Bibliotecarul din toate timpurile – călăuză spre cultură

Summary: This work wants to present you a picture of the librarian, the way he has been perceived during the time, somehow different from his image nowadays.

Without pretending to speak highly of this preserver and defender of books, the present work wants to emphasize the importance of their labour concerning the mission to convey the information stored in libraries.

Passing through centuries, in a few lines, we shall step into the great libraries of the world, from ancient times till today, admiring the work of some people whose main occupation was the book, as the unique guide for culture.

Famous or illustrious anonymous persons, they have dedicated their entire lives to the efforts of founding, organising and preserving libraries.

From the quill driver in Antiquity, to the transcriber in Medieval abbeys, and to the contemporary librarian who offers perspectives on the whole world due to modern technology and his own ability, the librarian is a wise person who humbly understands his role in diffusing the culture that dwells in his books.

În evoluţia culturii şi când vorbim despre cultură la modul general, ne gândim în primul rând la conţinutul ei spiritual materializat în scriere – acest fenomen istoric ale cărui faze de dezvoltare se întind pe mai multe secole, în pas cu progresul civilizaţiei omeneşti. Descoperirea scrisului are pentru om o valoare impresionantă: deşi timpul scurs de la apariţia omului pe pământ şi până la apariţia scrisului se măsoară în sute de mii de ani, iar istoria scrisului numără abia câteva mii, mărturiile istorice care s-au păstrat şi au ajuns până la noi sunt în majoritate documente scrise.

Odată cu primele scrieri s-a născut şi biblioteca – coloana dreaptă a judecăţii care-i dă omului sensul de fiinţă superioară pentru a asigura “memoria sigură şi durabilă a omenirii” [1]. Această instituţie împărătească o întâlnim cu cinci mii în urmă în Mesopotamia lumii antice, centrul de modelare a spiritului şi de moştenire a înţelepciunii, din secol în secol.

Cea mai plină de platitudine întrebare pe care ne-o punem astăzi este cea referitoare la destinul omului fără bibliotecă sau cum ar arăta civilizaţia noastră fără bibliotecile milenare sau dacă ar fi fost posibilă evoluţia civilizaţiilor fără biblioteci. Din păcate, evoluţia omenirii nu a fost întotdeauna congruentă cu biblioteca, nu întotdeauna scopul puterii politice şi militare a coincis cu iubirea de carte şi cultură, iar bibliotecile au căzut pradă jafurilor, distrugerii sau chiar vanităţii politice. Atunci când s-a întărit îndeajuns ca să poată năvăli şi ucide, omul antichităţii a spulberat mai întâi bibliotecile. Dup ce au mai trecut câteva mii de ani, omul agresor din istoria evenimenţială a distrus biblioteca dintr-o raţiune războinică pe care ulterior o regretă ca accident inevitabil al luptei. Cea mai mare parte din cărţile antichităţii îndepărtate trebuie considerate definitiv pierdute deoarece erau scrise pe materiale perisabile: lemn, ţesături, piei de animale, frunze, papirus [2]. Cele mai rezistente „cărţi” ale antichităţii s-au dovedit a fi tăbliţele de lut ars ale civilizaţiei mesopotamiene. Acestea au scăpat deseori de la distrugere datorită solidităţii lor. Ba mai mult, incendiile care au mistuit palatele şi templele care adăposteau biblioteci nu numai că nu au distrus tăbliţele-cărţi, dar le-au făcut, prin ardere, chiar mai rezistente. Aşa se face că mare parte din literatura originală a Asiriei şi Babiloniei ne este cunoscută, cele mai vechi scrieri pe care deţinem astăzi provin din Mesopotamia şi sunt scrise pe tăbliţe de argilă.

Răspunsul la întrebarea lansată mai sus este de la sine înţeles. Rolul cărţii şi al bibliotecii este foarte important mai ales pentru cunoaşterea istoriei omenirii. Acele imperii care nu au lăsat în urmă biblioteci au pierit pur şi simplu, iar istoria le este învăluită în mister. Îndepărtata civilizaţie mesopotamiană ne este astăzi bine cunoscută datorită tăbliţelor cu scriere cuneiformă păstrate în veritabile biblioteci. Către Imperiul Roman ne îndreptăm în mod inevitabil tot prin biblioteci, la fel către Grecia sau China antică.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără munca bibliotecarilor. Celebri ori iluştri anonimi, ei şi-au dedicat toată viaţa, toate eforturile înfiinţării, organizării, conservării bibliotecilor. De la scribul din Lumea Antică la copistul din scriptoriul mănăstirilor medievale şi până la bibliotecarul contemporan care

1

deschide pentru cititorul său o fereastră spre lumea întreagă cu ajutorul tehnologiei moderne şi a priceperii sale, acesta este un înţelept care a înţeles cu modestie locul şi rolul său în difuzarea culturii ce sălăşluieşte în cărţile sale.Toţi cei ce au scris, au asigurat continuitatea scrierilor prin copieri succesive, cei ce le-au transpus în litera tiparului, cei ce au adunat, salvând de la pieire, manuscrise şi cărţi vechi de valoare inestimabilă, în biblioteci, cei ce le-au organizat gândind reguli, sisteme de ordonare şi regăsire a informaţiei – s-au aflat între minţile luminate ale Orientului şi Occidentului antic, medieval şi modern: teologi, călugări, învăţaţi, filosofi, istorici, filologi şi, nu în ultimul rând, oameni de stat, regi şi împăraţi luminaţi, între care descoperim iluştrii bibliotecari şi pasionaţi bibliofili [3].

Existenţa bibliotecilor în Antichitate a avut ca urmare firească existenţa bibliotecarilor care le organizau şi conservau. Adevărate colecţii de lucrări din toate domeniile cunoaşterii umane, adunate cu sârguinţă, organizate şi cuprinse în veritabile cataloage bibliografice întâlnim în ţinutul dintre Tigru şi Eufrat, iar bibliotecarul şef era un înalt ofiţer al imperiului [4]. Alexandria – cel mai mare complex cultural al lumii antice, biblioteca universală a beneficiat de serviciile unor iluştri bibliotecari. Demetrios din Phalera, Zenodot din Efes, Apollonius din Rhodos, Eratostene, Aristofan din Bizanţ, Aristah, Calimachos din Cirene sunt doar câţiva dintre cei care au asigurat cosmopolitismul alexandrin. Deşi se pare că bibliotecile au fost numeroase în Grecia antică, nu ne-au rămas prea multe informaţii despre acestea; sunt cunoscute informaţii despre bibliotecile particulare ale lui Platon şi Aristotel.

Marea majoritate a slujitorilor acestei profesiuni şi-au petrecut viaţa însă într-un modest anonimat. Un personaj-cheie ce vine din lumea asiro-babiloniană, egipteană, greacă, romană este scribul – cel care cu o imensă răbdare şi migală a dus mai departe cuvântul scris. Înaintea tuturor, este scribul egiptean, sacerdot-savant, ministru sau sclav, care ştie (într-o societate ce nu cunoaşte scrisul şi cititul) a desena hieroglife, semne şi simboluri, cu care realizează scrieri. Ştiinţa sa e cea dintâi între toate meseriile. Pe ea se fundamentează statul şi societatea, gândirea egipteană, ce şi-a menţinut valorile timp de trei milenii. Principii regali îşi rezervau dreptul de a li se face statui în chip de scrib, iar pe pereţii mormintelor din piramide se păstrează nenumărate scene din viaţa zilnică înfăţişând scribi [5].

În Europa Evului Mediu bibliotecile încep să funcţioneze ca biblioteci monastice, concomitent cu organizarea mănăstirilor şi ca centre de scriere şi copiere a manuscriselor, ele devenind principalele centre culturale de producere, colectare şi păstrare a cunoştinţelor umane. Deşi cartea era în primul rând obiect de cult şi se cerea mai ales în mănăstiri, cu timpul, cererea de carte a crescut şi în afara mănăstirilor, o dată cu înfiinţarea primelor universităţi şi a bibliotecilor universitare aferente, precum şi a bibliotecilor princiare pentru care se copiau mai ales manuscrisele Antichităţii.

Scribul-copist medieval, umil şi anonim, realizează în atelierul său de lucru, scriptoriul abaţiilor, o imensă producţie de carte (manuscrisă) făcând din mănăstiri veritabile „edituri” şi alcătuind biblioteci de invidiat. Istoria cărţii manuscrise în Europa, până la momentul epocal Gutenberg (secolul al XV-lea), are în centrul său, ca principalul artizan al scrierilor pe scribul-copist şi bibliotecar. Este uimitor să constatăm că peste nouă secole (secolele V/VI – secolul al XV-lea) siguranţa patrimoniului literar, filosofic şi ştiinţific al lumii a depins de scribii-copişti. Sub autoritatea lor au stat viaţa şi acurateţea textelor (caligrafiere, colaţionare, corectură), modul de redactare, de punere în pagină şi chiar ilustraţia manuscrisului. El trebuia să dobândească destulă cultură generală, dar şi ştiinţa limbilor, gramatica lor, mai ales greaca şi latina. „Ceea ce datorează cultura europeană copiştilor epocii carolingiene este imens. Fără ei, cunoaşterea operelor literare antice latine n-ar fi fost posibilă” [6].

Deşi influenţele intelectuale romane erau încă puternice la începutul Evului mediu, creştinismul va fi cel ce îşi va exprima forţa spirituală, în crearea şi înălţarea propriilor monumente de artă şi literatură. Scribul-copist creştin posedă suportul providenţial al activităţii intelectuale, prin organizarea vieţii monahale după o regulă, ce includea studiul şi copierea textelor de literatură sacră şi profană. Această instituţionalizare a scrisului în aşezări monastice se întâmplă în Europa începând cu secolul V-lea.

În scriptoriile şi bibliotecile acestor mănăstiri s-a acumulat în sute de ani atât literatură religioasă (Biblia sau Sfânta Scriptură, profeţi ebraici, literatură patristică, tratate teologice, cărţi de cult) cât şi literatură laică, profană (poeme antice, filosofie, drept, istorie greacă şi latină, ştiinţă arabă, genealogii, cronici, codici muzicali etc.). Datorită lor s-a limpezit consecvenţa culturilor antice şi medievale, s-a putut înţelege gândirea Evului mediu. De aici s-au răspândit scrierile spre lumea dinafara mănăstirilor, spre

2

şcoli, spre lumea literară şi filosofică a Europei. Mănăstirile benedictine, pe lângă faptul de a fi fost focare de cultură creştină, au devenit şi centre de instruire pentru sistemul educaţional european. Ele au creditat cu texte primele universităţi, iar mai târziu au asigurat înflorirea fără egal a oficinelor umaniste, caselor de editură şi tipărire ale lui Aldus, Stephanus, Plantin, Froben ş. a. [7]. Spre a surprinde într-o singură sintagmă profilul moral al bibliotecarului medieval acesta poate fi considerat ca fiind bibliotecarul cu dragoste de cărţi şi cu frică de Dumnezeu [8].

În ce priveşte copiştii universităţilor timpurii (copişti-librari-bibliotecari), ce s-au numit scriptuarius, armarius, librarius, denumiri ce accentuează laturile muncii lor cumulate, aceştia făceau parte din ce în ce mai mult dintre meşteşugarii şi comercianţii ce valorifică o nouă marfă – cartea. Totuşi sunt consideraţi a fi angajaţi într-o activitate intelectuală, motivată de competenţele sporite ce li se cereau. Ei sunt trataţi ca membri ai profesiei universitare, căreia îi aduc servicii. Mentalitatea universitară nu le permitea să-şi discrediteze profesia cu alte ocupaţii mizere [8].

Invenţia tiparului este un semn de hotar între lumea scrierilor manuscrise şi cea a cărţii tipărite. Renaşterea şi umanismul în noua lume a cărţii îşi va ridica propriile monumente de cultură, mai întâi tipografice, apoi editoriale. Veacurile al XV-lea şi al XVI-lea sunt cuprinse de febra trecerii culturii antice greceşti şi latine, a culturii creştine din vechi scrieri, în litera tiparului. O provocare imensă în care s-au prins veacuri la rând, conlucrând: tipografii, editorii, filologii, istoricii şi bibliotecarii. Se nasc din nou, în ediţii princeps, ediţii comentate, exegetice etc. – autorii – Aristotel, Homer, Plinius, Dioskoride, Vergiliu, Caesar, Sf. Augustin, Dante etc.

Începând cu secolul al XV – lea apar noi biblioteci care nu mai sunt rezervate sau nu se mai adresează exclusiv oamenilor bisericii sau culturii religioase. La Florenţa, Cosimo dei Medici a creat marea bibliotecă din incinta mănăstirii San Marco, unde codicele erau puse la dispoziţia oricărui studios; pentru siguranţă, fiecare codice era legat cu lanţ de pupitrul pe care era aşezat, iar obiceiul era general şi nu reprezenta ceva nou [9].

În epoca Renaşterii (secolele XIV – XVI), coroborat cu dezvoltarea universităţilor, a tiparului, cu răspândirea operelor Antichităţii, are loc o creştere a caracterului laic al cererii de carte. În paralel cu dezvoltarea unor biblioteci universitare apar şi se dezvoltă micile biblioteci moderne ale unor principi, oameni de stat, personalităţi culturale. Prinţii Renaşterii manifestă un interes deosebit faţă de carte, achiziţionând codice, incunabule, cărţile cele mai preţioase, fie dintr-o vanitate personală, fie din dorinţa sinceră de a le pune la dispoziţia celor care se dedicau studiului. Familia Este, familia Visconti, Gonzaga, Medici sunt doar câteva dintre marile familii renumite pentru atenţia pe care au acordat-o realizării unor importante biblioteci. Adeseori reprezentanţii acestor familii, chiar dacă ei înşişi erau oameni educaţi şi instruiţi, angajau oameni de cultură pentru a se ocupa de realizarea bibliotecii. Lorenzo dei Medici Magnificul l-a angajat pe Michelangelo să-i construiască un local potrivit pentru bibliotecă, iar pe umanistul bizantin Iannis Lascaris l-a însărcinat cu îmbogăţirea fondului de carte, trimiţându-l de două ori în Orient pentru achiziţia de noi codice, astfel încât în anul 1571 „Biblioteca Laurenziana” deţinea trei mii de valoroase codice [10].

Bibliotecarii aveau în primul rând menirea să adune şi alcătuiască colecţii rare de cărţi. În acest scop ei trebuiau să fie înzestraţi cu o cultură specială şi cu o memorie deosebită. Bibliotecarul renascentist era bibliotecarul iubitor de cărţi, chiar maniac al cărţilor şi erudit. Se spune că Antonio Magliabecchi, bibliotecarul Familiei Medici, avea în memorie cataloagele tuturor bibliotecilor din Florenţa.

Faimoasă şi reprezentativă pentru această epocă, Biblioteca Vaticana este creaţia primului mare papă al Renaşterii, Nicolo V. Erudit umanist şi prieten al umaniştilor, Nicolo este nimeni altul decât Tommaso Parentacelli cel care realizase programul de achiziţii pentru biblioteca familiei Medici [11]. Papa a angajat numeroşi copişti şi librari trimişi să aducă manuscrise cu precădere greceşti şi latine. Datorită papei Nicolo V, a urmaşilor săi şi importantelor donaţii şi lăsăminte, Biblioteca Vaticana a devenit un instrument deosebit de eficient în acţiunea de răspândire a umanismului [12].

Dintre numeroşii bibliotecari erudiţi ai Vaticanului îi amintim pe călugărul italian Anastasius Bibliothecarius, pe benedictinul Caesare Baronius, pe reputatul filolog Leone Allaci (Allatius), autori de istorii ecleziastice.

Din imensa producţie a călugărilor benedictini relevăm remarcabilele cercetări istorice (secolele XVII-XVIII) realizate de bibliotecari savanţi ca: Baluze Étienne – istoric francez, o autoritate în

3

cunoaşterea antichităţilor naţionale; Calmet Augustin – teolog, istoric francez, cercetător al arhivelor; Du Cange Charles du Fresne – ilustru bibliograf al Evului mediu latin şi al Evului mediu bizantin, veritabilul creator al erudiţiei bizantine. Bibliotecar al Bibliotecii Ambroziana din Milano, istoricul italian Muratori Lodovico Antonio, a dat în sec. XVII cel mai mare corpus de istorie naţională din Europa timpului său, Rerum italiacarum scriptores, în 28 de volume, bazat pe documentele Evului mediu italian.

Am putea spune că umanismul a creat pe lângă tipograful erudit şi bibliotecarul erudit: colecţionar şi editor de manuscrise, codici, documente, cronici; întemeietor de biblioteci, vorbitor de greacă şi latină, filolog, istoric, savant, bibliograf şi bibliofil. Din antichitate până în secolul al XIX-lea, reprezentanţi de renume ai culturii au făcut parte din breasla bibliotecarilor: Demetrios Phalereus, Aristarchus, Eusebius Pamphilus, Cassiodorus, Isidorus din Sevilla, Biscop Baducing, Sfântul, Alcuin, Photius, patriarh, Aurispa Giovanni, Bessarion Ioannes, cardinal, Guillaume Budé (Budaeus), François I, rege al Franţei, Baronius Caesar, Allaci (Allatius) Leone, Bignon, Hieronymus, Gabriel Naudé, Du Cange, Charles du Fresne, Baluze Étienne, G. W. Leibniz, Augustin Calmet, L. A. Muratori, Th. Fr. Dibdin, Ch. Nodier, J. Ch. Brunet, J. G. Th. Graesse, Samuel Brukenthal, Samuel Teleki, Ignác Batthyani, Timotei Cipariu, Ioan Bianu ş. a.

Odată cu sporirea bibliotecilor, cu explozia spectaculoasă a numărului de cărţi tipărite, apare nevoia de a controla şi aprecia cantitativ, dar şi calitativ numărul scrierilor. Memoria omenirii şi-ar pierde vitalitatea şi integritatea, neajutată de instrumentele de ordonare bibliografică. În decursul timpului s-au folosit diferite criterii de ordonare: universalitatea, exhaustivitatea scrierilor, specializarea pe domenii largi sau restrânse, selectivitatea ş. a. Bibliotecarii bibliografi, din antichitate şi până azi, au produs un număr foarte mare de lucrări bibliografice, ce au apărut în primele secole ale tiparului sub diverse titluri: bibliotheca, catalogus, repertorium, index, inventarium etc. Pentru ei a te ridica la scrierea unui catalog de manuscrise, a unei bibliografii, antologii era o mare virtute, echivala cu atingerea unui înalt nivel ştiinţific. Este de importanţă istorică în acest sens, lucrarea patriarhului bizantin Photius, Myriobiblion sau Bibliotheca, de fapt o bibliografie adnotată, ce ne dă o idee despre literatura clasică a antichităţii prezentă în Bizanţul secolului al IX-lea. Prima încercare bibliografică de cuprindere exhaustivă şi universală a scrierilor a făcut-o în secolul al XVI-lea medicul şi naturalistul elveţian Konrad Gesner, cu lucrarea sa Bibliotheca universalis…, ce cuprinde 12.000 opere în trei limbi. Criteriul exhaustivităţii va fi încet părăsit, în beneficiul bibliografiei specializate [13].

Secolul XVII şi mai ales secolul XVIII, secolul Revoluţiei franceze şi al triumfului cărţii, cunosc o dezvoltare fără precedent a cărţilor, a bibliotecilor moderne şi a bibliotecarilor, precum şi o definire explicită a îndatoririlor bibliotecarilor (prin patru operaţii: colectarea cărţilor după anumite criterii, prelucrarea sau aranjarea lucrărilor după o anumită ordine intelectuală şi materială şi recenzarea lor în inventare sau cataloage, accesibilitatea, respectiv punerea lucrărilor la dispoziţia celor cărora le erau destinate şi conservarea, asigurarea contra furturilor şi degradării). Bibliotecarul este definit în Enciclopedia franceză din 1751 ca “persoană care este însărcinată să se îngrijească de creşterea unei biblioteci…trebuie să cunoască limbile vechi şi moderne, cărţile, ediţiile şi tot ce are legătură cu istoria literelor, comerţul de librărie şi arta tipografică”. În această accepţiune bibliotecarii epocii erau adevărate personalităţi ştiinţifice (ex.: Leibniz la Hanovra) dar şi specialişti ai practicilor bibliotecare.

În secolele XVIII şi XIX se elaborează bibliografii savante, care ating performanţe documentare ce nu s-au putut depăşi până azi. Este cazul bibliografilor germani: J. A. Fabricius, Ch. G. Jöcher, W. G. F. Panzer, J. G. Graesse, Barbier etc. şi al francezului J. Ch. Brunet, ce au marcat strălucit mişcarea bibliografică şi bibliofilică universală, creându-i instrumente ştiinţifice fundamentale.

Nu putem omite din marea familie a bibliotecarilor pe bibliofili şi pe cugetătorii cărţii. Din prima categorie vom rosti doar două nume: Dibdin şi Nodier, personaje romantice ale secolelor XVIII – XIX ce au influenţat bibliofilia din toate ţările Europei. Cugetătorii cărţii au fost, fireşte, numeroşi, în toate timpurile: de la reflexii anonime la cei ce au cugetat la lumea cărţii din interiorul unei biblioteci aplicativ şi pragmatic [14].

După două secole de producţie tipografică, problematica cărţii şi a bibliotecilor a devenit tot mai complexă. Cel ce înţelege momentul crucial al situaţiei este Gabriel Naudé (1600-1653), bibliograf francez, medic, bibliotecarul unor personaje istorice deţinătoare de putere şi autoritate, ca şi cardinalii Mazarin şi Richelieu sau regina Christina a Suediei. Poate acest fapt l-a făcut să înţeleagă cel dintâi

4

importanţa strategică a bibliotecii în cultura politică, în viaţa socială şi intelectuală a unei societăţi. Ca bun observator, a înţeles ce înseamnă monopolul celor puternici asupra instrumentelor cunoaşterii. Cartea, informaţia asigură forţa, puterea. Lucrarea sa celebră Advis pour dresser une bibliothčque (1627) este un veritabil “Discours de la méthode”, ceea ce a creat în timp biblioteconomia şi a îmbogăţit bibliologia cu latura sa socială.

Prin ideile sale novatoare, Naudé schimbă concepţia despre bibliotecă, bibliotecar şi carte. El propune o bibliotecă modernă, deschisă cunoaşterii şi procesului social, o instituţie de cultură în locul „sanctuarului sacru” închis, inaccesibil şi inert. Exigenţele lui Naudé merg la conţinutul cărţilor, la accesul permanent în biblioteci, neapreciind cărţile de lux sau curiozităţile bibliofile cu prioritate. Timpul a adeverit rolul bibliotecilor în geneza statului modern, în formarea gândirii politice, în democratizarea cunoaşterii şi a puterii. Naudé a avut o competenţă specifică pentru cărţile vechi şi rare, asupra cărora a meditat îndelung. El considera că o istorie socială a cărţii rare, a practicilor bibliofilice ne-ar putea ajuta să înţelegem prin ce procese de depistare şi consacrare şcoala, critica, universităţile, academiile au fost sau nu un aparat social de legitimare a sistemelor de valori dominante.

În viziunea lui Gabriel Naudé bibliotecarul trebuie să fie un filosof, un umanist angajat în revoluţia cunoaşterii, un învăţător al oamenilor. Dacă el este un “administrator” al cunoaşterii, va ocupa o poziţie strategică faţă de putere, prin urmare are un rol social important. Vizionar al timpului său, Naude a declanşat, prin ideile sale novatoare o adevărată revoluţie intelectuală [15].

Un alt reprezentant important al lumii cărţii a fost filosoful german G. W. Leibniz (1646-1716), bibliotecar al Curţii din Hanovra şi apoi al Bibliotecii din Wolfenbüttel. În opinia lui Leibniz lumea cărţii este chemată să servească ţelurile culturii, ale unei culturi capabile să amelioreze condiţia umană. Simţind pericolul avalanşei de nestăvilit a producţiei tiparului, Leibniz dă un avertisment asupra stăpânirii raţionale a lumii cărţilor spre a nu arunca omul într-o nouă barbarie, cea a “codrului de cărţi”, şi încă cu mijloacele culturii. El vede progresul ştiinţei universale realizabil prin intermediul cărţile-mesager purtătoare de idei-scânteie, revelatoare ale noilor descoperiri. Acestea hotărăsc decisiv mişcările spirituale ce schimbă istoria lumii.

Leibniz cunoaşte bine şi contradicţiile ce macină lumea cărţii în secolul al XVII-lea. Pe de o parte, factorii implicaţi în industria cărţii (tipograf, editor, librar, autor) şi, pe de altă parte, cenzura regală, cenzura religioasă, patronajele şi protecţia nobiliară, privilegiile regale, mecenatele sunt forţe ce intervin în destinul creatorilor de valori spirituale în chip anarhic. De aceea, el luptă pentru eliberarea omului de ştiinţă de ruşinea dependenţei sale de comercianţii de carte, de librari (astăzi am spune “dependenţa de sponsori”) şi cere protecţia autorului prin legislaţie precum şi un statut social al autorului.

Sensibil la acumularea de cunoştinţe umane prin augmentarea ştiinţelor, Leibniz, ca şi alţi filosofi (Aristotel, Bacon, d’Alembert, Comte, Descartes), dorea o reformă a ştiinţelor şi un sistem de clasificare a lor, pe care le expune în Idea Leibnitiana Bibliothecae Publicae. Sistemul lui cuprinde 11 grupe mari ale principalelor domenii de cunoaştere; fiecare grupă cu familia de ştiinţe înrudită şi auxiliare, numărând circa 88 de diviziuni. Acordă importanţă ştiinţelor auxiliare istoriei [16].

Căutarea unui sistem mai bun de clasificare a cunoştinţelor a continuat şi abia peste 200 de ani, în 1874, bibliotecarul şi bibliograful american Melvil Dewey (1851-1931) născoceşte Clasificarea zecimală universală (CZU), iar în 1876 o publică (A Classification and Subject Index for Cataloguing and Arranging the Books and Pamphlets of a Library). CZU a fost acceptată în toate ţările lumii, desigur nu în exclusivitate, dar cu corecturi şi extensii, este folosită cu succes şi după 100 de ani de la invenţia ei.

Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea existau biblioteci şi bibliotecari numeroşi, o ştiinţă biblioteconomică conturată, începutul secolului al XIX-lea marchează epoca deschiderii bibliotecilor către marele public. S-a produs creşterea şcolarizării şi socializarea cărţii, un public tot mai larg solicită cărţi, creşte numărul bibliotecilor, apar bibliotecile naţionale şi bibliotecile publice. Are loc o specializare a profesiei de bibliotecar, legată atât de diversificarea documentelor şi a modalităţilor de prelucrare a lor cât şi de dezvoltarea şi diversificarea serviciilor oferite utilizatorilor. Secolul al XIX-lea marchează de asemenea evoluţia juridico - profesională a meseriei: se realizează modele de învăţământ profesional pentru bibliotecari (de exemplu: Ecóle de Chartes, fondată în anul 1821, a pus bazele primelor forme de învăţământ profesional bibliotecar), iar între 1879 şi 1893 se constituie în Franţa prima diplomă

5

profesională în domeniu. Aşadar, Bibliotecarul secolului al XIX-lea este bibliotecarul specialist, cu aplecare atât către cărţi şi profesie cât şi, mai ales, cu respect şi aplicare către utilizator.

Secolul al XX-lea, mai ales în a doua parte este dominat de explozia informaţională. Are loc o puternică dezvoltare a tehnologiilor de înmagazinare şi oferire a informaţiilor, de dezvoltare a documentelor şi resurselor informaţionale, culminând cu dezvoltarea colecţiilor electronice. Concomitent cu evoluţia tehnologiei informaţionale are loc o creştere şi diversificare a cererii de informaţie, informaţie care se cere a fi selecţionată, stocată, organizată şi furnizată. Secolul XX a mai însemnat pentru profesia de bibliotecar şi dezvoltarea formelor naţionale şi internaţionale de asociere şi creşterea rolului acestor asociaţii în apărarea statutului şi specificului profesiei. Bibliotecarul secolului XX este specialistul în ştiinţa informării, specialistul în stocarea, selectarea şi accesarea resurselor informaţionale.

Profesia de bibliotecar în secolul XXI, după cum arată ea în urma trecerii în revistă a primei decade, este marcată integrator de asigurarea serviciilor exemplare comunităţii de utilizatori.

Literatura de specialitate ne dă numeroase semnale că lumea cărţii este într-o criză sistemică profundă. A apărut suportul electronic pentru scriere. Cartea a pierdut monopolul în lumea informaţiilor, devenind o verigă în lanţul comunicării. Biblioteca, surprinsă de performanţele tehnicii electronice, a înţeles să rămână încă în centrul comunicării, ca depozitar de documente, cu acceptarea tehnologizării informaţiei. Acest lucru este în curs de desfăşurare în toate bibliotecile mari sau mici din multe ţări ale lumii. Lângă “entitatea fizică” cunoscută de secole ca “bibliotecă” a apărut “reţeaua imaterială” de stocare şi vehiculare a informaţiei, aşa-numita “bibliotecă virtuală”. Ea se îmbogăţeşte pe măsura conectării depozitelor de informaţii din orice punct al planetei la magistralele informaţionale.

Întrebarea firească referitoare la locul şi rolul bibliotecarului şi la capacitatea sa de a face faţă acestor schimbări stăruie încă. Metamorfoza, transformarea permanentă a profesiilor legate de scris, scrieri, care nu au încremenit nicicând în forme fixe, dimpotrivă, s-au diversificat şi specializat în grad înalt este azi în plină desfăşurare. Dacă înainte de invenţia tiparului bibliotecarul a figurat între artizanii cărţilor ca şi scrib sau copist, în era nouă ce a urmat, “era Gutenberg”, bibliotecarul s-a ocupat cu precădere de gestionarea cărţilor şi de difuzarea culturii prin intermediul lor.

La fel cum schimbarea, de-a lungul timpului a suportului de scriere sau încetarea muncii scribilor/copiştilor şi transferul industriei cărţii către tipografii n-a fost lipsită de controverse şi de întrebări aparent fără răspuns, tot astfel se întâmplă şi cu documentul tipărit astăzi, când suportul de scriere se schimbă, la fel şi modul de gestionare a documentelor şi a informaţiei.

Ar fi greşit să credem că tehnologia electronică rezolvă de la sine toate cerinţele şi problemele informatice ale viitorului. Biblioteca electronică poate deveni şi ea un muzeu performant al tehnicii şi nimic mai mult, fără factorul uman: bibliotecarul şi informaticianul. Bibliotecarul are locul său şi în biblioteca viitorului. Gestionarea şi difuzarea informaţiei se va face tot prin intermediul său. Cu atât mai mult acum când volumul de informaţie este uriaş, iar selectarea informaţiei utile şi corecte nu este o muncă tocmai uşoară. Ceea ce i se cere bibliotecarului secolului XXI este ca el să ţină pasul cu noile tehnologii şi să nu rămână închistat în valorile trecutului.

Agonizând între entuziasm şi tehnofobie, între interes şi reţinere, bibliotecarul tradiţional este surclasat de şuvoiul noutăţilor, aflat nepregătit, neimplicat îndeajuns în etapa pregătitoare a bibliotecilor pentru computerizare. E drept că informatizarea introduce incertitudinea şi aleatorul într-un univers familiar lui, condus până acum de o logică descriptivă, repetitivă şi standardizată, definită printr-o manieră de organizare stabilă. El nu va renunţa încă la rolul lui de mediator tradiţional între ştiinţă, cultură, tehnică, între politic, social şi publicul beneficiar.

Situaţia de tranziţie în care ne aflăm ne atrage imperios atenţia asupra necesităţii schimbării statutului profesional al bibliotecarului. Biblioteca şi bibliotecarul se află la o răscruce şi trebuie să elaboreze o strategie de adaptare la nou.

Se vehiculează ideea că secolul XXI ne va despărţi de modelul spiritual umanist, erudit al bibliotecarului. El va fi trimis în “muzeul figurilor de ceară” alături de scrib, anticul “librarius”, călugărul benedictin, sfinţii medievali ai cărţii, alături de Gutenberg, de tipografii umanişti, de marii bibliografi ai secolelor XVIII - XIX, alături de gânditorii lumii cărţii. Bibliotecarul va fi izgonit de bibliotecarul electronic, un robot, o sumă de circuite electronice, în spatele căruia va sta info-bibliotecarul. De primă necesitate vor fi bibliotecarii-patrimoniali, stăpâni pe cultura şi problematica scrierilor şi cărţilor vechi,

6

rare şi preţioase, secondaţi de bibliotecarul informaţional, un inginer al informaţiei. Lângă ei vor fi bibliotecarii specializaţi pe domenii de cunoaştere, ce gestionează cartea modernă. Împreună vor regândi practicile profesionale tradiţionale. Vor elabora strategii de păstrare/conservare a documentelor din biblioteci, arhive, mediateci, prin programe specifice. Este foarte posibil ca, în viitor, cerinţele sociale să statueze o singură profesie pentru cel chemat să facă ordine în oceanul planetar al informaţiilor [17]. De asemenea, sunt specialişti care consideră că progresul economic şi factorii economici vor pune capăt relaţiei consacrate în bibliotecile tradiţionale între intermediar (bibliotecar) şi utilizator. Daca educaţia on-line şi limbajele de comandă sunt atât de perfecţionate încât utilizatorul poate el însuşi să-şi caute informaţia, nu va mai fi nevoie de un intermediar, iar aceste servicii vor deveni nerentabile [18].

Profesorul Mircea Regneală consideră că este puţin probabil ca aceste ipoteze să se adeverească, că este puţin probabil ca utilizatorul, chiar şi cel mai instruit să nu aibă nevoie de sprijin în căutarea şi selectarea informaţiei. Pe de altă parte, sursele electronice vor fi tot mai sofisticate încât o instruire a utilizatorului va fi absolut necesara oricând. Nu există încă nici acele programe informatice ideale care să selecteze ele însele informaţia dorită. Aşadar, specialiştii în informare vor servi şi în viitor ca ghizi pentru depistarea resurselor şi adesea ca interpreţi ai lor. Specialiştii în informare ai viitorului trebuie sa aibă un rol mai activ în educaţie şi învăţământ, fiind singurii calificaţi să instruiască oamenii cum să selecteze sursele, cum sa aibă acces la ele şi cum să le exploateze. Rolul lor va fi important în extinderea şi utilizarea publicaţiilor electronice, a reţelelor de informare, a bazelor de date locale, în crearea unor fişiere proprii pentru utilizatori, în implementarea unor noi tipuri de servicii de informare, iar legătura permanentă cu utilizatorii cărora să le ofere date în legătură cu noile surse de informare va fi obligatorie.

De altfel, majoritatea specialiştilor în ştiinţele informării sunt de acord că rolul profesionistului în informare va creşte în perioada următoare. Unii dintre ei definesc acest nou tip de bibliotecar “bibliotecar electronic”. El este bibliotecarul fără bibliotecă şi care comunică cu utilizatorii prin intermediul Internetului. În acest sens, J. F. Reintjes este de părere că în viitoarele reţele de transfer ale informaţiei, bibliotecarii vor fi resursele umane cele mai preţioase, stabilind „metodologia exploatării eficiente a bazelor de date care va fi pusa în practica de serviciile-expert” [19].

Mircea Regneală realizează un profil al bibliotecarului contemporan, pe următoarele coordonate: un om care stă în faţa unui computer şi deschide pentru cititorul său o fereastră spre lumea întreagă, spre mii de biblioteci de pe glob, pe care le aduce, graţie tehnologiei actuale, în faţa utilizatorului său, transformându-le din biblioteci virtuale în biblioteci reale, prin priceperea sa, dar şi un om care preţuieşte cartea tipărită şi pe care ştie să o preţuiască la adevărata valoare [20]. Cu siguranţă, bibliotecarul care corespunde acestui profil va fi capabil să facă faţă provocărilor secolului XXI şi va putea să-şi îndeplinească în continuare rolul său de călăuzitor al cititorilor spre cultură.

În societatea informatizată informaţia este o resursă fundamentală, o marfă foarte preţioasă. În afara gestionării acesteia, bibliotecarului de tranziţie îi revine şi responsabilitatea istorică de transfer a memoriei umanităţii în “scriptorii electronice”, în “biblioteci electronice”, salvând-o din perisabilitatea şi moartea hârtiei. Astfel, profesia de bibliotecar presupune astăzi nu numai adaptarea la noile tehnologii de informare, ci şi recuperarea unei vechi tradiţii, fundamentată pe carte.

Bibliotecar Lia BontescuProfesor Radu Bontescu

[1] Arthur Schopenhauer[2] Albert Flocon, Universul cărţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 45.[3] Sidonia Puiu, Elogiu bibliotecarului, în Anuarul LIBRARIA, nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002.[4] Şerban Andronescu, Cadmos. Scurtă istorie a scrisului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 106.[5] Sidonia Puiu op.cit.[6] Ovidiu Drimba Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 6, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2003, p. 62, apud. P. Riche.[7] Sidonia Puiu op.cit.

7

[8] Alexandra Salaoru Bibliotecarul: Viitorul de lângă noi, în Anuarul LIBRARIA, nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002.[9] Ovidiu Drimba op. cit., vol. 6, p. 45.[10] Ibidem, p.46.[11] Ibidem.[12] Ibidem, p.44.[13] Sidonia Puiu op.cit.[14] Ibidem.[15] Ibidem.[16] Ibidem.[17] Ibidem.[18] Mircea Regneală Rolul bibliotecarului în societatea contemporana, http://www.lisr.ro apud JoAnn Stefani O Weep for Librarianship. In: Southeastern Librarian, nr. 1, 1992, p. 14.[19] Mircea Regneală op. cit.[20] Mircea Regneală Care mai e rostul bibliotecarului? www.revista22.ro

Bibliografie:1. ANDRONESCU, Şerban, Cadmos. Scurtă istorie a scrisului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966,.2. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 6, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2003.3. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 11, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2003.4. FLOCON, Albert, Universul cărţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.5. PUIU, Sidonia, Elogiu bibliotecarului în Anuarul LIBRARIA, nr.1, editat de

Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002.6. SALAORU, Alexandra Bibliotecarul: Viitorul de lângă noi, în Anuarul

LIBRARIA, nr.1, editat de Biblioteca Judeţeană Mureş, 2002

Bibliografie electronică:1. http://www.lisr.ro 2. http:// www.revista22.ro 3. http://www.abr.org.ro

8