Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei - Universitatea Bucuresti.

Influenta relatiei de prietenie a partenerilor de cuplu cu persoanele de sex opus in aparitia

geloziei

Titular curs: Prof. Dr. Florinda GoluTitular seminar: Prof. Dr. Emil Gatej

Bena Ana-Maria Dăsculţu Elena - Georgiana Cruceanu Victor – Daniel Matei Andrei - Daniel

Mitroi Cristian – Andrei Sârbu Oana

- Decembrie 2011 –Rezumat

Acest studiu urmăreşte demonstrarea faptului că relaţia de prietenie a partenerilor

de cuplu cu persoane de sex opus influenţează apariţia geloziei în cadrul cuplului, aceasta

numărându-se printre multiplele dizarmonii prezente în viaţa de cuplu tot mai frecvent.

Ipoteza cercetării susţine faptul că relaţia de prietenie a partenerilor cu persoane de sex

opus concură la apariţia geloziei. Pentru realizarea prezentei cercetări, s-au constituit două

grupuri de câte 15 femei şi 15 bărbaţi, studenţi, cu vârsta cuprinsă în intervalul 18 – 25 de

ani, iar instrumentul utilizat a constat într-un chestionar.

Keywords: cuplu, gelozie, relatie, prietenie, parteneri, dizarmonie, incredere.

2

Introducere

Gelozia reprezintă un ansamblu de trăiri, gânduri şi acţiuni care apar şi se

dezvoltă când o relaţie semnificativă este percepută ca ameninţată de un rival (Nuţă, 2001,

p. 112).

Sociologul, Ira Reiss, în cartea, ”Journey into sexuality” (1986), oferă dovezi

empirice, din numeroase culturi, în sprijinul ideii că gelozia există, în diverse forme, în

toate societăţile umane. De asemenea, psihologul, Ralph Hupka, într-un studiu realizat pe

92 de culturi (”Alternative Lifestyles”, 1981), a indentificat gelozia în toate şi a descoperit

că intensitatea de manifestare a acesteia este direct proporţională cu importanţa căsătoriei

(Nuţă, 2001). Gelozia, în interiorul cuplului, îmbracă variate forme, şi anume: gelozie-

invidie – apare atunci când o persoană simte că partenerul este mai bun si că aceasta

superioritate ameninţă relaţia; rezultă din preocuparea exagerată pentru sine,

autocompătimire sau depresie; gelozie-posesivă – cel care manifestă acest tip de gelozie

caută să obţină „putere” asupra partenerului; gelozie-excludere – porneşte din sentimentul

de a fi exclus sau neglijat, atunci când partenerul petrece mai mult timp în compania altor

persoane (profesional, recreere etc); gelozie-competiţe – cel mai des, realizările şi

afirmările unui partener sunt percepute ca o ameninţare pentru imaginea de sine a celuilalt

partener, conducând la sentimente de nelinişte si inadecvanţă; gelozia-egocentrică – apare

atunci când un partener eşuează în a permite şi favoriza pe celălalt să-şi exprime

individualitatea; gelozia-nelinişte si teamă – rezultă din sentimentul de insecuritate

personală si este însoţit de o stare de anxietate severă, amplificat de neliniştea că celălalt

partener nu se implică suficient în menţinerea relaţiei.

Gelozia, la fel ca şi dragostea, este greu de definit datorită diversităţii manifestărilor

comportamentale ale celor care „suferă” de aceasta. Sentimentele asociate sunt: teama de

pierdere sau de abandon, anxietate, durere, apăsare, vulnerabilitate şi lipsa de speranţă.

Gelozia este cea care otrăveşte viaţa de cuplu prin suprimarea încrederii şi a

respectului reciproc. De asemenea, manifestarea trăirilor şi atitudinilor de gelozie duc la

fragilizarea unităţii cuplului. Adesea, gelozia exprimă neîncrederea în sine, în propriile

calităţi relaţionale, complexe de inferioritate privind masculinitatea sau feminitatea,

3

egocentrism, narcisism, imaturitatea afectivă. Partenerul gelos dezvoltă un puternic

sentiment de posesiune a persoanei celuilalt, amplificat de frustrare.

În urma cercetărilor efectuate de către Clanton şi Smith, în 1977, a rezultat că

gelozia este trăită şi exprimată diferit de către bărbaţi şi femei. Bărbaţii tind să nege

sentimentele lor de gelozie, dar şi le exprimă prin furie şi violenţă. Cel mai frecvent, ei sunt

geloşi fata de activitatea sexuală a partenerelor; tot ei tind să-şi acuze partenerele şi să

intre în competiţie cu rivalii. Femeile manifestă gelozie faţă de implicările emoţionale ale

partenerilor în raport cu alte femei (Mitrofan, I., Mitrofan N., 1994). De asemenea,

conform cercetării lui Gregory L. White (1981), la Universitaty of Maryland, gelozia apare

în condiţiile în care nesatisfacerea sexuală, lipsa varietăţii sexuale conduce la atracţia unuia

dintre parteneri faţă de o terţă persoană.

O altă explicaţie – culturală sau socială – este aceea că gelozia îşi are originile în

mod special în imaginaţie, imaginaţia fiind afectată de cultura în care trăieşte persoana.

Una dintre teoriile care au încercat să explice modurile de formare şi manifesare ale

geloziei este teoria menţinerii auto-evaluării. Aceasta se referă la discrepanţele între două

persoane aflate în relaţie. Auto – evaluarea este definită a fiind modul sau felul în care

persoana se percepe. Acest proces de creştere şi progres este stimulat sau împiedicat de

comportamentul persoanelor apropiate psihologic, astfel că oamenii sunt mai ameninţaţi de

prieteni decât de duşmani. Auto – evaluarea unei persoane – similară de fapt cu stimă de

sine – este crescută atunci când persoanele apropiate se poartă bine. Pe de altă parte,

succesul unei persoane apropiate psihologic poate scădea auto-evaluarea subiectului în

cadrul procesului de comparaţie, aceasta deoarece succesul celuilalt invită la comparaţie cu

propriile capacităţi, afectând astfel auto-evaluarea.

Există studii care leagă gelozia de modelul teoriei menţinerii auto-evaluării.

Gelozia este crescută atunci când realizările rivalului se situează de asemenea într-un

domeniu cu mare relevanţă pentru subiect. Ca urmare, se pare că sunt importante

caracteristicile rivalului, un exemplu fiind caracteristicile profesionale deosebite, abilităţi

sau talente speciale, etc. Gelozia este astfel conceptualizată ca proces specific de menţinere

a auto-evaluării. Aceasta este simţită, mai ales, atunci când facem comparaţii în domenii

care sunt importante pentru modul în care ne definim pe noi înşine. Gelozia este mai

probabilă atunci când relaţia este ameninţată de un rival cu care considerăm că nu ne putem

4

compara într-un anumit domeniu. Oamenii sunt motivaţi pentru a-i creşte stima de sine,

respectiv se vor purta astfel încât să promoveze un punct de vedere pozitiv despre ei înşişi.

Multe din ocaziile de a obţine feed-back astfel încât persoana să îşi menţină o stimă de sine

crescută îşi are originile în interacţiunile sociale cu persoanele similare. În plus, stima de

sine crescută poate fi menţinută de persoană şi prin faptul că cunoaşte persoane care au

abilităţi / capacităţi deosebite şi succes, ceea ce este cunioscut în mod popular ca „a se

scălda în gloria altora”. Totuşi, sunt situaţii în care succesul altora duce la scăderea stimei

de sine a persoanei – respectiv atunci când domeniul de succes al celeilalte persoane are

relevanţă crescută pentru noi, respectiv situaţii care invocă comparaţii. Auto-evaluarea este

ameninţată atunci când persoană face comaparaţii care pot fi în defavoarea să. Gelozia este

astfel resimţită mai ales atunci când avem tendinţa de a ne compara cu rivalul

(www.psihosexologie.nlp.com.ro ).

În ceea ce priveşte relaţia de cuplu, în cadrul ei pot apărea diverse probleme sau,

altfel spus, dizarmonii, ce concură la deteriorarea sau chiar întreruperea acesteia. Situaţiile

din viaţa de cuplu, personalitatea partenerilor, mediul social în care aceştia îşi desfăşoară

activităţile, gradul de evoluţie al acestuia pot conduce la declanşarea unei diversităţi de

probleme, ce pot afecta buna funcţionare a relaţiei.

O serie de cauze ale problemelor din viaţa de cuplu poate fi tratată prin modul în

care partenerii comit erori chiar de la începutul relaţiei. Cea mai frecventă eroare este

ignorarea ”voluntară” a semnalelor, ce ar putea indica probleme importante. Aceasta îşi

poate face apariţia prin următoarele mecanisme psihologice: minimalizarea binevoitoare a

importanţei acţiunilor partenerului, inventarea de scuze în favoarea acestuia, negarea

vehementă a comportamentelor observabile facil. De asemenea, se poate spune că

funcţionează o extraordinară capacitate umană de auto-înşelare, deoarece, în ceea ce

priveşte modul de manifestare comportamentală al partenerului/partenerei, ”se vede doar

ceea ce se doreşte să se vadă ”, această percepţie selectivă, generată de mecanisme

inconştiente, conducând spre impas sau dezastru relaţional.

O altă eroare prezentă, deseori, în relaţia de cuplu este reprezentată de faptul că nu

se pun întrebări suficiente. Întrebările care merită puse partenerului, la începutul unei

relaţii, aparţin câtorva domenii esenţiale, şi anume: viziunea personală asupra comunicării

şi angajamentul reciproc în cuplu, valori si atitudini morale, calitatea relaţiilor de familie,

5

eventualele relaţii anterioare şi cauzele întreruperii lor, scopuri profesionale şi financiare şi

orientarea spirituală. De asemenea, într-o relaţie de cuplu îşi mai poate face apariţia şi

realizarea rapidă de compromisuri. Acestea, fiind, de fapt, încercările de adaptare la

celălalt, nu conţin nimic negativ dacă sunt acceptabile, reciproce şi negociabile în timp. Ele

sunt distructive numai în momentul în care au un caracter unilateral şi vizează crearea unei

armonii false. Cele mai periculoase compromisuri existente în cadrul unei relaţii se referă

la: valori şi credinţe personale, preocupări şi interese personale, familia şi prietenii.

Erori care mai pot apărea şi afecta modul pozitiv de desfăşurare al unei relaţii de

cuplu sunt: copleşirea de excitaţia sexuală (mai ales în cazul bărbaţilor) şi aprecierea

exacerbată a bunurilor materiale.

Problemele cele mai des întâlnite în cadrul relaţiei de cuplu, cauzate frecvent de

cele mai sus menţionate, pot fi următoarele: lipsa unei comunicări eficiente, manipularea

partenerului conjugal, conflictul conjugal, dependenţa, gelozia, infidelitatea, violenţa

domestică, în mod frecvent, aceste probleme, respectiv dizarmonii, conducând la

destrămarea relaţiei de cuplu sau la divorţ.

Lipsa unei comunicări eficiente. Din perspectiva lui Velay (1975), comunicarea în

relaţia de cuplu se împarte în următoarele faze, şi anume: faza euforică - cuvintele au mică

importanţă, afectivitatea dominând şi chiar deformând realitatea; faza ciclotimă - există o

alternanţă între perioada în care dialogul este posibil şi perioade negative, cu dialog

imposibil, cuvintele având sens şi valoare diferită pentru partenerii din cadrul cuplului;

faza de rutină - apare neutralitatea sau închiderea în sine, lipsa nevoii de exprimare şi

înţelegere; faza de agresivitate şi de revoltă - apare violenţa verbală necontrolată,

interpretările domină obiectivitatea şi apare lipsa de logică.

Manipularea partenerului conjugal. Unele dintre principalele modalităţi de

manipulare a partenerului de cuplu sunt: modificarea sex-rolurilor – de obicei, bărbaţii fac

tot posibilul să întârzie acest proces, în vreme ce femeile fac tot ce pot pentru a-l grăbi,

ambele sexe putând apela la influenţarea reciprocă, la tehnici de persuasiune, dar şi de

manipulare; culpabilizarea celuilalt – problemele apar în momentul în care culpabilitatea,

existentă într-o anumită măsură în interiorul fiecăruia, este întreţinută de către partener,

pentru a-l determina pe celălalt să-şi asume o responsabilitate care nu-i aparţine şi, prin

aceasta, să-i inducă un sentiment de vinovăţie, pe care sa-l poată folosi în avantajul său;

6

victimizarea – de obicei, manipulatorul nu ţine seama de nevoile sau dorinţele partenerului,

impunându-le subtil pe ale sale, iar în momentele în care i se va reproşa acest

comportament, va susţine contrariul, considerându-se victima ingratitudinii celuilalt,

determinându-şi astfel partenerul să cedeze, pentru a nu strica ”armonia” cuplului;

fenomenul de proiecţie – manipulatorul subliniaza, cu orice prilej, ”defectele şi

slăbiciunile” partenerului, atribuindu-şi sieşi calităţile care, aparent, îi lipsesc acestuia,

când, în realitate, defectele şi slăbiciunile îi aparţin.

Conflictul conjugal. Cele mai importante cauze care stau la baza conflictelor de

natură conjugală şi a creşterii ratei divorţurilor sunt: Redefinirea rolurilor masculine şi

feminine. De obicei, la începutul căsătoriei, modul de exercitare al rolurilor conjugale este

determinat socio-educaţional şi este tributar modelelor de rol conjugal preluate şi

interiorizate în familia de origine, soţii raportându-se unii la alţii prin preluarea modelelor

de relaţionare ale părinţilor lor. Conflictul îşi face apariţia în momentul în care partenerul,

indiferent de ce sex ar fi acesta, doreşte ca rolurile şi modelul de relaţionare să fie

construite, ci nu preluate, adaptate la cerinţele societăţii actuale. De aceea, cu cât aderenţele

la modelele imitative sunt mai mari, cu atât conflictele sunt mai numeroase. Lipsa

comunicării între parteneri. Bărbatul şi femeia au un fel diferit de a comunica, nu numai în

relaţiile sociale, dar şi în cele intime. De exemplu, întrebările sunt considerate de către

femei, un mijloc de a menţine vie conversaţia, în vreme ce pentru bărbaţi, acestea

reprezintă cereri de informaţii. Pe de altă parte, deşi se poate ca partenerii de cuplu să

vorbească foarte mult între ei, schimbând astfel cantităţi considerabile de informaţii,

calitatea acestora lasă de dorit, din cauza evitării discuţiilor despre problemele, neliniştile,

nemulţumirile faţă de anumite comportamente ale partenerului, din teama generării

certurilor sau discuţiilor contradictorii. Acestea, în timp, se transformă în frustrări, ce pot

conduce la conflicte foarte grave sau chiar rupturi ale relaţiei. Divergenţele motivaţionale.

Conflictul intermotivaţional poate fi cauzat de neînţelegerea ideii că un cuplu funcţional

este acela în care fiecare dintre parteneri contribuie la satisfacerea, atat a propriilor

trebuinţe, cât şi a celuilalt. De asemenea, acesta este generat de ”nivelurile diferite de

raportare la un obiectiv comun sau de raportările simultane la obiective diferite” (Mitrofan,

1989, p. 136 apud. Ciupercă, 2000, p. 237). Discrepanţa mare între dorinţe şi aşteptări. Cu

cât este mai mare distanţa dintre rolul sperat şi cel realizat, cu atât creşte probabilitatea de

7

apariţie a tensiunilor, respectiv a conflictelor conjugale. Insatisfacţia sexuală. În cazul

cuplului contemporan, se acordă o importanţă foarte mare performanţelor sexuale,

punându-se accent mai mult ca niciodată pe satisfacţia sexuală, potenţialul orgasmic,

apetitul sexual etc. Gradul de neîmplinire sexuală pe care il resimt partenerii poate fi

generator de conflict conjugal, mai ales dacă acesta conduce şi la apariţia unei relaţii

extraconjugale. Relaţiile tensive cu familia de origine. Acestea pot conduce la conflicte

intra-cuplu, datorită coabitării cu părinţii în acelaşi spaţiu locativ. Lipsa intimităţii, precum

şi tensiunile dintre noră – soacră sau ginere – socru creează dizarmonii timpurii în cadrul

relaţiei (Ciupercă, 2000).

Dependenţa. Aceasta se manifestă exact ca în cazul drogurilor, alcoolului sau

tutunului, cu deosebirea că, în acest caz, persoana devine dependentă de partener. Aceasta

este conştientă de răul pe care i-l produce relaţia respectivă, însă, pur şi simplu, nu o poate

încheia, fapt ce o conduce la devastare emoţională (Nuţă, 2001).

Gelozia. Gelozia este o emoţie ale cărei efecte „iasă adesea de sub control”

(Goldie, 2000). Gelozia poate dura mult mai mult decât o emoţie bazală cum este furia,

fără a-şi pierde din intensitate, ea nefiind exprimată printr-o singură emoţie sau

comportament. Prin urmare, psihologii nu au căzut încă de acord în ce priveşte definiţia

geloziei, fapt ce a determinat existenta mai multor definiţii, şi anume: „Gelozia romantică

este un complex de gânduri, sentimente şi acţiuni care urmează ameninţării stimei de sine

şi/sau ameninţării existenţei sau calităţii relaţiei când acele ameninţări sunt generate de

percepţia unei atracţii potenţiale sau reale dintre partener şi un rival (uneori imaginar)”

(White, 1981). „Gelozia este o reacţie adversă care apare ca rezultat al relaţiei

extraconjugale a partenerului, reală sau imaginară” (Brinkle şi Bunk, 1991). „Gelozia este

conceptualizată ca răspuns cognitiv, emoţional şi comportamental atunci când relaţia este

ameninţată. În cazul geloziei sexuale, aceasta ia naştere din suspectarea sau luarea la

cunoştinţă a faptului că partenerul are sau doreşte să aibă activitate sexuală cu altcineva. În

cazul geloziei emoţionale persoana se simte ameninţată de implicarea emoţională a

partenerului faţă de o a treia persoană (Guerrero, Spitzberg şi Yoshimura, 2004). „Gelozia

este o reacţie protectoare faţă de o ameninţare percepută la adresa relaţiei” (Bevan, 2004).

Toate definiţiile subliniază faptul că gelozia este o reacţie la ameninţare. În mod tipic,

gelozia implică şi comportamente protective.

8

În cultura populară, cuvântul „gelozie” este adesea folosit ca sinonim cu „invidia”,

probabil pentru că adesea persoană poate invidia caracteristicile cuiva care îi este rival

romantic. De fapt, gelozia romantică poate fi interpretată ca formă a invidiei: persoana

geloasă poate fi invidioasă pe afecţiunea pe care partenerul o dă rivalului, afecţiune la care

persoana geloasă simte că are avea dreptul. Totuşi, gelozia se referă mai degrabă la dorinţa

persoanei de a păstra ceea ce are, în timp ce invidia se referă la dorinţa de a obţine ceva ce

nu are. Astfel, copilul este gelos pe un frate care captează atenţia părinţilor şi invidios pe

bicicleta unui prieten. Persoana geloasă percepe faptul că posedă o relaţie valoroasă şi că se

află în pericol de a o pierde sau de a fi modificată.

Experienţa geloziei implică: teama de pierdere; suspiciunea sau furia legat de

trădare; stimă de sine scăzută; tristeţe privitor la pierdere; nesiguranţă; singurătate; teama

de a pierde o persoană importantă în favoarea cuiva mai atrăgător.

Experienţa invidiei implică: sentimente de inferioritate; dorinţa; rea-voinţă faţă de

persoana invidiată, adesea acompaniată de vină legat de aceste sentimente; motivaţie

pentru îmbunătăţire; dorinţa de a poseda calităţile atractive ale rivalului; resentimente

referitor la circumstanţe; dezaprobarea sentimentelor. Gelozia implică un întreg episod

emoţional, incluzând o naraţiune complexă: circumstanţele care duc le gelozie, gelozie în

sine ca emoţie, încărcările de auto-reglare, acţiunile şi evenimentele ulterioare (Parrot,

2001). Naraţiunea îşi poate avea originea în fapte, gânduri, percepţii şi amintiri, dar se

poate baza şi pe imaginaţie şi presupuneri.

O explicaţie posibilă a originii geloziei este aceea furnizată de psihologia

evoluţionistă: ca emoţie care a evoluat pentru a maximaliza succesul nostru genetic (Buss

şi Zarsen, 2004). Comportamentul gelos la bărbat are scopul de a evita trădarea sexuală,

astfel încât să nu risipească resurse îngrijind progenitura unui alt bărbat. Deşi psihologia

tradiţională consideră excitaţia sexuală că urmare a geloziei, o parafilie, unii autori susţin

că gelozia poate avea un efect pozitiv asupra funcţiei sexuale şi satisfacţiei sexuale. Studiile

arată că uneori gelozia duce la creşterea pasiunii pentru partener şi intensităţii sexului

pasional.

Gelozia la copii şi adolescenţi a fost observată mai ales la aceia cu stimă de sine

scăzută, putând evoca reacţii agresive. Pe de altă parte, atitudinile faţă de gelozie depind

mult de cultură. Gelozia la adolescenţi apare mai ales privitor la prieteni – teama de a

9

pierde prieteni, în asociere cu stimă de sine scăzută.

Despre gelozie şi stima de sine. Multe persoane geloase au o stimă de sine scăzută.

Atunci când persoana simte că nu este demnă de atenţie, dragoste şi respect are o tendinţă

mai pronunţată de a fi geloasă pe partener. Persoană poate avea tendinţa de a se compara în

permanenţă cu alţii, de a nu avea încredere în ceilalţi, poate avea o structură de

personalitate de tip paranoid, poate dori să îşi controleze partenerul.

Modelul sociometric al stimei de sine susţine că stima de sine monitorizează

reacţiile altora şi alertează persoana în ce priveşte posibilitatea excluderii sociale. Stima de

sine că trăsătură se corelează pozitiv cu gradul în care persoana se simte în general inclusă

şi nu exclusă de alte persoane. Atunci când partenerul este infidel femeile au mai multe

îndoieli referitor la sine decât bărbaţii, acest lucru fiind valabil mai ales la femeile cu stimă

scăzută.

O serie de studii însă (Buunk, 1982) arată că gelozia anticipată nu este corelată cu

stimă de sine scăzută la bărbaţi. Pe de altă parte, gelozia anticipată este legată de

dependenţă emoţională. Alte studii (Salovey, Radiu, 1991) leagă gelozia de stimă de sine

globală scăzută.

Infidelitatea. În general, simpla existenţă a legăturii extramaritale indică un

dezechilibru în sistemul emoţional al cuplului, intimitatea încetând să existe, în sensul că

abilitatea indivizilor de a se comunica pe ei înşişi, de a vorbi despre trăirile, nevoile şi

dorinţele lor, de a asculta şi înţelege este alterată sau anulată. De aceea, se poate afirma că

infidelitatea nu i se intâmplă cuiva, ci este ceva ce se produce ÎNTRE DOI OAMENI (Nuţă,

2001, p. 134).

Într-un studiu din 1974 (”Conscious and Unconscious Factors in Marital

Infidelity”), psihologii clinicieni, Greene şi Lustig, au descoperit că frustrarea sexuală,

curiozitatea, dorinţa de răzbunare, plicitseala şi nevoia de recunoaştere sunt motivele cu cea

mai ridicată frecvenţă, iar Anthony Thompson, în „Journal of Marriage Therapy” (1984),

arată că dezvoltarea unei relaţii în afara cuplului este cu atât mai probabilă, cu cât frecvenţa

şi calitatea legăturii sexuale în cuplu sunt mai scăzute. De asemenea, studiile realizate în

domeniu concluzionează că există o legătură între infidelitate şi aprecierea redusă a relaţiei

de cuplu (Nuta, 2001).

10

Infidelitatea sexuală a femeii poate reduce succesul reproductiv al bărbatului

datorită riscului de pierdere a oportunităţii de reproducere şi investiţiei resurselor paterne în

progenituri neânrudite genetic. Pe de altă parte succesul reproductiv al femeii este pus în

pericol dacă femeia pierde resursele şi sprijinul bărbatului în creşterea progeniturilor sale

(conform psihologiei evoluţioniste). Simpla infidelitate sexuală a bărbatului nu implică în

mod necesar riscul de pierdere a investiţiei paterne.Acest risc apare dacă bărbatul se

ataşează emoţional de o altă parteneră.

Deşi monogamia şi exclusivitatea sexuală sunt norme culturale în marea mejoritate

a cuplurilor heterosexuale căsătorite, totuşi, adulterul şi infidelitatea sunt foarte răspândite.

Un studiu din SUA (Lauman, Ganon, Michael, Michaels, 1994) arată că 25% din bărbaţii

căsătoriţi şi 15% din femeile căsătorite au avut cel puţin o aventură pe parcursul căsătoriei.

Cercetătorii susţin că infidelitatea este ubicuitară în relaţiile heterosexuale şi se asociază cu

multiple costuri negative sociale şi emoţionale. Ca urmare mulţi psihoterapeuţi se găsesc în

situaţie de a lucra cu membrii unei familii care trebuie să gestioneze consecinţele unei

aventuri extraconjugale. Totuşi în multe cazuri psihoterapeuţii nu cunosc complexitatea

unei asemenea situaţii.

Schmit (2003) arată că, în general, bărbaţii doresc mai multe partenere sexuale

decât femeile – respectiv probabilitatea ca un bărbat să dorească o aventură extraconjugală

este de 4 ori mai mare decât la femei. În ce priveşte femeile acestea îşi înşală soţul mai ales

în anumite contexte şi funcţie de starea relaţiei. Rata mai scăzută a infidelităţii la femei este

rezultatul unei investiţii mai mari – sexualitatea fiind adesea sinonimă cu intimitatea

(Daniluk, 1998). Cele mai multe femei nu sunt infidele doar din raţiuni sexuale.

Deşi se presupune că, în general, bărbaţii sunt mai puţin monogami decât femeile,

cercetările efectuate pe populaţia tânără contemporană arată că rata de prevalenţă a

infidelităţii la femei este cel puţin egală sau chiar mai mare decât la bărbat (Treas şi

Giesen, 2000; Fisher, 2007). Cu toate acestea consecinţele înşelării soţului sunt mai

serioase la femei decât la bărbaţi. Aceasta şi datorită faptului că socializarea bărbaţilor

tineri încurajează curiozitatea sexuală şi experimentarea, în timp ce socializarea femeilor

încurajează implicarea şi investiţia în relaţie. Aceste tipare sunt congruente cu teoria

evoluţionistă în care atitudinile sunt explicate prin strategiile de împerechere şi reproducere

11

care sunt diferite le bărbaţi comparativ cu femeile. Teoria evoluţionistă explică interesul

mai mare al bărbatului pentru activitatea sexuală fiind motivat de dorinţa succesului

reproductiv care este maximizat dacă se împerechează cu cât mai multe femei. Pe de altă

parte succesul reproductiv femeii depinde de menţinerea unui partener care să îi îngrijească

copiii.

Date fiind aceste diferenţe dintre bărbaţi şi femei, terapeuţii se pot aştepta la reacţii

foarte diferite la infidelitate. Femeile tind să fie mai supărate atunci când soţul spune că

este îndrăgostit sau că are sentimente faţă de cealaltă femeie decât dacă spune că aventura

nu a fost decât pentru sex. Pe de altă parte bărbaţii sunt mai supăraţi dacă soţia a avut

activitate sexuală cu un alt bărbat. Femeile se simt în general mai vinovate şi depresive în

cazul infidelităţii, în timp ce bărbăţii reacţionează mai ales prin furie. Deşi divorţul este

legat de infidelitate în general este mai probabil dacă soţia a fost cea infidelă.

În general, descoperirea unei aventuri extraconjugale duce la o mulţime de

probleme simptome asemănătoare sindromului de stres postraumatic, confuzie, furie,

depresie, scăderea stimei de sine şi a încrederii în propria sexualitate. De asemenea

infidelitatea se corelează pozitiv cu probleme sociale: violenţa domestică, uciderea

soţului/soţiei, încercări de suicid – toate fiind utilizate pentru a umili şi pedepsi partenerul

infidel.

Aproximativ 70% din cuplurile care apelează la terapie de cuplu fac aceasta ca

urmare a unei infidelităţi care precipită o criză a relaţiei. De cele mai multe ori, terapia se

adresează problemelor psihologice ale cuplului ca urmare a infidelităţii, dar sunt şi situaţii

în care unul din parteneri descoperă infidelitatea celuilalt şi vine la terapie pentru că nu ştie

cum să procedeze, este ambivalent sau nesigur pe sine. Trădarea încrederii ca urmare a

infidelităţii distruge multe din presupunerile, credinţele şi expectanţele cuplului astfel că

salvarea relaţiei este întotdeauna incertă (www.psihosexologie.nlp.com.ro).

Violenţa domestică. Violenţa domestică reprezintă ansamblul acţiunilor abuzive de

natură fizică, sexuală sau psihologică, intervenite în mediul familial. Din perspectivele lui

G. Belkin şi N. Goodman (1980), cele mai frecvente cauze ale ale violenţei sunt

următoarele: gelozia, mijloacele familiale, apariţia copiilor, activitatea sexuală, iar în

concepţia I. Mitrofan (1996), există două forme de violenţă familială, cu consecinţe

medicale şi sociale considerabile, şi anume: violenţa familială de durată (cronică), în

12

registru moderat, disimulată, şi violenţa familială explozivă, în registru acut, deconspirată

prin impact medico-legal.

Violenţa domestică se poate manifesta prin una sau printr-o combinaţie de mai

multe acţiuni, dintre care cele mai importante sunt: agresiune emoţională (umilirea în faţa

familiei, a rudelor, a prietenilor şi chiar a strainilor, punerea victimei în situaţii dificile

etc.); agresiune prin intermediul copiilor (îndepărtarea copiilor de unul dintre părinţi,

limitarea accesului şi întâlnirilor cu aceştia, ameninţări legate de copii etc.); agresiune prin

control (interzicerea întâlnirilor cu prietenii, verificarea jurnalului intim etc.); agresiune

prin intimidare (observaţii cu privire la orice activitate, ameninţări etc.); agresiune prin

status social (ameninţări legate de sex, rasă, clasă socială, vârstă, ocupaţie, sănătate,

deficienţe fizice sau psihice etc.); agresiune financiară (limitarea dorinţei de a munci şi de a

căpăta o independenţă financiară, controlul banilor şi al cheltuielilor etc.); agresiune prin

învinovăţirea şi denigrarea victimei (nerecunoaşterea actului de violenţă prin învinovăţirea

victimei, aducerea în discuţie a factorilor extrapersonali şi familiali etc.); agresiune fizică

(lovirea, bătaia, ameninţarea cu anumite obiecte periculoase etc.) (Ciupercă, 2000).

Din perspectiva violenţei familiale, violenţa domestică îşi are originea în normele

sociale care acceptă folosirea violenţei în familie (Gelles şi Ştraus, 1988). Pe de altă parte,

din perspectivă feministă, violenţa domestică este rezultatul structurilor sociale patriarhale

care socializează bărbaţii astfel încât să deţină putere şi să controleze femeile, folosind

forţa şi violenţa atunci când este necesar (Bogart, 1988).

Cercetările în domeniul violenţei domestice sunt foarte diferite, funcţie de

perspectiva teoretică a studiului. Cercetătorii care au plecat de la premiza violenţei în

familie susţin că în cadrul conflictelor violenţa este folosită atât la bărbaţi cât şi la femei, în

timp ce cercetătorii care au îmbrăţişat punctul de vedere feminist susţin că în general

bărbaţii agresează femeile. Johnson (2001) susţine că aceste cercetări investighează de fapt

două tipuri diferite de violenţă domestică. Anumite tipuri de violenţă domestică sunt

apanajul bărbaţilor, în timp ce alte tipuri de violenţă domestică sunt implicaţi atât bărbaţii

cât şi femeile.

Conform cu Johnson, există patru tipuri de violenţă domestică: violenţa situaţională

de cuplu, teorismul intim, rezistenţa violentă şi controlul violent mutual. Violenţa se

13

bazează pe doi factori: tendinţa violentă a individului şi motivaţia pentru controlul

partenerului.

Tipuri de violenţa domestică: terorismul intim - descrie cuplul violent în care unul

din parteneri este violent şi îl controlează pe celălat, care este fie non-violent, fie violent şi

necontrolant. Acesta este tipul de violenţă domestică exercitată în special de bărbaţi.

Descrie un cuplu violent în care unul din parteneri este violent, dar necontrolant, cu un

partener care este violent şi doreşte să deţină controlul; rezistenţa violentă - este acel tip de

violenţă folosit ca răspuns la terorismul intim; violenţa situaţională de cuplu -descrie un

cuplu violent, în care o persoană violentă şi necontrolantă este în relaţie cu o alta, care este

violentă sau nonviolentă şi necontrolantă. Este tipul de violenţă produsă de escaladarea

conflictelor familiale, în situaţii stresante, care, în final, pot conduce la violenţa

partenerului. Al patrulea tip de violenţă domestică este controlul violent mutual, care

constă din doi terorişti intimi, fiecare dintre parteneri fiind motivat să îl controleze pe

celălalt prin violenţă (www.psihosexologie.nlp.com.ro).

Divorţul. Psihologii au identificat unele dizarmonii ale vieţii de cuplu, şi anume:

rutina, monotonia, conştientizarea faptului că fericirea iniţială nu durează pentru totdeauna,

tendinţele manipulative ale unuia dintre parteneri sau ale ambilor, deficienţele de

comunicare, conflictele conjugale (violenţa, abuzurile, evadarea în vicii), adulterul,

probleme de natură sexuală.

Deseori, în spatele unui cuplu aparent armonios, se ascund importante tulburări

funcţionale psihofamiliale, psihosexuale, tulburări privind identitatea unuia sau a altuia

dintre parteneri, rolurile şi statutele acestora, toate aceste aspecte, respectiv şi altele, având

consecinţe serioase, afectând puternic grupul familial, putând astfel conduce la apariţia

unor crize de separare sau de dezorganizare ale familiei. De asemenea, fragilitatea

cuplurilor depinde şi de evenimentele psihotraumatizante ale vieţii fiecărui partener al

cuplului marital.

Unul dintre cele mai frecvente motive ale apariţiei divorţului, într-o relaţie de

cuplu, este acela că partenerii evoluează separat, nemaifiind atenţi la nevoile, dorinţele sau

aşteptările celuilalt. Cercetările au arătat că cele mai satisfăcute cupluri sunt acelea în

cadrul cărora partenerii îşi pun reciproc în evidenţă calităţile, şi nu defectele, făcându-şi

astfel mai des complimente, decât reproşându-şi.

14

Alte probleme, care pot apărea într-o relaţie de cuplu, sunt: ”cârcotaşul interior”

(ceea ce face partenerul nu este pe placul celuilalt), istoria familială şi pattern-urile

familiale, abandonul sau invadarea, poveştile şi scenariile) (Golu, 2010).

Divorţul implică o serie de probleme, pe de o parte ale soţilor care divorţează şi, pe

de altă parte, a copiilor care sunt implicaţi. Deşi mulţi părinţi cred că pentru copil este mai

bine să aibă ambii părinţi, chiar dacă aceştia nu se înţeleg şi copilul este expus la certuri

multiple, cercetările arata contrariul. Deseori, problemele cuplului ascund probleme

personale şi, ca atare, este bine, pentru sănătatea psihologică a partenerului care are

probleme, să se apeleze la consiliere sau terapie. Soţii care divorţează pot dezvolta în timp:

tulburări de concentrare a atenţiei, depresie, gândire negativă, anxietate, tulburări

psihosomatice.

Studiile au demonstrat că divorţul este un eveniment de viaţa stresant, aflându-se pe

primele locuri în topul stresorilor, de-a lungul vieţii (pe lângă moartea cuiva drag,

căsătorie, schimbarea serviciului, concediere etc) (www.psihosexologie.nlp.com.ro).

Ipoteza cercetării

15

Daca exista o relaţie de prietenie a unuia dintre parteneri cu o persoană de sex opus,

atunci aceasta influentează nivelul geloziei în cadrul cuplului.

Metodă

1. Participanţi:

La această cercetare au participat un număr de 30 de subiecţi, studenti ai

Universitatii Bucuresti, Politehnica si ASE, acestia fiind împărţiţi în grupuri de câte 15 de

femei şi 15 de bărbaţi, care provin atât din mediul urban, cât şi din cel rural. Vârsta

acestora este cuprinsă în intervalul, 18 – 25 de ani. Aceştia au participat în mod voluntar şi

au susţinut că sunt sau au fost într-o relaţie de cuplu.

2. Aparate (instrumente):

Instrumentul folosit pentru această cercetare constă într-un chestionar, format din

20 de întrebări cu variante de răspuns. Acesta este realizat pe suport hârtie, iar

participanţilor li se vor asigura pixuri pentru completarea sa.

3. Modelul experimetal:

Variabilele cercetării sunt următoarele:

- variabila independentă: relaţia de prietenie

- variabila dependentă: gelozia în cadrul cupului

4. Procedura:

16

Participanţii au primit cate un chestionar, apoi li s-a comunicat următorul instructaj:

Veţi avea de completat un chestionar format din 20 de întrebări cu variante de răspuns.

Timpul pe care îl veţi avea la dispoziţe pentru completarea chestionarului este de 20

minute.

Rezultate

In urma completarii tuturor chestionarelor, se poate observa faptul ca, gelozia apare

in toate cazurile particulare din cadrul relatiei de cuplu. Atat baietii cat si fetele au afrimat

faptul ca, devin gelosi, mai mult sau mai putin, atunci cand partenerul/a interactioneaza cu

o persoana de sex opus. La categoriile incredere in sine si in partener, cat si la categoriile

gelozie si prietenie, subiectii au raspuns relativ la fel, insa au afirmat faptul ca, aparitia

geloziei depinde de situatie.

In urma acestui experiment, ipoteza cercetarii conform careia existenta unei relaţii

de prietenie a unuia dintre parteneri cu o persoană de sex opus influentează nivelul geloziei

în cadrul cuplului este acceptata.

Bibliografie

17

Ciupercă, C., (2000). Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie. Alexandria: Editura TipoalexGolu, F., (2010). Psihologia Dezvoltării Umane. Bucureşti: Editura UniversitarăMitrofan, I., Mitrofan, N., (1994). Elemente de psihologia cuplului. Bucureşti: Editura Casa de Editura si Presa „Sansa” S.R.L.Nuţă, A., (2001). INOCENŢĂ ŞI ÎNCHIPUIRE. Psihologia relaţiei de cuplu. Bucureşti: Editura SPERWhite, G. L., (1981). Jealousy and Partner's Perceived Motives for Attraction to a Rival. Social Psychology Quarterly, Vol. 44, No. 1, 24-30, JSTORwww.psihosexologie.nlp.com.ro (accesat la data de 15.11.2011)

18