83. Ornitoza. Etiologia. Patogenia. Tabloul clinic. Diagnosticul. Principii de tratament.

Ornitoza este o boală infecţioasă determinată de una din chlamydii — microorganism patogen de natură procariotă — transmisă de la păsările infectate preponderent pe cale respiratorie. Este caracterizată prin lezarea primară a plămînilor cu fenomene de intoxicaţie generală. Boala poate evolua în formă acută, cronică sau latentă.

Etiologic Agentul patogen al ornitozei este unul din microorganismele larg răspîndite în natură, cunoscut anterior sub denumirea Bedsonla, Miyagawa-nella, Rakeia, Neorickettsia, „virus" sau „agent" al grupului PLT (psittacoza, limfogranulomatoză şi trahom) sau OLT (ornitoza, limfogranulomatoză şi trahom). Aceste microorganisme patogene au fost delimitate într-un ordin aparte Chlamydlales. Agentul ornitozei este referit la specia Chlamydia psittaci, genul Chlamydia, familia Chlamydiaceae, ordinul Chlamydlales. Formele principale ale microorganismului sînt corpusculii elementari — formele infecţioase şi corpusculii reticulari sau iniţiali — formele vegetative.- Corpusculii elementari au formă sferică cu diametrul mediu 250X350 nm. Structura lor internă e prezentată de un nucleoid dispus excentric, ADN-genomic, şi de ribosomi, decelaţi în citoplasmă. Corpusculii reticulari sînt de formă ovală sau neregulată cu diametrul mediu de 400—600X 800—1200 nm. Structura chimică a peretelui celular al chlamydiilor este foarte asemănătoare cu cea a bacteriilor gramnegative, ceea ce determină proprietăţile tinctoriale şi facultatea de a se colora prin metodele Romanovski—Giemsa, Machiavello, Gimenez şi Castane-da. Corpusculii elementari şi cei reticulari posedă ADN, ARN, proteină, lipide şi glucide.

Un component antigenic activ al microorganismului este antigenul gru-pospecific glicoproteic termostabil solubil în eter, care se conţine în peretele celular şi membrana citoplasmatică a tutoror chlamydiilor, se relevă în variate reacţii serologice şi se aplică în diagnosticul serologic al ornitozei. în componenţa microorganismului a fost stabilit un component termolabil cu acţiune toxică de tipul endotoxinei.

Agentul se cultivă pe ouă de găină embrionate, în organismul şoarecilor de laborator ; se inactivează prin încălzire la temperatura de 70°C, precum şi prin acţiunea soluţiei de fenol 0,5%, de formalină 0,1%, cloramină 2% timp de 24—72 ore ; este foarte sensibil la eter, lizol, acizi şi alcalii. Microorganismul se poate păstra un timp îndelungat în apă, zăpadă, lapte, în dejecţiile păsărilor, în aşternutul din poieţi etc. Este sensibil la tetracicline şi macrolide.

Epidemiologie. Drept nişă ecologică a agentului ornitozei servesc păsările sălbatice, semisălbatice şi domestice, care reprezintă sursa şi rezervorul ornitozei umane. După gradul descendent al importanţei epidemiologice aceste surse sînt : păsările domestice (în special raţele şi curcile), porumbeii (de oraş, se-misălbatici, vagabonzi), păsările decorative de casă (mai ales papagalii şi canarii), păsările sălbatice acvatice şi coloniale. Contaminarea omului se produce preponderent pe cale aerogenă, însă nu este exclusă şi calea alimentară. Conform opiniilor tradiţionale, ornitoza nu prezintă pericol de infectare pentru cei din anturaj. însă sînt cunoscute cazuri de izbucniri intraspitaliceşti de ornitoza, fapt ce necesită aprecierea bolnavului în calitate de sursă potenţială a infecţiei.

La oameni ornitoza se manifestă sub formă de izbucniri epidemice, îmbolnăviri de grup şi cazuri sporadice.

Izbucnirile epidemice poartă caracter profesional şi apar în gospodăriile avicole, crescătoriile de la fermele avicole în procesul îngrijirii sau sacrificării şi prelucrării păsărilor contaminate.

Cazurile sporadice de ornitoza apar mai frecvent în condiţii de menaj, la amatorii de păsări exotice, crescătorii de porumbei, vînători, precum şi în caz de contact accidental cu păsările semisălbatice (porumbei). Receptivitatea la ornitoza este înaltă.

Cazuri sporadice de ornitoza se înregistrează pe parcursul întregului an. Caracterul sezonier al morbidităţii este condiţionat de perioada sacrificării în masă a păsărilor, de termenele de importare a unor loturi noi de păsări şi de specificul climato-geografic al teritoriului (perioada de reproducere a diferite lor specii de păsări) etc.

Patogenie. Poarta de intrare a infecţiei este mucoasa căilor respiratorii superioare. Condiţia necesară pentru evoluţia bolii este pătrunderea şi multiplicarea agentului ornitozei — organism intracelular strict — în epiteliul bronhiilor şi bronhiolelor, în celule reticuloendoteliale şi limfoide, în caz de multiplicare maximă a agentului patogen în epiteliul alveolar.

Sub acţiunea microorganismului se produce dezintegrarea «celulelor. împreună cu conţinutul celulelor dezintegrate agentul pătrunde însînge, cauzînd virusemie, toxemie, alergizarea macroorganismului, lezarea

1

diferitelor organe parenchimatoase. în sîngele oamenilor bolnavi agentul se. izolează de obicei pînă în a 7—10-a zi de boală. Concomitent se activizează flora bacteriană sau virală asociată, care deseori populează căile respiratorii ; se declanşează un proces infecţios mixt.

De pe urma interacţiunii agentului cu sistemul imun al macroorganismului se declară reacţii imunomorfologice caracteristice şi elaborarea de anticorpi umorali. Pentru agentul ornitozei este proprie persistenţa îndelungată în organismul convalescenţilor, care determină apariţia recidivelor bolii. Imunitatea este nesterilă, fapt ce admite posibilitatea unor reîmbolnăviri.

Anatomie patologică. Tabloul morfopatologic e caracterizat de traheobron-şită catarală şi leziuni micronodulare ale ţesutului pulmonar. Focarele pneu-monice sînt de culoare cenuşie, cenuşie-roşietică sau violetă. La examen microscopic se relevă umplerea neuniformă a alveolelor cu exsudat, epiteliu descuamat, fibrină, elemente figurate ale sîngelui. în componenţa exsudatului predomină celulele limfoide — macrofage şi limfocite. în ganglionii limfatici perihilari şi în bifurcaţia bronhiilor se determină hiperplazia ţesutului limfoid şi afectarea celulelor reticulo-endoteliale. în caz de generalizare a infecţiei sînt interesate într-o anumită măsură organele parenchimatoase. Modificările vasculare se prezintă prin hiperemie a splinei, ficatului, precum şi prin hemoragii în splină, în pereţii stomacului, intestinului, în rinichi, în măduva spinării şi encefal, acestea constituind fenomene frecvente în formele grave de ornitoza. în asemenea cazuri se relevă de asemenea focare de degenerare a paren-chimului renal, miocardului, ficatului şi splinei.

Tablou clinic. Perioada de incubaţie durează 7—10 zile. Boala de obicei debutează acut, cu frison, cefalee şi mialgii, ascensiune termică. La unii bolnavi se constată o perioadă prodromală de 2—3 zile sub formă de indispoziţie, nausee, artralgii. Temperatura mai frecvent se ridică pînă la 38—39°C şi are caracter remitent. în cazurile grave temperatura înaltă persistă timp îndelungat, în cele uşoare ea este de scurtă durată şi subfebrilă.

în funcţie de predominarea unor anumite simptome se disting în mod convenţional următoarele variante de ornitoza : gripală, pneumonică, tifoidă şi meningeală. în 85% din cazuri ornitoza evoluează după tipul variantei gripale sau pneumonice. După gravitatea procesului afecţiunii se disting forme grave, medii, uşoare şi fruste de ornitoza. Rolul principal în tabloul clinic al ornitozei îl au leziunile bronhiilor şi ficatului. După 2—3 zile de boală apare tuse uscată, semne de laringită şi traheobronşită.

Modificările inflamatorii în plămîni se declară în a 5—7-a zi de boală. Pentru pneumonia prin ornitoza este caracteristică lipsa dispneei şi semnele fizi-cale instabile : submatitate, raluri solitare crepitante sau umede în porţiunile inferioare ale plămînilor, murmur vezicular diminuat. La 30—40% din bolnavi în ziua a 8—10-a se intensifică tuşea, apare sputa, dispneea, cianoza mucoaselor, în plămîni obiectiv se determină semne nete de pneumonie.

Radiologie se constată patru tipuri de pneumonii : interstiţiale, micronodu-lare, macrofocale şi crupoase, care sînt în funcţie de prezenţa monoinfecţiei sau infecţiei mixte.. Pentru toate tipurile de pneumonii sînt caracteristice în-groşarea hilurilor şi întărirea desenului bronhovascular, iar într-o serie de cazuri — sporirea în volum a ganglionilor limfatici bifurcaţionali. Modificările interstiţiale din plămîni se relevă deseori pe parcursul cîtorva ani şi după suportarea bolii. în ornitoza cronică şi în caz de sechele clinic manifeste se conturează tabloul unei bronşite cronice, pneumoscleroze şi pneumonii cronice.

Dereglarea activităţii sistemului cardiovascular se manifestă prin puls labil şi bradicardie. Indicii maximali ai tensiunii arteriale sistolice deseori sînt sub nivel. în cazurile severe se constată asurzirea zgomotelor cardiace, suflu sistolic. Electrocardiografia relevă aplatisarea şi caracterul bifazic al undei T şi lungirea intervalului T, ce denotă afectarea toxieo-alergică a miocardului şi alte modificări nespecifice.

Disfuncţiile tubului digestiv nu au un caracter specific. La bolnavi se tulbură apetitul, apare nausee, mai rar — vomă şi scaun lichid. La o treime din bolnavi se constată sporire în volum a ficatului, semne de tulburare a funcţiei acestuia, inclusiv pînă la dezvoltarea unei hepatite parenchimatoase. La 30— 40% din bolnavi splina prezintă exces de volum. Modificări din partea sistemului urogenital nu se constată.

în toate formele de ornitoza este afectat sistemul nervos. Cele mai frecvente semne sînt cefaleea, astenia, insomnia, adinamia, indolenţa. în cazuri grave apare stare depresivă, delir, amenţie cu agitaţie psihomotorie, euforie ; e posibilă scăderea temporară a acuităţii vizuale, anizocoria, nistagmul, se poate releva meningism. în cazuri sporadice se dezvoltă meningită seroasă cu evoluţie

2

scurtă şi favorabilă. Deseori apar variate semne de tulburări vegetative.Aproximativ la 20% din bolnavi se produc recidive de boală, atît pe fond de proces patologic neterminat,

cît şi după încheierea lui peste 2—4 săptămîni (recidive precoce) şi peste 3—6 luni (recidive tardive). La 12% din bolnavi ornitoza trece în formă cronică cu^durată de la 2 la 10 ani.

în afară de formele clinice menţionate, se semnalează şi infecţie latentă, care se încheie spontan prin eliberarea organismului de agentul patogen sau se activizează, deseori sub acţiunea unor factori incontrolabili, cu evoluţie spre formă cronică recidivantă de boală. De menţionat, că la 25% din bolnavii tra-taţi activ şi orientat pe parcursul cîtorva ani se constată sechele sub formă de tulburări astenovegetative şi procese inflamatorii cronice în căile respiratorii şi în plămîni. Semne de lezare la nivelul altor organe se întîlnesc rar.

Examenul sîngelui relevă accelerarea VSH. în cazurile rare necomplicate de ornitoza se determină leucopenie, în caz de asociere a florei bacteriene secundare—leucocitoză. în perioada de involuţie se determină limfocitoză.

Complicaţii se produc rar. Printre acestea sînt : parezele membrelor, poli-nevritele, tromboflebitele, colapsul, paralizia ligamentelor vocale, encefalita, miocardita, formele secundare focale şi localizate ale afecţiunilor stafilococice.

Diagnostic şi diagnostic diferenţial. Diagnosticul ornitozei se bazează pe datele clinice şi epidemiologice şi pe rezultatele examenelor de laborator.

Cea mai extemporanee metodă de diagnostic este montarea probei intracu-tanate cu alergen ornitozic : după administrarea a 0,1 ml de alergen peste 24—48 ore se constată hiperemie şi infiltrat, care se estimează după dimensiune şi intensitate conform sistemului „ + + + " [Terskin I.]. Proba cutanată pozitivă se stabileşte de la 2—3 zile de boală la 2—3 luni.

O metodă tradiţională a diagnosticului serologic al ornitozei este reacţia de fixare a complementului cu antigen ornitozic grupospecific. Rezultatele pozitive ale RFC se relevă în ziua a 10-a de boală. Valoare diagnostică au indicii titrului de anticorpi complementofixatori echivalenţi cu 1:8—1:16, cu condiţia sporirii lor în dinamica infecţiei. Aceşti anticorpi se decelează deseori în sîngele convalescenţilor pe parcursul cîtorva ani. Cea mai sensibilă metodă de serodiagnostic este decelarea anticorpilor ornitozici umorali grupo- şi tipos-pecifici prin metoda imunofluorescenţei indirecte. Valoare diagnostică au titrele de anticorpi 1:16 şi peste şi indicii seroconversiei. Cea mai convingătoare metodă de diagnostic este decelarea agentului din sîngele sau sputa bolnavilor în ou de găină embrionat, în culturi de celule de vertebrate, în organismele şoarecilor de laborator, precum şi indicaţia lui imunologică în celulele afectate prin metoda directă imunologică sau imunoenzimatică.

Diagnosticul diferenţial al ornitozei se face cu gripa, paragripa, afecţiunile respiratorii de altă etiologie virală sau micoplasmatică, precum şi cu tifosurile, febra Q, tularemia, leptospiroza, bruceloza, mononucleoza infecţioasă şi tuberculoza pulmonară.

Tratamentul ornitozei rezidă în administrarea remediillor etiopatogenetice cu contul formei, gradului de gravitate şi perioadei afecţiunii. Mai frecvent se aplică preparatele seriei tetraciclinice în doză de 0,2—0,3 gX3/zi, curs de 5—10 zile. în pneumoniile provocate de microflora rezistentă la tetraciclină se aplică, cu contul antibioticogramei, alte antibiotice şi chimiopreparate, preponderent cu efect de durată.

Din remediile patogenetice se administrează preparate antiinflamatorii şi desensibilizante — pipolfen, suprastină, dimedrol, aspirină în doze curente curs de 5—7 zile. în cazuri grave se recurge la corticosteroizi. în terapia complexă se aplică pe larg vitaminele, remediile cardiotonice, soluţiile de dezintoxicare, oxigenoterapia. Pentru tratarea formelor cronice suplimentar se poate folosi vaccinul tisular inactivat, propus de I. Terskih şi A. Bekleşova (1963).

3