urmare, rotundul pronator este pus în

conflict cu cele douã ac iuni ale sale i astfel se produc mici smulgeri la

inser ia pe epitrohlee, apãrând durerile caracteristice.

O leziune mai pu in frecventã la aruncãtorii de suli ã este întinderea

nervului ulnar la nivelul cotului.

- Leziuni traumatice în atletism pot surveni i la aruncãrile neatente

de disc, suli ã, ciocan, greutate. Unele dintre ele pot fi foarte grave:

fracturi de tars prin cãderea greutã ii pe picior, perforãri cu suli a.


Astfel de accidente pot fi evitate printr-o bunã organizare, de cãtre

antrenor, a edin elor de antrenament.

Fotbal

Fotbalul este sportul care dã cele mai multe leziuni traumatice. Un

sfert dintre acestea ar putea fi evitate dacã s-ar juca fãrã brutalitã i.

- Majoritatea leziunilor intereseazã articula ia genunchiului: entorse

cu leziuni ligamentare, rupturi de menisc. Acestea se produc prin rota ia

în sens invers a coapsei fa ã de gambã.

- A doua leziune, ca frecven ã, este entorsa de gleznã, care se

produce prin exagerarea pozi iei de varus a piciorului cu interesarea

ligamentului colateral extern.

- Dintre fracturi, cea mai frecventã, este cea a tibiei, în treimea

medie, i survine prin traumatism direct asupra ei, în momentul când doi

jucãtori atacã mingea.

- Portarul este expus traumatismelor directe ale capului din partea

atacan ilor adver i, atunci când prinde mingea de jos; prin aterizare pe

mâini se poate produce fracturã de scafoid.

O leziune caracteristicã portarului este bursita olecranianã, care se

produce prin cãderea pe coate, dupã prinderea mingii din pozi ie lateralã.

- Prin plonjarea portarului pe picioarele atacantului se pot produce

fracturi de gambã sau leziuni grave ale genunchiului.

- La lovitura de cap pot surveni hematoame, plãgi contuze ale pielii

capului sau ale arcadelor orbitare.

Pentru prevenirea accidentelor în jocul de fotbal este necesar ca

jucãtorii sã fie educa i în sensul excluderii brutalitã ilor din joc. Sã fie

penalizate toate actele de brutalitate, iar cei care comit astfel de acte

inten ionat, sã fie sever sanc iona i. Portarilor trebuie sã li se atragã


aten ia asupra gravitã ii leziunilor pe care le pot provoca i pe care le pot

suferi. Portarii sã poarte cotiere la primele simptome de bursitã

olecranianã. Jucãtorii sã întrebuin eze apãrãtori de gambã. Sã nu

reînceapã jocul înainte de completa vindecare a entorselor, iar dupã

vindecarea lor sã utilizeze glezniere sau bandaje elastice. Terenul sã fie

fãrã neregularitã i, fãrã pietre, gropi iar antrenamentele pe teren desfundat

sã se practice cât mai rar.

Handbal, volei, baschet

Leziunile traumatice survenite în cadrul acestor jocuri cu mingea

sunt cauzate de cãderi, lovituri între jucãtori i mai ales de lovituri cu

mingea, acestea din urmã fiind caracteristice.

În aceste jocuri predominã leziunile membrului superior, care

depã esc jumãtate din numãrul leziunilor.

- Portarul de handbal este mai pu in expus loviturilor datoritã

faptului cã regula jocului impune o distan ã minimã de 6 metri de la care

mingea este aruncatã spre poartã.

- Prinderea incorectã a mingii produce leziuni ale degetelor cu

entorse, luxa ii i fracturi. Ruptura tendonului extensorului sau dezinser ia

de pe falanga distalã este frecventã. Ea se produce atunci când degetele

fiind în extensiune se face o bruscã flexiune a falangei prin lovirea

mingii. Clinic se manifestã prin imposbilitatea de a efectua extensiunea

activã a ultimei falange. Tratamentul constã în imobilizarea degetului

timp de 3-4 sãptãmâni în aparat gipsat cu hiperextensiunea ultimei

falange.

- La baschet se poate produce mai rar, ruptura tendonului lui

Achile. Se rezolvã prin plastia de tendon.


Rugby

Este sportul care dã numãrul cel mai mare de leziuni traumatice.

Dacã se practicã corect, numãrul leziunilor este mai mic, fãrã sã scadã

spectacolul sportiv.

- Leziunile survin mai ales cu ocazia placajelor, în special când un

jucãtor este placat de mai mul i adversari.

- Fentele i cãzãturile din fente dau leziuni ale genunchiului, leziuni

ligamentare i leziuni de menisc.

- Prin cãzãturi frecvente pe umãr se produc entorse, subluxa ii i

luxa ii ale claviculei la una din cele douã extremitã i. Articula ia

acromioclavicularã este cel mai frecvent luxatã. În aceastã luxa ie existã

semnul caracteristic al clapei de pian: extremitatea lateralã a claviculei,

luxatã deasupra acromionului, poate fi readusã în contact cu acesta, prin

apãsare de sus în jos asupra ei. Clavicula se reluxeazã, ridicându-se ca o

clapã de pian, îndatã ce încetãm sã exercitãm presiunea asupra ei.

Luxa ia posterioarã a claviculei, sub trapez, este o formã mai rarã

de luxa ie, în care lipse te “semnul clapei de pian”.

Tratamentul subluxa iei acromioclaviculare constã în imobilizarea

cu benzi de elastoplast trase în a a fel încât sã se apese 1/3 externã a

claviculei i sã se ridice cotul în sus. Tratamentul este operator.

- Dintre fracturi, cea mai frecventã este cea a claviculei.

Tratamentul fracturii fãrã deplasare este cel conservator (imobilizare în

aparat gipsat cu umãrul în sus i înapoi); în fracturile cu deplasare,

tratamentul este chirurgical.

- Prin lovirea cu capul în regiunea lombarã, la placaje, poate

surveni fractura proceselor costiforme lombare.


Tenis

- Leziunile produse prin rachetã i minge sunt rare i fãrã o

gravitate deosebitã. Existã posibilitatea rupturii irisului în urma unei

lovituri cu mingea a globului ocular.

- Caracteristicã pentru tenis este epicondilita care survine din cauza

trac iunilor intense i repetate ale mu chilor care se inserã pe epicondili.

În urma micilor smulgeri se produc irita ii periostale. Survine mai ales la

sportivii obi nui i sã strângã racheta tot timpul loviturii i mai ales la

lovitura de stânga.

Pentru prevenirea epicondilitei, racheta trebuie sã fie bine strânsã în

timpul lovirii mingii, restul mi cãrii trebuie fãcut cu musculatura mai

mult sau mai pu in relaxatã. La lovitura de stânga mingea trebuie lovitã

înainte de linia corpului.

- În urma antrenamentelor excesive poate apãrea tenosinovita

extensorilor i artralgia de efort a pumnului.

- Ruptura muscularã a tricepsului sural sau a plantarului sub ire se

produce cu ocazia extensiei piciorului la lovitura de smash sau serviciu.

Se întâlne te preponderent la jucãtorii în vârstã, din cauza scãderii

elasticitã ii musculare. Pentru prevenirea acestor rupturi se recomandã, în

special pe timp rece i umed, o bunã pregãtire a organismului pentru

efort.

Box

Leziunile traumatice intereseazã membrele superioare i capul.

- Fractura bazei primului metacarpian cu subluxa ie este tipicã. Ea

survine în loviturile laterale.


- Sunt frecvente i fracturile diafizare ale celorlalte metacarpiene,

mai ales ale celui de al doilea.

- Mai rare fracturi de scafoid.

- La cei care boxeazã cu pumnul în flexiune se produce artroza

carpometacarpianã, ca urmare a entorselor repetate la acest nivel.

- La cei obi nui i sã se apere de lovituri cu antebra ul, din cauza

loviturilor repetate pe care le prime te nervul ulnar, se produce nevrita.

- Loviturile la cap, când ating urechea, dau hematoame ale

pavilioanelor, care în timp, dau aspectul tipic al urechii boxerului, cu

îngro area pavilionului urechii. Tratamentul în acest caz constã în punc ie

evacuatorie i bandaj compersiv cu ajutorul unui bandaj de ghips.

- Fractura oaselor nazale duce la aspectul de nas în a. Se mai pot

produce fracturi ale mandibulei i ale din ilor.

- În box se întâlnesc entorse de gleznã, cot, pumn, umãr i mai rar

de genunchi.

- Contuziile pãr ilor moi dau plãgi ale arcadei orbitare sau ale

buzelor.

- Caracteristic boxului este knock out-ul sau KO. Acesta se produce

la lovituri puternice în menton, în regiunea sinusului carotidian, în

regiunea epigastricã sau pericardiacã, în hipocondrul drept-ficat. La KO

poate duce i un cumul de lovituri mai pu in puternice asupra acestor

regiuni. În cãzãturile la podea se pot produce fracturi ale bazei craniului

sau hemoragii cerebrale.

Pentru prevenirea leziunilor traumatice se recomandã folosirea

mãnu ilor i cã tii, protezã dentarã de cauciuc, tehnicã corectã de lovire.

KO este o cãdere la podea de scurtã duratã 1-3 secunde. Reprezintã

o pierdere trecãtoare, instantanee a cuno tiin ei, exprimatã prin pierderea

controlului central al pozi iei ortostatice, în urma unui traumatism

(lovitura de pumn) într-o regiune reflexã.


Boxerul cade la podea ca „secerat” dar se ridicã foarte repede,

reflex. Arbitrul controleazã starea boxerului, pozi ia de gardã, luciditatea

i de regulã permite continuarea luptei.

Protec ia sportivilor reclamã ca la juniori sã se acorde un interval

de timp mai mare pânã la meciul urmãtor i sã se efectueze a doua zi un

examen neuropsihiatric minu ios i EEG, iar în cazul cãderilor repetate la

podea, chiar în cazul câ tigãrii meciurilor sã impunem o restric ie

competi ionalã de o lunã (la fel ca la KO).

KO se poate produce i prin lovituri nepermise de regulament în

zona scrotalã sau lombarã i se înso esc de pierderea cuno tin ei peste 9

sec. i întreruperea meciului.

Reprezintã o formã de oc, cu pierderea cuno tin ei i înso itã

imediat sau la distan ã de complica ii grave uneori letale.

Sindroame encefalitice posttraumatice recente

Coma cerebralã este cea mai frecventã i cea mai benignã dintre

sindroamele traumatice craniocerebrale. Caracteristicã boxului este KO.

Simptome:

- pierderea cuno tin ei total reversibilã pentru secunde sau minute;

- tahicardie, bradicardie, extrasistole reversibile;

- apnee urmatã de hiperpnee;

- dispnee cu revenire la normal;

- vomã inconstantã.

La revenirea cuno tin ei avem amnezie lacunarã pentru perioada

traumatismului.

Tratament:

- repaus 5-6 zile sub control medical;

- control neurologic obligatoriu.


Sindroame encefalitice porttraumatice tardive

Encefalopatia traumaticã este consecin a necrozelor produse de

procesele distrofice i discirculatorii cauzate de traumatisme repetate,

care duc la o atrofie corticalã generalizatã sau localizatã, hidrocefalie.

Clinic existã stãri psihopatoide, ca epilepsia traumaticã i demen a.

Apare la boxerii care au recep ionat lovituri puternice la cap i KO-

uri repetate. Ca urmare, se constituie mici focare hemoragice în substan a

cerebralã cu evolu ie spre necrozã.

Boxerul lezat prezintã instabilitate motorie i de coordonare,

tulburãri de echilibru care lasã impresia de ebrietate, vorbire greoaie cu

logoclonie, tremor digital, scãderea marcatã a facultã ilor psihice, în

special a aten iei i memoriei. În formele grave apar sindroamele

parkinsoniene, înso ite de tulburare psihicã de tip demen ial.

Se recomandã controale periodice, EEG de 2-3 ori pe an i dupã

fiecare KO, investia ii tomografice computerizate sau RMN la 1-2 ani,

dupã caz.

Lupte

Leziunea caracteristicã luptãtorilor este periartrita scapulo-

humeralã, care survine în urma repetatelor entorse i traumatisme pe care

le suferã articula ia.

Simptomatologia se caracterizeazã printr-o durere persistentã,

surdã, localizatã în umãr, cu accentuarea la efort. În cazurile mai vechi se

poate instala o redoare articularã cu hipertrofia deltoidului.

- Entorsele cotului i ale mâinii sunt frecvente.

- Destul de frecventã este luxa ia cotului.


- Prin contrac ii puternice survin rupturi musculare în mu chii

cefei, mu chii pectorali, mu chii spatelui i mu chii cvadriceps.

- Se pot întâlni hematoame ale pavilionului urechii.

-Sunt frecvente fracturile costale i disjunc iile condrocostale. Ca

accidente grave se pot întâlni fracturi cu luxa ii ale vertebrelor cervicale.

Pentru evitarea accidentelor la lupte se impune luarea unor mãsuri:

saltelele trebuie sã fie suficient de mari pentru a evita

contuziile i entorsele care survin atunci când luptãtorul cade

pe podea;

luptãtorii de categorii diferite sã nu efectueze antrenamente

între ei, deoarece la diferen e mari de categorie pot apãrea

accidentãri la cei din categorii inferioare;

nu se recomandã pierderea for atã a greutã ii;

Gimnastica la aparate

Poate da leziuni traumatice la cãderea de pe aparat, la lovirea de

aparat i la aterizarea gre itã.

- Prin cãderea de pe aparat i lovirea de aparat se pot produce

contuzii, fracturi i entorse care intereseazã în mod egal membrele

superioare i inferioare. Mai mult de 50% din leziunile traumatice din

cadrul activitã ii sportive la femei sunt cauzate de gimnastica la aparate.

Cele mai grave leziuni traumatice se întâmplã la bara fixã. Cãderea

din “giganticã” poate da fracturi ale craniului sau ale coloanei vertebrale.

- Aterizãrile de pe aparate pe podea, când salteaua nu e suficient de

latã, pot cauza fracturi ale calcaneului, metatarsienilor i fracturi de

gleznã.

În urma cãzãturilor pe mâini survin fracturi ale extremitã ii distale

ale radiusului sau de scafoid.


Se mai pot întâlni luxa ii de semilunar i entorse ale mâinii.

- Cãzãturile de pe aparate pot da contuzii musculare i ale

organelor genitale.

- Ca leziuni de hiperfunc ie amintim: tenosinovitele mu chilor

antebra ului, scleroza esutului dermic din palmã;

- La exerci iile la cal cu mânere pot apãrea entorse ale degetelor cu

ruperea ligamentelor articula iei metacarpofalangiene, din cauza prizei

gre ite a mânerului.

- În urma sãriturilor la cal i ladã survin irita ii periostale ale

vârfului rotulei prin trac iunea pe care o executã tendonul rotulian la

bãtaia i aterizarea rigidã.

Pentru evitarea multor accidente se impune respectarea mãsurilor

de prevenire:

execu iile sã se efectueze sub supravegherea antrenorului sau a

unui coechipier, care sã fie pregãtit sã acorde un sprijin în

momentul critic al exerci iului sau în cãzãturã;

la exerci iile la barã fixã sã se utilizeze protectoare pentru palme i

praf de magneziu pentru a nu aluneca mâinile;

sã se exerseze aterizãrile de la aparat i cãzãturile cu rostogolire;

aparatele sã fie bine fixate.

Scrimã

- Leziunile traumatice sunt produse aproape exclusiv prin în eparea

cu floreta ruptã. Se citeazã perforãri ale carotidei, arterei humerale sau

femurale, perforãri ale trunchiurilor nervoase, ale organelor abdominale i

ale inimii.

- Epicondilita este asemãnatoare cu cea a jucãtorilor de tenis.


- Alte leziuni care pot surveni sunt rupturile musculare ale

adductorilor i tricepsului sural, care se produc în momentul asaltului.

Înot

Aproape cã nu existã leziuni din cauza naturii mediului în care se

practicã.

- La polo pe apã survin entorse ale degetelor i contuzii fãrã

importan ã deosebitã;

- La sãrituri de pe trambulinã se pot produce leziuni grave atunci

când apa nu este suficient de adâncã. Deosebit de gravã este luxa ia de

coloanã vertebralã cervicalã înso itã de sec ionarea mãduvei spinãrii.

- Se mai pot produce entorse lombare, leziuni discale.

Pentru prevenirea accidentelor grave la sãrituri, trambulinele nu se

instaleazã decât conform cu regulamentele în vigoare.

Hipism

Leziunile traumatice pot fi datorate cãzãturilor de pe cal, loviturilor

cu copita i cãzãturilor împreunã cu calul. Acestea din urmã sunt grave

când calul cade peste cãlãre . În aceste cazuri toate fracturile sunt

posibile. Tipicã pentru accidentele de cãlãrie este fractura de claviculã.

Dintre luxa ii, cea mai frecventã este cea acromioclavicularã.

Luxa ia piciorului în articula ia mediotarsianã se produce în cãzãturã,

atunci când cãlãre ul rãmâne cu piciorul atârnat în scãri ã.


Schi

Leziunile se produc prin traumatisme directe i indirecte.

- Cele prin traumatisme directe sunt contuzii, plãgi contuze i

fracturi, care survin prin lovirea schiorului de diferite obstacole.

- Cele indirecte sunt cauzate de tehnica deficitarã, deci sunt

specifice schiului.

Traumatismele directe se întâlnesc mai ales la schiorii avansa i, iar

cele indirecte mai ales la începãtorii care au deficien e de tehnicã.

Cele mai frecvente leziuni sunt:

- entorsa gleznei;

- fractura maleolei laterale;

- fractura spiroidã în 1/3 inferioarã a gambei;

- entorsa de genunchi;

- fractura femurului în 1/3 superioarã;

Aceste leziuni traumatice apar din mai multe cauze: tehnicã gre itã,

obosealã, lipsã de pregãtire fizicã, curaj excesiv, impruden ã, echipament

necorespunzãtor, calitatea zãpezii.

O prizã gre itã a be elor de schi i o pozi ie gre itã a lor la coborâre

pot provoca leziuni ale ochilor i fe ei în cãdere.

- În cãderea pe umãr se pot produce luxa i acromioclaviculare i

scapulohumerale, înso ite uneori de paralizii ale nervului axilar.

Pentru prevenirea accidentelor în schi, sunt necesare:

o bunã pregãtire fizicã;

învã area unei tehnici corecte;

utilizarea unui echipament de calitate;

pruden ã în caz de condi ii nefavorabile;

por ile bine a ezate;

pârtii de competi ie regulamentar amenajate.

CUPRINS

CAP. I. Primul ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare 2

CAP. II. Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace 6

II.1. Asepsia 7

Mijloacele i tehnica sterilizãrii prin cãldurã 8

Sterilizarea prin mijloace chimice 10

II.2. Antisepsia 11

Antisepticele clasice 13

Antisepticele moderne 15

CAP. III. Transportul accidenta ilor 17

Transportul cu targa 18

Transportul fãrã targã 25

Executat de o singurã persoanã 25

Transportul executat de douã persoane 26

CAP. IV. Traumatismele 28

IV. 1. Contuziile 29

Contuzii superficiale 29

Contuzii profunde 31

Contuzia abdominalã 31

Contuzia toracicã 32

Contuzia cerebralã 33

Traumatismele vertebromedulare 35

Traumatismele maxilofaciale 36

IV. 2. Plãgile 36

Clasificarea rãnilor 37

Simptomele rãnii 38

Tratamentul rãnii 39

Primul ajutor în accidentele ochilor 40

Primul ajutor în mu cãtura de viperã 41

IV. 3. Ruptura muscularã i ruptura de tendon 42

Rupturile musculare 42

Hernia muscularã 43

Ruptura de tendon 43

IV. 4. Crampa muscularã 44

CAP. V. Pansamentul 46

Principiile unui bun pansament 46

Materialul necesar unui pansament 48

Primul pansament 50

CAP. VI. Bandajul 53

Bandajarea simplã 53

Aplicarea fe ii 54

Bandajarea în raport cu diferite regiuni 56

Bandajarea cu fe i compuse 58

CAP. VII. Entorsele 60

Mecanism de producere 60

Etiologie 60

Leziuni patologice articulare 61

Diagnostic 61

Clasificarea entorselor 62

Evolu ie i prognostic 62

Tratament i prim ajutor 63

Entorse mai des întâlnite 63

Entorsa genunchiului 63

Leziuni traumatice ale meniscurilor 64

Entorsa articula iei tibiotarsiene 65

CAP. VIII. Luxa iile 66

Etiologie 66

Mecanism de producere 67

Leziunile patologice articulare 67

Diagnostic 68

Complica ii 69

Luxa ii mai frecvente 70

CAP. IX. Fracturile 73

Cauzele fracturilor 73

Mecanismul de producere 73

Clasificarea fracturilor 74

Simptomatologie 76

Complica iile fracturilor 77

Primul ajutor la locul accidentului 79

CAP. X. Imobilizarea provizorie în caz de fracturi i luxa ii 81

Mijloace improvizate de imobilizare 81

Mijloace specializate de imobilizare 81

Fracturi mai des întâlnite: caracteristici i prim ajutor 83

La nivelul capului 83

La nivelul fe ei 83

Fracturile coloanei vertebrale 84

Fracturile cutiei toracice 84

Fracturile de bazin 85

Fracturile bra ului 85

Fracturile antebra ului 86

Fracturile femurului 86

Fracturile gambei 87

CAP. XI. Hemoragia 88

Clasificarea hemoragiilor 88

Dupã natura vasului lezat 88

Dupã locul de revãrsare al sângelui 89

Dupã debitul de sângerare 91

Dupã durata sângerãrii 92

Dupã intervalul scurs între rãnire i apari ia hemoragiei 92

Semnele clinice ale hemoragiei acute 93

Tratamentul hemoragiilor 95

CAP. XII. Hemostaza 96

Clasificare 96

Hemostaza provizorie 97

Hemostaza provizorie prin pozi ionarea segmentului lezat 97

Hemostaza provizorie prin compresiune 98

Hemostaza în epistaxis 102

CAP. XIII. Înecul i alte accidente acvatice 104

Înecul propriu-zis 104

Reguli specifice în reanimarea îneca ilor 106

Hidrocu ia 108

Traumatismele în apã sau sub apã 109

Embolia gazoasã în mediul acvatic 111

Intoxica ia cu oxigen în mediul acvatic 112

CAP. XIV. Tulburãri i leziuni produse de temperatura mediului ambiant asupra

organismului uman 113

XIV. 1. Accidente cauzate de temperatura ridicatã a mediului 113

Arsurile 114

Sindromul de insola ie 114

Primul ajutor 114

XIV. 2. Accidente cauzate de ac iunea frigului 116

Congela ia 116

Primul ajutor în congela ia de gradul I 117

Înghe ul sau hipotermia accidentalã 118

Unele aspecte ale hipotermiei 120

Mãsuri de prim ajutor 122

Mãsuri de reîncãlzire 124

Prevenirea accidentelor prin frig 125

CAP. XV. Accidente provocate de energia electricã 127

Îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric 128

Acordarea primului ajutor 129

CAP. XVI. Stopul cardiorespirator i metode de resuscitare cardiorespiratorie 131

Metode de resuscitare cardiorespiratorie 132

Asigurarea permeabilitã ii cãilor respiratorii 133

Respira ia artificialã 135

Masajul cardiac extern 135

Metode de respira ie artificialã 135

Metode directe de respira ie artificialã 136

Metode indirecte de respira ie artificialã 137

Masajul cardiac extern 138

CAP. XVII. Accidente frecvente în educa ie fizicã, sport i kinetoterapie 143

XVII. 1. Cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã 143

Mãsurile de prevenire a leziunilor traumatice 144

XVII. 2. Leziunile traumatice, pe ramuri de sport 145

Atletism 145

Fotbal 147

Handbal, volei, baschet 148

Rugby 149

Tenis 150

Box 150

Lupte 153

Gimnasticã la aparate 154

Scrimã 155

Înot 156

Hipism 156

Schi 157

Bibliografie selectivã

BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ

1. Acalovschi, I. – Manopere i tehnici în terapia intensivã. Ed. Dacia,

Cluj-Napoca, 1989.

2. Acalovschi, I. – Manual de anestezie i terapie intensivã. Tipografia

UMF, Cluj-Napoca, 1997.

3. Andercou, A. – Lucrãri practice de propedeuticã chirurgicalã.

Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1991.

4. Andercou, A. – Traumatismele abdominale. Tipografia UMF, Cluj-

Napoca, 1993.

5. Andercou, A. – Urgen e chirurgicale traumatologice. Ed.Dacia, Cluj-

Napoca, 1993.

6. Beuran, M. – Ghid de urgen e în ORL, oftalmologie i chirurgie

cervicooromaxilofacialã. Ed. Scripta, Bucure ti, 1998.

7. Beuran, M; Ulmeanu, G. – Ghid de urgen e pediatrice. Ed. Scripta,

Bucuresti, 1997.

8. Bolo iu, H. D. – Semiologie. Ed.Medex, Cluj-Napoca, 1994.

9. Dorofteiu, M. – Mecanismele hemostazei sanguine. Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1989.

10. Drãgan, I. i colab. – Practica medicinii sportive. Ed. Medicalã,

Bucure ti, 1989.

11. Georgescu, M – Îndrumar de lucrãri practice pentru control medical

i prim ajutor medical. Curs IEFS, Bucure ti, 1986.

12. Georgescu, M; Alexandrescu, C. – Primul ajutor în accidente i

îmbolnãviri subite. Curs IEFS, Bucure ti, 1988.

13. Ionescu, A. – Bazele teoretice i practice ale îngrijirii ar ilor. Ed.

Medicalã. Bucuresti, 1978.

14. Kaufman, A. – Propedeuticã, semiologie i patologie chirurgicalã,

Vol. I i II. Litografia UMF, Cluj-Napoca, 1990.

15. Kory Calomfirescu tefania – Semiologia sistemului nervos.

Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1995.

16. Mãnãstireanu, D. – Curs practic de urgen e medico-chirurgicale.

Primul ajutor specializat în urgen ele medicale. EDP, Bucure ti,

1996.

17. Mogo , V. T. – Oprirea cardiorespiratorie. Urgen e în medicina

clinicã. EDP, Bucure ti, 1992.

18. Niculescu, Gh. – Fiziopatologia degerãturilor i implica iile

terapeutice.Rev. Sanit. Milit. Nr. 2, 1985.

19. Niculescu, Gh; Mãnãstireanu, D. – Tehnica îngrijirii bolnavului i

elemente de prim ajutor primar i specializat. EDP, Bucure ti,

1994.

20. Pop, Rodica – Oftalmologie. Casa Cãr ii de tiin ã, Cluj-Napoca,

1995.

21. Pri cu, Al. – Chirurgie. Vol. I EDP, Bucuresti, 1995.

22. Sepulveda, S. – Ghid practic de medicinã de urgen ã

prespitaliceascã. Ed. Libra, Bucure ti, 1995.

23. Tomescu, E. – Urgen e i manevre în practica ORL de cabinet.Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1996.

24. Zamora, C. D; Pop, Monica – Elemente practice de

pneumoftiziologie. Ed. Casa Cãr ii de tiin ã, Cluj-Napoca, 1996.

25. Zegreanu, Gr. I. – Practici de acordare a primului ajutor.

Ed.Argonaut, Cluj- Napoca, 1999.

26. XXX – American Red Cross – Lifeguarding today, Mosby Lifeline,

1995.

29732480 curs de prim ajutor si igiena

Documents