Trăsăturile caracteristice ale Renașterii

Ruperea cu tradițiile

Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca "Historiarum

Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni și "Istorie fiorentine" (1520) de Niccolò

Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria și problemele statale. Istoricii

Renașterii renunță la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creația, Nașterea lui Iisus și

Așteptarea Judecății de Apoi); în timp ce învățații Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea

păgână a grecilor și romanilor, noua generație a Renașterii era plină de admirație față de

civilizația antichității și condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară,

întunecată. Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.

Umanismul

Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichității

a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice

ale lui Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați din

Bizanț, care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau

acum în școli din Florența, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice.

Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei

contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți

gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcția

neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanță.

Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și

Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada

medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea

teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii

științifice și creații artistice a devenit omul.

Renașterea italiană

Primele manifestări ale Renașterii au avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi (1454) a intervenit

un echilibru între diversele forțe politice care a dus la o perioadă de relativă liniște și, în

consecință, la dezvoltarea economică a orașelor din centrul și nordul Italiei, favorizând înflorirea

artei și literaturii, încurajată și susținută financiar de bogatele și influentele familii Medici din

Florența, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum și de ducii de Urbino, dogii venețieni și de

papalitatea romană.

Literatură

Renașterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia",

monumentala creație a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele și scrisorile lui Francesco

Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în volumul "Il

Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate - epopeea, satira, epigrama,

biografia - și se creează genuri noi, ca sonetul și nuvela (Novella). Reprezentanți ai literaturii

italiene renascentiste sunt:

Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola d'Orfeo"; Niccolò Machiavelli (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine", "Discorsi", comedia "La

Mandràgola", "Dell'arte della guerra" (1516 – 1520); Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando Furioso"; Baldassare Castiglione (1478-1520), "Il Cortegiano"; Matteo Bandello (ca. 1480-1562), "Novelle"; Pietro Aretino (1492-1556), "Lettere"; Torquato Tasso (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta".