UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE RELATII INTERNATIONALE SI STUDII

EUROPENE

ETICA IN RELATIILE INTERNATIONALE

SINTEZA

TITULAR CURS: Lector univ.drd. ALEXANDRU

LUCINESCU

2

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………..3 – 8

IntervenŃia militară umanitară....................................................................9 – 21

Secesiunea.................................................................................................22- 29

Foametea şi sărăcia..................................................................................30 – 48

Imigratia………………………………………………………………..49 – 54

Razboiul...................................................................................................55 – 65

Bibliografie generală................................................................................66 - 68

3

Introducere

În 1991 fortele irakiene masacrau populatia kurda din nordul si sudul Irakului

pentru mentinerae la putere a lui Sadam Hussein. Zeci de mii de kurzi au fost executati si

aruncati in gropi comune. In 2006 FAO estima ca 25.000 de oameni mureau zilnic de

foame. Anul 2004 aducea in atentia opiniei publice abuzurile la care erau supusi

detinutii suspectati de terorism aflati in inchisoarea Abu Ghraib din Irak.

Acestea sunt doar citeva dintre evenimentele in fata carora exclamam: este imoral

ceea ce se intimpla! Trebuie facut ceva pentru a le pune capat! In mod obisnuit oamenii

includ in evaluarea evenimentelor internationale si considerente morale. Se considera ca

actiunile statelor sunt guvernate de aceleasi principii morale ca si actiunile oamenilor.

Statele pot fi imorale in acelasi fel in care oamenii pot fi imorali. Intilnim aceasta idée intr-

un discurs celebru al presedintelui american Ronald Reagan; adresindu-se Parlamentului

Britanic, pe 8 iunie 1982, Reagan numea Uniunea Sovietica “ un imperiu al raului”. În

opinia liderului America, imoralitatea URSS deriva din faptul ca drepturile omului erau

incalcate iar oamenii traiau in teroare.

David Chandler afirma într-un articol din anul 2003 intitulat Rethoric Without

Responsibility. The attraction of ethical foreign policy că exista un consens printre

politologi in ceea ce priveste faptul ca “ in ultimul deceniu politicienii occidentali si-au

asumat in mod explicit preocupari etice, indepartindu-se de abordarea realista in care baza

politicii externe o constituia o intelegere mult mai ingusta a interesului national”1 O politica

externa morala , arata Chandler, promoveaza si interesele altor state nu doar interesul

national. Largul sprijin al comunitatii internationale pentru interventia NATO din Kosovo

1 David Chandler - Rethoric without responsibility: The attraction of ethical foreign policy, p. 296

4

din 1999 reprezinta pentru foarte multi analisti cea mai clara dovada a noii tendinte in

relatiile internationale. Se consideră, arată Chandler, că discursul presedintelui ceh Vaclav

Havel sustinut in fata Parlamentului Canadei in luna aprilie a acelui an, surprinde cel mai

bine aceasta transformare: “ Exista un lucru pe care nici o persoana rezonabila nu il poate

nega: acesta este probabil primul razboi care nu a fost purtat in numele interesului national,

ci mai degraba in numele unor principii si valori. Daca se poate spune despre un razboi ca

este etic sau ca este purtat din ratiuni etice atunci acest lucru este adevarat despre acest

razboi”2

Cu numai doi ani in urma, necesitatea unei dimensiuni etice a relatiilor

internationale fusese afirmata de ministru de externe britanic Robin Cook. In discursul

sustinut la preluarea mandatului, la 12 mai 1997, Cook spunea:” politica noastra externa

trebuie sa aiba o dimensiune etica si trebuie sa sprijine dorintele altor popoare de a avea

acele drepturi democratice pe care le dorim pentru noi insine. Guvernul laburist va pune

drepturile omului in centrul politicii noastre externe.” Robin Cook isi argumenta pozitia

aratind ca in lumea contemporana interdependenta accentuate a statelor face ca realizarea

obiectivelor de politica interna sa fie imposibile fara urmarirea acelorasi obiective si in

politica externa. In lumea de astazi, valorile practicate in politica interna trebuie sa se

regaseasca si in politica externa. Guvernul laburist, declara ministrul britanic “ nu accepta

ca valorile politice sa poata fi lasate in urma atunci cind ne prezentam pasapoartele pentru a

pleca intr-o calatorie diplomatica.” Astfel, asigurarea securitatii britanicilor implica

prevenirea proliferarii armelor conventionale si instituirea unui control international asupra

lor. Securitatea britanicilor nu poate fi obŃinută decât asigurând securitatea celorlalte state.

La rindul ei, prosperitatea Marii Britanii depinde de prosperitatea celorlalte state, deoarece

bunastarea unui numar considerabil de britanici depinde de exporturi sau de investitiile

altor state in Marea Britanie. De asemenea, calitatea vietii britanicilor depinde de calitatea

mediului, astfel incit este necesara incheierea unor acorduri internationale pentru protejarea

mediului. Calitatea vietii in Marea Britanie este dependenta de calitatea vietii tuturor

celorlalti locuitori ai planetei. Securitatea, prosperitatea si calitatea vietii, spunea Cook,

sunt componente ale interesului national britanic dar acest lucru nu inseamna ca ele nu

2 Vaclav Havel, Adress to, apud David Chandler, op.cit. p.

5

trebuie promovate si in relatiile cu celelalte state. In aceste domenii interesul national

britanic nu se afla in opozitie cu interesul national al altor state, ci este identic cu acesta.

Robin Cook exprima una dintre cele mai importante convingeri ale liberalismului:

pe termen lung, cooperarea este mai avantajoasă pentru state decât conflictul. De asemenea,

discursul sau atragea atentia si asupra rolului opiniei publice in formularea politicii

externe. Intr-o lume globalizata, spunea Cook, prin mijloacele de comunicare suntem

martori ai “ tragediei umane din tinutri indepartate si suntem prin urmare obligati sa ne

asumam responsabilitatea morala pentru raspunsul nostru” Informatiile despre suferinta

oamenilor din alte tari determina opinia publica nationala sa solicite guvernelor sa

actioneze in sprijinul acelor persoane.

Opinia publica a impus limite de natura morala actiunilor din sfera politicii externe

chiar si inaintea exploziei din ultimele decenii. a mijloacelor de comunicare. O dovada in

aceste sens o gasim in memoriile lui Winston Churchill. Acesta relateaza un episod

petrecut in timpul Conferintei de la Teheran: Stalin sustinea ca cei 50.000de ofiteri si

tehnicieni care compuneau Statul Major General german trebuiau impuscati la finalul

razboiului. Stalin vedea in aceasta executie mijlocul cel mai eficient pentru a impiedica o

refacere a puterii militare germane. Reactia lui Churchil a fost urmatoarea “ Parlamentul

britanic si natiunea mea, nu ar tolera niciodata executiile in masa (…) Mai degraba, am zis,

ma las dus afara in gradina chiar acum si impuscat eu insumi decit sa pangaresc onoarea

mea si a tarii mele cu o asemenea infamie. “ 3

Revenind în prezent, este cunoscut faptul că Uniunea Europeană pune accentul pe

respectarea drepturilor omului în relaŃiile sale cu celelalte state. Ca un exemplu poate fi

amintit faptul că, potrivit deciziilor Consiliului European de la Copenhaga din 1993,

respectrea drepturilor omului este un criteriu pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Dintr-o perspectivă realistă se poate spune că o politică externă morală este uneori

ineficientă.; acŃiunile care par a servi cel mai bine interesul naŃional pot fi imorale. UN

exmplu clasic este confruntarea dintre impăratul Fredinand al doilea şi cardinalul

Richelieu. Ferdinand al doilea, despre care Kissinger spunea că “nu ar fi admis niciodată că

scopurile divine ar fi putut atinse prin mijloace mai prejos decât cele morale”4, a pierdut

3 Winston Churchil, The Second World War, apud Hans Morgenthau, Politica între naŃiuni, p. 262 4 Henry Kissinger, DiplomaŃia, p. 53

6

Războiul de Treizeci de Ani, permiŃând ascensiunea FranŃei. De cealaltă parte, Richelieu nu

a tinut cont de nici un considerent moral in politica externa. Se părea că succesul este

asigurat de politica de tip raison-d’etat.

O politică esternă morală poate avea consecinŃe negative şi pe plan intern: sistarea

exporturilor de armament către Ńările în care drepturile omului nu sunt respectate poate

conduce la creşterea şomajului în domeniul industriei de apărare.

Dar, dacă eficienŃa ar trebui să fie unicul criteriu după care apreciem politica

externă., atunci ne-am afla într-o situaŃie pe care Morgenthau o descria astfel “Văzută ca o

serie de sarcini tehnice în care nu intră considerente morale, politica internaŃională ar trebui

să ia în considerare drept unul dintre scopurile sale legitime reducerea drastică sau chiar

eliminarea populaŃiei unei naŃiuni rivale, a liderilor săi militari şi politici cei mai de vază şi

a celor mai abili diplomaŃi”5

Dimensiunea etica a relatiilor internationale nu a aparut in secolul XX. Terry

Nardin spunea ca “preocuparile etice au fost intotdeauna o parte a relatiilor

internationale”6.. El citeaza un fragment din Vechiul Testament “nu le voi da vre-un ragaz

feciorilor lui Amon deoarece in lacomia lor pentru pamint au invadat tinuturile manoase ale

Galaadului ca sa-si intinda hotarele lor”. (Amos 1;13)

In Evul Mediu Toma D’Aquino, urmindu-l pe Augustin discuta despre conditiile pe

care un razboi trebuie sa le indeplineasca pentru a fi drept. El mentiona autoritatea legitima,

intentia buna si cauza dreapta. In epoca moderna, filosoful britanic John Locke sustinea ca

statele se afla unele fata de celelalte in starea de natura, stare guvernata de legea naturală,

lege potrivit căreia nimeni nu are dreptul de a face rau altuia in mod nedrept.

Cursul isi propune sa caute raspunsuri la urmatoarele probleme:

1. Principiile morale sunt valabile doar in relatiile dintre cetatenii aceluiasi stat sau si in

raporturile dintre cetatenii unor state diferite?

2. Conducătorii politici au obligaŃii morale numai în raport cu cetăŃenii pe care îi

reprezintă sau şi în raport cu ceilalŃi locuitori ai planetei?

3. Este posibilă o politică externă morală?

5 Hans Morgenthau, Politica între naŃiuni, p. 259 6 Terry Nardin, Ethical Traditions in International Affairs, p. 1 in Traditions of International Ethics, CUP, 1992

7

În final, câteva argumente în favoarea parcurgerii acestui curs:

1. Considerentele morale au insotit intotdeauna reflectia asupra rel.

dintre state

2. Etica relatiilor internationale este o disciplina cu un loc bine definit

in studiul relatiilor internationale

3. In lumea contemporana, cele mai multe actiuni de politica externa

sunt justificate in termeni morali.

4. Cele mai importante principii morale figureaza in documente

internationale de referinta precum Carta ONU, sau Declaratia

Universala a Drepturilor Omului.

8

Bibliografie

1. Chandler, David (2003) Rethoric Without Responsibility. The attraction of ethical

foreign policy, British Journal of Politics and International Relations, Vol. 5, No. 3,

2. Nardin, Terry( 1992), Ethical Traditions in International Affairs in Terry Nardin, David

Mapel (eds) Traditions of International Ethics, Cambridge University Press

4. Morgenthau, Hans, Politica între naŃiuni, traducere Oana Bosoi, Alina Dragolea,

Mihai Zodian, Ed. Polirom, Iaşi, 2007

5. Kissinger, Henry, DiplomaŃia, trad. Mircea Ştefancu, Radu Paraschivescu, Ed. All,

Bucureşti, 1998

6. Havel, Vaclav, Discurs în faŃa Parlamentului Canadei, 29 aprilie 1999.

7. Cook, Robin, Discurs, 12 mai 1997

9

1 IntervenŃia militară umanitară

Principiul suveranităŃii statelor, formulat în Tratatul din Westphalia (1648), s-a

menŃinut în dreptul internaŃional, fără modificări semnificative, până în secolul XX. Acesta

se regăseşte în documente precum Carta ONU, DeclaraŃia din 1970 a Adunării Generale a

ONU sau Actul Final de la Helsinki. Astfel, Seyom Brown afirmă că „ până astăzi, două

principii ale relaŃiilor internaŃionale codificate în 1648 constituie nucleul normativ al

dreptului internaŃional: (1) guvernul fiecărui stat este este în mod inechivoc suveran în ceea

ce priveşte jurisdicŃia asupra teritoriului său, şi (2) statele nu intervin în teburile interne ale

altor state”7.

The Routledge Dictionary of Politics precizează sensul clasic, tradiŃional al

termenului de suveranitate: „Suveranitatea (...) se referă la ideea conducerii independente a

unui anumit teritoriu de către un stat sau o instituŃie”. Se poate spune că această înŃelegere a

suveranităŃii a rămas neschimbată din 1648 pănă la începutul anilor 90`. Martin Griffiths şi

Terry O`Callahan remarcă faptul că „În ultimii ani conceptul de suveranitate a devenit

subiectul unei intense dezbateri după mulŃi ani de relativă neglijare”8. Sfârşitul Războiului

Rece conduce la formularea unei serii de critici la adresa conceptului tradiŃional de

suveranitate; una dintre sursele acestor critici a fost creşterea importanŃei protecŃiei

drepturilor omului în relaŃiile internaŃionale. Tot mai multe voci susŃineau că principiul

suveranităŃii nu poate oferi protecŃie acelor conducători care încălcau în mod flagrant

drepturile omului. Conceptul de intervenŃie militară umanitară începe să joace un rol din ce

7 Seyom Brown, International Relations in a Changing Global System, p. 74 8 Martin Griffiths, Terry O`Callahan, International Relations: The Key Concepts, p. 145.

10

în ce mai important în dezbaterile privind redefinirea suveranităŃii. Un moment important

în cadrul acestor dezbateri l-a reprezentat apariŃia în 1996 lucrării coordonată de Francis

M. Deng Sovereignity as Responsability. În prefaŃa acestei lucrări, Deng susŃine că „Statul

are dreptul să îşi desfăşoare activităŃile netulburat din exterior atunci când acŃionează ca un

agent care îndeplineşte nevoile cetăŃenilor săi”9. După atentatele de la 11 septembrie 2001,

problema redefinirii suveranităŃii a devenit şi mai importantă. Unul dintre susŃinătorii

acestei redefiniri, Richard N. Haass, preşedintele Consiliului pentru RelaŃii Externe

consideră că se poate vorbi despre pierderea dreptului la suveranitate al statelor care nu

intervin împotriva teroriştilor aflaŃi pe teritoriul lor. Numeroşi politologi au avansat ideea

că, în acest moment, lumea se află într-o eră a postsuveranităŃii.

Controversele generate de redefinirea conceptului de suveranitate au condus şi la

formularea următoarei probleme: prevederile Cartei ONU pot fi reinterpretate astfel încât

să corespundă noilor semnificaŃii ale conceptului de suveranitate?. Răspunsurile la această

întrebare au fost contradictorii. DiferenŃele de opinie au fost puse în evidenŃă atunci când s-

a încercat justificarea legalităŃii unor intervenŃii militare umanitare. În anii 90` a avut loc o

serie de intervenŃii militare cu caracter umanitar: Liberia(1990), nordul Irakului(1991),

Somalia(1992), Rwanda şi Estul Yairului(1994), Haiti(1994), Sierra Leone(1997),

Kosovo(1999), Tiorul de Est(1999). În cazul intervenŃiei militare umanitare din nordul

Irakului, membrii Consiliului de Secuitate au ajuns la un acord referitor la legalitatea

acesteia. Prin rezoluŃia 688 din 1991 referitoare la situaŃia kurzilor din nordul Irakului

Consiliul de Securitate „Condamnă represiunea populaŃiei civile irakiene în numeroase

regiuni al Irakului, inclusiv cea mai recentă represiune din zona locuită de populaŃia kurdă”

şi „Cere ca Irakul (...) să oprească imediat acestă represiune şi îşi exprimă speranŃa că va

avea loc un dialog deschis care să se garanteze că drepturile omului şi drepturile politice ale

tuturor cetăŃenilor irakieni sunt respectate”. RezoluŃia a fost adoptată cu 10 voturi pentru, 3

împotrivă şi 2 abŃineri; în afară de China, care s-a abŃinut, toŃi ceilalŃi membri permanenŃi a

Consiliului de Securitate au fost în favoarea rezoluŃiei. Pe 16 aprilie 1991, preşedintele

SUA de a atunci, George Bush, afirma că, în conformitate cu rezoluŃie 688, trupele

americane vor intra în nordul Irakului. Bush arăta că „Unii vor spune că acest lucru este o

intervenŃie în treburile interne ale Irakului. Dar eu cred că motivele umanitare, preocuparea

9 Francis M. Deng, Sovereignity as Responsability, p. XVIII

11

pentru refugiaŃi este atât de copleşitoare încât va fi multă înŃelegere pentru acest lucru”10.

Ca urmare a acestei înŃelegeri a rezoluŃiei 688, până pe 24 aprilie aproximativ 2000 de

soldaŃi americani şi câteva sute de soldaŃi britanii, francezi şi olandezi au fost desfăşuraŃi în

nordul Irakului în cadrul unei operaŃiuni care s-a numit Provide Comfort; treptat, numărul

militarilor implicaŃi in operaŃiune a crescut, ajungându-se într-o anumită perioadă la 20 000

din 13 Ńări (potrivit Comisiei InternaŃionale pentru IntervenŃie şi Suveranitatea Statelor). În

raportul din 2001 al acestei Comisii se arată că „Nici unul dintre membrii Consiliului de

Securitate care au votat în favoarea rezoluŃiei 688 nu a contestat public faptul că

operaŃiunea Provide Comfort era conformă rezoluŃiei 688”11.

O situaŃie diferită a existat însă în 1999, atunci când NATO a intervenit militar din

raŃiuni umanitare în Republica Federală Iugoslavia. Într-o declaraŃie de presă susŃinută pe

24 martie 1999 secretarul general al NATO din acea perioadă, Javier Solana, oferea

următoarea justificare pentru aceste loviturile aeriene ale NATO „Trebuie să oprim

violenŃele şi să punem capăt catastrofei umanitare existente acum în Kosovo. Avem o

datorie morală să facem acest lucru.”. Acest punct de vedere era asumat de toate cele 19

Ńări membre NATO.

Peste aproximativ o lună, pe 29 aprilie, preşedintele Cehiei, Vaclav Havel, declara

în faŃa Parlamentului Canadei, referindu-se la acŃiunile NATO în Republica Federală

Iugoslavia: „Dacă este posibil să se spună despre un război că este moral sau că este purtat

din raŃiuni morale, atunci aceste lucruri sunt adevărate despre acest război.”

Deşi Ńările membre NATO considerau că intervenŃia militară avea raŃiuni umanitare,

reprezentând îndeplnirea unei datorii morale, Consiliul de Securtate nu a putut adopta o

rezoluŃie care să o autorizeze, deoarece membrii săi nu au ajuns la un punct de vedere

comun referitor la legalitatea acesteia. DivergenŃele dintre membrii permanenŃi au

determinat FederaŃia Rusă să propună pe 26 martie un proiect de rezoluŃie prin care se

condamna intervenŃia NATO în Republica Federală Iugoslavia. În acest proiect se

menŃiona că acŃiunile NATO încalcă suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii

Federale Iugoslavia, ceea ce „constituie o violare flagrantă a Cartei ONU, în special a

articolelor 2, 24 şi 53”. De asemenea, se menŃiona că intervenŃia NATO contravine

10 George Bush, Discurs televizat din 16 aprilie 1999 citat în The Responsability to Protect, p. 88. 11 Ibidem, p. 88.

12

prevederilor Capitolului VII din Carta ONU. Proiectul a fost respins în Consiliul de

Securitate, cu trei voturi pentru şi doisprezece împotrivă. Din cei cinci membri permanenŃi,

doar doi– China şi FederaŃia Rusă- au fost în favoarea rezoluŃiei. Acest rezultat punea în

evidenŃă faptul că ceilalŃi doisprezece membrii ai Consiliului de Securitate, inclusiv trei

membri permanenŃi, considerau că intervenŃia NATO nu era în conflict cu prevederile

Cartei ONU.

Controversele dintre membrii Consiliului de Securitate pot fi discutate în termenii

relaŃiei moral-legal. SusŃinătorii legalităŃii intervenŃiei NATO considerau că această acŃiune

reprezenta o datorie morală, era cerută de o anumită normă morală care se regăsea în

prevederile Cartei ONU şi căreia acest document îi acorda o importanŃă superioară în raport

cu suveranitatea statelor. Contestatarii legalităŃii exprimau un punct de vedere opus. Se

conturează astfel înŃelegerea intervenŃiei militare umanitare ca o dilemă: agentul care

intervine trebuie să aleagă între legalitate şi moralitate, între a utiliza forŃa împotriva unui

stat fără mandat ONU pentru salvarea vieŃii a mii de oameni şi a nu utilza forŃa în absenŃa

unui asemenea mandat, lăsându-i pe acei oameni să moară.

ExistenŃa acestei dileme este posibilă numai dacă se presupune că nu există o

identitate între normele juridice şi cele morale, astfel încât o normă poate să aparŃină

dreptului internaŃional chiar dacă este imorală. În The Moral Basis of Humanitarian

Intervention, Terry Nardin separarea eticii de dreptul internaŃional s-a produs în secolul

XIX, odată cu apariŃia şcolii pozitiviste. Până în acea perioadă, consideră acesta, dreptul

internaŃional era considerat o parte a legii naturale, adică a normelor morale universal

valabile. Disputa dintre şcoala pozitivistă şi cea a legii naturale în cadrul dreptului

internaŃional continuă şi astăzi. Un moment semnificativ al acestei controverse s-a

desfăŃurat în 1958 în paginile revistei Harvard Law Review; este vorba despre articolul lui

Herbert Hart Positivism and the Separation of Law and Morals şi cel al lui Lon Fuller

Positivism and Fidelity to Law- a Reply to Professor Hart.

SusŃinătorii legalităŃii intervenŃiei militare a NATO în Kosovo interpretau Carta

ONU din perspectiva şcolii legii naturale.

Continuarea analizei acestei probleme presupune clarificarea concepului de

intervenŃie militară umanitară. Martin Griffiths şi Terry O`Callahan propun următoarea

definiŃie: „IntervenŃia umanitară se referă la acŃiunea (militară) a unuia sau mai multor state

13

pe teritorul altui stat fără consimŃământul acestuia, realizată din raŃiuni umanitare (...)

Aceasta implică, de obicei forŃa militară, dar nu în mod necesar”12. Din acest motiv voi

utiliza, pentru mai multă claritate, termenul de intervenŃie militară umanitară. O mai bună

explicitare a acestui concept poate fi obŃinută prin utilizarea definiŃiilor propuse de Jeff

McMahan şi Terry Nardin. În The Ethics of International Intervention, McMahan

avansează următoarea definiŃie a termenului de intervenŃie internaŃională: „amestec extern

coercitiv în treburile unei populaŃii organizate sub forma unui stat”13. McMahan consideră

că acestă definiŃie este suficient de largă pentru a include orice tip de amestec extern şi

pentru a trata atât statele, cât şi actorii internaŃionali nonstatali (cum ar fi organizaŃiile

politice şi militare) ca agenŃi ai intervenŃiei. La rândul său, Terry Nardin susŃine că

„intervenŃie umanitară înseamnă a acŃiona pentru a proteja drepturile omului”14. Utilizând

ambele definiŃii putem spune că intervenŃia militară umanitară înseamnă amestecul extern

coercitiv realizat de către un stat sau un actor internaŃional nonstatal în treburile interne ale

unei populaŃii organizate sub forma unui stat cu scopul protejării drepturilor omului.

IntervenŃia militară umanitară este realizată împotriva celor care se află la conducerea unui

stat şi care încalcă drepturile omului în cazul locuitorilor acelui stat. Terry Nardin arată că

nu orice tip de încălcare a drepturilor omului justifică moral intervenŃia umanitară, ci doar

încălcarea gravă a acestor drepturi în cazul unui mare număr de oameni: „de obicei, se

consideră că numai cele mai grave violări ale drepturilor omului cum ar fi genocidul sau

purificarea etnică justifică intervenŃia militară”15

IntervenŃia NATO poate fi înŃeleasă ca o intervenŃie militară umanitară deoarece a

fost un amestec extern coercitiv al unui actor internaŃional nonstatal în treburile intene ale

Republicii Federale Iugoslave cu scopul opririi purificării etnice care se desfăşura în

Kosovo.

Definirea intervenŃiei militare umanitare nu este suficientă pentru a înŃelege de ce

aceasta poate fi considerată o datorie morală. O explicaŃie presupune identificarea acelei

norme morale sub incidenŃa căreia se află intervenŃia militară umanitară. Articolul deja

menŃionat al lui Nardin şi conferinŃa lui Kofi Annan intitulată Intervention identifică o

12 Martin Griffiths, Terry O`Callahan, International Relations: The Key Concepts, p. 145. 13 Jeff McMahan, The Ethics of International Intervention, p. 27 . 14 Terry Nardin, The Moral Basis of Humanitarian Intervention, p. 66. 15 Terry Nardin, op. cit, p. 67.

14

normă morală de acest tip. Cei doi autori consideră că este vorba de norma morală potrivit

căreia orice persoană are obligaŃia de a proteja oamenii nevinovaŃi aflaŃi în pericol; atunci

când utilizarea forŃei este singurul mijloc prin care acei oameni pot fi apăraŃi, utilizarea

forŃei devine obligatorie moral. A încălca drepturile omului în cazul unei persoane

înseamnă a o pune în pericol. Caracterul universal al acestei norme instituie pentru

locuitorii unui stat, inclusiv pentru conducătorii acestuia, obligaŃia de a proteja locuitorii

unui alt stat atunci când drepturile omului le sunt încălcate de cei care deŃin puterea în acel

stat. Dacă un stat poate opri încălcarea drepturilor omului într-un alt stat numai prin

utilizarea forŃei, atunci există obligaŃia morală de a face acest lucru . Prin urmare, se poate

afirma că intervenŃia militară umanitară a NATO a fost obligatorie moral deoarece urmărea

să pună capăt încălcării drepturilor omului în Kosovo, iar utilizarea forŃei era singurul

mijloc de a realiza acest lucru.

Terry Nardin arată că norma morală potrivit căreia oamenii au obligaŃia morală de

a-şi proteja semenii neviovaŃi aflaŃi în pericol are o lungă tradiŃie în gândirea europeană.

Această normă, arată Nardin, era încorporată în ceea ce medievalii şi modernii numeau lege

naturală. Ea a fost utilizată, spre exemplu, de Papa InocenŃiu al VI-lea ca un argument în

favoarea dreptului principilor creştini de a interveni militar împotriva acelor conducători

din Ńările păgâne care îi oprimau pe creştinii aflaŃi sub autoritatea lor. De asemenea, arată

Nardin, Thomas Morus susŃinea în Utopia că există obligatia morală de a purta un război

atunci când, numai în acest fel, locuitorii unui stat pot fi eliberaŃi de opresiunea şi tiraia

celor care deŃin puterea în acel stat.

Principiul suveranităŃii statelor are, la rândul său, o justificare morală. Jeff

McMahan, în articolul menŃionat, susşine că suveranitatea statelor are la bază principil

moral al autonomiei. Statele, similar indivizilor, au dreptul moral de a acŃiona aşa cum

doresc Aşa cum indiviyii au dreptul moral să acŃioneze aşa cum doresc, atâta vreme cât nu

afectează drepturile celorlalŃi,şi statele au un asemenea drept dacă nu aduc atingere

drepturilor altor state. De asemenea, conform principiului autonomiei, nici un stat nu poate

fi constrâns să acŃioneze aşa cum alŃii consideră că este mai bine pentru el. Prin urmare,

arată McMahan, „toate formele de intervenŃie împotriva statului, chiar şi cea cunoscută sub

numele de intervenŃie militară umanitară, precum şi alte forme de intervenŃie considerate a

15

fi în interesul statului, sunt interzise”16. Acest argument împotriva intervenŃiei militare

umanitare este cunoscut sub numele de argumentul antipaternalist.

McMahan consideră că argumentul antipaternalist, deşi este valabil în cazul

indivizilor, nu este valabil şi în cazul statelor, deoarece între stat şi individ nu există o

analogie. Asemănările dintre indivizi şi state sunt mai puŃin importante decât deosebirile.

Statele, similar indivizilor, pot şi afenŃi, au scopuri şi interese, pot face rău altora sau chiar

lor Însă, spre deosebire de indivizi, statele nu au o voinŃă unică; există situaŃii în care cei

care deŃin puterea îi reprimă pe cetăŃeni, iar aceştia se revoltă. Deoarece nu există o

analogie între stat şi individ, principiul autonomiei nu poate fi invocat împotriva

intervenŃiei militare umanitare. McMahan observă că susŃinătorii principiului autonomiei

statelor nu sztabilesc nici o relaŃie între acesta şi principiul autonomiei popoarelor

(autodeterminarea popoarelor), deşi principiul autonomiei popoarelor justifică intervenŃia

militară umanitară.

Textul lui McMahan identifică două tipuri de autonomie şi implicit de suveranitate

care se află în conflict: cea a statelor şi cea a popoarelor. Atunci când suveranitatea

popoarelor justifică intervenŃia militară umanitară, suveranitatea statelor i se opune. Cele

două tipuri de suveranitate sunt analizate şi de Kofi Annan în Two Concepts of Sovereignty.

Carta ONU, arată Annan ,protejează suveranitatea popoarelor, suveranitatea statelor fiind

protejată indirect, ca un mijloc prin care suveranitatea popoarelor poate fi realizată..

Suveranitatea statelor nu se poate afla în conflict cu cea a popoarelor: „Când citim astăzi

Carta suntem conştienŃi mai mult ca oricând de faptul că scopul ei îl reprezintă protejarea

fiinŃelor umane”17

După aceste precizări putem reveni la disensiunile din Consiliul de Securitate

generate de intervenŃia militară a NATO în Republica Federală Iugoslavia. Unele dintre

argumentele adversarilor legalităŃii acestei intervenŃii se găsesc în proiectul de rezoluŃie

respins de Consiliul de Securitate pe 26 martie 1999. În proiect se arată că articolul 2 şi

prevederile capitolului VII din Carta ONU interzic intervenŃia militară umaitară, deci

implicit acŃiunile NATO în Republica Federală Iugoslavia. Artiolul 2 menŃionează la

16 Jeff McMahan, The Ethics of International Intervention, p.29 17 Kofi Annan, Two Concepts of Sovereignty, p. 685

16

punctul 4 că „ToŃi membrii trebuie să se abŃină de la utilizarea sau ameninŃarea utilizării

forŃei împotriva integrităŃii teritoriale şi independenŃei politice a oricărui stat” iar la punctul

7 se arată că „Nici o prevedere a acestei Carte nu autorizează NaŃiunile Unite să intevină în

probleme care se află în mod esenŃial sub jurisdicŃia internă a unui stat”. În ceea ce priveşte

capitolul VII, articolul 39 precizează „Consiliul de Securitate stabileşte existenŃa

ameninŃărilor la adresa păcii, încălcărilor păcii sau a actelor de agresiune şi face

recomandări sau decide ce măsuri trebuie luate”. În articolul 42 se arată că în situaŃia în

care deciziile Consiliului de Securitate nu pot fi duse la îndeplinire prin mijloace paşnice,

acesta poate solicita statelor membre ONU utilizarea forŃei „pentru menŃinerea sau

restaurarea păcii şi securităŃii internaŃionale.” Aceste argumente, susŃin partizanii ilegalităŃii

intervenŃiei NATO, arată că, potrivit Cartei ONU, suveranitatea unui stat nu poate fi

încălcată decât în situaŃia în care acesta pune în pericol pacea şi securitatea internaŃională.

Atâta vreme cât încălcarea drepturilor omului, oricât de gravă, se desfăşoară doar în

graniŃele unui stat, Carta ONU interzice intervenŃia militară umanitară în acel stat.

Suveranitatea statelor este considerată mai importantă decât apărarea drepturilor omului;

intervenŃia militară umanitară este incompatibilă cu suveranitatea statelor. ImportanŃa

covârşitoare a principiului suveranităŃii statelor în cadrul Cartei ONU este pusă în evidenŃă

şi de Henry Kissinger. În DiplomaŃia, acesta afirmă că „În secolul XX nici o societate nu a

influenŃat relaŃiile internaŃionale atât de horărâtor şi în acelaşi timp ambivalent precum

Statele Unite. Nici o societate nu a insistat cu mai multă fermitate asupra inadmisibilităŃii

intervenŃiei în afacerile interne ale altor state (...) Din momentul intrării sale în arena

politicii internaŃionale, în 1917, America a fost atât de precumpănitoare în forŃă şi atât de

convinsă de justeŃea idealurilor sale, încât cele mai importante înŃelegeri internaŃionele ale

acestui secol au constituit întruchipări ale valorilor americane – de la Liga NaŃiunilor şi

Pactul Kellog-Briand la Carta NaŃiunilor Unite şi la Actul Final de la Helsinki”18.

Această interpretare a Cartei ONU este contestată de Kofi Annan în Intervention.

Potrivit lui Annan, o asemenea interpretare a Cartei transformă frontierele statelor într-o

„protecŃie invulnerabilă pentru criminalii de război sau ucigaşii în masă”19. Carta ONU,

arată Annan, atribuie protecŃiei drepturilor omului o importanŃă mai mare în raport cu

18 Henry Kissinger, DiplomaŃia, p. 15 - 16. 19 Kofi Annan, Intervention, p. 690.

17

suveranitatea statelor. Annan aduce ca argumente rezoluŃii adoptate de Adunarea Generală

ONU, şi Consiliului de Securitate. Astfel, pe 9 decembrie 1948, Adunarea Generală adoptă

rezoluŃia 260 intitulată ConvenŃia cu privire la Prevenirea şi Pedepsirea Crimei

Genocidului. În articolul 4 al ConvenŃiei se arată că „Persoanele care comit genocidul (...)

trebuie pedepsite, indiferent dacă sunt conducători constituŃionali, oficiali sau simpli

cetăŃeni” iar articolul 8 prevede că „PărŃile semnatare pot cere organelor competente ale

NaŃiunilor Unite să ia, în acord cu Carta NaŃiunilor Unite, măsurile pe care le consideră

potrivite pentru prevenirea şi oprirea actelor de genocid”. Genocidul, arată Annan,

presupune complicitatea sau participarea directă a statului în care acesta se desfăşoară,

astfel încât, pentru a respecta prevederile articolului 4, NaŃiunile Unite trebuie să intervină

în treburile interne ale acelui stat.

Un alt argument al lui Kofi Annan îl reprezintă rezoluŃiile Consiliului de Securitate

referitoare la înfiinŃarea Tribunalului InternaŃional pentru Fosta Iugoslavie şi a

Tribunalului InternaŃional pentru Rwanda. Prin rezoluŃia 827 din 1993 Consiliul de

Securitate „Decide înfiinŃarea unui tribunal internaŃional cu singurul scop de a urmări în

justiŃie persoanele responsabile pentru violarea gravă a legilor umanitare internaŃionale

comisă pe teritoriul fostei Iugoslavii”. Iar prin rezoluŃia 955 din 1994, Consiliul de

Securitate „Decide (...) să înfiinŃeze un tribunal internaŃional cu singurul scop de a urmări

în justiŃie persoanele responsabile de genocid şi alte violări grave ale legilor umanitare

internaŃionale comise pe teritoriul Rwandei”.

O altă rezoluŃie utilizată de Kofi Annan pentru a-şi susŃine punctul de vedere este

rezoluŃia 688 din 1991 a Consiliului de Securitate referitoare la situaŃia kurzilor din nordul

Irakului. Kofi Annan relatează că după adoptarea acestei rezoluŃii, preşedintele FranŃei din

acea perioadă, Francois Mitterand, a declarat „Pentru prima dată, neamestecul în treburile

interne nu s-a oprit într-un punct în care ar fi însemnat a nu ajuta persoanele aflate în

pericol”20

Kofi Annan consideră că documentele şi rezoluŃiile pe care le-a prezentat „deşi

arată un respect deplin pentru suveranitatea statelor, afirmă prioritatea dreptului oamenilor

aflaŃi în situaŃii disperate de a primi ajutor şi pe cea a dreptului organismelor internaŃionale

20 Kofi Annan, Intervention, p. 693.

18

de a oferi acest ajutor”21. Potrivit lui Annan, aceste documente şi rezoluŃii nu se pot afla în

contradicŃie cu prevederile Cartei ONU, deci Carta ONU atribuie protecŃiei drepturilor

omului o importanŃă mai mare în raport cu suveranitatea statelor. Şi fostul secretar general

al ONU, Boutros Boutros-Ghali afirma că „timpul suveranităŃii absolute şi exclusive (...) a

trecut”22, iar Vaclav Havel, în discursul Ńinut în faŃa Parlamentului Canadian spunea

„LibertăŃile omului constitue o valoare mai înaltă decât suveranitatea statelor. În termenii

dreptului internaŃional, prevederile care protejează fiinŃa umană trebuie să aibă întâietate în

raport cu prevederile care protejează suvernitatea statului”.

Cu toate acestea, arată Annan, în multe situaŃii în care drepturile omului erau grav

încălcate, Consiliul de Securitate a ezitat să acŃioneze sau a reacŃionat cu mare întârziere. În

acest fel au fost posibile, spre exemplu, genocidul din Rwanda şi purificările etnice din

Bosnia. Putem spune că incapacitatea Consiliului de Securitate de a adopta o rezoluŃie în

cazul Kosovo prin care să autorizeze o intervenŃie militară umanitară ar fi permis

continuarea epurărilor etnice în această provincie. DiferenŃele de opinie în ceea ce priveşte

interpretarea Cartei ONU pun în pericol autoritatea ONU şi a Consiliului de Securitate.

Acest lucru este vizibil în cazul relaŃiilor dintre NATO şi ONU. Pe 22 aprilie 1999, la

aproape o lună de la începerea intervenŃiei militare în Republica Federală Iugoslavia,

debutau la Washington lucrările Summitt-ului NATO. În declaraŃia adoptată cu acest prilej,

la punctul 7 se menŃiona „Rămânem hotărâŃi să ne opunem cu fermitate acelora care

violează drepturile omului”. Tom McDonald şi Caroline Bahnson arată că pentru realizarea

acestui obiectiv „importanŃi diplomaŃi americani vehiculează din ce în ce mai mult ideea că

nu mai este absolut necesar ca NATO să Ńină cont de Capitolul 7 al Cartei ONU (în care se

prevede că operaŃiunile militare trebuie să fie autorizate de Consiliul de Securitate)”23. Cei

doi autori îl citează pe ambasadorul SUA la NATO din acea perioadă, Alexander

Vershbow, care spunea în 1998 „Chiar dacă o intervenŃie militară bazată pe o rezoluŃie a

Consiliului de Securitate este de dorit, NATO poate şi va acŃiona şi fără o asemenea

rezoluŃie dacă există un consens în această privinŃă între membrii săi şi dacă există temeiuri

21 Kofi Annan, Intervention, p. 692. 22 Boutros Boutros-Ghali, An Agenda For Peace, p. 44. 23 Tom McDonald, Caroline Bahnson, ImplicaŃii ale summit-ului de la Washington asupra viitorului NATO în

Balcani, p. 31.

19

legitime pentru aceasta”24. Peste câteva luni, în DeclaraŃie Summit-uluide la Washington se

arăta că violarea drepturilor omului este un temei legitim pentru o intervenŃie militară a

NATO. Între 24 martie şi 9 iunie 1999 se va utiliza acestă logică pentru a interveni în

Republica Federală Iugoslavia, ceea ce îl face pe Dinu C. Giurescu să spună că „S-a

instituit dreptul de intervenŃie militară NATO împotriva unui stat din Europa, când forurile

de conducere NATO consideră că administraŃia acelui stat a încălcat, în mod repetat,

drepturile şi libertăŃile unei minorităŃi etnice”25.

Documentele adoptate la Summit-ul NATO de la Washington din 1999 au fost

considerate de membrii AlianŃei conforme Tratatului Atlanticului de Nord, care prevede în

preambul că „PărŃile acestui tratat îşi reafirmă credinŃa în scopurile şi principiile Cartei

NaŃiunilor Unite”. Logica ne constrânge să concluzionăm că, potrivit membrilor NATO,

intervenŃia militară umanitară este conformă scopurilor şi principiilor Cartei ONU.

Prin urmare, pentru rolul pe care ONU îl va juca în lumea contemporană este foarte

important modul în care se va aborda problema intervenŃiei militare umanitare. SituaŃii

asemănătoare celei din Kosovo pot să apară sau există deja şi în alte părŃi ale globului.

24 Alexander Vershbow, Discurs Ńinut la Colegiul de Apărare NATO, 9 decembrie 1998, citat în Tom McDonald, Caroline Bahnson, ImplicaŃii ale Summit-ului de la Washington asupra viitorului NATO în

Balcani, p. 31. 25 Dinu. C. Giurescu- 1990-1999: o retrospectivă, p. 62.

20

Bibliografie

1. Annan, Kofi, Intervention în Gregory M. Reichberg, Henrik Syse, Endre Begby (eds.)

The Ethics of War, Blackwell Publishing, 2006.

2. Annan, Kofi, Two Concepts of Sovereignty, în Gregory M. Reichberg, Henrik Syse,

Endre Begby (eds.) The Ethics of War, Blackwell Publishing, 2006.

3. Boutros-Ghali, Boutros, An Agenda For Peace, United Nations, 1995.

4. Brown, Seyom International Relations in a Changing Global System: Toward a Theory

of the World Polity, Westview Press, 1992

5. Deng, Francis M., Sovereignity as Responsability: Conflict Management in Africa.

Brookings, 1996

6. Griffiths, Martin, Terry O`Callahan, International Relations: The Key Concepts,

Routledge, 2002.

7. Giurescu, Dinu. C., 1990-1999: o retrospectivă în Cornel CodiŃă (ed.) Balcanii- ieşirea

din trecut, Editura ISIS, 1999.

8. Havel, Vaclav, Discurs Ńiut în faŃa Parlamentului Canadei, 29 aprilie 1999.

9. Kissinger, Henry, DiplomaŃia, traducere Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu,

Editura All, 1998.

10. McDonald Tom, Caroline Bahnson, ImplicaŃii ale summit-ului de la Washington

asupra viitorului NATO în Balcani în Cornel CodiŃă (ed.) Balcanii- ieşirea din trecut,

Editura ISIS, 1999.

11. McMahan, Jeff, The Ethics of International Intervention în Anthony Ellis (ed), Ethics

and International Relations, Manchester University Press, 1986.

12. Nardin, Terry, The Moral Basis of Humaitarian Intervention, Ethics and International

Affairs, vol. 16, nr. 1, 2002.

21

Robertson, David, The Routledge Dictionary of Politics, Routledge, 2004

13. Solana, Javier, DeclaraŃie de presă, 24 martie 1999.

14. The Responsability to Protect, Supplementary Volume to The Report of The

International Commision on Intervention and State Sovereignity, International

Development Research Centre, 2001.

15. RezoluŃia Adunării Generale a NaŃiunilor Unite, nr. 260 din 9 decembrie 1948:

ConvenŃia pentru Prevenirea şi Pedepsirea Genocidului.

16. Carta NaŃiunilor Unite.

17. RezoluŃia Consiliului de Securitate, nr. 827 din 25 mai 1993.

18. RezoluŃia Consiliului de Securitate, nr. 955 din 8 noiembrie 1994.

19. RezoluŃia Consiliului de Securitate, nr.688 din 5 aprilie 1991.

20. Tratatul Atlanticului de Nord.

21. Proiect rezoluŃie propus de Belarus, India, FederaŃia Rusă, 26 martie 1999 (Document

S/1999/328 www.un.org/News/Press/docs/1999/19990326.sc6659.html).

22. DeclaraŃia de la Washington a Summit-ului NATO, desfăşurat în capitala SUA între 23-

24 aprilie 1999.

22

2

Secesiunea

Evenimentele politice de la începutul anilor ‘90 au favorizat afirmarea sau

reafirmarea minorităŃilor în statele occidentale sau în cele din spaŃiul sovietic. Manifestarea

puternică a minorităŃilor a avut implicaŃii majore asupra discuŃiilor din teoria politică

despre cetăŃenie şi secesiune. Astfel, teoria liberal-democratică a cetăŃeiei, elaborată după

cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost supusă unor critici intense care au avut ca rezultat

faptul că “spre finalul anilor 90 teoreticienii erau înclinaŃi să vadă diversitatea (…) ca cea

mai importantă provocare la adresa concepŃiei postbelice despre cetăŃenie”26 În aceste

conditii s-a încercat elaborarea unei noi teorii a cetăŃeniei care să includă drepturile

culturale alături de cele sociale, politice si civice.

Revilimentul minorităŃilor, însoŃit adesea de revendicări secesioniste, i-au

determinat pe unii autori să afirme că secesiunea a fost ignorată în gândirea politică

occidentală. Allen Buchanan spunea, la începutul lui 1991 că se poate vorbi despre

“absenŃa unei teorii normative a secesiunii – si chiar a oricărei dezbateri serioase despre

secesiune – în principalele lucrari de filosofie politică”27. El adăuga faptul că amploarea

mişcărilor secesioniste din spaŃiul sovietic, în special din Statele Baltice, Yugoslavia,

Ucraina, Georgia şi Armenia, fac absolut necesară elaborarea unei teorii a secesiunii.

Buchanan va construi propria teorie în lucrări precum Towards a Theory of Seccession

(1991) şi The Right to Secede: The Morality of Political Divorce, from Fort Sumter, to

Lithuania and Quebec (1991)

26Wayne Norman, si Will Kymlicka, ,Citizenship, p. 217 27 Allan Bchanan, Towards a Theory of Secession, p. 323

23

Interesul pentru problematica secesiunii de la începutul anilor 90 i-a determinat şi

pe alŃi gânditori să propună teorii ale secesiunii. Pot fi menŃionaŃi Christopher Wellman (A

Defense of Secession and Political Self-Determination) şi Avishai Margalit şi Joseph Raz (

National Self-Determination)

ApariŃia mai multor teorii concurente ale secesiunii l-a determinat pe Allan

Buchanan să propună, în Theories of Secession, un set de criterii pentru clasificarea şi

evaluarea acestora.

Acest capitol este o prezentare critică a evaluării teoriilor secesiunii realizată de

Allen Buchanan în Theories of Secession

I .Delimitări conceptuale

Buchanan consideră că teoria secesiunii face parte din categoria teoriilor opoziŃiei

faŃă de autoritatea politica. Din această categorie mai fac parte teoria revolutiei, teoria

nesupunerii civice, teoria emigraŃiei. Teoriile secesiunii şi cele ale emigraŃiei au în comun

ideea limitării autorităŃii unui stat asupra unui grup aflat pe teritoriul său; spre deosebire de

teoriile revoluŃiei, cele ale secesiunii şi cele ale emigraŃiei nu contestă autoritatea statului în

general ci doar autoritatea acestuia asupra unora dintre locuitorii săi.

La rândul lor, teoriile secesiunii şi cele ale emigraŃiei se diferenŃiază prin aceea că,

în teoriile secesioniste, este contestată autoritatea unui stat asupra unei părti din teritoriu

sau în timp ce în teoriile emigraŃiei este contestat numai dreptul statului de a împiedica un

grup să părasească acel stat. 28

II. Criteriile pentru evaluarea teoriilor secesiunii.

În opinia lui Allen Buchanan o bună teorie a secesiunii trebuie:

1.să fie minim realistă şi progresivă moral

28 John R. Wood in articolul Secession: a comparative analitycal framework (1981)propune o distinctie intre separatism si secesionism ” distinctia cruciala consta in disponibilitatea sau indisponibilitatea lor de a recunoaste suveranitatea unei autoritati politice existente. O miscare secesionista prin definitie, pretinde si lupta pentru obtinerea suveranitatii prin formarea unui stat independent”p. 110

24

O teorie a secesiunii este progresivă moral dacă aplicarea ei protejează mai bine drepturile

omului. decât neaplicarea ei

O teorie a secesiunii este minim realistă dacă are şanse semnificative de a fi incorporată

într-un viitor previzibil în dreptul internaŃional.

2. să nu contrazică principii general acceptate şi progresive moral ale dreptului

internaŃional.

Un principiu al dreptului internaŃional este progresiv moral dacă aplicarea sa protejează

mai bine drepturile omului decât neaplicarea sa .

3. să nu favorizeze apariŃia unor situaŃii opuse celor urmărite

O teorie a secesiunii, odată acceptată în dreptul internaŃional, nu trebuie să încurajeze

statele să realizeze acŃiuni prin care să submineze principiile progresive moral şi larg

acceptate ale dreptului internaŃional sau ale moralităŃii, să îngreuneze rezolvarea

conflictelor secesioniste prin strategii progresive moral sau să împiedice realizarea unei

mai mari eficienŃe a guvernării sau o creştere a protecŃiei libertăŃii indivizilor.

III. Tipologia teoriilor secesiunii.

Potrivit lui Buchanan, în funcŃie de tipul de drept moral pe care îl susŃin, se poate

vorbi de două mari tipuri de teorii ale secesiunii:

A. Teoriile dreptului la secesiune doar ca remediu ( Remedial Right Only Theories)

B. Teoriile dreptului comun la secesiune ( Primary Right Theories )

Primul tip de teorii ale secesiunii sustin că “ un grup are un drept la secesiune dacă şi

numai dacă suferă anumite nedreptăŃi pentru care secesiunea este singurul remediu”29

Există mai multe variante ale acestei teorii în functie de nedreptăŃile identificate. În

concepŃia lui Buchanan, cea mai reprezentativă dintre aceste variante recunoaşte

următoarele două nedreptati:

1. încalcarea principalelor drepturi ale omului ( ex: dreptul la viată)

29 Allen Buchana, Theories of Secession, p.35

25

2. încorporarea nedreaptă într-un stat a teritoriului pe care locuieşte un anumit

grup

Această variantă, cu unele completări este susŃinută şi de Allan Buchanan.

Buchanan suplimentează numărul de condiŃii pe care un grup trebuie să le îndeplinească

pentru a avea dreptul moral la secesiune. Printre acestea se numără: oferirea unor garanŃii

credibile pentru respectarea drepturilor omului şi protecŃia minorităŃilor, împărŃirea corectă

a datoriei naŃionale, stabilirea prin negocieri a noilor frontiere.

Teoria dreptului comun la secesiune consideră că “ anumite grupuri au un drept

general la secesiune în absenŃa oricărei nedreptăŃi”30 La rîndul ei, acest tip de teorie a

secesiunii cunoaşte două variante principale:

a) teorii ale însuşirilor grupului ( Ascriptive Group Theories)

b) teorii ale asocierilor dintr-un grup ( Associative Group Theories)

Teoriile însuşirilor grupului sunt cele care susŃin Principiul NaŃionalităŃii, un

principiu potrivit căruia fiecare popor sau naŃiune are dreptul la un stat propriu.

Caracteristicile grupului la care se referă aceste teorii sunt non-politice. Buchanan

consideră că o asemenea teorie a secesiunii a fost propusă de Avishai Margalit şi Joseph

Ray în National Self Determination.

Teoriile asociative grupează, teoriile care susŃin că un grup are dreptul moral la secesiune

atunci când, în cadrul unui referendum, majoritatea membrilor grupului se pronunŃă în

favoarea secesiunii. Buchanan sustine că variante ale acestui tip de teorie au fost avansate

de Harry Beran în The Consent Theory of Political Obligation şi de Christoper Wellman în

A Defence of Secession and Self-Determination. Astfel, în concepŃia lui Beran, orice grup

are dreptul moral la secesiune dacă îndeplineste următoarele două condiŃii:

a) reprezintă o majoritate substanŃială în regiunea care solicită secesiunea.

b) poate să gestioneze resursele necesare existenŃei unui stat independent

La rândul său, Wellman stabileşte un număr de 3 condiŃii care trebuie îndeplinite pentru

a exista dreptul moral la secesiune al unui grup.

a) acesta este majoritar în regiunea care solicită secesiunea

30 Ibidem, p.35

26

b) regiunea locuita de acel grup este suficient de dezvoltată economic şi politic pentru

a putea deveni un stat iar acel stat trebuie să fie legitim

c) secesiunea nu va împiedica statul de provenienŃă să îşi îndeplinească funcŃiile

legitime.

Prin urmare, arată Buchanan aceste teorii consideră dreptul la secesiune ca pe un caz

particular al dreptului la asociere politică.

IV. Evaluarea teoriilor secesiunii.

1. minim realism:

- teoriile dreptului la secesiune doar ca remediu respectă acest criteriu deoarece nu

pune în pericol integritatea teritorială a statelor legitime deci are şanse de a fi acceptat

de acestea ca parte a sistemului de drept internaŃional

-teoriile dreptului comun la secesiune nu satisfac acest criteriu deoarece permit

dezmembrarea statelor legitime, motiv pentru care acestea nu vor accepta includerea

unei asemenea teorii în dreptul international.

2. contrazicerea principiilor general acceptate şi progresive moral ale dreptului

internaŃional

- teoriile dreptului la secesiune doar ca remediu nu contrazic principiul integrităŃii

teritoriale în interpretarea sa progresivă moral a unui principiu larg acceptat al dreptului

internaŃional şi anume principiul integrităŃii teritoriale. În interpretarea progresivă moral a

principiului integrităŃii teritoriale acesta „promovează două scopuri morale importante (1)

protejarea securităŃii fizice a indivizilor, păstrarea drepturilor acestora şi stabilitatea

aşteptărilor lor şi (2) o structură în care este rezonabil pentru indivizi şi grupuri să participe

la procesele fundamentale de guvernare”31. Rezultă că interpretarea progresivă moral a

principiului integrităŃii teritoriale este posibilă numai în cazul statelor legitime.

- teoriile dreptului comun la secesiune contrazic acest principiu al dreptului internaŃional în

interpretatea sa progresivă moral.

31 Ibidem,p. 46

27

3. favorizarea apariŃiei unor situatii negative

- încorporarea teoriilor dreptului la secesiune doar ca remediu în dreptul internaŃional oferă

protecŃie statelor legitime şi le motivează să prevină şi să reducă nedreptăŃile pe care le

suferă diverse grupuri.

- dacă teoriile dreptului comun la secesiune devin parte a dreptului internaŃional, atunci

chiar şi statele drepte sunt încurajate să acŃioneze nedrept pentru a împiedica orice grup să

devină un pretendent la secesiune. Includerea teoriei lui Wellman în dreptul internaŃional

nu respectă acest criteriu deoarece:

a) orice stat este motivat să împiedice dezvoltarea economică şi politică a regiunilor

sale

b) pune în pericol cea mai promiŃătoare strategie de prevenire a conflictelor secesioniste

şi anume descentralizarea şi federalismul

c) statele sunt motivate să împiedice formarea unor majorităŃi favorabile secesiunii în

zonele dezvoltate economic ceea ce împlică restricŃionarea imigraŃiei şi a libertăŃii de

mişcare a locuitorilor.

La instituirea acestor restricŃii conduce, în opinia lui Buchanan, şi includerea

teoriei lui Beran în dreptul internaŃional.

V. Concluzii

Evaluarea teoriilor secesiunii prin intermediul celor trei criterii îl determină pe

Buchanan să concluzioneze că singura teorie care respectă toate aceste criterii este cea mai

importantă variantă a teoriilor dreptului moral la secesiune ca remediu şi anume teoria care

susŃine că un grup are dreptul moral la secesiune dacă a fost victima următoarelor două

nedreptăŃi:

1. încălcarea principalelor drepturi ale omului

2. incorporarea nedreaptă într-un stat a teritoriului pe care locuieste

Spre deosebire de Allen Buchanan consider că această teorie a secesiunii nu

satisface toate cele trei criterii. În opinia mea, ea satisface numai primele două şi anume:

28

a) minimul de realism

Se poate spune că larga recunoaştere a independenŃei provinciei Kosovo are la bază

varianta principală a teoriei dreptului la secesiune doar ca remediu. Un număr important

de state a considerat că majoritatea albaneză din Kosovo are dreptul moral la secesiune

deoarece a suferit grave încalcări din partea autoritaŃiilor sârbe, secesiunea fiind singura

soluŃie pentru protejarea acestor persoane. Prin urmare, este rezonabil să considerăm că

această teorie a dreptului la secesiune are şanse semnificative de a fi încorporată într-un

viitor nu foarte îndepartat în dreptul international.

b) conformitatea cu interpretarea progresivă moral a principiului integriăŃii teritoriale.

Putem presupune că statele care au recunoscut independenŃa provinciei Kosovo au

considerat că menŃinerea integritătii teritoriale a Serbiei ar pune în pericol respectarea

drepturilor omului în această provincie.

În ceea ce priveşte al treilea criteriu şi anume acela potrivit căruia o teorie a

secesiunii nu trebuie să favorizeze apariŃia unor situaŃii opuse celor urmărite, consider că

cea mai importantă variantă a teoriilor dreptului la secesiune doar ca remediu nu îl poate

respecta.

Includerea acestui tip de teorie în dreptul internaŃional poate încuraja grupurile

secesioniste să creeze situaŃii de conflict cu autorităŃile statului din care fac parte pentru a

putea invoca faptul că le sunt încălcate drepturile omului. Dacă aceste grupuri se bucură de

sprijinul unor state vecine importante, un asemenea scenariu devine şi mai plauzibil. Putem

să ne gîndim la recentele evenimente din Georgia şi la următoarea posibilă interpretare a

acestora: grupul secesionist din Ostetia de Sud antrenează autoritaŃiile georgiene într-un

conflict militar şi declară apoi că forŃele georgiene s-au angajat în operaŃiuni de purificare

etnică. Un stat vecin foarte important, FederaŃia Rusă, preia aceste acuzaŃii şi declară, prin

intermediul, primului ministru, Vladimir Putin, că Georgia se face vinovată de genocid. Ca

urmare, FederaŃia Rusă recunoaşte independenŃa Osetiei de Sud.

Această analiză ne arata faptul că nici o teorie a secesiunii nu poate îndeplini cel de-

al treilea criteriu. Orice tip de teorie a secesiunii, odată incorporată în dreptul

internaŃional,va genera efecte opuse celor urmărite prin acest demers.

29

Bibliografie

Buchanan,Allen, Towards a Theory of Secession, Ethics, vol 101, nr 2,1991 Buchanan,Allen, Theories of Secession, Philosophy and Public Affairs, vol 26, nr 1, 1997 Norman,Wayne si Kymlicka, Will, ,Citizenship in R.G. Frey si Christopher Wellman, (ed) A companion to applied ethics, Blackwell, 2005 Wood, John R, Secession: A comparative Analytical Framework, Canadian Journal of Political Science, vol. 14, nr. 1, 1981

30

3

Foametea şi sărăcia

Potrivit organizatiei Bread for the World, 852 de milioane de oameni sufera de

foame in intreaga lume.In tarile in curs de dezvoltare,153 de milioane de copii sub 5 ani

sunt subnutriti,iar 6 milioane de copii mor anual din cauza foametei si a efectelor

devastatoare pe care aceasta le are asupra sanatatii si dezvoltarii lor.

Potrivit raportului pe anul 2000 al Bread for the World şi intitulat A Program to

End Hunger, numărul celor care suferă de foame s-ar putea injumătati, până in 2015,dacă

anual s-ar aloca 4 miliarde de dolari programelor de nutriŃie.Pentru ca cetaŃenii SUA să

contribuie cu 1 miliard de dolari anual la aceste programe,fiecare cetaŃen american ar trebui

să doneze 4$ pe an,sumă pe care in medie fiecare american o cheltuieşte pentru

snowmobile

In World Development Raport 2000/2001 elaborat de Banca Mondială,se

precizează că suma necesară pentru eradicarea foametei si imbunataŃirea semnificativă a

conditiilor materiale pentru 1 miliard de oameni poate fi obŃinută dacă fiecare cetăŃean din

Ńările dezvoltate ar dona 1$ pe zi.

Cei mai multi oameni vor considera ca cei afectati de foamete trebuie ajutati,dar ca

acest ajutor este optional din punct de vedere moral.Cei care se implica in aceasta problema

isi dovedesc generozitatea si merita admirati pentru ceea ce fac.Pe de alta parte,cei care nu

doresc sa ofere ajutor nu inseamna ca se comporta imoral,deoarece nu exita obligatia

morala de a face acest lucru.Situarea ajutorarii oamenilor care sufera de foame in categoria

actelor caritabile are efecte importante asupra rezolvarii preoblemei foametei la nivel

global,deoarece exista putini oameni care se implica in combaterea foametei fie direct,fie

prin exercitarea unor presiuni asupra politicului pentru actiuni in aceasta directie.

31

Aceasta viziune a fost contesta in influentul articol Famine,Affluence,and Morality

,publicat de Peter Singer in 1972 in revista Philosophy and Public Affairs. Singer scrie

acest articol în contextual crizei umanitare declanşată în Bangladesh în 1971 ca urmare a

războiului dintre acest nou format stat şi Pakistan. El menŃionează că 9 milioane de

personae refugiate în India riscau să moară din cauza lipsei de hrană, adăpost şi îngrijire

medicală; suma necesară pentru salvarea acestora era de aproximativ 464 milioane lire.

Potrivit lui Singer aceşti bani puteau fi obŃinuŃi prin

- donarea a 5 lire de către fiecare cetăŃean occidental cu un venit decent

- donarea întregii sume de către guvernele occidentale; spre exemplu, guvernul

britanic împreună cu guvernul australian puteau obŃine banii necesari dacă autorităŃile

britanice donau sumele pentru continuarea proiectului Concorde, iar autorităŃile australiene,

banii pentru construirea Operei din Sydney

Singer susŃine că aceste acŃiuni nu s-au realizat deoarece locuitorii Ńărilor

occidentale consideră că donaŃiile pentru oamenilor care sufera de foame in tarile sarace nu

sunt obligatorii, ci optionale din punct de vedere moral Singer ncearca sa respingă acest

punct de vedere ,facand apel la intuitiile morale commune: .combaterea foametei nu

aparŃine virtuŃii caritatii,ci este obligatory moral. Acest lucru nu înseamnă, arată Singer,

faptul că nu exista acte de caritate,insa ele privesc alte situatii,nu pe aceasta.”Nu consider

că nu există acte caritabile(…) Tot ceea ce susŃi aici este că modul în care astăzi distingem

între obligaŃie morală şi caritate şi care transformă într-un act de caritate gestul unui om

care trăieşte la un nivel de bunăstare de care se bucură majoritatea cetăŃenilor din Ńările

dezvoltate, de a oferi bani pentru a salva pe cineva de la moartea prin înfometare, nu poate

fi justificat”.32

In argumentarea poziŃiei sale,Singer porneşte de la două premize pe care consideră

ca majoritatea oamenilor le acceptă.

Prima premiză este urmatoarea:suferinŃa si moartea cauzate de lipsa hranei,locuintei

si asistentei medicale sunt lucruri rele

A doua premiză,numita de Singer si principiu, are urmatoarea formulare:dacă

depinde de noi să impiedicăm ceva rău să se intâmple,fara ca in acest fel să sacrificăm ceva

de o importanŃă morală comparabilă,atunci suntem obligaŃi moral să impiedicăm

32 Peter Singer,Famine,Affluence and Morality,p.235

32

producerea acelui lucru rău.Singer explicitează premiza astfel:actiunea prin care

impiedicăm producerea unui lucru pe care il consideram rau nu trebuie să fie la fel de rea

ca lucrul pe care il impiedica să se intâmple,să nu fie rea in sine sau să impiedice realizarea

unui lucru bun comparabil ca importanta cu lucrul rau pe are il impiedică.Aceasta este

versiunea “tare” a premisei

Acest principiu,susŃine Singer,poate fi reconstruit intr-o variantă moderată:suntem

obligati moral să impiedicăm producerea unui lucru rău daca putem si dacă,in felul acesta

nu sacrificam ceva important din punct de vedere moral pentru noi.Singer exemplifică

această variantă moderată astfel:dacă cineva plimbându-se pe marginea unui eleşteu puŃin

adânc vede un copil innecându-se,are obligatia morală de a-l salva pe copil,chiar dacă

procedând aşa işi murdăreşte hainele.Acest ipotetic personaj poate impiedica producerea

unui lucru rău(moartea copilului) sacrificând un lucru putin important pentru el(curatenia

hainelor),deci cei mai mulŃi oameni il vor considera obligat moral să salveze viaŃa

copilului.

Prin urmare putem spune că oamenii consideră salvarea copilului obligatorie moral

pentru personajul imaginat de Singer.Dacă acesta nu salvează viata copilului atunci oameni

vor considera că a facut un lucru imoral.Salvarea copilului nu este un act de generozitate,de

caritate,pentru neândeplinirea căruia individul nu este condamnabil,ci un act

obligatoriu,pentru nerealizarea căruia persoana respectivă este vinovată moral.

Potrivit lui Singer,este posibilă realizarea unei analogii intre salvarea copilului si

ajutorarea oamenilor afectaŃi de foamete in Ńările in curs de dezvoltare.Dacă analogia poate

fi dovedită,atunci şi judecătile noastre morale trebuie să fie identice in cele două

cazuri.Sprijinirea celor care suferă de foame nu mai poate fi considerată un act de

caritate,optional,ci o obligatie morală a cărei incălcare duce la imoralitate.

Pentru a demonstra analogia dintre cele două cazuri,Singer discută deosebirile

dintre ele.Prima diferenta o constituie distanŃa dintre cel care poate oferi ajutor si cei care

au nevoie de ajutorul acestuia.A doua diferenŃă o reprezintă numarul de persoane care pot

oferi ajutor.

In ceea ce priveşte prima diferenŃă,Singer precizează că aceasta nu poate conduce la

discriminarea persoanelor care trebuie să primească ajutor.Deoarece noi acceptăm

principiile imparŃialităŃii,universabilităŃii,egalitaŃii şi altele de acest fel,nu putem să

33

considerăm corectă discriminarea indivizilor pe criteriul distantei care ii separă de noi.Nu

avem nici un temei moral pentru a fi mai interesati de cei săraci aflati in proximitatea

noastră,decăt de victimele foametei din India,spre exemplu.Discriminarea este acceptabilă

moral numai dacă este adevărat că nu putem aprecia corect decât trebuinŃele oamenilor

aflaŃi la distanŃe mici fată de noi.Un asemenea punct de vedere este fals,arată

Singer,deoarece trăim intr-un „sat planetar” in care viteza de comunicare şi de transport ne

pot furniza informaŃii despre cele mai indepărtate zone ale planetei.In plus,experŃii

organizaŃiilor care luptă impotriva foametei ne pot da toate informaŃiile de care avem

nevoie pentru a şti care sunt nevoile precise ale celor de care se ocupă.Prin urmare,in lumea

de astazi,discriminarea pe criterii geografice nu poate fi susŃinută din punct de vedere

moral.

Relativ la numărul de persoane care pot oferi ajutor,Singer are următorul punct de

vedere:acest numar nu are consecinte asupra obligatiei noastre morale de a oferi ajutor.Noi

nu considerăm că cineva este mai putin obligat moral să-l salveze pe copilul care se inneacă

doar pentru că mai sunt şi alti oameni pe malul eleşteului care ar putea să facă acelaşi

lucru.Prin urmare,nu decurge nici o modificare in privinŃa obligaŃiei morale care ne revine

din faptul că există milioane de oameni care pot oferi ajutor semenilor noştri afectati de

foamete in diverse zone sărace ale lumii.Faptul că nu suntem singurii care pot oferi ajutor

ne face să ne simŃim mai puŃin vinovaŃi in cazul in care nu dorim să facem acest lucru,dar

nu modifică obligatia morala pe care o avem.

Deoarece diferenŃele dintre salvarea copilului care se inneacă in eleşteu si salvarea

locuitorilor Ńarilor sărace care sunt in pericol să-şi piardă viaŃa ca urmare a lipsei hranei nu

modifică obligaŃiile morale pe care le avem,rezultă că sprijinul acordat oamenilor afectaŃi

de foamete nu este optional,nu este un act de caritate,aşa cum suntem inclinaŃi să

credem.Demersul lui Singer pune in evidenŃă contradicŃiile existente in moralitatea

comună,şi incearcă să coerentizeze intuiŃiile noastre morale. Dacă oamenii ar deveni

conştienŃi de aceste contradictii şi ar accepta să-şi modifice schema conceptuală morală in

aşa fel incât aceste contradicŃii să dispară,atunci,consideră Singer,ar exista implicaŃii

majore in ceea ce priveşte rezolvarea problemei foametei.”În ciuda naturii limitate a

revizuirii pe care o propun pentru schema noastră morală, această revizuire va avea

34

implicaŃii radicale, date fiind proporŃiile în lumea de azi atât ale bunăstării cât şi ale

foametei”33

Principiul singerian,atat in versiunea sa „tare” cât si in cea moderată,poate fi acum

aplicat cazului ajutorării oamenilor care suferă de foame in Ńările sărace.Acest principiu ne

permite stabilirea limitelor ajutorului pe care suntem obligaŃi moral să-l oferim acelor

oameni.

Versiunea „tare” va avea urmatoarea formulare:suntem obligati moral să donăm

bani pentru cei afectaŃi de foamete până la nivelul la care,donând mai mult,cauzez mie şi

celor care depind de mine o suferinŃă egală cu cea pe care vreau să o inlătur. Respectarea

acestui principiu,arata Singer,l-ar aduce pe un om dintr-o tară dezvoltată la nivelul material

al unui refugiat din Bengali.

Versiunea moderată a principiului va arăta astfel:donaŃiile pe care suntem obligati

moral să le facem pentru cei afectaŃi de foamete in Ńările sărace trebuie să fie limitat de

sacrificarea acelor lucruri pe care le considerăm importante moral pentru noi si cei din

familiile noastre

Se poate obiecta faptul că noŃiunea de important moral este ambiguă,ea având

semnificaŃii diferite pentru diverşi oameni.PoziŃia lui Singer este că această noŃiune este

ferită de ambiguitate deoarece nu se poate justifica faptul că anumite lucruri sunt mai

importante decât viaŃa oamenilor ajutorul afectaŃi de foamete.Astfel,nimeni nu poate

argumenta convingator că achiziŃionarea unor haine doar pentru a fi la modă şi nu pentru că

cele vechi nu mai pot fi utilizate este mai importantă decât ajutorarea unor refugiaŃi din

Bengali care nu au ce mânca.Prin urmare,conform principiului-care corespunde intuiŃiilor

noastre morale-banii pe care intenŃionam să-i cheltuim pe noile haine suntem obligaŃi moral

să-i donăm celor care suferă de foame.”Atunci când ne cumpărăm haine noi nu pentru a ne

Ńine de cald, ci pentru a arăta bine îmbrăcaŃi, noi nu satisfacem nici o trebuinŃă

importantă”34

Intr-un articol publicat in 1999 in New York Times Sunday Magazine şi intitulat

„Singer s Solutions to World Poverty”,Singer aprofundează discuŃia relativă la stabilirea

lucrurilor care nu pot fi in mod justificat considerate mai importante decât ajutorarea celor

33 Ibidem, p. 34 Ibidem,pag.235

35

lipsiŃi de hrană.Singer arată că,potrivit prestigioasei organizaŃii Conference Board,o familie

din SUA,cu un venit anual de 50 000$ cheltuieşte in jur de 30 000$ pe an pentru acoperirea

necesităŃilor.Prin urmare,concluzionează Singer,o familie medie de americani poate face

donaŃii de 20 000$ pentru cei afectaŃi de foamete fără a sacrifica nimic din ceea ce,in mod

justificat, poate fi considerat important pentru ea.Acea familie are deci,conform variantei

moderate a principiului,datoria morală de a dona cei 20 000$ pentru combaterea

foametei.Opinia lui Singer este că,dacă acea familie ar reflecta asupra ideilor morale pe

care le acceptă,atunci va fi obligată să recunoască faptul că donarea celor 20 000$ rezultă

necesar din acele idei morale.

In acelaşi articol din New York Times,Singer menŃionează studiul realizat de

profesorul Peter Unger de la New York University şi experŃi ai organizaŃiilor

umanitare.Concluziile acestui studiu arată că 200$ sunt suficienŃi pentru ca un copil de 2

ani şi bolnav dintr-o Ńară săracă să ajungă un băiat sănătos de 6 ani.Această sumă a fost

obŃinută Ńinându-se seama şi de costurile presupuse de colectarea banilor,de activitaŃile

administrative şi de livrarea ajutoarelor.Această sumă nu poate fi justificat considerată,in

termenii lui Singer,mai importantă decât salvarea acelui copil bolnav.

După cum am văzut,Singer a incercat să argumenteze că donaŃiile pentru

programele de combatere a foametei in Ńările sărace sunt obligatorii moral,iar cei care

incalcă aceste obligaŃii sunt persoane imorale.Aceste donaŃii nu sunt acte de generozitate

sau caritate.Toate aceste concluzii rezultă,in opinia lui Singer,din ideile morale acceptate

de majoritatea oamenilor.Si,cu toate acestea,majoritatea oamenilor consideră că donatiile

pentru combaterea foametei sunt optionale,sunt dovezi de generozitate si caritate.

Singer se intreabă dacă această incoerenŃă in gândirea comună este o dovadă că a

descifrat incorect intuiŃiile morale pe care se fundamenteaza distincŃia obligatoriu-

dezirabil.Pentru a clarifica această problemă,Singer discută opiniile lui J.O.Urmson şi

Henry Sidgwich cu privire la temeiul separaŃiei dintre obligatoriu moral şi dezirabil moral

in gândirea comună.

Singer arată că in articolul“Saints and Heroes”,J.O.Urmson identifică alte intuiŃii

care stau la baza distincŃiei obligatoriu-dezirabil.Potrivit lui Urmson,imperativele

datoriei,care ne spun ce suntem obligaŃi să facem,şi normele morale care precizează ce ar fi

dezirabil să facem,se diferenŃiază prin efectele pe care incălcarea lor le are asupra

36

societăŃii.Imperativele datoriei interzic acele comportamente care fac imposibilă existenŃa

indivizilor intr-o societate;exemple de asemenea comportamente sunt furtul sau crima.Cei

care pun in pericol existenŃa comunităŃii se comportă imoral.Ajutorarea oamenilor din afara

societăŃii nu este un comportament necesar pentru supravieŃuirea unei societăŃi,deci este un

act dezirabil şi nu obligatoriu.Din acest motiv,cei care nu donează bani pentru asigurarea

hranei celor care nu apartin sociatăŃii lor,nu acŃionează imoral.

Singer consideră că intuiŃiile morale evidenŃiate de Urmson nu Ńin cont de

schimbările intervenite in schema gândirii morale comune.Astăzi,imparŃialitatea face parte

din intuiŃiile noastre morale ,astfel incât discriminarea indivizilor pe criteri geografice nu

mai este un adevăr moral aceptat.

Henry Sidwick,arată Singer,identifică un alt criteriu al distincŃiei obligatoriu-

dezirabil:posibilităŃile omului obişnuit.Un cod moral nu trebuie să depaşească semnificativ

capacităŃile oamenilor obişnuiŃi..Ajutorarea celor afectaŃi de foamete nu este considerată o

datorie morală,deoarece nu poate fi respectată de indivizii comuni.Dacă vom institui ca

datorie donatia pentru cei lipsiŃi de hrană,oamenii vor incălca această obligaŃie.Putem

spune că moralitatea comună include aceste donaŃii in categoria actelor caritabile sau

generoase,ca urmare a faptului că performanŃele morale ale oamenilor sunt considerate

foarte limitate.

Singer respinge punctul de vedere susŃinut de Sidwick,arătând că nivelul

performanŃelor morale ale oamenilor nu este un element invariabil al naturii umane.Aceste

performanŃe depind de standardele morale ale societăŃii din care fac parte respectivii

oameni.Gradul de dificultate pe care un individ il atribuie unei actiuni

variază in funcŃie de comportamentul semenilor săi şi in funcŃie de aşteptările pe care

aceştia le au din partea lui.Acest lucru,consideră Singer,este dovedit de următoarele

exemple.In societatea in care un om bogat care donează 5% din venitul lui pentru

combaterea foametei este considerat extrem de generos,propunerea ca fiecare cetăŃean să

doneze jumătate din venit in acelaşi scop va părea absurdă şi nerealistă.Dar,intr-o societate

care acceptă că nimeni nu trebuie să aibă mai mult decăt are nevoie,o asemenea propunere

va părea rezonabilă.O altă dovadă este că exigenŃele morale prezente in cele două formulări

ale principiului nu ar părea atât de ciudate in alte momente ale istoriei noastre.Astfel,arată

Singer,in perioada medievală,Toma d`Aquino,care,in vremea sa, nu a fost considerat un

37

gânditor radical,scria in lucrarea sa Summa Teologiae următoarele:”tot ceea ce un on detine

peste trebuinŃele sale apartine, prin dreptul lor natural, săracilor pentru subzistenŃa”35

Aşa cum am văzut,elementul central al argumentaŃiei singeriene este

analogia dintre cazul salvării copilului care se inneca şi cazul donaŃiilor pentru salvarea

oamenilor care suferă de foame in tările sărace.Dacă cele două cazuri sunt analogice,atunci

judecata morală pe care o facem in primul caz trebuie să fie identică cu judecata din cel de-

al doilea.Personajul de pe marginea eleşteului este obligat moral să-l salveze pe copil,deci

si cetăŃenii Ńărilor dezvoltate sunt obligaŃi moral să doneze bani pentru ajutorarea celor

afectaŃi de foamete.

Profesorul J.R.Otteson,de la Alabama University,a pus in discuŃie corectitudinea

acestei analogii.In articolul său”Limits on Our Obligation to Give”,aparut in publicaŃia

Public Affaires Quarterly,Otteson neagă faptul că cele două cazuri sunt analogice;Otteson

numeşte cazul salvării copilului Pond Case,iar cazul donaŃiilor pentru combaterea foametei

Overseas Aid Case.DiferenŃele dintre cele două cazuri nu permit judecăŃi morale

identice”Argumentul meu este că imoralitatea inacŃiunii în Pond Case nu determină

imoralitatea inacŃiunii în Overseas Aid Cases, pentru că cele două cazuri se deosebesc într-

un mod semnificativ”36

DiferenŃele dintre cele două cazuri se referă la cunoaşterea pe care putem presupune

că agentul o are in fiecare dintre acestea. Potrivit lui Otteson,este vorba de cunoaşterea

următoarelor trei elemente:

1.dacă cei care suferă pot fi ajutaŃi şi prin alte mijloace decât cele de care dispune agentul

2.tipul de ajutor necesar

3.dacă ajutorul care poate fi oferit de agent este cu adevărat folositor celor care suferă

In Pond Case,arată Otteson,agentul posedă o cunoaştere certă cu privire la toate cele

trei elemente.Printr-o evaluare rapidă a situaŃiei,agentul stabileşte că respectivul copil nu

poate fi salvat decât prin intervenŃia lui,că ajutorul de care are nevoie copilului este ca

cineva să il scoată din apă şi că actiunea realizată de agent nu poate avea consecinŃe

dăunătoare asupra copilului.

In Overseas Aid Cases,agentul nu poate avea gradul de certitudine din Pond Cases.

35Summa Theologica,II-III,Questio 66, Article 7, apud Peter Singer, ”Famine,Affluence and Morality”,p. 239 36 James R.Otteson,Limits on Our Obligation to Give,p.10

38

In primul rând,agentul nu poate şti cu certitudine că singurul si cel mai bun mijloc

de ajutorare a celor afectaŃi de foamete il reprezintă banii pe care el ii poate dona anumitor

organizaŃii caritabile.Există numeroase agentii private sau guvernamentale care oferă

diferite tipuri de ajutor:unele hrană,altele adapost,altele asistenŃă medicală etc.

Agentul,arată Otteson,nu poate şti cu certitudine care dintre organismele care ii solicită

donaŃii sunt mai eficiente sau mai puŃin corupte.Este bine cunoscut scandalul in care a fost

implicată United Way Charities.Preşedintele acestei organizaŃii,William Aramony,a fost

condamnat in 1995 pentru insuşirea sumei de 600 000$ din fondurile organizaŃieie pe care

o conducea.Semnificativ este şi faptul că unii dintre directorii acestei organizaŃii obŃineau

venituri extrem de mari(peste 200 000$ anual),pentru activitatea intr-o structură

nonprofit.Nici in situaŃia in care agentul investighează situaŃia celor lipsiŃi de hrană,gradul

său de certitudine cu privire la faptul dacă donaŃia este cel mai bun tip de ajutor,nu sporeşte

semnificativ.Acest lucru,consideră Otteson,se intâmplă din două motive.Primul motiv este

acela că investigaŃia poate solicita mai mult timp decât are la dispoziŃie agentul.Al doilea

motiv este că anumite fapte,cum ar fi circumstanŃele locale, nu pot fi cunoscute de

agent,chiar dacă timpul pe care este dispus să-l aloce investigaŃiei este nelimitat.Şi in

situaŃia in care ipoteticul donator primeşte informaŃii chiar de la faŃa locului,schimbarea

frecventă a condiŃiilor din teren vor face ca aceste informaŃii să fie depăşite in momentul in

care agentul ar dori să realizeze donaŃia.

In al doilea rând,agentul nu poate cunoaşte ce tip de ajutor este necesar intr-o

anumită regiune afectată de foamete.Structurile cărora ar putea să le ofere sprijin financiar

au viziuni difeite despre nevoile oamenilor care suferă de foame.Unele organizaŃii susŃin că

mijloacele contraceptive şi educaŃia sexuală reprezintă ajutorul potrivit pentru acei

oameni.Alte organizaŃii pot identifica acest ajutor cu acŃiunea politică şi exemplele pot

continua.Toate aceste forme de ajutorare pot fi plauzibile,ceea ce ingreunează alegerea pe

care trebuie să o facă agentul.

In al treilea rând,agentul nu poate fi sigur că scopul in care donaŃia sa va fi utilizată

nu este dăunător celor pe care ar trebui să-i ajute.Este posibil ca donatia respectivă să

contribuie la menŃinerea unui guvern incompetent sau corupt,ceea ce va inrăutăŃi pe termen

lung situaŃia locuitorilor acelei Ńări.

39

Argumentele prezentate,consideră Otteson,dovedesc faptul că intre Pond Cases şi

Overseas Aid Cases există diferenŃe in privinŃa cunoaşterii pe care o poate avea un

agent.Aceste diferenŃe contrazic opinia lui Singer potrivit căreia cele două cazuri sunt

analogice.In opinia lui Otteson,diferenŃele relative la cunoaşterea de care dispune agentul

au consecinŃe etice.Oamenii vor considera că in Pond Cases agentul are obligaŃia morală de

a-l salva pe copil, in timp ce in Overseas Aid Cases,acestă obligaŃie morală nu va fi

atribuită agentului.Prin urmare,inacŃiunea agentului in Pond cases va fi judecată ca

imorală,dar refuzul agentului de a dona bani in Overseas Aid Cases nu va fi considerată

imorală.Dacă scopurile in care sunt utilizaŃi banii donaŃi amplifică,pe termen scurt sau

lung,suferinŃa celor afectaŃi de foamete,atunci,arată Otteson,refuzul agentului de a dona va

fi considerat de majoritatea oamenilor un act moral

Putem spune că,din argumentele prezentate de Otteson,rezultă că judecăŃile morale

diferite cu privire la Pond Cases şi Overseas Aid Cases,nu dovedesc incoerenŃa gândirii

morale comune,aşa cum susŃine Singer.De fapt,oamenii judecă diferit,situaŃii diferite.

După cum am văzut, pentru Peter Singer existenŃa obligaŃiei morale de a

dona pentru cei afectaŃi de foamete este dovedită prin analogia dintre Pond Cases şi

Overeses Aid Cases.Dacă cele două cazuri sunt analogice,atunci judecata morală pe care o

formulăm in raport cu agentul din Pond Cases trebuie să fie identică cu cea referitoare la

agentul din Overseas Aid Cases.

O altă modalitate de a justifica obligaŃia morală a agentului din Overseas Aid Cases

a fost propusă de profesorul Hugh LaFollette,in articolul „World Hunger”.LaFollette pleacă

tot de la un principiu moral acceptat de cei mai mulŃi dintre noi:dacă o persoana A

cauzează suferinŃa persoanei B sau o menŃine sau beneficiază de pe urma ei,atunci A este

obligată moral să pună capăt suferinŃei lui B şi chiar să-i ofere despăgubiri.LaFollette

consideră că se poate argumenta faptul că cetăŃenii Ńărilor dezvoltate sunt vinovaŃi,menŃin şi

beneficiază de sărăcia şi foametea de care sunt afectaŃi cetăŃenii Ńarilor sărace.Prin

urmare,cetăŃenii Ńărilor dezvoltate sunt obligaŃi moral să ofere ajutor Ńarilor sărace.”Dacă

(...) producem cuiva o suferinŃă atunci avem o puternică obligaŃie morală de a pune capăt

acelei suferinŃe. Avem motive să considerăm că noi, cei din Ńările dezvoltate, am fost una

40

dintre cauzele suferinŃei celor subnutriŃi, că noi susŃinem activ sărăcia acestora şi obŃinem

beneficii din condiŃiile lor precare”37

Pentru a dovedi culpa cetăŃenilor din Ńările dezvoltate,LaFollette porneşte de la

ideea că toate Ńările sunt interdependente din punct de vedere economic,social şi

politic;deciziile care se iau intr-o Ńară au efecte asupra celorlalte.Acesta este motivul pentru

care decizia OPEC de scumpire a barilului a determinat creşterea preŃurilor in lumea

occidentală.Rezultă că şi deciziile care sunt adoptate de Ńările dezvoltate influenŃează viaŃa

din Ńările sărace.Având in vedere forŃa economică si politică a Ńărilor dezvoltate,este uşor

de inŃeles că deciziile acestora au efecte foarte puternice asupra Ńărilor sărace.Tările

dezvoltate sunt o cauză importantă,chiar dacă nu singura,a situaŃiei precare in care se

găsesc Ńările sărace.Acest lucru nu anulează obligaŃia morală pe care locuitorii Ńărilor

bogate o au faŃă de cei din Ńările sărace,aşa cum nici din faptul că profesorii nu sunt singura

cauză a rezultatelor elevilor lor nu rezultă că nu sunt responsabili de aceste

rezultate.Potrivit lui LaFollette,vina pentru situaŃia Ńărilor sărace nu aparŃine unei singure

Ńări sau unei singure generaŃii;starea actuală a Ńărilor sărace este efectul deciziilor pe care

toate Ńările dezvoltate le-au luat de-a lungul istoriei.

In continuarea argumentului său,LaFollette arată că cetăŃenii Ńărior dezvoltate

doresc fructe exotice proaspete,cafea şi mirodenii la preŃuri cât mai mici.Aceste bunuri se

obŃin din Ńările sărace şi,pentru acoperirea cererii,cele mai bune terenuri din aceste Ńări sunt

folosite de agenŃii economici pentru obŃinerea respectivelor mărfuri.In acest fel, pentru

asigurarea hranei locuitorilor Ńărilor sărace rămân terenurile cele mai puŃin

fertile.MenŃinerea preŃurilor la niveluri scăzute implică existenŃa unei forŃe de muncă

ieftine,deci exploatarea locuitorilor.Cumpărând aceste bunuri exotice cetăŃenii Ńărilor

dezvoltate ii răsplătesc financiar pe oamenii de afaceri care exploatează această forŃă de

muncă.Este ca şi cum cineva ar deschide un lanŃ de hoteluri pentru cei care vin să vadă

luptele dintre oameni care au fost obligaŃi să devină gladiatori.Chiar dacă nu proprietarii

hotelurilor ii forŃează pe gladiatori să intre in arenă,prin activităŃile lor economice acei

proprietari sunt in mod indirect responsabili de suferinŃa gladiatorilor.CetăŃenii Ńărilor

dezvoltate sunt vinovaŃi de exploatarea oamenilor din Ńările sărace.

37 Hugh LaFollette,World Hunger,pag.247

41

O altă modalitate prin care cetăŃenii Ńărilor dezvoltate contribuie la situaŃia disperată

din Ńarile sărace este următoarea:regimurilor democratice şi reformatoare care uneori

reuşesc să ajungă la putere in aceste Ńări sărace sunt impovărate de obligaŃiile financiare

contractate de foşti dictatori de la Ńările dezvoltate.

In concluzie,afirmă LaFollette,cetăŃenii din Ńările dezvoltate sunt obligaŃi moral să

ofere ajutor celor care duc o viaŃă mizeră in Ńările sărace.

In continuare imi propun să prezint şi să discut argumentele formulate de Garrett

Hardin in favoarea ideii că locuitorii Ńărilor dezvoltate,pentru siguranŃa lor,nu trebuie să

ofere ajutor alimentar celor afectaŃi de foamete in Ńările sărace.Potrivit lui Hardin,existenŃa

Ńărilor dezvoltate depinde de abandonarea celor lipsiŃi de hrană;cetăŃenii din Ńările bogate

nu trebuie să relaŃioneze cu populaŃiile sărace nici pe baza obligaŃiilor morale,nici pe baza

generozităŃii sau carităŃii.Pentru Hardin,problema referitoare la faptul dacă ajutorarea celor

care suferă de foame este obligatorie sau opŃională moral,nu este relevantă.Dacă vor să

supravieŃuiască locuitorii Ńărilor dezvoltate nu pot fi decât imorali,este singura

opŃiune.Aceste argumente se găsesc in mult citatul articolul „Lifeboat Ethics:the Case

Against Helping the Poor”,apărut in 1974 in revista Psychology Today.

Profesorul Hardin compară situaŃia cetăŃenilor din Ńările dezvoltate cu situaŃia unor

oameni aflaŃi intr-o barcă de salvare şi inconjuraŃi de naufragiaŃi care incearcă să se urce la

bordul acelei bărci.Hardin presupune că barca are o capacitate maximă de 60 de persoane şi

că in barcă se află deja 50 de oameni.Numărul celor care innoată in jurul bărcii este de

100.Modul in care oamenii aflaŃi in barcă trebuie să se compoate faŃă de ceilalŃi ridică

probleme etice.Potrivit lui Hardin,opŃiunile celor din barcă sunt in număr de trei:sa-i

primească in barcă pe toŃi,să primească doar 10 sau să nu primească pe nimeni.

Prima opŃiune,afirmă Hardin,este cea creştină.Dacă se vor sui in barcă toŃi cei 100

de oameni,atunci barca se va scufunda şi toŃi supravieŃuitorii naufragiului se vor

inneca.”Dreptate absolută, catastrofă absolută”38.

A doua opŃiune conduce la incărcarea bărcii la capacitate maximă.In acest fel este

anulat factorul de siguranŃă şi este pusă in pericol viaŃa celor 60 de oameni.In plus,apare

problema foarte dificilă a criteriului după care vor fi alese cele 10 persoane.

38 Garrett Hardin,Lifeboat Ethics,pag.6

42

Ultima opŃiune,cea de a nu suplimenta numărul celor de la bord,deşi asigură cele

mai multe şanse de supravieŃuire pentru cei din barcă,este respingătoare din punct de

vedere moral pentru cei mai mulŃi oameni.Dacă,printre persoanele aflate in barcă, sunt

unele care au conştiinŃa incărcată deoarece se consideră vinovaŃi pentru norocul pe care il

au,atunci,arată Hardin,ar trebui să sară in apă şi să lase locul unei alte persoane.Dacă şi

această persoană care se urcă la bord va avea probleme de conştiinŃă,atunci va trebui să

cedeze locul alteia şi aşa mai departe.In cele din urmă,in barcă vor rămâne doar persoane

care nu mai au probleme de conştiinŃă

Hardin afirmă că populaŃia din Ńările dezvoltate şi din cele sărace creşte

permanent,cu o viteză mult mai mare in Ńările sărace.Astfel,in Ńările dezvoltate,populaŃia se

dublează la fiecare 87 de ani in vreme ce in Ńările sărace acest fenomen se petrece la fiecare

35 de ani,deci de două ori mai repede.Dacă introducem aceste elemente in metafora bărcii

de salvare,problemele etice vor deveni şi mai dificile;la perioade de timp creşte şi numărul

celor din barcă şi al celor din apă.”Etica dură a bărcii de salvare devine chiar mai dură dacă

Ńinem seama de diferenŃele dintre tările bogate şi cele sărace în ceea ce priveşte ritmul de

craştere a populaŃiei”39

Hardin consideră că metafora bărcii de salvare este cea mai apropiată de raporturile

care există intre Ńările dezvoltate şi cele sărace şi ne permite să judecăm corect problemele

morale care sunt implicate in aceaste raporturi.

Ajutorul alimentar pe care Ńările dezvoltate l-ar oferi celor sărace ar pune in pericol

chiar existenŃa Ńărilor donatoare.In favoarea acestui punct de vedere Hardin aduce patru

argumente.

Primul argument este că programele guvernamentale de asistenŃă alimentară

risipesc banii contribuabililor.Hardin prezintă exemplul „Food for Peace Program”,un

program prin care surplusul de cereale al SUA era donat Ńărilor afectate de foamete.In

prioada 1960-1970,cetăŃenii americani au fost obligaŃi să contribuie la realiazrea acestui

program cu 7,9miliarde de dolari.PărŃi importante din aceste sume au revenit unor grupuri

de afaceri.Astfel,din acest program au avut de câştigat fermierii,producătorii de maşini

agricole şi ingrăşăminte,precum şi companiile care au asigurat transportul

cerealelor.Fermierii şi-au crescut profitul,deoarece creşterea cererii pentru cereale a

39Ibidem,pag.7

43

determinat scumpirea cerealelor,iar guvernul a achiziŃionat cerealele la preŃul pieŃei.Profitul

producătorilor de maşini agricole şi ingrăşăminte s-a mărit deoarece fermierii au cultivat

suprafeŃe mai mari.In plus,arată Hardin,acest program a determinat constituirea unei

impresionante birocraŃii,care,in pofida eficienŃei scăzute a programului a continuat să-l

susŃină pentru a-şi justifica existenŃa.Aceleaşi consecinŃe s-ar manifesta şi in cazul in care

s-ar constitui Banca Mondială de Alimente,o rezervă internaŃională de hrană la care

naŃiunile să contribuie in funcŃie de posibilităŃi şi din care să poată lua in funcŃie de nevoi.

Al doilea argument este următorul:asistenŃa alimentară susŃine creşterea accelerată

a populaŃiei in Ńarile sărace şi implicit creştere nelimitată a nevoilor de hrană.Fiecare Ńară

dezvoltată are o capacitate limitată de producere a hranei.Creşterea permanentă a nevoilor

de hrană din Ńările sărace conduce la creşterea permanentă a cantităŃilor de alimente pe care

Ńările dezvoltate le donează.Această situaŃie periclitează pe termen lung securitatea

alimentară a cetăŃenilor Ńărilor dezvoltate.”teritoriul unei Ńări are o capacitate limitată de a

susŃine o populaŃie şi(...) noi am depăşit deja această capacitate a teritoriului nostru”40.In

absenŃa ajutorului alimentar,arată Hardin,rata de creştere a populaŃiei sărace va fi incetinită

de foamete şi se va ajunge la o stabilizare a raportului dintre populaŃia Ńărilor bogate şi cea

a Ńărilor sărace.Numărul de locuitori din fiecare Ńară va creşte in limita resurselor de care

fiecare Ńară dispune.

Al treilea argument arată că programele caritabile ameninŃă pacea pe care

susŃinătorii acestor programe crea că o promovează.ExperienŃa a demonstrat că

generozitatea internaŃională trezeşte mai degrabă neâncrederea decât gratitudinea Ńărilor

sărace.

Ultimul argument este acela că sporirea accelerată a populaŃiei planetei,făcută

posibilă de ajutorul alimentar,duce la scăderea calităŃii vieŃii umane.Creşterea populaŃiei

determină scăderea numărului plajelor curate,al suprafeŃelor impădurite şi satisfacerea

nevoii de solitudine.Spre exemplu,in India,arată Hardin,populaŃia este de 600 milioane şi

creşte cu 15 milioane anual,ceea ce conduce la creşterea permanentă a presiunii asupra

mediului.Din această cauză mai există doar o mică parte din pădurile de acum 300 de

ani,ceea ce favorizează inundaŃiile şi eroziunea.

40Ibidem,pag.5

44

Pentru Hardin,caritatea ar consecinŃe catastrofale pentru locuitorii Ńărilor

dezvoltate.Oricât de morale şi de logice ar fi argumentele in favoarea carităŃii,consecinŃele

sunt dezastroase pentru Ńările caritabile.ConsecinŃele absurde şi nefaste ale respectării

moralităŃii sunt puse in evidenŃă de problema retrocedării către indieni a terenurilor

insuşite cu forŃa de către albi in SUA.Dacă am dori să facem acest lucru,afirmă

Hardin,atunci ar trebui să le fie dată indienilor şi toată bogăŃia acumulată de SUA,deoarece

acestă bogăŃie a derivat din pământurile luate de la indieni.Asemenea consecinŃe,consideră

Hardin sunt inacceptabile pentru americani. ”.Trebuie să dăm înapoi teritoriul

descendenŃilor în viaŃă ai indienilor? Oricât de solidă ar fi această propunere din punct de

vedere moral sau logic, eu, cel puŃin, nu sunt dispus să exist conform acestei propuneri şi

nu cunosc pe nimeni care ar fi dispus să facă acest lucru”41

Concluzia lui Hardin este că respectarea exigenŃelor moralităŃii in relaŃia cu Ńările

sărace are consecinŃe nefaste asupra Ńărilor dezvoltate.AsistenŃa alimentară,cerută de

caritate,nu trebuie realizată.

Ne putem întreba dacă Ńările dezvoltate au recunoscut în politica lor externă

existenŃa obligaŃiei morale de a-i salva de la moartea prin lipsa hranei pe locuitorii Ńărilor

sărace. In acest sens imi propun să discut asistenŃa acordată de SUA Uniunii Sovietice in

1921.Elementele acestui caz mi-au fost oferite de lucrarea”Moralitatea in politica externă

americană” ,aparŃinând lui Robert W.McElroy.

După revoluŃia bolşevică din 1917,relaŃiile dintre SUA şi nou apăruta Uniune

Sovietică s-au deteriorat ca urmare a faptului că sovieticii urmăreau destabilizarea

guvernelor occidentale,refuzau achitarea datoriilor Rusiei şi confiscaseră proprietăŃile

străine.Statele Unite au urmărit izolarea economica a guvernului condus de Lenin,iniŃial

prin interzicerea prin lege a comerŃului cu Uniunea Sovietică,iar ulterior prin neacceptarea

aurului sovietic şi convingerea marilor instituŃii americane de creditare să nu imprumute

guvernul sovietic.In acest fel Uniunea Sovietică nu putea achiziŃiona echipamentele

americane de care avea nevoie pentru redresarea economică.Statele Unite vedeau in criza

economică tot mai gravă din Uniunea Sovietică mijlocul cel mai eficient prin care regimul

sovietic urma să fie răsturnat.

41Ibidem,pag.14

45

La Congresul Partidului Comunist din martie 1921 Lenin avertiza că pierderea

recoltei din acel an insemna dezlănŃuirea unei foamete care nu mai putea fi controlată şi

implicit căderea regimului comunist.Recolta din 1921 a fost cu mult sub aşteptările lui

Lenin,iar foametea a inceput să facă ravagi.łăranii se refugiau in oraşe iar tifosul şi variola

sporeau numărul victimelor foametei.Au murit 20 milioane de oameni din 17 provincii

sovietice.NemulŃumirea crescândă a oamenilor faŃă de guvernul sovietic şi neputinŃa

acestuia de a stăvili foametea asigurau prăbuşirea acestui regim.EmigranŃii ruşi din

Occident sărbătoreau deja infrângerea lui Lenin.

In acest context, la 13 iulie 1921,cu aprobarea lui Lenin,Maxim Gorki lansează un

apel către Occident,cerând ajutor alimentar şi medical.Iată un fragment din acest

apel”Produsele pe bază de cereale sunt ca şi inexistente prin pierderea recoltei,cauzată de

secetă.Calamitatea ameninŃă milioane de ruşi cu moartea prin infometare(...)eu indrăznesc

să sper că lumea cultivată din Europa şi America,inŃelegănd tragedia poporului rus,il va

ajuta neapărat cu hrană şi medicamente”42

In SUA,ajutorul pe care il solicita Gorki depindea in mare măsură de Herbert

Hoover.Hoover gestionase ajutorul alimentar acordat Belgiei in timpul Primului Război

Mondial şi asistenŃa alimentară acordată de SUA Europei după ArmistiŃiu.In momentul

primirii apelului lui Gorki,Hoover era preşedinte al AsociaŃiei Americane de

AsistenŃă(A.R.A.).Umanismul lui Hoover se datora educaŃiei religioase şi morale pe care o

primise in familia sa de quakeri.Aici invăŃase că”orice om are dreptul la prosperitatea pe

care i-o aduce propria lui muncă,dar că stăpânirea unei proprietîŃi atrage după sine

obligaŃia(s.n) de a-Ńi sluji aproapele”43.Aşa cum ne arată unul dintre biografii săi,George

Nash,averea uriaşă pe care o acumulase din afacerile in domeniul minier,Hoover o folosea

in scopuri caritabile;in multe dintre donaŃiile sale işi păstra anonimatul.In timpul

desfăşurării activităŃilor umanitare in Belgia,a refuzat să primească bani pentru efortul

său,argumentând că salvarea vieŃii oamenilor”este mai presus decât banii”44.

Acum este uşor de inŃeles de ce la scurtă vreme după apelul lui Gorki,Hoover a

mobilizat ARA pentru acordarea unui ajutor de urgenŃă Uniunii Sovietice.In

42 Compart.20,Documentele A.R.A apud Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,p.88 43 Richard Norton Smith,Un Uncommon Man:The Triumph of Herbert Hoover, apud Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,pa89 44 George Nash,The Life of Herbert Hoover:The Humanitarian(1914-1917), apud Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,p.89

46

memorandumul pe care l-a trimis secretarului de stat Hughes şi in care solicita aprobarea

ajutorului umanitar pentru URSS Hoover scria”Cred că este o datorie(s.n) omenească,cea

care ne revine,de a ne implica,dacă ei vor fi de acord cu condiŃiile puse;dacă nu vor

consimŃi,vom fi scutiŃi de orice responsabilitate”45.Una dintre condiŃii era ca ARA să deŃină

controlul asupra distribuirii alimentelor pentru a se asigura că ele vor ajunge la toŃi oamenii

care au aveau nevoie de ele;Hoover dorea să aibă certitudinea că ajutoarele nu vor fi

direcŃionate cu precădere către Armata Roşie.Hoover considera că intreg poporul american

impărtăşeşte convingerea sa că SUA au datoria morală de a salva de la moartea prin

infometare milioanele de oameni din URSS.Pe 21 august 1921,Hoover ii scria lui Walter

Lyman Brown,directorul operaŃiunilor europene al ARA”Sentimentul public in ceea ce

priveşte ameliorarea foametei in Rusia este un sentiment de supunere creştină in faŃa

datoriei(s.n) şi fără indoială că va exista in conştiinŃa publică o dispoziŃie remarcabilă de a

acorda ajutor”46.

In faŃa Comisiei de Politică Externă a Camerei ReprezentanŃilor,Hoover a cerut

suplimentarea până la 20 milioane dolari a bugetului alocat activităŃii ARA in Uniunea

Sovietică,argumentând că „Această Ńară cheltuieşte aproape un miliard de dolari anual pe

Ńigări,cosmetice,ingheŃată şi alte fleacuri de felul ăsta.N-ar părea să fie un efort prea mare

din partea populaŃiei,dacă ar da 20 milioane de dolari pentru un astfel de scop”47.Atunci

când propunerea lui Hoover a ajuns in dezbaterea Congresului,susŃinători ai propunerii au

argumentat că”Atâta vreme cât aici există mâncare,noi suntem datori(s.n) să-i ajutăm şi pe

alŃii”48.Unul dintre motivele pentru care anumiŃi congresmeni se opuneau proiectului era

acela că ajutorul umanitar salva guvernul sovietic de la prăbuşire.In cele din urmă proiectul

de lege a fost adoptat.McEltoy afirmă că proiectul a fost adoptat deoarece susŃinătorii săi au

considerat că”oricât de condamnabil ar fi fost guvernul sovietic,SUA avea obligatia

morală(s.n) de a sprijini poporul rus”49

45 Hoover către Huges,22 iulie,1921,comp.19,Documentele ARA, apud Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,p.89 46 Hoover către Brown,17 august,1921,compart.263,Documentele ARA, apud Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,p.91 47 House Committee on Foreign Affaires,Hearings on Relief,p.12, apud Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,p.95 48 Congressional Record,67th,Cong.,2d sess.,1921, apud Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,p.95 49 Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,p.96

47

ActivităŃile desfăşurate de ARA au urmărit si asigurarea seminŃelor pentru recolta

din anul următor,astfel incăt Uniunea Sovietică să işi poată hrăni locuitorii prin forŃe

proprii.ExperŃii americani in agricultură care lucrau in URSS i-au comunicat lui Hoover

care sunt cele mai potrivite tipuri de seminŃe pentru clima din Rusia,iar Hoover a

achiziŃionat şi trimis seminŃele solicitate.Au fost insămănŃate aproximativ 8 milioane de

pogoane in zonele cele mai afectate de foamete.De asemenea, ARA a vaccinat impotriva

tifosului şi variolei peste 7 milioane de persoane.

Ajutorul oferit de SUA a permis populaŃiei URSS să treacă peste anul 1921 şi să-şi

pregătească recolta pentru anul următor.La sfărşitul anului 1922 producŃia agicolă a URSS

era suficient de bună pentru ca locuitorii sovietici să işi asigura hrana din producŃia

internă..In acel moment a inceput retragerea personalului ARA,iar in primăvara lui

1923,activităŃile ARA in Uniunea Sovietică au incetat.Motivul retragerii il găsim in

Raportul pe 1922 al ARA”tipul american de caritate ar trebui să se retragă numaidecăt,in

momentul in care situaŃia de relansare economică,fie a intregii naŃiuni,fie numai a anumitor

localităŃi,permite producerea sau achiziŃionarea unor stocuri suficiente de alimente pentru a

intreŃine populaŃia”50

McElroy consideră că singura explicaŃie pentru ajurtorul acordat URSS de

SUA”este aceea că principalii factori de decizie din America credeau că SUA au obligaŃia

morală(s.n) de a veni in ajutorul poporului rus”51.Această obligaŃie deriva din faptul că

America avea un surplus de hrană,iar poporul rus era intr-o situaŃie disperată.

50 AsociaŃia Americană de AsistenŃă:Raportul pe 1922,p.2, apud Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,p.101 51 Robert W.McElroy,Moralitatea in politica externă americană,p.107

48

Bibliografie

1.Peter Singer,”Famine,Affluence and Morality”,in Philosophy and Public

Affaires”,Vol.1,No.3.(Spring,1972),pp.229-243

2.Peter Singer,”The Singer Solution to World Poverty”,in The New York Times Sunday

Magazine,September 5,1999

3.James R.Otteson,”Limits on Our Obligation to Give”,in Public Affaires Quarterly

14,3(July 2000),pp.183-203

4.Garrett Hardin,”Lifeboat Ethics:the Case Against Helping the Poor”,in W.Aiken and

H.LaFollette(eds),World Hunger and Morality,2nd edn,Upper Saddle River,NJ:Prantice

Hall,1995

5.Hugh LaFollette,”World Hunger”,in H.LaFollette(ed),The Oxford Handbook of

Practical Ethics,Oxford University Press,2003

6.Robert W.McElroy,”Moralitatea in politica externă americană”,Editura

Paideia,Bucureşti,1997,ColecŃia Gândirea Nouă,traducere de CosticăBrădăŃan.

49

7.Bread for the World,”A Program to End Hunger”,Hunger Report

2000,at.www.bread.org

4 ImigraŃia Potrivit OrganizaŃiei InternaŃionale pentru MigraŃie, în anul 2008 numărul total al

imigranŃilor depăşea 200 de milioane de persoane ceea ce reprezenta aproximativ 3% din

populaŃia globului. ONU estima că, dintre aceştia, între 20 şi 30 de milioane de persoane erau

imigranŃi ilegali iar peste 11 milioane refugiaŃi.

Un imigrant este o persoană care îşi părăseşte Ńara de origine pentru a se stabili într-o altă

Ńară. Această acŃiune poate avea cauze economice, familiale sau poate fi generată de teama de

persecuŃie. Cei care îşi părăsesc Ńara din raŃiuni economice doresc să se stabilească într-o Ńară în

care nivelul de trai este mai ridicat. MotivaŃia familială a emigraŃiei o reprezintă reîntregirea

familiei. Refugiatul este definit de ConvenŃia cu Privire la Statutul RefugiaŃilor drept o persoană

care „ datorită fricii bine întemeiate de a fi persecutată din motive de rasă, religie, naŃionalitate,

apartenenŃă la un anumit grup social sau ca urmare a opiniilor sale politice se află în afara Ńării

sale de origine şi este incapabil sau nu doreşte, datorită fricii, să beneficieze de protecŃia acelei

Ńări” ( Art.1)

1. ImigraŃia în cadrul teoriei liberale

50

În mod tradiŃional se consideră că statele, în virtutea suveranităŃii, au dreptul moral de a

stabili în mod discreŃionar care sunt acei imigranŃi cărora le este permis accesul. Aceast atribut al

suveranităŃii este intens dezbătut începând cu anii `80. Controversa s-a desfăşurat în principal în

cadrul teoretic al liberalismului. Autori precum Michael Walzer – Spheres of Justice (1983),

Yael Tamir – Liberal Nationalism ( 1993 ), Will Kymlicka – Multicultural Citizenchip ( 1995 )

Peter Meilaender - Towards a Theory of Immigration ( 2001) consideră că statul prin controlul

asupra imigraŃiei nu acŃionează imoral. Unii dintre aceştia susŃin chiar ideea că liberalismul ar

trebui reformat dacă unele din presupoziŃiile sale nu permit existenŃa acestui control.

Imoralitatea controlului imigraŃiei de către stat este susŃinută de autori cum ar fi Joseph

Carens- Alliens and Citizens: The Case for Open Borders (1987), Bruce Ackerman – Social

Justice in the Liberal State (1980), Veit Bader – Citizenschip and Exclusion: Radical

Democracy, Community and Justice ( 1995 ), Phillip Cole - Philosophies of Exclusion: Liberal

Political Theory and Immigration ( 2000 )

2. Argumente în favoarea controlului frontierelor.

Vom discuta mai întâi argumentele în favoarea caracterului moral al controlului

imigraŃiei de către stat. Cel mai reprezentativ punct de vedere îi aparŃine lui Michael Walzer şi

este formulat de acesta în Spheres of Justice. Walzer arată că, pentru oamenii care aparŃin unei

anumite culturi, menŃinerea acesteia este extrem de importantă. Prin urmare, aceştia au dreptul

moral de a acŃiona pentru păstrarea culturii din care fac parte. La rândul său, statul are obligaŃia

morala de a contribui la păstrarea culturii cetăŃenilor săi. Statul însă, nu-şi poate îndeplini

aceasta obligatie dacă nu acordă prioritate intereselor cetaŃenilor săi în raport cu interesele altor

persoane. Din acest punct de vedere, imparŃialitatea statului ar fi imorală. Controlul imigraŃiei

este un mijloc prin care statul păstrează specificul cultural al cetăŃenilor săi. Dacă ar permite

accesul oricărui imigrant, indiferent de cultura din care acesta provine, statul ar pune în pericol

existenŃa culturii cetăŃenilor pe care îi reprezintă. Michael Walzer susŃine că „ admiterea şi

excluderea sunt în centrul independenŃei unei comunităŃi. Ele reprezintă cel mai profund înŃeles

al autodeterminării. In absenŃa acestora, nu ar putea exista comunităŃi de caracter stabile istoric

51

asocieri durabile de barbaŃi şi femei cu anumite obligaŃii reciproce şi un anumit simŃ al vieŃii

lor comune”52

In acest sens, Walzer nu consideră imorală politica Australia Albă prin care se urmărea

crearea unei societăŃi omogene rasial. Cu toate acestea, susŃinătorii frontierelor închise, acceptă

faptul că statul are, în anumite situaŃii, obligaŃia morală de a permite accesul refugiaŃilor.

Michael Blake critică acest tip de argument arătând că el se bazează pe o presupoziŃie

falsă şi anume existenŃa omogenităŃii culturale în cadrul statelor. Astăzi, arată Blake cele mai

multe state sunt eterogene cultural, astfel încât a limita imigraŃia pentru a favoriza cultura

dominantă însemnă „ a-i trata pe unii cetăŃeni ca inferiori politic în raport cu ceilalŃi”53

3. Argumente în favoarea frontierelor deschise.

Cel mai influent argument în favoarea imoralităŃii controlului imigraŃiei de către stat a

fost elaborat de Joseph Carens în articolul - Alliens and Citizens: The Case for Open Borders.

Carens consideră că „în general, frontierele trebuie să fie deschise iar oamenii, în mod obişnuit,

să aibă libertatea de a-şi părăsi Ńara de origine şi de a se stabili într-o alta, fiind supuşi doar

acelor tipuri de constrîngeri care sunt valabile şi pentru cetaŃenii din noua Ńară”54

Potrivit lui Carens, una dintre cele mai importante idei ale liberalismului este aceea a

imoralităŃii discriminării persoanelor pe baza unor elemente întâmplătoare. Astfel,

discriminarea politică bazată pe rasă sau etnie este injustă deoarece cele două însuşiri sunt

rezultatul hazardului. Similar etniei şi rasei, cetăŃenia este o proprietate întâmplătoare rezultată

din locul naşterii; în această situaŃie este evident că nu se poate vorbi despre vină sau merit.

Prin urmare, susŃine Carens, în cadrul teoriei liberale este imorală discriminarea

persoanelor în funcŃie de cetăŃenia pe care o au. Un stat comite deci o nedreptate atunci când

interzice cetăŃenilor altui stat, exclusiv în virtutea cetăŃeniei lor diferite, să se stabilească pe

teritoriul său.

In mod intuitiv, arată Carens, discriminarea in funcŃie de cetăŃenie spre deosebire de

discriminarea pe criterii etnice sau rasiale nu este considerată nedreaptă. Autorul explică

această situaŃie prin faptul că implicaŃiile ideii liberale a egalităŃii morale şi politice nu sunt

52 Michael Walzer, Spheres of Justice, p 62 53 Michael Blake, Immigration, p 233 54 Joseph Carens- Alliens and Citizens: The Case for Open Borders, p 251

52

încă integrate în moralitatea comună. Acelaşi lucru, susŃine Carens, s-a petrecut şi în cazul

discriminării rasiale: deşi nedreptatea acesteia rezulta cu claritate din teoria liberală, a fost

necesară o lungă perioadă pentru ca această idee să devină o intuiŃie morală comună.

La rândul său, Phillip Cole afirma în Philosophies of Exclusion că „ nu există nici o

strategie de control a calităŃii de cetăŃean al unui stat care să fie coerentă cu cele mai

importante principii liberale „55

4. Limitele morale ale dreptului de control al frontierelor

Intr-un articol recent intitulat „Who Should Get In? The Ethics of Immigration

Admissions, Joseph Carens discută constrângerile morale de care statele trebuie să Ńină seama

chiar şi atunci când li se recunoaşte dreptul moral de a controla frontierele. Statele, consideră

Carens, sunt obligate moral să permită accesul refugiaŃilor şi al membrilor familiilor

persoanelor care locuiesc legal pe teritoriul lor.

ObligaŃia morală de a permite reunificarea familiei derivă din importanŃa deosebită pe

care rudele cele mai apropiate o au pentru viaŃa oricărei persoane. A impiedica un om să fie

alături de cei din familia sa este o acŃiune imorală deoarece înseamnă privarea de o

componentă esenŃială a unei vieŃi normale.

În ceea ce priveşte refugiaŃii statele recunosc doar obligaŃia morală de a-i accepta pe cei

care ajung pe teritoriul lor. Această obligaŃie are la bază faptul că viaŃa refugiaŃilor obligaŃi să

se întoarcă în Ńara de origine este pusă în pericol. Statele nu recunosc o obligaŃie morală

similară în raport cu refugiaŃii aflaŃi în tabere amenajate pentru ei deoarece se consideră că

viaŃa lor nu este ameninŃată.

Carens concluzionează că, în situaŃia în care „ se acceptă ideea larg răspândită a

dreptului statelor de a controla imigraŃia, există totuşi constrîngeri morale semnificative

referitoare la modul în care acest control poate fi exercitat”56

Michael Blake explică existenŃa unor interpretări diferite ale implicaŃiilor liberalismului

pentru problematica imigraŃiei prin faptul că teoria liberală a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul

statului naŃiune. Din acest motiv, liberalismul s-a preocupat de egalitatea morală şi politică a

55 Phillip Cole - Philosophies of Exclusion: Liberal Political Theory and Immigration,p 193 56 Joseph Carens ,Who Should Get In? The Ethics of Immigration Admissions, p 110

53

cetăŃenilor din interiorul statelor. ImigranŃii, în calitate de posibil membrii ai unui stat naŃiune,

au fost un subiect puŃin abordat.

5. Un alt argument în favoarea frontierelor deschise.

Un alt tip de argument în favoarea imoralităŃi controlului asupra imigraŃiei a fost propus

de Mathias Risse în articolul On the Morality of Immigration. Risse porneşte de la ideea că

Pământul este proprietatea comună a tuturor oamenilor. Acest punct de vedere, arată Risse, a

dominat filosofia politică din secolul XVII fiind susŃinută de gânditori precum Grotius, Locke

sau Hobbes. Potrivit acestui argument, dacă resursele naturale existente pe teritoriul unui stat

pot asigura supravieŃuirea unui număr mai mare de oameni decât cel deja existent în acel

spaŃiu, atunci acel stat nu are dreptul moral de a împiedica alte persoane să aibă acces la acele

resurse. Din punct de vedere moral, interzicerea accesului imigranŃilor este justificată numai

„atunci când respectivul spaŃiu este populat de suficienŃi oameni (...) adică atunci când numărul

oamenilor care ocupă deja acel spaŃiu este proporŃional cu valoarea pentru viaŃa umană a

resurselor care sunt scoase din utilizarea comună”57

57 Mathias Risse, On the Morality of Immigration,p 29

54

Bibliografie

1. Blake Michael, Immigration (2005) in - A Companion to Applied Ethics, R.G.Frey si

C.H.Wellman (ed), Blackwell Publishing

2. Carens Joseph - Alliens and Citizens: The Case for Open Borders (1987),The Review

of Politics, vol. 49, nr. 2

3. Carens Joseph (2003) ,Who Should Get In? The Ethics of Immigration Admissions,

Ethics and International Affairs, vol. 17, nr. 1

4. Cole Phillip (2000) - Philosophies of Exclusion: Liberal Political Theory and

Immigration, Edinbourgh: Edinbourgh University Press

5. Risse Mathias, On the Morality of Immigration (2008), Ethics and International Affairs,

vol. 22, nr. 1

6. Walzer Michael (1983), – Spheres of Justice, New York: Basic Books

7. ConvenŃia cu Privire la Statutul RefugiaŃilor, 28 iulie 1951

55

5 Războiul Thucydides ne relatează că, în timpul Războiului Peloponesiac, atenieni şi-au

propus, din raŃiuni strategice, cucerirea insulei Melos. In dialogul cu generalii atenieni

Cleomedes şi Tisias conducătorii melienilor arată că invadarea insulei este nedreaptă,

deoarece locuitorii acesteia nu participaseră la conflict şi doreau să rămână neutrii.

Atenienii însă le-au răspuns că “ noi n-am venit, cu cuvinte frumoase, să vă arătăm cum

suntem sau dacă avem dreptul să vă conducem, după ce am izgonit pe mezi, sau să vă

atacăm pentru că am suferit nedreptăŃi de la voi (…)Voi, în afara de faptul că noi ne-am

exinde conducerea asupra mai multor cetăŃi, aŃi putea să ne oferiŃi securitate, dacă aŃi fi

subjugaŃi”58

Acest pasaj ne arată că războiul era înŃeles ca situându-se în afara sferei morale şi

legale. Cicero, în De Milone sintetizează această viziune asupra băzboiului în cuvinte care

au rămas celebre: Silent enim leges inter arma ( In timpul războiului legile sunt mute )

Războiul ne apare astfel ca o lume aparte în care fiecare trebuie să utilizeze cele mai

eficiente mijloace pentru a învinge sau pentru a supravieŃui. Normele morale reduc

mijloacele care pot fi utilizate în luptă, fiind înŃelese ca un obstacol în calea victoriei.

Această înŃelegere a războiului transformă politica externă în ceea ce Hans

Morgentau numea “ o serie de sarcini tehnice în care nu intră considerentele morale”59 O

58 Thucydides,Razboiul peloponesiac, p 512,513 59 Hans Morgentau, Politica între naŃiuni, p 259

56

asemenea viziune asupra războiului a fost contestată încă din antichitate, prin ceea ce s-a

numit ulterior teoria războiului drept. In mod tradiŃional Sf.Augustin este considerat

fondatorul acestei teorii deşi unii dintre comentatorii săi arată că Augustin a pornit de la

idei existente în filosofia greacă şi latină. De altfel, Augustin nu a realizat o sistematizare a

ideilor sale cu privire la războiul drept acestea fiind dispersate în întreaga sa operă.

Teoria războiului drept are astăzi trei componente: ius ad bellum ( Normele morale

ce reglementează declanşarea unui război), ius in bellum ( Normele morale ce

reglementează desfăşurarea unui război) şi ius post bellum ( ObligaŃiile morale ale

învingătorilor)

După încheierea Primului Război Mondial, conceptual de război drept şi cel de

război nedrept au fost înlocuite, în special în literatura juridică, cu termenii razboi de

apărare, respectiv război de agresiune.

Tony Coady apreciază că “deşi se vorbeşte în mod obişnuit despre teoria războiului

drept, acest mod de a gândi este mai degrabă o amplă tradiŃie decât o construcŃie

intelectuală precisă.”60

Această tradiŃie, inaugurată de Sf Augustin ,este preluată în Evul Mediu în

principal de Thomas D`Aquino, în perioada modernă de gânditori precum Hugo Grotius şi

Samuel Puffendorf iar astăzi Michael Walzer este considerat cel mai important exponent al

ei.

Walzer consideră că, odată cu apariŃia statelor moderne şi elaborarea doctrinei

suveranităŃii, teoria războiului drept a intrat în declin. Descriind aceea perioadă, Walzer

spunea „ acum, prim- planul politic este ocupat de oameni care gândesc precum principii

lui Machiavelli (...) Argumentele în favoarea războiului drept sunt tratate ca moralizatoare,

nepotrivite pentru condiŃiile anarhice din societatea internatională”61 Conducătorii politici

considerau că suveranitatea le conferea dreptul de a utiliza orice mijloace în politica

externă. Walzer susŃine că această viziune asupra războiului era dominantă chiar şi în

deceniile `50 -`60 din secolul trecut. Teoria războiului drept revine în atenŃie odată cu

războiul din Vietnam. Walzer consideră că după încheierea acestui conflict teoria

60 Tony Coady, War and Terrorism, p.255 61 Michael Walzer, Arguing about War, p.5

57

războiului drept devine o temă centrală a dezbaterilor academice şi este inclusă în programa

a numeroase universităŃi.

1. Ius ad bellum

Hans Morgentau apreciază că de la debutul ei şi până la finalul Războiului de

Treizeci De Ani ( 1648) preocuparea centrală a teoriei războiului drept a constituit-o Ius ad

bellum. Fondatorul acestei tradiŃii, Sf. Augustin stabileşte un număr de trei condiŃii pe care

declanşarea unui război drept trebuie să le îndeplinească:

1. războiul este declarat de o autoritate politică legitimă. Potrivit lui Augustin „puterea

de a declara şi de a îndemna la război trebuie să fie în mâinile celor care deŃin

autoritatea supremă”62

2. IntenŃia războiului este una dreaptă; prin război trebuie să se urmărească asigurarea

păcii şi bunăstarea oamenilor.

3. Cauzele razboiului sunt drepte. Un război drept este declanşat pentru a pedepsi

acele comunităŃi care acŃionează nedrept. Augustin spunea „ un război drept poate fi

descris ca acela care răzbună nedreptăŃile, atunci când o naŃiune sau un stat trebuie

pedepsite pentru refuzul lor de a oferi despăgubiri pentru faptele membriilor lor sau

pentru refuzul de a da înapoi ceea ce au luat în mod nedrept”63

Toma D’Aquino va relua cele trei condiŃii menŃionate de Augustin şi le va trata într-

un capitol separat – De bello- al principalei sale lucrări Summa Theologiae. Tratând într-un

capitol distinct problema războiului drept, Toma contribuie decisiv la transformarea ei

într-o temă de reflecŃie importantă.

Franciscus de Victoria (1492- 1546) în lucrarea Despre dreptul războiului adaugă

o nouă condiŃie celor deja susŃinute de Augustin şi Toma: mijloacele trebuie să fie

proporŃionale cu scopurile. Astfel, arată de Victoria dacă un război prin care se urmăreşte

redobândirea unui teritoriu pierdut pe nedrept implică mari suferinŃe pentru locuitorii

acestuia, razboiul este nedrept.

62 Augustin, Impotriva lui Faustus, apud Ethics of War,p.84 63 Augustin, Intrebări despre Heptateuh, apud Ethics of War, p.83

58

Hugo Grotius ( 1583 – 1645 ) în lucrarea Despre dreptul războiului şi al păcii

analizează cauzele războiului drept. El consideră că „ nu poate exista o altă cauză

dreaptă pentru a declanşa un război în afară de nedreptatea suferită”64

In cartea a doua Grotius identifică patru asemenea cauze:

1. Autoapărarea

2. Recuperarea bunurilor luate în mod nedrept

3. Achitarea datoriilor foarte importante

4. Pedepsirea nedreptăŃii

In perioada contemporană renaşterea interesului pentru teoria războiului drept

este asociată de Donald Wells cu numele lui Joseph C. McKenna. Intr-un articol

din 1960 intitulat Ethics of War: a Catholic View, McKenna propune un număr de

şase condiŃii pe care declanşarea unui război drept trebuie să le respecte:

1. Războiul este declarat de o autoritate publică legitimă a unui stat. McKenna

apeciază că această condiŃie se referă în principal la războiul ofensiv deoarece

acesta este purtat pentru apărarea dreptăŃii.

2. Nedreptatea pe care războiul urmăreşte să o prevină sau pedepsească este reală şi

certă. „ o nedreptate imaginară nu poate legitima acŃiunea militară”65

3. Gravitatea nedreptăŃii suferite este proporŃională cu distrugerile şi suferinŃa cauzate

de război.

4. Războiul are şanse rezonabile de succes „ dacă înfrângerea este sigură, ostilităŃile

nu vor face altceva decât să agraveze nedreptăŃile care au declanşat războiul”66

5. Războiul este declanşat doar ca ultimă solutie.

6. Intentiile cu care sunt declanşate un război sunt bune” un război care din alte puncte

de vedere este drept, devine imoral dacă este pornit din ură. Un război de

autoapărare devine imoral dacă pe parcurs devine un instrument de expansiune”67

CondiŃiile pe care diverşi autori le-au asociat cu ius ad bellum au generat numeroase

interpretări şi comentarii. Astfel, Donald Wells consideră că acea condiŃie care stipulează

că doar conducătorii politici legitimi pot declanşa un război drept este astăzi nerelevantă.

64 Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, apud Ethics of War,p.401 65 Joseph C. McKenna, Etchics of War: a Catholic View, p. 651 66 Ibidem, p. 651 67 Ibidem, p. 652

59

Augustin şi Toma, arată Wells, au introdus această condiŃie deoarece credeau în

posibilitatea reprezentanŃilor bisericii de a-i influenŃa pe conducătorii politici. Wells, arată

că, odată cu secolul al XVI-lea, această influenŃă devine tot mai slabă, principii urmărind o

politică de tip raison d’etat. „Astăzi, arată Wells, nu există nici un motiv plauzibil că liderii

politici laici au intenŃii care să îndeplinească măcar un standard minimal de umanitate”68

La rândul său, Tony Coady apreciază că există importante dificultăŃi de interpretare

a condiŃiei potrivit căreia războiul drept trebuie să aibă cauze drepte. In opinia sa între

tradiŃia medievală şi cea contemporană a războiului drept exista diferenŃe majore de

interpretare a acestei condiŃii. Spre deosebire de abordările contemporane, cea medievală

permitea existenŃa unui număr mai mare de cauze drepte printre care şi pe aceea a protejării

locuitorilor unui stat de abuzurile propriilor conducători ( războaiele umanitare)

Dezvoltarea în perioada modernă a doctrinei suveranităŃii statelor a condus, susŃine

Coady, la reducerea numărului de cauze drepte astfel încât se pare că astăzi a rămas

doar una singură şi anume rezistenŃa în faŃa agresiunii. Pentru Coady temeiul moral

al acestei cauze îl reprezintă dreptul oricărei persoane de a se apăra. Coady identifică

două dificultăŃi majore de interpretare a acestei cauze. Prima se referă la ambiguitatea

termenului de agresiune, care poate genera abuzuri. Ce-a de-a doua dificultate o reprezintă

justificarea războaielor de prevenire. Atunci când o agersiune este iminentă, statul aflat in

pericol are dreptul moral de a ataca primul? Din păcate, arată Coady, iminenŃa unei

agresiuni este o noŃiune la fel de ambiguă ca şi noŃiunea de agresiune.

Referitor la alte două condiŃii ale războiului drept şi anume războiul este ultima

soluŃie şi gravitatea nedreptăŃii suferite este proporŃională cu distrugerile cauzate de război

Coady susŃine că acestea „ sunt specificări ale sensului comun al limitelor raŃionale ale

dreptului la autoapărare”69 Războiul ca ultimă soluŃie, arată Coady, nu trebuie înŃeles în

sensul în care un stat ar avea dreptul moral să declanşeze un război numai după ce a epuizat

toate celelalte posibile opŃiuni deoarece o prea mare întârziere poate pune în pericol

existenŃa statului. Depinde de subiectivitatea liderilor fiecărui stat, stabilirea momentului în

care alternativele raŃionale la violenŃă sunt considerate epuizate.

68 Donald Wells, How much can the just War justify? p.822 69 Tony Coady, War and Terrorism, p.256

60

In ceea ce priveşte condiŃia referitoare la şansele rezonabile de succes ale

războiului, Michael Walzer în Just and Unjust Wars, considera că în anumire situaŃii

simbolistica onoarei naŃionale justifică din punct de vedere moral încălcarea acestei

condiŃii. El oferă ca exemplu rezistenŃa lipsită de perspectivă a Finlandei în faŃa URSS în

perioada 1939 – 1940. In opinia lui Coady, încălcarea acestei condiŃii este justificată atunci

„ când un duşman puternic vrea nu numai să cucerească un stat ci şi să-i transforme pe

cetăŃenii săi în sclavi” 70

Teoriei războiului drept în dimensiunea sa de ius ad bellum i se opune teoria

pacifismului. Pacifismul consideră că nici un set de condiŃii nu poate justifica moral

declanşarea unui război. Martin Ceadel apreciază că pacifismul apare spre finalul sec.XVIII

iar la jumătatea anilor 30 ajunge să semnifice „ absoluta respingere a oricărui tip de

război”71

Unele dintre argumentele utilizate în teoria pacifismului sunt : războiul este o crimă

sub masca naŃionalismului; rezistenŃa pasivă este mai eficientă psihologic pentru

schimbarea atitudinii duşmanului; conştiinŃa impune un înalt respect pentru viaŃa

oamenilor. Se consideră că cel mai important argument al pacifiştilor este acela că

mijloacele paşnice sunt mai eficiente decât cele violentepentru rezolvarea disensiunilor

dintre state.

Pacifiştilor le-a fost reproşat adesea optimismul exagerat şi cunoaşterea incompletă

a naturii umane.

Elemente ale ius ad bellum au fost incluse şi în dreptul internaŃional. Semnificative

în acest sens sunt Pactul Kellog – Briand (1928) si Carta Natiunilor Unite. Pactul Kellog –

Briant declară ilegal războiul de agresiune. In art. 1 se menŃionează că părŃile semnatare „

declară solemn că , în numele popoarelor lor, condamnă recurgerea la război pentru

rezolvarea disputelor internaŃionale şi renunŃă la război ca instrument al politicii naŃionale

în relaŃiile dintre ele.”

In Carta ONU articolul 39 se menŃionează: „Consiliul de Securitate stabileşte

existenŃa oricărei ameninŃări la adresa păcii, a încălcării păcii sau existenŃa actelor de

agresiune şi face recomandări sau decide ce măsuri trebuie luate. Recunoaştem în această

70 Ibidem, p. 256 71 Martin Ceadel, Thinking about Peace and War, apud War, p. 158

61

idee prima condiŃie propusă de Augustin: războiul drept este cel declarat de autoritatea

politică legitimă. Acelaşi document stipulează faptul că singura cauză care justifică

recurgerea la forŃă este „ menŃinerea păcii şi securităŃii internaŃionale”.(Art.42)

2. Ius in bellum

Aşa cum menŃionam la începutul capitolului, ius in bellum este aceea parte a teoriei

războiului drept care se referă la normele morale ce trebuie respectate pe parcursul

războiului. Trei asemenea norme sunt considerate a fi cele mai importante: distincŃia

combatanti – noncombatanŃi; protejarea prizonierilor şi răniŃilor; interdicŃia utilizării

anumitor mijloace de război.

Principiul distincŃiei combatanti – noncombatanŃi are la bază obligaŃia morală de a

proteja persoanele nevinovate. Hans Morgenthau apreciază că acest principiu s-a conturat

la finalul Războiului de Treizeci de Ani deoarece ”a devenit răspândită concepŃia că

războiul nu este o confruntare între populaŃii în totalitate, ci doar între armatele statelor

beligerante”72. Morgenthau oferă exemplul lui Hugo Grotius care la 1625 în lucrarea

Despre dreptul războiului şi al păcii, cartea a-III-a consideră că într-un război drept

utilizarea violenŃei împotriva noncombatanŃilor poate fi morală.. La aproape 40 de ani de la

Pacea din Westphalia, în 1689, John Locke publică Al doilea tratat despre guvernare. In

această lucrare în capitolul XV intitulat Despre cucerire, Locke afirmă că victoria într-un

război drept confera cuceritorului „ o putere absolută asupra vieŃilor acelora care şi le-au

pierdut printr-un război nedrept, dar nu asupra vieŃilor şi averilor acelora care nu au luat

parte la luptă.”73

Se poate spune însă, că tradiŃia ius in bellum are o istorie mult mai lungă. Augustin

în Cetatea lui Dumnezeu, deplânge cruzimea cu care grecii şi romanii tratau populaŃia

civilă din teritoriile cucerite.In acest sens, Augustin consideră imorală utilizarea violenŃei

împotriva unor nevinovaŃi care se adăpostesc în locurile sfinte. De asemenea, Augustin şi

ulterior Toma susŃin că respectarea promisiunilor făcute inamicului este o datorie morală.

72 Hans Morgenthau, Politica între naŃiuni, p. 263 73 John Locke, Al doilea tratat despre guvernare, p. 166-167

62

Incepând cu sec. XIX principiul distincŃiei combatanŃi – noncombatanŃi este inclus

şi în dreptul internaŃional. Intîlnim acest principiu în ConvenŃiile de la Haga din 1899 şi

1907 precum şi în ConvenŃia de la Geneva de la 1949. Astfel, în ConvenŃia cu Privire la

Legile şi Obiceiurile Războiului Terestru, semnată la Haga în 1899 se oferă o definiŃie a

conceptului de beligerant. Conform secŃiunii I articolul 1 din categoria beligeranŃilor făceau

parte atât armatele cât şi miliŃia şi corpurile de voluntari, acestea din urmă numai în situaŃia

în care respectau anumite condiŃii prevăzute la articolul 1. Articolul 2 al acestui capitol

includea în categoria beligeranŃilor şi „ populaŃia unui teritoriu care nu a fost ocupat şi care,

la apropierea inamicului pornesc la luptă, în mod spontan, pentru a se opune trupelor

invadatoare fără a avea timp să se organizeze în acord cu acele condiŃii prevazute la

articolul 1.

ConvenŃia cu Privire la Legile şi Obiceiurile Războiului Terestru semnata la Haga

în 1907 reia definirea beligerantilor din Conventia de la 1899. In 1949 se semnează la

Geneva - ConvenŃia cu Privire la ProtecŃia PopulaŃiei Civile pe Timp de Război. In

articolul 3, se preciază că „ persoanele care nu participă activ la ostilităŃi (...) trebuie în

toate circumstanŃele să fie tratate uman, fără discriminare în funcŃie de rasă, culoare,

religie.

Respectarea principiului distincŃiei combataŃti – noncombatanŃi a fost pus în

dificultate prin transformarea războiului tradiŃional în război total. Al Doilea Război

Mondial a fost un asemnea tip de război deoarece întreaga populaŃie era antrenată, într-un

fel sau altul, în desfăşurarea conflictului.O consecinŃă a acestui fapt a constituit-o

bombardamentele masive şi susŃinute asupra oraşelor industriale germane. Razboiul

împotriva terorismului face, la rândul său, dificilă aplicarea acestui principiu. Este foarte

problematică distingerea teroriştilor de populaŃia civilă chiar şi în condiŃiile existenŃei

armelor inteligente.

In ceea ce priveşte principiul protejării prizonierilor şi al răniŃilor se poate spune ca

el se bazeaza pe obligaŃia morală de nu utiliza forŃa împotriva acelor persoane care nu se

mai pot apăra. Au existat perioade în care acest principiu nu a fost recunoscut. In lucrarea

sa fundamentala, Grotius afirma că „ dreptul de a răni se extinde chiar şi asupra

prizonierilor şi asta fără vre-o limită de timp (...)Dreptul de a răni se extinde chiar ş asupra

63

celor care doresc să se predea”74 Incepând cu sec. al XVI- lea acest principiu moral a fost

inclus în dreptul internaŃional. Hans Morgenthau arată că „ între 1581 şi 1864, 291 de

acorduri internaŃionale au fost încheiate cu scopul de a proteja vieŃile celor răniŃi sau

bolnavi.”75 Pentru epoca modernă semnificative sunt ConvenŃiile de la Haga din 1899 si

1907 precum şi ConvenŃiile de la Geneva din 1864 ,1906, 1929 si 1949.

Astfel, în capitolul II – Despre prizonierii de război - din ConvenŃia cu Privire la

Legile şi Obiceiurile Războiului Terestru (Haga, 1899 ) se stipulează că prizonierii de

război

„trebuie trataŃi uman. Toate bunurile personale cu excepŃia armelor, cailor şi documentelor

militare rămân în proprietatea lor.” Aceste prevederi sunt preluate şi în ConvenŃia de la

Haga din 1907.

In ConvenŃia de la Geneva pentru ImbunătăŃirea CondiŃiilor RăniŃilor şi Bolnavilor

din ForŃele Armate aflate în Campanie, Capitolul II – RaniŃi şi bolnavi se precizează că „

membrii ai forŃelor armate (...)care sunt răniŃi sau bolnavi trebuie să fie respectaŃi şi

protejaŃi în toate situaŃiile. Ei trebuie să fie trataŃi uman şi îngrijiŃi de către partea în puterea

căreia se află.”

( Art.12)

InterdicŃia utilizării anumitor mijloace de război se regăseşte în numeroase

documente internaŃionale. Declaratia de la Sankt Petersburg (1868) a interzis folosirea

proiectilelor cu încărcărcătură inflamabilă. ConvenŃia cu privire la legile şi obiceiurile

războiului terestru (Haga, 1899 ) menŃiona la articolul 22 că „dreptul beligeranŃilor de a

adopta mijloace de rănire a adversarului nu este nelimitat” La articolul 23 se interzice

utilizarea, printre altele, a otravei sau a armelor otrăvitoare. Mai recent, în 1997 se

semnează la Ottawa, Conventia asupra Interzicerii Utilizarii, Stocării, ProducŃiei, şi

Transferului Minelor Antipersoană şi Distrugerii lor . Acest document menŃionează în

articolul 1 faptul că „ fiecare stat parte se angajează că niciodată şi nici o împrejurare să nu

utilizeze mine anti personă.”

74 Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, apud. Hans Morgenthau, Politica între naŃiuni, p. 263 75 Hans Morgenthau, Politica între naŃiuni, p. 263

64

\3. Ius post bellum

Această ultimă parte a teoriei războiului drept cuprinde normele morale referitoare

la terminarea războiului şi tranziŃia către pace. Printre cele mai importante asemnea norme

se află:

1. Acordurile de pace trebuie să echilibreze interesele învinşilor şi pe cele ale

învingătorilor; ele nu trebuie să fie un instrument de răzbunare.

2. Acordurile de pace trebuie să înlăture cauzele care au condus la declanşarea

războiului.

3. Este obligatoriu ca respectivele acorduri să fie făcute publice.

4. Invingătorii dintr-un război drept sunt obligaŃi moral să-i pedepsească pe cei

vinovaŃi de declanşarea războiului.

5. Principiul distincŃiei combatanŃi-noncombatanŃi trebuie utilizat atunci când se

stabilesc vinovaŃii.

65

Bibliografie

1. Coady, Tony, War and Terrorism (2005) in A Companion to Applied Ethics,

R.G.Frey si C.H.Wellman (ed), Blackwell Publishing

2. Freedman, Lawrence(1994), War, Oxford University Press

3. Locke, John, Al doilea tratat despre guvernare, trad. Silviu Culea, Ed. Nemira,

Bucureşti, 1999

4. McKenna, Joseph C.(1960), Etchics of War: a Catholic View, The American

Political Science Review, vol. 54, nr. 3

5. Morgenthau, Hans, Politica între naŃiuni, trad.Oana Bosoi, Alina Dragolea, Mihai

Zodian, Ed. Polirom, Iaşi, 2007

6. Pactul Kellog-Briand, Paris, 1928

7. Reichberg, Gregory M. , Henryk Syse si Endre Begby(eds.), The Ethics of War,

Blackwell Publishing, 2006

8. Thucydides, Războil Peloponesiac, trad. N.I Barbu, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti,

1966

9. Walzer, Michael(2004), Arguing about War, Yale University Press

10. Wells, Donald, How much can the Just War justify?, Journal of Philosophy, vol 66,

nr.23

66

11. Conventia asupra interzicerii utilizarii, stocării, producŃiei, şi transferului minelor

antipersoană şi distrugerii lor (Ottawa, 1997)

12. Carta NaŃiunilor Unite

13. ConvenŃia cu privire la legile şi obicieiurilor războiului terestru (Haga, 1899)

14. ConvenŃia cu privire la legile şi obicieiurilor războiului terestru (Haga, 1907)

15. ConvenŃia cu privire la protecŃia populaŃiei civile pe timp de război (Geneva, 1949)

16. ConvenŃia pentru îmbunătăŃirea condiŃiilor răniŃilor şi bolnavilor din forŃele armate

în campanie (Geneva, 1949)

Bibliografie generală

Introducere 1. Hans J. Morgenthau- Politica între naŃiuni, Ed. Polirom, Bucureşti, 2007 2. John C. Hulsman- The Ethics of Realism, The National Interest, summer 2005 3. David Chandler – Rhetoric without responsability: the attraction of ethical foreign

policies, British Journal of Politics and International Relations, vol V, nr 3, august 2003

4. Machiavelli, Principele, Gramar,Bucuresti,2004 5. Terry Nardin – Ethical traditions in international affaires, in Traditions of

international ethics, Terry Nardin si David Mapel (edt.) Cambridge: Cambridge University Press,1992

6. Steven Forde – Classical realism in Terry Nardin – Ethical traditions in international affaires, in Traditions of international ethics, Terry Nardin si David Mapel (edt.) Cambridge: Cambridge University Press,1992

7. Jack Donnelly – Twenieth- Century realism Terry Nardin – Ethical traditions in international affaires, in Traditions of international ethics, Terry Nardin si David Mapel (edt.) Cambridge: Cambridge University Press,1992

8. Henry Kissiger – Diplomatia, trad. Mircea Stefancu si Radu Paraschivescu, ed. All,Bucuresti,1998

9. Brian Barry – Can states be moral? In Ethics and International relations, Ellis Anthoy (ed) Manchester, Manchester University Press,1986

10. Robert W.McElroy, Moralitatea in politica externă americană, traducere de Costică BrădăŃan ,

Editura Paideia,Bucureşti,1997

67

11. Nigel Dower – World ethics, Edinbourgh, Edinbourgh University Press,1998

1. IntervenŃia umanitară 12. Jeff McMahan, The ethics of international intervention, Ellis

Anthony(ed),Manchester,Manchester University Press, 1986 13. J.S.Mill – A few words of non intervention , Fraser Magasine, 1859 14. Kofi Annan , Intervention in The ethics of war – Gregory M. Reichberg, Henryk

Syse si Endre Begby, Blackwell Publisching, 2006 15. Kofi Annan , Two concepts of sovereignty in The ethics of war – Gregory M.

Reichberg, Henryk Syse si Endre Begby, Blackwell Publisching, 2006 16. Nicholas J. Wheeler, Tim Dunne – East Timor and the new humanitarian

interventionalism, International Affairs, vol 77, nr. 4, 2001 17. The problems of doing good: Somalia as a case study in humanitarian intervention,

Carnegie Council Case Study, Series on Ethics and international Affaires. 18. Charles R.Beitz – Covert intervention as a moral problem in Ethics and

International Affairs, Joel H.Rosenthal (ed), Washington,Georgetown University Press,1995

19. James Mayall, Non Intervention, Self determination and the „new world order” – in International Affairs , Royal Institute of International Affairs, vol 67, no 3, 1991

20. Louise Henkin – Kosovo and the Law of Humanitarian Intervention , The American Journal of International Law, vol 93, No 4, 1999

21. Michael McCgwire – Why did we bomb Belgrade, International Affairs , Royal Institute of International Affairs, vol 76, no 1, 2000

2. Secesiunea

22. Margareth Moore – The ethics of Nationalism , Oxford, Oxford University Press,

2001 23. Allen Buchanan – Theories of secession, Philospohy and Public Affairs, vol. 26 nr.

1, 1997 24. Waine Norman – National authonomy – in Hugh La Follette (ed) Oxford, Oxford

University Press, 2003 25. C.H. Vellman – Nationalism and secession in A companion to applied ethics,

R.G.Frey si C.H.Wellman (ed) Blackwell Publishing, 2005

3. Săracia şi foametea 26. Debra Satz – International economic justice – in The Oxford Handbook of Practical

Ethics, Hugh La Follette (ed) Oxford, Oxford University Press, 2003 27. Nigel Dower – World hunger in The Oxford Handbook of Practical Ethics, Hugh

La Follette (ed) Oxford, Oxford University Press, 2003 28. Hugh La Follette – World hunger, A companion to applied ethics, R.G.Frey si

C.H.Wellman (ed) Blackwell Publishing, 2005

68

29. Nigel Dower – Saracia o problema globala – in Tratat de etica – Peter Singer (ed), Polirom Iasi, 2006

30. Garret Harding – Livind on a life boat in Social ethics, Thoman A. Mappes si Jane S. Zembaty, McGraw- Hill Book Company, 1982

31. William W. Murdock, Allan Oaten – Population and food in Social ethics, Thoman A. Mappes si Jane S. Zembaty, McGraw- Hill Book Company, 1982

32. Howard L. Parsons – Malthusianism and socialism in Social ethics, Thoman A. Mappes si Jane S. Zembaty, McGraw- Hill Book Company, 1982

33. Jennifer Trusted – Rich and poor in Introducing applied ethics, Brenda Almond (ed) Bleckwell Publishers, 1995

34. James Rachels – Killing and starving to death in Moral issues, Jean Narveson, Oxford, Oxford University Press, 1983

35. Bread for the World, A Program to End Hunger ,Hunger Report 2000,la adresa.www.bread.org

36. Peter Singer,Famine,Affluence and Morality ,în Philosophy and Public Affaires”,Vol.1,No.3.(Spring,1972),pp.229-243

37. Onora O’Neill – Life boat earth in Moral issues, Jean Narveson, Oxford, Oxford University Press, 1983

38. Onora O’Neill – The moral perplexities of famine and world hunger in Metters of life and death, Tom Regan (ed) New York, Random House, 1986

4. ImigraŃia

39. Şerban Monica şi Stoica Melinda- Politici şi instituŃii în migraŃia internaŃională, FundaŃia pentru o Societate Deschisă, Bucureşti, 2007

40. Luigi Pretri- ImigraŃia în Europa, trad. George Lăzărescu, Ed Tehnică, Bucureşti, 1993

41. Chandran Kukathas- Immigration in The Oxford Handbook of Practical Ethics, Hugh La Follette (ed) Oxford, Oxford University Press, 2003

42. Michael Blake – Immigration, in - A companion to applied ethics, R.G.Frey si C.H.Wellman (ed) Blackwell Publishing, 2005

5. Războiul 43. War - Lawrence Freedman (ed) New York si Oxford , New York University

Press,1994 44. The Ethics of War, Gregory M. Reichberg, Henryk Syse si Endre Begby(ed.),

Blackwell Publisching, 2006 45. David Mellow – Irak: a moraly justified resort to war , Journal ao applied

hilosophy, vol. 23, nr.3, 2006 46. Thucydides- Razboiul peloponesiac, trad. N.I.Barbu, Ed. Stiintifica, Bucuresti,1966 47. Michael Walzer – Just and unjust wars, New York Basic Books,1977 48. Waclav Havel – Address to the Senate and the House of Commons of the

Parliamnet of Canada, 29 aprilie 1999

69