124706402-drept-procesual-civil-i.pdf

1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învăţământ laDistanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice

Coordonatori de disciplină:Lect. univ. dr. Danil MATEI

Lect.univ.dr. Steluţa IONESCU

2

2010-2011

Suport de curs – învăţământ la distanţăDrept, Anul IV, Semestrul VII

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor i orice folosire altadecât în scopuri personale este interzisă de lege sub sanc iune penală

UVTDREPT PROCESUAL CIVIL I

3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOLSAU SECŢIUNE

= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE PAGINAWEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAUwww.id.valahia.ro .

http://www.didfc.valahia.ro/

http://www.id.valahia.ro/

4

TEMATICA

1. Capitolul I. Noţiuni introductive privind dreptulprocesual civil

2. Capitolul II. Principiile justiţiei civile

3. Capitolul III. Competenţa instanţelor judecătoreşti

4. Capitolul IV. Acţiunea civilă

5. Capitolul V. Participanţii şi părţile în procesul civil

6. Capitolul VI. Acte şi termene de procedură

7. Capitolul VII. Probele în procesul civil

5

CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

DREPTUL PROCESUAL CIVIL

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

� Noţiunea, obiectul şi caracterizarea disciplinei drept procesualcivil.

� Nomenclatura procesului civil.� Analiza categorială a procedurii civile.� Poziţia de drept comun a procedurii judecătoreşti civile şi a

jurisdicţiei justiţiei.� Fazele procesului civil.� Izvoarele dreptului procesual civil.� Aplicarea în timp şi în spaţiu a normei de drept procesual civil

Obiectiv general: Conturarea unei teorii generale a procedurii civile şiiniţierea în problematica dreptului procesual civil.

Obiective operaţionale: Identificarea elementelor definitorii aledreptului procesual civil, ca ramură a dreptului: noţiune, statut actual şicaracterizare, domeniu de reglementare, izvoare, aplicarea legii procesualcivile.

= 4 ore

6

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVINDDREPTUL PROCESUAL CIVIL

I. Noţiunea, obiectul şi caracterizarea disciplinei drept procesual civil.

Dreptul procesual civil este ansamblul normelor juridice care reglementează

raporturile şi situaţiile juridice născute din exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor care

sunt implicate de participarea la soluţionarea de către instanţa de judecată sau

arbitrală a unui litigiu civil.

Această disciplină aparţine, prin normele sale, dreptului public, pentru că

realizarea acestor norme, deşi interesează promovarea unor interese şi drepturi de

natură privată, ele au fost edictate sub raţiunea de a se realiza autoritatea publică,

anume ramura ei judiciară.

Deci, instanţa judecătorească lucrează pentru a aplica dreptul în interesul

general, pentru a pune ordine în raporturile dintre subiecţii de drept.

Actul de judecată, deşi se înfăptuieşte, de regulă, pentru particular, el se face

sub interesul public, general de a se rezolva litigiile în mod şi în aceeaşi măsură, just,

legal şi autoritar. Unele norme de procedură civilă, începând cu cele care consacră

principiul disponibilităţii, tocmai lasă loc voinţei părţilor litigiului de a hotărî soarta

procesului. Dar, acordul, voinţa părţilor litigante de a stinge procesul în modul

conceput de ele, are valoare şi eficienţă tocmai pentru că este consfinţit de o instanţă

judecătorească.

Dreptul procesual civil este drept comun pentru toate procedurile

jurisdicţionale, cu excepţia celei penale. Această preeminenţă are şi o explicaţie

istorică, organică – aceea că tot astfel cum dreptul civil, drept comun pentru celelalte

ramuri de drept substanţial, a creat primele mari reguli ale comportamentului social

civil, procedura civilă a creat reguli, instituţii care sunt aplicate pentru litigiile

izvorâte din realizarea raporturilor de drept substanţial ale unor ramuri care, în fond,

sunt afine, au o paternitate mai îndepărtată sau mai recentă a dreptului civil.

Astfel, potrivit voinţei legiuitorului, atât litigiile de muncă, cât şi cele de

contencios administrativ, de dreptul familiei, deşi toate beneficiază de reglementări

FDefiniţia şi

caracterizareadreptului procesual

civil

F

7

substanţiale, altele decât cele din C.civ. şi celelalte izvoare de drept civil, se rezolvă

după regulile dreptului procesual civil.

Pentru anumite materii (ex. răspunderea disciplinară, răspunderea materială,

divorţul, contenciosul administrativ – ramurile de drept de care aparţin) există şi

norme speciale care prevalează – în litigiile de muncă, spre deosebire de regulile din

procesul civil sarcina probei incumbă celui care reclamă, funcţionează regula potrivit

căreia dovada legalităţii şi temeiniciei actului atacat de către salariat revine

angajatorului, dată fiind fragilitatea juridică în care se află angajatul.

Normele acestei ramuri de drept privesc o activitate care are menirea de a

aplica dreptul în modul cel mai pozitiv, de a rosti dreptul, de a face o jurisdicţie.

Această particularitate de conţinut reclamă observarea separată între dreptul material,

substanţial şi dreptul procesual. Mulţimea este a ramurilor de drept substanţial.

Dreptul procesual civil este un drept sancţionator - sensul nu vizează

caracterul punitiv (ca dreptul procesual penal) ci acela de a da finalitate normelor de

drept substanţial. Acţiunea civilă deci reprezintă sancţiunea dreptul subiectiv civil,

încununarea acesteia, materializarea lui formală.

Dreptul procesual civil este un drept reglementar – potrivit acestei

caracteristici, deşi părţile litigante îşi manifestă voinţa în mod liber şi participă prin

manifestările lor la formarea soluţiei, această participare se face după norme egale,

uniforme, prestabilite.

Dreptul procesual civil este o ramură de drept formalist – sensul este şi aici

cel propriu dreptului; aceasta înseamnă o consideraţie deosebită pusă de lege pe

semnificaţia şi respectarea formei actelor de drept procesual. Forma prestabilită, de

regulă, solemnă, este cea de la care expresiile personale produc ineficienţa actului

(ex. decăderea, nulitatea).

O formă unitară, regulată, reprezintă deci o condiţie a legalităţii; se

protejează astfel actul indicat de partea litigantă (ex. o citaţie care menţionează că

înştiinţarea s-a făcut prin afişare şi nu menţionează motivul afişării, produce nulitatea

hotărârii, chiar dacă partea a făcut o declaraţie publică, în sensul că a cunoscut că

trebuie să se prezinte – aceasta nu poate acoperi viciul). Dacă un contract poate fi

ratificat ulterior, prin corespondenţă, chiar susceptibil de anulare, o hotărâre

judecătorească nu poate fi decât o emisiune a judecătorului care a instrumentat cauza

şi a luat nemijlocit concluziile părţilor.

F

F

F

8

II. Nomenclatura procesului civil.

Din lectura C. proc. civ. şi a altor norme procesuale, datorită unor raţiuni de

economie a textului, de particularităţi ale unor proceduri, datorită arhaismului juridic,

datorită topografiei unor materii, instituţii, procesul civil mai este numit altfel,

potrivit, pe de o parte, cu unele expresii cu echivalenţă indiscutabilă, pe de altă parte,

altele cu semnificaţie deosebită în raport de plasamentul textului. Astfel :

Expresii cu echivalenţă indiscutabilă :

• ”pricina”;

• “litigiul”;

• “dosarul” (acesta mai are şi semnificaţie administrativă),

• “speţa” (acesta folosit şi în studiile teoretice ale jurisprudenţei şi pentru

speţe de şcoală).

Expresii cu echivalenţe multiple, polisemantice:

• ”cauză”(acesta are alte două înţelesuri foarte pronunţate, diferite de

acela de proces, anume “cauză”a acţiunii, temei al acţiunii şi “cauză” a actului juridic

civil).

• “instanţă”, utilizat fie atunci când C.proc.civ. se exprimă “în cursul

instanţei”, înţelegându-se în cursul judecăţii, al procesului, fie când vorbeşte despre

instanţa competentă, având în vedere gradul de jurisdicţie;

• “judecată”, desemnând, pe de o parte, activitatea jurisdicţională, iar, pe

de altă parte, este utilizat de C.proc.civ. cu sensul de “proces”, de “litigiu”.

III. Analiza categorială a procedurii civile.

Normele dreptului procesual civil dau procedurii civile următoarele

calificări:

a) După gradul de accesibilitate – procedura civilă este una deschisă,

accesibilă oricărui subiect de drept interesat.

Judecătorul nu poate refuza soluţionarea unui litigiu pe considerent că

procedura este închisă. Această calificare este susţinută de principiul liberului acces

FTerminologia

procesului civil

FAnaliza

categorială aprocedurii

civile

9

la justiţie (art. 21 Constituţie). Orice subiect de drept este îndreptăţit a beneficia de o

jurisdicţie. Un litigiu trebuie să fie deferit unei judecăţi libere; nu există litigiu

intratabil. Altele sunt însă procedurile închise (cele din organizaţiile oculte,

clandestine).

b) După gradul de formalizare – procedura civilă este una formalizată,

prevăzută cu sancţiune. Altele sunt procedurile neformalizate (ex. reţetele de

fabricaţie, regulamentele unor jocuri).

c) După gradul de obligativitate: este o procedură obligatorie, inevitabilă,

unică. Altele sunt însă procedurile facultative.

d) După gradul de implicare a autorităţii – procedura civilă este o

procedură publică. Altele sunt procedurile private.

e) După gradul de constituţionalitate - procedura civilă este o procedură

constituţională. Altele sunt cele neconstituţionale, care, chiar agreate de Constituţie,

nu sunt prevăzute de aceasta. Aceasta nu înseamnă că sunt neconstituţionale.

f) După gradul de profesionalizare – procedura civilă este o jurisdicţie

profesională; ea este realizată de profesionişti. Pentru realizarea ei se cere agenţilor

respectivi un înalt grad de licenţiere profesională.

g) După gradul de contradictorialitate şi de adversitate – procedura civilă

este o procedură preponderent contencioasă, care presupune exprimarea unor poziţii

opuse, adverse.

h) După gradul de represivitate, de punitivitate – procedura civilă este o

procedură represivă, care, chiar nefiind de factura celei penale, actele ei se impun însă

cu asistarea forţei publice.

IV. Poziţia de drept comun a jurisdicţiei justiţiei şi a procedurii

judecătoreşti civile.

Considerată cea mai evoluată sub raportul compatibilităţii cu democraţia şi

civilizaţia juridică, procedura judecătorească civilă oferă celorlalte proceduri

jurisdicţionale normele cele mai autorizate şi verificate de o istorie judiciară

completă. Având caracter ordinar, normele ei alimentează atât procedurile speciale,

atipice, din propriul domeniu , cât şi procedurile jurisdicţionale sau administrativ-

jurisdicţionale. Această furnizare are loc atât prin norme de trimitere cât şi prin

F

10

principii care dau regularitate, validitate şi legitimitate oricărei proceduri

jurisdicţionale .

Din perspectiva acestei poziţii se poate vorbi şi de complementaritatea care

există între procedura judecătorească civilă şi celelalte proceduri jurisdicţionale, o

relaţie vie, chiar dacă ea nu iese în evidenţă în viaţa judiciară diurnă.

IV. 1. Jurisdicţia justiţiei - jurisdicţia de drept comun.

Alături de alte jurisdicţii, tot de factură publică, denumite jurisdicţii

speciale (acestea determinate fie de natura litigiilor, de tehnicitatea lor pronunţată, un

domeniu al raporturilor respective cu particularităţi, fie de calitatea persoanelor care

compar ca subiecţi procesuali, cum ar fi jurisdicţia Curţii de Conturi, jurisdicţia

pentru contenciosul fiscal, de factură administrativă, realizată de organele

administrative, respectiv direcţiile de finanţe publice şi care parcurg o primă fază

chiar la agentul constatator, jurisdicţia concurenţei). Justiţia are o poziţie de

preeminenţă faţă de celelalte jurisdicţii.

Caracteristicile justiţiei.

Justiţia, în calificarea cea mai riguroasă, este una dintre funcţiunile puterii

publice sau politice, alături de funcţiunea executivă şi de cea legislativă. Aceasta este

o activitate care, în aceeaşi măsură în care este independentă este şi dependentă de

influenţe ale unor funcţiuni, ramuri afine. Aceasta pentru că una, cea legiuitoare, o

alimentează cu normele de drept, cealalată, cea executivă, prin mijloacele pe care

trebuie să le procure pentru a-i asigura funcţionalitatea.

a) Justiţia apare ca un monopol de stat - este acesta monopolul de

infrastructură cel mai puţin necontestat. Acest monopol este consfinţit de art. 126

alin.1Constituţie; textul se rezumă la nominalizarea instanţei supreme (“Justiţia se

realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti

stabilite prin lege”), ceea ce implică principiul ierarhiei în justiţie. Celelalte elemente

ale acestei ierarhii sunt lăsate însă la latitudinea legilor organice.

b) Justiţia este organizată ca un sistem instituţionalizat.

FJustiţia,

jurisdicţie dedrept comun şiserviciu public

FTrăsăturile

justiţiei

11

Textul constituţional amintit priveşte instanţa supremă şi instanţele

ordinare; acestea din urmă, deşi unele cu plenitudine generală în unele domenii, au

această denumire pentru că pronunţă soluţii cenzurabile.

În actualul sistem, prima instanţă este judecătoria, ea având plenitudinea

de jurisdicţie civilă şi penală. Această calificare are o rezonanţă practică deosebită -

dacă un litigiu nu este dat expres în competenţa altei instanţe, acesta este de

competenşa judecătoriei.

Judecătoriile sunt organizate şi stabilite pe principiul oportunităţii; nu

există o repartizare geografică, ele nu au un număr prestabilit (numerus clauzos), spre

deosebire de tribunale, care au un astfel de număr. Ele au plenitudinea de judecată

doar pentru contenciosul administrativ şi litigiile comerciale şi, mai nou, pentru

conflictele de muncă.

Curţile de apel ( în număr de 15) au fost şi ele stabilite pe principiul

oportunităţii; denumirea lor nu acoperă însă competenţa jurisdicţională (nu trebuie

înţeles din denumire că ele judecă preponderent calea de atac a apelului).

c) Justiţia este obligată să se pronunţe în cauzele cu care este învestită.Justiţia nu judecă după oportunităţi politice, sezon sau nivelul resurselor.

Potrivit art. 3 C. proc. civ., judecătorul nu poate refuza soluţionarea unui litigiu, sub

cuvânt că legea este întunecată. Un atare refuz ar însemna o denegare de dreptate.

d) Justiţia este o activitate realizată de către profesionişti.

Magistraţii au una dintre profesiile cu gradul de licenţiere cel mai înalt.O

activitate care implică responsabilitatea majoră faţă de calitatea actului pe care îl

înfăptuieşte nu este şi nu putea să fie lăsată în afara unei atare exigenţe.

e) Egalitatea în faţa justiţiei.

Este aceasta, înainte de toate, un imperativ al statului de drept În virtutea

ei, nici judecătorul, nici instanţa nu ar putea utiliza un element de diferenţă, altul

decât textul de lege interpretat. Dacă justiţia este represivă, ea trebuie să fie astfel

doar în temeiul legii.

f) Gratuitatea justiţiei.

Chiar în prezenţa unor taxe, justiţia rămâne gratuită pentru că justiţiabilii

nu plătesc pentru o anumită calitate, pentru un anumit volum.

F

12

g) Caracterul permanent şi sedentar.

Justiţia este permanentă pentru că, cu excepţia unor zile de sărbătoare, a

unor perioade de întrerupere administrativă (ex. vacanţa judecătorească), exerciţiul ei

nu este întrerupt. Caracterul sedentar este reprezentat de rezidenţa, de stabilitatea

organelor justiţiei sub raport geografic, administrativ; este aceasta o replică la justiţia

itinerantă.

h) Unitatea de jurisdicţie în materie civilă şi penală.

O instanţă este competentă să judece atât cauze penale cât şi civile,

precum şi de altă natură. Cele comerciale, de contencios administrativ se rezolvă însă

tot după procedura civilă.

Ceea ce interesează este această concurenţă de expresie juridică întâlnită

la toate instanţele judecătoreşti, între calificarea instanţei şi procedura după care se

judecă la o speţă determinată, ca fiind instanţă civilă sau penală, pronunţând hotărârea

aferentă. Această concurenţă se poate observa doar din inventarul hotărârilor

judecătoreşti ale unei instanţe, ci şi din lista unei şedinţe de judecată.

La tribunal şi la curţile de apel, după raţiuni administrative, Ministerul

Justiţiei poate organiza secţii separate, specializate cărora se repartizează litigiile de o

factură anume (civilă, penală, de contencios administrativ şi comercială).

Specializarea unor judecători, prin repartizarea pe secţii sau prin

încărcarea şedinţelor de judecată pentru un anumit gen de cauze, nu contrazice

unitatea de jurisdicţie, ca trăsătură. În toate aceste cazuri, instanţa este organul de

jurisdicţie şi nu secţia. De asemenea, judecătorii au stabilitate. Faptul că un judecător

de la o secţie judecă accidental la o alta, nu lipseşte de eficienţă soluţia. Separarea

între cauze penale şi civile, se justifică prin existenţa celor două proceduri, cea civilă

având statut de drept comun. Distincţia are la bază felul şi calitatea hotărârilor. Există

condiţii de formă diferite, între ele fiind deosebiri relativ la calitatea părţilor, la căile

de atac. Sunt însă şi litigii compozite (cele care presupun alăturarea acţiunii civile

celei penale).

Chestiunile prealabile sau prejudiciabile au acest caracter pentru că sunt

de competenţa altei instanţe, decât aceea investită cu fondul cauzei. La instanţa

penală, ea este competentă să judece şi chestiuni care, separat nu ar fi de competenţa

F

13

ei. În materie civilă, chestiunile prejudiciabile nu pot fi rezolvate decât de instanţa

normal competentă pentru ele.

Există şi temeiuri de drept care au o dublă calificare, un dublu tratament

(civil şi penal). Astfel, sunt delicte civile care pot fi judecate ca infracţiuni, după

opţiunea părţii vătămate (ex. tulburarea de posesie, abuzul de încredere). După soluţia

definitivă a procesului penal, una dintre părţi poate formula o acţiune pentru repararea

obligaţiei civile. Un alt interes pentru această distincţie rezidă astăzi, când se

configurează şi o justiţie suprastatală, în accesul la jurisdicţiile acceptate prin tratatele

internaţionale din materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

IV.2. Domeniul activităţii jurisdicţionale publice.

Activitatea jurisdicţională, în general, nu poate fi disociată de procedura

după care se realizează/desfăşoară. Fiecare este cauză celeilalte. O jurisdicţie fără

procedură nu este decât o simplă emisiunea a autorităţii care doreşte s-o instituie. O

procedură fără jurisdicţie, nu este drept pozitiv .

Sub aspect formal, jurisdicţia legitimează/validează procedura iar procedura

dă regularitate şi eficienţă jurisdicţiei, pe de o parte şi o jurisdicţie dă forţă juridică

actului său jurisdicţional iar procedura îi dă acestuia validitatea intrinsecă şi, prin

aceasta, efectele, pe de altă parte.

Sub raport substanţial, al conţinutului, jurisdicţia reprezintă expresia

autorităţii creatoare, care-şi amenajează exerciţiul iar procedura mijlocul tehnic-

normativ, care face acest exerciţiu productiv.

Din perspectiva ierarhiei normative, jurisdicţia este de extracţia originară,

constituţională, iar procedura este o creaţie derivată, ordinară.

Pentru a localiza o jurisdicţie publică, precum este şi cea a justiţiei, trebuie

să înţelegem conceptul de procedură ca reprezentând ansamblul de reguli şi norme

referitoare la investirea unei entităţi funcţionale cu rezolvarea, judecata, cu

deliberarea asupra unor drepturi, interese sau situaţii critice, şi la modalitatea de

soluţionare şi de exprimare a voinţei entităţii investite.

Fiind o jurisdicţie generală, de plenitudine, jurisdicţia justiţiei coexistă cu

alte jurisdicţii publice consacrate de lege, denumite speciale, în raport cu care cea

dintâi are statutul de jurisdicţie de drept comun.

FRaportul

dintrejurisdicţie şiprocedură

14

O problemă interesantă, sub această perspectivă, este aceea a concesiunii

(concesiunilor) judiciare produse, pentru perioade semnificative de istorie judiciară,

prin mutaţii instituţionale şi transferuri de competenţă în anumite materii caracterizate

de tehnicitate şi licenţiere foarte pronunţate.

Istoria acestor concesiuni, marcată, din păcate, de excese ideologice,

inventariază în mod cert următoarele materii:

Litigiile comerciale, numite “economice” în perioada socialismului real

(1948 – 1990), au beneficiat de o procedură specială încă din codul comercial (de la

1887), de tribunale sau secţii specializate (chiar cu judecători aleşi de comercianţi,

potrivit primelor reglementări de organizare judecătorească )

Din 1949 până în 1985 (decretul nr. 81), ele au fost soluţionate de

“arbitrajele de stat”, revenind apoi la instanţele judecătoreşti (tribunale) şi fiind

supuse unei proceduri speciale.

După 1990, prin adoptarea Legii nr. 15/1990 de transformare în regii

autonome şi societăţi comerciale a întreprinderilor statului, au rămas în competenţa

instanţelor judecătoreşti (cu oscilaţii asupra competenţei materiale de primă instanţă:

judecătoria sau tribunalul), fără a beneficia de suficiente norme speciale, cele din

codul comercial rămânând desuete şi dezarticulate.

OUG nr. 138/2000 aduce în codul de procedură civilă normele speciale

necesare şi unitare, într-un capitol nou, XIV, al cărţii a VI-a intitulat “dispoziţii

privind soluţionarea litigiilor în materie comercială”.

Litigiile de contencios administrativ, au avut cea mai zdruncinată istorie

judiciară, explicabilă şi prin rezistenţa puterii celei mai prezente – cea executivă – la

controlul actelor sale.

După ce au fost adjudecate de instanţele judecătoreşti sub Constituţia de la

1865 şi au câştigat remarcabil în personalitate, au ieşit timp de 20 de ani din

inventarul jurisdicţional, cu motivaţia lipsei de personalitate într-un regim de

“democraţie populară”.

FConcesiunile

judiciare

F

F

15

Au fost readuse, cu restricţii substanţiale de control, în portofoliul

instanţelor judecătoreşti prin Legea nr. 1/1967 şi au fost complet reabilitate prin

Legea nr. 29/1990.

Litigiile de muncă, şi-au câştigat autoritatea sub Constituţia din 1923 şi

Legea de organizare judecătorească din 1924, beneficiind şi de instanţe speciale

(”judecătoriile de muncă”).

După 1948, în soluţionarea lor au fost antrenate şi “organe obşteşti de

jurisdicţie” (comisii de soluţionare a litigiilor de muncă, comisii de judecată), într-o

fază prejudicială pentru cele considerate mai puţin importante.

În perioada post-decembristă, după 1992, revin complet la instanţele

judecătoreşti, iar prin adoptarea Legii nr. 168/1999, beneficiază de norme procedurale

speciale unitare.

Contenciosul constituţional, deferit instanţelor judecătoreşti, mai întâi, pe

cale jurisprudenţială, sub Constituţia de la 1865 şi, apoi, prin Constituţia de la 1923, a

absentat timp de pese patru decenii din procedurile jurisdicţionale, pare definitiv

câştigat de jurisdicţia specializată a Curţii Constituţionale instituită prin Constituţia

de la 1991 şi Legea nr. 47/1992.

Comunicaţia dintre instanţele judecătoreşti şi jurisdicţia constituţională

specializată rezidă în continuare în sesizarea Curţii Constituţionale, pentru controlul

ulterior promulgării numai prin intermediul unei instanţe judecătoreşti şi numai

privitor la dispoziţii legale de care depinde soluţionarea cauzei.

Contenciosul fiscal şi a fost sustras instanţelor judecătoreşti după abrogarea

codului de procedură fiscală şi a revenit la acestea, pentru o a doua fază, după

adoptarea legilor contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Gărzii Financiare şi a

controlului financiar nr. 30/1991, mai întâi prin decizii jurisprudenţiale şi apoi prin

legiferare (OG nr. 70/1994 privind impozitul pe profit şi Legea nr. 105/1997 privind

soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor constatate şi

aplicate prin actele de control sau de impunere ale organului Ministerului Finanţelor).

Contenciosul financiar public (de conturi publice) a avut stabilitatea cea

mai decisă şi o jurisdicţie specială.

F

F

16

Astfel, Curtea de Conturi a funcţionat sub Constituţiile de la 1865 şi 1923,

până în 1948, când atribuţiile jurisdicţionale au fost preluate de o direcţie din

Ministerul Finanţelor iar activitatea jurisdicţională a fost considerată, sub

Constituţiile de la 1948 şi 1952, ca neinteresantă.

În 1973, această jurisdicţie este preluată de un organ nou, Curtea Superioară

de Control Financiar, şi după o întrerupere de doi ani (1990 – 1992) ea revine la

instanţa tradiţională – Curtea de Conturi (Legea nr. 94/1992).

Procedura jurisdicţională civilă asigura asistenţă conceptuală procedurii

instanţelor Curţii de Conturi şi asistenţa pentru executarea hotărârii acestora.

Autonomia acestei jurisdicţii a fost criticată, în opoziţie cu principiul “unităţii

sistemului judiciar” .

Ea a primit o amendare serioasă prin decizia nr. 64/1994 a Curţii

Constituţionale , care a declarat neconstituţional textul art. 1 alin. 1 al Legii nr.

94/1992 privind calificarea Curţii de Conturi ca “organ suprem” al jurisdicţiei ei,

astfel deschizându-se accesul la justiţie împotriva hotărârii finale din această

jurisdicţie, pe calea recursului prevăzut de art. 4 din Legea nr. 29/1990 a

contenciosului administrativ . Legea de revizuire a Constituţiei, adoptată prin

referendumul de la 18-19 noiembrie 2003, a adus jurisdicţia discutată la instanţele

judecătoreşti, Curtea de Conturi rămânând să funcţioneze numai pentru exercitarea

controlului utilizării resurselor bugetare.

Contenciosul concurenţial comercial, este deferit unei jurisdicţii cu totul

noi, realizate de Consiliul Concurenţei, conform Legii nr. 21/1996 a concurenţei

comerciale.

Această jurisdicţie are punct de contact cu jurisdicţia justiţiei, prin cererile

de sancţiuni care se adresează curţii de apel, după ce se vor fi epuizat mijloacele de

constrângere la îndemâna Consiliului Concurenţei.

Ne aflăm, deci, în prezenţa unei concesiuni parţiale.

Procedurile de mediere, de conciliere, deşi insuficient maturizate

legislativ şi fără o tradiţie reală în dreptul nostru, ar putea constitui o preţioasă

concesiune judiciară care să contribuie la evitarea mediului justiţiei, neprielnic

litigiilor mai uşoare, în general, şi la degrevarea instanţelor judecătoreşti.

F

F

F

17

În prezent, după renunţarea la comisiile de judecată (Legea nr. 104/1992), în

această jurisdicţie prealabilă nu s-ar putea încadra, evident forţat, decât reclamaţia

administrativă (din contencios administrativ, reclamaţia administrativă din contractele

de transport pe calea ferată, de poştă şi de telecomunicaţii) şi concilierea în litigiile

comerciale impusă de dispoziţiile noi pentru materia lor, introduse în codul de

procedură civilă de OUG nr. 138/2000.

Reglementarea instituţiei “medierii”, s-ar putea încadra mai bine în această

jurisdicţie prealabilă.

Arbitrajul privat, reactivat şi modernizat prin Legea nr. 59/1993

modificatoare a codului de procedură civilă, care a forţat restauraţia sistemului

judiciar amenajat sub Constituţia de la 1923, funcţionează ca o jurisdicţie alternativă,

numai pentru litigiile patrimoniale pretabile la tranzacţie.

Această concesiune încetează, la cererea părţii interesate, dacă organizarea

şi desfăşurarea arbitrajului are piedici insurmontabile (art. 342).

TEST DE AUTOEVALUARE

Realizaţi un tablou categorial al jurisdicţiilor din sistemul românesc actual.

F

18

V. Fazele procesului civil.

Procesul civil parcurge două faze:

I. sesizarea, investirea instanţei şi judecata propriu-zisă (fază care se

încheie cu elaborarea actului jurisdicţional – hotărârea judecătorească)

II. executarea silită a hotărârii (care poate să nu fie urmată pentru că nu

este obligatorie în toate cazurile; o hotărâre putând fi executată voluntar, ceea ce ar

trebui sa fie socotit cu titlu de regulă).

VI. Izvoarele dreptului procesual civil.

I. Constituţia.

După ierarhia normelor care alimentează dreptul procesual civil, în prim

plan stau textele constituţionale – acestea reglementează exerciţiul autorităţii de lucru

judecat, competenţa instanţelor de a soluţiona, identificarea instanţelor, principii ale

procedurii civile (ex. principiul liberului acces la justiţie, principiul egalităţii,

principiul dreptului la o cale de atac, al legalităţii, al justiţiei sedentare).

II. Legea.

Sensul de lege este aici unul generic. Legea care inspiră cu preponderenţă

materia procesului civil este Codul de procedură civilă. Un parcurs istoric situat între

FFazele

procesuluicivil

F

19

momentul apariţiei acestui corpus normativ şi modificările cele mai recente este

relevant.

Inspirat de codul francez de la 1806 şi Codul Cantonului Geneva (1919,

doar pentru materia executării silite) Codul român a apărut în 1865. Până la 1900,

modificările s-au datorat legilor pentru organizarea judecătorească şi unor încercări

de perfecţionare a procedurii, mai ales a celei privind executarea silită. După 1900,

modificările intervenite au avut în vedere accelerarea judecăţii (legile din 1925,

1929, 1943).

În 1948 s-a dorit o reformă majoră a codului, prin care acesta se dorea să fie

renovat, remaniat şi acordat cu noile realităţi social-politice. Codul a fost republicat

fiind socotit ca un nou cod, deşi prelua dispoziţii din Legea de accelerare de la 1929.

După republicarea sa din 1948, C. proc. civ. aduce câteva creaţii reuşite: -

introducerea acţiunii în constatare de drepturi (art. 111);

- introducerea contestaţiei în anulare, ale cărei motive erau utilizate

anterior pe calea contestaţiei la executare.

Aveau să fie aduse apoi modificări importante în 1952, când s-a desfiinţat

apelul, rămânând cale ordinară de atac doar recursul, dar şi acesta restructurat (de la

12 motive de casare, s-a redus la 5 motive).

În perioada postdecembristă, prima reglementare cu adevărat novatoare şi

care a dorit o restauraţie în materia judecăţii a reprezentat-o Legea nr. 59/1993.

Aceasta a reintrodus apelul; pe cale de consecinţă, au fost reânfiinţate curţile de apel

şi a fost restructurat recursul.

Au fost aduse modificări şi în materia competenţei. Curţile de apel nu mai

au competenţa curţilor de apel tradiţionale pentru că instanţa de drept comun nu mai

este tribunalul ci judecătoria.

Revenirea la recursul în casare, în prezenţa unui apel devolutiv este contra

orientării din codurile cu sisteme de drept afine cu a codului nostru.

Ultima modificare substanţială a codului de procedură civilă a fost O.U.G.

nr. 138/2000, remaniată parţial prin O.U.G. nr. 59/2001, realizează, în mod necesar şi

reuşit în bună măsură , renovarea unor materii care aşteptau aceste modificări. Astfel,

au fost aduse modificări competenţei după valoare, competenţei în materie comercială

şi a litigiilor de muncă.

F

20

Au fost de asemenea restructurate apelul (devine excesiv devolutiv, instanţa

nemaiputând desfiinţa cu trimitere spre rejudecare decât în caz de necompetenţa; în

rest, ea va judeca doar fondul) şi recursul (calificat drept o cale extraordinară de atac

şi dispare motivul de netemeinicie).

Este reglementată posibilitatea îndreptării, lămuririi şi completării hotărârii

în mod mai raţional(încercând să se evite astfel lămurirea pe calea contestaţiei la

executare).

Devine, potrivit textului de modificare, mai puţin aplicabil motivul de recurs

şi pentru omisiunea de a rezolva un capăt de cerere şi motivul de revizuire cu aceeaşi

formulare.

Recursul în anulare (cale extraordinară de atac, cu un istoric care a ridicat

puncte de controversă) capătă o extensie importantă a motivelor. Apare din nou

motivul care era practicabil pentru recursul extraordinar – esenţială nelegalitate şi de

vădită netemeinicie şi, în plus, motivul determinat de o hotărâre a Curţii Europene a

Drepturilor Omului. Această cale extraordinară de atac, care nu era la dispoziţia

părţii nemulţumite, avea să fie desfiinţată prin OUG nr. 58/2003, intrată în vigoare la

28 august 2003.

Este reformată aproape complet materia executării silite, precum şi cea a

împărţelii judiciare.

Modificarea aduce totodată o reglementare nouă a procedurii privind

judecata litigiilor comerciale.

Codul de procedură civilă este o lege organică. Alături de el se situează alte

legi care cuprind norme de procedură (C. muncii, C.com., Legea

contenciosului administrativ, Legea societăţilor comerciale, Legea

concurenţei neloiale, Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea

privind brevetelor de invenţie) .

III.Ordonanţele guvernului - ele devin legi şi subzistă doar astfel.

VII. Aplicarea în timp şi în spaţiu a normei de drept procesual civil

Abordarea are în vedere găsirea de soluţii în problema de a şti cum trebuie

aplicată norma de drept procesual civil într-o cadenţă necesară, într-un ritm eficient.

Două sunt dimensiunile esenţiale asupra cărora tema face obiect de analiză: aplicarea

FAplicarea

legiiprocesual

civile

21

în timp şi aplicarea în spaţiu a legii de procedură în materie civilă .

I. Aplicarea în timp a legii procesual civile.

Trebuie precizat mai întâi că raportul de drept procesual civil este o “facta

pendentia”(aflat pe rol, în dezbateri, în desfăşurare). Dar cum, în dreptul procesual,

dincolo de cauza aflată pe rol, relativ la aplicarea legii, prezintă importanţă atât

faptele epuizate, trecute – “facta praeterita” – cât şi faptele viitoare – “facta futura”,

problema aplicării în timp a legii are o natură mai complexă. O atare natură derivă

îndeosebi dintr-o succesiune de norme, incidente în cauză. Determinarea în concret a

acestora este rezolvarea problemei conflictului mobil de legi.

La modul practic, aplicarea în timp a normei de drept procesual civil impune

observarea a cel puţin două reguli:

I. Principiul neretroactivităţii legii (care nu îngăduie decât o singură

excepţie, anume aplicarea legii penale mai favorabile – art. 15(2) Constituţie), situaţie

care nu poate fi reţinută în materia procedurii civile;

II. Principiul aplicării imediate a legii noi de procedură (art. 725 C. proc.

civ.).

De la acest din urmă principiu există şi excepţii, reguli particulare, ceea ce

determină ultraactivitatea legii vechi.

Această ultraactivitate funcţionează, în principiu, pentru trei raporturi şi

situaţii:

a) În materie de competenţă - procesele vor continua să fie judecate la

instanţele legal învestite, chiar dacă acestea, potrivit noii reglementări, nu ar mai fi

competente .

b) În materia actelor de procedură – acestea se consideră valabile în raport cu

legea aplicabilă la momentul facerii lor.

Astfel, actele care, potrivit legii vechi, sunt anulabile, vor suporta sancţiunea

anulării, chiar dacă, potrivit cu prevederile noii legi, acestea ar fi valabile. Totodată,

actele valabil încheiate potrivit legii noi, îşi menţin valabilitatea, chiar dacă, în lumina

noii legi, ar fi anulabile.

c) În materia căilor de atac – hotărârile rămân supuse căilor de atac şi

FAplicarea în

timp(reguli şiexcepţii)

22

termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Consecinţele practice ale

acestei reguli sunt majore (ex. astăzi, litigiile comerciale nu mai au beneficiul căii de

atac a apelului; pentru o cauză însă pronunţată înainte de adoptarea modificării

C.proc. civ.), această cale de atac va fi operabilă).

II. Aplicarea în spaţiu a legii procesual civile (teritorialitatea legii).

Problema aplicării în spaţiu a normei de drept procesual civil presupune

analiza a două dimensiuni: internă şi internaţională.

În plan intern, sunt avute în vedere conflictele interprovinciale, posibile atunci

când în acelaşi stat există reglementări diferite aplicabile pe anumite teritorii separate

administrativ.

Pentru legea noastră, o atare situaţie a fost posibilă în materie de publicitate

imobiliară – a încetat prin apariţia noii legi în materie în 1996, dar şi în materia

executării silite.

Astăzi legea de procedură civilă se aplică în mod unitar, pe întreg teritoriul

statului român.

În plan internaţional, problemele sunt previzibile. Rezolvarea conflictului

dintre legea română şi legile străine este dictată de legea-cadru în materia raporturilor

de drept internaţional privat – Legea nr. 105/1992- şi de alte reglementări afine.

Regula generală care guvernează este aceea că în raporturile de drept

procesual civil, se aplică legea după care lucrează instanţa investită – “lex fori”.

Cu titlu de excepţie, pentru unele aspecte care interesează desfăşurarea

procesului, regulile se circumscriu la următoarele:

- pentru capacitatea persoanei, se aplică “lex nationalis” sau ”lex

personalis”;

- pentru obiectul şi cauza acţiunii, se aplică “lex causae” ;

- pentru mijloacele de probă a actului juridic, a forţei probante a

înscrisurilor, pentru admisibilitatea probelor în general ca şi pentru dovada stării

civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă, se aplică ”lex loci”.

FAplicarea în

spaţiu

23

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare, alte lucrări

1. BOROI, Gabriel; SPINEANU-MATEI, Octavia, Codul de procedură civilăadnotat, Hamangiu, Bucureşti, 2007;

2. CIOBANU, Viorel Mihai, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996.

3. CIOBANU, Viorel Mihai, BOROI, Gabriel, Drept procesual civil.Curs selectiv.Teste grilă, C.H. BECK, Bucureşti, 2009;

4. DĂNILĂ, Ligia; ROŞU, Claudia, Drept procesual civil, ed. 4, Editura All Beck,Bucureşti, 2004;

5. DĂNILĂ, Ligia, Drept procesual civil. Partea generală, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2008.

6. DĂNILĂ, Ligia, Drept procesual civil. Partea specială, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2009.

7. DELEANU, Ion, Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

8. FODOR, Maria, Drept procesual civil, Vol.I şi II., Universul Juridic, Bucureşti,2008, 2009.

9. LEŞ, Ioan, Tratat de drept procesual civil, C.H.BECK, Bucureşti, 2008.

10. RĂDUCAN, Gabriela, Drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

11. STOENESCU Ilie, ZILBERSTEIN Savelly, Drept procesual civil. Teoriagenerală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

12. TĂBÂRCĂ, Mihaela, Drept procesual civil, Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

13. TĂBÂRCĂ, Mihaela; BUTA, Gheorghe, Codul de procedura civila. Comentat siadnotat cu legislatie, jurisprudenta si doctrina, Ediţia a II-a, revazută şi adăugită,Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

24


Procedura civilă – procedură jurisdicţională de drept comun. Semnificaţii.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Care este textul aplicabil în materie de competenţă, în cazul conflictuluimobil de legi? Argumentaţi răspunsul.

25

MODELE DE TEST

1. Justiţia:a) este jurisdicţia asigurată de instanţele judecătoreşti;b) este singura jurisdicţie din sistemul judiciar român actual;c) este o jurisdicţie specială;d) este organizată ierarhic şi are caracter oneros.

2. Normele de drept procesual civil:a) din legea nouă, se aplică actelor de procedură dispuse sub legea veche;b) din legea veche, se aplică actelor de procedură făcute până la abrogarea ei;c) din legea veche, se aplică, în materie de competenţă, litigiilor înregistrate sub legea nouă;d) din legea nouă, se aplică, în materie de căi de atac, litigiilor înregistrate sub legea veche.

RĂSPUNSURI LA TEST

1. a)

2. b)

26

CAPITOLUL IIPRINCIPIILE JUSTIŢIEI CIVILE


Cuprins

� Rostul şi fundamentarea principiilor justiţiei civile.� Tabloul principiilor justiţiei civile.

Obiective operaţionale: Familiarizarea cu instituţia juridică aprincipiilor dreptului, circumstanţiată modului în care este organizată şifuncţionează justiţia civilă.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente-cheie privind materiaprincipiilor care guvernează organizarea şi funcţionarea justiţiei. Abordareaproblematicii insistă asupra câtorva dimensiuni: definirea conceptului deprincipiu în justiţie, fundamentarea acestuia, inventarierea principiilor cusemnificaţia cea mai pronunţată în materia dreptului procesual civil.

= 4 ore

27

PRINCIPIILE JUSTIŢIEI CIVILE

I. Rostul şi fundamentarea principiilor justiţiei civile.Doctrina nu are în vedere un tablou unitar în această materie, la momentul

actual. Tratarea tradiţională a acestor principii, păstrarea celor cu o viabilitate

independentă de factura regimului politic şi adaptarea celor care reclamă modificări,

sunt criterii după care se face o selecţie a acestor principii.

Aceste principii rezidă în cel puţin următoarele aspecte:

Ø existenţa unor principii bine determinate şi identificate înseamnă o

garanţie de calitate pentru un sistem de justiţie;

Ø principiile sunt cele care reprezintă elementele de stabilitate, de

regularitate ale unei justiţii şi antrenează prefacerile necesare ale

dreptului substanţial;

Ø principiile oferă soluţia, în situaţiile în care dreptul material nu oferă

texte;

Ø principiile reprezintă prima şi ultima exigenţă după care trebuie

apreciată calitatea unei hotărâri judecătoreşti; o hotărâre

judecătorească trebuie să treacă mai întâi de examinarea acestor

principii, în lipsa promovării acestora, calitatea ei rămâne discutabilă.

Judecătorul deci trebuie să lucreze bine, în condiţiile cele mai potrivite, pentru

că acest mediu procedural conferă în primul rând garanţia pentru calitatea soluţiei

sale.

Doctrina franceză se preocupă să califice şi să consacră unele dintre aceste

principii (Cadiet califică drept principiu cooperarea părţilor şi judecătorului pentru

realizarea procesului civil; Vincent/Guinchard consideră că principiile sunt ataşate

unor direcţii de funcţiune a organului jurisdicţional, unele având în vedere

funcţionarea justiţiei, altele preocupate de rolul părţilor şi al judecătorului ori de

caracterul procedurii). În sistemul nostru de drept, tabloul principiilor justiţiei civile a

fost reconfigurat, în sensul menţinerii unor principii considerate tradiţionale,

FFundamentarea

principiilor justiţieicivile

(note generale)

28

ameliorării altora ori consacrării de principii noi (acesta este rezultatul unor

reglementări cardinale în materie: legea fundamentală, modificările de după 1990 ale

C.proc.civ. şi ale legii de organizare judecătorească).

O analiză a principiilor justiţiei civile presupune înainte de orice o

inventariere a acestora.

II. Tabloul principiilor justiţiei civile.

II.1. Principiul echitabilităţii procesului şi a duratei rezonabile a acestuia.

Este expresia pur procesuală a unui nou drept fundamental, înscris în

Constituţie în art. 21 (3), prin Legea de revizuire aprobată prin referendumul de la 18-

19 octombrie 2003.

Potrivit textului citat "părţile au dreptul al un proces echitabil şi la

soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil".

Potrivit art. 11(2) din Constituţie ("Tratatele ratificate de Parlament, potrivit

legii, fac parte din dreptul intern"), acest principiu trebuia considerat funcţional încă

de la ratificarea, prin Legea nr. 30/1994 a Convenţiei Europene pentru Apărarea

Drepturilor Omului şi ale Libertăţilor Fundamentale, această convenţie dispunând în

art. 6.1. că "orice persoană are dreptul la judecarea într-un proces echitabil … şi într-

un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, care

va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil".

Noţiunea de echitabilitate a procesului, nu poate fi inspirată numai de ceea ce

în dreptul privat se numeşte echitate, asupra acestei noţiuni existând diferenţe

sensibile de abordare (mai ales în plan ideologic) iar ataşarea ei de un principiu, fiind

controversată.

În stadiul actual al legislaţiei noastre, echitatea este un criteriu de interpretare

a contractelor, pentru stabilirea întinderii obligaţiei (art. 970 alin. 2), şi un criteriu

secundar de repartizare a rezultatelor unui contract sau al unei asocieri.

Echitabilitatea procesuală trebuie înţeleasă ca o legitimare instituţională,

procedurală şi substanţială (prin hotărâre) a procesului, în acord cu drepturile şi

FCaracterul

echitabilal procesului

civil

29

libertăţile fundamentale ale persoanei şi cu principiile statului de drept, îndeosebi a

celor care interesează "dimensiunea umană" (care a făcut obiectul Reuniunii de la

Copenhaga, din cadrul urmărilor Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa

- CSCE).

În acest context legislativ comunitar, poate fi considerat echitabil un proces

care a asigurat funcţionarea următoarelor reguli şi principii:

- sesizarea neîngrădită a unei instanţe judecătoreşti unice, a cărei competenţă

şi procedură sunt reglementate în mod clar şi exclusiv numai prin lege (nu se

conciliază cu acest principiu caracterul obligatoriu şi facultativ al jurisdicţiilor

speciale administrative - art. 21(4) din Constituţie);

- asigurarea exigenţelor unei proceduri democratice, în care să fie consacrate

şi respectate deplin imparţialitatea judecătorilor, egalitatea de tratament, publicitatea

procedurii, dreptul la apărare, pronunţarea publică a hotărârii;

- recunoaşterea dreptului la căi de atac efective, devolutive, într-un sistem

judiciar unitar;

- pronunţarea soluţiei în respectul şi cu aplicaţia drepturilor şi libertăţilor

fundamentale.

Rezonabilitatea duratei procesului trebuie apreciată în raport cu perisabilitatea

drepturilor, situaţiilor juridice deduse judecăţii, a probelor, cu pierderile ireparabile

sau greu reparabile pe care le încearcă părţile litigante prin prelungirea nejustificată a

judecăţii, şi în raport cu viabilitatea şi exemplaritatea soluţiei, în condiţiile unei

asemenea prelungiri.

II.2. Principiul independenţei judecătorului în activitatea de judecată.

Este, acesta, un principiu cardinal, nu doar pentru dreptul procesual civil, ci şi

pentru statul de drept. Alături de libertatea presei, libertatea de asociere, independenţa

judecătorului este o valoare a statului de drept, una dintre cele mai greu de apărat. Pe

cât de simplu în expresie juridică, acest principiu este pe atât de vulnerabil, de

Fdurata

rezonabilă

F

30

agresat, împotriva lui exercitându-se presiuni dintre cele mai diverse astăzi, unele

chiar de natură să trimită la o adevărată dictatură judiciară.

Dacă judecătorul nu este independent, el va dezarma cetăţeanul care îşi va

căuta alte mijloace pentru promovarea drepturilor şi intereselor sale. Dar şi dacă în

numele acestei independenţe, considerând că nu trebuie să existe cenzură pentru

soluţiile adoptate, atunci justiţia devine o putere al cărei exerciţiu este mult mai

periculos chiar şi decât al puterii executive.

Potrivit Constituţiei şi a Legii de organizare judecătorească (legea nr.

304/2004) “în activitatea de judecată, judecătorul este independent şi se supune

numai legii” – astfel că, ratio legis este singura forţă de natură să-l mobilizeze.

C. proc. civ. are atât dispoziţii de procedură cât şi dispoziţii care interesează

administrarea justiţiei, care au fost edictate pentru a conferi suportul acestui

principiu.

Legea de organizare judecătorească încearcă să împace acest principiu cu

controlul şi răspunderea profesională a judecătorului pentru calitatea hotărârilor sale.

Realizarea unui atare principiu este asigurată şi prin două aspecte esenţiale:

- inamovibilitatea judecătorului, potrivit căreia, acesta nu poate fi promovat,

mutat, sancţionat şi chiar înlăturat din funcţie decât pentru situaţii şi potrivit unei

proceduri instrumentate de un organ profesional disciplinar din sistemul justiţiei

(Consiliul Superior al Magistraturii), deci în condiţii bine definite de lege. Pentru

mutare, promovare, condiţia esenţială cerută de lege, este acordul judecătorului;

- caracterul neeligibil al funcţiei

Judecătorii nu sunt eligibili şi, evident, nici reeligibili; durata funcţiei lor nu

este dependentă de ciclurile politice.

Acest principiu nu are satisfacţie deplină în nici un sistem judiciar; acolo însă

unde s-a creat statutul necesar pentru a vorbi de o putere judecătorească, el este,

indiscutabil, o realitate.

Pentru a preveni intimidarea magistraţilor prin acte şi acţiuni judiciare penale,

Legea de organizare judecătorească a prevăzut obligativitatea avizului Ministrului

FIndependenţa

justiţiei(suport

normativ)

Fgaranţii pentruindependenţă

31

Justiţiei, ca o condiţie a cercetării, punerii în mişcare a acţiunii penale, a arestării şi a

trimiterii în judecată a magistraţilor.

Constituţia a formulat şi două prohibiţii cu valoare de garanţie pentru acest

principiu:

- prohibiţia pentru magistraţi de a face parte dintr-un partid politic;

- prohibiţia de ocupare a unei alte funcţii publice sau private, cu excepţia

funcţiilor didactice din învăţământul superior.

II.3. Principiul contradictorialităţii (AUDIATUR ET ALTERA PARS).

Principiul contradictorialităţii este un principiu la fel de dens, cu aceeaşi

greutate juridică, ca şi principiul independenţei judecătorului în activitatea de

judecată. Până la apariţia O.U.G. nr. 138/2000, consacrarea formală a acestui

principiu se afla în art. 85 C. proc. civ., care reglementa obligaţia de citare:

,,Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înştiinţarea

părţii, afară numai dacă legea nu dispune altfel”.

Astăzi, el a pierdut din nou reglementarea expresă (prin Legea de aprobare nr.

219/2005 a O.U.G. nr. 138/2000).

Potrivit acestui principiu, orice problemă de judecată, orice decizie a

judecătorului, trebuie supusă sau precedată de exprimarea punctelor de vedere ale

părţilor. Părţile au dreptul să-şi spună părerea asupra oricărei chestiuni pe care

judecătorul înţelege să o ia în examinare.

Formularea denumirii principiului este improprie, pentru că nu întotdeauna

părţile au puncte de vedere diferite. Această formulare vrea să sugereze că legea dă

dreptul fiecărei părţi să aibă orice punct de vedere sau să nu aibă asemenea puncte de

vedere. Partea poate chiar să lipsească de la termen. Dacă ea ştie despre termen,

cererea care ar reclama contradictorialitate, poate fi dezbătută şi în absenţa ei. Partea

trebuie însă chemată întotdeauna şi regulat la judecată .

Acest principiu nu presupune nici prezenţa obligatorie a părţilor în sala de

judecată; părţile pot să nu se prezinte sau pot să-şi exprime punctul de vedere în acest

Fprohibiţii

Fsemnificaţiaprincipiului

32

sens. Principiul nu înseamnă dezbateri infinite: judecătorul poate da cuvântul în

replică sau în duplică.

Principiul contradictorialităţii dezbaterilor judiciare constituie fundamentul şi

pentru alte principii ale procedurii civile (ex. principiul dreptului la apărare, principiul

egalităţii, etc.).

Sancţiunea nerespectării contradictorialităţii, ca şi în cazul celorlalte principii,

este nulitatea absolută a hotărârii.

II.4. Principiul disponibilităţii.

Principiul disponibilităţii este un principiu cardinal al procedurii civile,

exprimat în adagiul nemo judex ex officio. Potrivit acestuia,în primul rând, instanţa

civilă nu poate fi investită decât prin cererea părţii interesate.

Apoi, în lumina acestui principiu, partea interesată, titularul dreptului, este

suverană în aprecierea modalităţii de rezolvare a litigiului ce ar fi apărut. În cursul

desfăşurării litigiului, ea dispune, după cum liber apreciază, asupra modului în care îşi

exercită drepturile şi îndatoririle procesuale în cadrul dezbaterilor (asupra modului de

a cere probe, de a ridica excepţii, de a crea un incident procedural, de a opri litigiul,

de a renunţa la judecată ori la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile părţii adverse)

precum şi în ceea ce priveşte soluţia pe care o cere instanţei, exercitarea sau nu a căii

de atac, aprecierea asupra executării hotărârii pronunţate.

Principiul nu este contrazis de unele proceduri necontencioase care se judecă

din oficiu (ex. în materie electorală, unde judecătoria dă anumite certificări).

II.5. Principiul dreptului la apărare.

Principiul dreptului la apărare se bucură de prevedere constituţională şi are, de

regulă consistenţă în procedura penală. În procedura civilă, până la apariţia O.U.G.

nr. 138/2000, nu era reglementat ca atare ci extras din enunţul altor principii.

Spre deosebire de materia penală, unde principiul are o mai pronunţată

reflecţie în ceea ce priveşte poziţia inculpatului, aflat într-o imposibilitate evidente, în

F

Fdimensiunile

disponibilităţii

33

materie civilă intensitatea lui este mai slabă pentru că asistenţa juridică nu este aici

niciodată obligatorie.

Principiul este evocat de posibilitatea pe care partea o are de a cere, la prima

zi de înfăţişare, un termen pentru pregătirea apărării. Instanţa însă nu este neapărat

obligată să îl acorde.

Principiul are în vedere posibilitatea pe care o dă reclamantului pentru

modificarea acţiunii, cât şi prin textele care reglementează dreptul pârâtului de a

obţine amânarea, atunci când acţiunea şi dovezile nu i-au fost comunicate cu un

număr de zile înainte de judecată.

Prin urmare, principiul dreptului la apărare în procesul civil are în vedere

asigurarea condiţiilor de timp, de informare despre lucrările dosarului, despre poziţia

adoptată de partea adversă, de natură să permită părţii litigante pregătirea şi

formularea unui răspuns reuşit în dezbaterile judiciare.

II.6. Principiul rolului activ al judecătorului şi al cooperării părţilor cu

instanţa.

El a reprezentat centrul atenţiei principiilor justiţiei socialiste. Pe temeiul

acestui principiu, esenţa acestuia era considerată deplin nouă, reformată faţă de

justiţia burgheză care făcea elogiul duelului judiciar.

Art. 129 şi art.130 C.proc. civ. au corespondent în textele din noul C.proc. civ.

francez. Nici unul, nici celălalt însă nu enunţă expres acest principiu, dar un proces

modern, indiscutabil, nu se poate lipsi de o asistenţă activă din partea judecătorului.

Judecătorul însă trebuie să dirijeze acţiunile părţilor din proces, trebuie să

pregătească materialul de judecată cu participarea părţilor. El nu trebuie să le lase să

se consume într-un duel steril, fără pondere juridică. El trebuie să pună în atenţia lor

aspectele neclare din cererea introductivă, să facă posibilă lămurirea acestora dar şi a

altor aspecte ulterior intervenite.

Judecătorul poate pune părţilor orice întrebări pentru a lămuri cauza, poate să

evoce necesitatea unor probe, să ridice unele excepţii. Nu există însă un text care să

F

Fsemnificaţiarolului activ

34

sancţioneze inactivitatea, somnolenţa judecătorului. Dar există efectul devolutiv al

apelului (instanţa de apel putând rediscuta fondul, putând reface şi completa probele).

II.7.Principiul publicităţii dezbaterilor.

Potrivit acestui principiu, dezbaterile sunt deschise asistenţei oricărei

persoane interesate sau neinteresate. Este acesta un principiu menit să garanteze

egalitatea în faţa legii şi a justiţiei, el asigurând una dintre caracteristicile generale ale

procedurilor jurisdicţionale. Dreptul la un proces public este instituit ca drept

fundamental de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană privind drepturile şi libertăţile

fundamentale

Regula este ca dezbaterile să se facă în ’’şedinţă publică’’(art. 126 din

Constituţie şi art. 121 din C. proc.civ.). Şedinţele secrete constituie excepţia; ele se

ordonă de către judecător din oficiu sau la cererea părţii, "dacă dezbaterea publică ar

putea vătăma ordinea publică, moralitatea sau pe părţi" (art. 121 alin. 2 din C.

proc.civ.). Când s-a ordonat şedinţă secretă părţile rămân în sala de şedinţă însoţite de

apărătorii lor şi de cel mult două persoane desemnate de ele.

Principiul nu este încălcat, dacă legea prevede că anumite cereri se

soluţionează “în camera de consiliu”, înţelegând prin aceasta camera în care

judecătorul oficiază în deliberările sale; se mai numeşte aceasta şi cameră de

chibzuinţă sau de deliberare. Judecata în camera de consiliu este prevăzută pentru

cereri şi proceduri rapide, sumare (ex. cererile privitoare la funcţionarea societăţilor

comerciale). În funcţie de distincţia între şedinţe secrete (cum este cea în care se

judecă cererea de strămutare) şi şedinţe de judecată în camera de consiliu, sancţiunea

pentru nerespectarea acestui principiu este diferită, în cazul nerespectării primelor

operând nulitatea absolută a hotărârii.

II.8. Principiul oralităţii.

Deşi procedura civilă este scrisă, deşi instanţa consemnează în scris

dezbaterile, părţile şi judecătorul sunt obligaţi a-şi face toate susţinerile oral (art.

Freguli şiexcepţii

F

35

127). Chiar dacă judecătorul afirmă în scris soluţia dată, el trebuie să o exprime şi

prin viu grai.

Principiul oralităţii este un principiu afin cu cel al contradictorialităţii,

sancţiunea pentru nerespectarea acestuia fiind, ca şi în cazul principiului

contradictorialităţii, nulitatea absolută a hotărârii.

II.9 . Principiul folosirii limbii materne în justiţie.

Deşi, potrivit art. 127 (1) din Constituţie procedura judiciară se desfăşoară în

limba română, revizuirea din 2003 a introdus pentru cetăţenii români aparţinând

minorităţilor naţionale "dreptul să se exprime (subl. ns.), în limba maternă în faţa

instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice".

Până la această revizuire, dreptul la folosirea limbii materne în justiţie era

recunoscut şi acelor cetăţeni şi persoanelor care nu înţeleg sau nu vorbesc limba

română (în noua formulare, "cetăţeni străini şi apatrizi") în modalitatea luării la

cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii

prin interpret (drept asigurat gratuit şi în vechea formulare, în procesele penale).

În funcţionarea principiului discutat, astăzi este suficient ca românul de etnie

străină să declare că doreşte să se exprime în limba maternă pentru ca instanţa şi

celelalte părţi să se asigure de interpret, pentru a recepta în limba română exprimările

acelui cetăţean.

Noul text al art. 127 (3) s-a preocupat ca legea organică să reglementeze

exercitarea dreptului în discuţie, astfel încât să nu se împiedice buna administrare a

justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.

II.10. Principiul continuităţii şi nemijlocirii.

Conform acestui principiu, judecătorii care au participat la judecată, în şedinţa

de la data luării cauzei în pronunţare, care au instrumentat litigiul, au condus

dezbaterile şi, mai ales, le-au închis (au luat cauza în pronunţare), trebuie să fie

aceiaşi cu cei care pronunţă hotărârea.

F

Fsemnificaţia

principiului, întextul

Constituţieirevizuite

F

36

Sancţiunea pentru nerespectarea acestui principiu este nulitatea absolută a

hotărârii, încălcarea principiului fiind motiv de recurs (art. 304 pct. 2).

II.11. Principiul dreptului la cale de atac.

Orice hotărâre de primă instanţă este supusă unei căi de atac. După

modificarea Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, nu mai există nici la

instanţa civilă hotărâri de primă instanţă neprevăzute cu o cale de atac .

Acest principiu funcţionează numai pentru hotărârile de fond. Există - şi este

firesc – şi o limită a posibilităţii de a ataca o hotărâre judecătorească, limită dată de

legalitatea şi structura căilor de atac, de concepţia epuizării acestora într-un punct, de

ierarhizarea pe care legea o impune şi, mai ales, de condiţionarea atacării unei soluţii

potrivit cu invocarea unor motive prestabilite.

Acest principiu capătă efectivitate, dacă este înţeles cu observarea

următoarelor reguli realizând împreună un adevărat îndreptar în materie:

a) orice hotărâre de primă instanţă este prevăzută cu o cale de atac;

b) dacă legea nu prevede calea de atac, atunci aceasta este apelul;

c) dacă legea prevede că hotărârea se dă fără drept de apel (este

neapelabilă), calea de atac este recursul;

d) dacă hotărâre este apelabilă, atunci ea va fi şi recurabilă.

Fîndreptarîn materia

căilor de atac

37

BIBLIOGRAFIE














38


Identificaţi principiile care se bucură de suport normativ expres, insistândasupra celor de rang constituţional.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Caracterul echitabil al procesului civil – o suma divisio a principiilor carecârmuiesc organizarea şi funcţionarea justiţiei

39

MODELE DE TEST

1. Independenţa judecătorului:a) priveşte exclusiv activitatea de judecată;b) este garantată de inamovibilitate;c) este garantată şi de condiţionarea promovării în funcţie prin acordul judecătorului;d) este un beneficiu al judecătorului, prevăzut expres pentru judecarea cauzelor civile.

2. Este ignorat:a) principiul dreptului la apărare, când partea nu si-a ales apărător specializat;b) principiul oralităţii, când judecătorul, din lipsă de timp, cere părţilor să-şi formuleze doarconcluzii în scris;c) principiul independenţei judecătorului, când, în caz de abatere disciplinară, acestuia i seaplică sancţiuni;d) principiul dreptului la un proces echitabil, când numai uneia dintre părţi i se aduc lacunoştinţă drepturile sale procesuale.

RĂSPUNSURI LA TEST

1. b), c)

2. b), d)

40

CAPITOLUL IIICOMPETENŢA

INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI


Cuprins� Ordinea publică şi competenţa� Felurile competenţei.� Întinderea competenţei instanţei sesizate.

Obiectiv general: Înţelegerea problematicii învestirii instanţelor judecătoreşti,sub aspectul repartizării competenţei de judecată la nivelul sistemului judiciar.

Obiective operaţionale: Conturarea unei teorii generale a competenţei, curelevarea competenţei instanţelor judecătoreşti, competenţă ce intereseazămateria procesului civil şi identificarea formelor competenţei, atât sub aspectfuncţional cât şi jurisdicţional. Tema aduce în atenţie şi problematicaprorogării de competenţă şi a incidentelor (premisele apariţiei lor şi modalităţide soluţionare).

= 8 ore

41

COMPETENŢAINSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

I. Ordinea publică şi competenţa.

Într-un stat de drept, exerciţiul autorităţii, al puterii de la care emană o anumită

autoritate, este reglat cu rigoare, minuţiozitate şi în registrul constituţional

observându-se regulile verificate ale democraţiei politice în primul rând "principiul

separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească" art. 1 (4)

din Constituţia revizuită la Referendumul din 18-19 octombrie 2003.

Deci, înzestrarea unor organe şi instituţii cu atribuţii şi prerogative care să

acopere activitatea publică, a statului, ca funcţionar oficial al societăţii, este reclamată

de însăşi organizarea de stat.

Amenajamentul şi distribuţia competenţelor de autoritate publică, în cadrul

realizării puterii de stat (publice sau politice) în cadrul unor activităţi, funcţiuni sau

ramuri ale puterii, sunt opera Constituţiei.

Competenţele de stat astfel amenajate interesează competenţa instanţelor

judecătoreşti pentru trei chestiuni:

- raportul dintre competenţele fiecăreia dintre puterile, legislativă şi executivă,

pe de o parte, şi competenţa instanţelor judecătoreşti, pe de altă parte;

- poziţia jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti în cadrul funcţiei jurisdicţionale

a statului;

- competenţa de soluţionare a conflictelor de natură constituţională dintre

autorităţile publice.

Prima chestiune este rezolvată de textul constituţional amintit, nici una dintre

puteri neputând injoncţiona exerciţiul alteia ori face imixtiuni neautorizate de

Constituţie.

Fnote generale

privindcompetenţa şi

ordineapublică

42

În plan procesual civil, această rezolvare este acoperită prin instituirea ca motiv

de recurs a depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti prin hotărârea atacată.

După desfiinţarea recursului în anulare (făcută prin OUG nr. 58/2003), care

fusese reintrodus prin Legea nr. 59/1993 (când s-a desfiinţat recursul extraordinar), şi

pentru motivul de depăşire a limitelor puterii judecătoreşti, această ilegitimitate a

hotărârii rămâne în câmpul juridic.

Ea nu ar avea să fie soluţionată decât în cadrul unei noi atribuţii a Curţii

Constituţionale, care dă soluţia celei de-a treia chestiuni.

Cea de-a doua chestiune este rezolvată prin recunoaşterea jurisdicţiei justiţiei ca

jurisdicţie de drept comun (art. 125), jurisdicţiile speciale administrative fiind

declarate facultative şi gratuite iar înfiinţarea de instanţe extraordinare fiind interzisă.

Trebuie bine înţeles, acum, că depăşirea limitelor jurisdicţiei justiţiei, în raport

cu atribuţiile jurisdicţionale ale altor organe, nu înseamnă depăşirea limitelor puterii

judecătoreşti, întrucât aceasta este specializată în a face jurisdicţie.

Numai oficierea, instrumentarea sau îndeplinirea de către instanţa

judecătorească a unor operaţiuni şi acte din domeniul puterii legislative (spre ex.,

aprobarea unei ordonanţe de guvern) sau al puterii executive (ex., oficierea unei

căsătorii), înseamnă depăşirea limitelor puterii judecătoreşti.

Pentru a treia chestiune, Constituţia revizuită dă soluţia rezolvării conflictelor

juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice de către Curtea

Constituţională, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor

două Camere ale Parlamentului, a Primului Ministru sau a Preşedintelui Consiliului

Superior al Magistraturii.

Dacă depăşirea limitelor puterii judecătoreşti printr-o hotărâre ar fi considerată

un conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi

autoritatea legislativă sau autoritatea executivă după caz, atunci Curtea

Constituţională ar putea să elimine o asemenea hotărâre.

Considerăm că noua atribuţie a Curţii Constituţionale nu priveşte controlul

jurisdicţional excepţional asupra unei hotărâri date cu depăşirea limitelor puterii

judecătoreşti.

Textul constituţional se referă, mai degrabă la conflicte de competenţă

constituţionale active, care blochează sau pun în cauză exerciţiul unor autorităţi, decât

la hotărâri judecătoreşti care au ignorat domeniile puterilor în stat.

F

F

43

Apoi, s-ar produce o imixtiune a unei alte autorităţi, asupra autorităţii

judecătoreşti, ceea ce este intolerabil într-un stat de drept.

Soluţia nu poate fi decât contestaţia la executare sau respingerea formală

fondate pe lipsa de calitate şi legitimare constituţională a acelei hotărâri.

Conceptul de competenţă.

Competenţa nu are, în dreptul procesual, sensul atribuit în limbajul comun,

acela de valoare profesională.

În procedură, competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe

judecătoreşti ori altui organ cu atribuţii jurisdicţionale de a soluţiona un litigiu sau

totalitatea drepturilor de judecată şi de oficiere conferite de lege unei jurisdicţii.

II. Felurile competenţei.

Teoria competenţei operează cu o clasificare, în funcţie de care se identifică mai

multe feluri de competenţă.

a) Astfel, o primă distincţie se face între:

- competenţa generală, care reprezintă competenţa ce aparţine instanţelor

judecătoreşti şi

- competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională.

b) La rândul ei, competenţa generală a instanţelor judecătoreşti distinge, din

punct de vedere al atribuţiilor, alte două specii de competenţă, anume:

- competenţa funcţională

- competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

c) Competenţa jurisdicţională trimite la o delimitare între:

- competenţa materială

- competenţa teritorială.

d) În doctrină, se face o distincţie şi între competenţa absolută şi competenţa

relativă, criteriul folosit fiind acela al naturii normei care o reglementează (după caz,

absolută sau relativă).

FDefiniţie

Ffelurile

competenţei

44

II.1. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi competenţa altor

organe de jurisdicţie.

Pentru a înţelege raportul dintre ele, trebuie respectate următoarele reguli:

a) Instanţele judecătoreşti au o competenţă jurisdicţională generală, ele au

plenitudinea de jurisdicţie. Această competenţă este o expresie a unui drept

fundamental al oricărui cetăţean. Nici o jurisdicţie specială nu se poate înfiinţa decât

în temeiul unei legi organice. Această regulă permite şi o orientare în practică:

- orice litigiu trebuie soluţionat de un organ de jurisdicţie; dacă nu există

un organ special pentru acel litigiu, altul decât instanţa judecătorească, atunci aceasta

este competentă;

- pentru a deferi litigiul instanţei judecătoreşti, nu este nevoie ca un text de

lege să prevadă expres competenţa acesteia.

b) În conflictul de competenţă între instanţele judecătoreşti şi alte organe

cu activitate jurisdicţională, altele decât instanţele judecătoreşti, decizia asupra

instanţei competente aparţine acestora din urmă (regula este instanţa superioară celei

în conflict);

c) Regula punctelor de contact între cele două sisteme de jurisdicţie

(instanţele judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională). Potrivit acestei

reguli, pe de o parte, anumite litigii, după calitatea persoanei, sunt fie de competenţa

instanţelor judecătoreşti, fie de competenţa altor organe jurisdicţionale.

Pe de altă parte, această regulă se exprimă prin competenţa instanţelor

judecătoreşti de a controla legalitatea actelor jurisdicţionale date de celelalte organe

de jurisdicţie. După natura controlului judecătoresc, instanţele sunt chemate să se

pronunţe asupra legalităţii actelor unor asemenea organe, pronunţându-se, de regulă,

în primă şi ultimă instanţă. Este cazul recursului sau contestaţiei împotriva unor acte

administrative cu caracter jurisdicţional, împotriva hotărârilor date în contencios

fiscal în special, împotriva actelor date în jurisdicţii disciplinare.

II.2. Competenţa funcţională.

Aceasta cuprinde toate atribuţiile unei instanţe judecătoreşti în majoritate cu

caracter jurisdicţional, la care se adaugă şi unele cu caracter mixt. Competenţa

FRaportul dintre

competenţainstanţelor

judecătoreşti şicompetenţa altor

organe de jurisdicţie

45

funcţională comportă o analiză distinctă potrivit cu fiecare instanţă din ierarhia

sistemului judecătoresc, permiţând totodată şi o scurtă caracterizare.

Competenţa funcţională a judecătoriei.

Până la apariţia Legii de organizare judecătorească din 1950, tribunalul era

instanţa cu plenitudine de jurisdicţie în sistemul nostru judiciar. Din acel moment însă

judecătoria devine instanţa căreia legea îi deferă toate cauzele nedate în competenţa

altei instanţe. După modificarea C. proc. civ. din 1993, judecătoria are competenţă şi

după valoare; astăzi, în lumina noii modificări aduse de O.U.G. nr. 58/2003 limitele

de valoare s-au modificat.

Judecătoria este deci instanţă de drept comun. Prin urmare, dacă legea nu deferă

o anumită cauză unei instanţe, ea va reveni, în mod obligatoriu, spre soluţionare,

judecătoriei.

Competenţa funcţională a judecătoriei, ca de altfel şi a celorlalte instanţe din

sistem, se determină în raport cu instanţa imediat superioară.

Dispoziţiile C. proc. civ., modificate prin O.U.G. nr.138/2000 şi OUG nr.

58/2003 menţin pentru această instanţă plenitudinea de jurisdicţie în materie civilă şi

penală. De aici rezultă că, dacă legea nu deferă o anumită cauză unei instanţe, atunci

ea va reveni spre soluţionare judecătoriei.

Ca primă instanţă, judecătoria judecă toate cauzele nedate în competenţa altor

instanţe.

Ca instanţă de control judecătoresc, judecătoria se pronunţă asupra actelor unor

organe cu caracter jurisdicţional sau asupra unor acte jurisdicţionale a altor organe.

Ca instanţă de control judiciar, judecătoria judecă doar în două căi extraordinare

de atac de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea, cu excepţia situaţiei în care

motivul revizuirii îl constituie contrarietatea de hotărâri).

Competenţa funcţională a tribunalului.

Tribunalul este instanţa cu perenitatea cea mai pronunţată. Tribunalul a

reprezentat instanţa de plenitudine de jurisdicţie civilă până în 1950 (apariţia primei

legi postbelice de organizare judecătorească). Înfiinţarea tribunalelor raionale şi

atribuirea unei competenţe, cumulate cu desfiinţarea curţilor de apel în 1952, a făcut

din tribunal instanţa de control judiciar ordinar până în 1993. După acest moment,

FCompetenţafuncţională ajudecătoriei

FCompetenţafuncţională atribunalului

46

dată fiind reînfiinţarea curţilor de apel, tribunalul pierde din competenţa de control

judiciar, relativ la calea de atac a recursului, dar se încarcă în măsură considerabilă cu

judecarea apelurilor.

Ca primă instanţă, tribunalul judecă toate cauzele date în competenţa sa de către

lege.

Tribunalul are competenţă după valoare, atât în materie civilă cât şi în materie

comercială.

Are competenţă de primă instanţă în unele materii (conflicte de muncă,

contencios administrativ, creaţie intelectuală).

Ca instanţă de control judecătoresc, tribunalul soluţionează cererile privind acte

jurisdicţionale ale altor organe (ex. recursul împotriva încheierilor judecătorului

delegat la Registrul comerţului).

OUG nr. 58/2003 a redus considerabil competenţa tribunalului ca instanţă de

control judiciar, aceasta operând în continuare, după legea de aprobare a ordonanţei,

pentru recursuri privind hotărârile neapelabile (cum sunt cele pronunţate în plângeri

contravenţionale, în contestaţii la executare, în cereri de ordonanţă preşedinţială, în

măsuri asigurătorii), şi, în cazuri speciale, pentru apeluri (cum este cazul hotărârilor

pronunţate în litigii provocate de aplicarea Legii nr. 18/1991 a fondului funciar) .

Tribunalul este regulator de competenţă, rezolvând astfel conflictele de competenţă

dintre judecătoriile din circumscripţia sa, ca şi cele ivite între o judecătorie din

circumscripţia sa şi un alt organ cu activitate jurisdicţională.

În competenţa tribunalului sunt şi căile de atac de retractare împotriva propriilor

hotărâri (contestaţia în anulare şi revizuirea).

Tribunalul soluţionează şi anumite cereri, realizarea unor proceduri, acordarea

unor autorizaţii în cazuri anume prevăzute de lege (procedura electorală, decizia

privind numele copilului adoptat, decizia privind cetăţenia copilului în anumite

situaţii speciale).

Tribunalul se pronunţă şi în cererile de strămutare pentru rudenie sau afinitate

privind un judecător de la o judecătorie din circumscripţia sa.

Competenţa funcţională a Curţii de apel.

F

FCompetenţafuncţională aCurţii de apel

47

Este instanţă de tradiţie în sistemul nostru judiciar. A lipsit între anii 1952 şi

1993. A fost concepută ca o instanţă de control judiciar pe calea ordinară a apelului,

când recursul era o cale de atac restrictivă şi când prima instanţă era tribunalul.

Între Legea nr. 59/1993 şi OUG nr. 58/2003 nu şi-a justificat denumirea, ea

judecând în principal recursurile date împotriva hotărârilor date în apel de către

tribunale.

Această ultimă ordonanţă de urgenţă a apropiat şi tribunalele (prin retragerea

aproape completă a dreptului de control judiciar) şi curţile de apel (prin atribuirea

apelurilor şi retragerea aproape completă a competenţei în recurs), de poziţiile pe care

aceste instanţe le-au avut în perioada interbelică.

Ca primă instanţă, curtea de apel judecă toate litigiile date de lege în competenţa

sa, de altfel foarte puţine.

Ca instanţă de control judiciar, curtea de apel soluţionează apelurile împotriva

hotărârilor pronunţate de către judecătorii şi tribunale şi recursurile formulate

împotriva hotărârilor date de către tribunale în apelurile speciale.

Ca instanţă de control judecătoresc, curtea de apel se pronunţă cu privire la

anumite acte cu caracter jurisdicţional, şi în contencios administrativ, unde are o

"competenţă personală" pentru plângerile în contencios administrativ, când pârâtul

este un organ sau o autoritate publică centrală.

Curtea de apel soluţionează şi litigiile cu privire la anumite proceduri speciale,

dă avize, calificări în anumite cazuri prevăzute de lege.

Pentru anumite profesii, Curtea de apel este instanţă cu competenţă disciplinară.

Curtea de apel este competentă să judece şi contestaţiile la titlu şi căile de atac

de retractare.

Curtea de apel este regulator de competenţă pentru conflictele apărute între

instanţele din circumscripţia ei, între judecătorii din circumscripţii diferite ale

tribunalelor sau cele dintre un tribunal din circumscripţia sa şi o judecătorie.

Judecă şi cereri de strămutare pentru afinitate şi rudenie privind cauzele pe rol

la tribunale din circumscripţia lor.

Competenţa funcţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

F

48

După intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, care, pe de o parte, a modificat

competenţa jurisdicţională şi, pe de altă parte, a restructurat sistemul căilor de atac,

Curtea Supremă de Justiţie a revenit parţial în poziţia pe care o avea până în 1952,

când s-a renunţat la apel şi la curţile de apel, ca instanţă de recurs; acest rol era

caracterizat mai bine în materie penală, pentru că în materie civilă, curţile de apel

erau instanţele cele mai ocupate cu această cale de atac OUG nr. 158/2003, cuplată cu

Legea din 2003 de Revizuire a Constituţiei care reînfiinţează Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie readuce instanţa supremă la rolul ei tradiţional, menţinut şi în Europa

Occidentală, de instanţă de casare, care înfăptuieşte, prin judecarea recursurilor,

uniformizarea politicii judiciare ceea ce se va numi din nou "Casaţia Română".

Ca primă instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţă

nesemnificativă în materie civilă.

Ca instanţă de control judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă numai

calea de atac a recursului, anume:

- recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel în

primă instanţă şi recursurile împotriva tuturor hotărârilor pronunţate de curţile de

apel, în primă instanţă sau în apel;

- recursul în interesul legii (ca o cale extraordinară de atac).

Este regulator de competenţă, judecând toate conflictele de competenţă dintre

instanţele de pe raza unor curţi de apel diferite.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă de asemenea, cererile de strămutare

dar numai pentru motive de bănuială legitimă şi siguranţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi alte atribuţii privind administrarea

justiţiei, soluţionând: cererile de delegare a unei instanţe, cererile de recuzare a

tuturor judecătorilor unei curţi de apel ş.a.

II.3. Competenţa materială ( procesuală).

Este aceasta competenţa de atribuţiune, competenţa care inventariază în detaliu

toate atribuţiile de judecată ale instanţelor, competenţa pe care textul C.proc.civ. o

tratează în debut şi o denumeşte chiar astfel – competenţa după materie.

FCompetenţafuncţională a

Înaltei Curţi deCasaţie şi Justiţie

F

Fcompetenţa

dupămaterie

49

Competenţa materială a judecătoriei.

§ instanţă de drept comun; îi revin spre soluţionarea toate cauzele nedate

în competenţa altor instanţe;

§ judecă plângerile formulate împotriva unor acte emise de organe cu

atribuţii jurisdicţionale (cum ar fi: plângerile împotriva unor încheieri

notariale, ale unor acte ale executorului judecătoresc, ş.a.);

§ în alte materii pe care legea i le deferă: plângeri contravenţionale,

cererile de transformare a amenzii în muncă în interesul comunităţii, a

contestaţii la executare şi cereri de întoarcere a executării, în materie

maritimă şi fluvială, în litigiile izvorâte din funcţionarea asociaţiilor şi

fundaţiilor, în materie electorală, în conflictele de competenţă dintre

birourile notariale;

§ are competenţă după valoare, în materie civilă, pentru cauzele al căror

obiect este de până la 5 miliarde de lei, iar în materie comercială, pentru

cauzele al căror obiect este de până la 1 miliard de lei; judecă totodată

toate litigiile fără valoare în materie civilă;

§ judecă litigiile de împărţeală judiciară, precum şi cererile în materie

succesorală şi cele în materia fondului funciar;

§ este instanţă de executare şi judecă toate contestaţiile la executare, cu

excepţia celor la titlu;

§ judecă cererile de revizuire şi de contestaţie în anulare împotriva

propriilor hotărâri.

III.2. Competenţa materială a tribunalului

§ are competenţă după valoare în materie civilă (cauzele având un obiect

cu o valoare mai mare de 5 miliarde lei) şi comercială (cauzele

neevaluabile în bani şi cele al căror obiect are o valoare de peste 1

miliard lei);

§ este instanţă de fond în unele materii (indicate de C. proc. civ – art. 2):

- conflicte de muncă, cu excepţia cererile de încetare a grevei, atunci când

agentul economic este o regie autonomă sau o societate comercială naţională a

statului;

FCompetenţamaterială ajudecătoriei

FCompetenţamaterială atribunalului

50

- în materie de contencios administrativ, cu excepţia cauzele care privesc acte

ale autorităţilor publice centrale;

- în materie de proprietate intelectuală;

- în materie de expropriere;

- în materia adopţiilor (încuviinţarea, nulitate şi desfacere);

- cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare penale;

- cererile de exequatur (recunoaştere şi încuviinţare a executării hotărârilor

judecătoreşti străine);

§ are competenţă în orice alte materii date de lege (acţiunea în anularea

hotărârii arbitrale, contestaţia la executare privind înţelesul şi întinderea

dispozitivului hotărârii – contestaţia la titlu - în materie electorală,

cererile şi contestaţiile în aplicarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul

public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale).

Competenţa materială a Curţii de apel.

În primă instanţă:

§ judecă în contencios administrativ cauzele care privesc actele

autorităţilor şi instituţiilor centrale;

§ judecă acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale şi rezolvă unele incidente

privind procedura arbitrală.

§ se pronunţă în unele materii: valori mobiliare (dă unele calificări), în

concurenţa comercială (judecă recursurile împotriva deciziilor date de

Consiliul Concurenţei şi sesizările acestei autorităţi pentru aplicarea

unor măsuri asupra agenţilor economici care nu-i respectă deciziile;

În control judiciar:

§ judecă toate apelurile împotriva hotărârilor de primă instanţă ale

judecătoriilor şi tribunalelor şi revizuirea şi contestaţia în anulare

împotriva propriilor hotărâri;

§ judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în apelurile speciale

de către tribunale şi împotriva hotărârilor de primă instanţă ale

tribunalelor care nu sunt prevăzute cu apel.

FCompetenţa

materialăa Curţii de apel

51

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

§ este "instanţă de casare", judecând în principal:

- toate recursurile declarate împotriva hotărârilor date în primă instanţă şi a

hotărârilor date în apel, de către curţile de apel;

- judecă recursurile în interesul legii;

- judecă recursurile declarate la secţiile sale, în pricini de orice natură, şi

împotriva unor hotărâri care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost

întrerupt în faţa curţilor de apel;

§ soluţionează contestaţiile la titlu privind propriile hotărâri;

§ soluţionează contestaţiile în materie disciplinară privitoare la magistraţi;

§ soluţionează unele contestaţii în materie electorală şi alte cereri anume

repartizate ei (cum sunt sesizările privind controlul averilor înalţilor

demnitari).

II.4. Competenţa teritorială.

Competenţa teritorială de drept comun.

Regula principală de competenţă este aceea a instanţei de la domiciliul/sediul

pârâtului: actor sequitur forum rei – reclamantul urmează locul pârâtului. Aceasta

este o regulă de competenţă relativă, spre deosebire de competenţa materială.

Încălcarea regulii trebuie invocată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, altfel,

o instanţă investită, chiar necompetentă, rămâne bine investită.

Caracterul relativ al competenţei teritoriale este subliniat şi de prevederea unei

competenţe alternative, pentru încă una sau mai multe instanţe în anumite materii şi

cereri.

Se va vedea însă, că pentru câteva cereri competenţa teritorială este şi exclusivă

sau excepţională.

Competenţa teritorială alternativă.

Legea prevede multe cazuri de competenţă alternativă când, pe lângă instanţa de

la domiciliul pârâtului, mai sunt competente una sau mai multe instanţe:

FCompetenţa

materialăa Înaltei Curţide Casaţie şi

Justiţie

Fregula

generală decompetenţăteritorială

Fcompetenţateritorialăalternativă

52

a) Instanţa locului exercitării comerţului de către pârâtul care are mai

multe sedii pentru activităţile sale, pentru litigiile legate de acel loc. Este vorba despre

sediile secundare, care potrivit Legii nr. 31/1990 a societăţilor comerciale corespund

unor dezmembrăminte precum filiala şi sucursala.

b) Instanţa sediului reprezentantului unei persoane juridice de drept privat

pentru obligaţiile ce urmează a se executa în acel loc sau care izvorăsc din actele şi

faptele reprezentantului.

c) Instanţa domiciliului reclamantului pentru cererile îndreptate împotriva

statului, a direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor

comerciale.

d) Instanţa domiciliului unuia dintre co-pârâţi; dacă pârâtul este debitor

secundar, instanţa competentă este oricare dintre instanţele debitorilor principali.

e) Instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în

parte, a obligaţiilor, dacă se solicită executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea

unui contract.

f) Instanţa locului unde se află bunul imobil, pentru litigiile locative şi litigiile

privind publicitatea imobiliară.

g) Instanţa locului de plată pentru litigiile izvorâte dintr-o cambie, cec sau

bilet la ordin.

h) Instanţa locului unde obligaţia a luat naştere şi a locului plăţii, pentru

litigiile comerciale.

i) Instanţa locului de plecare sau de sosire, în cazul contractului de transport.

j) Instanţa domiciliului reclamantului, în cererile făcute de ascendent sau

descendent şi cu privire la întreţinere sau alocaţie pentru copii.

k) Instanţa locului săvârşirii faptului licit, pentru acţiunile în despăgubire

din delict civil.

l) Instanţa domiciliului asiguratului, a locului bunurilor asigurate ori a locului

unde s-a produs accidentul, pentru cererile de despăgubiri din contractul de asigurare.

Competenţa teritorială excepţională (exclusivă).

F

Fcompetenţateritorială

excepţională/exclusivă

53

Norma de competenţă teritorială este, în principiu relativă, însă există şi norme

de competenţă teritorială excepţională. Acestea sunt cazurile în care norma de

competenţă teritorială este absolută, nerespectarea ei neputând fi tolerată de către

instanţă, iar ignorarea ei de către pârât este fără eficienţă.

Sunt cazuri de competenţă teritorială excepţională:

a) Cel privitor la litigiile în legătură cu lucrurile imobile; acestea sunt

doar de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul (ex. o acţiune în

revendicare având ca obiect o clădire sau un teren). Dacă imobilul cade în

circumscripţia mai multor instanţe, competentă va fi instanţa de la domiciliul/sediul

pârâtului. În cazul în care pârâtul nu domiciliază în nici una dintre aceste

circumscripţii, intervine regula de competenţă alternativă.

b) În materia succesiunilor, instanţa competentă este aceea din

circumscripţia ultimului domiciliu al defunctului, pentru litigii care au ca obiect:

cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; cererile

privitoare la drepturile rezultate din succesiune (intră aici, nu doar petiţia de ereditate

ci şi cele pentru reducţiunea liberalităţilor excesive, precum şi cele ale legatarilor –

moştenitori care nu au calitatea de moştenitor legali – sau ale creditorilor defunctului

împotriva moştenitorilor sau a executorilor testamentari).

c) Instanţa sediului principal al societăţii, în materie societară (până la

sfârşitul lichidării acesteia chiar şi pentru litigiile dintre asociaţi, ca şi pentru materia

reorganizării judiciare şi a falimentului).

d) În materie de divorţ, instanţa ultimului domiciliu comun al soţilor.

Dacă aceştia nu au avut domiciliu comun sau dacă unul dintre ei nu mai locuieşte în

raza ultimului domiciliu comun, este competentă instanţa de la sediul pârâtului. Dacă

ambii soţi sunt plecaţi în străinătate, atunci instanţa este cea de la domiciliul

reclamantului.

e) În materie de adopţie, unde este competent tribunalul în a cărui rază

domiciliază adoptatorul, pentru adopţia naţională. Dacă este un copil părăsit,

competentă este instanţa de la sediul instituţiei de ocrotire, iar dacă este o adopţie

54

internaţională, instanţa competentă este cea în a cărei rază teritorială se află

domiciliul adoptatului.

f) În materie de conflicte de drepturi ale persoanei angajate în muncă

(litigiile de muncă), instanţa de la domiciliul angajatului - reclamant. Noul cod al

muncii adoptat în 2003 a schimbat regula de competenţă, care era aceea a instanţei în

circumscripţia căreia îşi avea sediul angajatorul.

III. Întinderea competenţei instanţei legal sesizate.

III.1. Note generale

Aceasta este problema de a stabili cu privire la cât se întinde competenţa

instanţei normal sesizate, atunci când apar chestiuni juridice, altele decât cele din

cererea introductivă.

Trebuie distins între chestiuni care privesc instanţa şi altele privitoare la aspecte

care vin de la părţi.

Instanţa este normal competentă raportat la cererea introductivă în majoritatea

proceselor. Se utilizează exprimarea “cerere introductivă de instanţă” – aceasta pentru

că materialul de judecat este alcătuit nu doar din punctele din cererea introductivă ci

şi din chestiuni noi, puncte noi de judecată. Dacă nu este competentă şi pentru

acestea, instanţa fie îşi declină competenţa, fie reţine cererea şi formează pentru

excepţie un litigiu separat, o cauză separată

Chestiunile care parvin pe cale de excepţie sunt cererile separate de cea

introductivă şi care provin de la partea adversă. Însă, şi reclamantul poate fi autorul

unei excepţii în cererea reconvenţională.

Regula este că instanţa care judecă fondul litigiului, acţiunea propriu-zisă este

competentă să judece şi excepţiile ridicate (“judecătorul acţiunii este şi judecătorul

excepţiunii”), instanţa neavând dreptul să fragmenteze litigiul.

În această formulă, prin excepţiune se înţeleg şi cererile care parvin instanţei

investite, cu calificarea de cereri accesorii şi incidentale.

Cererile accesorii sunt acelea care sunt prilejuite de şi îşi au raţiunea în cererea

principală. Astfel, cererea pentru dobânzi, rente, fructe, reprezintă un accesoriu pentru

cererea principală privind plata unei sume de bani, ori executarea unui contract de

F

55

închiriere, de leasing, de rentă, de arendă respectiv a unei cereri privind exerciţiul

uzufructului sau al posesiei.

Cererile incidentale sunt produse, de regulă, în apărare, dar ele pot proveni de la

toate părţile litigante şi se pot referi nu numai la chestiuni de fond, la obiectul

investirii ci şi la participaţia procesuală, fiind aici de dat exemplu cererile de

intervenţie.

Uneori excepţiile au forma chestiunilor prejudiciale – cele dezlegate pentru a se

putea da o soluţie fondului (înainte de judecarea fondului) (ex. într-o acţiune pentru

împărţirea de bunuri comune, făcută în timpul căsătoriei, instanţa trebuie să aprecieze

în ce măsură menţinerea comunităţii de bunuri pune în pericol drepturile părţilor

asupra patrimoniului comunitar; chestiunea temeiniciei împărţelii este una

prejudicială).

Spre deosebire de procedura penală, chestiunile prejudiciale în procesul civil, nu

pot fi judecate de instanţa normal investită, dacă în privinţa cererii principale în care

ele ar fi deduse judecăţii separat, este competentă o altă instanţă.

Instanţa în faţa căreia se ridică o chestiune prejudicială asupra căreia nu este

competentă nici dacă ar fi investită pe cale principală, îşi va declina competenţa iar

dacă aceea chestiune prejudicială a fost deja dedusă instanţei competente, va proceda,

eventual, la suspendarea judecăţii.

III.2. Prorogarea de competenţă.

Trebuie să distingem între chestiunile prejudiciale aflate în competenţa aceleiaşi

instanţe şi cele aflate în competenţa altei instanţe. În situaţia în care instanţa este

sesizată cu cereri care fie sunt chestiuni prejudiciale, fie sunt chestiuni care se alătură

fondului, ea va trebui să decidă în ce măsură reuneşte cauzele care ar putea fi judecate

separat – este aceasta problema prorogării de competenţă. (extinderea competenţei).

Prorogarea de competenţă este instituţia şi facultatea legală a părţilor şi a

instanţei care permite instanţei să rezolve şi alte cereri (altele decât chestiunile

prejudiciale) care ar putea fi judecate separat.

Alt sens al termenului de “prorogare” este acela de amânare a unei decizii, de

prelungire a timpului pe care instanţa şi-l acordă pentru decizia respectivă. Se

utilizează expresiile: “instanţa prorogă decizia asupra cererii de probe” sau “asupra

excepţiei de prescripţie extinctivă”.

F

FProrogarea decompetenţă.Definiţie şi

feluri

56

Se face o distincţie între:

a) prorogarea legală;

b) prorogarea judiciară;

c) prorogarea convenţională.

Doctrina nu emite un punct de vedere unitar în materia cazurilor de prorogare

sau a repartizării lor, în aceeaşi manieră, în primele două categorii (prorogarea legală

şi cea judiciară).

Prorogarea legală.

Este prorogarea care operează în temeiul legii. Cazuri exprese sunt:

1. Cazul modificării valorii litigiului după sesizarea instanţei cu cererea

principală.

Este un caz de prorgare adus de modificarea intervenită prin O.U.G. nr.

138/2000, care a introdus textul art. 181, cu următoarea formulare: “Instanţa învestită

potrivit dispoziţiilor după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece

chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii

aceluiaşi obiect”.

2. Reunirea cauzelor pentru litispendenţă.

Litispendenţa este situaţia sesizării concurente a două sau mai multe instanţe cu

cereri identice (identitate privind elementele acţiunii). Soluţia dată de lege în atare

caz o reprezintă reunirea cauzelor şi trimiterea dosarului la instanţa care a fost mai

întâi investită. Dacă sunt investite instanţe de grad diferit, instanţa competentă să

judece va fi cea mai înaltă în grad.

Litispendenţa nu intervine între cauze aflate în grade diferite de jurisdicţie. Este

posibil însă ca litispendenţa să nu fi fost sancţionată şi rezolvată în fond şi să apară

concurenţă între cauze identice dar aflate în grade de jurisdicţie diferite. O atare

concurenţă nu poate fi tolerată. Astfel că, soluţia care se impune este aceea a încetării

acţiunii aflate la instanţa inferioară pentru că va funcţiona autoritatea hotărârii de apel

sau de recurs, care produce lucru judecat.

Litispendenţa face obiectul unei excepţii absolute, ea poate fi ridicată şi după

prima zi de înfăţişare, chiar din oficiu dar în faţa instanţelor de fond.

Fcazuri deprorogare

legală

57

Prorogarea judiciară – este prorogarea pe care o decide instanţa.

Cazuri de prorogare judiciară:

1. Conexitatea/conexarea.

Instanţa, potrivit legii, poate să reunească două sau mai multe cauze purtate

între aceleaşi părţi sau între părţi diferite care, datorită obiectului şi cauzei lor, au o

strânsă legătură între ele, aflate la aceeaşi instanţă sau la instanţe diferite, însă, de

acelaşi grad.

Trebuie să distingem conexitatea de litispendenţă şi de ataşarea unui dosar la

altul.

Aceasta din urmă este situaţia în care instanţe diferite (sau aceeaşi instanţă) sunt

sesizate cu o acţiune care are identitate de părţi, obiect şi cauză.

În afară de deosebirea de conţinut, cele două cazuri interesează instanţe şi au

raţiuni diferite, conexitatea interesează o mai bună realizare a justiţiei.

La litispendenţă se apără autoritatea de lucru judecat, legea urmăreşte să nu

apară contrarietate de hotărâri.

Conexarea se face, de regulă, la instanţa mai întâi sesizată, cea din urmă sesizată

va trebui să se supună deciziei de conexare. În anumite cauze acest regim nu poate

funcţiona (între una accesorie şi una principală, instanţa care va conexa este cea a

cererii principale).

Efectul conexării îl reprezintă reunirea cauzelor.

Conexarea provoacă dilatarea materiei în judecată, ea provoacă soluţii şi în

dosarul ataşat. Ataşarea se face doar pe raţiuni legate de probaţiune - este cazul

expres al ataşării dosarului cauzei a cărei judecată a fost perimată.

Conexarea permite separarea ulterioară a celor două cauze (disjungerea), dacă

numai una dintre cereri este considerată în stare de judecată. Este o confirmare a

operativităţii, spre a realiza o durată rezonabilă a procesului (judecăţii). Ataşarea este

o operaţiune administrativă şi permite, chiar este necesară, separarea dosarelor fără

nici o dispoziţie specială.

Fprorogareajudiciară

F

F

58

2. Trimiterea cauzei la o altă instanţă competentă de către instanţa de casare

care apreciază că la noua instanţă s-ar realiza o mai bună judecată.

Legea permite în cazul casării, făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca

trimiterea spre rejudecare să se facă la o altă instanţă decât cea a cărei hotărâre a fost

casată. ("atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer" - art. 313).

3. Strămutarea.

Strămutarea este o măsură prin care instanţa superioară celei sesizate sau Curtea

Suprema de Justiţie, după caz, poate să decidă judecarea cauzei de o altă instanţă

decât cea normal competentă. În toate cazurile de prorogare judiciară de competenţă

se pune în cauză competenţa teritorială.

Sunt două categorii motive care atrag strămutarea:

a) afinitate sau rudenie a uneia dintre părţi cu judecătorul/ judecătorii cauzei;

b) bănuială legitimă şi siguranţă publică.

Motivul de siguranţă publică este situaţia în care judecarea la instanţă normal

competentă ar pune în cauză ordinea publică. Aceasta poate fi formulată doar de către

procurorul general.

Motivul de de bănuială legitimă este la îndemâna părţii, când datorită calităţii

părţilor, naturii pricinii, imparţialitatea judecătorului/judecătorilor ar putea fi pusă la

îndoială.

Toate aceste cereri se judecă în camera de consiliu.

Instanţa se pronunţă prin încheiere (după aprecierea jurisprudenţei) sau prin

hotărâre (după opinia doctrinei).

4. Delegarea.

Cererea de delegare stă în competenţa de judecată a Curţii Supreme de Justiţie

şi priveşte situaţia în care “din pricina unor împrejurări excepţionale, instanţa

competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze” (art. 23

C.proc.civ.).

5. Comisia rogatorie.

Este situaţia în care o altă instantă, de acelaşi grad ierarhic, decât aceea normal

competentă este solicitată pentru administrarea unor probe. Terminologia acoperă atât

F

F

F

59

instanţa cât şi actul prin care se pronunţă aceasta. Un trebuie înţeles astfel că instanta

care funcţionează cu titlu de comisie rogatorie se substituie celei normal investite, sub

toate aspectele cauzei; ea are numai un ”mandat” relativ la administrarea probei

cerute.

Prorogarea convenţională

Legea permite ca, relativ la competenţa teritorială (dată fiind natura relativă a

normei care o reglementează), în cauzele privitoare la bunuri, părţile în litigiu, înainte

sau în cursul litigiului, dar până la prima zi de înfăţişare, să aleagă o altă instanţă

decât cea normal competentă. Desigur că alegerea de competenţă nu va putea privi

cazurile de competenţă teritorială excepţională.

III.3. Incidente privind competenta.

Excepţia de necompetenţă este situaţia în care se încalcă norma de competente

sau se pretinde, cel puţin, încălcarea acesteia. Competente poate fi, după caz, de

ordine publică sau de ordine relativă. Se cere, în atare situaţii, rezolvarea acestui

incident prin declinarea competenţei în favoarea instanţei legal competente.

În funcţie de caracterul competenţei, al normelor care reglementează ( absolut

sau relativ) excepţia are un regim juridic diferit.

În cazul competenţei relative, excepţia trebuie formulată prin întâmpinare sau,

eventual, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (in limine litis). Ea poate fi ridicată

doar de partea interesată, niciodată din oficiu.

În cazul competenţei absolute, ea poate fi ridicată în tot cursul instanţei, chiar şi

la instanţa de control judiciar, putând fi ridicată de oricare dintre părţi, chiar şi de

către instanţe, din oficiu.

Hotărârea prin care se rezolvă excepţia:

Încheiere, când se respinge excepţia, încheierea fiind interlocutorie, atacabilă

doar împreună cu hotărârea de fond.

Hotărâre (sentinţă sau decizie), când este admisă, şi care dezînvesteşte instanţa,

atacabilă în măsura în care este şi hotărârea de fond, numai pe calea recursului, în

termen de 5 zile de la pronunţare.

Fprorogarea

convenţională

Fexcepţia de

necompetenţă

60

Conflictul de competenţă – apare atunci când două sau mai multe instanţe sunt

sesizate cu o cerere identică privitoare la părţi, obiect şi cauză, instanţe care se

consideră fie necompetente, fie competente în aceeaşi cerere.

El este negativ atunci când nici una dintre acestea nu se consideră competentă,

declinându-şi competenţa una în favoarea alteia şi este pozitiv, atunci când instanţele

se consideră competente şi se refuză declinarea de competenţă.

Pentru că există riscul de a se pune semnul echivalenţei între litispendenţă şi

conflictul pozitiv de competente (date fiind asemănările), trebuie spus că, acestea sunt

instituţii de procedură diferite, orice confuzie fiind inadmisibilă. Stă argument, cel

puţin următorul aspect: litispendenţa, spre deosebire de conflictul de competentă, nu

provoacă pronunţarea fiecăreia dintre instanţe, pentru a-şi revendica competente. Se

poate spune astfel că litispendenţa este cel mult o fază prealabilă conflictului de

competentă.

Soluţia conflictului negativ sau pozitiv de competenţă este regulatorul de

competenţă, instanţă superioară celor în conflict fiind competentă să se pronunţe cu

privire la acesta. Condiţia esenţială pentru a fi în prezenţa unei situaţii de conflict de

competente este ca hotărârile să fi rămas irevocabile (în procedura civilă, caracterul

irevocabil presuspune că hotărârea respectivă un mai poate fi atacată decât cu o cale

extraordinară de atac).

Regulatorul de competenţă se judecă în camera de consiliu. Calea de atac

(recursul) se exercită în 5 zile de la comunicare.

Nu sunt recurabile hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în

calitate de regulator de competenţă.

Reguli comune privind incidentele asupra competenţei

1. Punerea în discuţie a competenţei instanţei sesizate, o obligă pe aceasta să-şi

examineze competenţa şi să se pronunţe asupra ei. Excepţia de necompetenţă nu este

compatibilă de a fi unită cu fondul (art. 137 alin. 2).

2. În soluţionarea excepţiei de necompetenţă, trebuie observată calificarea

competenţei, în concret, cazurile în care competenţa este de ordine publică, şi anume:

competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în raport cu competenţa altor autorităţi

Fconflictul decompetenţă(negativ şi

pozitiv)

F

Freguli privindincidentele decompetenţă

61

jurisdicţionale; competenţa materială; competenţa teritorială excepţională sau

exclusivă.

3. Necompetenţa de ordine publică poate fi invocată şi în recurs, dacă pentru a

fi constatată sunt suficiente actele şi lucrările dosarului.

4. Necompetenţa de ordine relativă trebuie invocată prin întâmpinare şi, cel mai

târziu, la prima zi de înfăţişare. Ea nu poate fi invocată din oficiu, de către instanţă.

5. Partea care a investit o instanţă necompetentă relativ, nu are dreptul de a

invoca necompetenţa.

6. Partea care a obţinut declararea necompetenţei, nu este primită să atace

hotărârea declinatorie de competenţă.

7. Instanţa investită după declinarea competenţei, nu poate reface probele

administrate la instanţa mai întâi investită, decât pentru motive temeinice.

62

BIBLIOGRAFIE





4. DĂNILĂ, Ligia; ROŞU, Claudia, Drept procesual civil, ed. 4, Editura All Beck,Bucureşti, 2004;







11. STOENESCU Ilie, ZILBERŞTEIN Savelly, Drept procesual civil. Teoriagenerală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.



63


Competenţa de judecată în materie civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Ponderea judecăţii de fond în sistemul judiciar român actual.Examen critic.

64

MODELE DE TEST

1. Conceptul de competenţă desemnează:a) în limbaj procesual, un atribut de probitate profesională a judecătorului;b) în limbaj comun, o valoare profesională;c) o instituţie de procedură;d) abilitarea dată de lege organelor jurisdicţionale de a soluţiona o cauză.

2. Relativ la competenţă, judecătoria este:a) instanţă de drept comun pentru toate categoriile de litigii;b) instanţă de drept comun pentru majoritatea categoriilor de litigii;c) instanţă de control judiciar;d) instanţă de control judecătoresc.

3. Poate fi regulator de competenţă:a) tribunalul;b) curtea de apel;c) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;d) curtea de apel, când conflictul apare între două judecătorii din circumscripţia unuia dintretribunalele situate în raza sa teritorială.

RĂSPUNSURI LA TEST

1. b), c) d)

2. b), d)

3. a), b), c)

.

65

CAPITOLUL IVACŢIUNEA CIVILĂ


Cuprins� Preliminarii� Condiţiile de exercitare a acţiunii civile� Elementele acţiunii civile� Clasificarea acţiunilor civile

Obiectiv general: Înţelegerea problematicii sesizării instanţelor judecătoreşti,sub aspectul mijlocului concret de realizare.

Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunilor de bază privind instituţia juridicăa acţiunii – ca mijloc de învestire substanţială a instanţei civile. Tema fixeazăca aspecte: raportul dintre dreptul subiectiv şi dreptul material la acţiune,condiţiile de exercitare şi elementele acţiunii civile,tipologia acţiunii civile.

= 8 ore

66

ACŢIUNEA CIVILĂ

I. Preliminarii.

Acţiunea civilă este acţiunea principală a dreptului procesual civil; ea este o

entitate juridică, ca şi instanţa, probele, competenţa. Definirea acţiunii, regulile ei

juridice, legătura ei cu dreptul subiectiv sunt chestiuni care au mobilizat

jurisprudenţa, atât prin întinderea consideraţiilor doctrinare, cât şi prin distanţa

conceptuală care se vede astăzi prin diferitele opinii.

Acţiunea este conceptul şi actul care pune în activitate instanţa şi care

declanşează litigiul. Un litigiu aflat în latenţă, un litigiu declarat de părţi devine un

litigiu judiciar; instanţa deci este investită cu el doar după ce s-a exercitat acţiunea.

Acţiunea apare deci ca un mod de a pune în mişcare, de a da eficienţă competenţei

jurisdicţionale a instanţelor judecătoreşti.

În ce priveşte înţelegerea noţiunii acestui concept, o emisiune doctrinară de

necuprins afectează spaţiu pentru aceasta. Se pot departaja trei orientări, trei opinii, în

acest sens:

I opinie (considerată tradiţională astăzi), în egală măsură distructivă şi creatoare,

esta aceea în care acţiunea apare ca o prelungire a dreptului subiectiv, pe care îl

deduce judecăţii, sub aspectele lui litigioase, pentru a se obţine restabilirea,

recunoaşterea acestuia, o reparaţie eventual, pentru punerea lui în dispută.

În această concepţie, cel care pretinde în justiţie să-i fie restituit bunul asupra

căruia poartă dreptul său de proprietate şi o despăgubire pentru prejudiciul rezultat

din uzurparea lui, acela complineşte doar, dă întreaga măsură dreptului său de

proprietate, care nu ar avea eficienţă, dacă n-ar fi fost apărat prin acţiunea în

revendicare. Cel care îşi fondează prerogativa pe posesie nu face decât să împlinească

eficienţa legală a posesiei.

A II- a opinie este aceea potrivit căreia acţiunea este autonomă faţă de dreptul

subiectiv. Aici judecătorul nu poate refuza, în principiu, nici judecata, nici

recunoaşterea pretenţiei solicitate, sub considerentul că acţiunea nu promovează un

drept subiectiv. Această concepţie creează o separaţie artificială între dreptul

subiectiv şi dreptul la acţiune. Ea porneşte însă de la o realitate. Dacă dreptul

subiectiv are întotdeauna, explicit sau nu, în textele speciale sau compozite, o

FAcţiunea civilă

- noţiune

F

F

67

afirmare, o consacrare legală, dreptul la acţiune are rareori această afirmare, această

consacrare (ex. acţiunea în revendicare).

A III- a opinie este aceea potrivit căreia acţiunea civilă este o expresie a

dreptului general de petiţionare, de acces la autoritatea judecătorească, opinie care

pare să fie susţinută de un text recent.

Sub raport instituţional, acţiunea apare ca o vocaţie a instanţelor judecătoreşti,

generală, inevitabilă, de a soluţiona conflictele dintre subiectele de drept.

Dacă prima teză ar fi considerată valabilă, atunci drepturile subiective ar trebui

să aibă o identitate matriceală şi un inventar complete astfel încât acţiunea, care nu

derivă în mod clar dintr-un asemenea drept subiectiv, poate să nu fie considerată

eficientă şi să nu fie admisă. În această gândire, nu este mult până la abuzul de drept

(neangajarea instanţei pentru nesoluţionarea litigiului).

În concepţia autonomă, dreptul la acţiune poate să nu fie identificat, iar acţiunea

ar putea să nu aibă nimic imprimat din fizionomia dreptului la acţiune. Acţiunea aici

ar apare ca ceva abstract, de factură ocazională, iar judecat ar apare ca un exerciţiu

profesional fără o finalitate precisă, fără contribuţia necesară la menţinerea ordinii de

drept.

Se face o identificare artificială între funcţionarea juridică ca serviciu public, ca

o garanţie pentru toate drepturile şi libertăţile fundamentale şi oricare acţiune care nu

poate fi desprinsă de geneza ei, care este dreptul subiectiv.

Fiecare dintre aceste teorii are părţi şi aspecte creatoare. O atitudine greşită ar fi

aceea de a le elogia, fără a vedea aceste aspecte în mod exclusiv. Astfel, acţiunea este

posibilitatea de a obţine de la o instanţă judecătorească, judecata litigiului ce poartă

asupra unui drept, interes, situaţie juridică, protejată de lege, potrivit unor reguli de

procedură instituite prin norme juridice.

Nu este posibil, iar efortul corespunzător întreţine vie gândirea juridică, ca, din

considerente de elogiu al perfecţiunii procedurale, al harului, al artei judecătoreşti, să

fie ignorată fundamentarea juridică a pretenţiei în judecată .

II. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile.

F

Fdreptul la

acţiuneşi

acţiunea înjustiţie

68

1. Capacitatea procesuală .

Capacitatea este, în bună măsură, identică capacităţii de exerciţiu pentru actele

juridice civile. Capacitatea procesuală deplină se dobândeşte la 18 ani. Între 14 şi 18

ani este recunoscută capacitatea de exerciţiu restrânsă, care se exercită printr-un

substitut procesual.

Acţiunea civilă, între actele juridice, este un act de conservare, în principiu.

Poate fi continuată însă cu un act de dispoziţie. De aceea, între 14-18, acţiunea nu

poate fi exercitată decât de către ocrotitorul legal.

Actul juridic de dispoziţie însă (ex. tranzacţia, achiesarea) trebuie să se încheie

după regulile de la actele juridice pentru cazul subiectului cu capacitate de exerciţiu

restrânsă. În cazul persoanelor juridice, acestea funcţionează pe baza organelor

statutare de conducere. Pot exista substituţi procesuali, în cazul în care există această

capacitate alterată (ex. în materie de societăţi comerciale, judecătorul sindic,

administratorul în cazul în care nu se poate continua activitatea, lichidatorul, cel

desemnat de fondatori, pentru operaţiunile legate de constituire).

Capacitatea procesuală pune problema reprezentării. În această materie există o

reprezentare convenţională (mandatul de drept comun). Mandatul judiciar dat unei

persoane care nu are calitatea de avocat sau nu este licenţiat în drept şi rudă sau afin

până la gradul IV inclusiv cu partea pe care o reprezintă, nu poate avea ca obiect

decât reprezentarea pentru contactul, comunicaţia cu instanţa. Aceasta nu permite

asistenţa juridică, în sensul punerii concluziilor în drept .

Persoana juridică poate fi reprezentată şi de o altă persoană cu sau fără pregătire

juridică, alta decât organul statutar care-i îndeplineşte actele, sub condiţia ca acea

persoană să aibă drept de substituire.

Mandatul judiciar este, ca şi cel civil, clasic, ratificabil (în încheierea de şedinţă

se poate realiza aceasta de către mandant). Se distinge astfel de acestea mandatul

legal, conferit de lege pentru anumite persoane pentru a suplini indisponibilitatea

părţii litigante (ex. ocrotitor legal, curator, instituţie de ocrotire).

2. Calitatea procesuală.

Această calitate procesuală enunţă vocaţia de a sta în litigiul concret cu care a

fost învestită instanţa.

Fcapacitateaprocesuală

69

Calitatea procesuală este definită ca fiind identitatea juridică dintre calitatea

cerută în raportul juridic litigios, în tiparul legal al procesului şi partea litigantă (ex. în

acţiunea pentru tăgada paternităţii, calitate procesuală nu poate avea decât tatăl

copilului; la ieşirea din indiviziune calitatea procesuală o poate avea doar un

coindivizar sau un creditor al indivizarului sau al unui coindivizar dar legat de

succesiune).

Nu trebuie confundată calitatea procesuală cu lipsa de netemeinicie, de

nejustificare a pretenţiei, cu lipsa de identitate fizică între o parte şi cel care trebuie să

aibă o anume calitate juridică pentru a sta în raportul juridic litigios (ex. dacă pârâtul

chemat în judecată pentru daune delictuale, face dovada că nu el este autorul

delictului, acesta are calitate procesuală pasivă). Sunt raporturi juridice litigioase cu

poziţii prestabilite (ex. divorţ, anularea căsătoriei, aici fiind implicată în mod necesar,

calitatea de soţ).De asemenea, acţiunile care derivă din raporturi de obligaţii

promovează poziţii cu calităţi procesuale prestabilite.

Sunt însă şi raporturi juridice litigioase cu poziţii, cu calităţi care sunt neutre,

libere. Sunt şi situaţii în care, de pe poziţiile din raporturile juridice doar una dintre

ele reclamă o calitate procesuală (ex. autor şi pârât dintr-un delict civil poate fi

oricine; reclamant însă nu poate fi decât acela al cărui patrimoniu a fost păgubit).

Sancţiunea pentru lipsa calităţii procesuale este respingerea acţiunii ca

inadmisibilă.

3. Dreptul subiectiv.

Acesta nu trebuie înţeles ca fiind neapărat dreptul de creanţă pentru că multe

acţiuni nu izvorăsc din acesta. El este o legătură între calitatea procesuală şi dreptul

subiectiv pentru că în acţiunile cu poziţii juridice prestabilite, calitatea procesuală se

identifică cu dreptul.

În opinia celor care consideră autonomă acţiunea civilă această condiţie a

exercitării acţiunii nici nu este evocată.

Orice acţiune trebuie să aibă o fundamentare juridică. Aceasta o constituie

dreptul de a cere instanţei să valideze poziţia pretinsă, să dea raportului juridic

litigios rezoluţia care, în aplicarea legii, asigură, apără drepturile şi libertăţile

fundamentale, ordinea de drept şi securitate juridică (ex. o soluţie de condamnare în

procesul penal are fundamentare juridică, dacă: există faptă, inculpat şi indicii că

Fcalitatea

procesuală

Fdreptul

subiectiv

70

acesta a săvârşit fapta; tot astfel, în procesul civil trebuie să existe fundament juridic

pentru fiecare punct de judecată).

Starea de drept este de fapt executarea cu bună credinţă a obligaţiilor (ex. starea

de drept este revenirea soţilor la condiţia de stare civilă “necăsătorit”, atunci când

raporturile de familie sunt grav şi iremediabil vătămate).

4. Interesul.

Interesul nu trebuie confundat cu temeiul juridic al acţiunii în justiţie.

Acesta nu este abstract, el este concret şi reprezintă expresia nevoii pe care o

resimte reclamantul în faţa unei conduite neconvenabile, care a generat litigiul.

Interesul este echivalent uneori cu maturitatea raportului juridic din care derivă

acţiunea (pas d’ intêret, pas d’action).

Nu trebuie confundată lipsa de interes cu îndreptăţirea pretenţiei, a acţiunii.

III. Elementele acţiunii civile.

Acţiunea civilă este o manifestare de voinţă juridică. Ea reprezintă un act juridic

şi efectul ei este investirea instituţiilor juridice obligate să examineze pretenţia şi să

dea asupra ei o hotărâre, evaluând validarea juridică a acesteia.

Ca efect al acţiunii, în faţa instanţei se angajează un raport juridic. Ca şi

acţiunea în forma ei materială, el nu are fizionomia clasică a unui raport juridic. Acest

raport juridic presupune naşterea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii

prin manifestările părţilor în proces. Raportul juridic litigios este cadrul organizat,

guvernat, administrat de către instanţă, în care părţile îşi susţin pretenţiile, interesele.

Este acesta un raport compozit – interese din raporturi din care izvorăsc litigii şi

elemente izvorâte din conduita procesuală a părţilor.

În cursul desfăşurării litigiului, părţile modelează raportul juridic originar, ele

încearcă să-i creeze o evidenţă, să convingă asupra unui conţinut, asupra unei situaţii

juridice, de care sunt interesate să fie validate de către instanţă.În consecinţă, acţiunea

se construieşte, se susţine cu şi prin trei elemente esenţiale: părţile, obiectul şi cauza.

Fără acestea, acţiunea nu reprezintă o entitate juridică în consideraţia căreia, instanţa

nu pote deveni activă, nu îşi poate începe exerciţiul său special.

Finteresul

Felementele

acţiuniicivile -noţiune

71

1. Părţile

Sunt părţile din raporturile juridice litigioase; ele trebuie să aibă calitate

procesuală în consideraţia căreia instanţa este obligată să evalueze raporturile dintre

acestea.. Părţile nu trebuie să aibă aceeaşi identitate juridică civilă în tot cursul

procesului. Cea ce este esenţial este calitatea lor juridică. De aceea se admite

subrogaţia, cesiunea de drepturi litigioase.

Părţile pot să nu fie prezente în instanţă. Legea permite judecarea în lipsă pentru

oricare dintre ele. În cazuri excepţionale, doar prezenţa părţii este o condiţie pentru

admiterea acţiunii (ex. reclamantul la divorţ).

Într-un tipar tradiţional, părţile în proces se numesc: reclamant şi pârât. Aceste

poziţii pot să suporte variaţii .În litigiu pot fi atrase şi alte persoane denumite

intervenienţi (voluntari, forţaţi). Denumirea părţilor este uneori dată de conţinutul

acţiunii, de felul cererii, de evoluţia litigiului la instanţele de control judiciar.

Indicarea corectă a acestei calităţi nu este lipsită de interes practic.

2. Obiectul

Obiect al litigiului este pretenţia în judecată; el este ceea ce solicită reclamantul,

partea activă, să facă obiectul de examinare, de analiză, de validare de către instanţă.

(ex. dacă într-o acţiune din executarea unui contract de impunere, obiectul acţiunii

este rambursarea împrumutului, a dobânzii şi poate chiar o reactualizare a creditului

dat, la divorţ obiectul litigiului este verificarea împrejurărilor privind desfacerea

căsătoriei, într-o acţiune a falimentului obiectul litigiului este constatarea că

societatea este în încetare de plată).

Instanţa trebuie să se pronunţe asupra realităţii juridice pe care reclamantul vrea

să o promoveze.

Obiectul actului juridic se apropie de obiectul acţiunii. Spre deosebire de primul

însă, aceasta din urmă înseamnă aducerea în judecată doar a ceea ce a determinat

declanşarea litigiului.

3. Cauza

Spre deosebire de cauza actului juridic, care reprezintă scopul, motivul care

mobilizează voinţa juridică a părţilor, cauza acţiunii presupune temeiul juridic al

acţiunii, fundamentarea legală a ceea ce se pretinde.

Fpărţi

Fobiect

Fcauză

72

Altfel spus, ea este fundamentarea, justificarea dreptului pretins. Aceasta nu se

confundă însă cu textul de lege care permite exercitarea acţiunii.

Interesul practic pentru aceste elemente ale acţiunii rezidă în efectele hotărârii

judecătoreşti (în special, efectul executoriu şi cel al autorităţii de lucru judecat). Pe

lângă aceasta, instanţa nu poate fi investită cu o acţiune infirmă.

IV. Clasificarea acţiunilor civile.

Pentru clasificare, se foloseşte sensul restrâns al noţiunii de acţiune şi care

corespunde cererii de chemare în judecată. Sensul larg al acţiunii este acela care

desemnează acea aptitudine, acel element de finalitate a dreptului subiectiv, care îi

asigură protecţia prin autoritatea şi forţa publică. Este deci dreptul de a avea acces la

o jurisdicţie, de a beneficia de o judecată jurisdicţională echitabilă pentru realizarea

drepturilor subiective ocrotite de lege.

Codul de procedură civilă şi alte reglementări nu definesc acţiunea şi nu fac nici

o clasificare normativă a acţiunilor. Sunt însă texte care enunţă diferite specii de

acţiuni:

- art. 17 cod proc. civ. prevede că ,,cererile accesorii şi incidentale sunt în

căderea instanţei competente să judece cererea principală”;

- art. 111 cod proc. civ. distinge între acţiuni în constatarea dreptului şi acţiuni

în realizarea dreptului;

- art. 132 cod proc. civ. enunţă acţiunea principală şi acţiunea modificatoare;

- art. 674 cod proc. civ. tratează acţiunile posesorii.

Sunt de reţinut câteva criterii esenţiale, în funcţie de care acţiunile civile se pot

categorisi. Astfel:

I. În funcţie de scopul material urmărit, acţiunile civile se împart în:

acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea dreptului şi acţiuni în

constituire de drepturi.

a) Acţiuni în realizarea dreptului

Toate acţiunile prin care se enunţă şi se urmăreşte realizarea materializării

dreptului sunt acţiuni în realizarea dreptului.

Ftipuri de

acţiuni civile

Fclasificareaacţiunilor

civile

73

Acestea sancţionează drepturi maturizate juridic. Prin acestea dreptul civil îşi

găseşte şi ultima reflecţie (ex. acţiunea în revendicare, acţiunile confesorii).

Acestea acoperă şi sfera acţiunilor petitorii în raport cu acţiunile în constatare.

Acţiunile petitorii sunt, în jurisprudenţă, deosebite de acţiunile posesorii. În

clasificarea de faţă însă, ele se opun acţiunilor în constatare.

Acţiunile petitorii interesează prerogativa posesiei din configurarea dreptului de

proprietate.

Acţiunile în realizarea dreptului se mai numesc şi acţiuni în condamnaţiune, dat

fiind că prin ele se urmăreşte “condamnarea debitorului”.

b) Acţiuni în constatarea dreptului

Sunt cele prin care cel care are interes şi al cărui drept nu este consacrat

urmăreşte să constate că există sau că nu există.

Aceste acţiuni au fost greu admise între mijloacele juridice ca o fundamentare a

dreptului la acţiune; s-a considerat că acţiunea trebuie să rezulte dintr-un raport

juridic şi că instanţa nu poate suplini voinţa părţilor.

Aceasta însă s-a consacrat prin art 111 cod proc. civ. Prin aceasta reclamantul

caută să obţină o definire juridică pentru un potenţial al său, o situaţie, o condiţie în

care se află.

Anumite acţiuni, intitulate”în constatare” sunt veritabile acţiuni în realizarea

dreptului (ex. acţiunile prin care se cere să se constate calitatea de proprietar, în

temeiul unui act imperfect translativ sau prin care se cere validarea acelui act

imperfect sunt acţiuni în realizarea dreptului, pentru că se cere executarea silită a

promisiunii de a face actul perfect).

Acţiunile în constatarea dreptului mai suportă o subclasificare în:

a) acţiuni declaratorii - sunt acelea în care se solicită constatarea

existenţei sau inexistenţei unui raport juridic.

b) acţiuni interogatorii – sunt acţiunile în cel care ar putea pretinde un

drept de care e interesat reclamantul este chemat să-l recunoască sau să-l conteste;

aici reclamantul nu are îndoială.

c) acţiuni provocatorii – sunt cele prin care cel ce ar avea să pretindă un

drept este provocat, este chemat să-l arate, să-l exhibe.

F

74

c) Acţiuni în constituire de drepturi.

Sunt acestea acţiuni în care reclamantul cere de la instanţă să-l declare titular al

unui drept, al unei situaţii, al unei condiţii juridice pe care legea i-o recunoaşte. El nu

evocă un drept deplin maturizat şi nici nu cere sancţionarea unui drept, ca în cazul

acţiunii în constatare (ex. acţiunile de stat).

Interesul clasificării

Acesta rezidă în caracterul subsidiar al acţiunii în constatare (art. 111 –

acţiunea nu poate fi admisă, dacă obiectul ei nu poate fi realizat printr-o acţiune în

realizare).

Relativ la efectele hotărârii, în acţiunile în realizarea dreptului efectele hotărârii

sunt depline (autoritatea de lucru judecat are toate calităţile), iar relativ la timp,

efectul este atât pentru trecut cât şi pentru viitor.

În acţiunile în constituire, hotărârile produc doar efecte pentru viitor (ex nunc).

Acţiunile în realizare pot fi aduse la îndeplinire pe cale silită, celelalte însă nu

pot fi îndeplinite astfel.

Contra acţiunilor în constatare nu se poate primi contestaţie la executare.

Hotărârea dată într-o acţiune în constatare are caracter imprescriptibil.

II. În funcţie de natura dreptului valorificat în acţiune, se disting: acţiuni

personale, acţiuni reale şi acţiuni mixte.

La rându-le, acestea pot fi: mobiliare sau imobiliare.

Această subclasificare prezintă interes pentru efectele posesiei (art. 22 Dec.

167/58) , anume caracterul imprescriptibil.

Toate acţiunile sunt personale, în sensul că toate au un subiect activ. Ele sunt

calificate astfel pentru că prin ele se valorifică şi se sancţionează drepturile reale (ex.

revendicarea, acţiunea confesorie).

Acţiunile mixte – aceasta o constituie o categorie controversată; sunt acţiuni

care impun caractere de la primele două (ex. acţiuni din exercitarea servituţii care

reclamă şi despăgubiri), acţiuni prin actul juridic care a transferat un drept realizat;

acţiunile în anularea, rezolvarea sau rezilierea unui contract translativ de drepturi

reale.

F

F

75

III. În funcţie de calea procedurală aleasă sunt: acţiuni principale, acţiuni

accesorii şi acţiuni incidentale.

Acţiunile principale sunt cele prin care titularul dreptului, situaţiei, interesului le

exercită direct. Se numesc astfel pentru că cel care le exercită nu aşteaptă nici un

prilej pentru a formula pretenţia din ele şi pentru că valorifică fondul dreptului.

Cât priveşte mijloacele utilizate, acţiunea principală este întotdeauna

promovată prin cererea introdusă de instanţă; aceasta pentru că sunt şi alte cereri care

nu investesc la modul propriu instanţa.

Acţiunile accesorii sunt cele a căror existenţă este dependentă de o acţiune

principală şi care nu pot urma decât unei asemenea acţiuni.

Acestea se exercită prin cereri alăturate cererii principale. Sunt accesorii şi

unele capete de cerere (ex. în acţiunea de divorţ, de pildă).

Acţiunile incidentale sunt acelea care dau urmare acţiunii principale, ele

apărând ca o replică la aceasta. Apar pe cale de incidenţă pentru că sunt probe de

cercetare principală (ex. acţiunea prin care se cere să se constate că s-a consolidat

dreptul de proprietate prin uzufruct).

Aceste acţiuni parvin instanţei fie prin cerere reconvenţională, fie prin excepţii,

fie prin apărările pe care reclamantul le face la o cerere reconvenţională.

Interesul clasificării

Acesta rezidă relativ la competenţă şi relativ la prescripţia extinctivă:

F

76

BIBLIOGRAFIE














77


Realizaţi o analiză având ca obiect instituţia capacităţii procesuale active.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Cauza acţiunii civile. Delimitări conceptuale şi semnificaţii.

78

MODELE DE TEST

1. Acţiunea civilă:a) poate fi exercitată şi fără a fi reglementată de un text normativ;b) poate fi rezolvată şi de o instanţă penală dar numai alăturată celei penale;c) se admite, chiar dacă prescripţia dreptului material la acţiune s-a prescris;d) este respinsă, ca tardivă, atunci când dreptul la acţiune nu este maturizat juridic.

2. Capacitatea procesuală:a) este reflectarea capacităţii civile de folosinţă;b) este reflectarea capacităţii civile de exerciţiu;c) poate fi exercitată prin substituţi procesuali;d) reprezintă identitatea dintre titularul dreptului subiectiv în judecată şi titularul dreptuluimaterial la acţiune.

3. Acţiunea în revendicare:a) poate fi mobiliară sau imobiliară;b) este o acţiune în constituire de drepturi;c) este întotdeauna o acţiune reală;d) este o acţiune în realizarea dreptului.

RĂSPUNSURI LA TEST

1. a), b).

2. b), c), d)

3. a), d)

79

CAPITOLUL VPARTICIPANŢII ŞI PĂRŢILE

ÎN PROCESUL CIVIL

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste şi întrebări9. Răspunsuri la teste şi întrebări

Cuprins� Părţile în procesul civil� Terţii în procesul civil� Participarea procurorului în procesul civil.

Obiectiv general: Înţelegerea conceptului de participare procesuală(în senslarg) şi delimitarea părţilor de sfera participanţilor la proces.

Obiective operaţionale: Definirea şi înţelegerea conceptului de parte înprocesul civil, cu observarea regimului juridic aplicabil acestora (drepturi şiîndatoriri procesuale, condiţii de exercitare şi asumare a acestora),identificarea terţilor (ca subiecte ale intervenţiei procesuale), precum şi aprezenţei procurorului în procesul civil.

= 6 ore

80

PARTICIPANŢII ŞI PĂRŢILEÎN PROCESUL CIVIL

Noţiunea de participant are în vedere o sferă largă, ea desemnând părţile dar şi

alte persoane care participă la realizarea procesului civil, persoane cu privire la care

hotărârea nu produce efectele specifice (întreruperea cursului prescripţiei extinctive,

autoritatea de lucru judecat, forţa executorie). Intră aici: organul judiciar, martorii,

experţii, interpreţii.

I. Părţile în procesul civil.

I.1. Cererea de chemare în judecată, de regulă, leagă două părţi, două poziţii

procesuale – a reclamantului şi a pârâtului (a contestatorului şi a intimatului, a

petiţionarului şi a autorităţii). Sunt însă cazuri în care sesizarea instanţei se face fără a

deferi un astfel de raport de adversitate.

Ceea ce interesează pentru identitatea părţilor sunt poziţiile lor procesuale.

Există astfel: o poziţie procesuală activă şi o poziţie procesuală pasivă, în raport de

care sunt identificate drepturile şi îndatoririle procesuale.

I.2. Coparticiparea procesuală

Aceasta este situaţia în care compar în judecată mai multe persoane în aceeaşi

calitate, reclamant sau pârât. Ea este generată de continuarea raportului juridic

litigios, de natură obligatorie. Astfel, în sistemul unor obligaţii solidare,

coparticiparea procesuală nu poate fi evitată, ca şi în cazul indivizibilităţii, a

coproprietăţii (activă sau pasivă).

Relativ la funcţionarea acestei coparticipări, trebuie reţinută regula

independenţei poziţiilor procesuale. Aceasta are în vedere faptul că, dacă natura,

conţinutul obligaţilor nu le reclamă, actele uneia dintre părţile litigioase nici nu

profită nici nu vatămă celorlalte părţi.

F

Fpoziţiile

procesuale –raport

tradiţional

F

81

I.3. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor

Cu observarea limitelor temporale analizate, trebuie să identificăm în cursul

dezbaterilor din şedinţa de judecată, modalităţile şi formele de exprimare a drepturilor

şi îndatoririlor procesuale. Vom analiza această modalitate în considerarea unor acte

procesuale care sunt intim legate de poziţia procesuală şi de realizarea acesteia.

Sunt astfel aspecte privind modificarea sau completarea acţiunii, aspecte

particulare privind probaţiunea, măsurile asigurătorii, precum şi acte, instrumente

puse la dispoziţia părţilor litigante, în vederea exercitării drepturilor şi îndatoririlor

lor procesuale.

Modificarea sau completarea acţiunii

Art. 132 cod proc. civ. – “la prima zi de înfăţişare reclamantul poate obţine un

termen pentru întregirea sau modificarea cererii, el poate să aibă cererea

completatoare (ex. formulează un capăt de cerere, dezvoltă obiectul cererii

introductive) pregătită sau o va prezenta la termenul ce i se va acorda. În această

ipoteză, prima zi de înfăţişare îşi pierde calificarea pentru acest termen. El va putea

însă, fără a obţine un termen, să corijeze anumite greşeli materiale din cuprinsul

cererii, să producă o variaţie a valorii pretenţiei, să înlocuiască pretenţia pentru

obţinerea unui obiect, a unui lucru cu valoarea acestuia, dacă lucrul s-a pierdut sau a

pierit.

Va mai putea să înlocuiască acţiunea în constatare cu acţiunea în realizarea

dreptului;dacă acţiunea în constatare poate fi primită, el va putea transforma cererea

pentru obiectul corespunzător.

Textul care prevede această posibilitate – art. 132 pct. 4C. proc. civ. – are o

redactare deficitară pentru că prevede posibilă înlocuirea unei cereri pentru realizarea

dreptului cu una în constatare. Or, art. 111 este categoric, dând caracter excepţional

acţiunii în constatare, admisibilă doar dacă nu există acţiune în realizare.

Deci, pentru ca această posibilitate de la art. 132 pct. 4 să poată funcţiona, ar

trebui admis că cererea introductivă s-a făcut o eroare de identificare.

Probaţiunea.

Fdrepturile şiîndatoririleprocesuale

F

F

82

Potrivit C. proc. civ. “ probele trebuie cerute prin cerere introductivă” şi

administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.

La prima zi de înfăţişare, reclamantul este în drept de a propune alte probe şi

chiar de a obţine un termen pentru a reformula cererea corespunzătoare.

Probele necerute prin cererea introductivă sau la prima zi de înfăţişare, nu vor

mai putea fi cerute “în cursul instanţei” – art. 138 alin 1 – decât în trei situaţii:

1) când proba a fost sugerată, enunţată de dezbateri şi nu putea fi prevăzută,

(aceasta depinde de modul în care pârâtul îşi face apărarea);2) când administrarea

probei nu provoacă o amânare a judecăţii, presupunând că în şedinţa în care se

invocă, acestea pot fi şi făcute;

3) când cererea făcută cu întârziere este motiv de ignoranţă, de lipsă de

instrucţie a părţii litigante.

Dacă s-a făcut, s-a dispus o amânare totuşi şi proba este cu înscrisuri, aceasta,

sub sancţiunea decăderii, trebuie depuse la dosar, în copii certificate, cu cel puţin 5

zile înainte de termenul şedinţei.

Legea are câteva dispoziţii particulare pentru lucrarea de probaţiune.

a) Când se face proba cu înscrisuri, originalul trebuie să se afle asupra părţii în

şedinţă; ea mai are posibilitatea de a-l depune la grefă. În caz contrar (art. 139) riscă

“neluarea acesteia în seamă”. Legea prevede şi posibilitatea acordării unui termen

scurt pentru depunere.

Înscrisurile nu mai pot fi retrase, fără învoirea părţii potrivnice iar originalele nu

se retrag fără a se lăsa copii.

b) Relativ la proba cu martori – când martorul nu cunoaşte limba română, se va

utiliza un translator autorizat, dacă este surdo-mut, i se cere să scrie răspunsul, dacă

nu ştie să scrie, se va utiliza un translator.

Relativ la minor – acesta va fi audiat întotdeauna în camera de consiliu, el va

putea fi audiat, dacă instanţa consideră că este potrivit, în absenţa oricăror persoane.

c) Dovezile fac obiectul unei dezbateri contradictorii pe care instanţa trebuie să

o tranşeze prin încheiere de şedinţă. Este aceasta o încheiere preparatorie, înţelegând

că instanţa poate reveni asupra celor hotărâte prin ea.

Art. 168 C. proc. civ. prevede că încheierea “prin care se încuviinţează dovezile

va arăta faptele ce vor trebui dovedite, precum şi mijloacele de dovadă încuviinţate

pentru dovedirea lor”.

F

83

Deosebirea de faptul că această încheiere trebuie să fie motivată, codul are în

vedere şi eficienţa probaţiunii pe care o încuviinţează trebuie să fie minuţios surprinse

în încheierea de şedinţă respectivă.

d) Principiul operativităţii n-ar putea fi acoperit dacă instanţa nu ar programa

riguros opera de probaţiune. În realitate, probaţiunea consumă cel mai mult timp din

cel afectat unui proces (ex. dacă obiectivele unei expertize nu sunt atent formulate,

dacă nu se iau măsurile pentru plata onorariului, lucrarea expertizei va dura mult mai

mult).

În această operă de probaţiune funcţionează regula însuşirii de către partea

adversă a probaţiunii abandonate. Principiul disponibilităţii suferă aici o amendare

pentru că, dacă cel care a obţinut o anumită probaţiune renunţă la a o face, cealaltă

parte poate să-şi însuşească dovezile respective.

e) Competenţa operaţională relativ la probaţiune.

Pentru a înţelege această competenţă, se cuvine reamintit că instanţa trebuie să

dea preţ probelor făcute în faţa ei (acelea pe care le poate examina nemijlocit).

Probele trebuie se cer a fi, de regulă, judiciare şi nu extrajudiciare.

Din raţiuni de economie, de timp, de mijloace, codul a prevăzut şi posibilitatea

realizării probaţiunii de către o altă instanţă decât aceea care judecă pricina.

Instanţa care va funcţiona ca o comisie rogatorie poate să administreze probele

şi fără citarea părţilor, dacă acestea au fost de acord şi dacă felul probei permite

absenţa lor.

f)Avansarea unor cheltuieli pentru efectuarea probelor.

Aceasta operează în cazul unei cercetări locale, a unei expertize, în proba cu

martori, partea care a propus-o este obligată ca, în termen de 5 zile, să avanseze suma

pentru “cheltuielile de cercetare, drumul şi despăgubirea martorului sau plata

expertului”. Termenul poate fi prelungit la 15 zile, dacă este vorba despre dovezi

încuviinţate pentru ipotezele că au rezultat din dezbateri ori că nu au fost cerute în

termen procedural datorită ignoranţei părţilor.

Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu decăderea.

Aceeaşi sancţiune este prevăzută şi pentru situaţia în care proba admisă este

ratată din cauza părţii care a obţinut-o. Această decădere are efecte limitate. Partea

care suportă decăderea va putea combate temeinicia susţinerilor şi probelor celeilalte

părţi.

F

84

g) Probaţiunea în sarcina pârâtului.

La o privire superficială, pârâtul ar putea avea o poziţie relativ pasivă, cu

excepţia situaţiei în care reclamantul şi-a epuizat probaţiunea.

O asemenea înţelegere este contraproductivă, pe de o parte, pentru cerinţa

utilităţii şi, pe de altă parte, pentru materia judecăţii, care trebuie să ofere

judecătorului elementele de probaţiune într-o manieră articulată, ca o reacţie şi

contrareacţie (ex. proba cu martori – există probe care ar trebui repetate, dacă, aşa

cum permite codul, pârâtul ar voi să se folosească de ele). De aceea, codul a spus că

pârâtul, pe cât posibil, să ceară şi să facă probele în acelaşi timp cu reclamantul.

Pentru această concurenţă de probaţiuni pledează şi o raţiune de fidelitate a probelor,

de producere a lor în mod natural, de evitare a contrafacerii.

Întâmpinarea.

Spre deosebire de reclamant, care-şi exprimă şi motivează pretenţiile prin

cererea introductivă, actul procedural prin care pârâtul, la rându-i se exprimă, se

numeşte întâmpinare.

Deşi întâmpinarea nu este obligatorie (art. 118 teza I), totuşi legea leagă

anumite consecinţe de neexercitarea dreptului la aceasta. Astfel, ea îl obligă pe

preşedintele completului de judecată ca, la prima zi de înfăţişare, dacă nu s-a depus

întâmpinarea, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre

care se va face vorbire în încheierea de şedinţă (art. 118 teza II).

Legea dă cuprinsul întâmpinării. Potrivit art. 115 C. proc. civ., ea trebuie să

cuprindă “excepţiile de procedură; răspunsul la motivarea în fapt şi în drept a cererii

introductive, dovezile cerute în apărare pentru fiecare capăt de cerere, numele şi

domiciliul martorilor (dacă se cere dovada cu martori)”.

Dacă s-a depus întâmpinarea, comunicarea ei este obligatorie reclamantului; tot

astfel, ca şi comunicarea copiilor după înscrisurile invocate. Se poate ca mai mulţi

pârâţi să răspundă acţiunii printr-o singură întâmpinare.

Întâmpinarea nu este astăzi o obligaţie, ci un drept. Acesta rezidă în obligaţia

preşedintelui instanţei de a fixa termenul de judecată astfel încât pârâtul să aibă cel

puţin 30 de zile pentru depunerea întâmpinării iar, dacă pricina este urgentă (aceasta

rezultă dintr-o calificare a legii – ex. – litigiile de muncă), cel puţin 5 zile.

F

Facte

procesualeale pârâtului

85

Consecinţa acestei calificări este şi aceea că, dacă termenul de judecată nu a fost

astfel fixat, pârâtul va fi în drept să obţină la primul termen, o amânare pentru a

formula întâmpinare.

Cererea reconvenţională.

Cererea reconvenţională este mijlocul şi actul procedural prin care pârâtul

formulează propriile-i pretenţii cu privire la cererile din acţiune şi la mijloacele de

apărare ale reclamantului.

Conţinutul acesteia trebuie să fie “ex pari causa”, deci pretenţiile proprii să aibă

legătură, incidenţă, să decurgă, să derive din cele ale reclamantului (ex. într-o acţiune

în revendicare, fondată pe proprietatea câştigată printr-un contract, se poate cere,

reconveni, anularea acelui contract; nu se poate cere însă o despăgubire dintr-un

delict civil prin care reclamantul l-a vătămat pe pârât).

Forma cererii reconvenţionale este supusă aceloraşi condiţii ca şi cea

introductivă.

Termenul de depunere -ea se depune odată cu întâmpinarea; dacă întâmpinarea

nu este obligatorie, atunci cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Dacă reclamantul şi-a modificat acţiunea, termenul pentru depunerea cererii

reconvenţionale este cel care se va acorda de către instanţă pentru această cerere.

Judecarea cererii reconvenţionale.

Aceasta se face deopotrivă cu cererea principală. Dacă numai cererea principală

este în stare de judecată, instanţa poate judeca separat cererea reconvenţională; ea va

proceda la disjungere.

Această disjungere nu poate fi practicată atunci când este posibil ca în cererea

reconvenţională să se dea o soluţie care să creeze contrarietate de hotărâri.

Utilitatea şi raţionalitatea disjungerii sunt dependente de pretenţiile din cererea

reconvenţională.

Sancţiunea pentru nerespectarea termenului este disjungerea cauzei (art. 135 C.

proc. civ. – “o reconvenţională peste termen va fi disjunsă; judecarea ei împreună cu

cererea reconvenţională se va face doar cu consimţământul părţii.”)

I.4. Mijloace comune de apărare pe cale de excepţie şi incidental.

F

86

Ambele părţi au posibilitatea să îşi precizeze, să-şi definească poziţia în proces,

să se apere prin mijloace procedurale şi chiar pe fondul pricinii, invocând, utilizând

excepţii şi incidente care obligă instanţa, fie să amâne judecata, fie să modifice un

element al materiei judecăţii, fie să se pronunţe fără a antama fondul, fie să-şi

examineze aptitudinea sau competenţa de a se pronunţa.

Excepţiile şi incidentele procesuale reprezintă un ansamblu de mijloace prin

care este exercitată poziţia procesuală, prin care sunt valorificate posibilităţile de a

evita pierderea acesteia ori de a impune, de a determina o mai corectă administrare a

justiţiei în pricina respectivă.

Aceste excepţii şi incidente reprezintă şi modalităţi de a îndrepta instanţa spre

respectarea legii, pentru un curs regulat al jurisdicţiei. Demarcaţia între excepţii şi

incidente nu poate fi rezolvată cu titlu principal. Excepţia pare ceva mai consistent,

mai eficient şi pare că se leagă de dezinvestirea instanţei. În raport de aceasta,

incidentul apare ca o excepţie. La mai mică dimensiune (ex. un viciu de citare).

Doctrina şi jurisprudenţa au făcut clasificări ale exepţiilor şi incidentelor; unele

sunt susţinute şi de textele de lege (ex. clasificarea excepţiilor de procedură şi

excepţiilor de fond).

Clasificarea excepţiilor.

I. După obiect: a) excepţii de procedură;

b) excepţii de fond.

a) Acestea privesc, de regulă, necompetenţa, conexitatea, perimarea, un caz de

suspendare (ex. excepţia de necompetenţă).

b) Excepţiile de fond sunt acelea care tind la dezinvestirea instanţei care, deşi nu

examinat fondul, pronunţă o hotărâre care are efectul unei hotărâri de fond (ex. –

executarea autorităţii de lucru judecat, prescripţia extinctivă).

II. După efectul lor: a) excepţii dilatorii;

b) excepţii peremptorii.

a) Acestea prelungesc, diluează desfăşurarea procesului; ele nu contribuie la

soluţie (ex. tardivitatea, un viciu de citare).

b) Sunt cele care provoacă, de regulă, dezinvestirea instanţei, o soluţie a

litigiului, o hotărâre (ex. autoritatea de lucru judecat).

Fapărarea pe

cale deexcepţie

Fanaliza

categorială aexcepţiilor

87

III. După posibilitatea de a le invoca din oficiu sau la cerere:

a) excepţii relative (facultative);

b) excepţii absolute (obligatorii).

a) Sunt excepţii/incidente peste care instanţa poate trece, dacă părţile nu-i

cer să le examineze (ex. necompetenţa teritorială, în principiu, suspendarea,

conexarea). Neinvocarea lor de către instanţă nu afectează soluţia.

b) Acestea fac obligaţia pentru instanţă de a le ridica din oficiu.

Spre deosebire de cele relative, care trebuie invocate la un termen anume şi la

instanţa de fond neapărat, excepţiile absolute pot fi invocate oricând şi chiar şi la

instanţa de control judiciar (ex. necompetenţa absolută, autoritatea de lucru judecat).

Termenul în care pot fi ridicate excepţiile.

Art. 136 C. proc. civ. prevede că excepţiile de procedură trebuie invocate prin

întâmpinare sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişaare.

Cele de ordin public pot fi invocate, în principiu, în tot cursul judecăţii.

Procedura de soluţionare a excepţiilor.

Legea cere ca instanţa să se pronunţe mai înainte în privinţa excepţiilor şi doar

dacă acestea “fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii” – art.

137 alin 1. Se admite şi unirea excepţiei cu fondul, ceea ce înseamnă că ele vor fi

soluţionate prin hotărâri de dezinvestire.

Condiţia pentru această amânare a soluţionării excepţiei este aceea a nevoii de a

se administra dovezi care folosesc şi judecăţii de fond pentru ca ele să fie judecate.

I.5. Măsurile asigurătorii.

Acestea sunt dispoziţii, hotărâri ale instanţei sesizate cu o cerere în procedură

contencioasă şi cu caracter petitoriu, prin care sunt indisponibilizate bunuri ale părţii

potrivnice pentru a se asigura executarea obligaţiei, plata creanţei ori pentru a se

conserva bunul în litigiu.

Aceste măsuri sunt:

1. Sechestrul asigurător

2. Sechestrul judiciar

3. Poprirea asigurătorie

F

Fmăsurile

asigurătorii

88

1) Sechestrul asigurător.

C. proc. civ. reglementează un sechestru asigurător de drept comun, general,

pe care-l poate obţine orice creditor şi un sechestru special, prevăzut doar pentru

proprietari, locatari principali sau pentru arendaşi.

Sechestrul general - acesta poate fi obţinut de orice creditor dar condiţiile

admisibile sunt deosebite după cum creanţa este sau nu constatată printr-un act scris.

Dacă există un asemenea act, acest sechestru va putea fi obţinut fără cauţiune. Dacă

nu există act scris ori înscrisul constatator nu este un corpus unitar al contractului,

atunci cauţiunea este obligatorie şi ea va fi de valoarea unei fracţii din “valoarea

reclamată” (art. 594 alin 2 C. proc. civ.).

Instanţa va putea însă să fixeze o cauţiune şi în situaţia în care există înscris

constatator.

Exigibilitatea creanţei.

Derogări de la această regulă sunt prevăzute de lege:

a) art. 597 C. proc. civ. – “sechestrul va putea fi încuviinţat şi chiar în mâinile

debitorului când el a compromis garanţiile date sau nu a dat garanţiile promise”.

b) există pericolul dispariţiei debitorului, al ascunderii sau dispariţiei averii

sale.

În aceste cazuri de excepţie, cauţiuneaa este obligatorie. Legea însă nu fixează

cuantumul ei.

Acest sechestru va putea fi ridicat de către instanţă, dacă debitorul va da

“garanţie îndestulătoare” – art. 598 C. proc. civ.

Prin sechestru asigurător nu pot fi atinse decât bunurile mobile.

Sechestrul special - poate fi obţinut de către proprietarii locatori, locatorii

principali sau de către arendaşi pentru chirii şi arenzi neplătite.

Ca şi în cazul sechestrului general, dacă nu există contract scris, este

obligatorie cauţiunea, dar legea nu-i prevede cuantumul.

Obiectul sechestrului îl formează bunurile închiriate sau arendate.

Acest sechestru urmăreşte să oprească exploataţia pe care o îndreptăţea

contractul.

De asemenea, pot face obiectul sechestrului bunurile şi fructele care se află în

imobile sau care provin de la bunurile închiriate sau arendate.

F

89

Când sechestrul este cerut de către locatarul sau arendaşul principal şi când se

îndreaptă contra sublocatarului, a subarendaşului, bunurile care pot fi sechestrate sunt

cele care se află în locurile ocupate, fructele pământului.

Valoarea creanţei urmărite va fi valoarea chiriei sau a arenzii datorate de

locatarul sau arendaşul principal către proprietar.

Modul în care se aplică sechestrul asigurător.

Sechestrul de drept comun se aplică prin executorii judecătoreşti, cu

formalităţile de la executarea silită mobiliară.

Sechestrul special se va aplica de către un executor al instanţei unde se află

imobilul, cu aceleaşi forme pentru urmărirea şi vânzarea acelui imobil.

2. Sechestrul judiciar

Deosebirea faţă de cel asigurător rezidă în primul rând, în obiectul său pentru

că acesta poartă doar asupra bunului disputat într-un litigiu de proprietate sau de

posesie.

Acest sechestru poate fi aplicat la cererea oricăreia dintre părţi, spre deosebire

de sechestrul asigurător.

Se aplică doar cu citarea părţilor. Cauţiunea nu este obligatorie, ea este lăsată

la aprecierea instanţei. Acest sechestru poate să poarte şi asupra unui bun comun (în

coproprietate, pe cote părţi, indivizibil sau în devălmăşie).

Aplicarea sechestrului judiciar.

Legea lasă la opţiunea instanţei dacă să încredinţeze paza bunului

deţinătorului acestuia ori unui terţ. Acesta din urmă, numit chiar sechestru judiciar,

poate fi desemnat de către părţi.

Actele pe care le poate face terţul sunt, potrivit legii:

- art. 596 alin 3 – “toate actele de conservare şi administraţie”;

- plata datoriilor curente, accesorii şi a celor rezultate dintr-un titlu executoriu,

relativ la bunul sechestrat.

Sechestrul judiciar are dreptul la o remunerare pentru serviciul său. Legea o

lasă la aprecierea instanţei dar cu o limitare. Anual, aceasta nu poate fi mai mare de

10% din venitul net pe anul respectiv.

Pentru toate cazurile de sechestru, trebuie reţinut dreptul instanţei de a ordona

autoritatea locală, în scris, chiar mai înainte de aplicarea efectivă a sechestrului şi de

F

90

a-l imobiliza pe debitor pentru ca acesta să nu poată sustrage sechestrului sau să

ascundă vreunul dintre bunurile pentru care s-a cerut sechestrul. Este aceasta o

măsură asigurătorie excepţională preventivă.

Autoritatea locală poate fi, la alegerea instanţei, după circumstanţe: poliţia, un

organ al jandarmeriei, un organ fiscal, un executor propriu al unei societăţi

comerciale, al unei autorităţi publice.

3) Poprirea asigurătorie.

Aceasta este indisponibilizarea unui bun, a unei sume de bani, aflate “în

mâinile” unui debitor al debitorului, cu scopul de a garanta plata creanţei în judecată.

Cauţiunea este facultativă, când există act constatator al creanţei.

În situaţia în care nu există un atare act, cauţiunea este obligatorie şi apreciată la

jumătate din valoarea creanţei.

În cazul sechestrului asigurător pentru obligaţii comerciale, legea are câteva

derogări de la regimul comun; aici, întotdeauna, cauţiunea este obligatorie. Sunt însă

controverse în privinţa valorii acesteia, dar instanţa are libertatea de a aprecia.

S-a admis că poprirea asigurătorie poate fi instituită asupra unui cont bancar al

debitorului “chiar dacă acel cont nu are în el lichidităţi”.

II. Terţii în procesul civil.

Noţiunea de terţ procesual nu are semnificaţia terţului din actul juridic civil. În

procedură, el este terţ faţă de acţiunea principală.

Art. 49 cod proc. civ. prevede că “oricine are interes, poate să intervină în

proces”. Acest intervenient este deci un terţ. Raţiunea pentru care intervine este faptul

că are un interes.

Terţul procesual nu este un terţ desăvârşit niciodată (un penitus extranei).

Intervenţia.

Terţii pot apare în procesul civil prin intervenţie voluntară şi prin intervenţia

forţată.

F

Fterţul în

procesul civil

91

A. Intervenţia voluntară – este intervenţia dictată de voinţa terţului, acesta

având aptitudinea de a alege sau nu să intervină în cauză. Ea comportă o

subclasificare, în raport de interesul promovat, în :

- intervenţie principală (când interesul este al celui care iniţiază, al terţului

intervenient );

- intervenţie accesorie (când terţul intervine în scopul de a sprijini partea în

proces).

Intervenientul principal pierde din situaţia aparent confortabilă din care putea

invoca inopozabilitatea hotărârii, riscând şi o expunere costisitoare, sub interesul de a

tranşa litigiul în consideraţia poziţiei sale juridice şi de a obţine autoritatea de lucru

judecat pentru el. Sunt situaţii în care intervenţia voluntară este indicată, atât de mult,

încât neexploatate poate să ducă la imposibilitatea realizării acelui drept.

Intervenţia accesorie este justificată de o afinitate existentă între intervenient şi

părţile principale. Se doreşte consolidarea dreptului părţii, sprijinirea acesteia de către

intervenţie (ex. intervenţia autorităţii într-o acţiune în care este contestat actul de

primire în proprietate).

Întotdeauna intervenţia accesorie presupune că intervenientul doreşte să menţină

avantajul pe care-l presupune stabilirea poziţiei juridice a celui pe care-l susţine.

Momentul până la care se poate iniţia intervenţia voluntară.

Intervenţia principală - până la închiderea dezbaterilor.

Intervenţia accesorie - chiar şi în instanţa de recurs.

B. Intervenţia forţată – aceasta presupune intrarea terţului în proces ca urmare

a actului uneia dintre părţile litigante.

C.proc. civ. reglementează trei forme de intervenţie forţată:

a) Chemarea în judecată a altei persoane (art. 57 C. proc. civ.);

b) Chemarea în garanţie (art. 60);

c) Arătarea titularului dreptului (art. 61).

a) Chemarea în judecată a altor persoane.

Art. 57 alin 1 C.proc. civ. stipulează că : ”Oricare dintre părţi poate să cheme în

judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”.

Ftipuri de

intervenţie

F

92

Această intervenţie forţată poate fi făcută de către reclamant, de către pârât şi

chiar de către un alt intervenient forţat. Denumirea persoanei din cererea

corespunzătoare este intervenientul forţat.

Cât priveşte raportarea intervenientului forţat la poziţia procesuală a

reclamantului, trebuie precizat că că nu poate fi chemată în judecată o persoană care

ar pretinde acelaşi lucru ca şi pârâtul. Acest lucru îl poate face numai reclamantul.

Scopul intervenţiei forţate este prevenirea unor litigii ulterioare.

Timpii procesuali

Momentul până la care poate fi formulată cererea de chemare în judecată este

diferit, în funcţie de calitatea celui care o formulează. Astfel, reclamantul o poate

formula până la închiderea dezbaterilor în primă instanţă, iar pârâtul prin întâmpinare

sau, cel mai târziu, până la prima zi de înfăţişare. Sancţiunea neformulării la acest

moment este judecarea ei separată.

b) Chemarea în garanţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin 1 C.proc. civ., “Partea poate să cheme în

garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar

cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubiri”.

Rezultă din text că oricare dintre părţi poate să formuleze o asemenea cerere.

Fundamentul juridic al acesteia trebuie să fie o obligaţie de garanţie care-i revine

celui introdus forţat în proces. Nu orice eventualitate a unui terţ de a răspunde,

deschide calea unei atare intervenţii. Trebuie să existe un raport juridic activ între

partea care solicită intervenţia forţată şi chematul în garanţie, raport în care acesta din

urmă să apară obligat de a garanta, de a despăgubi (ex. garanţia pentru evicţiune,

garanţia pentru vicii ascunse, garanţia la mandat).

Timpii procesuali.

Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată de către reclamant până la

închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe; cea formulată de către pârât, cel mai

târziu la prima zi de înfăţişare .

Efectul cererii este acela că se dă efectivitate obligaţiei de garanţie, pe de o

parte, iar, pe de alta, se apără partea care este reticentă în a o face să evite excepţia de

proces rău condus - “exceptio mali processus”.

F

93

Soluţia cererii de chemare în garanţie este independentă de soluţia dată în

cererea împotriva celui care a formulat cererea respectivă.

Instanţa de judecată are posibilitatea să disjungă cererea de chemare în garanţie.

c) Arătarea titularului dreptului.

Art. 64 C. proc. civ. arată că : ”Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care

exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele

căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană

care pretinde un drept real asupra unui lucru”.

Această cerere de intervenţie poate fi formulată doar de către pârât, indiferent

dacă el este cel din raportul tradiţional sau devine pârât prin formularea unei cereri

reconvenţionale.

Arătarea titularului dreptului este admisă numai în materie de drepturi reale;

pârâtul are asupra bunului sau dreptului în discuţie doar o detenţie precară sau numai

unul dintre prerogativele unui drept real (ex. uz, uzufruct, abitaţie, superficie).

Timpii procesuali.

Cererea poate fi formulată prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la prima zi de

înfăţişare, efectul ei fiind înlocuirea pârâtului cu titularul arătat al dreptului dar doar

cu consimţământul reclamantului. Titularul arătat al dreptului are aici poziţia unui

intervenient principal.

III. Participarea procurorului în procesul civil.

Instituţia participării procurorului în procesul civil este de tradiţie iar întinderea

acestei participări a variat în raport cu regimul politic.

În regimul anterior aceasta avea dimensiunile cele mai mari. Procurorul era

desemnat (art. 45 C. proc. civ.) ca un “apărător al drepturilor oamenilor muncii”.În

virtutea acestei calităţi, el putea introduce, până la modificarea codului prin Legea nr.

59 din 1993, orice acţiune, cu excepţia celor strict personale.

În redactarea actuală dată în 1993 procurorul, ca agent al Ministerului Public,

poate introduce numai acţiunile în interesul apărării drepturilor şi intereselor legitime

ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi în alte cazuri prevăzute de lege.

F

Fprocurorulîn procesul

civil

94

Este aceasta o reducere considerabilă a rolului Ministerului Public şi al procurorului

în procesul civil.

Interpretarea textului art. 45 C. proc. civ. face obiect de controversă..

Curtea Constituţională a fost sesizată în legătură cu neconstituţionalitatea textului în

noua redactare şi a decis că, în ceea ce priveşte restrângerea dreptului procurorului de

a participa la orice proces civil, în oricare fază a acestuia este neconstituţional. Altfel

spus, dacă în ce priveşte introducerea acţiunii civile textul este clar şi este

constituţional, respectând principiul disponibilităţii în procesul civil, relativ la

participare, textul se consideră neconstituţional pentru că, prin participare, procurorul

nu afectează principiul disponibilităţii, dat fiind că părţile nu sunt implicate să-şi

manifeste în condiţiile legii dreptul de dispoziţie.

Calificarea făcută de Curtea Constituţională pare să fie convingătoare,

însă participarea ca atare este greu de conceput fără implicarea principiului

disponibilităţii. Acest principiu este cel mai bine pus în evidenţă de manifestarea unor

prerogative procesuale: introducerea acţiunii, modificarea acţiunii, renunţarea la

judecată, renunţarea la drept, achiesarea. Totuşi, cum participarea la judecată nu se

reduce la o asistenţă pasivă, de informare asupra disputei judiciare, apar situaţii în

care procurorul poate lua prin surprindere o parte sau alta, formulând cereri, invocând

excepţii, provocând incidente procedurale care implică dreptul de dispoziţie.

F

95

BIBLIOGRAFIE














96


Identificaţi formele de intervenţie procesuală forţată.Imaginaţi o speţă având ca obiect arătarea titularului dreptului.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Cum comentaţi prerogativele actuale ale procurorului în procesului civil?Formulaţi sugestii.

97

MODELE DE TEST

1. Întâmpinarea:a) ca şi cererea de chemare în judecată, stă în sarcina reclamantului;b) ca şi cererea reconvenţională, stă în sarcina pârâtului;c) poate fi făcută chiar şi la ultima şedinţă de judecată;d) cuprinde concluziile scrise ale reclamantului, depuse la dosar mai înainte de

închiderea dezbaterilor.

2. O excepţie:a) este un mijloc de apărare incidental;b) nu poate fi ridicată în orice stare a pricinii;c) este un mijloc de apărare conferit de lege doar reclamantului;d) nu poate fi ridicată decât de către părţile litigante.

RĂSPUNSURI LA TEST

1. niciun răspuns corect

2. b)

98

CAPITOLUL VACTE ŞI TERMENE PROCEDURALE

1. Cuprins1. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste şi întrebări9. Răspunsuri la teste şi întrebări

Cuprins� I. ACTELE DE PROCEDURĂTrăsăturile actului de procedură.Acte procedurale comune.

� II. TERMENE PROCEDURALEDurata termenelor procedurale.Calculul termenelor de procedură.

� III. SANCŢIUNI PENTRU NERESPECTAREA ACTELOR ŞITERMENELOR DE PROCEDURĂ.

NulitateaDecăderea

Obiectiv general: Conturarea unei viziuni privind regularitatea şiformalizarea procedurii, sub aspectul actelor şi al termenelor de procedură.

Obiective operaţionale: Identificarea elementelor definitorii ale proceduriicivile, din perspectiva gradului de formalizare; analiza priveşte principaleleacte de procedură comune (relativ la condiţiile de fond şi de formă,comunicarea şi efectele acestora), termenele de procedură (relativ la durată şimodul de calcul) precum şi sancţiunile prevăzute pentru nerespectareacondiţiilor privind actele şi termenele de procedură.

= 6 ore

99

ACTE ŞI TERMENE PROCEDURALE

I. ACTELE DE PROCEDURĂ.

Actul de procedură este o manifestare de voinţă juridică. El nu emană însă (ca

în cazul actului juridic civil) numai de la subiecte de drept propriu-zise, persoane

fizice sau juridice (acestea din urmă, de drept privat sau public), decât într-o măsură

redusă. În principal, actele procedurale – procesuale sunt actele instanţei sau ale

auxiliarilor ei (ex. agenţi procedurali, executori). Instanţa sau auxiliarii ei, făcând

aceste acte face o emisiune juridică; actele respective au efecte juridice.

Este act procesual şi cererea de sesizare (investire a instanţei dar care, la

rigoare, este şi opera reclamantului dar şi opera instanţei (pentru că, prin rezolvare,

preşedintele înregistrează cauza, dispune un termen, dispune emiterea de citaţii şi alte

măsuri procesuale).

Este însă act procesual şi încheierea de şedinţă dar şi emiterea şi înmânarea

citaţiei, ca şi întâmpinarea. Aceste cereri sunt, toate, acte procesuale. De asemenea, o

cerere de probe este act procesual.

Trăsăturile actului de procedură.

1. Formalismul – sunt acte procesuale/procedurale doar cele prevăzute de

normele de procedură sau presupuse de acestea. Ele sunt adevărate instituţii juridice

(ex. cererea introductivă, încheierea de şedinţă, hotărârea judecătorească sunt

adevărate instituţii, ca şi procesul-verbal de constatare locală, procesul verbal de

audiere a unui martor). Acest formalism realizează şi un nomenclator legal al actelor

de procedură.

2. Legitimarea/autorizarea cerută autorului actului respectiv.

3. Forma scrisă a actului, tiparul legal pentru fiecare asemenea act.

4. Afectarea, pentru aceste acte, a unor timpi procesuali/procedurali.

FActul de procedură

Definiţie şitrăsături

FFF

F

100

Acte procedurale comune.

Codul are în vedere 2 categorii de acte:

a) cererile (sunt acelea adresate instanţei);

b) citaţiile.

Cererile - ca acte de procedură.

Sunt două condiţii pentru eficienţa juridică a acestor cereri:

1.Forma scrisă.

C. proc.civ. prevede o excepţie pentru cei care domiciliază în comune rurale,

cererea putând fi formulată oral şi consemnată într-un proces verbal semnat de

judecător şi de grefier.

2.Conţinutul cererii.

Acesta prevede câteva elemente esenţiale:

- instanţa;

- numele, domiciliul, reşedinţa părţilor (eventual, calitatea de reprezentant şi

dovada acestei calităţi);

- obiectul cererii;

- semnătura.

La aceste condiţii generale trebuie adăugată şi condiţia nominalizării legale,

dacă aceasta există (ex. cererea pentru asigurarea de dovezi).

Citaţia – act de procedură

Citaţia este unul dintre actele procedurale care, alături de cerere, încheierea de

şedinţă şi hotărâre, are gravitatea juridică maximă în orice proces şi nu poate lipsi.

Absenţa ei, imperfecţiunile, neregularităţile acesteia atrag nulitatea actului care i-a

urmat şi chiar a hotărârii, când este cazul. Legea a conceput o cale extraordinară de

atac contra hotărârilor irevocabile, când acestea au fost date fără o regulată citare,

cale de atac denumită contestaţie în anulare.

Nu trebuie confundată obligativitatea citării cu situaţia în care instanţa, prin

efectul legii, are posibilitatea să aprecieze (în cazul procedurilor speciale) asupra

citării. Legea nu dezechilibrează aici părţile, pentru că partea care cunoaşte termenul,

nu va fi ţinută să pună concluzii în absenţa celeilalte care nu a fost citată.

Fcererea- act comun

de procedură

Fcitaţia – act de

procedură

101

Obligativitatea citării enunţă cel puţin două principii fundamentale ale

procesului civil: egalitatea în faţa justiţiei şi principiul contradictorialităţii.

Potrivit art. 85 cod proc. civ. “judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri

decât după citarea sau înfăţişarea părţii, afară numai dacă legiuitorul dispune altfel”.

Prezenţa părţii necitate acoperă viciul de necitare, însă omisiunea instanţei dă dreptul

părţii care se înfăţişează să obţină amânarea judecăţii.

Forma citaţiei.

Cod proc. civ. este riguros în acest sens. El arată menţiunile esenţiale şi pe cele

neesenţiale. Astăzi însă citaţiile sunt redactate pe formulare tipizate, aprobate de

norme ale ministrului justiţiei, iar comunicarea lor, prin poştă, este reglementată prin

norme comune ale aceluiaşi ministru şi ale şefului autorităţii poştale naţionale.

Citaţia se compune din 2 părţi:

- citaţia propriu – zisă ;

- dovada (procesul verbal) de înmânare a citaţiei.

Menţiunile neesenţiale (cele a căror necompletare nu atrage nulitatea sau

neregularitatea actelor de citare) se circumscriu la următoarele:

- numărul şi data emiterii;

- numărul dosarului;

- numele şi domiciliul părţii adverse;

- denumirea litigiului.

De la dovadă, sunt menţiuni neesenţiale: arătarea funcţiei agentului procedural

şi arătarea înscrisurilor care s-au comunicat.

Dovada se restituie instanţei. În practică, operaţiunea care aduce complicaţii şi

dificultăţi este aceea de înmânare propriu-zisă, de comunicare concretă.

Locul citării

Locul este domiciliul /reşedinţa ori sediul persoanei citate.

Persoana căreia i se înmânează citaţia.

Complicaţiile apar aici, în situaţia în care nu poate fi găsită persoana citată sau

când aceasta nu se află la domiciliu / reşedinţa ei (ex. situaţia în care citarea se face

unei persoane aflate în spital un timp îndelungat – administraţia spitalului; persoanele

aflate în detenţie – administraţia penitenciarului; citarea la locul de muncă – o situaţie

de rezervă).

F

F

102

Codul prevede şi situaţii în care, în absenţa destinatarului, citaţia se comunică

unei rude apropiate persoanei care locuieşte împreună cu destinatarul.

Citarea prin afişare.

Este procedeul folosit în situaţia în care citarea nu se poate face unei persoane

care poate să primească pentru destinatar şi, când nu se poate afla, cum se poate găsi

acesta, ori atunci când s-a refuzat primirea. În acest caz se procedează la afişarea

citaţiei pe uşa locuinţei destinatarului.

Citarea statului şi a persoanelor juridice.

Aceasta se face prin organizaţiile lor reprezentative; când statul este chemat în

nume propriu, citarea se va adresa la Ministerul Finanţelor. Persoanele juridice de

drept public vor fi citate prin conducătorii lor (ex. primar, prefect, preşedinte

consiliului judeţean, directorul Direcţiei Sanitare).

Partea reprezentată se citează la reprezentantul său.

Persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.

Pentru acestea, la citaţie, se face distincţia între două categorii de persoane:

- cele aflate în interes de serviciu şi care vor fi citate prin organele

reprezentative ale instanţei care le-au trimis în misiune;

- celelalte – aici apar adevăratele complicaţii. Dacă între România şi statele de

rezidenţă nu există o convenţie de asistenţă juridică, citarea se face prin scrisoare

recomandată şi recipisa poştală reprezintă însăşi dovada de comunicare. Dacă există

convenţie, atunci citarea se face potrivit acesteia.

Citarea potrivit convenţiei consumă foarte mult timp; ea se face prin Ministerul

Justiţiei şi timpul care trebuie afectat este de cel puţin 6 luni.

Când nu se cunoaşte domiciliul/reşedinţa deşi s-au făcut investigaţii; legea oferă

citarea prin publicitate (un cotidian de acoperire naţională).

Comunicarea actelor de procedură în instanţă.

Oricare dintre părţi este obligată să primească în şedinţă actele de procedură

care i se comunică, acestea dispensând instanţa de a o mai face prin agenţi. Când însă

se dispune luarea interogatoriului, citarea se va face întotdeauna.

F

F

103


Comunicarea citaţiei. Reguli şi incidente practice posibile.

II. TERMENE PROCEDURALE

Durata termenelor procedurale.

Termenele procedurale – sunt cele în consideraţia cărora trebuie făcute anumite

acte procedurale, trebuie exercitate, drepturi şi obligaţii procesuale.

Fdurata

termenelorde

procedură

104

Nerespectarea ori ignorarea acestor termene atrage sancţiuni care conduc la

ineficienţa actului şi la pierderea posibilă de valorificare a dreptului, a interesului în

justiţie.

C. proc. civ. prevede termene: pe ore, pe săptămâni, pe luni, pe ani.

I. Termenele pe ore – (ex. termenul pentru depunerea de către executor, la

grefă, a procesului-verbal făcut în cursul executării unei hotărâri -24 ore; termenul de

36 de ore, care este prevăzut în continuarea celui dintâi pentru ca judecătorul care

instrumentează executarea să stabilească ziua şi locul în care să se facă vânzarea

obiectelor mobile urmărite.

Calculul acestora se realizează începând de la miezul nopţii zilei următoare.

II. Termenele pe zile: ( ex. termenul de exercitare a căilor de atac ordinare – 15

zile, ordonanţa preşedinţială - 5 zile, recursul împotriva ordonanţei de adjudecare în

excutarea silită imobiliară – 40 de zile ).

III. Termenele pe săptămâni: (ex. 2 săptămâni până la sfârşitul căruia nu se

poate face vânzarea bunurilor urmărite (mobile); se socoteşte de la data procesului-

verbal; 2-4 săptămâni pentru facerea, întocmirea tabloului ordinului de plată a

creditorilor, de la afişarea datei vânzării silite imobiliare).

IV. Termenele pe luni: (ex. 6 luni pentru perimarea executării silite);

V. Termenele pe ani: (ex. 1 an – perimare, ca şi la contestaţia în anulare).

Calculul termenelor de procedură.

În ce priveşte termenele pe zile, există o deosebire esenţială faţă de calculul

termenelor de prescripţie, la care nu se ia în calcul ziua de plecare. În cazul

termenelor procedurale, socoteala se face pe zile libere, termenul socotindu-se epuizat

doar când au curs atâtea zile libere în durata lui, fără a se număra ziua de plecare şi

ziua de sosire. Când termenul se împlineşte într-o zi nelucrătoare, el se prorogă în

prima zi lucrătoare următoare acesteia.

În privinţa termenelor pe săptămâni, pe luni, pe ani ele se împlinesc în ziua

corespunzătoare celei de plecare din ultima săptămână, lună, an.

Când ziua de plecare este 29, 30, 31 şi este ultima din lună, termenele se

împlinesc în ultima zi a lunii de sosire.

Fcalculul

termenelorde

procedură

105

Termenele procedurale, în proces, nu sunt susceptibile de suspendare sau de

intrerupere.

III. SANCŢIUNI PENTRU NERESPECTAREA ACTELOR ŞI

TERMENELOR DE PROCEDURĂ.

După sancţiunea care intervine pentru nerespectarea lor, aceste condiţii şi

termene califică actele :

- ca fiind prevăzute sub pedeapsa nulităţii sau a decăderii;

- ca fiind termene absolute sau relative .

Sunt şi alte sancţiuni: răspundere disciplinară, administrativă contravenţională;

amenzi civile.

A. Nulitatea.

Aceasta intervine când nu sunt respectate sau se ignoră condiţiile pentru

validitatea actului procedural; ea intervine mai puţin pentru nerespectarea termenelor,

dar există şi pentru acestea – ex. recursul nemotivat, în termen de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, se declară nul.

Ambele coduri operează cu două feluri de nulităţi : absolută şi relativă.

C.proc.civ foloseşte pentru nulitatea absolută expresia „sub pedeapsa nulităţii”.

Nulitatea absolută, potrivit cu regulile generale în materie, poate fi ridicată de oricine,

de părţi sau din oficiu, este nulitate de ordine publică, reclamată de încălcarea unor

noţiuni care ating probleme ridicate la rang de principiu. Nulitatea absolută este însă

excepţia.

Regula o reprezintă nulitatea relativă care intervine pentru necompetenţă, pentru

nerespectarea principiului dreptului la apărare ş.a. Ea trebuie invocată de partea

interesată doar până la primul termen de judecată ce urmează deficienţei care o

provoacă şi doar dacă vătămarea acuzată nu poate fi înlăturată altfel decât prin

anularea actului.

B. Decăderea.

F

Fnulitatea

106

Intervine de regulă pentru nerespectarea, depăşirea termenelor actelor

procedurale. Există însă şi pentru ipoteza în care nu se realizează o condiţie - (ex.

cazul apelului nemotivat în termen; acesta poate fi motivat cel mai târziu la prima zi

de înfăţişare).

Decăderea face ca actul sau cel în puterea căruia era actul respectiv să nu aibă

nici un efect, să nu mai poată fi făcut.

F

107

BIBLIOGRAFIE











10. STOENESCU Ilie, ZILBERŞTEIN Savelly, Drept procesual civil. Teoriagenerală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.



108


Termenele de procedură şi termenele de prescripţie extinctivă.Abordare comparativă.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Semnificaţia actelor şi termenelor pentru regularitatea procedurii civile.Argumentaţi.

109

MODELE DE TEST

1. Neregularităţile şi viciile actelor procedurale trebuie invocate:a) în orice stare a pricinii la instanţa unde au fost săvârşite, dacă atrag nulităţi de ordine publică;b) în orice stare a pricinii, dacă privesc acte îndeplinite de un judecător necompetent;c) în orice stare a pricinii, dacă privesc acte întocmite de un funcţionar necompetent;d) înainte de punerea concluziilor în fond, dacă nu atrag nulităţi de ordine publică.

2. Citaţia se comunică:a) unei rude apropiate a părţii, la locuinţa celei dintâi;b) prin Monitorul Oficial;c) printr-o publicaţie de circulaţie naţională, atunci când destinatarul nu este găsit la domiciliul

său;d)prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire, când nu este posibilă comunicarea

prin agenţi procedurali.

3. Termenele procedurale:a) se calculează exclusiv pe zile;b) presupun acelaşi procedeu de calcul ca şi termenele de prescripţie extinctivă;c) se calculează pe zile pline;d) nu sunt susceptibile de suspendare.

RĂSPUNSURI LA TEST

1. a), b)

2. d)

3. d)

110

CAPITOLUL VPROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Cuprins2.Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Timpul necesar studiului capitolului5. Dezvoltarea temei6. Bibliografie selectivă7. Temă de reflecţie8. Modele de teste şi întrebări9. Răspunsuri la teste şi întrebări

Cuprins

� Aspecte generale privind probaţiunea în procesul civil� Noţiunea de probă� Subiectul. Obiectul. Sarcina probei� Admisibilitatea şi administrarea probelor� Mijloacele de probă

Obiectiv general: : Conturarea unei teorii generale a probaţiunii, instituţie deprocedură cu relevanţă practică deosebită.

Obiective operaţionale: Însuşirea unui set minim de informaţii privind teoriaprobelor în procedura civilă. Tema identifică drept puncte de interes pentruanaliză: conceptul de probă şi tipologia probei, subiectul, obiectul şi sarcinaprobei, admisibilitatea şi administrarea probelor, precum şi mijloacele deprobă specifice procesului civile (condiţii de admisibilitate, reguli deadministrare şi forţă probantă).

= 8 ore

111

PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

I. Aspecte generale privind probaţiunea în procesul civil.

Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procedurii civile,

doctrina afectând tratării ei un spaţiu generos.

Trebuie ştiut că realizarea procedurii civile, ca de altfel a oricărei proceduri

jurisdicţionale, precum şi pronunţarea unei hotărâri solicită, în esenţă, examinarea

unor elemente şi împrejurări care definesc conţinutul raportului litigios.

Altfel spus, opera de judecată, nu se poate lipsi şi nu poate avea substanţă fără

evaluarea elementelor care definesc raportul litigios. Probele prezintă interes

deopotrivă pentru părţile litigante şi pentru judecător.

Judecătorul nu-şi poate forma convingerea necesară pronunţării unei soluţii doar

pe baza afirmaţiilor părţilor. El are nevoie în mod necesar de dovedirea celor

afirmate.

Astăzi, în virtutea rolului activ al judecătorului, acesta nu numai că nu rămâne

detaşat, pe poziţia neutră de altă dată, dar poate să se implice chiar şi până la a ordona

probe pe care le consideră de cuviinţă.

Rolul probelor este acela de a oferi materialitatea raportului litigios, astfel încât

judecătorul să aibă elementele şi împrejurările în raport de care să poată afirma

dreptul prin hotărârea pe care o pronunţă. Judecata trebuie întotdeauna să se

întemeieze pe elemente şi împrejurări dovedite.

Nu există situaţii în care să se solicite dovedirea unor împrejurări care nu există,

pentru că idem est non esse aut non probari.

II. Noţiunea de probă

Termenul de probă are mai multe accepţiuni.

În sens larg, probă înseamnă acţiunea, operaţiunea procesuală sau modalitatea

de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt, mijlocul legal prin care se poate

realiza aceasta ori rezultatul care se obţine.

În sens restrâns, termenul desemnează numai mijlocul legal prin care se

realizează dovada sau faptul probator.

FInstituţia

probelor înprocesul

civil

Fconceptulde probă

112

La modul obişnuit, prin probă se înţelege ceea ce legea inventariază ca mijloace

de probă. (ex. înscrisuri, mărturisire, expertiză).

III. Clasificarea probelor

Există mai multe criterii după care se categorisesc probele:

a) După cum probele sunt efectuate de către sau în faţa instanţei de judecată, se

disting:

- probe judiciare – făcute în faţa instanţei ;

- probe extrajudiciare – cele care nu se fac în speţa, în litigiul dedus judecăţii.

b) După natură:

- personale – privesc acţiuni ale omului;

- materiale – acele lucruri care dovedesc raportul juridic litigios sau care

contribuie la dovedirea lui.

c) După cum faptul probator duce direct sau nu la stabilirea raportului litigios.

- probe directe, care conduc în mod nemijlocit la stabilirea raportului juridic

litigios, care privesc chiar faptul, elementul judecat (ex. proba prin care se arată

temeiul proprietăţii sau titlul de proprietate);

- probe indirecte - aduc o probă dintr-un litigiu conex, care nu privesc chiar

faptul, elementul de judecat (ex. o prezumţie).

d) După caracterul originar sau derivat al probei:

- probe primare – cele care se produc nemijlocit în faţa instanţei de judecată (ex.

mărturia unui martor care a luat cunoştinţă personal de împrejurările pe care le

probează);

- probe secundare – (ex. copia după un înscris).

e) După modul în care sunt percepute de judecător.

- probe percepute în mod nemijlocit, personal de către judecător;

- probe percepute în mod mijlocit, mediat (ex. depoziţia unui martor).

Fclasificarea

probelor

113

IV. Subiectul. Obiectul. Sarcina probei

Subiectul probei – îl constituie judecătorul pentru că raţiunea administrării de

probe în proces e aceea de a-i crea acestuia convingerea necesară pentru pronunţarea

soluţiei.

Obiectul probei – desemnează ansamblul de fapte juridice în sens larg care au

dat naştere raportului juridic dedus judecăţii ori faptele care au determinat

ineficacitatea acestuia, dând dreptul de a se cere constatarea, nulitatea, anularea,

rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic.

Probele au menirea de a scoate în evidenţă acele elemente fără de care realitatea

juridică pe care părţile şi-o dispută n-ar putea fi conturată.

Astfel de elemente pot fi în egală măsură cu caracter pozitiv sau negativ, de

ordin material sau psihologic. Când spunem elemente materiale, avem în vedere

entităţi perceptibile. Cu toate acestea, dovada unor elemente materiale e necesară şi

pentru a stabili sau promova elemente psihologice.

Elementul pozitiv este acela care se afirmă ca fiind produs, ca existând.

Elementul negativ este acela care se neagă a se fi produs. Regula în acest din urmă

caz e aceea că faptele negate nu se cer dovedite. Tot astfel nici faptele notorii, deci

prezumate, nu au nevoie de probă.

Sarcina probei

La modul general, sarcina de a face proba revine celui care pretinde, care acuză,

regulă exprimată şi în adagiul onus probandi incumbit actori.

În procedura civilă sunt şi excepţii de la această regulă. Ele se justifică de

particularitatea unor litigii . Astfel, în litigiile de muncă, sarcina probei este la

angajator.

V. Admisibilitatea şi administrarea probelor.

V.1. Admisibilitatea probelor – există şi se cer îndeplinite patru condiţii ca o

probă să fie admisibilă. Astfel, pentru a fi admisă, proba trebuie să fie: legală,

verosimilă, pertinentă şi concludentă.

1) legalitatea – presupune prevederea probei în lege;

Fsubiectul

probei

Fobiectulprobei

Fsarcinaprobei

Fadmisibilitatea

probelor (condiţii )

114

2) verosimilitatea – priveşte caracterul posibil al faptului care se cere probat;

3) pertinenţa - priveşte legătura sau afinitatea obiectului probei cu cauza

dedusă judecăţii;

4) concludenţa – aptitudinea probei de a conduce la aflarea adevărului, de a

edifica instanţa pentru pronunţarea unei juste soluţii.

Este interesant de văzut care este raportul dintre concludenţă şi , dată fiind

demarcaţia foarte fină dintre acestea. Sunt două reguli în acest sens : - o probă

concludentă este întotdeauna pertinentă.

- o probă pertinentă nu este neapărat concludenţă.

Plasat undeva între pertinenţă şi concludenţă, termenul de relevanţă:

desemnează o anume greutate juridică, dar nu suficient pentru a duce la soluţie.

V.2. Administrarea probei.

Administrarea probei este o operaţie articulată pe 4 etape esenţiale: propunerea

probelor, încuviinţarea, administrarea propriu-zisă şi aprecierea probelor.

Propunerea probelor

De regulă, probele trebuie propuse prin chiar cererea de sesizare a instanţei de

judecată. În procedura civilă, momentul până la care se poate face propunerea

probelor e prima zi de înfăţişare.

Excepţiile de la situaţia în care nerespectarea acestui termen duce la decădere

sunt permise de lege în următoarele situaţii:

a) când necesitatea unei probe rezultă din dezbateri;

b) dacă, prin propunerea probelor, nu este întârziată judecata sau dacă aceasta

nu e amânată;

c) dacă nepropunerea la timp a unei probe nu s-a datorat ignoranţei părţii.

Încuviinţarea probelor

Se face de instanţa de judecată printr-o încheiere de şedinţă, motivată, de

admitere sau de respingere a probelor. Încheierea este una cu caracter premergător

sau preparator (încheiere la care instanţa de judecată poate reveni, spre deosebire de

încheierea interlocutorie care nu permite acest lucru).

Încheierea de admitere a unei probe trebuie să cuprindă deopotrivă faptele ce

trebuie dovedite şi mijloacele de dovadă încuviinţate.

Fadministrarea

probelor(etape)

F

115

Administrarea propriu-zisă a probelor

De regulă, administrarea unei probe se face în faţa instanţei de judecată. Unele

probe însă nu se administrează, nu se fac nemijlocit în faţa instanţei de judecată, aşa

cum ar reclama operaţiunea definită astfel. Este situaţia în care se efectuează o probă

(ex. audierea unui martor, o cercetare locală) la o instanţă egală în grad sau chiar mai

mică dintr-o altă localitate, alta decât instanţa care instrumentează cauza, instituţie

desemnată drept comisie rogatorie.

Prin administrarea probelor se înţelege deopotrivă şi examinarea directă de către

instanţă a elementelor de probă furnizate de către specialişti. (ex. procesul-verbal de

inventariere a unor bunuri).

Aprecierea probelor

Procesul de evaluare a probelor, de validare propriu-zisă a rezultatelor

probaţiunii îl reprezintă aprecierea probelor. . Este aceasta un proces care implică

selectivitate, opţiunea pentru o probă sau alta, reţinerea unei probe ca fiind

convingătoare ori respingerea ei ca neconvingătoare.

Există două reguli care guvernează aprecierea probelor.

a) nu există o ierarhie a probelor; uneori însă, legea face ea însăşi o apreciere

asupra probelor şi trimite la o preferinţă posibilă în raport cu natura unui litigiu. (ex.

mărturisirea nu poate fi preferată unui înscris preconstituit de o parte ; apoi, într-un

proces de divorţ, de pildă, mărturia nici nu este admisă).

b) în aprecierea probelor, legea lasă deplina libertate judecătorului; o atare

libertate însă, trebuie înţeleasă ca fiind departe de orice influenţe de natură să

împiedice o evaluare justă, obiectivă, departe de orice altceva în afară de intima sa

convingere.

VI. Mijloacele de probă

Mijloacele de probă sunt definite ca modalităţile tehnice prin care se pot dovedi

pretenţiile, faptele, lucrurile în judecată.

Potrivit Codului civil, sunt mijloace de probă: înscrisurile,martorii, mărturisirea,

jurământul (acesta nu mai este, după 1950, un mijloc de probă în procesul civil). C.

proc. civ. nu reglementează mijloacele de probă. Nici chiar după modificările

F

F

Fmijloacede probă

116

importante intervenite în 1948, 1950, 1993, nu a fost reabilitat textul prin aducerea

materiei mijloacelor de probă în cod proc. civ..

Această alienare a materiei mijloacelor de probă a ridicat şi ridică unele

dificultăţi.

- în procesul civil sunt de probat şi interese, nu doar obligaţii, drepturi;

- materia probelor a evoluat (nu pot fi neglijate mijloacele de probă puse la

dispoziţie de tehnică avansată ).

Regimul actual al mijloacelor de probă asociază dispoziţiile din C.civ. şi C.

proc. civ. astfel încât expertiza, cercetarea la faţa locului, asigurarea dovezii fac parte

din instituirea mijloacelor de probă.

Unele mijloace de probă (ex. mărturisirea, prezumţiile) nu sunt rezultatul

efortului probator propriu-zis al părţilor litigante, nu sunt probe care preced dezbaterii

judiciare. Prezumţia, de pildă, este doar un raţionament.

La rigoare, nici C. civ. (în capitolul consacrat acestei materii - “Despre

probaţiunea obligaţiilor de a plăti”) nu este exact; raţiunea exprimată prin el nu

acoperă instituţia. Definind, identificând mijloacele de probă, după ce se stabileşte

obligaţia reclamantului de a proba, C. civ. nu întrevede exact dinamica procesului.

Probaţiunea se face nu doar pentru obligaţia de a plăti, chiar dacă textul C. civ.

înţelege prin aceasta a executa obligaţia; obiectul probaţiunii îl reprezintă, de regulă,

nu o obligaţie contractuală; textul vine din natura convenţiilor (art. 948 C. civ. şi

urm).

VI.1. Proba cu înscrisuri.

Noţiunea de înscris desemnează orice consemnare făcută pe un suport care preia

şi păstrează, potrivit unui alfabet, apartenenţa unei limbi, voinţa, mesajul exprimat de

autorul textului.

Aceasta trebuie să fie consemnarea, fixarea pe un suport care să-i asigure o

durată semnificativă în timp juridic şi istoric şi care să poată fi vehiculat. Textul

trebuie să fie literal, exprimarea vizând ideograme (consacrat).

A. Tipuri de înscrisuri

Potrivit C. civ., înscrisurile sunt de trei feluri:

a) autentice;

b) sub semnătură privată;

F

FÎnscrisuri

(tipuri de înscrisurişi forţa lorprobantă)

117

c) casnice;

d) alte înscrisuri.

a) Înscrisurile autentice.

C. civ. este şi aici nu doar inconsecvent, aceasta pentru că, după secţiunea

“Despre înscrisuri”, tratează înscrisul autentic sub “titlul autentic”.

Acestea se numesc autentice nu pentru că alte înscrisuri nu sunt astfel ci pentru

că, fiind făcute de un funcţionar anume desemnat, reprezintă o elaborare comună a

părţilor cu funcţionarul.

În textul şi în valoarea lui de conţinut se introduce voinţa părţilor declarate în

faţa funcţionarului iar acesta atestă, autentifică identitatea dintre conţinutul înscrisului

autentic şi voinţa părţilor. Înscrisul autentic poate să nu aibă de la părţi decât

semnăturile. Funcţionarul poate să traducă chiar el voinţa părţilor în text.

Caracterul autentic este dat tocmai de această atestare a funcţionarului.

Neânţelegerea acestui lucru ar face imposibil faptul că un act autentic poate fi şi el

unul lovit potenţial de vicii.

Trăsăturile actului autentic.

a) Actul autentic este făcut după o procedură făcută de lege, cu

solemnităţile cerute de lege.

Acesta, spre deosebire de înscrisul sub semnătură privată, care, chiar şi cu

condiţiile cerute de lege, părţile au libertate în a alege modul în care doresc să-şi

exprime voinţa.

b) El este făcut de un funcţionar public, anume competent.

La epoca facerii textului de lege, autentificarea se făcea de către instanţa

judecătorească. Astăzi însă, funcţionarul public competent să autentifice un înscris

este notarul public; poate fi şi o altă persoană decât notarul (ex. consulul, testamentul

mistic poate fi făcut şi de comandantul unui vas, căpitanul unei aeronave). Acest

funcţionar poate fi şi un magistrat, executorul judecătoresc.

Relativ la competenţă, se cere ca el “să funcţioneze în acel loc”. Această

competenţă este deci esenţială pentru validitatea actului autentic, deci identitatea

funcţionarului cu exerciţiul normal al însărcinării sale. Aceasta nu înseamnă doar

competenţă ci şi un element esenţial de procedură, de solemnitate.

F

F

118

c) Actul autentic nu este obligatoriu decât în cazul în care această formă este

cerută pentru validitate (ex. înstrăinarea de terenuri, donaţia, ipoteca). Părţile însă,

convin uneori, chiar nefiind cerută de lege, pentru forma autentică.

Forţa probantă a înscrisurilor autentice

1. În ce priveşte forţa probantă, nu există o diferenţă calitativă între actul

autentic şi cel sub semnătură privată. Ceea ce se oferă prin actul sub semnătură

privată are aceeaşi valoare cu primul. La actul autentic, de asemenea, se distinge între

elementele care fac constatările proprii ale notarului şi cele pe care părţile le include.

Sunt constatări obligatorii (ex. identitatea părţii, declararea consimţământului lor, cele

privind data şi semnarea actului) şi alte menţiuni făcute la cererea părţilor (acestea

însă neavând forţă probantă deplină decât dacă au fost constatate personal de către

funcţionar-ex.: menţiunea privind plata preţului).

2. Actul autentic poate fi compatibil cu simulaţia.

3. Actul autentic are dată certă.

a) La data consemnată de funcţionar, au avut loc manifestările de voinţă

consemnate în înscris.

Dată certă însă pot obţine şi înscrisurile sub semnătură privată (art. 1182 cod

civil ).

c) Este dată certă şi ziua trecerii actului într-un registru public.

d) Se obţine dată certă, când actul este preluat dintr-un act autentic.

e) Dată certă este şi data morţii celui care se obligă.

Sunt şi alte modalităţi peste cele prevăzute de C. civ. (ex. data emiterii unei

cambii, data consemnată în registrele comercianţilor). Pentru aceste menţiuni

obligatorii şi pentru toate constatările care privesc fapte percepute direct de către

acesta, înscrisul are forţă probantă până la înscrierea în fals.

Actul autentic devine titlu executor doar dupî învestirea cu formulă executorie.

El este susceptibil de executare atunci când s-a declanşat procedura de constatare a

falsului.

Întinderea forţei probante

Preluând principiul consacrat în art 972 alin 2 C. civ., ele obligă “la toate

urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa” . înscrisul

autentic probează şi pentru ceea ce este menţinut în el, în afară de obiectul convenţiei,

F

119

cu condiţia existenţei unei legături între menţiunile care par străine. Cele complet

străine de obiectul convenţiei principale pot servi numai ca un “început de dovadă

scrisă”.

Dacă un act secret este în contrazicere cu unul public, el are efecte doar între

părţile contractante şi succesorii lor universali.

Dacă un act autentic este contrazis de un alt act autentic, ceea ce interesează

este unitatea de timp. Actul din urmă poate fi considerat revocatoriu faţă de cel dintâi,

dacă există o succesiune a acestora.

Oricum, atunci când forma actului nu este obligatoriu autentică pe validitate,

poate să apară simultan pentru un act autentic şi un act sub semnătură privată.

Problema conversiunii efectelor actului juridic civil.

Aceasta se traduce (art. 1172 cod civil) prin valorificarea actului autentic datorat

necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului ori lipsei de formă ca fiind un înscris

sub semnătură privată.

b) Înscrisurile sub semnătură privată.

Art. 1176 cod civil arată că înscrisul sub semnătură privată este “acela

recunoscut de acela căruia se opune sau privit după lege ca recunoscut”. El poate fi

făcut şi de către persoane cu anumite calităţi oficiale. Este sub semnătură privată

pentru că acele persoane acţionează pentru interes privat. Se poate intitula: convenţie,

înţelegere, chitanţă, minută, protocol acestea neavând importanţă.

Forţa probantă a înscrisurile sub semnătură privată.

Deosebirea de actul autentic este că această forţă probantă, adică prezumţia

acestuia încetează când el este tăgăduit. La înscrisul autentic acesta nu este suficient,

trebuind neapărat să se declare falsul. Aici, ieşirea din impas se face prin apel la alte

mijloace de probă (ex.: probă cu martori, expertiza).

Înscrisul sub semnătură privată nu trebuie nici confecţionat de mâna celui care

se obligă. Este suficientă semnarea lui, indiferent cine l-a semnat.

Condiţii de valabilitate sunt:

1. Semnătura;

2. Condiţiile multiplului exemplar;

3. Condiţiile menţiunii “bun şi aprobat” pentru suma ori cantitatea prestaţiei.

F

120

Această menţiune este de fapt o confirmare în plus din partea celui obligat; dacă

lipseşte această menţiune, iar cel care s-a obligat nu contestă, înscrisul este valabil).

O situaţie specială o au registrele comerciale; ele au o putere probantă

diferenţiată, în raport cu calitatea celui care are interes să le utilizeze.

1. aceste registre nu fac, nu au forţă probantă contra necomerciantului, dacă se

referă la vânzări, ele fac probă contra comerciantului.

2. registrele comercianţilor fac probă contra lor (art. 1884 cod civil,) însă cel

interesat de această probaţiune nu poate scinda informaţia cuprinsă în acest registru.

Nimic nu se opune ca acela ce are acest beneficiu să facă proba contra

registrului.

O situaţie specială o au menţiunile făcute de către una dintre părţile din actul

juridic privitor la plata creanţei. Este vorba despre ceea ce s-a adăugat pe el.

Potrivit codului civil, menţiunea făcută de creditor atât pe faţa extrasului cât şi

pe verso-ul înscrisului constatator al creanţei sale prin care se atestă faptul plăţii,

probează acest fapt, chiar dacă nu e semnată. Când aceeaşi menţiune este făcută pe

duplicatul acelui înscris, are aceeaşi forţă dar cu condiţia ca înscrisul să se afle la

debitor.

c) Înscrisurile casnice - sunt acele însemnări, consemnări făcute de o persoană

fără considerarea unui act juridic, sunt înscrisuri personale însemnări particulare, de

agendă.

Intră aici şi scrisorile misive (corespondenţa personală). Pot fi şi registre de

cheltuieli personale.

Acestea au forţă probantă în contra celui care le-a făcut, când se referă la

primirea unei plăţi sau când cuprind menţiuni că au fost făcute pentru a-i servi

creditorului.

d) Alte înscrisuri

a) răboajele – bucăţi de lemn pe care se fac însemnări; pentru a avea forţă

probantă, trebuie să fie două, câte una pentru fiecare parte. Sunt utilizate pentru proba

obligaţiilor în cadrul păstoritului.

b) copiile titlurilor autentice; se înţelege prin acestea, copiile făcute de un

funcţionar competent.

F

F

121

Regulile de interpretare a forţei probante:

- copiile au această forţă, dacă ele coincid cu originalul;

- dacă nu există originalul, copiile păstrează forţa probantă a înscrisului

originar, dacă sunt legalizate;

c) actele recognitive şi confirmative.

Sunt actele prin care se recunoaşte o datorie şi cele prin care sunt confirmate sau

ratificate obligaţii, creanţe anulabile. Primele au menirea de a depăşi forma nefăcută

la timp sau, deşi făcută, aceasta s-a pierdut; cele din urmă au rostul de a repara, de a

revigora un act care, în forma făcută, era anulabil.

B. Administrarea probei cu înscrisuri

Dificultatea apare în situaţia în care cel care invocă un înscris nu îl deţine.

Înscrisurile nu se depun la dosar în original, ci în copie semnată de partea care le

invocă. Dacă înscrisul nu se află la cel care îl invocă, instanţa poate dispune ca acela

care îl deţine să îl depună la dosar. Nu poate da această dispoziţie însă, atunci când

înscrisul emană de la părţi.

Este justificată respingerea cererii de înfăţişare, când înscrisul fie nu are nici o

legătură cu cauza, fie când s-ar încălca îndatorirea de confidenţialitate sau când

persoana la care se află ar risca urmărirea penală ori dispreţul public.

În cazul refuzului înfăţişării înscrisului sau distrugerii lui, după ce se dispusese

arătarea acestuia şi dacă se refuză şi prezentarea la interogatoriu, instanţa are dreptul

să considere ca dovedite pretenţiile părţii care invocă existenţa înscrisului.

Faţă de un înscris depus la dosar, partea în contra căreia se invocă trebuie, fie să

îl recunoască, fie să îl tăgăduiască. În caz de tăgadă, instanţa va proceda la tăgada de

scripte. Ea va putea să dispună şi o expertiză grafică, expertiză realizată de către

laboratorul de expertize criminalistice.

Fînscrisuri

(condiţii deadministrare)

122


Tipuri de înscrisuri şi forţa lor probantă.

VI.2. Proba cu martori.

Martori nu sunt doar cei care au văzut faptul litigios; noţiunea nu acoperă doar

o prezenţă efectivă la locul producerii faptului litigios şi nici numai capacitate

vizuală. Martor este cel care are cunoştinţă, direct sau indirect, de o împrejurare care

interesează conţinutul raportului juridic litigios.

Fproba cumartori

123

În procedura penală se foloseşte şi noţiunea de martori asistenţi, înţelegând prin

aceasta (art. 92 C. proc. pen.) pe aceia ceruţi cu ocazia dresării anumitor acte (ex. la

percheziţie).

Cine poate fi audiat ca martor?

În procedura civilă şi penală, martorul trebuie să îndeplinească o condiţie de

vârstă, în primul rând; aceasta trebuie să fie de 14 ani (în cea penală fiind posibilă şi

audierea ca martor a minorului sub 14 ani, dar ascultarea lui se face în acest caz doar

în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat

minorul spre creştere şi educare – art. 81 C. proc. pen.).

Cine nu poate fi martor ?

Nu poate fi martor, din cauza unor incapacităţi prevăzute de lege, cel care este

avocat în cauza în care pledează judecătorul, expertul. Nu poate fi audiat ca martor,

de asemenea, cel pus sub interdicţie, cel care are un grad de rudenie cu părţile (gr. IV

inclusiv).

Sunt apoi anumite scutiri de la obligaţia de a face depoziţia. Astfel, sunt scutiţi

de la aceasta: cei ţinuţi de secretul profesional, privitor la problemele care ţin de

acesta, personalul ecleziastic pentru faptele aflate în exerciţiul acestei calităţi.

Proba cu martori este supusă unor prohibiţii şi restricţii în raport cu proba cu

înscrisuri. Astfel, nu se admite proba cu martori pentru dovada unui act juridic de o

valoare mai mare de 250 de lei (art. 1191 C.civ.)

Nu se admite proba cu martori nici în contra conţinutului unui înscris, indiferent

de natura lui şi nici cu privire la ceea ce se pretinde că s-a spus înainte, în timpul sau

după facerea actului. Doar excepţional, o asemenea probă este admisă când

preconstituirea înscrisului a fost imposibilă. Nici situaţia în care înscrisul a fost

distrus involuntar, voluntar ori reţinut de către partea potrivnică, nu se poate admite

proba cu martori.

VI.3. Proba cu prezumţii.

Sunt acestea concluzii, consecinţe, constatări pe care legea ori judecătorul le

trage stabilind un fapt necunoscut plecând de la un fapt cunoscut.

Prezumţiile pot fi: legale sau judiciare, simple (relative ) sau absolute

(irefragabile).

F

F

Fproba cuprezumţii

124

a. Prezumţiile legale – de regulă sunt şi absolute, dar pot fi şi simple şi sunt

acelea pe care legea le constituie şi care apar ca nişte ficţiuni de drept (Ex. prezumţia

de paternitate pentru soţul mamei, prezumţia de lucru judecat, prezumţia datei certe –

toate acestea fiind prezumţii relative).

b. Prezumţiile judiciare – sunt rezultatul factualităţii, vin din specificul cauzei.

VI.4. Proba cu expertiza.

Probele cu expertize, ca şi cu cercetarea la faţa locului, sunt singurele pentru

care condiţiile se regăsesc în cod proc. civ. Calificarea lor ca probe este

controversată.

Mai ales expertiza este astăzi foarte frecventă şi în multe cauze litigioase ea este

proba cea mai sigură şi care merită creditul cel mai mare. În concepţia cod proc. civ.,

expertiza apare ca “părerea unor specialişti” (art. 201).

Expertiza este o apreciere, o opinie socotită autorizată din partea unor persoane

cu o pregătire specială într-un anumit domeniu din care fac parte chestiunile, faptele

probatorii, împrejurările asupra cărora judecătorul nu se poate pronunţa. Astăzi, când

activitatea de expertizare este reglementată amănunţit şi complet, experţii nu mai apar

ca specialişti cu cunoştinţe de care judecătorii nu pot dispune. Ei sunt specialiştii cei

mai autorizaţi.

Astăzi, activitatea de expertizare este instituţionalizată sub două aspecte:

a) la calitatea de expert se accede după o procedură formală, reglementară.

b) această calitate beneficiază de o licenţiere riguroasă; ei sunt înscrişi în

tabele, în liste depozitate la autorităţi de evidenţă şi de recomandare. Pentru

specialităţile cele mai multe, evidenţa este ţinută şi administrată de birouri care

funcţionează pe lângă tribunale (ex. experţii contabili, experţii din specialităţile de

inginerie).

c) separarea experţilor pe domenii consacrate în raport cu nevoile instanţelor

(ex. ingineria în agricultură, cei în evaluări estimatorii, experţii în inginerie auto).

Alte genuri de experţi, dar cu reglementări speciale, care nu sunt în listele

birourilor, sunt: expertizele criminalistice (Dec. 468/1978), expertiza sanitar-

veterinară.

F

Fproba cuexpertiza

125

Admisibilitatea probei cu expertiza.

Această probă a fosat gândită de legiuitor pentru situaţiile în care magistratul,

chiar cu instrucţie comună, de cultură generală, nu poate să aprecieze, să se pronunţe

asupra unor chestiuni care reclamă o pregătire superioară de o specialitate, alta decât

comună.

Expertiza nu poate fi dispusă asupra unor chestiuni care nu pot fi tratate

ştiinţific. În orice caz, textul se exprimă: “expertul trebuie a se pronunţa în fapt”. Alta

este situaţia unor norme tehnice (prescripţii, regulamente de exploatare, unde lipseşte

caracterul normativ).

Relativ la compatibilitate, legea prevede aceleaşi condiţii, ca şi la martori iar, în

privinţa imparţialităţii, aceleaşi condiţii ca şi la judecători.

Realizarea expertizei.

În concepţia cod proc. civ., o expertiză se poate realiza şi prin audierea

expertului în instanţă.

În situaţia în care este nevoie de constatări directe a unor împrejurări, expertul

realizează mai întâi faza de teren. Pentru aceasta, potrivit legii, este obligatorie citarea

părţilor.

Există şi situaţii în care nu este posibilă prezenţa părţilor.

Expertul este obligat să întocmească un raport pe care trebuie să-l depună la

dosar cu cinci zile libere înainte de şedinţă.

Deosebit de expertul desemnat de instanţă, părţile au dreptul să recomande, pe

cheltuiala lor, un alt expert denumit expert consilier. Acesta trebuie să lucreze cu

expertul desemnat.

Expertul poate fi chemat pentru lămuriri.

Instanţa poate dispune completarea raportului sau efectuarea unei noi expertize

(contraexpertiză), când nu se socoteşte lămurită de experţii desemnaţi. Oricum,

aprecierea asupra concluziilor, alegerea din variante de răspunsuri, revin exclusiv

instanţei. Ea nu poate fi criticată pentru că nu a fost de acord cu un punct de vedere al

expertului. Ea este în drept să facă o altă apreciere, mai convingătoare decât cea a

expertului.

F

F

126

VI.5. Cercetarea la faţa locului.

Este o probă care poate fi dispusă din oficiu, ca şi expertiza. “Când instanţa va

socoti de trebuinţă” – art. 215 cod proc. civ.- va putea decide “să meargă la faţa

locului spre a se lămuri asupra unor împrejurări de fapt care se vor arăta prin

încheiere”. Instanţa nu devine însă expert prin aceasta.

Dacă este un complet colegial, poate merge doar unul dintre judecători.

Constatările se consemnează într-un proces-verbal.

Fcercetarea lafaţa locului

127

BIBLIOGRAFIE














128


Realizaţi un inventar al mijloacelor de probă admisibile în procesul civil.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Dacă s-ar permite o ierarhizare a probelor, care este mijlocul de probăcăruia i-aţi conferi astăzi titulatura de probatio probatissima?

129

MODELE DE TEST

1.O probă este admisibilă, dacă este:a) prevăzută de lege;b) acceptată de toate părţile;c) pertinentă, fără a fi concludentă;d) concludentă.

2. Este înscris autentic:a) numai cel autentificat de către notar;b) numai cel redactat şi autentificat de către un notar;c) hotărârea judecătorească;d) procesul verbal de cercetare locală.

RĂSPUNSURI LA TEST

1. a), d)

2. c), d)

124706402-drept-procesual-civil-i.pdf

Documents