traditia ortodoxa 34

Nr. 34,Decembrie 2011

Revist` de cultur` teologic` ortodox`

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

De Sfânta Naştere

O, Soare, al DreptăţiiArată-mi raza TaŞi dintru nesimţireRidică viaţa mea!

Tu, Cel născut, cu trupul,Ca om, la Bethleem,Calăuzeşte-mi paşii,Spre veşnicul Eden!

Înviorează, Doamne,Pe cel slăbănogit,Uitând fărădelegeaCelui ce Ţi-a greşit!

Ridică-mi, Doamne, gândulDin veacul trecătorŞi-mi potoleşte vântul,Scoţându-mă din „nor”!

Învaţă-mă să cautSpre veşnicul seninLa care nu-i durere,Nici scârbă, nici suspin!

Cu dragoste cereascăAprinde-mă mereu,Stăpâne MilostiveŞi Dumnezeul meu!

Pe Tronul Sfintei SlaveCu trupul azi şezândArată, Doamne, milăSpre cei de pe pământ!

În aceste zile sfinte, când Biserica Ortodoxă de Răsărit cinsteşte Naşterea Domnului nostru, IisusHristos, să ne sârguim cu credinţă, alergând la ieslea din Bethleem cu inimi curate ca de pruncinevinovaţi, precum odinioară păstorii cei simpli ori magii cei înţelepţi, care au lăsat înaintea peşterii toatăştiinţa lumească cea deşartă, închinându-se cu dreaptă credinţă lui Hristos. Să aducem ca daruri luiDumnezeu nu discursuri răsunătoare sau vorbe ritoriceşti, ci credinţă, nădejde şi dragoste, iar inimilenoastre să-I cânte, dimpreună cu tot cerul şi pământul, cântarea îngerească: „Slavă întru cei de sus luiDumnezeu şi pre pământ pace, întru oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Praznice cu bucurie, pace sufletească şi roade vrednice de mântuire,

LA MULŢI ANI!MITROPOLIA SLĂTIOARA

de Sfântul Ioan Iacob Românul

TRADIŢIA ORTODOXĂpublicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN,ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT

AL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României

Centrul Naţional de Numerotare StandardizatăTRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA

ISSN 1842-7499Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise -

- toate drepturile rezervate -

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 34, Decembrie 2011

Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică săîşi croiască drum în sufletul omenesc – atât de strâmt– şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatelegratiilor, locuitorii acestui pământ se împotrivesc cutenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi întemniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – dinpricina primitivismului ori a împietririi – să primeascăceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva careeste veşnic. O astfel de invazie este socotită a fi o agre-siune la adresa lor şi ei răspund prin război.

Omului, dat fiind faptul că el este atacat de „molia”timpului, nu-i place amestecul veşniciei în viaţa sa şi nuse poate adapta cu uşurinţă la o astfel de situaţie. El so-coteşte adesea acest amestec a fi o insolenţă pur şi simplude neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel înrăit îm-potriva veşniciei, fiindcă aflat în faţa ei, el îşi observăpropria sa micime; alteori, el simte chiar o ură cruntăfaţă de ea fiindcă o priveşte printr-o prismă omenească,mult prea legată de pământ, mult prea lumească.

Cufundat trupeşteîn materie, legat prinforţa gravitaţională detimp şi spaţiu şi cuduhul desprins de veş-nicie, omul plictisit delume nu-şi află plă-cerea în acele călătoriitrudnice către veşnicie,către ceea ce se află înlumea de dincolo.

Prăpastia care e-xistă între timp şi veş-nicie este de netrecutpentru acesta, fiindcăîi lipseşte forţa şi ca-pacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moar-te, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: „Omuleste nemuritor, este veşnic”. Nemuritor din ce punct devedere? În ceea ce priveşte trupul său cel muritor? Dince punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpândulsău suflet? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor,el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel maiadânc al fiinţei sale.

Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine, eltrebuie să se ştie pe sine că este veşnic. Fără a ajungeaici, pentru el atât nemurirea cât şi veşnicia vor repre-zenta doar nişte situaţii impuse din afară. Şi, dacă odi-nioară omul a avut cu adevărat acest simţ al nemuririi şiconştiinţa veşniciei, el le-a avut atât de demult, încât a-cestea s-au risipit sub povara morţii. Şi, cu adevărat s-aurisipit; aflăm acest lucru din întreaga alcătuire tainică afiinţelor omeneşti.

Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care amputea reaprinde acel sentiment adormit sau am puteareînvia acea conştiinţă pierdută. Nici fiinţele umane şinici „dumnezeii transcendentali” ai filosofiei nu suntcapabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate firealizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorulSău Eu înlăuntrul eului omenesc şi a întrupat Eul Săuveşnic înlăuntrul conştiinţei de sine a omului.

Hristos a făcut cu adevărat acest lucru, atunci cândS-a făcut om şi a devenit Dumnezeu-Om. Doar în Hristosşi numai în El s-a simţit omul cu adevărat nemuritor şi s-a cunoscut pe sine a fi veşnic. Hristos Dumnezeu-Omulîn Persoana Sa a aruncat o punte peste prăpastia dintretimp şi veşnicie şi a restabilit relaţiile dintre ele. De a-ceea, doar cel ce se uneşte în chip organic cu HristosDumnezeu-Omul, cu trupul Său, Biserica, se poate simţicu adevărat nemuritor şi se poate cunoaşte pe sine înadevăr a fi veşnic.

În acest fel, pentru om şi umanitate, Hristos re-prezintă singura trecerede la timp la veşnicie:iată de ce în Biserică, înBiserica Ortodoxă, Hris-tos a devenit şi a rămasunica cale şi singura că-lăuză care ne poatetrece din vremelniciespre veşnicie, de la sen-timentul faptului că sun-tem muritori la cel alpropriei noastre nemu-riri, de la conştiinţa desine a ceea ce este tre-cător, la conştiinţa de si-ne a ceea ce este veşnic

şi fără dimensiune. Personalitatea pururea vie a Dum-nezeu-Omului Hristos este cu adevărat Biserica. Bisericaeste întotdeauna personalitate, trup şi duh divino-uman.

Definiţia Bisericii, viaţa ei, scopul ei, duhul ei, ico-nomia sa, căile sale - toate acestea ne sunt oferite în mi-nunata Persoană a Dumnezeu-Omului Hristos. De a-ceea, misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare cre-dincios al ei, în chip organic, una cu Persoana luiHristos, de a transforma simţul propriului eu într-o ade-vărată trăire întru Hristos şi propria cunoaştere de sine(conştiinţa de sine) în cunoaştere hristică (conştiinţă hris-tică); pentru ca viaţa credincioşilor să devină viaţă înHristos şi pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor sădevină o personalitate în Hristos şi pentru Hristos; pentruca înlăuntrul lor să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ciHristos să trăiască în ei (Gal. 2, 20).

4

Misiunea lăuntrică a Bisericii noastre (I)Propovăduirea credinţei ortodoxe


Misiunea Bisericii este şi de a le oferi membrilorsăi convingerea că starea adevărată a personalităţii u-mane este aceea alcătuită din nemurire şi veşnicie şinu din vremelnicie şi moarte, precum şi convingerea căomul este un călător care se îndreaptă din împărăţia tim-pului şi a morţii spre nemurire şi veşnicie. Biserica esteo instituţie divino-umană, veşnicie întrupată înlăuntrulhotarelor timpului şi spaţiului. Ea se află aici, în aceastălume, dar nu este din această lume (Ioan 18, 36). Ea se aflăîn lume pentru a o înălţa sus, la ceruri, acolounde ea îşi are originea, izvorul.

Biserica este apostolică, sobornicească,divino-umană, atemporală şi de aceea este oblasfemie – o blasfemie de neiertat împo-triva lui Hristos şi împotriva Sfântului Duh– a considera Biserica o instituţie naţională(sau o institutie „democratică”, cum era cazul încomunism, sau o instituţie „europeană”, cum estecazul acum n.ed), de a-i atribui aspiraţii mă-runte, trecătoare, legate de factorul timp.

Scopul ei este dincolo de hotarele naţiu-nilor, este apostolic, atotcuprinzător: esteacela de a-i uni pe toţi oamenii, în Hristos,indiferent de naţionalitatea, rasa sau mediulsocial din care provin. „Nu mai este iudeu,nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; numai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru căvoi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28), fiindcă„Hristos este totul şi în toţi”.

Mijloacele şi metodele acestei unităţi, comuniuni atuturor în Hristos, au fost asigurate de către Biserică prinSfintele Taine şi prin lucrările sale divino-umane (practiciascetice, virtuţi). În taina Sfintei Euharistii toţi ne unimîntru Hristos. Prin intermediul acestei taine, omul seuneşte cu Hristos în chip organic. De asemenea, prac-ticând virtuţile divino-umane: credinţa, rugăciunea, pos-tul, dragostea, umilinţa, smerenia, deplina compasiune şidăruire de sine, milostenia şi celelalte, omul se întăreşteîn această unitate şi comuniune, păstrând-o cu sfinţenie,trăindu-L personal pe Hristos, atât ca unitate a proprieisale personalităţi, cât şi ca esenţă a unităţii sale cu ceilalţimembri ai trupului lui Hristos, Biserica.

Biserica este întruparea persoanei Dumnezeu-Omului Hristos, un organism divino-uman şi nuo organizaţie omenească. Biserica este indivizi-bilă, aşa cum este persoana Dumnezeului-Om,aşa cum este trupul Dumnezeului-Om. Din a-ceastă pricină este o eroare fundamentală de aîmpărţi organismul divino-uman al Bisericii înmici organizaţii naţionale.

Biserica s-a adaptat la oameni, când de faptar fi trebuit să fie exact invers: oamenii să seadapteze la Biserică. Acestea sunt neghinelevieţii noastre bisericeşti, neghine pe care Dom-nul nu le va stârpi, lăsându-le să crească îm-preună cu grâul până la vremea secerişului (Mt.13, 29-30). Noi ştim bine, de asemenea şi Domnulne-a învăţat astfel, că aceste neghine îşi auoriginea de la vrăjmaşul nostru dintotdeauna şi

vrăjmaşul lui Hristos, diavolul (Mt. 13, 25-28). Dar noi posedăm această cunoaştere în deşert, dacă

aceasta nu este transformată în rugăciune, rugăciune princare Hristos ne va păzi pe viitor de a deveni noi înşinesemănătorii şi cultivatorii unor astfel de neghine. Esteacum vremea potrivită – ceasul al doisprezecelea – pen-tru ca reprezentanţii Bisericii să înceteze de a mai finimic altceva decât slujitori ai naţionalismului, şi să de-vină episcopi şi preoţi ai Uneia Sfinte, Soborniceşti şiApostoleşti Biserici.

Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în prac-tică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca în sufletul oa-menilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fie-care membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobor-nicească, o persoană care există pentru veşnicie şi estedivino-umană; că fiecare persoană este a lui Hristos şieste, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană, un slujitoral tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acestaeste obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricarealtul afară de aceştia, nu aparţine lui Hristos, ci luiAntihrist” (Sfântul Iustin Popovici, „Credinţa Ortodoxăşi viaţa în Hristos”).

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 34, Decembrie 2011 6

Una din cele mai spinoase probleme cu care seconfruntă creştinul şi Biserica din vremurile pe care letrăim o reprezintă condamnarea (anatematizarea) saunecondamnarea ierarhilor care smintesc, propovăduinderezia la arătare (în mod public). Discutarea acesteichestiuni scoate la lumină multe aspecte foarte impor-tante, care sunt prea repede trecute cu vederea de pore-cliţii „ortodocşi”.

Episcopul – străjer al Ortodoxiei şi urmaş al Sfinţilor Apostoli

În Biserică, episcopul este chemat să slujească luiHristos „cu frică şi cutremur”, veghind totodată cu ochineadormiţi asupra Ortodoxiei turmei sale. El este ales deDumnezeu prin alegerea Bisericii sale, iar prin hirotonieprimeşte Darul Sfântului Duh. Prin mâinile sale, Darulse împarte apoi către celelalte rânduieli ale clerului:preoţi, diaconi, etc. Sfântul Ignatie Teoforul vede epis-copul într-o asemenea relaţie cu Hristos, la fel cum esteHristos în relaţie cu Dumnezeu - Tatăl. El spune: „IisusHristos este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu şi mij-loceşte înaintea Tatălui Său, tot astfel cum episcopii dintoată lumea stau înaintea lui Hristos şi mijlocesc pentrupopor. Credincioşii sunt uniţi cu episcopullor, tot astfel cum Biserica este unită cu IisusHristos şi tot astfel cum este unit Hristos cuDumnezeu-Tatăl, astfel ca toţi să fie una”.Acesta este deci adevăratul înţeles al citatuluidin Sfânta Scriptură (Ioan 17, 11), atât de în-drăgit de ereticii ecumenişti. În Biserică nupoate fi decât un singur Trup al episcopilor,întrucât nu este decât un Dumnezeu.

Credinţa episcopului este măsura şi cri-teriul Ortodoxiei credincioşilor pe care îi păs-toreşte. Toţi trebuie să fie de acord cu credinţaepiscopului – în cazul în care episcopul măr-turiseşte adevărata credinţă. Aceasta este ade-vărata unitate în credinţă, adică acea „unire acredinţei” pentru care ne rugăm la Sfânta Li-turghie şi pe care ecumeniştii o tâlcuiesc dupămăsura minţii lor înşelate, spunând că Dum-nezeu doreşte ca toţi să fim una, adică orto-docşii să se unească cu ereticii şi păgânii!

Se poate întâmpla, din păcate, ca epis-copul să cadă într-o erezie. Acest lucru s-a în-tâmplat în toate timpurile în Biserică, dar spre deosebirede acum, credincioşii aveau o conştiinţă ortodoxă treazăşi sănătoasă, care le spunea ca fără întârziere să rupă toa-te relaţiile cu episcopul eretic şi cu toţi preoţii şi diaconiisăi, pentru a nu muri sufleteşte împreună cu ei (Tit 3, 10).

Sfântul Grigorie Teologul spune că ortodocşii nutrebuie să se găsească în comuniune cu ereticii, citrebuie să evite asocierea cu ei, aşa cum te fereşti deveninul şarpelui, pentru a nu-ţi omorî sufletul. SfântulIgnatie Teoforul continuă această idee, spunând că unepiscop care a devenit eretic nu mai este episcop. Însă,dacă credincioşii continuă să-l considere pe el episcoportodox, dacă continuă să vină la slujbele din bisericilece îl pomenesc pe el, să primească „darurile” sau „bine-cuvântările” lui, atunci toţi vor cădea în afara Bisericii.

În Sfânta Evanghelie de la Matei scrie că luminătorultrupului este ochiul. Luminătorul Bisericii este epis-copul. De aceea, luminătorul trebuie să fie curat, pentruca Trupul să se mişte drept spre Împărăţia Cerurilor.Dacă ochiul este întunecat şi trupul – adică Biserica – nuva putea merge înainte. Sfântul Grigorie de Nyssa, înscrierea sa „Despre rugăciune” spune că rugăciunilecreştinilor nu ar trebui să fie o adunătură de minciuni,fiindcă ei se adresează lui Dumnezeu, Părintele Adevă-rului. Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu poate minţi.

Când credincioşii şi preoţii pomenesc pe un episcoperetic, ei nu se adresează Tatălui Ceresc, ci se adreseazălui satan însuşi, care este potrivnic şi tatăl minciunii.

În acelaşi sens, şi Sfântul Ciprian al Cartaginei sus-ţine ideea că, dacă episcopul care este pomenit în Bise-rică este eretic, dar oamenii nu-l consideră astfel, atuncio astfel de rugăciune Îl insultă pe Hristos Domnul, Carenu poate fi parte din minciună. Oricine se împărtăşeşte

Ortodoxia... încotro?Despre ierarhii care propovăduiesc erezia la arătare şi condamnarea lor

„Voi ştiţi că, chiar dacă sunt foarte puţini cei ce stăruiesc în ortodoxie şi în evlavie, aceştia sunt Biserica, iar autoritatea şi conducerea

aşezămintelor bisericeşti rămâne cu ei”.Sfântul Nichifor al Constantinopolului

Între 11-13 septembrie 2011, a avut loc la München, în Germania, cea de-a11–a „întâlnire pentru pace”, care este derulată de Organizaţia comunităţiiromano-catolice San Egidio şi de comunitatea religioasă locală, unde se

desfăşoară întâlnirea. Au luat parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi aicomunităţilor creştine, precum şi ai altor religii din lume.

într-o biserică unde este pomenit un episcop eretic, chiardacă preotul acelei biserici învaţă ortodox, o astfel de îm-părtăşire nu rămâne fără urmări. Acel om va avea partela Judecata de Apoi cu episcopul eretic, în fundul iadului.

Sfântul Vasile cel Mare compară situaţia din Bise-rică – aşa cum este ea în vremea noastră – cu o bătăliepe timp de noapte.

Episcopii eretici în mod voit doresc să falsificecredinţa, seducându-i pe cei mai simpli, dar şi pe cei maicitiţi. Nu este destul pentru unii ierarhi „ortodocşi” săspună oamenilor: „Cutare episcopi din Apus sunt eretici,dar noi suntem buni, suntem ortodocşi. Staţi cu noi!”Dar în acelaşi timp aceşti ierarhi „ortodocşi” întreţin le-gături euharistice cu ereticii, slujbe de rugăciune în co-mun cu ei, întruniri pe teme religioase etc. Aceştia suntminciuno-ierarhii de azi care ţin oamenii într-o „Bise-rică” schismatică, prietenă şi „soră” a marilor eretici ailumii. Astfel, oamenii sunt condiţionaţi de învăţăturileereticilor şi rămân sub puterea lor. Să venim cu un exem-plu: dacă luăm un vultur şi îl ţinem un an de zile într-ocolivie, iar apoi deschidem cuşca, vom vedea că el nu vazbura nicăieri. De ce? Findcă el a devenit asemenea uneigăini.

Sunt armate de preoţi, care arată ca nişte preoţi ade-văraţi, se roagă asemeni preoţilor, însă pe astfel deoameni Sfântul Vasile cel Mare îi numeşte „trădători ailui Hristos”. Sfinţii Părinţi, asemeni Sfântului Vasile,spun că cel mai important lucru pentru un creştin înastfel de situaţii este să rupă comuniunea cu ereticii şicu toţi cei care sunt în comuniune cu episcopii eretici.

Când un ierarh nu mai are Dar şi cine îi poatecondamna pe eretici? După cum mărturiseşte Biserica,neştiinţa din indiferenţă sau comoditate este un păcatvrednic de osândă, care a fost dintotdeauna condamnat deSfinţii Părinţi şi de Însuşi Mântuitorul Hristos.

Cine reprezintă Biserica locală? Prin ce esteimportant canonul 15 al Sinodului I-II? Acestea suntaspecte fără de care un creştin nu poate înţelege deloc

situaţia actuală din Biserică şi, mai mult,prin indiferenţa sa faţă de adevărateleprobleme ale Bisericii şi faţă de cu-vintele reale ale Sfinţilor Părinţi ai Bi-sericii (nu ale unor „mari duhovnici”contemporani a căror învăţătură perso-nală este promovată pentru a înlocui în-văţătura autentică a Bisericii).

Acum încă nu trăim, în general,vremuri de prigoană. Fiecare creştincare vrea cu adevărat să afle adevăruldespre ce este, unde este şi cum se poategăsi Biserica lui Hristos – o mai poateface. Cel care caută o viaţă comodă într-o„biserică” comodă – acela se desfată cu

site-uri şi cărţi neo-ortodoxe care, în loc să-l îndrepte peom spre adevărata Biserică şi adevăraţii Sfinţi Părinţi,construiesc „sfinţi părinţi” de carton şi „biserici” denisip, pe care le prezintă cititorilor ca fiind „Ortodoxiaautentică”, „patristică” şi „smerită”. Să nu ne încredemîn mintea noastră sau a unora mai „deştepţi” ca noicare se încred, la rândul lor, în mintea lor. Noi,ortodocşii, ne încredem în mintea şi conştiinţaBisericii, care nu se poate găsi la o simplă căutare peinternet...

Iată mai jos câteva scuze foarte des invocate de clerulşi credincioşii Bisericilor ortodoxe oficiale, implicate înecumenism:

1. „Nu este corect şi nici măcar drept ca oBiserică locală să fie caracterizată şi privită ca ecu-menistă în totalitate, doar pentru că o parte din clerul ei– câteodată un număr mic – este în momentul de faţă ecu-menistă. Dacă o Biserică are ierarhi ecumenişti, asta nuînseamnă că întreaga Biserică respectivă este ecumenistă”.

Păi, dacă ierahii unei Biserici nu sunt în măsură să oreprezinte, cine este demn de luat în seamă? Întâiulierarh? Sinodul episcopilor? Ce se întâmplă dacă întâi-stătătorii bisericilor au aprobat în mod clar declaraţiiecumeniste publicate în comun cu ereticii deja con-damnaţi, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în ConsiliulMondial al Bisericilor din anii ’60 şi până azi, sau laChambesy în 1990 şi la Balamand în 1994? Ce se în-tâmplă dacă rugăciunile în comun cu ereticii continuăla nivelul cel mai înalt (de exemplu Papa şi PatriarhulConstantinopolului chiar în Vatican sau în Fanar) peo perioadă de decenii, dacă nu de generaţii? Nu enimic altceva decât deschiderea unor frontiere duhov-niceşti spre muncile iadului.

2. „Bisericile ortodoxe oficiale sunt în mod fun-damental antiecumeniste; faptul că nu se mai aud vociputernice împotriva ecumenismului, asta nu înseamnăneapărat că lumea aprobă activităţile şi învăţăturileecumeniste”.

La aceasta replicăm astfel: Nimeni nu a putut pre-zenta vreodată o dovadă pentru această declaraţie extrem



de surprinzătoare. De fapt, toate dovezile indică îndirecţia opusă. De exemplu, Fanarul şi Vaticanul par a fimai aproape decât au fost vreodată. Bisericile locale orto-doxe au devenit nerăbdătoare să bătătorească drumul că-tre Roma şi alte centre eretice. Cât despre „majoritateatăcută” şi numai în mod teoretic „antiecumenistă”, nuputem constata ce cred ei pentru simplul fapt că sunttăcuţi! Dar dacă tac, acest lucru nu vorbeşte în favoarealor căci, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul: „Printăcerea voastră Îl puteţi trăda pe Dumnezeu”. Într-adevăr,când majoritatea tace în faţa masivei trădări a credinţeipetrecute de-a lungul unor generaţii, pot fi trase doardouă posibile concluzii: ori sunt de acord cu ierarhii loreretici, ori sunt prea indiferenţi la problemele legate decredinţă pentru a formula vreun protest. Indiferenţa căl-dicică faţă de adevăr este ea însăşi semnul distinctiv alereziei ecumenismului.

În cazul episcopilor apostaţi, cel mai important lucrueste următorul: există judecata lui Dumnezeu şi judecataomului, iar judecata lui Dumnezeu vine mai înainte dejudecata omului, care constă în a discerne şi a declara pu-blic faptul că Biserica lui Hristos a condamnat deja peeretici. Deci puterea anatemei aplicată de ierarhii Bise-ricii este strâns legată de judecata lui Dumnezeu, fiind stricto consecinţă a acesteia şi în supunere faţă de aceasta.

Din acest motiv, episcopii eretici încetează a mai fiepiscopi din clipa în care au îmbrăţişat erezia, şi nutrebuie aşteptat până la întrunirea unui sinod ecumenicsau local care să îi condamne. Ei trebuie numiţi, pe bunădreptate, „pseudo-episcopi”, chiar înainte de a fi con-damnaţi de către un nou sinod de episcopi, căci sunt dejacondamnaţi de sinoadele Sfinţilor Părinţi care au ana-tematisit pe eretici şi pe cei care se înfrăţesc cu ei.

Este lipsit de logică să mergem pe principiul „fac şieu ce fac alţii”, pentru a ne justifica lipsa de reacţie în si-tuaţiile descrise mai sus. Sfântul Vasile cel Mare spunea:„Nu începeţi să priviţi la unghiile de la picioare, cicăutaţi la capete.” Fără episcop nu există Biserică! Bise-ricile oficiale au ales calea spre pierzanie. Cu ierarhii lor,cu învăţăturile lor, cu stareţii lor (pe care îi laudă şi îinumesc „sfinţi în viaţă” şi „duhovnici ai neamului”), eiamăgesc pe oameni.

Noi ştim că nu există decât două căi: Calea vieţii şicalea morţii; calea luminii şi calea întunericului; caleaSfinţilor Părinţi şi calea apostaţilor, a ereticilor şi aiubitorilor de minciună. Nici o icoană, nici o părticică desfinte moaşte pe care o posedă şi cu care se laudă nupoate să le ofere Darul Sfântului Duh pe care L-aupierdut îndulcindu-se cu erezia.

În congresul profesorilor facultăţilor de teologieortodoxă din toată lumea, ţinut la Atena, la începutul luidecembrie trecut, s-a pus problema convocării „unuiSinod Ecumenic”. La o înţelegere nu s-a putut ajunge.Marea majoritate a profesorilor a fost de părere că oconvocare a Soborului „Ecumenic” (al optulea pentrunoi) nu este cu putinţă. Între argumentele aduse împo-triva ţinerii soborului a fost mai ales acela că noi, orto-docşii, fiind „numai o parte din creştinătate”, n-amputea realiza „cantitativ” ecumenicitatea. Şi aşa, iată-neîn faţa concepţiei despre ecumenicitate a deţinătoriloroficiali ai ştiinţei teologice.

Concepţia asta aritmetică a ecumenicităţii e străinăduhului Ortodoxiei. Străină şi primejdioasă. Ea vădeştepierderea sensului lucrurilor. Din lenevire pentru sme-rita cugetare; din lipsă de contact cu realităţile vii alecredinţei ortodoxe. Pentru a ajunge la dreapta înţelegerea ecumenicităţii vom cerceta aici unele fapte. Şi aşa vomputea înţelege prin ce se defineşte ecumenicitatea unuisobor: prin numărul episcopilor participanţi? Prin repre-zentarea lor la sobor? Prin proporţia justă a acestei re-prezentări? Prin participarea tuturor bisericilor la sobor?Sau prin altceva?

1. Numărul. Din mulţimea de soboare ţinute întreanii 160 şi 787 pe întreg pământul lumii creştine, Bise-rica cunoaşte numai şapte Soboare Ecumenice. La

Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitate

9TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 34, Decembrie 2011

Soborul I Ecumenic (Niceea, 325) au fost de faţă între259 şi 318 Părinţi. La Soborul II (Constantinopol, 381)au fost 150 episcopi. La Soborul III (Efes, 431) au fostvreo 200. La Soborul IV (Calcedon, 451), peste 630. LaSoborul V (Constantinopol, 553) au fost de faţă, laşedinţa ultimă, 164. La Soborul VI (Constantinopol, 681)au fost prezenţi 174. La Soborul VII (Niceea, 787) auluat parte între 330-367 episcopi.

Prin urmare, numărul părinţilor care au venit la celeşapte soboare ecumenice se mişcă între 150 şi 600. Darasta însemnează că nu au participat toţi episcopii Bise-ricii, fiindcă numărul acestora era cu mult mai mare. Noiştim că atunci când Vasilisc anulează hotărârea So-borului de la Calcedon şi proclamă monofizitismul dreptdreaptă credinţă, enciclica lui monofizită are „consim-ţământul a vreo 500 de episcopi”. Iar când Leon I punesă întrebe, în anul 458, pe toţi episcopii despre ortodoxiaSoborului de la Calcedon, „peste 1600 episcopi sepronunţă pentru”.

Dar mai e ceva. La Soborul „localnic” ţinut la Sar-dica în anul 347 au participat 376 episcopi. Mai nume-roşi, deci, decât la Soboarele I, II, III, V şi VI Ecu-menice. Iar la Soborul din Efes (anul 449), sobor „tâl-hăresc”, unde a triumfat monofizitismul, au fost 135 deepiscopi. Şi hotărârile acestui sobor au căpătat chiarîntărirea împăratului. Cu toate acestea, s-a ales praful deele. Iar hotărârile Soborului din Gangra (pe la 340), lacare au stat faţă numai 13 episcopi, au fost primite deSoborul VI Ecumenic. Şi, cât va dura lumea aceasta, înBiserică ele vor avea autoritateecumenică. Ce mai rămâne atuncidin criteriul „număr”?

2. Dar s-ar putea obiecta că,deşi nu au fost faţă toţi episcopiiBisericii, totuşi ei au fost repre-zentaţi acolo de arhiepiscopii lor,care au mărturisit şi în numele lor.Fals! Fiindcă, iată, episcopul Romei(şi ştiţi ce însemna episcopulRomei!) nu şi-a trimis nici măcardelegaţi la Soborul II Ecumenic şila Soborul V Ecumenic. EpiscopulRomei n-a fost prezent la nici unuldin cele cinci prime soboare ecu-menice.

La Soborul V Ecumenic, PapaVirgilius n-a vrut să vină, cu toatecă se găsea încă în Constantinopolşi cu toate că se făcuseră, chiar încursul soborului, de atâtea oriintervenţii pe lângă dânsul. A ade-rat, prin semnătură, mai târziu,după îndelungate stăruinţe).

3. Proporţia justă. La Soborul IV Ecumenic, din 630de părinţi, Biserica Apusului era reprezentată doar princinci delegaţi speciali. La Soborul III Ecumenic, epis-copii răsăriteni erau în majoritate categorică (precum laSoborul de la Sardica, din 376 de episcopi, 300 erauapuseni).

4. Participarea întregii Biserici. La Soborul II Ecu-menic au participat numai episcopi din Imperiul Romande Răsărit. Ceea ce îndreptăţeşte credinţa că Teodosie n-aavut de gând să convoace un „Sobor a toată lumea”, cidoar unul al episcopilor răsăriteni. (v. Hefele, Histoire desconciles d’apres les documents originaux, t. II, première partie,pp. 3-4). Dar, dacă ecumenicitatea unui sobor nu sedefineşte nici prin numărul episcopilor participanţi, niciprin necesara lor reprezentare în sobor, nici prin pro-porţia acestei reprezentări, nici prin prezenţa la sobor atuturor bisericilor lumii creştine dreptslăvitoare, atunciprin ce se defineşte ea?

Ştim doar că au fost soboare care au greşit. (Soborultâlhăresc de la Efes, din anul 449; Soborul de la Stejar,lângă Calcedon, din anul 403, prezidat de Teofil, arhi-episcopul Alexandriei, şi nenumăratele soboare din vre-mea năpădirii ogorului dreptei credinţe de ereziile ariene,semiariene, nestoriene şi celelalte toate). Ştim că laaceste soboare care au greşit – care au schimbat minciunaîn adevăr – au fost prezenţi chiar sute de episcopi. Şiştim, iarăşi, că hotărârile unor soboare alcătuite numaidin câţiva episcopi (Ancira – 18 episcopi, Neocezareea –24 episcopi, Gangra – 13 episcopi) au fost primite desoboarele ecumenice.

Mai mult, chiar, hotărârile unora din singuraticii pă-rinţi au fost recunoscute şi pecetluite de soboareleecumenice, astfel: epistola Sfântului Dionisie al Alexan-driei (†264), împărţită în canoane; enciclica SfântuluiGrigorie Taumaturgul (†270), împărţită în canoane;cuvântarea de căinţă a Sfântului Petru al Alexandriei

(†311), împărţită în canoane; treiepistole ale Sfântului Atanasie celMare (†373); opt enciclice şiscrierea despre Sfântul Duh, aleSfântului Vasilie cel Mare (†379),în 92 canoane; epistola SfântuluiGrigorie Nissis (†395); două epis-tole ale Sfântului Chiril al Ale-xandriei (†444) şi ale altor Părinţi.

Dar atunci avem dreptul să neîntrebăm: ce mai rămâne din con-cepţia… aritmetică a ecumenici-tăţii, la care au ajuns – ştie Dum-nezeu pe ce cale – oamenii „ştiin-ţei” teologice?

Vedeţi, în Biserica lui Hristosnici patriarhii, nici papii, nici so-boarele n-au putut schimba ceva.„Schimbători” au fost. Dar ei s-aurupt de trupul Bisericii. Şi, precummlădiţele rupte şi aruncate, aşa s-auuscat. Cei ce vorbesc de „cantita-tea” ecumenicităţii îşi mărturisesc

inconştienţi frăţietatea cu Arie, cu Macedonie, cu Nes-torie, cu toţi tăgăduitorii Treimii, cu tăgăduitorii celorŞapte Taine, cu batjocoritorii Maicii lui Dumnezeu. Toţicei ce s-au tăiat de la trup, s-au lepădat şi au murit.Fiindcă au păcătuit împotriva Duhului Sfânt. Fiindcă aucăzut sub anatema Sfântului Pavel ce zice: „Chiar dacă


noi înşine, sau înger din cer ar binevesti vouă altă învă-ţătură decât cea pe care v-am binevestit-o, anatema săfie!” (Galateni 1, 8). Paznic al dogmei şi al rânduielii a statşi stă însuşi trupul Bisericii.

Biserica a primit sau a respins mărturisirile soboa-relor, în măsura în care ele au fost sau nu conforme cuadevărul ei. Iar pe soboarele „a toată lumea” care aumărturisit drept, ea le-a socotit soboare ecumenice. Arit-metică, formule juridice, parafe imperiale – n-au cântăritnimic în balanţa judecăţii ei. Aşa a fost. Deci, dară,pentru ca un sobor a toată lumea să devină sobor ecu-menic, el trebuie să fie recunoscut de Biserică dreptmărturisitor fără greş al adevărului. Dar asta nu poateveni decât după ce s-a văzut mărturisirea lui. Deci nupoate fi vorba de „Sobor Ecumenic” la convocarea aces-tuia, fiindcă nu se ştie ce va ieşi. S-ar putea să calce peurmele Soborului de la Efes.

Principial vorbind, participarea tuturor episcopilorBisericii la un sobor nu conferă, prin aceasta, aceluisobor atributul ecumenicităţii. Să ne amintim de vremilede zbucium, de vremile de apostazie aproape totală, când– precum spune un istoric – „lumea creştină priveauimită că ea deodată s-a făcut ariană”. Vremi de apostaziemai pot veni. Dar ele vor trece, precum au mai trecut.Fiindcă Duhul Sfânt este în Biserică.

Ecumenicitate, prin urmare, însemnează invariabi-litatea învăţăturii Bisericii. Însemnează măsura „creşteriifireşti” a Evangheliei. Această măsură, acest dreptar o-biectiv noi îl avem astăzi. Cu puţină osteneală, l-ar aveala îndemână şi cârciumarii adevărului. G. Racoveanu,revista „Predania”, nr. 5, 15 martie 1937, pp. 9-11

Când Domnul l-a zidit pe om, a luat din pământţărână şi a suflat în ea suflare de viaţă. Omul este numit„cununa zidirii”; el este „împreună-tăinuitor al tainelordumnezeieşti”, cum spune Grigorie Teologul. Chiar şiîngerii au însemnătate de fiinţe slujitoare, pe când omula fost zidit ca să admire zidirea lui Dumnezeu.

La început a fost zi-dită lumea cea nevăzută,adică tăria cerului, dupăaceea lumea văzută, şiatunci Domnul l-a zidit peom, în care a unit amân-două lumile. Omul este me-nit să fie „înger în trup”,după cum Biserica, lău-dându-i pe sfinţi, spunedespre ei: „Cei ce pe pă-mânt sunt îngeri, iar încer oameni ai lui Dumne-zeu”. Omul trebuie să îşiridice trupul până la ni-velul sufletului.

Sarcina omului este în-dumnezeirea, şi nu numai a sufletului, ci şi a trupului.Sufletul a fost însoţit cu trupul pentru ca el, după cumspune Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, „ca şi pe cel ceeste mai prejos (trupul, n.ed.), desfăcându-l treptat de gro-sime, să-l atragă la sine şi să-l înalţe, aşa încât el, fă-cându-se îndrumător materiei slujitoare şi prefăcând-o înîmpreună-slujitoare lui Dumnezeu, să fie pentru trupceea ce Dumnezeu este pentru suflet”. La noi, oamenii,sufletul nu poate fi despărţit de trup (el se desparte numaila porunca lui Dumnezeu, când murim, şi asta numaipentru o vreme), iar dacă sufletul omenesc e sfânt, şi tru-pul lui este tot sfânt.

În general, pot exista două viziuni asupra trupului.Prima aparţine oamenilor care trăiesc departe de Dum-nezeu şi chiar neagă existenţa Sa (apostaţii şi ateii), şieste exprimată foarte clar în testamentului lui Lev Tolstoi,care numea trupul lucru respingător şi inutil, ce trebuiecât mai degrabă înlăturat ca să nu încurce viaţa altora:„...într-adevăr, m-am lepădat de Biserică, am încetat să

mai îndeplinesc ritualurileei şi le-am scris în testa-mentul meu celor apropiaţica atunci când voi muri sănu-i îngăduie lângă minepe slujitorii Bisericii şi săse debaraseze de el (trupul,n.ed) cât mai rapid, fărănici un fel de invocaţii şirugăciuni asupra lui, aşa cumse înlătură orice lucru res-pingător şi inutil, ca să nuîi încurce pe cei în viaţă”.

Potrivit celei de-a douaviziuni, care aparţine Bise-ricii Ortodoxe, trupul este

socotit ca fiind de neapărată trebuinţă pentru mântuireanoastră. Şi Sfântul Ierarh Grigorie Teologul spune căsufletul va intra în lumea de Sus împreună cu trupul,făcându-se cu el un singur duh, o singură minte şi un sin-gur dumnezeu - dumnezeu în sensul îndumnezeirii.

Hristos a venit nu doar ca să ne întoarcă la Adamdintâiul, ci să înlăture pentru totdeauna din sufletelenoastre putinţa de a nutri faţă de Dumnezeu mândrie şiinvidie. „Vreţi să fiţi dumnezei? Nu aveţi decât: fiţi desă-vârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este(Matei 5, 48), fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Celceresc este milostiv” (Luca 6, 36). Calea către îndumneze-ire este deschisă, n-aveţi decât să umblaţi pe ea, iar acolode voi depinde cât veţi înainta”.

Esenţa sfinţeniei omeneştiTrupul şi sufletul


Dar ce înseamnă cuvântul „trup”?

În creştinism există trei înţelesuri ale lui: Cel detrup fără de păcat, sfânt, zidire a lui Dumnezeu, aceltrup despre care s-a zis: Cuvântul trup S-au făcut (Ioan 1,14) şi care s-a sfinţit în Hristos într-aşa măsură încâtMântuitorul spune: „cel ce mănâncă Trupul Meu... areviaţă veşnică” (Ioan 6, 54).

Al doilea concept face referire la trupul „trupesc”,adică „păcat”, „păcătos”, în opoziţie cu „duh”, „duhov-nicesc”, iar al treilea se referă la trupul nostru, în carese regăsesc amândouă înţelesurile de mai înainte. Chiardacă trupul nostru e păcătos, nu trebuie să uităm că el afost zidit de Dumnezeu. Cine a ascultat cu luare-aminteslujba panihidei îşi aminteşte spusele următoare: „Plângşi mă tânguiesc când mă gândesc la moarte şi văd înmormânt frumuseţea noastră, cea zidită după chipul luiDumnezeu, zăcând grozavă, fără de slavă şi fără dechip”.

Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt- însă nu numai pentru suflet, ci şi pentru trup, precumdau mărturie prin experienţa lor, prin viaţa lor, sfinţii luiDumnezeu. În trupul fiind, Domnul a făcut minuni, aînviat morţii (fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair, deptulLazăr). Prin trup, însăşi haina lui Hristos se sfinţea şidevenea făcătoare de minuni - prin simpla atingere de eas-a vindecat femeia ce suferea de curgerea sângelui de 12ani. În acelaşi fel făcea şi umbra apostolilor minuni - ceiasupra cărora ea cădea se vindecau de bolile lor.

Noi, oamenii, nu am putea trăi în afara trupului.Doar cu voia lui Dumnezeu se rupe pentru o vreme a-ceastă legătură firească. Aşadar, oamenii trebuie să de-vină făptură nouă şi trebuie să-şi amintească întotdeaunaceea ce spune Apostolul Pavel: „Au nu ştiţi că trupul vos-tru este lăcaş Duhului Sfânt ce locuieşte întru voi, precarele îl aveţi de la Dumnezeu, şi nu sunteţi ai voştri?”(I Cor. 6, 19-20).

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, trupul nostru ia dela viaţă toate cele cu care trăieşte sufletul: ia şi păcatul,ia şi binele; ia şi sfinţenia, ia şi sluţenia. Când vorbimdespre păcat, vedem că Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să în-vinuim pentru greşelile noastre nu trupul, ci duhul, gân-dul, pentru că răul începe nu de la trup, ci de la suflet,şi invers, dacă în suflet este vistieria Duhului Sfânt, ease transmite trupului şi încă în aşa fel că se sfinţeştefiecare parte a lui, fiecare os, fiecare mădular.

Să ne amintim aici rugăciunile de mulţumire dedupă Sfânta Împărtăşanie: „Ci mai vârtos intră întru al-cătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, înpântece şi în inimă, arde spinii tuturor păcatelor mele...încheieturile le întăreşte cu oasele dimpreună; număruldrept al celor cinci simţuri îl luminează”. Dacă vomînţelege în acest fel legătura dintre trupul lui Hristos şitrupul nostru, vom pricepe de ce pentru credincioşi mor-mintele sfinţilor nu sunt acelaşi lucru ca locul unde este

cinstit un oarecare om de seamă.În mormintele sfinţilor se ascunde lucrarea duhov-

nicească a Darului. Una din două: ori nu credem deloc,în nimic, ori credem în agonisirea Duhului Sfânt de cătretoată fiinţa noastră şi atunci şi trupurile sfinţilor vor fipentru noi sfinte. De credem că putem primi Darul luiDumnezeu nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul, vomînţelege şi cuvintele pe care le spune Sfântul Ioan Gurăde Aur aşa: „Deschide ochii credinţei şi priveşte la pu-terea lui Dumnezeu care este în ele, la Darul Duhuluicare le îmbracă, la slava luminii cereşti care le încon-joară”. Este limpede că pentru noi acele oase, ţărânaaceea, vor fi de preţ nu pur şi simplu ca rămăşiţe pămân-teşti ale unor oameni dragi, ci ca vase pline de Dar.

Biserica Ortodoxă ne învaţă că scopul omului întâi-zidit se atinge prin Darul lui Dumnezeu, ce se arată printrupurile sfinţilor şi prin moaştele lor. La Sfântul Ma-carie Egipteanul se vorbeşte mult despre faptul că sfinţiidobândesc Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu doar cusufletul, ci şi cu trupul. De aceea, pentru noi dumne-zeieştile slujbe nu înseamnă doar adunarea a doi sau treiîn numele lui Dumnezeu, ci temeiul pe care ne adunămeste Sfânta Euharistie.

Dacă dumnezeieştile slujbe sunt săvârşite de cătrenoi, oameni cu slăbiciuni omeneşti, şi credem că încondiţiile acestea se săvârşeşte cu adevărat prefacereaSfintelor Daruri şi că atunci când ne împărtăşim cuSfintele Taine avem cu adevărat înaintea noastră TrupulDomnului şi Sfântul Lui Sânge, ce oare ne dă aceastăîncredinţare? Poate că deseori suntem numai cu trupul în

Îngerii ducând la cer sufletului Sfântului Cuvios Neofit


biserică şi nu ne rugăm deloc, poate că nu se roagă nicipreotul săvârşitor al Tainei, şi cu toate acestea credem căTaina se săvârşeşte.

Trebuie să ne amintim că Biserica este întâi de toateBiserică Cerească şi că săvârşind Euharistia o săvârşimîn numele întregii Biserici cereşti şi pământeşti, în nu-mele sfinţilor, care cu nevoinţa cea bună s-au nevoit, şimai întâi de toate în numele Maicii lui Dumnezeu. Şipreotul ce săvârşeşte prefacerea Darurilor crede că sesăvârşeşte nu datorită meritelor lui şi a rugăciunilor lui,ci în numele întregii Biserici cereşti: „Încăaducem Ţie această slujbă cuvântătoarepentru (adică în numele, n.ed) cei adormiţiîntru credinţă: Strămoşi, Părinţi, Patriarhi,Prooroci, Apostoli, Propovăduitori, Evan-ghelişti, Mărturisitori, Pustnici şi pentru totsufletul care s-a săvârşit întru buna cre-dinţă; şi mai ales pentru Preasfânta, Prea-curata, Preabinecuvântata Stăpâna noastrăde Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fe-cioara Maria” - aşadar, preotul se roagăaici în numele celor pe care el însuşi îicheamă mereu în rugăciunea sa.

Pentru cei ce nu cred în sfinţi şiîntreabă: „Dar cum se poate să ne rugămsfinţilor, să le adresăm cereri?”, nici nu sepoate pune problema Tainelor, nici măcar adumnezeieştilor slujbe în general. Dacă nuam avea împărtăşire cu sfinţii ca şi cu nişte mădulare viiale Bisericii, n-ar putea exista nici Trupul lui Hristos, niciBiserica şi nici Tainele. În Biserica pământească, adicăLuptătoare, sunt şi acum aleşi, şi poate că ei se află şiprintre noi, însă noi nu-i ştim.

Prin rugăciunile lor, avem plinătatea vieţii bise-riceşti. Dacă pentru noi toate acestea nu sunt doar vorbe,este de înţeles pricina pentru care Liturghia s-a săvârşitşi se săvârşeşte peste părticele de sfinte moaşte încă dincatacombe şi de ce al cincilea Sinod Ecumenic a întăritacest obicei. Creştinii au crezut dintotdeauna că sfinte nusunt doar sufletele, ci şi trupurile drepţilor, şi al şapteleaSinod Ecumenic a hotărât ca fără antimis cu părticică dinsfinte moaşte să nu se sfinţească biserica. Avem nu numaisuflet, ci şi trup, şi trebuie să ne rugăm împreună cu ceice au avut la rândul lor trup, l-au sfinţit şi ni l-au lăsatnouă. Trupurile lor au rămas şi pentru noi, şi putemcăpăta ajutor nemijlocit de la trupurile acestea, chiardacă din ele au rămas doar oasele goale.

Dacă credem în minunile Domnului şi ale sfinţilorLui, dacă credem că prin trupurile şi chiar prin hainelelor s-au săvârşit minuni, vom înţelege de ce credincio-şilor le sunt dragi până şi lucrurile sfinţilor. Trupurilesfinţilor sunt chezăşie a celor ce săvârşesc împreună cunoi dumnezeieştile slujbe. Trupul nostru este frumuseţezidită după chipul lui Dumnezeu, şi poate fi la fel desfânt şi de nestricăcios ca sufletul.

Dacă ne vom aduce aminte că păcatul e stricăciune,dacă, pe de altă parte, vorbim de stricăciunea sufletului,este cazul să vorbim şi de stricăciunea sau nestricăciuneatrupului. Într-o rugăciune dinainte de împărtăşanie, ci-tim: „O, înfricoşată taină! O, bună mila lui Dumnezeu!Cum eu, fiind tină, mă împărtăşesc cu dumnezeiesculTrup şi Sânge şi mă fac fără stricăciune”. „Tină” - adicăţărână - asta se spune nu despre suflet, ci despre trup. Înmod asemănător şi botezul spală nu numai sufletul, ci şitrupul.

Pentru omul care s-a rupt de Biserică, este ceva deneînţeles atunci când, la slujba de îngropare a unui prunc,Biserica se roagă pentru el ca pentru un „nestricat”. Cumadică „nestricat”? Doar o să putrezească! Da, dar va venivremea, va veni ceasul „în care toţi cei din morminte vorauzi glasul Fiului lui Dumnezeu... şi vor ieşi” (Ioan 5, 28-29); atunci va învia şi trupul pruncului cu pricina şi se vaarăta nestricat de păcat. Cum va învia sufletul, aşa va în-via şi trupul. De obicei, noi, raţionalişti fiind, nu înţele-gem aşa nestricăciunea trupului.

Trupul nostru e stricăcios în sine, şi e nevoie dealtceva - adică de sfinţenie - pentru a-l face nestricăcios.Se poate vorbi de nestricăciunea sufletului şi a trupului,însă aceasta este lucrare dumnezeiască şi sfinţenia stă înfaptul că Domnul ne dăruieşte această nestricăciune -„haina de nuntă”. Noi nu avem această haină şi ne rugămca să o primim: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împo-dobită, şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa...” Şinoi avem încă o haină - trupul - pe care suntem datori săîl luminăm şi să-l înălţăm până la suflet, cu ajutorul luiDumnezeu. Deci, firea noastră este alcătuită din suflet şitrup. De aceea trebuie să ne îngrijim mai mult desuflet şi, dacă acesta va deveni mai curat şi mai bun,atunci şi trupul va deveni şi el mai curat şi mai bun.

Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Hristos ţine pe braţe sufletulMaicii Domnului, reprezentat ca un prunc înfăşat, simbolizând faptul că,atunci când a adormit, duhul ei s-a născut la o nouă viaţă - cea cerească.

Uniunea contemporană dintre „sabie şi sutană” nuare nimic în comun cu statul creştin întemeiat de cătreÎmpăratul Constantin cel întocmai cu Apostolii, stat încare oamenii erau conduşi de două puteri – cea împără-tească şi cea bisericească, ce formau un singur trup.Această simfonie dintre Basileul cel uns de Dumnezeu şislujirea clericală avea ca temelie credinţa creştină.

Idealurile care alcătuiesc temelia compromisului con-temporan dintre unii slujitorii ai Bisericii şi guvernuldeclarat antiortodox nu sunt câtuşi de puţin creştine. Aşaa fost de pildă „Declaraţia de Loialitate” faţă de regimulsovietic din 16/29 iulie 1927, a mitropolitului Serghie(Stragorodski) care a trădat Ortodoxia, făcându-se autormoral al crimelor ce au avut drept rezultat uciderea a sutede mii de mucenici şi mărturisitori în Rusia, care au re-fuzat să recunoască acest document ruşinos, pe care pânăla 90% dintre parohiile ortodoxe l-au respins cu indignare.

Introdusă forţat în Rusia Sovietică, dar recunoscutăastăzi de bunăvoie, de-a lungul a mai mult de 80 ani, „de-claraţia” mitropolitului Serghie constituie temelia „cano-nică” a colaborării obscure dintre statul antireligios şi Bi-serică. În acest sens, protoiereul Mihail Polski scria: „Nutrebuie niciodată uitat că succesiunea legitimă a au-torităţii bisericeşti se sfârşeşte odată cu apariţia situaţieide necanonicitate, ea fiind un efect al actelor necanonice.”

Unde bate necanonicitatea?

Chiar contrar procedurilor canonice şi istorice aleBisericii Ortodoxe, în zilele noastre, clericii care îi pără-sesc pe ierarhii apostaţi sunt aspru criticaţi, căci „n-auales să lupte din interior, continuând ascultarea”. Aceastămentalitate „a luptei din interior” se datorează unei înţe-legeri greşite a rolului ierarhului şi a relaţiei acestuia cucredincioşii săi.

E revoltător să observi, cum scriitorii contemporanibisericeşti, infectaţi de acest virus al unei ascultări orbite,deşi înţeleg foarte bine atacul bine organizat al erezieiasupra Ortodoxiei, încearcă să prezinte lucrurile ca fiindabateri minore de la canoane. Ei se folosesc de scuze degenul: „Aici e vorba de canoane, nu de credinţă” - şi sestrăduiesc din răsputeri să ne convingă.

Chipurile, declarăm că suntem revoltaţi când aflămdespre acţiunile şi declaraţiile antiortodoxe, de rugă-ciunile în comun cu ereticii ale patriarhilor „ortodocşi”şi suntem zguduiţi de încălcarea cu neruşinare a sfintelorcanoane, dar în acelaşi timp ne mângâiem conştiinţaadormită în praful nepăsării, zicând că aceste lucruri nus-au întâmplat numai în zilele noastre, ci sunt deja omoştenire a Bisericii. Cumva, credem că pe măsură cetrece timpul şi, iată, Dumnezeu nu ne-a înghiţit cu urgiaSa pentru păcatele noastre, aceste rătăciri capătă un soide legitimitate, devin „canonice”. Ni se par a fi aproapenişte virtuţi, doar pentru faptul că au o oarecare vechime.Această concepţie este cât se poate de falsă...

Simfonia babiloniană de azi

Sincretismul religios şi colaborarea ierarhilor cu au-torităţile antireligioase au transformat Biserica lui Hristosîntr-un laborator credincios al ereziei şi al regimului anti-creştin. Apucând pe calea compromisului fără limite, ie-rarhii apostaţi au căzut nu doar în plasa ecumenismului, cişi în tot soiul de trădări şi lepădări ale credinţei ortodoxe.

Această „simfonie babiloniană” a ecumenismului a-postat aduce cu sine şi o anumită „teologie” a lepădării decredinţă, adică noi legi bisericeşti, îndreptate împotrivalui Dumnezeu, prin care vânzătorii caută să-şi justificeorice infamie şi degradare, orice păcat samavolnic al min-cinoasei lor autorităţi „bisericeşti”, de dragul unui ima-ginar „folos pentru Biserică”. Această „teologie” de fac-tură iezuită constituie motivul pentru care un număr marede credincioşi îşi pierd încrederea în Biserică, în credinţaortodoxă şi în cele din urmă, chiar şi în Dumnezeu,devenind atei şi prigonitori ai celor ce rămân credincioşi.

Trebuie spartă perdeaua de fum în dosul căreia seîncearcă să se acopere adevărul. Cei care n-au înţelesîncă ce se petrece îşi închipuie că problema principalăeste numai unirea papistaşilor cu ortodocşii, precum laFerrara şi Florenţa.

Dar scopul unioniştilor nu este numai acesta! Nuurmăresc numai unirea, precum îşi închipuie naivii, ci


Între sabie şi sutană

Hristos primind darurile aduse de împăratul bizantinConstantin IX Monomahul şi cererea împărătesei Zoia.

Maica Domnului cu Pruncul, împăratul Ioan II Comneanul şi împărăteasa Irina.


otrăvesc minţile oamenilor cu ideea că suntem cu toţiifraţi, fără deosebiri esenţiale, cu toţii năzuind cătreDumnezeu, fiecare în felul său. Esenţa sincretismuluieste aşadar - libertate, egalitate, fraternitate… - de sor-ginte masonică. Indus astăzi în mintea aşa-zişilor creş-tini, mâine predicat religiilor monoteiste (iudaism, islam),acest tip de gândire se preconizează a deveni curândcrezul întregii lumi, chiar şi fără schimbări exterioare lanivelul formal al feluritelor religii.

Dar atunci, când această idee se înrădăcinează înmintea omului, sufletul său se desparte de credinţa înHristos. Pentru cei care sorb din otrava sincretismului,

Hristos este orice - mare mistic, filosof, învăţător moral- dar nu Dumnezeu; este o cale, dar nu Calea; un adevăr,dar nu Adevărul şi Lumina. Pentru aceştia, există şi altecăi către Dumnezeu, la fel de bune, după părerea lor. Deaceea, o omogenizare a religiilor e greu de realizat.Oamenii vor fi lăsaţi să-şi vadă de credinţa lor, cu con-diţia să nu existe „fanatici” care să susţină că Ortodoxiae singura credinţă dreaptă, că cunoaşterea lui Dumnezeuse face numai prin Hristos, că toată mulţimea de evrei,mahomedani, budişti, sunt departe de Dumnezeu.

Cu această groaznică erezie avem de luptat, nunumai cu o unire ipotetică; această erezie, care înseamnărespingerea lui Hristos şi a Sfintei Sale Biserici, s-a răs-pândit pretutindeni şi a devenit un mod de gândire şi deviaţă pentru toţi credincioşii Bisericilor oficiale, caresunt adormiţi cu declaraţii inepte de genul: „vom vedeadacă patriarhul va face următorul pas”…

Reînvierea serghianismului

Cu toate că îşi are rădăcinile în Uniunea Sovietică,serghianismul, adică colaborarea dintre Biserică şi statulantiortodox, a devenit acum un fenomen mondial. Astăzi,mai mult ca oricând, el este o tendinţă modernă. Dacăne uităm la tactica „clerului” apostat, putem susţine căserghianismul nu este doar un fenomen istoric şi sovietic,ci este şi un fenomen universal. Politicienii Bisericii careduc de bună voie „jugul” serghianismului slugarnic răsarca ciupercile peste tot prin lume.

Serghianismul nu este doar o josnicie şi o înşelă-ciune, ci este refuzul conştient de a lua crucea Dom-nului, o respingere a mărturisirii de credinţă şi a muce-niciei pe care s-a întemeiat Biserica lui Hristos. Serghia-nismul este şi starea de spirit şi de suflet a celor care suntpregătiţi să facă orice concesii şi să trădeze credinţa ceasfântă de dragul unor foloase vremelnice şi a unorinterese ale acestei lumi. Într-un anume sens, ecumenis-mul este doar un element component al serghianismuluiîn calitate de principiu general şi de unealtă a apostaziei.

În esenţa sa, serghianismul universal reprezintă sub-ordonarea în faţa puterii lui antihrist - fie că e în Rusia,Grecia, Vatican, SUA sau orice altă ţară. Iar ţelul ur-mărit în mod conştient sau inconştient de către serghia-nism este să-i corupă pe creştini, să-i pregătească pentruprimirea lui antihrist.

Frica pătimaşă şi frica de Dumnezeu

Mulţi credincioşi se întreabă care esteoriginea fricii lor şi de ce natură este ea. Unii otrăiesc zilnic; alţii doar pentru o perioadă – mai alesnoaptea, în somn. Frica şi stările legate de ea, cateama, neliniştea, spaima, anxietatea, angoasa, suntlegate de alipirea sufletului de bunurile materiale.Omul nu se poate tămădui de ele decât desprinzân-du-se de lumea aceasta şi aruncând toată grija laDumnezeu, cu nădejdea tare că prin înţeleapta Sapurtare de grijă, va primi toate cele ce îi sunt detrebuinţă.

Cea dintâi pricină a fricii este, aşa cum amvăzut, lipsa de credinţă. În sufletul celui cu cre-dinţă puternică în Dumnezeu, frica nu-şi mai arelocul. „Credinţa neclintită – spune Evagrie - nu


primeşte bântuielile fricii”. Cel care crede cu tărie în Dumnezeu şi în purtarea

Sa de grijă, are siguranţa că va primi de la El, în oriceîmprejurare ajutor şi apărare. El nu are deci a se teme denimic - nici de întâmplările vieţii, nici de duşmănia oa-menilor, nici chiar de moarte. Nu credinţa sa îl scapă peom de frică, ci ajutorul lui Dumnezeu, care îi vine carăspuns la credinţa în El, îl sprijină şi-l întăreşte. Iar acestajutor omul trebuie să-l cearăprin multă rugăciune, cu credin-ţa că Dumnezeu i-l poate da şicu nădejdea că-l va primi.

Omul cu adevărat trebuie săse tămăduiască de frică, însă elnu trebuie să lepede din sufletorice fel de teamă, căci nu oricefrică este patimă. Există, aşacum am văzut, o frică virtuoasă,pe care Dumnezeu a dat-o omu-lui ca mijloc de mântuire şi pecare Părinţii o numesc „fricământuitoare” sau „nelinişte mân-tuitoare.”

Această frică este numită detradiţia ascetică „frica de Dum-nezeu”. Sfântul Ioan Scărarul,vorbind despre teama de Dum-nezeu, spune că frica aceasta„alungă toată frica”. Tot el spu-ne: „Cel ce s-a făcut rob Dom-nului nu se va teme decât numaide Stăpânul său. Dar cel carenu se teme încă de Acesta seteme şi de umbra sa”.

Noi, oamenii, suferim două neajunsuri fundamen-tale. Primul stă în aceea că nu ne pricepem să nerugăm, nu învăţăm să ne rugăm, nu lucrăm la rugă-ciunea noastră, nu ne pregătim pentru ea prin toată viaţanoastră. Al doilea neajuns al nostru este lipsa acelui lu-cru de temelie, pe care îl aveau toţi bineplăcuţii lui Dum-nezeu, care atât în Vechiul Testament, la prooroci, cât şiîn Noul Testament era condiţia indispensabilă a slujirii luiDumnezeu - frica de Dumnezeu.

La noi, ea lipseşte cu totul sau aproape cu totul, şiacum multora li se pare că nici nu este nevoie de ea. Preades uităm că Domnul nu este numai Mântuitor, ci şiJudecător, că El nu este numai milostiv, ci şi drept.Sfânta Biserică nu încetează să ne aducă aminte că avemneapărată nevoie de frica de Dumnezeu - ne aminteştemereu de aceasta prin scrierile Părinţilor, prin rugăciunişi prin cântările bisericeşti.

Rugăciunea îndepărtează frica

Când intrăm în biserică, e bine să ne amintim ru-găciunea pe care o rosteşte diaconul la ectenie: „Pentrusfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cuevlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa...” Aceastărugăciune generală, rostită la începutul ecteniei, slujeşte

drept temelie pentru cererile particulare ce îi urmează:„pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi” şi aşa mai departe.

La Vecernie cântăm: „Slujiţi Domnului cu frică şi văbucuraţi Lui cu cutremur” (Ps. 2, 9), iar proorocul Îi spu-ne Domnului: „Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi spresfântă biserica Ta, întru frica Ta (Ps. 5, 7). Frica de Dum-nezeu este de trebuinţă nu numai pentru noi, începătorii,ci şi pentru cei ce au ajuns şi s-au învrednicit de împărăţia

Cerurilor. Amintirea statornicăa fricii de Dumnezeu este detrebuinţă nu numai pentru noi,cei păcătoşi, care ne temem deînfricoşătoarea Judecată, ci şi pen-tru Sfinţi: „Temeţi-vă de Dom-nul toţi Sfinţii Lui, că nu estelipsă celor ce se tem de Dânsul”(Ps. 33, 9).

Frica de Dumnezeu se oglindeşte

în dragostea de Dumnezeu

Dar pentru ce este nevoie deaceastă frică? Cei ce nu înţeleglucrul acesta trebuie să îşi aducăaminte că Hristos, venind pe pă-mânt, a zis: „Poruncă nouă dauvouă, să vă iubiţi unul pre altul,precum Eu v-am iubit pre voi”(Ioan 13, 34).

Sfinţii Părinţi spun că Bisericae Trupul lui Hristos, iar ceea cene uneşte în Hristos Iisus estedragostea: fără dragoste nu sun-tem nimic. Avem neapărată ne-

voie de dragoste adevărată şi dumnezeiască, însă nu decurvie, aşa cum mulţi tâlcuiesc cuvântul acesta. Şi dacănu avem dragoste, nu suntem mădulare ale Bisericii, nusuntem ucenici ai lui Hristos. Avem neapărată nevoie s-oavem, s-o agonisim – dar cum, pe ce cale?

Răspuns la întrebarea noastră ne dă Sfântul IoanScărarul: „înmulţirea fricii de Dumnezeu este începutuldragostei”. Se dovedeşte că nu numai în Vechiul, ci şi înNoul Testament, omului îi face trebuinţă, tocmai pentrudobândirea dragostei, frica de Dumnezeu.

Există felurite stări ale dragostei şi felurite trepte alefricii de Dumnezeu. Noi, începătorii, ne temem de Dum-nezeu (asta numai dacă avem frică de Dumnezeu) deoa-rece simţim că suntem murdari şi întinaţi, tremurăm lagândul că ne vom înfăţişa astfel înaintea Judecăţii luiDumnezeu şi, înainte de asta, înaintea judecăţii conştiin-ţei proprii, care ne va osândi, ne va da în vileag. Şi, iatăcă având o asemenea frică, prin ea începem să ne cu-răţim. Avva Dorothei spune că există două frici: una estecea a începătorilor, cealaltă - a celor desăvârşiţi.

Cei dintâi împlinesc voia lui Dumnezeu de fricapedepsei - şi este neapărată nevoie de această frică -pentru că ea ne curăţeşte şi ne face supuşi faţă de Dum-nezeu. Cei desăvârşiţi fac însă voia lui Dumnezeu nu de


frică, ci din iubire; se supun Lui nu pentru că se tem deosândă şi pătimiri, ci de frica despărţirii de Dumnezeu,de acea lumină şi bucurie pe care o primesc prin petre-cerea şi unirea cu El, la care ei au ajuns deja. Aceastaeste frica celor desăvârşiţi, altfel spus dragostea desă-vârşită, despre care Ioan Teologul spune că alungă frica(I Ioan 4, 18).

Sunt două frici: una e cea de început, iar cealaltă -cea desăvârşită. Prima este a celor ce încep a fi bine-credincioşi, iar cealaltă este a Sfinţilor, a celor desă-vârşiţi, ce au ajuns la măsura dragostei desăvârşite. Depildă: cine împlineşte voia lui Dumnezeu din dragoste deDumnezeu, iubindu-L, anume ca să fie pe placul Lui,acesta ştie unde este binele cel adevărat, a cunoscut ceînseamnă a fi cu Dumnezeu.

El este cel ce are dragostea cea adevărată, pe careSfântul Ioan o numeşte „desăvârşită”, iar această dra-goste îl aduce la frica cea desăvârşită, pentru că unul caacesta se teme de Dumnezeu şi împlineşte voia Lui nu casă scape de munci, ci pentru că, gustând din însăşi dul-ceaţa petrecerii împreună cu Dumnezeu, se teme să ca-dă, se teme să rămână lipsit de ea. Şi această frică desă-vârşită, care se naşte din această dragoste, alungă fricade la început.

Tocmai de aceea spune Apostolul: „dragostea desă-vârşită alungă frica”. Acelaşi lucru îl găsim la MaximMărturisitorul: „Frica ce ia naştere din pricina păcatelor,sub lucrarea aşteptării muncilor, este necurată, întrucâtare ca pricină păcatul pe care omul îşi dă seama că l-afăcut, şi nu rămâne pentru totdeauna, pentru că piereodată cu îndepărtarea păcatului prin pocăinţă. Iar frica cepururea stă în suflet; această nelinişte plină de temeredatorată păcatelor, este curată şi nu piere niciodată, pen-tru că ea este oarecum nedespărţită de Dumnezeu ca undar din partea zidirilor, arătând evlavia pe care stă înfirea tuturor să o nutrească faţă de slava Lui, care covâr-şeşte orice împărăţie şi putere”.

Treptele fricii de Dumnezeu

Sfântul Vasile cel Mare deosebeşte trei trepte alefricii de Dumnezeu: în primul rând, putem face pe

placul lui Dumnezeu de frica muncilor - aceasta e stareade rob; în al doilea rând, putem împlini poruncile dindorinţa de a primi răsplata făgăduită de Dumnezeucelor ce împlinesc voia Sa - aceasta e partea năimitului -care lucrează pentru plată, treaptă care este deja maipresus decât cea dintâi.

Mai este însă şi o a treia treaptă, cea mai înaltă, şianume atunci când facem binele de dragul binelui -aceasta este partea fiului, care face voia Tatălui nu dinfrică de rob sau în nădejdea plăţii, ci din dragoste deTatăl, de teamă să nu-L amărască şi să nu-L necăjească.Aici devin limpezi cuvintele Sfântului Antonie cel Mare,care a zis: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru căÎl iubesc”.

Nu este cu putinţă a ajunge la frica cea desăvâr-şită altfel decât prin frica de început. În trei chipuriputem bineplăcea lui Dumnezeu: fie facem pe placul Luide teama muncilor, când ne aflăm în starea robului, fieîmplinim poruncile Lui căutând plată, pentru folosulpropriu, ceea ce ne face să ne asemănăm unor năimiţi,fie facem binele de dragul binelui, şi atunci ne aflăm înstarea fiului, pentru că fiul, când ajunge la vârsta şiînţelegerea cea deplină, împlineşte voia tatălui său nupentru că se teme de pedeapsă şi nu ca să primeascăplată, ci pentru că nutreşte faţă de el o deosebită dragosteşi cinstirea cuvenită unui părinte, pentru că îl iubeşte şieste încredinţat că toată averea părintească este a sa.

Domnul, vorbind cu Avraam când acesta a venit săi-l aducă jertfă pe fiul său, a spus: „Acum am cunoscutcă tu te temi de Dumnezeu” (Fac. 22, 12), arătând prinaceasta frica cea desăvârşită, care se naşte din dragoste”.

Prin dragostea de Dumnezeu se pune temelia dra-gostei de aproapele, adevăratei iubiri creştine, desprecare vorbeşte Domnul. Aşadar, trebuie să avem frică deDumnezeu, să o cultivăm în noi înşine, pentru a atingetreapta desăvârşirii prin dragostea de Dumnezeu.

Chinurile veşnice ale iadului: tartarul (iezerul îngheţat), întunericul cel mai dinafară şi viermele neadormit


Despre viaţa Sfântului Luca al Crimeei, ierarhmărturisitor şi doctor fără de arginţi, urmaş al unei vechifamilii princiare, artist dăruit, chirurg genial, profesoruniversitar, pătimitor pentru credinţă în temniţelebolşevice, unul din cei mai mari propovăduitori ai Orto-doxiei din vremurile noastre, lucrul cel mai bun care sepoate spune sunt propriile sale cuvinte: „Am iubit pătimi-rea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”.

În plină teroare bolşevică, el a fost chirurgul deexcepţie, care refuza să opereze fără icoana Maicii Dom-nului pe peretele sălii de operaţie. Episcopul chirurgLuca Voino-Iasenetki, mărturisitor al credinţei în Hristosşi titan al ştiinţei este un exemplu de jertfire de sine, deslujire a semenilor şi de sfinţenie. Deşi a cunoscut în-deaproape grozăviile lagărelor staliniste şi prigoana luiHruşciov împotriva Bisericii, el nu a încetat vreo clipă săpoarte grijă de sufletele păstoriţilor săi, cărora, în „mijloculumbrei morţii”, printre ruinele războaielor, le vorbea des-pre nemurire şi veşnicie, despre lumina lui Hristos, des-pre credinţa care biruie orice piedici şi despre educaţiacopiilor în vremuri de răsturnare a valorilor.

Sfântul Luca s-a născut în anul 1877, într-o familiecu nobile rădăcini strămoşeşti. Valentin Voino-Iasenetki,după numele său de mirean, a primit o aleasă educaţie.Înclinând mai întâi spre pictură, tânărul Valentin îşi va în-drepta paşii spre Academia de Arte Frumoase din Kiev.Simţind o puternică dorinţă de a-şi ajuta semenii, el varenunţa la pictură, alegând calea medicinei şi înscriindu-sela Facultatea de Medicină din Kiev.

În anul 1904, în cadrul războiului ruso-japonez,Sfântul va sluji pe post de medic chirurg, în slujba CruciiRoşii, adică fără salariu. Vreme de aproape un an, Valen-tin îndeplineşte misiunea de chirurg, activând prin maimulte spitale provinciale, care se aflau într-o sărăcie a-vansată. Între timp, tânărul Valentin se căsătoreşte cuAna, soră medicală, cu care a avut patru copii.

Miile de bolnavi pe care îi opera în fiecare an l-aufăcut vestit printre oamenii simpli, veniţi din sate înde-părtate pentru a fi tămăduiţi de doctorul milostiv. Estebinecunoscut faptul că chirurgul nu cerea niciodată remu-nerare, oricât de binemeritată era. În acea perioadă, el afost unul dintre primii chirurgi care a executat operaţiideosebit de valoroase (chiar şi pe creier), unele în premi-eră mondială, care au scris pagini de istorie a medicinei,fiind cu atât mai vrednice de laudă cu cât ele au fost reali-zate în condiţii precare, fără dotări necesare, fără anes-tezice şi dezinfectante.

Mai târziu, el îşi continuă studiile la Moscova, fina-lizându-le în 1916. Iată ce spunea unul dintre profesoriiprezenţi la susţinerea tezei sale, intitulată «Anestezia

locală»: „Ne-am obişnuit ca lucrările de doctorat să fiescrise din obicei... cu scopul dobândirii unor funcţii maiînalte şi ca atare, să nu aibă mare valoare ştiinţifică.Însă când am citit cartea dumneavoastră, am rămas cuimpresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nucânte şi am apreciat-o în chip deosebit”.

În anul 1917, viaţa doctorului se schimbă brusc,precum odinioară cea a mult pătimitorului şi răbdătoruluiIov: soţia i se îmbolnăveşte grav de tuberculoză, iar situa-ţia socială a Rusiei cunoaşte un cutremur puternic, odatăcu izbucnirea Revoluţiei bolşevice. Valentin se hotărăştesă plece la Taşkent, unde este numit medic şef al spita-lului orăşenesc. Acolo este arestat, urmând a fi executat,fiind salvat prin mijlocirea unui oficial de rang înalt.Totuşi, episodul dramatic n-a trecut fără urmări: boalasoţiei sale s-a agravat, iar în anul 1919 ea va trece laDomnul. Rămas văduv cu patru copii, el îşi continuăactivitatea de medic şi savant, încredinţându-şi spre îngri-jire copiii unei infirmiere de la spitalul din Taşkent, obună creştină, care îi va creşte pe micuţi cu multă dăru-ire, întocmai ca o mamă adevărată.

Încă din tinereţe, Valentin a simţit chemarea preoţiei,fiind profund marcat de glasul Sfintei Evanghelii, carevorbeşte despre secerişul ce îşi aşteaptă lucrătorii (Matei9, 37). Pe când lucra la proiectul lucrării de chirurgieseptică, intitulat „Eseu despre chirurgia infecţiilor sep-tice”, el auzi foarte limpede glasul lui Dumnezeu, Care

Sfântul Luca, doctorul fără de arginţi, arhiepiscopul de Crimeea:

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul...” „Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb,

fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.


îl chema spre slujirea Sa şi spre mărturisirea credinţei. În minte i-au răsunat cuvintele prooroceşti: „Când

această carte va fi terminată, pe ea va sta numele unuiepiscop”. Fusese ceva mai presusde voinţa şi de alegerea sa proprie.Domnul Însuşi îl alesese, iar el, caun alt Samuil, a spus cu adâncăplecăciune înaintea înţelepciunii şia iconomiei Sale: „Iată eu, Doam-ne. Fie voia Ta”.

După moartea soţiei, Valentinse implică intens în viaţa religioasădin Taşkent. În anul 1921, înaltpreasfinţitul Inochentie, arhiepis-cop de Taşkent, a fost atacat de un„tribunal clerico-popular” (alcă-tuit din membri ai „Bisericii vii”,formată din clerici hirotoniţi dintrebolşevici şi din laici care se lepă-daseră de credinţă). Valentin i-aluat apărarea într-un mod atât deconvingător, încât, la sfârşitul în-trunirii, arhiepiscopul a exclamat:„Doctore, trebuie să deveniţipreot!”

Primind acest cuvânt ca pe o adeverire a glasuluichemării dumnezeieşti, Valentin acceptă să fie hirotonitîn luna februarie a anului 1921, prilej cu care arhiepis-copul Inochentie îi încredinţează misiunea de propo-văduitor, spunându-i: „Lucrarea dumneavoastră este săbinevestiţi”.

După numirea ca preot la catedrala din Taşkent,părintele Valentin va propovădui fără teamă cuvântul luiDumnezeu. În paralel, va ţine prelegeri la Şcoala deMedicină, efectuând operaţii la spitalul din oraş. Cuorice prilej, el apărea îmbrăcat în rasă şi cu cruce lapiept, iar în sala de operaţii avea grijă să se afle mereuo icoană a Maicii Domnului, în acele vremuri în caremii de oameni erau omorâţi în chinuri groaznice, doarfiindcă erau văzuţi făcându-şi cruce sau purtând iconiţeşi cruciuliţe la gât.

Deşi toate aceste lucruri erau o sfidare la adresaateismului oficial, părintele Valentin nu a cedat nicio-dată presiunilor exercitate de autorităţile anticreştine.Un chirurg contemporan ne-a lăsat o mărturie elocventăîn acest sens: „Era perioada când ritualul său religiosdinainte de operaţie se mărise. Acum, în faţa icoanei eramereu aprinsă o candelă. Înaintea operaţiei nu numaică făcea semnul crucii, dar rostea şi o rugăciune scurtăşi făcea cruce de trei ori în spaţiul sălii de operaţiiînainte de a lua bisturiul în mână”. Pentru a înţelegeînsemnătatea acestor gesturi e destul să ne reamintimcă, numai în 1922, fuseseră executaţi 8.099 de clerici,monahi şi monahii, iar Patriarhul Tihon (întâistătătorulBisericii Ruse din Catacombe) era ţinut sub arest.

Nu peste mult timp, părintele va fi tuns în călu-gărie, primind numele Sfântului Apostol şi Evanghelist

Luca, iar în anul 1923 va ajunge episcop de Taşkent.După hirotonia întru arhiereu, bolşevicii îl arestează,marcând un lung şir de ani de pătimire, pe care îi va

petrece în pribegie şi suferinţe înînchisorile sovietice. Sfântul Lucaîşi ridicase crucea pe umeri, plinde vitejie şi fără să cârtească, în-credinţându-se întrutotul în dreap-ta cea tare a Atotţiitorului Dum-nezeu.

Fiind un chirurg excelent, epis-copul Luca operează şi în spitalelede prin închisorile în care este elînsuşi închis. Fiecare operaţie o în-cepea şi o termina cu rugăciunecătre Maica Domnului, iar dezin-fectând rana cu iod, întotdeauna ofăcea în semnul crucii, spre ajutor.

Mai târziu, pentru a-l ucide,bolşevicii hotărăsc să-l trimitătocmai la Cercul Polar de Nord,ca apoi să fie trimis în regiuneaArhangelsk pentru încă vreo treiani. După aceasta, sfântul pri-meşte şi al treilea exil, în înde-

părtata Siberie. Orbind de ochiul drept, din pricinabătăilor şi a chinurilor, el îşi va purta în continuare cru-cea cu multă răbdare, arătând cu orice prilej multădragoste şi preocupare pentru sufletele oamenilor ce îicereau ajutorul.

Sfântul Luca – păzitor al Sfintelor Canoane

La începutul iernii anului 1923, Sfântul Luca seafla în primul său exil, tocmai în nordul îngheţat, înPlahino, un cătun izolat situat pe cursul fluviului Enisei,dincolo de Cercul Polar de Nord.

Tocmai acolo, în cele mai vitrege condiţii, SfântulIerarh avea să săvârşească botezul a doi copilaşi, celocuiau împreună cu părinţii lor într-un bordei care,privit din afară, semăna mai mult cu o grămadă debălegar decât cu un sălaş omenesc.

În lipsa veşmintelor şi a Molitfelnicului, el atrebuit să improvizeze un epitrahil dintr-un cearceaf şisă spună pe dinafară rugăciunile din rânduiala Bote-zului. Chiar şi în acele condiţii mai mult decât vitrege,el a refuzat să săvârşească botezul celor doi copii prinstropire. Apă nu exista decât cel mult o cană. A porun-cit sătenilor aflaţi de faţă, ca împreună cu el, neîntâr-ziat, să se strângă zăpadă şi gheaţă, să se încropeascăun foc din te miri ce (deşi ţăranii din acele colibe erauatât de sărmani, încât nici lemne de foc nu aveau) şi sătopească suficientă apă cât să umple un ciubăr în careaveau să fie afundaţi pe de-a-ntregul cei doi copii.

Sfântul Ierarh Luca


În anul 1946, după terminarea perioadei de detenţie,datorită meritelor deosebite în stu-diul medicinei, cât şi pentru lucra-rea „Eseu despre chirurgia infec-ţiilor septice”, Sfântul va primi Pre-miul Stalin (un lucru demn de mi-rare şi cu atât mai valoros, mai alescă premiul venea din partea regi-mului care pe de altă parte căuta cutot dinadinsul să îl extermine).

Banii primiţi ca premiu el îi vaîmpărţi orfanilor de război. Nimeninu ştie ce a fost atunci în sufletulsău. Vedea, desigur, că banii bolşe-vicilor pe care ar fi trebuit să îi pri-mească erau mânjiţi cu sângele cri-melor comise de aceşti vrăjmaşi ailui Dumnezeu. Nu se putea com-promite cu ei, desigur. Sau poate căîn aceşti orfani de război el îi vedeape propriii săi copii, rămaşi fărămamă în urmă cu mulţi ani? Până laurmă, nici nu contează care a fostmotivul. El a primit premiul fără aface din acest lucru un prilej de sla-vă deşartă.

Tot în anul 1946, Sfântul Luca este numit arhiepis-cop de Simferopol şi Crimeea. Aici va munci neîncetat lareînvierea credinţei şi vieţii duhovniceşti. Predicile luierau ascultate, pe lângă credincioşii de rând, de studenţiintelectuali şi chiar de oameni de altă credinţă. Arhiepis-copul Luca nu s-a temut niciodată să condamne cu glastare regimul ateu.

La bătrâneţe, el şi-a pierdut desăvârşit vederea. Des-pre aceasta, spunea: „Cel ce şi-a închinat viaţa Domnuluinu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă luminăla fel cu cea de pe Tabor”. Sfântul Luca al Crimeei(Voino-Iasenetki) se mută la Dom-nul pe data de 11 iunie 1961, fiindînmormântat în prezenţa a mii deoameni, în ciuda restricţiilor impusede autorităţile comuniste, care ame-ninţaseră cu represalii dure pe cei cear fi îndrăznit chiar şi să rosteascăvreun cuvânt din slujba de înmor-mântare ortodoxă. Ei doreau ca celce îi mustrase ani şi ani de-a rândulsă fie repede acoperit cu pământ, iarpomenirea lui să se şteargă cât mairepede din inimile oamenilor.

Numai că Dumnezeu a rânduitsă se întâmple cu totul şi cu totulaltfel: înmormântarea sa a scos pe străzi aproape toţilocuitorii din Simferopol, care şi-au condus arhipăstorulcu lacrimi, cu flori şi cu cântări duhovniceşti – lucrunemaivăzut în istoria acelui oraş.

Pomenirea Sfântului Luca nu numai că nu a pierit, cia rămas pururea vie în sufletele celor ce l-au cunoscut şise adapă până astăzi din izvorul nesecat al cuvintelor şiînvăţăturilor sale dumnezeieşti. La data de 18 martie

1996, doctorul trupurilor şi al sufletelor semenilor săieste canonizat şi trecut în rândulsfinţilor. Sfintele lui moaşte, plinede mireasmă, sunt aşezate în ca-tedrala „Sfânta Treime” din oraşulSimferopol, Ucraina, unde se să-vârşesc până în prezent nenumă-rate minuni, tămăduind şi trupul şisufletul celor bolnavi.

Minunea Sfântului Ierarh LucaSe spune că în oraşul Atena, s-a

îmbolnăvit grav un băieţel. Starealui era atât de gravă, încât mediciigreci au refuzat să-l opereze, pro-punând să fie operat în Germania,în unul dintre cele mai bune spi-tale, dotat cu tehnologie avansată.

După operaţia foarte dificilă,care a durat câteva ore, chirurgiiau ieşit din sală spunând: „Nu neeste clar pentru ce aţi adus copilul

la centrul nostru, dacă singuri aveţi atât de bunispecialişti!”- Ce specialişti? s-au mirat bieţii săi părinţi, mai multmorţi decât vii, din pricina emoţiilor.- Păi cel care ne îndruma cum să procedăm şi ne dădeasfaturi foarte preţioase... de fapt, el a condus operaţia.Este un profesionist de cea mai înaltă speţă! Putem spunecă datorită lui operaţia a decurs strălucit.- Straniu, dar cu noi nu era nimeni, ceva probabil greşiţi.Ce specialist să fie?- Cum adică ce specialist? Purta un halat medical de mo-dă veche, cum deja nu se mai găsesc, avea barba mare şi

albă. Dar el chiar acum,înaintea noastră a ieşitdin sala de operaţie, cumde nu l-aţi observat?

Uimiţi, părinţii aumers la secretariat şi aucerut să vadă registrulde operaţii. Alături denumele părinţilor băia-tului, erau înscrise nu-mele de familie ale chi-rurgilor, ultima inscrip-ţie fiind făcută de mânăîn limba rusă: „Arhi-episcopul Luca”.

Minunate sunt lucrurile tale, Doamne!

Sfântul Ierarh Luca în timpul Sfintei Liturghiiîn catedrala din Simferopol

În mijlocul credincioşilor din Simferopol


Pe la jumătatea veacului al XVI-lea, în Volnîia, nudeparte de Poceaev, în ţinutul Orle, trăia o binecre-dincioasă stăpână de viţă nobilă, pe nume Ana ErofeevnaGoiskaia. După sfârşitul bărbatului său, Vasile Bogdano-vici Goiski, fost judecător în ţinut, ea va alege să trăiascăpână la moarte în văduvie.

În acele vremuri, prin ţinutul Volnîiei a trecut mitro-politul grec Neofit, care mergea, precum mulţi alţi ie-rarhi răsăriteni de pe atunci, după ajutor în împărăţiaMoscovei pravoslavnice. În anul 1559, trecând şi pe lamoşia văduvei Goiskaia, la rugăminţile fierbinţi ale aces-teia, a rămas în casa ei o bună bucată de vreme, odih-nindu-se după osteneala îndelungată a drumurilor sale.

Temătoarea de Dumnezeu femeie l-a primit cu bu-năvoinţă în casa sa pe înaltul oaspete şi, după obiceiulrusesc, i-a arătat cea mai înaltă cinstire. Drept recunoş-tinţă pentru primirea sa, mitropolitul i-a dat la plecare cablagoslovenie o veche icoană a Maicii Domnului cu Prun-cul Cel mai înainte de toţi vecii, pe care el o adusesetocmai de la Constantinopol. Purtase icoana până atuncicu sine ca pe un odor de mare preţ, însă Pronia lui Dum-nezeu l-a îndemnat să o lase pe ea în Volnîia, ca bine-cuvântată moştenire.

Icoana dăruită Anei Goiskaia avea 33 de centimetriînălţime şi 27 lăţime, fiind pictată cu vopsele de ulei, înstil clasic bizantin, pe lemn de tei, având bătute pe spate(ca să nu se curbeze) două scândurele din stejar (despăr-ţituri). Sfântul chip a fost acoperit mai întâi cu un stratsubţire de argint, fiind îmbrăcat în el ca într-o cămaşă.Cu timpul însă, această îmbrăcăminte s-a degradat, ca şicum ar fi fost împărţită în pătrăţele, drept pentru care încele din urmă ea a fost schimbată din nou, fiind refăcutădin perle mărunte.

Icoana o înfăţişează pe Maica Domnului încinsă, cuPruncul Cel Preasfânt pe partea dreaptă. Pe partea stân-gă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ţine o pânză ceacoperă picioarele şi spatele dumnezeiescului Prunc.Domnul Iisus Hristos ţine mâna stângă pe umărul MaiciiSale, iar cu cea dreaptă binecuvintează. Preasfânta Fe-cioară are cinstita sa faţa aplecată spre capul Fiului, ex-primând dragostea ei cea mare către El, cu afecţiune şiexpresivitate unindu-şi chipul ei de mamă cu chipulFiului.

Pe marginea acestei icoane sunt, de asemenea, şapteminiaturi înfăţişând gravuri de sfinţi. În dreapta sus,după cum glăsuieşte înscrisul, este zugrăvit prooroculIlie; jos - Sfântul Mucenic Mina; în stânga sus - Sfântulîntâiul Mucenic Ştefan; în partea de jos - PreacuviosulAvramie. În partea de jos a icoanei aflăm chipurile a treisfinte: Sfânta Muceniţă Paraschevi, Sfânta Mare Muce-niţă Ecaterina şi Muceniţa Irina Fecioara.

Darul facerii de minuni al sfintei icoane nu s-a arătatimediat. Multă vreme s-a aflat icoana în casa fericiteimoşiere Goiskaia, însă abia după 30 de ani a început săse observe ieşind din ea o oarecare lumină neobişnuită.Aceasta se întâmpla prin 1597, tocmai în toiul Uniaţiei,

ce fusese introdusă de soborul de la Bretsk din jurulanului 1596. Creştinii ortodocşi au văzut în aceastăminune o osebită lucrare a Proniei lui Dumnezeu, care,în toiul celor mai amare ispite din partea Uniaţiei, a pre-gătit credincioşilor ortodocşi o mângâiere binefăcătoare,prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Slugile au anunţat-o mai întâi pe moşiera Goiski, căo lumină harică răzbate din icoana preasfinţitului Neofit,însă ea nu a vrut să ia aminte, până ce nu a văzut în visicoana, scăldată într-o mare lumină. Necrezând nici vi-sului, Ana Goiskaia nu a dat importanţă deplină acestuifapt, până ce nu a văzut aievea lumina răzbătând dinicoană. După aceasta, ea a început să privească altfelicoana minunată. Cu osebită evlavie, a aşezat-o în loculcel mai cuviincios din casă şi a pus să se ardă înaintea eio candelă de veghe.

Nu a trecut însă multă vreme, că puterea harică cerăzbătea din icoană a început să izvorască primele mi-nuni. Ana Goiskaia avea un frate bun, Filip Kozinski, ceera orb din naştere. Crezând în puterea icoanei, moşieral-a îndemnat să se roage Preasfintei Născătoare de Dum-nezeu, înaintea icoanei ei cele minunate, ca prin prea-puternicele sale rugăciuni, să ceară de la Domnul ve-derea pentru fratele său. Şi, doar ce s-a rugat Filip cucredinţă înaintea icoanei celei dăruite de Dumnezeu, căîn acelaşi ceas ochii lui s-au deschis, asemenea orbuluicelui din naştere din Evanghelie. El a început să vadă caşi cum nu ar fi fost orb niciodată.

După câteva astfel de neîndoielnice minuni, le-audevenit tuturor limpezi lucrurile, iar Goiska s-a hotărât din acel ceas să nu mai ţină icoana în casa sa.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Pochaev

Icoana Maicii Domnului de la Pochaev

21

Adunându-se monahi, preoţi şi mulţime de drept-credincioşi în procesiune, cu cântări duhovniceşti au mu-tat-o pe ea în muntele Poceaevului şi au dat-o spre veş-nică păstrare monahilor, care locuiau în peşteri. AtunciGoiskaia a făcut bogate danii, pentru cei care se aflau înpeşterile de lângă vechea biserică a Adormirii MaiciiDomnului de la Poceaev: ogoare, păşuni, şase familii deţărani, dijma din toată roada strânsă din averea ei.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a fostaşezată mai întâi în această veche biserică. Minunatavindecare a lui Filip Kozinski şi sărbătoreasca strămutarea icoanei din casa Goiski către obştea Poceaevului au avutloc, se pare, chiar la începutul anului 1597, căci pe datade 1 februarie 1597 Ana Goiskaia alcătuia deja un înscristestamentar pentru ridicarea Mănăstirii Poceaev pe loculpustiei peşterilor, pentru a locui acolo toţi călugării buni,temători de Dumnezeu, de credinţă ortodoxă, supuşi Bi-sericii Răsăritului, şi doi cântăreţi bisericeşti. Ana Gois-kaia va trece la Domnul în 1617, lăsându-şi averea sa ne-potului său, Andrei, nobil de Beliski, ajuns mai apoi vo-ievod al Sandomirskului.

În anii ce au urmat, s-a mărit numărul călugărilor,însă pentru mănăstire răsunase ceasul mulţimii necazu-rilor. Trecuseră deja 300 de ani de când Rusia se elibe-rase de sub jugul tătaro-mongol, însă năvălitorii tătari dinHoarda de Aur încă mai bântuiau prin pământurile Volî-niei. Aceştia treceau prin foc şi sabie tot ce întâlneau încale.

În anul 1607, una din aceste hoarde a năvălit şi înMănăstirea Poceaev; în acea vreme, după cum grăieşte otradiţie locală, un oarecare monah se afla pe munte, să-vârşind rugăciunea. Tătarii l-au văzut şi au vrut să îlprindă pentru a-l lua în robie. Ei l-au atacat îndată, însă

vazându-l că era bătrân, l-au lovit plini de răutate cu sa-bia, tăindu-i capul.

Monahul, care ar fi trebuit să moară în acel ceas, şi-aluat în mâini capul său tăiat şi l-a adus la mănăstire,aşezându-l înaintea icoanei făcătoare de minuni a MaiciiDomnului – şi abia atunci şi-a dat duhul său Domnului,spre uimirea tuturor şi spre slava Preasfintei Fecioare, ce-şialesese icoana sa de la Poceaev, arătându-şi puterea astfelprin ea.

În acea vreme, la Poceaev era egumen plăcutul luiDumnezeu, Sfântul Cuvios Iov. Odată, pe când el se rugaîn peştera sa înaintea minunatei icoane, o neobişnuitălumină a răzbătut dintr-o dată din ea şi vreme de mai binede două ceasuri s-a reflectat din adânc către biserica dinapropiere, spre marea mirare a ucenicului său, fericitulDositei, învrednicit să fie martor la această minuneneobişnuită.

Aceasta s-a întâmplat în jurul anului 1623, în chiarvremea când moştenitorul Anei Goiskaia, Andrei Firlei,începuse să prigonească Mănăstirea Poceaev. El se lepă-dase de Ortodoxie, trecând la protestanţi, făcându-se măr-turisitor al eresului luteran, având un caracter dârz, plinde obrăznicie şi de lăcomie. Firlei nu putea deloc să seîmpace cu marea bogăţie pe care Ana Goiskaia o dăruiseMănăstirii Poceaev. Netemându-se de înfricoşătoarea ju-decată de dinaintea prestolului dumnezeiesc, la care va fichemat de alcătuitoarea înscrisului testamentar, pentruîncălcarea voinţei fondatoarei, Firlei, după moartea celeicare lăsase testamentul, a confiscat toate averile şi a stri-cat testamentul, luând treptat manăstirii averea lăsată deAna Goiskaia.

Pe data de 10 iunie 1623, el a trimis în mănăstire oceată formată din slujitorii săi, cei mai nemiloşi luteranicare, tâlhărind averea mănăstirii, au răpit şi icoana ceafăcătoare de minuni. El credea că, dacă va lua icoana,monahii nu vor mai rămâne în acel loc. Aproape 20 deani s-a aflat sfânta icoană în mâinile necredinciosului Fir-


Cuviosul Iov de la Pochaev şi sfintele sale moaşte, adăpostite în paraclisulsubteran amenajat în peştera în care s-a nevoit. În dreapta, este zugrăvită

minunea arătării Maicii Domnului în foc către Cuviosul Iov.


lei, trecută cu vederea şi dis-preţuită. Însă monahii de laPoceaev nu au uitat de ea.Preacuviosul Iov, egumenulmănăstirii, s-a umplut derâvnă şi a mers pe la scau-nele de judecată din Kreme-niţki şi Luşk, făcând multecereri şi plângeri.

Dumnezeu a binevoit caîn anul 1641, icoana să vinăacasă, în mănăstirea Sfântu-lui Iov. Iată cum s-a întâm-plat: necredinciosul Andrei adat o masă mare la palatulsău, chemând mulţi musafiri şi făcându-le ospăţ bogat.

Cuprins de o veselie drăcească, el nu ştia ce să facămai mult spre înjosirea credinţei ortodoxe. A îmbrăcat-oatunci pe soţia lui în veşminte preoţeşti şi a pus în mâinileei Sfântul Potir pe care îl răpise tot din Mănăstirea Po-chaev, iar eretica aducea hule, batjocorind icoana MaiciiDomnului, ca să îi distreze pe oameni prin acest spec-tacol nelegiuit.

Preacurata nu a îngăduit însă astfel de hule la adresaicoanei sale, şi abia a început nelegiuirea, că soţia lui Fir-lei a şi fost cuprinsă de un diavol sălbatic, ce o munceape ea. Acesta l-a tulburat mult şi pe Firlei însuşi, scutu-rarea diavolească continuând până când icoana a fostîntoarsă mănăstirii. Din acea vreme, icoana nu a mai pă-răsit muntele Poceaevului, slăvindu-se cu minuni şi cumulte semne, spre slava mănăstirii şi spre mântuirea tu-turor celor care cu credinţă sosesc aici.

Din minunile icoanei Maicii Domnului

Pe data de 2 noiembrie 1661, moşierul Ivan Lobosmărturiseşte în testamentul său din Kremeniţki că „sufe-rind el nu puţină vreme, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, deo grea boală, după o făgăduinţă a mers la slujbă la Mă-năstirea Poceaev şi aici, la icoana făcătoare de minuni, laUrma Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi la moaş-tele fericitului Iov. În urma rugăciunilor şi atingerii deaceste sfinţenii, s-a învrednicit de osebită milă şi de în-zdrăvenire...” (Preslavnaia Gora Poceavskaia, p. 11, „Potliv-noie testament Lobos”, arhivele Lavrei Poceaevului, nr. 3/50”)

În anul 1664, prin mijlocirea Maicii Domnului, aavut loc minunata înviere a fiului moşierului Ivan Jabo-kritki din Pereveredov. Nu cu mult timp înainte de a-ceasta, în acelaşi an, Simeon primise vindecare la Mă-năstirea Poceaev de o albeaţă la ochiul stâng, după ce s-aspălat cu agheasmă de la Urma Maicii Domnului. Nu atrecut mult timp însă, că el din nou s-a îmbolnăvit gravşi a murit. Părinţii, plini de amărăciune, plângeau neîm-păcaţi această pierdere şi îi pregăteau trupul de îngro-păciune. Cuviincioasa bunică a celui ce murise se rugacu lacrimi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu:

„Fecioară Preacurată, prinicoana ta de la Poceaev, ţi-lînchin pe nepotul meu ţie,numai să arăţi îndurarea taasupra lui; ia aminte la la-crimile părinţilor lui şi îlînvie pe el!”

Copilul a zăcut mort denoaptea până a doua zi, iarla prânz deodată a întinsmâinile şi a grăit către mamasa, cerându-i să mănânce şisă bea; şi îndată s-a ridicatde pe patul de moarte plin devoie bună, spre slava lui

Dumnezeu şi mângâierea părinţilor.Nu mai puţin vestită, o altă minune s-a întâmplat în

luna decembrie a anului 1664, când, cu ajutorul MaiciiDomnului, a primit tămăduire un oarecare om, pe numeVasile, din Ialovici, care suferea de paralizie generală;până la minunată vindecare el nu vedea nimic şi nu puteasă se mişte.

În anul 1665, prin puterea cea mare a Maicii Dom-nului, s-a săvârşit încă o minunată înviere a unui om, penume Vasile Skarpitka, din satul Pelici, care se afla înapropiere de Lungno. El a adormit spre seară, în sâm-băta lăsatului de sec de brânză, însă către cină l-au aflatmort. Văduva cea nemângâiată, plină de întristare, îl plân-gea pe bărbatul ei repausat, care era singurul întreţinătoral familiei.

La priveghi se adunaseră mulţi vecini care, mân-gâind-o, îi vorbeau ei despre marea îndurare a MaiciiDomnului, arătată la Muntele Poceaevului, încredinţând-ocă Maica Domnului nu o va lăsa pe ea. Atunci nefericitas-a rugat cu lacrimi: „Preacurată Fecioară, care faci mi-nuni prin icoana ta de la Poceaev, ia aminte la singu-rătatea mea plină de amar, în care m-a lăsat bărbatul meualături de copii!” Cel adormit a fost spălat şi pregătit deînmormântare, iar a doua zi au chemat preotul pentruîngropăciunea lui.

Dintr-o dată, mortul s-a ridicat şi a cerut să bea şi sămănânce. Apoi el a povestit că, pe când dormea, l-au luatpe el doi tineri şi l-au dus către un palat, pe un munteînalt, înconjurat de o nespusă strălucire, „iar eu - a spusel - cu bucurie eram aproape gata să în palat, cânddeodată au apărut doi bătrâni şi mi-au poruncit să măîntorc înapoi. Atunci tinerii m-au luat de acolo şi mi-auarătat pe un munte o mare biserică şi mi-au spus să mergîn ea şi să mă rog; apoi m-au împins pe mine într-ogroapă şi m-am trezit aşa cum mă vedeţi”.

Urma piciorului Maicii Domnului


Un bătrân oarecare, foarte silitor spre mântuirea sa,avea un frate mai trândav şi mai leneş spre mântuire, carevăzându-l pe bătrân postind şi câte şase zile nemâncând,a zis: părinte, eu am citit că postirea multă aduce omuluimândrie. Bătrânul i-a răspuns: frate, de vom socoti noiaceea, apoi prin lenevire şi prin nepurtarea de grijă şiprin nesilinţă, nu ne va veni umilinţa. Dacă este aşa,frate, să lăsăm dar pustia şi să mergem de aici în lume săne luăm femei, să mâncăm carne şi să bem vin! Amarnouă, frate, că suntem înşelaţi şi batjocoriţi de vrăjmaşul.

Nouă, frate, ni se cade întoată vremea şi în tot ceasul şitot lucrul nostru să gândim şisă zicem aşa: de mă va certaDumnezeu acum cu moartea,oare, ce fapte de îndreptare amcu care să mă arăt Judecăto-rului? Şi ia aminte ce îţi varăspunde ţie către acestea cu-getul tău. De te judecă pe tineşi te învinuieşte cu ceva cuge-tul tău pentru vreun lucru şidacă te înalţă gândul tău,atunci îndată să te laşi de acellucru şi să te apuci de altul,prin care să te nădăjduieşti căDumnezeu îţi va ajuta ţieprintr-însul.

Căci se cade călugăruluisă fie gata în tot ceasul de ie-şirea călătoriei sale, când vaieşi sufletul său din trup.Pentru aceea, frate, ori de mă-nânci, ori de bei, ori altceva delucrezi, totdeauna zi în gândultău: oare, de mă va chema Dum-nezeu astăzi, ce voi face, ca să fiu primit şi plăcut Dom-nului?

Atunci ia aminte, cum cugetul tău te va sfătui şi te vaînvăţa ce să faci şi să te sileşti să faci ce îţi va zice. Iarde te vei îndrepta şi vei începe a petrece cu post, cu prive-ghere, cu nevoinţă şi cu osteneală şi după aceea ele vorslăbi, să nu fii, frate, împuţinat la suflet, ci iar începe şinu înceta a te nevoi şi a păzi acestea până la moarte. Căciîn ce fapte te va găsi moartea, în acele fapte vei fi judecat.Ori în post, ori în priveghere, în silinţă şi osteneală, oriîn lenevire şi în trândăvire şi într-alte fapte lumeşti nefo-lositoare şi în nepurtare de grijă.

Pentru aceea, frate, datori suntem în toate zilele, întoată vremea şi în tot ceasul, a ne cerca şi a ne ispiti, săcunoaştem la ce sporire a faptelor bune ne aflăm. Oaresporesc eu în lucrurile şi faptele prin care să aibă nădejdemântuirea mea: în priveghere, în rugăciuni, în post, sauîn tăcere liniştită? Sau mai ales decât toate, în smerenie,căci aceasta este sporirea cea adevărată a sufletului, că în

tot ceasul să fii mai smerit şi tuturor plecat, zicând însine, că tot omul este mai vrednic şi mai bun decât tine.Fără de această smerenie, departe este călugărul deDumnezeu şi fără smerenie nu este nici o nădejde demântuirea lui.

Iar, de vei merge la vreun bătrân ca să-l întrebi devreun lucru folositor de suflet şi după rugăciune îţi va

zice să şezi, tu închinându-te,zi-i lui cu smerenie: părinte,spune-mi un cuvânt de învăţă-tură pentru mântuire şi viaţaveşnică, cum s-o dobândesc şite roagă, părinte, lui Dumne-zeu pentru mine, că multe pă-cate am! Şi după aceste cu-vinte, taci cu smerenie şi să nuzici nici un cuvânt, până nu teva întreba de ceva.

De îţi va spune vreun fratetaina sa, iar alt frate te va bles-tema cu blestem, ca să-i arăţiacea taină a acelui frate careţi-a încredinţat-o ţie, ia aminteca nu cumva să te înşele să i-ospui, măcar de te va blestema,căci blestemul lui peste dânsulse întoarce, iar tu curat rămâi.

De n-ai, frate, umilinţă îninima ta, atunci să ştii şi săpricepi, că ai oarecare înălţareîn inimă şi ea nu lasă umilinţa,ci îţi împietreşte inima pentruumilinţă.

De îţi va lipsi ceva din cele ce sunt pentru trebuinţavieţii trupului, nu cere aceea de la oameni, ci mai vârtosaruncă spre Domnul grija ta şi nu-L uita pe Dumne-zeu..., şi Dumnezeu nu te va lăsa. Iar cel ce cere de laoameni, acela nu are credinţă, căci Dumnezeu poate să-iajute şi să-l chivernisească.

De îţi va aduce vreun om şi îţi va da ţie ceva de celece-ţi trebuiesc, primeşte cu mulţumire, ca din mâna luiDumnezeu, socotind că Însuşi Dumnezeu ţi-a trimis aceamilă. Iar, de îţi va aduce şi îţi va da vreun lucru ce nu-ţitrebuie, să nu primeşti ca să nu te ispitească vrăjmaşul săprimeşti cele ce nu-ţi trebuie ţie.

Opreşte-ţi, fiule şi îţi învaţă ochii tăi a nu se uita spretrup străin şi de s-ar putea nici trupul tău să nu-l vezi. Deîţi va da ţie Dumnezeu umilinţă şi plângere - şi acesta estedarul cel de mai mare milă al lui Dumnezeu - să nucumva să te înalţi cu gândul în inimă, socotind că marelucru faci înaintea lui Dumnezeu, pentru că plângi şi lă-crimezi, ci mai vârtos te smereşte, te dosădeşte, te

Ascultă, fiule…din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi


defaimă şi te ocărăşte, căci Dumnezeu când îl vede pe omînălţându-se cu gândul şi lăudându-se în inima sa pentruplângerea şi lacrimile ce le-a dobândit, atunci El ia de ladânsul umilinţa, plângerea şi lacrimile şi se învârtoşeazăşi se împietreşte ca piatra inima lui. Şi aşa îl lasă şi îl pă-răseşte Dumnezeu, ca să se smerească şi să-şi cunoascăneputinţa. De nu ai, frate, smerenie duhovnicească, nevo-ieşte-te şi te sileşte de-ţi câştigă măcar smerenia cea tru-pească şi din smerenia cea trupească îţi va veni smereniacea duhovnicească. Iar fără de smerenie, în zadar îţi esteosteneala.

De vei merge la vreun părinte duhovnicesc şi îl veiîntreba vreun cuvânt de folos sufletesc, sileşte-te, fiule, săfaci cele ce ţi-a zis acel părinte, iar peste puţin de veislăbi şi nu le vei face, sau le vei uita, să nu-ţi fie greu amerge şi a-l mai întreba acel cuvânt. Că cel ce nu seleneveşte a merge şi a întreba, dorind să audă cuvântul deînvăţătură, acela măcar şi de nu poate să împlinească şisă facă cuvântul şi învăţătura pe care o aude, însă auzind,dobândeşte umilinţă şi smerenie în inima lui, prin care aflăşi dobândeşte folos. Iar celcare nici nu doreşte săaudă cuvântul de învăţă-tură, nici nu întreabă penimeni, acela nici nu faceşi nici nu-i vine umilinţăşi smerenie în inimă şinici nu dobândeşte folosşi milă.

De te va lăuda unom, fiind tu de faţă, a-tunci îndată adu-ţi amintede păcatele tale şi zi-i luiaşa: frate, pentru Dumne-zeu, te rog, nu mă lăuda,că sunt un ticălos şi nusunt vrednic de o laudă ca aceasta. Iar, de va fi un ommare acel care te va lăuda, te închină cu smerenie şi zi-i:iartă-mă! Şi te roagă lui Dumnezeu în gândul tău zicând:Doamne, acoperă-mă şi mă izbăveşte de lauda aceasta!

De vei cădea în curvie şi va fi aproape de tine acelloc unde trăieşte acel obraz cu care ai căzut, fugi şi tedepărtează, căci nu te vei putea pocăi, fiind aproape deacel loc.

De vei vedea cu ochii tăi pe un frate făcând curvie,sau alt păcat, să nu-l osândeşti, ci fă rugăciune cătreDumnezeu pentru dânsul, zicând: Doamne, păzeşte-l pefratele meu şi pe mine de înşelăciunea aceasta! Şi zi:blestemat să fii tu, diavole, că al tău lucru este acesta,căci fratele meu n-ar fi făcut aceasta, de nu l-ai fi înşelat!Întăreşte-ţi inima şi te păzeşte să nu-l osândeşti, ca să nuse depărteze de la tine Duhul Sfânt.

De va cleveti cineva către tine pe fratele său, să nuadaugi cuvânt la clevetirea lui, ci ori taci, ori zi aşa: eu,frate, însumi mă aflu foarte păcătos şi osândit, aşa încât

nu îndrăznesc şi nici nu pot să osândesc pe alţii; şi aşavei mântui şi sufletul aceluia şi pe tine de osândire.

De vei cădea într-o boală şi vei cere ceva de la cinevaşi nu-ţi va da, ia aminte ca nu cumva să te scârbeşti cuinima spre dânsul, ci zi în gândul tău aşa: de aş fi fost euvrednic să mi se dea ceea ce am poftit şi am cerut de laacel om, i-ar fi grăit Dumnezeu în inima lui şi îndată mi-arfi dat ce am cerut; însă amar mie, că nu sunt vrednic.Trei cete erau desăvârşite între Sfinţii Părinţi: cei dintâinu primeau uşor de la cineva ceva. Cei de mijloc nucereau de la nimeni să le dea ceva. Cei mai de pe urmă,de le aducea cineva ceva şi le da de bună voie lor pentruDumnezeu, ei primeau şi luau cu mulţumire, ca din mânalui Dumnezeu trimisă lor.

De vei fi, frate, neputincios şi nu poţi lucra ca să-ţicâştigi cu osteneala mâinilor tale hrana, îmbrăcămintea şitrebuinţa ta, atunci să ceri cu smerenie cele ce îţi tre-

buiesc, de la creştinii ceiiubitori de Dumnezeu, de-făimându-ţi şi ocărându-ţiînsuţi ticăloşia ta.

De-ţi va trimite Dum-nezeu lacrimi şi umilinţă,în puţină vreme sau înmulte zile, atunci să laşitot lucrul mâinilor tale şi,dacă cunoşti că îţi este defolos, petreci în acea u-milinţă şi plângere, pentrucă îţi este aproape ziuamorţii tale şi pentru a-ceasta ţi-a trimis Dumne-zeu umilinţă şi lacrimi, ca

prin acestea să afli milă. Căci precum diavolul mai vâr-tos, la sfârşitul vieţii omului, se sileşte să-l piardă, aşa şiDumnezeu, la sfârşitul vieţii omului cu o pricină îlmântuieşte.

Sculându-te din somn, întâi proslăveşte pe Dum-nezeu cu buzele tale şi îndată începe-ţi rugăciunea şi pra-vila ta cu toată smerenia şi umilinţa, cu luare-aminte, cutot gândul tău şi cu frica lui Dumnezeu, ca şi cum ai stade faţă înaintea lui Dumnezeu şi cu Dânsul vorbind, devreme ce mintea omului întru cele ce se îndreaptă dedimineaţă, întru acelea petrece şi peste zi. Precum este şipiatra morii: ce bagi într-însa dimineaţa, aceea macină şipeste zi, ori grâu ori neghină. Pentru aceea şi tu, tesileşte de dimineaţă a băga totdeauna grâu mai înainte,până nu va băga vrăjmaşul tău pleavă sau neghină.

De vei vedea în vis nălucindu-se ţie o femeie oa-recare, cu ochii, cu faţa şi vorba înşelătoare, după ce tevei deştepta din somn păzeşte-te, frate şi ia aminte să nuîţi fie gândul tău la dânsa, pentru că gândul la ea îţi vaspurca sufletul.

Când te vei culca pe patul tău, fiule, adu-ţi aminte demormântul tău, în care o să zaci peste puţină vreme,


zicând în tine: nu ştiu de voi ajunge dimineaţa să mă scol,sau nu.

Mai înainte de culcare roagă-te Domnului Dum-nezeu cu toată osârdia, cu smerenia inimii şi aşa însem-nându-ţi faţa ta cu semnul cinstitei Cruci, culcă-te! Şidupă ce te vei culca, ia aminte ca nu cumva să gândeşticeva lucru spurcat şi necuvios, nici la vreun obraz fe-meiesc să nu gândeşti în gândul tău, măcar de ar fi fe-meie sfântă, ci mai vârtos rugându-te lui Dumnezeu,gândeşte-te la ziua Judecăţii, cum o să stai înaintea PreaDreptului Judecător şi să dai răspuns de toate faptele,cuvintele şi gândurile.

Că ce gândeşte omul ziua, în gândul său, aceea s-aobişnuit a i se năluci noaptea, în vis. Sunt duhuri necu-rate spre acea treabă rânduite de satana lor, care, dacă seculcă omul, mai ales călugărul, pe patul lui, şed lângădânsul şi-i aduc în gând aducere-aminte de oarecarefemeie şi de spurcăciunea ei şi-i aprinde trupul lui sprespurcată pofta trupească, până îi spurcă inima şi sufletul.La fel şi îngerii sunt rânduiţi de la Dumnezeu, care şedlângă om şi-l păzesc de laţurile şi mrejele vrăjmaşului.

De te va îndemna inima ziua şi noaptea, zicând:scoală-te şi te roagă lui Dumnezeu, atunci să ştii căsfântul înger al lui Dumnezeu care te păzeşte, acela îţi

grăieşte ţie: scoală-te şi te roagă! Deci, de te vei scula tuşi el se va scula şi va sta la rugăciune împreună cu tine,întărindu-te în nevoinţă şi gonind de la tine duhul celnecurat care te înşeală şi răcneşte ca un leu asupra ta. Iar,de nu te vei scula, îndată se va depărta de la tine îngerulşi atunci vei cădea în mâinile vrăjmaşului.

De vei lucra ceva de obşte împreună cu fraţii, să nucumva să te arăţi tu cum că lucrezi mai mult decât alţii;iar de te vei lăuda, îţi pierzi plata ta.

Păzeşte-te, fiule, de vorba multă, de vreme ce tă-cerea cu înţelepciune este mai bună, iar vorba multă, mă-car de se întâmplă uneori de este şi de folos, se amestecăîn ea şi cuvinte nefolositoare. Păzeşte-te, fiule, în vorbeletale, să nu te căieşti după ce ai vorbit, căci mulţi pentruvorba lor şi-au pierdut cinstea, iar alţii şi viaţa.

De vei avea un lucru (rucodelie) în chilia ta şi va veniceasul de rugăciune, să nu cumva să zici: să mai las puţinpână voi săvârşi acest lucru, ci îndată scoală-te, fiule şiînchinându-te lui Dumnezeu te roagă Lui cu osârdie, casă-ţi îndrepteze Domnul viaţa, să te păzească şi să teizbăvească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.

Mărturii din vremuri de prigoanăMinuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie,

istorisite de cei ce l-au cunoscut (VI)

Persecuţiile creştinilor din comuna Brusturi

După ce s-au stricat primele biserici, creştinii cei adevăraţi erauvăzuţi de autorităţi şi de popii cei de pe nou ca fiind cei mai maricriminali ai societăţii. Nicăieri nu mai erau primiţi, nici măcar uncuvânt nu mai aveau de spus. Ei nu aveau nici un drept - nici la şcoli,nici în conducere. Iar dacă vreunul îndrăznea să-şi ceară vreundrept, era imediat dus la miliţie, ţinut închis de la 3 la 7 zile, bătutşi maltratat ca un sclav. Cred că şi dintre aceştia s-au făcut mulţisfinţi atunci după schimbare. Că aşa a avut parte judeţul Neamţ decei mai răi jandarmi, iar comuna Brusturi de cei mai răi popi penou, în frunte cu Lupescu, Ghiorghiu şi alţii.

Era prin Postul Sfinţilor Apostoli (că acest post nu-l prea puteausuferi ei) când miliţienii cu popa Lupescu şi cu alţi capi ai bisericiipe nou, nu-i putea vedea pe cei de pe vechi că se adună undeva larugăciune, că erau imediat pe urmele lor. Ca să-i poată speria şi maimult, au adus armată, cu arme şi cu tancuri, cu mitraliere din Făl-ticeni, făcând cordon şi înconjurând localitatea. Apoi au umblat jan-darmii prin sat şi pe toţi bărbaţii i-au adus la primărie cu mic cumare. Iar pe femei le întrebau acasă dacă ţin pe nou sau pe vechi,iar care spunea că ţine pe vechi, primea un pat de armă pe spate şio înjurătură printre dinţi.

După ce au adunat toţi bărbaţii satului la primărie, cei pe nouerau trimişi acasă, iar cei de pe vechi erau bătuţi şi maltrataţi mairău ca pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. La intrarea în primărieera popa Lupescu şi primarul, şi câţiva capi pe nou care dădeauparola, care şi cum trebuie bătut mai mult şi care mai puţin.

Pivniţa (pe atunci, închisoare) din Piatra-Neamţ, în care a pătimit Sfântul Glicherie,

în luna octombrie a anului 1936


Jandarmii făceau după comandă. Cei care păzeau mai cutărie credinţa şi au fost văzuţi cândva umblând cu SfântulGlicherie la rugăciune sau cu ajunul sărbătorilor deiarnă, aceia erau trântiţi cu faţa la pământ şi bătuţi aşa detare cu arme şi cu bâte, până ce oboseau jandarmii. Seschimbau între ei şi-i luau din nou, întrebându-i unde leeste preotul şi dacă mai ţin pe vechi. Care răspundeaafirmativ, era izbit apoi de toţi pereţii.

Era acea cameră ca un abator din vechime, toatăplină de carne şi sânge care sărea din trupurile creş-tinilor. A ţinut acel măcel o săptămână încheiată. Nu arămas om din sat nebătut atunci. Din acele bătăi, mulţiau murit până toamna. Doi dintre ei au murit chiar laConsiliul popular: Huţanu Ion şi Buzdea Ghiţă. Femeilelor plângeau, dar slăveau pe Dumnezeu pentru că bărba-ţii lor au murit muceniceşte, făcându-se sfinţi prin su-ferinţa şi moartea pentru credinţă şi adevăr.

Păţania unui copil de şcoală

Povestea Gheorghe Olaru din Brusturi că el era princlasa a III-a şi mergea la şcoală:„Mergând pe drum, m-a ajuns unom şi m-a întrebat: Măi băiete, tuţii pe vechi sau pe nou? Eu i-amrăspuns bucuros, crezând că poatee vreun dascăl: Pe vechi! Auzindaceasta, m-a luat de mână şi m-adus acolo unde era mulţime deoameni adunaţi: unii plângeau,alţii ţipau, iar alţii cântau. Maierau şi două aparate de-ţi luauauzul, pentru a crede trecătorii căaici e mare distracţie.

Deci m-a dus la primărie.Când am văzut ce-i acolo, amînceput şi eu să ţip şi să plâng câtputeam de tare. Un jandarm însă,trecând pe lângă mine, mi-a dat opalmă peste obraz şi mi-a zis sătac, dar eu de durere ţipam şi maitare.

Scăparea mea a fost că a-veam o soră mai mare, care a fostluată tot forţat de autorităţi, şi care cu alte femei era pusăsă facă mâncare pentru jandarmii cei veniţi de laFălticeni, cam 60 la număr. Ea m-a auzit ţipând şi m-acunoscut, a venit la gard şi mi-a zis să tac şi să stau aşape lângă poartă, că ea, când vor intra jandarmii la masă,va veni şi mă va scoate de acolo.

Cât am aşteptat-o pe sora mea, inima mi s-a făcutcât un purice, văzând câţi oameni ies din primărie, toţicu hainele rupte şi pline de sânge. Când a găsit momen-tul potrivit, sora mea a venit şi m-a scos de acolo printregard, rupând o şipcă, m-a luat şi m-a suit în podul bucă-tăriei şi mi-a zis să stau liniştit, că va mai veni ea lamine.

Acolo am stat ascuns vreo două zile, până când totea m-a putut scoate şi trimite acasă. Sora mea îmi aducea

dimineaţa şi seara câte două felii de pâine şi doi cartoficopţi. O auzeam şi pe ea plângând, când se ducea pri-marul la ele şi le obliga să mănânce carne. Ea îi spuneasă o lase în pace, că face curat, numai să nu o înfrupte,că noi încă mai aveam post. Multe metanii a făcut, dupăce au plecat aceia, şi a venit acasă neînfruptată, că ea şicu părinţii mei ştiau că trebuie să vină părintele Gli-cherie la mărturisit.

Alte minuni în acea săptămână

În acele zile grele, de neuitat pentru brustureni, treijandarmi umblau zilnic prin sat şi-i căutau pe toţi cei depe vechi să-i ducă la primărie la bătaie, să nu cumva sărămână vreunul. Auzind de la cei de pe nou, cum că esteun călugăr pe nume Ghermano, care a ieşit din Mănăs-tirea Neamţ odată cu schimbarea, mergeau în fiecare ziacei trei jandarmi la căsuţa lui să-l prindă. Acel călugărse ruga foarte mult, ştia pravila pe de rost şi zilnic citeala Psaltire. Era şi foarte îmbunătăţit, vedea totul mai îna-inte, iarna umbla desculţ prin satele vecine, pe la creş-

tini, în lipsa Sfântului Glicherie,şi îi învăţa despre dreapta cre-dinţă, îi întărea cu cuvântul, citearugăciuni celor bolnavi, care seşi făceau sănătoşi.

Când îl căutau jandarmii, elstătea în faţa casei, că acolo aveao adâncitură făcută şi stătea chiarpe marginea gropii cu picioareleîn şanţ şi citea la Psaltire. Jan-darmii treceau căutându-l şi decâte 5-6 ori în fiecare zi pe lângăgroapă, însă pe călugăr nu-l ve-deau. Aşa l-au căutat toată săptă-mâna şi nu l-au găsit, pentru căochii jandarmilor erau orbiţi deîngerii săi păzitori.

Mai era şi un dascăl pe vechi,cu numele Buzdea Vasile, carefusese plutonier şi acesta a fostdus la primărie pentru bătaie cuceilalţi bărbaţi, însă lui îi era tarefrică şi se ruga la Maica Dom-nului cu tot deadinsul să-l scape

de bătaie. Când aproape să-i vină rândul să intre încameră la bătut, şi-a aruncat ochii în sus şi a văzut un teistufos în curtea primăriei. Şi-a zis în gând: „Maica Dom-nului, scapă-mă, că tare mi-e frică!”, şi a ieşit din rândnevăzut de nimeni şi s-a urcat în tei. A stat acolo ascunscu puterea Maicii Domnului, trei zile şi trei nopţi. Iarcând s-au mai rărit jandarmii, a ieşit din ascunziş şi îm-preună cu cei bătuţi a ieşit pe poartă şi astfel a scăpatnebătut.

După furtună, iarăşi soare în Brusturi

Văzând creştinii că apele s-au mai limpezit, au adusiarăşi pe Sfântul Glicherie să facă Sfânta Liturghie laBrusturi. S-au adunat creştinii din toate satele de prinîmprejurimi în casă la Neculai Buzdea. Mulţimea nu mai

Sfântul Ierarh Glicherie


încăpea în casă şi s-a umplut şi curtea, de nu se maiauzea peste tot cântarea slujbei şi era foarte greu. Dupăce s-a terminat, toţi creştinii s-au hotărât să mai rămânăSfântul şi pe a doua zi, pentru a le sfinţi un loc pe carevoiau să zidească o biserică, cât de repede va fi cu pu-tinţă. Şi dascălii se temeau să poarte cărţile de colo-colo,să nu fie prinşi, că doar au mai căzut în plasă de multeori când au fost prinşi cu genţile de cărţi şi le-au fost luateşi arse.

După cum s-au hotărât, a doua zi de dimineaţă auieşit în câmp acolo între Buzdeni, că era mult loc liber,dar nu ştiau cum şi unde să sfinţească loc pentru temeliede biserică. Cu toate că Sfântul Glicherie şi părinteleGhermano Chirilă au stat la rugăciune toată noaptea, casă le arate Domnul unde va fi, toţi stăteau nedumeriţi.Apoi numai deodată toţi l-au văzut pe părintele Gher-mano că îşi face semnul sfintei cruci cu mâna şi începe acăuta prin iarbă. A umblat el aşa căutând câteva minute,apoi se apleacă şi smulge un smoc de iarbă, vine cu el îngrabă şi îl arată Sfântului Glicherie şi celorlalţi, care auvăzut că era plin de untdelemn.

Atunci, toţi s-au dus după dânsul, ferind iarba îndouă părţi, pe dâra plină de ulei. Şi... o, minune! ÎngerulDomnului le-a trasat locul pentru temelia bisericii cuulei, iar ei rupând iarba a rămas drept chipul bisericii pepământ, şi acolo s-a făcut biserica. După ce Sfântul Gli-cherie a sfinţit locul aici la Brusturi, a fost luat şi prin altecomune, unde creştinii s-au hotărât să-şi ridice bisericipentru a sluji mai uşor.

Cu muncă, rugăciune şi cu dragoste, în aproape doiani s-au ridicat mai multe biserici în care se putea sluji.Câtă bucurie a fost pentru creştinii noştri, că se puteauruga iarăşi în biserică! Însă nu după mulţi ani, iarăşiautorităţile în legătură cu cei de pe nou s-au răzvrătit şipe mulţi preoţi au închis, pe alţii i-au bătut până ce li s-atras moartea şi bisericile le-au risipit. Multe au avut deîndurat creştinii cei adevăraţi în acele timpuri. Numai eiştiu câte bătăi, chinuri şi umilinţe aveau de îndurat dinpartea celor cu sânge rece.

Războiul diavolului cu omul

Întru început, Dumnezeu Atotţiitorul a zidit lumea îngerilor, adică a duhurilor slujitoare, care să ajute împliniriivoii Sale, vestind-o pe aceasta oamenilor, dimpreună cu tainele Sale şi pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască,înlesnind trecerea sufletelor prin vămile văzduhului, după despărţirea de trup. Cuvântul „înger” înseamnă sol sautrimis. Ei sunt fiinţe vii, raţionale, imateriale, nemuritoare, care se hrănesc din vederea lui Dumnezeu, împăr-tăşindu-se de lumina şi slava Sa. Deşi nu au trup material precum oamenii, ci sunt duhuri de lumină, ei se pot arăta

şi trupeşte, atunci când primesc porunca Zidito-rului, pentru a fi văzuţi şi pricepuţi de către oameni,păstrându-şi însă însuşirile mai presus de fire.

Diavolul – vrăjmaşul mântuirii noastre

Lucifer a fost înger de lumină, căpetenie a celeide-a doua trepte îngereşti, mai-mare peste ceteledomniilor, stăpâniilor şi puterilor, care s-a răzvrătitîmpotriva lui Dumnezeu. În loc să facă ascultare şisă împlinească voia lui Dumnezeu, el s-a mândrit,vrând să-şi înalţe luişi scaun deasupra Celui ce l-azidit şi să fie asemenea cu El.

Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat Darul DuhuluiSfânt şi astfel s-a transformat din înger de lumină îndiavol întunecat, împreună cu el căzând şi îngeriicare i-au urmat lui. Sfântul Apostol Pavel scrie căîngerii căzuţi au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeuşi trimişi în iad, până în ziua în care vor fi judecaţipentru păcatele lor: „spre judecata zilei celei mari, legă-turilor celor veşnice sub întuneric îi ţine” (Iuda 1, 6).

Diavolii au însuşirile îngerilor, cu diferenţa că,deşi au fost creaţi de Dumnezeu buni şi sfinţi, ei nuau rămas în starea lor de sfinţenie şi bunătate, ci aucăzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei şivicleniei.

Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este diavolul. El a păcătuit, nu pentru că aşa i-ar fifost firea, sau că ar fi primit înclinaţia spre păcat. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însuşi, prin propriavoinţă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmaş, mincinos şi defăimător. Păcatul lui cel mai mare este ura nesfârşităfaţă de Ziditorul său.

Soborul cetelor îngereşti şi căderea până la iad a lui Lucifer


Lucifer a lepădat ascultarea firească tuturor făp-turilor faţă de Dumnezeu şi s-a îmbrăcat într-o îm-potrivire şi vrajbă neîncetată, hulind tot ceea ce este bunşi de folos pentru mântuire. Ceea ce urăşte el cel maimult este smerenia şi pocăinţa, pe care nu le poate simulaniciodată şi nici să le prefacă în altă faptă rea.

Diavolul nu poate face nimic rău Creatorului, Carefiind Dumnezeu Atotputernic, nu poate suferi nici mu-tare, nici schimbare sau atingere de vreun fel din parteafăpturilor. Din această pricină, el şi-a îndreptat toată rău-tatea lui împotriva oamenilor – chip şi asemănarea lui Dum-nezeu, dar şi lucrul mâinilor Sale. Ştiind că Dumnezeuîşi iubeşte făptura, duhurile întunericului caută să prici-nuiască pierzarea sufletelor.

Ei caută să-i atragă pe oa-meni, să-i facă robii lor, pentrua-i duce în munca cea veşnică,răzbunându-se astfel împotrivalui Dumnezeu. Hrana lor estetocmai căderea omului, adicăpatimile şi păcatele. Cu cât o-menirea se afundă în păcatemai multe şi mai mari, cu atâtiadul sporeşte ca număr de su-flete pierdute pentru veşnicie.

Astăzi diavolii au mai multdecât oricând putere asupra oa-menilor, mai ales că s-a îm-puţinat numărul celor ce seluptă împotriva lor cu armeleDuhului. Unde sunt pustiurileşi mănăstirile pline de sfinţi cu-vioşi, care izgoneau dracii nu-mai cu un cuvânt? Unde estecredinţa fierbinte a creştinilor Bi-sericii primare, care făcea caduhurile necurate să fie alunga-te doar de umbra Apostolilor?

Citim în Vieţile Sfinţilor sau în Pateric despre marilelavre de altădată, care adăposteau fiecare câteva mii demonahi. Astăzi, ele au fost lăsate în paragină până ce aupierit cu desăvârşire, ori au fost transformate în muzee încare turiştii vin de te miri unde şi privesc cel mult câtevajalnice machete din ghips, care încearcă să reconstituieceea ce a fost cândva acolo.

Nici nu e de mirare că numărul dracilor a crescutatât de mult. Cine să îi mai lovească? Sfinţii Părinţi ai Bi-sericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuţi se va plinicu numărul călugărilor ce se vor mântui la capătul vea-cului, după care lumea se va sfârşi, din pricina păcateloroamenilor.

Lupta cu duhurile răutăţii

Toată lupta Bisericii şi a creştinilor este de fapt luptaîmpotriva acestor duhuri căzute, fiindcă ele sunt izvorula toată răutatea. După căderea lui Adam şi a Evei din Raişi pierderea legăturii directe cu Dumnezeu, diavolii pot săvorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase,

îndemnându-l prin gânduri la păcate, dar neavând putereade a-l obliga să păcătuiască. Prin mândrie şi blestem, Lu-cifer şi-a pierdut mintea dumnezeiască şi a ajuns neştiu-tor. De aceea, nu poate şti de la sine ce să facă, ci vedece face Dumnezeu ca să ne mântuiască, silindu-se apoi săfacă tocmai pe dos, ca să ne piardă. Astfel, împotrivaproorocilor a ridicat prooroci mincinoşi, împotriva legii -fărădelegea, împotriva virtuţilor - patimile şi păcatele,împotriva credinţei - necredinţa, hula şi erezia.

Toţi diavolii se luptă să întunece mintea omului prinpofte, mânie şi mândrie. Diavolul mândriei înalţă pe ompână la cer şi de acolo îl aruncă în fundul iadului. Istoriamândriei omeneşti se rezumă la diversele moduri în care

oame-nii s-au lăudat cu lucrărilelui Dumnezeu şi s-au pus înlocul Lui.

Tot duhul viclean îi învaţă peoameni să mintă cu gândul, cucuvântul şi cu felul lor de viaţă.De multe ori, cei aflaţi sub în-râurirea lui nu îşi dau seama cămint şi că sunt conduşi de dia-voli, pentru că minciuna le-a de-venit o a doua natură, ameste-cându-se cu firescul lor. Mulţioameni ajung să fie investiţi cufuncţii politice şi sociale, ca ur-mare a acestui pact cu satana,iar acest fapt nu este unul nou.

Mijloace de înşelare folosite de diavoli

Există duhuri necurate carene sfătuiesc nu numai să facempăcate, ci să facem părtaşi şi pealţii la săvârşirea răului, ca să nepricinuiască o şi mai mare o-sândă. Diavolul nu semulţumeşte cu faptul că atacă

omul, ci foloseşte cele mai potrivite viclenii pentru a-lînvinge. Sub aspect războinic, el este cel mai priceputstrateg al veacurilor, pentru că a îmbătrânit în răutate.Sfântul Nicodim Aghioritul spune: „Trei sunt cauzele,datorită cărora a devenit diavolul foarte priceput şi foarteşiret în războiul împotriva omului:

a) deoarece acesta şi slujitorii lui, demonii, sunt du-huri fireşti, subţiri şi sunt inventivi în toate - şi în strata-geme de neînţeles, dar şi în scorniri;

b) diavolul împreună cu demonii, umblând pe pă-mânt de şapte mii trei sute de ani, datorită acestei ve-chimi au devenit foarte învăţaţi în înşelăciuni;

c) deoarece diavolul şi demonii, atacând pe toţioamenii de la Adam şi până acum, şi mai ales pe sfinţiişi pustnicii luminaţi prin asceză, au învăţat prin ex-perienţă şi prin război mai multe înşelăciuni şi uneltiri, s-auexersat şi au devenit foarte pricepuţi”.


În mod obişnuit, noi, oamenii ne întristăm cândsemenii noştri ne pricinuiesc supărări şi credem că răz-boiul lor văzut împotriva noastră este pentru noi o mareîncercare. În acelaşi timp, nu dăm nici o importanţă răz-boiului lăuntric, nevăzut, ce vine de la draci, care sunt maigroaznici. Şi totuşi, din practica ascetică, aflăm că tre-buie să dăm o mai mare atenţie şi greutate ispitelor ce nevin de la duhurile căzute.

La început, diavolul nu cunoaşte exact prin ce patimieste înfrânt sufletul. Tocmai de aceea, el atacă omul prindiferite patimi. El seamănă, dar nu ştie dacă va secera;seamănă gânduri de curvie, gânduri de defăimare, gân-duri ale tuturor celorlalte patimi. Şi, cărei patimi vede căse înclină sufletul celui ţintit, cu aceasta îl şi hrăneşte(avva Matei).

El nu ţinteşte în acelaşi fel pe toţi oamenii, ci într-unfel pe cel căsătorit şi într-alt fel pe cel necăsătorit; într-un fel pe pustnic şi întru altul pe cel ce trăieşte într-o mă-năstire cu viaţă de obşte. Pentrucei începători în viaţa duhovni-cească, el are arme diferite faţăde cele pe care le foloseşte îm-potriva celor sporiţi. Pentru fie-care mod de viaţă, diavolul areşi ispita (momeala) care se potri-veşte.

În viaţa Sfântului Antoniecel Mare scrie că, atunci când ela vrut să urmeze viaţa mona-hală, diavolul s-a străduit să îlabată, aducându-i în minte po-menirea bogăţiilor, purtarea degrijă faţă de sora mai mică, lă-comia iubirii de slavă, pierde-rea plăcerilor vieţii tihnite şi în-destulate.

În cei supuşi şi râvnitori înviaţa duhovnicească, diavolulpune dorinţa dobândirii de marivirtuţi într-un timp cât maiscurt; dar această lucrare esteanevoioasă, chiar şi pentru ne-voitorii încercaţi. El le stârneşteo râvnă falsă, silindu-i către rugăciuni nenumărate, ne-somn cu privegheri de toată noaptea şi multe alte ne-voinţe trupeşti, vrând să le slăbească tăria trupului şi aminţii, care devin neputincioase în faţa unor astfel desiliri peste fire. Mai apoi, vrăjmaşul îi aruncă în cea maimare trândăvire şi nelucrare, de unde lesne vine dez-nădejdea şi moartea sufletească. De cele mai multe ori,aceste căderi sunt mari. Ele zdrobesc omul, pentru că îlaruncă de la înălţimea slavei deşarte, la care l-a suitdiavolul.

Multor începători în acest război, diavolul le aduceîn gând să caute cu ardoare lucruri exagerate: dorinţă delinişte desăvârşită, de postire peste fire, de rugăciune fărăîmprăştiere a minţii, de evitare a discuţiilor de orice felşi cu oricine, de priveghere neîntreruptă, de desăvârşităstăpânire de sine, de tăcere adâncă. Aceste idealuri

duhovniceşti sunt demne de toată lauda; fericiţi cei ce lecaută şi mai fericiţi încă cei ce le dobândesc. Cel maiadesea însă, ele sunt căutate fără dreaptă socotinţă, fărăbinecuvântare de la un părinte duhovnicesc ce are daruldeosebirii duhurilor şi tocmai la momentul cel mai ne-potrivit, adică atunci când celelalte patimi sunt aprinse înnoi. Ce folos ne este zăvorârea într-o peşteră, dacă în noiclocoteşte mânia, judecarea şi osândirea aproapelui?

În viaţa duhovnicească, pentru a nu ne face pradăurâtorului de bine, treptele scării dumnezeiescului urcuştrebuie suite pe rând, una câte una, cu cumpătare şi înordinea lor firească, mergând pe calea împărătească, de-parte de orice exagerare. De multe ori, dracii ne împie-dică să înfăptuim cele mai uşoare şi folositoare fapte,îndemnându-ne să lucrăm pe cele mai obositoare. Ei facacest lucru deoarece cunosc că, ori de câte ori suntemepuizaţi şi solicitaţi la maxim – mai ales la nivel de minte- devenim o ţintă uşoară pentru ei şi atunci suntem des-

curajaţi să continuăm caleanoastră duhovnicească.

În timp ce pe slujitorii Sfân-tului Altar diavolul îi supără pringânduri despre căutarea liniştiişi prin aducerea-aminte de vre-murile în care, nehirotoniţi fi-ind, aveau mai mult timp de ru-găciune şi linişte, dimpotrivă, lapustnici şi cei ce duc o viaţăretrasă, vine cu gânduri aparentbune, prin care îi îndeamnă săpărăsească pustia şi să ducă oviaţă în mijlocul lumii spre pro-povăduirea Evangheliei lui Hris-tos. Dracul le şopteşte în urechecă lui Dumnezeu îi sunt bine-plăcuţi cei ce îşi închină viaţaslujirii aproapelui, miluirii celorsărmani, iubirii frăţeşti şi ajuto-rării celor suferinzi.

Sfântul Efrem Sirul spune că,înainte să fie săvârşit păcatul, vrăj-maşul îl micşorează pe acestafoarte mult. Spre pildă, înainte

de a fi înfăptuit, el prezintă păcatul curviei atât de mic,„încât aproape să-i apară fratelui acest păcat cu nimicdiferit de greşeala de a vărsa un pahar cu apă rece pepământ”. Dar după căderea într-însul, dracul vine cu unfoarte puternic simţământ de vinovăţie, însă fără pocăinţăadevărată şi fără dorinţă de ridicare şi de îndreptare. Elridică asupra celui căzut valuri de gânduri negre, pentrua-l face pe om să vină în marginea prăpastiei şi să cadăîn deznădejde”.

Sfântul Ioan Sinaitul spune că înainte de păcat, urâ-torul mântuirii noastre ne şopteşte că Dumnezeu este foar-te milostiv şi are atâta dragoste, încât ne va ierta pentruorice cădere. După săvârşirea păcatului însă, el ni-L a-rată pe Dumnezeu ca pe un Judecător neînduplecat şi as-pru, care nu ne va ierta.

Sfântul Antonie cel Mare bătut de diavolii năpustiţi asupra sa în chip de fiare sălbatice


Nenumărate sunt cursele vrăjmaşului

Multe mijloace scorneşte diavolul ca să ne înşele.Sfântul Ioan Sinaitul spune că în mod obişnuit, diavolulsapă trei gropi: întâi, el luptă ca să împiedice să fie făcutbinele, adică încearcă să ne împiedice să împlinim o po-runcă a lui Hristos. Când nu reuşeşte, atunci vine şi neîndeamnă să facem acest lucru, dar nu după şi pentruDumnezeu, adică nu după voinţa Lui. Jertfa care tre-buia adusă Ziditorului, va fi adusă pe altarul slavei de-şarte sau al idolilor.

De pildă, sunt oameni care se înfrânează de la anu-mite mâncăruri sau de la orice fel de hrană (vegetarienii,cei ce urmează diete, suferinzii de anorexie sau adepţiireligiilor orientale care propovăduiesc renunţarea aproa-pe totală la hrană). Ce folos dobândesc aceştia din acest„post” drăcesc? Nici unul, iar jertfa lor nu este tămâiebinemirositoare, care să se suie la Dumnezeu, ci fum în-tunecat, păcură şi pucioasă, care se aduce satanei.

Când nu reuşeşte nimic nici prin acest mijloc, vrăj-maşul aduce oameni care să ne laude şi să ne fericeascăpe noi, ca pe unii ce ne comportăm în toate după Dum-nezeu, străduindu-se să ne doboare prin mândrie. SfântulIoan Sinaitul spune, că atunci când omul scapă şi dinaceastă cursă nevăzută, dracul îl îndeamnă să-i judece şisă-i osândească pe cei ce păcătuiesc, făcându-l să uite căjudecata este toată a lui Dumnezeu, şi nu a robilor.

Sfântul Nil Ascetul scrie că dracii îşi împart planu-rile de război asupra sufletului. Şi în timp ce unii dintreei supără omul, ceilalţi aleargă în ajutorul lui, în chip deînger, încercând să îl facă pe om să li se închine. Alteori,diavolii aruncă gânduri împotriva noastră şi, în acelaşitimp, ne deşteaptă şi o râvnă către rugăciune, silindu-nesă ne trezim noaptea pentru a ne ruga, chipurile pentru ane întări în lupta împotriva lor. Şi atunci, în viclenia lor,ei se retrag aparent, pentru ca noi să ne îmbătăm dinaceastă falsă izbândă, lăsându-ne impresia că am urcat pemari culmi duhovniceşti, încât am început să-i învingempe draci, care de-acum se tem de noi.

Înaintea izbucnirii războiului asupra noastră, demo-nii agită simţirea sufletului, dându-ne un fel de sensi-bilitate şi acuitate a simţurilor - un soi de „clarviziune”sau străvedere, dar în acelaşi timp ne fură şi somnul,umplându-ne nopţile de gânduri banale, lipsite de multeori de vreun înţeles logic. Dimineaţa, omul se trezeşteîntr-o stare de tulburare şi de mânie, din pricina neodih-nei, mai ales dacă el nu ştie să se folosească de aceastăstare de veghe pentru a se ruga. Dacă omul cunoaşte mă-iestria drăcească şi fuge la rugăciune, diavolul aduce însfârşit îngreuierea minţii şi în cele din urmă somnul, însăva continua să îl tulbure şi în vis prin vedenii mincinoaseşi coşmaruri.

Am înşiruit doar câteva învăţături ale Sfinţilor Pă-rinţi, cu privire la armele pe care diavolul şi toată oastealui le scot împotriva oamenilor, dar ele sunt mult maimulte.

Cine a intrat în această luptă grea, dar frumoasă, vadescoperi noi şi noi viclenii ale lor. Cea mai mare înşe-lare în această privinţă, scornită tot de el, este să nemintă că el, diavolul, nu există. Din contră, el există şi

este cel mai mare duşman al mântuirii noastre. Un cuviospustnic din Sfântul Munte Athos spunea: „Dacă se aşeazăcineva zece ani în slujba lui Dumnezeu, atunci va înţelegece este diavolul”.

Noi, cei ce trăim în cugete lumeşti, nu putem săînţelegem acest lucru, pentru că împotriva noastră dia-volul nici măcar nu are nevoie să îşi folosească toatearmele, ci printr-o foarte mică putere ne ţine aproape deel. Nu este nevoie să facă un efort deosebit, de vreme cene-a făcut robii lui prin patimile şi păcatele pe care nu lemărturisim la spovedanie.

Cei ce iubesc lupta pentru mântuirea sufletului şi în-ţeleg, aşa cum se cuvine, rostul ei în viaţa duhov-nicească, dorind să se spele de patimi, nu numai că vorajunge să cunoască vicleana putere a diavolului, dar vorsimţi asupra lor şi preaplinul dragostei şi binecuvântăriilui Dumnezeu.

Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poa-te birui, decât dacă omul îi deschide uşile şi ferestrelesufletului, prin patimi. Acest lucru înseamnă că putemdeveni biruitori asupra diavolilor, numai să cerem ajutorde la Hristos: „Că întru ceea ce au pătimit, Însuşi fiind is-pitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evr. 2, 18).

Tot Sfântul Apostol Pavel spune: „Credincios esteDumnezeu, Carele nu vă va lăsa pre voi să vă ispitiţi,mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va face şisfârşitul, ca să o puteţi voi suferi” (I Cor. 10, 13). Nicio-dată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim cercaţi pesteputerile noastre, căci Dumnezeu este Dreptatea Însuşi.

Sfântul Antonie cel Mare a fost încredinţat de sus cănimeni nu va putea intra întru Împărăţia Cerului fără a fiispitit: „Ridică, zice, ispitele, şi nimeni nu este care să semântuiască”.

Ispitele, războaiele şi încercările ne fac mai râv-nitori. În vreme de cumpănă, simţim nevoia arzătoarede a ne afla cât mai aproape de Dumnezeu. Cândvicleanul diavol ne înfricoşează şi ne tulbură, atuncine facem mai înţelepţi, atunci ne cunoaştem pe noiînşine şi alergăm degrabă la Cel ce ne-a zidit.

Sfântul Arhanghel Mihail zdrobind diavolii


În clipa de faţă, România se află într-o cădere li-beră. Sub aspect de valori creştine, morale, culturale,economice, sociale sau politice, această ţară şi poporul eise degradează necontenit. Normalitatea pierde tot maimult teren în faţa anormalităţii. În orice aspect al vieţii şial relaţiilor sociale, se introduce cu insistenţă „valoarea”omului în „ipostaza” sa de animal. Nu e vorba nici măcarde valorile materiale, mai precis ale materialului, ci a-nume de animalic pentru că ceea spre ce ne îndreptămnoi este forma marginală a existenţei unei fiinţe omeneşti.

Pentru a caracteriza fundul gropii spre care neîndreptăm, nici măcar cuvântul „animalic” nu este untermen potrivit, pentru că trebuie căutat foarte mult unanimal care cel puţin să se apropie de capacitatea dedegradarea a omului. Bine spunea Sfântul Nil Athonitul,Izvorâtorul de Mir, că „în vremea potopului, Dumnezeuavea mai mult milă de animale decât de oamenii care auumplut lumea cu păcatele şi spurcăciunea lor”.

Situaţia este cu atât mai tragică cu cât clasa politicăromânească este lipsită de valori identitare şi nu face faţăprovocărilor, fiind capabilă doar să ţină isonul discur-surilor şi tendinţelor europeniste în care ne-au integratfără să ne întrebe. Populaţiei i se oferă un mesaj extremde simplu – suntem de-acum în Europa, suntem oamenioccidentali şi avem promisiuni de bunăstare, ordine, res-pectarea legii, asiguraresocială etc., adică toateacele condiţii pe carebieţii români înglodaţi îndatorii către bănci şi altesisteme financiare anti-hristice nu mai îndrăz-nesc să le gândească nicimăcar în vis.

Orice lipsuri morales-ar reproşa acestui neamatât de necăjit şi asuprit,nu se poate spune că ro-mânul nu este un naiv şiun visător. Au crezut cu-vintelor electorale alecelor ce promiteau marea cu sarea şi ne urau să trăim...„bine”, dar au ajuns azi să nu mai găsească, în proprialor ţară, nici măcar condiţii pentru a-şi trata vreo boalăcu care ne-au procopsit tot cei ce ne păstoresc către pă-şunile de organisme modificate genetic, otrăvite cu adi-tivi alimentari şi norii toxici ai poluării pe care o res-pirăm şi noi – şi asta datorită incompetenţei şi trădării dinpartea celor care „trăiesc cu grijile ţării”.

În anii premergători intrării României în UE, uniidin agenţii de influenţă ai ideologiei europeniste eraufoarte radicali, afirmând că problemele noastre se vorsfârşi numai atunci cînd ne vom pomeni în Europa, lo-zinca „aderare la UE” reprezentând unica lor capacitate,

valoare şi mesaj politic. La toate întrebările, agenţii şipromotorii dizolvării României în Babilonul apuseanaveau un singur răspuns – „integrarea în structurile europeneşi euro-atlantice”. Indiferent de natura problemei de carese lovea România – economică, financiară, socială, poli-tică, culturală, ecologică etc, propagandiştii nu au făcutdecât să tulbure apele astfel încât să nu se observe că eisunt cauza principală a acestor nereguli şi... să ne în-demne, plini de venin îmbrăcat în miere, spre Apus pro-miţând că totul va fi bine.

Cât de bine îi este acum societăţii româneşti?

Statisticile întocmite de serviciile judeţene de medi-cină legală, inspectoratele de poliţie şi spitalele de ur-genţă din marile oraşe, arată că numărul sinuciderilor lanivel naţional a crescut într-un singur an la aproximativ3.000 de cazuri. Rezultă, astfel, o medie de peste opt si-nucideri pe zi. La fel ca în anii trecuţi, cei mai mulţisinucigaşi au fost bărbaţi, iar metodele alese cel mai frec-vent au fost spânzurarea şi aruncarea în gol de la etaje înalte.

Principalele motive care îi îndeamnă pe oameni sărecurgă la un gest suicidal, susţin psihologii, sunt nesi-guranţa socială determinată de veniturile mici sau in-

existente, conflictele în-tre generaţii (neînţelege-rile cu părinţii), deza-măgirile în dragoste,bolile incurabile, consu-mul de alcool sau dro-guri, aderarea la sectesinucigaşe.

Numărul sinuciderilora crescut semnificativprintre români, iar tristalor soartă de pe pământs-a încheiat cu veşnicelemunci ale iadului.

Adevărata faţă a„europenizării” forţate,

pe care o trăim zi de zi, nu are nimic în comun cu promi-siunile legate de bunăstare, asigurări sociale, asigurare aordinii publice, respectarea principiului egalităţii în faţalegii, eradicarea corupţiei, etc. Pentru Occident, Ro-mânia este un obiect supus unui amplu proces de trans-formare, ce are ca scop dizolvarea definitivă a acestei bu-căţi de pământ în lumea occidentală. În schimbul „bună-stării” mincinoase, oferite de către lumea occidentală,românilor li se cere să accepte sistemul de credinţă de „va-lori” şi „morală” occidentală, adică să renunţăm la Orto-doxie şi să dăm o nouă definiţie omului, care de acum numai este chip şi asemănare a lui Dumnezeu, ci doar ungunoi european, ce-i drept reciclabil.

Totul se face pentru ca tuturor să le fie implantate încreier ideile: „singurele valori sunt cele occidentale”; „sin-gurele interese legitime sunt doar ale Occidentului”;

România în criza credinţei şi a moralei


„Occidentul are doar drepturi, pe când ţările au doarobligaţii”; „singurul sistem politic ce poate exista este celdemocratic de factură apuseană”; „forţele armate şi fo-losirea acestora reprezintă dreptul exclusiv al Apusului”şi, în sfârşit, „singurul care are dreptul să aprecieze ce ebine şi ce este rău este Apusul”. Occidentul devine drep-tarul vieţii noastre, arbitrul nostru, idolul nostru. El netrasează limite, reguli şi cadre ale existenţei noastre. Ceeste în afara acestui cadru trebuie să fie supus şi trans-format. În cazul în care transformarea nu este posibilă,obiectul trebuie distrus - prin război, prin folosirea „eli-telor” democratice, prin agre-siuni economice (şi „crize”),informaţionale, ideologice, etc.

Compromis, colaborare, re-laţii inter-umane, internaţionale,inter-civilizaţionale, nu sunt de-cât nişte minciuni abile. În sis-temul de relaţii pe care şi l-aconceput Apusul, există un sin-gur subiect – el însuşi. Ceilalţinu pot deţine decât statutul deobiect. Singurul fapt pe care îlacceptă apusenii este capitulareanecondiţionată şi acceptarea „va-lorilor” apusene. Pentru apu-seni, „compromis” înseamnă ac-ceptarea de către partea opusă acondiţiilor sale.

Războiul continuă

Mesajul adresat nouă, celordin spaţiul geopolitic ortodox es-te simplu. Apusul nu doreşte de la noi decât un singurlucru – să dispărem ca ortodocşi. Ca şi pe parcursulultimilor aproximativ o mie de ani, atitudinea Apusuluifaţă de lumea ortodoxă, în toate ţinuturile ei – româneşti,greceşti, bulgăreşti, sârbeşti, ruseşti, gruzine, etc. - esteo atitudine sângeroasă, adoptată faţă de un duşman demoarte. Astăzi avem de a face, nici mai mult nici maipuţin, decât cu acelaşi război purtat împotriva existenţeinoastre. Realizarea, obiectivele şi scopul propus de Apusnu ne lasă să punem la îndoială forţa şi amploarea agre-siunii la care suntem supuşi noi, românii, dar şi celelalteentităţi naţionale şi politice ce trăiesc în spaţiul încăortodox.

Finalitatea acestui război, ca şi în cazul celui clasic,este una geopolitică - ocuparea şi încorporarea întreguluispaţiu ortodox în sistemul geopolitic occidental - ceea cese poate face numai prin „dez-ortodoxizarea” acestuispaţiu, adică prin descreştinarea noastră – nu numai subaspect de credinţă - ci şi sub aspect de cultură.

Nimicirea prin ştergerea identităţii

Realizarea obiectivelor pe care şi le-a propus Apusul

pentru atingerea scopului principal – ocuparea şiînglobarea spaţiului geopolitic ortodox – se desfăşoarămai mult sau mai puţin cu succes. Anii '90 ai secoluluitrecut au fost perioada în care au fost obţinute cele maimari succese. Degradarea multilaterală a ajuns într-unaşa punct, încât spaţiul geopolitic ortodox nu era privitdecât ca... „spaţiu lipsit de orice capacităţi pentru renaştere”.

Preţul omului este dat de valorile pe care el le împăr-tăşeşte. Valorile sunt aceleacare îi permit omului să seidentifice şi să-i descopere sen-sul vieţii. Tot valorile sunt ace-lea care provoacă cele mai în-verşunate reacţii de rezistenţă.Ocuparea economică, politică,militară, etc. etc. oricât ar fi eade dură, poate fi doar de scurtădurată, cu condiţia ca cei ocu-paţi să-şi păstreze valorile. Fap-tul dat este demonstrat prin moş-tenirea pe care ne-au lăsat-o stră-moşii noştri, dar şi prin exem-plul altor popoare.

Apusenii cunosc aceasta. Eiau învăţat foarte bine lecţia.Orice război clasic purtat de eiîmpotriva lumii ortodoxe a avutacelaşi sfârşit – înfrângerea -pentru că noi am luptat nu pen-tru petrol sau alte resurse na-turale, ci pentru credinţă şi ţară.

Însă apusenii au mai înţeles că, odată ce omul seleapădă de valorile şi identitatea sa, preţul său nu seridică peste cel al unui animal de jug. Acesta îşi pierderostul său, condiţia de om. Lumea acestuia se reduce lasatisfacerea poftelor şi la totala indiferenţă faţă de aproa-pele.

Pentru apuseni, valorile noastre, dar şi altele pe careei le numesc tradiţionale sau „arhaice”, sunt cu atât maipericuloase cu cât acestea nu ţin de competenţa lor şi nupot să le distrugă. Ei pot să-şi facă trepăduşi politici, potsă monopolizeze mijloacele de informare în masă, pot sădistrugă economii şi armate, dar nu pot să plătească ne-mijlocit bani pentru ca oamenii să renunţe la valorile lor.

Lipsa valorilor reprezintă garanţia păstrării contro-lului asupra spaţiului ocupat şi a evitării unor eventualerestabiliri ale celor înfrânţi. Tocmai de aceea, nimicireavalorilor este cheia dominaţiei asupra spaţiului ortodox,pe care atât de mult şi-l doreşte Apusul.


În acele vremuri de prigoană, imediat după anul1924, numai dacă mărturiseai că ţii calendarul pe vechi,riscai să nu mai ajungi sănătos acasă sau chiar să nu maiajungi deloc. În judeţul Vaslui, credinţa s-a păstrat însânul câtorva familii, însă cu foarte mari sacrificii.

Înainte de acceptarea oficială a calendarului papis-tăşesc, preotul din sat îi sfătuia pe creştini să nu îl pri-mească, îndemnându-i să fie uniţi şi hotărâţi în a-lrespinge. După 1924 (aşa cum se schimbă şi politica par-tidelor), noul calendar s-a impus forţat. Badea NicolaeMunteanu din comuna Ivăneşti a trebuit să primească„în vizită” de sărbătorile mincinoase pe stil nou pe preo-tul din sat, ce colinda pe la cei ce ţineau sărbătorile pevechi, ca să „dăruiască” bucate de frupt celor ce încăposteau. Preotul a pus brânză în mâna copiilor, ca măcaraceştia să mănânce, chiar dacă nu vor să ţină „NaştereaDomnului” pe nou. Atunci, badea Nicolae a aruncatbrânza ca să nu-i înfrupte copii şi hotărât l-a întrebat pepreot: „Nu tot sfinţia ta ne îndemnai zilele trecute să nuacceptăm schimbările şi să nu primim noul calendar, casă păstrăm Ortodoxia curată? Deja ai uitat?!”

Dar, dacă badea Nicolae nu a fost convins de preo-tul satului, că trebuie să se „facă frate cu dracu ca sătreacă puntea”, a fost dat pe mâna jandarmilor ca să-lfacă să înţeleagă că, dacă nu vrea să se ducă cu toatăturma în prăpastie, va fimânat spre pierzare chiarşi cu ciomagul. El a fostluat la sediu şi interogatşi, dacă nici ploaia de lo-vituri nu i-a spălat creie-rul ca să înţeleagă că ceamai uşoară soluţie e sănegi adevărul, a fost lăsatsă plece acasă mai multmort decât viu.

De multe ori l-auluat jandarmii la rost,pentru că veneau oameniişi-l ispiteau de ce nu ţineşi el pe nou. Atunci el lemărturisea adevărul şi lecitea din Pidalion canoa-nele ce se încălcau, prin inovaţiile făcute. Ziceau oa-menii: „Dacă credinţa pe vechi este adevărată, atuncinoi ce facem?!” Aceştia se duceau la preot şi-i spuneaudespre badea Nicolae, şi preotul trimitea jandarmii la elacasă. I-au confiscat toate cărţile duhovniceşti şi i le-auars, ca să nu mai mărturisească adevărul. Îi dădeau focla barbă din loc în loc şi, când ajungea la faţă o stingeau,sluţindu-l pentru a-l face să se radă de ruşinea oamenilor.Deseori, badea Nicolae ajungea acasă vânăt şi însân-gerat, dar neînvins.

Noul preot, ce era şi mai înverşunat asupra „ve-chiştilor” a comandat jandarmilor să-l aducă cu forţa labiserică, ţinându-i puşca la spate. A fost obligat să seîmbrace şi să meargă la slujbă, plecând desculţ, aşa cum

se nimerise să fie, ca să mărturisească adevărul. Dupăslujbă, preotul l-a întrebat: „Ai văzut?! Nu sunt la felcărţile, nu este la fel slujba?!” Atunci badea îi spuse:„Da sunt, dar nu-i prăznuit acelaşi sfânt şi nici sfinţia tanu mai eşti acelaşi, odată ce ai serbat Paştile înainteaiudeilor.”

În anul 1932, în satul Topolişte din apropiere, ceicare ţineau sărbătorile după vechiul calendar s-au hotărâtsă facă o biserică. Cei ce ţineau pe nou au spus că ajutăşi ei. Au contribuit fiecare cum a putut. Badea Nicolaes-a zbătut mult şi a pus şi crucile sus. Creştinii de pevechi au împodobit-o în interior cu ce era mai de preţ.

Toate bune şi frumoase, până ce s-a terminat deconstruit. Atunci, cei de pe nou au revendicat biserica,fiind majoritari şi, pentru că din calcule reieşea că aucontribuit cu puţin mai mult, au dobândit-o. Credincioşiide pe vechi, văzând că le-au luat biserica, au vrut să-şirecapete cel puţin podoabele cele mai preţioase dininterior. Atunci, preoţii au cerut jandarmilor să-i împuştepe cei pe vechi ca să nu ia podoabele şi să-şi facă altăbiserică.

Un pluton de jandarmi a apărut pe dealul Topolişteişi o parte din ei trăgeau cu puştile în oameni, iar o altăparte supravegheau. Au fost împuşcaţi doi oameni. Mă-tuşa Profira, sora lui Nicolae, a primit un glonte în pal-mă şi nu a putut s-o mai mişte toată viaţa.

În încăierarea ce a ur-mat, un jandarm din ceicare trăgeau a fost lovit cuo furcă de fier. Rana a în-ceput să sângereze şi săpăteze uniforma. Atunciunul din jandarmii ce su-pravegheau i-a strigat:„Înţelegerea a fost ca voisă trageţi, dar să nu stri-caţi uniformele, că suntscumpe!” şi apucându-l asmuls de pe el uniforma.

Spre mirarea tuturor,jandarmul a rămas deo-dată în dulama preo-ţească. Atunci creştinii au

înţeles că cei care trag cu arma sunt preoţii de pe nou şinicidecum jandarmi.

Văzând aceasta, poporul îl înghiontea şi mai mult,în vreme ce acesta a început să strige: „Nu mai daţi, căe păcat să dai în preot!” La acestea, unul dintre creştinia strigat: „Dar, oare n-o fi păcat ca popa să ne omoarecu arma?” Acestea au fost evenimentele în urma căroracreştinii din Topolişte au rămas şi fără biserică şi fărăpodoabe.

În acea zi sângeroasă din 1932, lui Nicolae Mun-teanu i se năştea a treia fetiţă. De aceea, nu a putut lua

Despre câinele care a recunoscut adevărul

Vămile văzduhului


parte la confruntarea din curtea bisericii, unde ar fi fost,desigur, prima ţintă. Abia au aşteptat mulţi să-i arunce:„Ce ai să faci acum, unde o să-ţi botezi fetiţa?” Dar arânduit Dumnezeu să vină, cu greu, un preot pe vechişi să-i boteze copilul în taină.

Cu nici un chip, nu voiau să-l lase pe bietul om săţină dreapta credinţă. „Ce, el e mai deştept decât noi?!”– murmurau unii. Din nou s-au găsit câţiva consătenisă-l reclame că nu ţine noul calendar şi astfel şeful depost, pe nume Ghimpu, a fost nevoit să vină la el acasăînsoţit de o gloată de furioşi, ce voiau cu orice preţ săîl omoare. Soţia şi copilaşii au început să ţipe, făcândmetanii şi rugându-se: „Doamne, izbăveşte pe tătăicade vrăjmaşi”. Şeful jandarmilor, înduioşat de plânsulcopilaşilor, dar asurzit de strigătele mulţimii ce voia să-lsfâşie, a încercat să salveze situaţia, luându-l pe om şiducându-l mai în grădină, pe un tăpşan. Apoi l-a sfătuitsă spună faţă de oameni că nu mai ţine vechiul calendar,ca să-i domolească şi săscape şi apoi, în taină, săfacă ce vrea.

Adevăratul mărturi-sitor nu a ratat ocazia dea spune ce este adevărat,ca şi alţii să aibă curajulsă ţină dreapta credinţă.Şi, întorcându-se cătrecei înfuriaţi, a striga casă-l audă toată lumea căva ţine sărbătorile dupăvechiul calendar, chiar şicu preţul vieţii. Atuncişeful a recunoscut că nuare ce să-i facă, pentrucă are copii şi nu poate să-l omoare, fără aprobare în scris.

Văzând că nu au scăpat de Nicolae Munteanu, unuldintre cei mai înrăiţi şefi a chemat la el pe jandarmiisubalterni. I-a ospătat, i-a îmbătat şi i-a trimis să-lprindă pe badea Nicolae, să-l afunde în iaz şi să-l scoatăşi tot aşa, până se dă pe nou. După ce au ajuns la casaomului, jandarmii au strigat din curte, în miez de noap-te, ca Nicolae să iasă afară. Toţi s-au speriat. Văzând cănu sunt cu şeful şi că sunt atât de beţi, încât unul s-aizbit în gard, femeia nu şi-a lăsat bărbatul să iasă afară,ci a început să strige împreună cu copiii: „Hoţii! Hoţii!”

Înspăimântaţi, vecinii au deschis uşile caselor şi aualergat în curte la credinciosul Nicolae. Jandarmii, fiindmorţi de beţi, s-au pierdut cu firea când s-au văzutînconjuraţi de oameni şi nu spuneau decât că GheorgheNichifor i-a trimis să-l omoare pe badea Nicolae.

Mai târziu, când Nicolae era la câmp, a trecut pelângă dânsul o trăsură, în care erau numai şeful jan-darmilor şi vizitiul, un om crud, care îşi dorea de multsă-i vină de hac lui Munteanu, spunând deseori cătreşeful de post că el este capabil să îl dea pe nou pe badeaNicolae. Chiar despre asta discutau în trăsură, apro-

piindu-se de ţarină. Vizitiul tocmai se lăuda cu metodelelui de „convingere”, dar şeful jandarmilor îi luă vorbadin gură şi îi spuse tăios: „Să ştii că nu tu comanzi aicişi nu tu răspunzi de ordine! Pe acesta trebuie să-l maidescos eu...” Coborând din trăsură, şeful s-a apropiat debadea Nicolae şi i-a şoptit uşor: „Moş Nicolae, du-teacasă la matale, dar mergi pe câmp, ca să nu te vadăoamenii, că sunt mulţi care vor să te omoare şi, dacă seîntâmplă una ca asta, răspund eu”.

Mai demult, tot datorită reclamaţiilor, şeful a fostnevoit ca, de ochii mai-marilor săi, să îl ia la sediu pen-tru interogatoriu. Acolo a zis unui jandarm să-l bată, în-să i-a şoptit să nu îl chinuie prea tare. Acela însă, la în-demnul diavolului, a spus că-i va scoate el credinţa din cap.

S-a dus şi a adus un câine lup care era dresat săsfâşie la comandă. Bu-curos, l-a asmuţit asupraprăzii. Văzând primejdia,bietul om s-a gândit cămai bine să-i sfâşie omână decât faţa.

A întins mâna spre câi-ne, iar animalul s-a uitatîn ochii prăzii, a scoslimba şi a început să-ilingă palma, privindu-lblând ca şi cum l-ar fiîncredinţat că nu are dece să se teamă de el şi căîl va apăra.

Jandarmul, plin de fu-rie, a început a striga: „Ce-l netezeşti înainte de a-lsfâşia?!” Cu o căutătură fioroasă, dulăul s-a întors sprejandarm şi i-a sfâşiat pulpa piciorului. La ţipetele aces-tuia, a venit şeful de post, care s-a speriat văzându-l plinde sânge.

A strigat către ceilalţi de acolo să vină şi să ia câi-nele. Nimeni nu avea însă curaj să se apropie de ani-mal. De-a dreptul înfricoşat de-acuma, şeful a strigatcătre jandarmul cel rănit şi căzut la pământ, să se ridiceşi să scoată câinele afară, pentru că a primit ce ameritat.

După atâtea bătăi, la numai 55 de ani, în 1941,Nicolae Munteanu s-a stins din viaţă. Înainte de a trecela cele veşnice a fost la Slătioara, la Sfântul Glicherie săse mărturisească. A mers o săptămână pe jos ca săajungă până la Slătioara. Vreme de câteva zile a rămasaici la slujbele Bisericii. Drumul de întoarcere l-a făcuttot într-o săptămână încheiată, iar când a ajuns acasă, aspus că se simte atât de uşurat, încât poate să şi moară.Aşa a şi fost: după două săptămâni s-a dus la Domnul,rămânând neclintit în mărturisirea adevăratei credinţepână la sfârşitul vieţii sale.


Perioada ultimelor decenii ne îngrijorează printr-ocreştere alarmantă a ratei îmbolnăvirilor de cancer, înmod deosebit în ţările cu civilizaţie tehnică foarte avan-sată. Numeroase studii au indicat că o posibilă explicaţiea acestui fapt o reprezintă schimbarea condiţiilor demediu în care trăim, unul dintre factorii suspectaţi fiindnivelul tot mai ridicat al emisiei electromagnetice din ju-rul instalaţiilor electro-energetice şi de comuni-caţii care fac parte tot maimult din mediul de viaţăuman.

Un număr impresio-nant de studii epidemio-logice şi de programe ex-perimentale de expunerecontrolată, desfăşurate înlaborator, au acuzat câm-purile electrice şi mag-netice statice şi de frec-venţă foarte joasă (în-deosebi frecvenţele indus-triale, asociate sistemului energetic şi utilizării aparaturiielectrocasnice şi de birou), dar şi undele electromag-netice din domeniul radiofrecvenţelor şi microundelor(utilizate în comunicaţii) de acţiune favorizantă a apariţieişi mai ales a accelerării dezvoltării celulelor canceroase,prin diverse mecanisme (distrugerea echilibrului electro-chimic al celulelor, favorizarea mutaţiilor genetice, dimi-nuarea secreţiei de melatonină).

Alături de efectele cancerigene, câmpurile electro-magnetice sunt acuzate şi de influenţe negative asuprafenomenelor electrofiziologice naturale, de producereaunor afecţiuni degenerative ale sistemului nervos, de mo-dificări genetice cu caracter ereditar, de tulburări psihiceşi comportamentale etc.

Un alt aspect al problemei îl constituie faptul căefectele negative ale expunerii la radiaţiile emise detelefoanele mobile nu se manifestă de obicei imediat, ciîn decursul mai multor ani. Astfel, cazurile care auapărut în anii '90 ai secolului trecut îşi au originea celmai probabil în anii '80 sau chiar mai înainte.

Problema efectelor nocive ale câmpurilor electro-magnetice a fost inclusă ca o nouă formă în categoria ti-purilor de poluare, cu consecinţe comparabile cu cele alepoluării aerului şi a apei. Efectele acestor radiaţii au fostcomparate şi cu efectele fumatului, iar în privinţa efec-tului de avalanşă asupra sănătăţii, cu procesul lent alotrăvirii cu mercur.

„Expunerea voluntară a creierului la microundeleprovenite de la telefoanele mobile reprezintă cel mai vastexperiment biologic uman din toate timpurile”, a declaratreputatul profesor Leif Salford, şef de cercetare la Uni-versitatea Lund din Suedia. Iar conform unei statisticifurnizate de NeurologyChannel.com, „tumorile maligne ale

creierului reprezintă cea de-a doua cauză a morţiicopiilor (sub 15 ani) şi tinerilor adulţi (sub 34 ani)”. ÎnAustralia, ele reprezintă chiar prima cauză. Experţiisugerează o conexiune a acestor rezultate cu creştereaexpunerii la radiaţiile generate prin folosirea telefoanelormobile.

O privire aruncatăasupra titlurilor publica-ţiilor din ultimii ani ne vaarăta că această pro-blemă este mai mult de-cât o „sperietoare apublicului”. S-a scrisfoarte mult despre efec-tele negative ale radia-ţiilor emise de telefoa-nele mobile. În cele ceurmează, vom veni cumai multe exemple:

Blestemul erei telefoanelor mobile - smogul electronic

În jurul caselor noastre există nenumărate dispozitiveale căror câmpuri electrice - după cum avertizează oame-nii de ştiinţă - produc depresii, avorturi spontane şi cancer.

„Smogul” invizibil, creat de electricitatea care ali-mentează civilizaţia noastră, produce cancer la copii,avorturi spontane şi îi face pe unii oameni alergici la viaţamodernă, după cum arată noile dovezi ştiinţifice. Acestedovezi - care au fost luate în serios de autorităţile inter-naţionale - sugerează faptul că aproape toată lumea esteexpusă astăzi la o nouă formă de poluare, cu nenumăratesurse în cadrul utilizării zilnice din fiecare casă.

Două departamente oficiale ale sănătăţii au prezentatconcluzii în acest sens, iar Agenţia de Protecţie a Sănă-tăţii (HPA - Health Protection Agency) a ţinut în anul2006 prima întrunire a unui grup de experţi însărcinaţi cuelaborarea unor sfaturi pentru public legate de aceastăameninţare. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) aNaţiunilor Unite numeşte smogul electronic „una dincele mai des întâlnite şi mai rapid crescătoare influenţeale mediului” şi accentuează faptul că „se preocupă înmod serios” de efectele asupra sănătăţii. O.M.S. adaugăcă „orice om din lume” e expus şi că „nivelul smoguluielectronic va continua să crească odată cu dezvoltareatehnologiei.”

Dispozitivele electronice dau naştere unor câmpurielectrice şi magnetice care scad rapid cu distanţa, însăaplicaţii precum uscătoarele de păr şi aparatele de raselectrice, folosite la mică distanţă de cap, pot da niveleridicate ale expunerii. Păturile, saltelele şi pernele elec-trice, precum şi banalele radiouri cu ceas din apropiereapatului produc doze încă şi mai mari, deoarece oameniisunt expuşi la ele pe durate de multe ore în timpul

Idolii fără fir şi lupta lor împotriva omuluiPoluarea electromagnetică


somnului.Câmpurile de radiofrecvenţă - o altă componentă a

smogului electronic - sunt emise de cuptoarele cu micro-unde, transmiţătoarele TV şi radio, stâlpii de telefoniemobilă şi chiar de telefoanele mobile.

O.M.S. afirmă că smogul poate să intre în contra-dicţie cu curenţii electrici slabi naturali, care ajută lafuncţionarea organismului uman. Există de mai multăvreme îngrijorări legate de expunerea la câmpurile emisede stâlpii de electricitate, însă, până nu de mult, acesteaau fost ignorate, ba uneori chiar ridiculizate de autorităţi.În anul 2005, un studiu oficial al National RadiologicalProtection Board a conchis că, pentru copiii care locuiescîn apropierea acestor stâlpi de electricitate, riscul de a seîmbolnăvi de leucemie este mult mai mare.

Agenţia Internaţională de Cercetare a Cancerului -componentă a OrganizaţieiMondiale a Sănătăţii şi ceamai importantă organizaţieinternaţională ce se ocupăcu studiul acestei boli -clasifică smogul electronicca „posibil cancerigen pen-tru om”. Profesorul DavidCarpenter, decanul Şcoliide Sănătate Publică dinNew York, a declarat pen-tru ziarul The Independentdin 30 aprilie 2006 că estefoarte probabil că smogulelectronic să fie responsabil pentru 30% dintre bolile decancer la copii.

Un raport al Departamentului de Sănătate din Cali-fornia conchide că este de asemenea foarte probabil căsmogul electronic să producă la adulţi leucemie şi cancerla creier, şi poate fi responsabil pentru 10% din totalulpierderilor de sarcină. Profesorul Denis Henshaw de laUniversitatea din Bristol, profesor de efectele radiaţieiasupra omului, afirmă că „o cantitate uriaşă de doveziindică o gamă întreagă de efecte adverse asupra sănă-tăţii”. El estimează şi că smogul electronic conduce laapariţia şi intensificarea depresiilor, una dintre cele mairăspândite boli psihice de astăzi.

Poate aspectul cel mai alarmant dintre toate estefaptul că există din ce în ce mai multe dovezi care aratăcă smogul electronic îi face pe unii oameni să devinăalergici la electricitate, acuzând greaţă, dureri, ameţeală,depresii, insomnii şi dificultăţi de concentrare, atuncicând utilizează aparatură electrică sau se află înapropierea stâlpilor de telefonie mobilă. Unii sunt atât derău afectaţi, încât sunt nevoiţi să îşi schimbe stilul deviaţă. Se estimează că numărul acestor persoane se ridicăla un total de 3% din întreaga populaţie a globului.

Faptul că radiaţia electromagnetică poate declanşaasemenea simptome e cea mai bună dovadă a efectelor pe

care ea le are asupra organismului uman. Desigur nu toţiavem sensibilitatea necesară apariţiei alergiei, dar aceastanu înseamnă că nu suntem afectaţi într-o formă sau alta.

Poate pentru prima oară în istorie omul se confruntăcu un inamic care, deşi este de natură fizică, e cu totulinvizibil. Vom fi capabili oare să conştientizăm acestlucru, pentru a ne putea apăra, sau vom plăti cu docilitatetribut bolii şi morţii tocmai pentru că am renunţat săgândim noi înşine asupra celor ce ne privesc, încrezându-ne mass-mediei şi instituţiilor plătite să mintă de către ceice acumulează câştiguri uriaşe, jucându-se cu viaţa noas-tră? Să nu uităm că radiaţiile electromagnetice neioni-ante sunt declanşatori şi acceleratori ai procesului cance-rigen, afecţiunile tumorale apărând după un timp de ex-punere de câţiva ani.

Telefoanele mobile ucid albinele

Un studiu german publicat deziarul The Independent, relevă faptulcă radiaţiile emise de telefoanele mo-bile sunt principala cauză pentru caremilioane de albine au dispărut subitdin mai multe state ale lumii. Radia-ţiile electromagnetice nu au influenţănumai asupra omului, ci asupra a totceea ce este viu.

Studiul realizat la UniversitateaLandau, din Germania, a scos la iveală că aşa-numitulsindrom al prăbuşirii coloniilor de albine ar fi fostprovocat de radiaţiile emise de telefoanele mobile, pre-cum şi de celelalte aparaturi hi-tech. Albinele îşi părăsescstupul şi nu mai revin niciodată, lăsând în urma lor doarregina, ouăle şi câteva muncitoare imature.

Misterul celei mai mari dispariţii din ultima perioadănu a fost încă elucidat, deşi oamenii de ştiinţă au lansatmulte teorii. Colapsul a fost pus pe seama pesticidelor, aorganismelor modificate genetic, dar şi a încălzirii glo-bale. Aceasta din urmă ar fi provocat mutaţii fatale unorparaziţi deja existenţi pe sau în corpul albinelor.

Sindromul prăbuşirii coloniilor s-a răspândit şi a a-juns deja în Germania, Elveţia, Spania, Portugalia, Italia,Franta şi Grecia. În mai multe locuri din Marea Britanieau apărut semnale conform cărora foarte multe albine audispărut subit, deşi autorităţile de mediu neagă în con-tinuare că albinele de pe teritoriul englez ar fi atinse devreun sindrom.

Cercetătorii au considerat că memoria albinelor arputea fi perturbată de undele electromagnetice emise detoate tipurile de aparaturi digitale. Pentru a verifica a-ceastă ipoteză, participanţii la studiu au supus unor câm-puri electromagnetice câteva exemplare de albine. În ur-ma acestui test, insectele nu au reuşit să mai găseascădrumul înapoi, către stup.


Termenul de eutanasie provine din limba greacă,de la cuvântul euthanasia (gr. „eu” - bine; „Thanatos”– moarte), însemnând „moarte uşoară”. Eutanasia esteacţiunea prin care, într-un mod nedureros, se suprimăviaţa unei persoane a cărei suferinţă este considerată ire-mediabilă. Se precizează că hotărârea de a recurge laaceastă metodă, poate aparţine bolnavului, rudelor saumedicului, având la baza compasiunea sau mila faţă depersoană care suferă, sau, nu greşim dacă completăm,lipsa oricărei mustrări de conştiinţă în faţa păcatuluiuciderii premeditate.

Olanda este prima ţară din lume în care eutanasia afost legalizată. Aici în anul 1995, au murit prin eutanasie3% din cei decedaţi, iar în 1998 au fost înregistrate 2565de decese folosind aceeaşi metodă. Eutanasia a fostpracticată în Germania, unde Hitler a ordonat să fie o-morâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnaviiincurabili şi invalizii.

În aprilie 2001, în cadrul Uniunii Europene, Olandaa legalizat eutanasia pe motive de „compasiune”. Dreptcondiţii ale practicării eutanasiei au fost stabilite urmă-toarele: A) Existenţa unei boli incurabile sau a durerilor insu-portabile, B) Aducerea la cunoştinţa pacientului a tuturor soluţiiloralternative; C) Formularea unei a doua opinii de către specialişti; D) Cererea eutanasiei de către pacientul însuşi, în depli-nătatea facultăţilor sale; E) Interzicerea faptului ca propunerea să vină din parteamedicilor curanţi.

Eutanasia - condamnată de Biserica Ortodoxă

Dreptul de ridicare a vieţii omului aparţine exclusivlui Dumnezeu, ca Unul care ne-a creat, şi nici o per-soană nu are dreptul de a lua viaţa - nici pe a alteia, nicipe cea proprie. Biserica condamnă eutanasia, deoareceacest procedeu înseamnă ucidere sau sinucidere. Chiar şidin punct de vedere legal, eutanasia nu îşi are locul înviaţa unei societăţi, pentru că ea încalcă drepturile omu-lui. În articolul 3 din Declaraţia Universală a Dreptu-rilor Omului se spune că „orice fiinţă umană are dreptulla viaţă.” iar în Convenţia pentru protecţia drepturiloromului şi a libertăţilor fundamentale este accentuat fap-tul că „moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat”(artic. 2.1).

Eutanasia încalcă porunca de a nu ucide. De aceea,Biserica Ortodoxă condamnă atât eutanasia cât şi avortul,din perspectiva unei crime premeditate. Conceptul cre-dinţei ortodoxe susţine că prin suferinţe, omul se curăţăde păcate. Spre exemplu, cancerul poate fi un mijloc princare omul poate să-şi spele anumite păcate trupeşti. Celcare crede în Dumnezeu şi este botezat în numele Sfintei

Treimi, cu botezul cel adevărat al Bisericii lui Hristos,unul ca acesta nu moare. El trece la o altă viaţă, unde îşiprimeşte răsplata, după cum a lucrat în viaţa de pe pământ.

Nimeni dintre cei zidiţi după chipul lui Dumnezeunu trece în nefiinţă. După moartea care marchează sfâr-şitul acestei vieţi, începe viaţa veşnică pentru cei care auslujit lui Hristos şi moartea veşnică pentru cei care L-aurenegat. Cel care apelează la eutanasie respinge patimileşi suferinţele Mântuitorului. E un fel de a nu-L mairecunoaşte pe Hristos ca Mântuitor şi Răscumpărător alcredincioşilor. Un astfel de om, care îşi încheie viaţaprin eutanasie, va ajunge în iad, împreună cu mediculcare l-a ajutat să plece din viaţă.

Biserica Ortodoxă cinsteşte şi moartea dureroasă, nudoar când se întâmplă pentru mărturisirea lui Hristos,dar şi când este legată de boli sau împrejurări dureroase,pe care omul le suferă cu răbdare şi nădejde în Dumne-zeu. Aici moartea cea bună nu constă în lipsa durerii, ciîn înfruntarea ei cu răbdare şi nădejde în Hristos. Moar-tea bună sau rea nu este determinată în cele din urmă deforma ei exterioară, de uşurinţă sau greutatea cu care sur-vine, ci de starea interioară cu care o abordează omul.

Sunt relevante întrebările formulate pe această temăde către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oare a fost reamoartea lui Ioan, fiindcă i s-a tăiat capul, sau a lui Şte-fan, fiindcă a fost omorât cu pietre, sau a Mucenicilor,că şi-au sfârşit viaţa în chinuri?” Şi răspunde el însuşi:„Rea nu este moartea aceasta, ci moartea în păcat”.

Viaţa – darul cel mai de preţ

Viaţa este primul şi cel mai important dintre darurilepe care Dumnezeu le-a făcut omului. Păcatul proto-părinţilor a dus la apariţia suferinţei, a bolii şi implicit a

Eutanasia sau (sin)uciderea asistată


morţii. Timpul şi aspectul vieţii pământeşti a omului ţinede modul în care aceasta trăieşte şi de milostivirea luiDumnezeu. Dreptul de ridicare a vieţii omului aparţineexclusiv lui Dumnezeu, ca Unul care ne-a creat, ne-a mân-tuit prin Fiul Său, ne sfinţeşte prin Duhul său Cel Sfânt şine poartă de grijă ca „Un Dumnezeu Preamilostiv şi în-delung răbdător”.

Atunci când o persoană îşi suprimă sau îşi dă acceptulpentru a-i fi suprimată viaţa, datorită unei suferinţe grele,vorbim de sinucidere, iar când cei din jur, fie ei medici saurude, consideră „din milă” că suferinţa trebuie curmatăprin moarte, nimic nu ne împiedică să constatăm încăl-carea poruncii divine „să nu ucizi” şi în acest caz avemde-a face cu o crimă premeditată. Tuturor celor care suntîn suferinţă şi care văd în Iisus Hristos pe Biruitorul mor-ţii, Biserica le vorbeşte prin graiul Sfântului Apostol Ia-cov: „De este cineva dintre voi în suferinţă, să se roage,de este cineva cu inimă bună să cânte psalmi, de estecineva dintre voi bolnav, să cheme preoţii Bisericii şi să seroage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Dom-nului şi rugăciunea credinţei va milui pe cel bolnav şiDomnul îl va ridica pe el, iar de va fi făcut păcate, se vorierta lui” (Iacov 5, 14-15).

Terenul de cumpănire: îmbătrânirea sau îmbolnăvirea

Moartea este ca un sac fără fund. Odată ce începe săînfulece, nu se mai satură, iar cei ce trebuie ucişi nu suntnicicând îndeajuns. Ajunşi la o etapă avansată de viaţă,mulţi oameni suferă de un şir de probleme ce se înrău-tăţesc pe zi ce trece, precum scăderea vederii, surzenia,oboseala, îngreunarea mersului şi incontinenţa fiziolo-gică, dar şi pierderea demnităţii, a stării sociale, a re-surselor financiare, precum şi o treptată pierdere a rela-ţiilor şi abilităţilor sociale. Deşi acest cumul de afecţiunişi boli nu poate fi calificat drept un pericol pentru viaţă, areun impact negativ asupra calităţii vieţii, astfel că bătrâniidevin mai vulnerabili şi fragili. Vulnerabilitatea afectează,de asemenea, şi abilitatea de a se vindeca de boli şi poateduce la apariţia unor suferinţe prelungite şi insuportabile.

În zilele noastre ne confruntăm cu o situaţie pericu-loasă pentru omenire. Asociaţia Olandeză Regală a Me-dicilor (KNMG) încearcă să extindă sensul expresiei„suferinţă insuportabilă” pentru a permite cât mai multorpacienţi să fie ucişi medical, într-un sistem deja foartepermisiv în ceea ce priveşte eutanasia.

Redăm din relatările de la „Dutch Radio Worldwide”:„Până acum, factori precum veniturile ori viaţa socială apacientului nu au avut cine ştie ce importanţă atunci cândmedicul trebuia să ia în consideraţie cererea de eutanasie.Noile directive, însă, vor schimba această stare de lucruri.După circa un an de discuţii, KNMG a publicat un docu-ment în care se afirmă că „totalitatea factorilor sociali, abolilor si a tulburărilor, chiar dacă nu implică un stadiuterminal, poate fi calificată drept suferinţă prelungită şi denesuportat, condiţie cerută de „Legea Eutanasiei”

(„Euthanasia Act”).Încă din 1973, când eutanasia a fost scoasă din sfera

penală, medicii olandezi au trecut de la eutanasierea bol-navilor terminali ce şi-au dat consimţământul, la cei cuboli cronice, la oamenii cu dizabilităţi, la cei cu tulburăripsihice, desigur la cerere. Totul a fost făcut în mod legal,deoarece „directivele” s-au dovedit atât de maleabile încâtau inclus în raza lor de acţiune noi şi noi situaţii.

Acum, ei îi au în vizor pe oamenii bătrâni vulnerabili

şi marginalizaţi. Dar nici această situaţie nu pare să fie în-deajuns. În cazul în care pacienţii nu îndeplinesc cerinţelelegale pentru eutanasiere, KNMG afirmă că este corect camedicii să ofere pacienţilor informaţii despre cum pot săcomită suicidul, denumit „auto-eutanasiere”.

Şi dacă tot vorbim despre acest subiect, nu trebuie săuităm nici de celelate crime: avorturile şi eutanasierea oa-menilor străzii, ajunşi de multe ori în stare critică înspitale, care sunt mascate în „erori medicale”. De cele maimulte ori, crimele sunt săvârşite în vederea prelevării or-ganelor şi vinderea lor pe piaţa neagră mondială, pentrusuferinzii cu dare de mână. Desigur, în mintea ucigaşilorexistă ideea că, din milă, pun capăt unei „vieţi inutile”,dar salvează alta. Cum să iei locul lui Dumnezeu? Maipoate fi vorba aici de milă?

CUPRINS NUMĂRULUI 34:

De Sfânta Naştere.......................................................................

Misiunea lăuntrică a Bisericii noastre (I).........................................

Ortodoxia... încotro?...................................................................

Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitate..........................

Esenţa sfinţeniei omeneşti.............................................................

Între sabie şi sutană....................................................................

Frica pătimaşă şi frica de Dumnezeu .............................................

Sfântul Luca, doctorul fără de arginţi, arhiepiscopul de Crimeea.........

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Pochaev..............

Ascultă, fiule… .........................................................................

Mărturii din vremuri de prigoană (VI)...........................................

Războiul diavolului cu omul ........................................................

România în criza credinţei şi a moralei ..........................................

Despre câinele care a recunoscut adevărul ......................................

Idolii fără fir şi lupta lor împotriva omului .....................................

Eutanasia sau (sin)uciderea asistată ...............................................

2

4

6

8

10

13

14

17

20

23

25

27

31

33

35

37

TRADIŢIA ORTODOXĂ

ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara,

Comuna Râşca, judeţul Suceava

EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837

Email: [email protected]

Web: http://mitropoliaslatioara.ro

traditia ortodoxa 34

Documents