traditia ortodoxa 30

40
Nr. 30, Decembrie 2010 Revist` de cultur` teologic` ortodox` PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Upload: ana-virlan

Post on 07-Apr-2016

256 views

Category:

Documents


3 download

DESCRIPTION

2010

TRANSCRIPT

Page 1: Traditia Ortodoxa 30

Nr. 30, Decembrie 2010

Revist` de cultur` teologic` ortodox`

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

Page 2: Traditia Ortodoxa 30

Steaua lui Hristos, Răsărit frumosSteaua străluceşte, magilor vesteşteCă s-a împlinit graiul proorocitDespre Fiul sfânt, născut pe pământ.De Iosif vegheat, de îngeri cântat;Domnul au venit, în iesle, smerit.

Chip de rob luând, pildă arătând;Căci de când e cerul, cerul şi pământulNimeni n-a născut Fiu făr’ de-nceput,Numai Preasfânta făcu aceasta.Născu pe Hristos, lumii de folos.

MITROPOLIA SLĂTIOARAvă urează

Naşterea Domnului cu bucurieşi

LA MULŢI ANI!

Iar craii grăiau, către stea ziceau:«Stea prealuminată şi preaminunatăTu eşti în tărie semn de bucurie.Mult Te-am aşteptat, tânăr ÎmpăratSă Te lăudăm, şi să ne-nchinăm».

Steaua lui Hristos

Page 3: Traditia Ortodoxa 30

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a României

Centrul Naţional de Numerotare StandardizatăTRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA

ISSN 1842-7499Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise -

- toate drepturile rezervate -

TRADIŢIA ORTODOXĂpublicaţie tipărită cu binecuvântarea

† Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN,ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL

BISERICII ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

şi sub coordonarea

P.S. Episcop Vicar

† SOFRONIE SUCEVEANUL

Page 4: Traditia Ortodoxa 30

În momentul în care Biserica Ortodoxă oficială aGreciei a adoptat noul calendar, Domnul a făcut multesemne şi minuni prin care să arate că drumul inovaţiilorîn materie de credinţă (aşa precum a fost şi schimbareacalendarului), este unul al pierzării şi al întunericului.Cel mai cunoscut dintre aceste minunate arătări a fostarătarea semnului Cinstitei Cruci deasupra unei mulţimide credincioşi, adunaţi împreună pentru slujba de prive-ghere din seara de 13/26 sep-tembrie 1925, în Atena.

Un alt semn a fost dat e-piscopului de stil nou Arsenie alLarissei, la data de 12/25 decem-brie 1934, când ortodocşii tra-diţionalişti prăznuiesc pomenireaSfântului Ierarh Spiridon al Tri-mitundei, în vreme ce ortodocşiide stil nou, urmând calendaruluigregorian, sărbătoresc un fals praz-nic al Naşterii Domnului, în a-celaşi timp cu toţi ereticii acesteilumi, în frunte cu Papa de la Roma.

Iată ce ni se relatează în pe-riodicul grec I Agia Skepe (SfântulAcoperământ), Nr. 122, Octombrie-Decembrie, 1991, p. 109: „Dis-de-dimineaţă, episcopul sosi într-o ma-şină, pentru a sluji Sfânta Litur-ghie în biserica sa. Cum se dădujos, observă un arhiereu smerit,plin de ani, cu un chip bine încu-viinţat şi preacinstit, purtând pepiept un engolpion – semn al vredniciei sale arhiereşti.Arsenie îi spune: «Frate, hai să slujim împreună acum,lăudând şi bucurându-ne de sfinţenia acestei zile, iardupă aceea te voi găzdui».

Smeritul arhiereu răspunse: „Nu ar trebui să faci

astăzi slujba Naşterii Domnului, ci pe a mea – SfântulSpiridon. Atunci Arsenie se umplu de mânie şi îi răs-punse: „Eu te invit să slujim împreună, iar tu mă sfidezi.Du-te de aici, pleacă imediat”. După această discuţie,Arsenie a intrat în biserică, s-a închinat la icoane şi s-aaşezat la locul său, în scaunul arhieresc. Când a sosit vre-mea cântării Catavasiilor, el a cântat pe prima, făcândapoi semn spre strană, pentru a o cânta pe a doua.

Începând cea de-a treia Catavasie,Arsenie se simţi deodată rău şi seduse în sfântul altar, lăsând psalţiisă continue. Ceilalţi slujitori ausărit să-l ajute, întrebându-l: „Ces-a întâmplat, preasfinţite părinte?”El răspunse: „Nu mă simt binedeloc”.

În scurt timp, starea lui Arseniese înrăutăţi. Era deja clar că numai putea continua să slujeascăSfânta Liturghie a unei sărbătorinelalocul ei, aşa că l-au dus la re-şedinţa sa episcopală,unde avea săşi moară, chiar a doua zi. El afost pedepsit de Dumnezeu, pen-tru faptul că a batjocorit sfântapomenire a plăcutului Domnului– smeritul Ierarh Spiridon. Aceas-tă minune este încă vie în rân-durile credincioşilor vârstnici dinLarissa. Prin ea, Sfântul ne dă omărturie de preţ despre vechiul şiadevăratul calendar ortodox. Cel

ce are urechi de auzit, să audă.

4

O minune înfricoşată a Sfântului Spiridon, care mustră inovaţia calendaristă

A doua venire a Domnului

Ultimul eveniment al istoriei omenirii va fi cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, după cumne asigură El Însuşi: „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă” (Mc. 13, 26). Şiva urma Judecata: „Şi se vor aduna înaintea lui toate limbile; şi-i va despărţi pre dânşii unul de altul, precumdesparte păstorul oile din iezi” (Mt. 25, 32), şi păcătoşii vor urma tatălui lor diavolul, la osânda care în veac nu sesfârşeşte. Drepţii se vor sui la viaţa veşnică şi vor primi bunătăţile de nedescris ale raiului: „Precum este scris: Celece ochiul nu a văzut, şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, care a gătit Dumnezeu celor ce îl iubescpre Dânsul” (I Cor. 2, 9).

Biserica Ortodoxă are numeroase mărturii scripturistice prin care dovedeşte că timpul venirii Sale nu a în-credinţat-o Dumnezeu nici îngerilor, nici oamenilor şi nici chiar Fiului Său, ca om: „Iar de ziua şi de ceasul acelanimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venireaFiului Omului; căci precum în zilele acelea dinainte de potop oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau...şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului... Ziua celei de a douaveniri rămâne necunoscută, fiindcă, după cum zice Domnul nostru Iisus Hristos „despre ziua aceea şi despre ceasulacela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mc. 13, 32).

Şi în timp ce nu cunoaştem exact vremea celei de a doua veniri, Dumnezeu ne dă „semne”, care ne spun cânds-a împlinit vremea, dar creştinul nu trebuie să fie absolut sigur pentru ziua împlinirii unei proorocii, şi cu atât mai

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 5: Traditia Ortodoxa 30

mult pentru ziua celei de a doua veniri a Domnului, careva veni „ca un fur noaptea” (I Tes. 5, 2). Împlinirea proo-rociilor seamănă cu ziua morţii noastre. În timp ce moar-tea fiecăruia este un lucru cert, ziua morţii rămâne ne-ştiută până când se împlineşte. Aşarăspunde şi Domnul ucenicilor Săi: „Nueste vouă a şti anii, sau vremile, careTatăl le-a pus întru a Sa stăpânire”(Fapte 1, 7).

În timpul celei de a doua veniri,înaintea arătării Domnului, soarele şiluna se vor întuneca, stelele vor pieride pe cer, întreaga lume văzută se vadesface şi se va înfăţişa un cer nou şiun pământ nou, iar cei morţi vor în-via. Cei vii, după mărturia SfântuluiApostol Pavel, îşi vor schimba tru-purile, care vor deveni nemuritoare,luând într-o clipeală de ochi un trupnestricăcios asemenea celui cu vârstade 33 de ani, ca a lui Hristos.

Cu toţii vor fi răpiţi pentru aîntâmpina pe Domnul în văzduh. Pecer se va arăta semnul Sfintei Cruci,după cum spun Sfinţii Părinţi şi vaurma Judecata oamenilor şi rânduirea lor la osândaveşnică sau la fericire veşnică, după faptele pe care le-afăcut fiecare cât a trăit: „Şi atunci se va arăta SemnulFiului Omului pre Cer, şi atunci vor plânge toate semin-ţiile pământului, şi vor vedea pre Fiul Omului venind prenorii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 30),şi va zice tuturor: „Atunci va zice Împăratul celor de-adreapta lui: Veniţi, blagosloviţii Părintelui Meu, moşte-niţi Împărăţia care este gătită vouă de la întemeierealumii” (Matei 25, 34). Şi vor veni proorocii Domnului,patriarhii şi drepţii din Legea Veche, apostolii Noului

Testament şi ucenicii Cuvântului; mucenicii, ierarhii,plăcuţii Domnului, care au trăit în munţi în peşteri şi încrăpăturile pământului pentru dragostea lui Hristos; ceicare au ales mai mult moartea de la mai marii lumii; toţi

cei ce au păzit dogmele învăţăturiiBisericii Ortodoxe, şi vor moşteni toatecele gătite în Împăraţia lui Dumnezeu.

Din scrierile Sfinţilor Părinţi seştie că Hristos va fi însoţit de oştirileîngereşti, şi va veni cu multă slavă, caun Biruitor, precum vine un împăratîncununat cu biruinţă. El va fi DreptulJudecător, fiindcă cu dreptate va judecape toţi. Flăcări va scoate privirea Atot-puternicului Hristos, care pe cei necre-dincioşi îi va arde, iar pe cei credin-cioşi şi sfinţi îi va lumina.

Pentru creştinul credincios, adoua venire a Domnului este ziua bu-curiei, a fericirii şi a veseliei, pentru căziua aceasta înseamnă sfârşitul mâhni-rilor, viaţa veşnică, fericire şi dreptate.Credincioşii vor primi cununa slavei,aşadar răsplata veşnică, pentru luptadreaptă pe care au dus-o aici pe pă-

mânt, după cum zice Apostolul neamurilor, Pavel: „Luptacea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţaam păzit. De acum mi s-a gătit mie cununa dreptăţii,care îmi va răsplăti mie Domnul în ziua aceea, Jude-cătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ceau iubit arătarea Lui” (II Tim. 4, 7-8).

5 TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Hetimasia - a doua venire a Domnuluişl Scaunul de judecată

Domnia lui Antihrist

Şi voi grăi întru dureri şi voi spune întru suspine pentru sfârşitul lumii acesteia de acumşi pentru cel prea fără de ruşine şi cumplit balaur (antihristul), cel ce va să tulbure pe toate cele de sub cer şi săbage teamă şi împuţinare de suflet şi cumplită necredinţă în inimile oamenilor şi să facă arătări şi semne şi înfri-coşări, încât de ar putea, să amăgească şi pe cei aleşi, şi pe toţi să-i înşele cu mincinoase semne şi cu năluciri dearătări, care se vor face de către dânsul (Matei 24, 25).

După îngăduinţa Dumnezeului Celui Sfânt, va lua stăpânire ca să înşele lumea, fiindcă s-aînmulţit păgânătatea lumii, şi pretutindeni, tot felul de lucrări rele se lucrează. Şi pentru aceasta, PreacuratulStăpân va slobozi duhul înşelăciunii, ca să ispitească lumea pentru păgânătatea ei, de vreme ce oamenii au voit ase depărta de Dumnezeu şi a-l iubi pe vicleanul (II Tesaloniceni 2, 11).

Proorocii mincinoşi ai vremurilor noastre anunţă cu un glas din ce în ce mai puternic apropierea «noii ere aDuhului Sfânt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega». Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele proorociriale Bisericii Ortodoxe, «domnia lui antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cuforţa unei puteri diavoleşti. Trebuie să înţelegem bine că scopul de căpetenie al ecumenismului apostat nu este unirea„religiilor” – adică a credinţelor mincinoase, deci insuflate de diavol – ci preschimbarea dreptei şi adevăratei credinţeîntr-una falsă, mincinoasă. Şi, într-adevăr, trăim într-o vreme de întuneric şi înşelare, când cei mai mulţi creştini îlsubstituie pe Hristos cu antihrist.

Ne apropiem de acele zile în care noţiunea de «Ortodoxie» îşi va pierde sensul, iar sub lumina «Ortodoxiei» seva ascunde ne-Ortodoxia. Şi aceasta se va întâmpla pentru că oameni au îndrăznit să-şi introducă rânduielile lor înrânduielile Sfântului Duh din Biserică. Începutul nenorocirii stă în dispreţuirea neîngăduită şi trufaşă a poruncilor luiDumnezeu, în înlocuirea lor cu rânduielile proprii. Omul orbit de mândrie vrea să aibă propriul său mod de cugetare,

Page 6: Traditia Ortodoxa 30

6

«religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar, socotite cadrepte sau măcar îndreptăţite. Această nenumărată turmăcare a pierdut legătura şi unitatea în adevărul de credinţăşi Duh Sfânt, prezintă aspectul celei mai mari decăderimorale şi duhovniceşti. Fiecare oaie rătăceşte de capul ei,nimeni nu-i poartă grijă, oamenii nu mai aud glasul mân-tuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Biserică, ce levădeşte sus şi tare nedreptatea şi le arată drumul drept.Iar prin Biserică, este firesc ca născocirile diavoleşti săpătrundă apoi în toate domeniile vieţii, persoanei şi socie-tăţii şi să fie propovăduite ca dogme universale. În felulacesta, trufia omenească, ascunsă chiar şi sub mantia Bi-sericii, ajunge dogmă de viaţă.

Lumea de azi se preschimbă încet într-un «laborator»de înşelare a conştiinţelor omeneşti. De data aceasta în-şelarea este una de ordin electronic, pentru care pe piaţade desfacere a lumii occi-dentalizate şi-au făcut apa-riţia cipurile şi cardurileelectronice.

Sfântul Andrei al Ce-zareei spune aşa: „Des-pre numele cel murdar allui antihrist şi despre tâl-cuirea numărului precumşi despre altele ce s-auscris despre acela, vre-mea le va descoperi şi ex-perienţa celor înţelepţi...,dar nu a binevoit haruldumnezeiesc să se scrie îndumnezeiasca carte nu-mele lui cel pierzător.Însă cercetând cu raţiunea, cu adevărat multe (nume) sepot afla...” (Sfântul Andrei al Cezareei, Tâlcuire la Apocalipsă,cap. 58, pp. 541-342, ediţie greacă). Iar numele lui antihristeste afişat în mod ascuns în toate serviciile electronice alelumii de azi.

În cardul electronic pentru care se fac presiuni să fieacceptat de către populaţie se vor interconecta electronictoate serviciile publice, se vor încorpora numărul de înre-gistrare fiscală, numărul electoral, paşaportul, permisulauto, taxele de transport în comun, dosarul medical elec-tronic etc, aşa încât cetăţeanul să poată fi deservit oriundeşi fără birocraţie.

Pentru început se vorbeşte numai despre acest cardpersonal al cetăţeanului, însă este limpede ca lumina zileică va exista un supra-card denumit microcip implantat pemâna drepată sau pe frunte, care va înlocui foarte curândtoate cardurile electronice personale în care sunt cuprinsebuletinele, paşapoartele şi actele de identitate emise depoliţie, dosar medical etc. Sistemele şi cipurile cu barcode de tipul EAN-13 şi UPC-A impuse pe produse şidocumente vor fi atât de primitive şi depăşite, încât vorpăli în faţa posibilităţilor de spaţiu şi modului de acţiuneale cipurilor electronice evoluate şi, mai exact, a celorîncorporate în mâna dreaptă şi pe fruntea oamenilor. Deaceea şi Apocalipsa Sfântului Ioan vorbeşte desprepecetluirea pe care o vom primi de bună voie ca negare

a credinţei noastre în Hristos. „Urâciunea pustiirii înlocul cel sfânt” - această administraţie mondială unică şicentralizată va cuprinde, în vicleniile ei drăceşti şi anti-hristice, toate religiile lumii, cu scopul de a subjugacredinţa ortodoxă, unică prin adevăr şi Biserică. Desigurnu va putea niciodată să subjuge Ortodoxia, de vremece Însuşi Domnul ne spune că: „porţile iadului nu ovor birui”, dar oare câţi din noi vom mai fi până lasfârşit în Corabia mântuirii – Biserica?

Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt o-bligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi su-praveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care lerăpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se ceresă-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi pe orice actpersonal cipul biometric ce conţine amprenta digitală,imaginea facială şi toate datele personale. Existenţa

numărului apocaliptic 666în actele de identitate, re-prezintă aderarea omeniriila un sistem totalitar, carenu îl tratează pe om cachip al lui Dumnezeu, cica „subiect” al datelor rea-lizate în serviciul lui an-tihrist. Este dovedit faptulcă atât în cardul personalal cetăţenilor, dar şi încipul care în viitor se vaimplanta în trupul nostru,va fi conţinut numărul fia-rei apocaliptice, 666. Laadăpostul legii fărădelege,în Statele Unite se promo-

vează, sub pretextul motivelor de sănătate, mai întâiînregistrarea tuturor datelor medicale ale cetăţenilor şiapoi implantarea microcipului în mână (Healthcare Bill HR3200/pp 1001-1008), faţă de care însă există multe reacţii derefuz şi cetăţenii apelează la justiţie. Cardul presupune şiştergerea apartenenţei religioase din actele de identitate,aducându-se o gravă lezare a conştiinţei duhovniceşti. Vorfi privaţi ortodocşii de dreptul invocării motivelorconştiinţei religioase? Nu ar trebui să li se acorde osoluţie legală alternativă?

Se cuvine să fim întrutotul împotriva guvernării elec-tronice, aşa cum se organizează ea astăzi, astfel încât săne încadreze pe toţi, clerici şi laici şi monahi în statulmondial antihristic. Suntem împotriva desfiinţării liber-tăţii noastre - acest mare dar dat nouă de Ziditorul. Gu-vernarea mondială nu doreşte să lase nimic în mâinile luiDumnezeu. Persoana umană ca chip al lui Dumnezeu vatrebui să se lepede de El şi să dispară, aşa încât omulapostat de bunăvoie să devină un cobai util în închisoareamondială şi, când va muri, să se zică: „iată, încă o bu-cată de carne pentru incinerare”.

Ortodocşii vor fi vânaţi pentru a fi pecetluiţi şi în-lănţuiţi prin armele economiei şi ale tehnologiei digitale,aşa încât să nu mai primejduiască în viitor sistemul cuconcepţiile lor ortodoxe „anarhiste”. Cardul personal nuva fi un simplu număr util. Cipul conţinut în el va asigura

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 7: Traditia Ortodoxa 30

7

posibilitatea accesului la toate activităţile vieţii sociale.Pe viitor se urmăreşte ca fără cardul de asigurare şi, maimult, fără cardul electronic al cetăţeanului, „nimeni sănu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are sem-nul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”. Sco-pul insistent al guvernării electronice este să centralizezetoate datele fiecărui cetăţean. Prin intermediul diferitelorcoduri ale cipului vor comunica electronic, adică direct şiautomat, diferitele servicii şi diferiţii agenţi care introducdatele noastre personale în bănci de date şi „vor oferiserviciile” de care vom avea nevoie preluând câte infor-maţii au nevoie pentru fiecare cetăţean.

Profilul fiecărui cetăţean (oricât ne-ar asigura ei decontrariul), va putea să fie direct accesibil, lizibil şi pro-babil că şi prelucrabil de către oricine este capabil şi abilsă citească şi să prelucreze datele noastre personale.Specialiştii tehnocraţi au admis că în afară de primirea şioferirea pasivă de date, cipurile funcţionează şi activ. Îlpot vătăma pe purtătorul cipului, mai ales pe cel care îlare încorporat în mână sau pe frunte. Pot adică în diferitemoduri să transmită boli în organism – încercând even-tual să micşoreze aşteptarea de viaţă a vârstnicilor şi pro-

babil a celor suferind de diferite handicapuri – sau săaltereze capacitatea şi calitatea gândirii, a voinţei, a deci-ziilor şi a acţiunilor oamenilor aflaţi sub mâna lor.

Poluarea morală, psihologică, duhovnicească, tru-pească şi ecologică se extinde la scară mondială.Numărul 666, cel mai expresiv simbol al diavolului şi alantihristului va avea puterea – cu îngăduinţa lui Dum-nezeu pentru înmulţirea păcatelor oamenilor – să „po-lueze” întreaga comunitate mondială care se va închinafiarei. Doar cei care vor respinge pecetluirea vor prăznuicu Mielul înjunghiat în Împărăţia lui Dumnezeu, când seva nimici în cele din urmă şi şubreda dominaţie mondialăa lui antihrist. Sfinţii Mucenici nu numai că nu se le-pădau de Hristos prin cuvânt, dar nu îndurau nici sim-bolic să înfăptuiască vreo faptă idolatrică, precum arun-carea de tămâie pe altarele idolilor, pentru că acest lucruînsemna pentru ei lepădarea de Hristos.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

În decursul întregii sale istorii pământeşti, Bisericalui Hristos a fost înconjurată de puterile întunericului.Acesta este motivul pentru care ea este numită BisericaLuptătoare, spre deosebire de Biserica Biruitoare, ce seaflă în Ceruri, şi cu care se va uni, la sfârşitul veacurilor.Aşa cum deseori se întâmplă, Biserica cea prigonită - dinchip de rob, precum Însuşi Hristos (Filipeni 2, 7), a devenitbiruitoare. Tradiţia Bisericii ne confirmă faptul că puterealui Dumnezeu „întru neputinţă se săvârşeşte” (II Cor. 12, 9).

După căderea Imperiului Rus ortodox din 1917, toateoştirile vrăjmaşe s-au întrar-mat împotriva creştinătăţii.Aceasta a fost de departe nunumai cea mai crâncenă pri-goană bolşevică din istoriaBisericii, dar totodată şi unmasacru general, început decătre pseudo-ortodocşi şi for-ţele potrivnice lui Dumnezeu.

Pe vremea când mult-pătimitoarea Biserică Orto-doxă a Rusiei era chinuită deucigaşii bolşevici, alături demembrii „Bisericii Vii”, Pa-triarhii Constantinopolului şial Alexandriei, împreună cu Hrisostom al Athenei au puspaie pe foc din exterior. Enciclica Sfântului Sinod Arhie-resc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, afost scrisă în exil, în Sremski Karlovţi, la data de 24august/6 septembrie anul 1927, fiind în legătură cu ne-înţelegerea pricinuită de Mitropolitul Evloghie, care arupt întreaga dioceză vest-europeană de la trupul BisericiiOrtodoxe Ruse din Afara Graniţelor, alăturându-se juris-

dicţiei Patriarhiei de Constantinopol. Mitropolitul Evloghie a fost sprijinit de următorii

episcopi: Vasilie, Patriarhul de Constantinopol, Meletieal Alexandriei şi Hrisostom, Mitropolitul Athenei, dim-preună cu Sinoadele lor. Dar ce putem spune desprePatriarhatul constantinopolitan al ultimilor şapte ani? Cupărere de rău, trebuie să spunem că în zilele pătimirii salede pe urma regimului bolşevic, Biserica noastră a trebuitsă îndure prigoana şi apăsarea Patriarhiei de Constan-tinopol, alături de cea a Bisericii Vii, a inovatorilor şi a

altor schismatici. Episcopii ruşi au privit

dintotdeauna cu evlavie la sca-unul Patriarhal al Constantino-polului, ca la un adevărat stră-jer al Ortodoxiei, nădăjduindcă aici vor găsi dragoste fră-ţească şi sprijin pentru Bise-rică. Dar vai! Încălcând sfin-tele canoane, fără a aduce lacunoştinţa autorităţii întregiiBiserici a Rusiei, şi în ciuda pro-testelor ierarhilor ruşi, Pa-triarhia Constantinopolului şi-a adjudecat multe regiuni ale

Bisericii Ruse, în Polonia, Finlanda şi Estonia; a încercatchiar să pună mâna pe diocezele Bisericii Ruse din Ame-rica şi Europa Occidentală; a dat binecuvântare Biseri-cilor Poloniei, Ucrainei şi Georgiei să se rupă de Bi-serica Rusă şi să capete statut de Biserici autocefale.

Dar cu mult mai groaznic a fost ceea ce a urmat dupăce comunităţile schismatice precum „Biserica Vie” şiinovatorii şi-au făcut apariţia în sânul Bisericii. Fanarul a

Ecumenismul, calea spre pierzare (X)Şcoala pariziană de „Ortodoxie” – Un laborator al falselor doctrine şi al ereziilor

Patriarhul Chiril al Rusiei, urmaş al „Bisericii Vii” înmijlocul reprezentanţilor altor confesiuni

Page 8: Traditia Ortodoxa 30

8

intrat în relaţii cu aceste slugi preaplecate ale regimuluisovietic ateu, întrunind Sinodul schismatic din anul 1923,în care Sfântul Patriarh Tihon a fost condamnat, propu-nându-se chiar ca el să fie caterisit şi exclus din mona-hism. Patriarhia de Constantinopol a fost de acord cu tri-miterea unei delegaţii la Moscova, pentru a interveni în or-ganizarea Bisericii, sugerând chiar că Patriarhul Tihon artrebui să îşi părăsească scaunul şi să renunţe la titlul său.

După Conferinţa din 1923, într-un mod cu totul po-trivnic adevărului, Patriarhia de Constantinopol a începutsă răspândească, în mod deliberat, informaţii false, spu-nând că întreaga Biserică Ortodoxă a adoptat noul ca-lendar, iar acest lucru i-a indus în eroarepe Patriarhul Tihon şi Arhiepiscopul Se-rafim al Finlandei. Pe fondul unei pre-siuni crescânde din partea Constantino-polului, multe Biserici Ortodoxe au în-ceput introducerea cu forţa a noului ca-lendar, lucru care a provocat multe tul-burări şi împărţiri în rândul credincio-şilor de pretutindeni.

Patriarhia fanariotă a mers încă şimai departe, contrar sfintelor canoane (7Ap. şi 7 Antiohia) şi practicii bisericeşti,introducând obligatoriu noua Pascalie înFinlanda, ridicând noi şi noi neînţe-legeri în Biserică, şi făcând ca monahiişi mirenii credincioşi Ortodoxiei să fiesupuşi multor interdicţii şi izgoniri, dinpartea autorităţilor locale, conduse deHerman Aava. În luna octombrie sau no-iembrie a anului 1926, la Moscova s-aţinut sinodul schismatic al inovatorilor.Vasilie, Patriarhul Constantinopolului şiMeletie al Alexandriei au fost de acordsă participe la această întrunire lipsită de Dumnezeu.Asta a făcut ca Patriarhia de Constantinopol să fie un aliatal „Bisericii Vii” şi al inovatorilor din Rusia, stricătoarea sfintelor canoane referitoare la prăznuirea SfintelorPaşti şi începătoare a neînţelegerilor şi schismelor din toa-tă Biserica Ortodoxă. Guvernele non-ortodoxe, inovatorii,membrii „Bisericii Vii”, grupurile de clerici protestanţi,organizaţiile masonice s-au luptat din răsputeri să fure uni-citatea Ortodoxiei, stricând-o.

Istoria tulburării din Biserică din anul 1926 şi fon-darea Institutului Teologic din Paris sunt strâns legate.Din nefericire, ideile – şi mai ales cele de natură dis-tructivă, sunt caracterizate prin abilitatea de a captivaminţi şi a servi drept sursă de inspiraţie pentru fapte şievenimente nefaste.

Studiile teologice au început în clădirea Serghiev, la17/30 aprilie 1925, în nou-înfiinţata Şcoală Teologică,numită mai târziu „Institutul Teologic”. În scrisoareaenciclică din 18/31 martie 1927, Sinodul arhieresc alBisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor notează căacest institut „a fost înfiinţat de Mitropolitul Evloghie,fără cunoştinţa sau binecuvântarea Sinodului şi aConsiliului”. Profesorii ce au fost angajaţi să predea aiciau fost aleşi dintre cei ce nu aveau studii teologice

superioare, ori dintre cei ce aveau un statut oarecumdubios în ceea ce priveşte mărturisirea de credinţă.

Cine erau aceşti profesori? Aproape toţi dintre eierau membri ai „Frăţiei Sfintei Înţelepciuni – Sophia luiDumnezeu”, condusă de preotul eretic Serghei Bulgakov.Unele informaţii despre această organizaţie ocultă au fostoferite de Prinţul Trubeţkoy – un laic, ce atrage atenţia luiBulgakov – purtător de rang clerical, că statutul FrăţieiSfintei Sophii, prevede existenţa unei ierarhii, formatădintr-un „şef spiritual” şi trei categorii de fraţi.

Structura acestei organizaţii dovedeşte faptul că ea afost înfiinţată pentru o activitate conspirativă bine de-

finită. „Şcoala Pariziană”, cu tot cu Insti-tutul său Teologic, a avut ca scop iniţial„oferirea de adevărată hrană duhov-nicească tineretului rus din diaspora, a-flat în căutarea unei iluminări spiri-tuale, şi dornic de a-şi jertfi energia,punând-o în slujba Bisericii”. Dar oarechiar aşa a fost? Oare profesorii acestuiInstitut – sophianiştii – aceşti inovatoribisericeşti au putut să dea elevilor ohrană „cu adevărat duhovnicească”?

Adevărul a fost altul: aceastăgrupare, în acelaşi timp în care uneasub auspiciile sale tineretul – cea maiinfluenţabilă categorie de vârstă, fă-cea propagandă egalităţii tuturor re-ligiilor şi sectelor, cultivând o indife-renţă religioasă totală în rândul mem-brilor săi. În afară de acest lucru, prin-tre cursanţii săi se numărau şi tineri sec-tanţi, îndoctrinaţi de erezie şi plini deduh propagandistic. Asociaţia a introdusapoi în sânul său erezia nestoriană, care

tăgăduia Dumnezeirea lui Iisus Hristos, şi care a influen-ţat foarte mult doctrina protestantă contemporană. De ase-menea, mai mult decât dubioasă a fost respingerea folo-sirii oricărui simbol creştin: crucea, semnul Fiului Omu-lui şi a jertfei Sale mântuitoare. Acest fapt, desigur, nu pu-tea să nu lase urme asupra gândirii religioase a oricărei per-soane ce intra în contact cu Asociaţia, în plan ideologic.

În 1926, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe dinAfara Rusiei a promulgat o rezoluţie în care, printre al-tele, şi-a manifestat „dorinţa ca Institutul Teologic să fiescos de sub asistenţa financiară a masonilor.” Mitro-politul Evloghie nu a adoptat această rezoluţie sinodală,acţionând după voia sa proprie, în ceea ce privea pro-blema Institutului Teologic”. După cum evenimenteleulterioare au demonstrat-o, Mitropolitul Evloghie nu aavut libertatea de a acţiona independent. Am spus maiînainte că statutele Frăţiei erau în aşa fel concepute încât– conform interpretărilor Prinţului N.S. Trubeţkoy, înanumite condiţii, puteau apărea situaţii inadmisibile dinpunct de vedere canonic, în care un episcop se putea găsiîntr-o postură de subordonare faţă de un preot, care ar fiîndeplinit, în acel moment, funcţia de şef spiritual alFrăţiei.

„Iată, a chinuit nedreptate; zămislit-a durere, şi a

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 9: Traditia Ortodoxa 30

9

născut fărădelege” (Ps. 7, 14). Aceste cuvinte ale SfântuluiProoroc David descriu cât se poate de adevărat această„Şcoală Pariziană”. Profesorii ei - din care majoritateaerau membri ai Frăţiei, provenind din Asia şi Europa;inovatori, „anarhişti mistici” (aşa cum se auto-definea N.Berdiaev), sau simpli sophianişti - au creat un laborator al„ortodoxiei”, în care au născocit false învăţături şi erezii.Acest lucru s-a făcut cu un scop precis. Vreme de şaptedecenii, acest „laborator” a atras mulţi tineri, care iubeausincer Ortodoxia, otrăvind conştiinţele celor ce aveau sădevină viitori preoţi sau teologi ai Bisericii, prin îndoctri-narea lor cu înţelepciunea mincinoasă a sophianismului şia modernismului bisericesc. Această influenţă nu s-a li-mitat doar la Paris. Ea îşi înfipsese adânc rădăcinile înmintea viitoarei comunităţi a diasporei, răspândindu-se,de aici, în întreaga Biserică Rusă, migrând de aici în sânulBisericii Ecumenice, pe care a remodelat-o încet, dar maieficace decât orice „congres panortodox” organizat de că-tre ierarhia inovatoare.

Toţi aceştia – Berdiaev, Bulgakov, Schmeman, Meyen-dorf - au fost şi încă sunt cei ce aduc stricăciune în sferaduhovnicească a lumii ortodoxe. Printr-o înălţare a minţii,imposibil de dezrădăcinat, şi prin supunerea în faţa apos-taziei anticreştine, ei au continuat să propovăduiască des-pre libertatea „bisericească” şi „doctrinală”, în tot tăvă-lugul ei distrugător. Nu este deloc întâmplător faptul căschismaticul lornepocăit, „AvvaEvloghie”, a de-clarat cu puţintimp înainte demoartea sa: „ceamai susţinută lup-tă a vieţii mele afost cea dusă pen-tru libertatea Bi-sericii”. Liberta-te faţă de Cine şice?! Faţă de dog-me, canoane, şi fa-ţă de ascultarea deBiserică? Sau, poa-te, faţă de Însuşi Capul Ei?! „Slobozenie lor făgăduindu-li-se, singuri robi fiind ai stricăciunii” (II Petru 2, 19).

În afară de propovăduirea ecumenismului, acest In-stitut s-a făcut rampă de lansare pentru alte erezii, precumSophianismul – eufemistic numit „Sofiologie”, sau pentruo rătăcire ce susţinea dumnezeirea numelui lui Dumnezeu(Imiabojnicestvo), cunoscută şi sub denumirea rusă de„slăvirea numelui” (imiaslavie), şi alte multe alte inovaţii.

Participarea la mişcarea ecumenică cere compro-misuri fără precedent, din partea creştinilor ortodocşi.Aşa se face că, în anul 1933, pregătind terenul implicării or-todocşilor în ecumenism, protoiereul Serghei Bulgakov ascris următoarele rânduri: „(...) de dragul unităţii în rugă-ciune împreună cu ei (protestanţii, n.trad), Ortodoxiatrebuie să se smerească, să se compromită, să facă anu-mite concesii – ca să zicem aşa, pentru a lăsa loc dra-gostei şi bunăvoinţei, de dragul unei iconomii a Bisericii,

iar acest lucru va fi îngăduit ca o jertfă a dragostei (...)”.Cu alte cuvinte deci, concesiile ecumenice fac apel

către credincioşii ortodocşi să sacrifice nu doar canoaneleBisericii – chipurile „învechite şi desfiinţate din practicabisericească”, dar şi să renunţe la rugăciunile către MaicaDomnului şi Sfinţi, pentru că ei nu există în cultul ereticprotestant. Tatăl minciunii vorbeşte lumii prin gura unorastfel de „avocaţi” precum Serghei Bulgakov, introducândaceste concesii blasfemiatoare ale „auto-compromiterii”şi ale „sacrificiului dragostei”.

Cel mai înşelător aspect al acestei Şcoli de la Paris îlconstituie falsificarea învăţăturii ortododoxe, sub pretextulunei căutări creative, de factură teologică şi filosofică.Atmosferă spirituală a acestui Institut, a cărui biserică arealtarul orientat către apus, şi nu către răsărit, era îmbibatăde acest pseudo-gnosticism şi falsă înţelepciune apuseană,plină de trufie. Era mai mult decât suficient să urmezicursurile acestei şcoli, pentru a deveni un adept al lipseide conştiinţă duhovnicească şi al ereziilor făţişe, propovă-duite de profesorii săi.

Din nefericire, falsitatea şi viclenia intelectuală a a-cestor mincinoşi dascăli, ca şi incompatibilitatea lor cuadevărata Ortodoxie au rămas adesea neobservate – nunumai de către heterodocşi, dar şi de către mulţi ortodocşifără o pregătire teologică suficientă, dar mai ales fără otemelie patristică sănătoasă. În acelaşi timp, „profesorii”

de la InstitutulSaint Serge dinParis, care au de-păşit graniţeleBisericii, au datecumeniştilor şiinovatorilor în ma-terie de credinţăşansa de a se facepurtători de cu-vânt ai unei te-melii „ortodoxe”profund şi deli-berat viciate, cuscopul obţineriiunei convergenţe

religioase, prin diluarea adevărului ortodox cu toate min-ciunile ereticilor.

Când sfântul Stareţ de la Optina, Cuviosul Nectariea fost întrebat în legătură cu Institutul Teologic de la Paris,el şi-a manifestat neliniştea cu privire la natura eretică aacestei şcoli. Cu privire la Y.M.C.A. şi la cursurile luiBerdiaev, prezentate la cel de-al doilea Congres al acesteiorganizaţii, Sfântul Nectarie a spus: „Astfel de asociaţii(de genul Mişcării Creştine) dezvoltă o filosofie inaccep-tabilă duhului ortodox”. Aceste cuvinte ale înţeleptuluiStareţ s-au adeverit din plin...

Traducere după „Ecumenism, Path to Perdition”,de Liudmilla Perepiolkina

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 10: Traditia Ortodoxa 30

10

Statornicia Bisericii Ortodoxe în a păstra SfântaTradiţie a fost dintotdeauna privită, de către credincioşiiortodocşi, ca semn al slavei şi cinstei sale, de a fi Mireasăa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, heterodocşii (cu mici excep-ţii), au privit acest tradiţionalism ca pe un semn al decli-nului, al unor lipsuri ale vieţii ei interioare. Mai ales pro-testanţii, au ajuns la o asemenea nebunie, înşelare şi orbireduhovnicească, încât afirmă că Biserica Ortodoxă este„moartă”, asemănând-o unei „mumii împietrite”.

Acest fapt, dincolo de hula pe care o reprezintă, aduceo dovadă în plus despre câtă ignoranţă există în mediileneortodoxe, cu privire la adevărata esenţă a creştinismului,ceea ce ne arată cât de puţine au ei în comun Tradiţia Bise-ricii, cu născocirile şi nebuniile lumii de azi. Lumea hete-rodoxă crede că Biserica ar trebui să ţină pasul cu ştiinţa şitehnologia, ce se află, zi de zi, într-o continuă dezvoltare şiperfecţionare, într-un proces perpetuu de schimbare a ve-chiului cu noul – într-un cuvânt: modernizare.

Să nu ne împuţinăm sufleteşte din pricina acestorcuvinte nebuneşti. Biserica Ortodoxă este singura care păs-trează într-însa, ca pe o comoară, toată învăţătura şi Pre-dania cea mântuitoare. Această însuşire a sa o face să fienu moartă ci, din contră, plină de viaţă. Orice schimbare asfintelor canoane şi aşezăminte patristice, cât de mică ar fi,duce la o slăbire a vieţii duhovniceşti şi, în cele din urmă,chiar la degradarea ei treptată. Şi pentru acest lucru, avemca dovadă exemplul nefast al bisericii apusene, care, după1054 şi până astăzi, a introdus inovaţii şi modernisme, unuldupă altul.

Chiar şi Marea Schismă a fost provocată tot de aceastătraiectorie dezastruoasă a Apusului, de a se conforma lumiilaice. Mai apoi, în sânul vlăstarului eretic apusean, arăsărit o altă mlădiţă otrăvită – protestantismul, ca un rodal aceleiaşi mişcări de înnoire (modernizare) a papismului.După aceea, această tendinţă s-a aflat într-o continuă creş-tere, ajungând până la formele ei de astăzi, în care suntdeja aprobate reforme şi legi bisericeşti, ce au în vedere oreformă din temelii a dogmelor bisericeşti, astfel încâtpropovăduirea modernă a Evangheliei să fie „în ton cu

lumea” de astăzi. Deşi scopul iniţial al acestei mişcări deaggiornamento (înnoire) era de a atrage pe cei necre-dincioşi către Biserică, efectul a fost tragic: mulţi oameniau apostat de la credinţă, devenind atei sau aderând la secteorientale idolatre. Modernismul în iconografie

În primă instanţă, inovaţiile au fost introduse în ico-nografie şi în muzică. În acea perioadă, au început să aparăinovaţii în crearea icoanelor, prin împrumutarea modelelordin pictura romano-catolică a Renaşterii italiene. Acesteinfluenţe ale artei laice s-au răspândit treptat în Grecia şicelelalte ţări ortodoxe ale Europei care, proaspăt eliberatede sub robia sau ameninţarea turcă, începeau acum să de-vină practic sclavele ideologiei artistice ale Apusului eretic.Stilul sobru, profund spiritualizat al iconografiei bizantinea fost aproape în întregime abandonat, făcând loc unei arteostentative, cu multe elemente laice, lipsite de orice ele-ment de sfinţenie. Noua iconografie introdusă era nu numaifără nici o legătură cu credinţa ortodoxă, dar chiar contrarăacesteia, de vreme ce expresia ei era una carnală şi nuduhovnicească.

Modernismul în muzicăIntroducerea muzicii corale, pe care Biserica Rusă a

împrumutat-o de la biserica Apusului, s-a făcut invocându-sedouă motive: se spunea că Biserica trebuie să se moder-nizeze, ţinând pasul cu societatea şi că reforma muzicală vaaduce mai multă lume la biserică, atraşi fiind de sono-rităţile apropiate muzicii de operă. Spre deosebire de mu-zica bizantină (specifică Bisericii Ortodoxe încă din vremeaSfântului Ioan Damaschin), care are menirea de a înălţasufletul către Dumnezeu, prin rugăciune şi contemplare,cea corală, din contră, îl coboară pe om din cele cereştispre cele pământeşti.

O altă inovaţie regretabilă, împrumutată din practicaprotestantă şi catolică, a fost introducerea orgii – mai întâiîn bisericile din insulă grecească Corfu, iar apoi în bise-ricile ortodoxe greceşti din America, iar în ultima vreme -şi în bisericile din Atena. Acest lucru a fost condamnat în

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Modernismul în Biserica Ortodoxă

Modernism în arhitectura bisericească ortodoxă:planuri inspirate din protestantism sau din sfera laică,dar şi o biserică în care au fost introduse băncile de

lemn, specifice lăcaşurilor catolice (foto dreapta-sus).

Page 11: Traditia Ortodoxa 30

11

mod expres de către Sfinţii Părinţi - aceşti străjeri neclintiţi şi tâlcuitori luminaţi ai Tradiţiei, care spun că instrumentelemuzicale sunt nepotrivite cu trăsăturile dumnezeieşti ale credinţei ortodoxe, din cauză că ele aduc în minteacredincioşilor gânduri despre lumea căzută şi despre lucrurile ei: petreceri, dansuri, râs, neorânduială şi restul. Câtdespre faptul că, în Legea Veche, organele muzicale erau permise în timpul slujbelor dumnezeieşti, aceasta se explicăprin „pogorământul făcut de Dumnezeu spre poporul lui Israil, renumit pentru îndărătnicia sa, ca şi pentru neputinţalor de a-şi schimba obiceiurile străvechi” (după Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariu la Psalmul 150, P.G. 55:497-498).

Modernismul cleruluiS-a manifestat în primul rând prin renunţarea la portul specific (rasă, dulamă), prin tăierea părului şi prin tunderea

bărbii. Ca şi celelalte inovaţii la care am făcut referire, şi acestea au avut drept punct de pornire biserica apuseană,iar primii preoţi „ortodocşi” fără veşminte specifice au apărut în parohiile comunităţilor ortodoxe din Europaapuseană, mai ales din Viena, iar apoi în America. Mai mult decât atât, adepţii acestei mişcări de înnoire fac demersuripentru introducerea unor legi ce vor prevedea renunţarea la portul preoţesc şi monahal, ce urmează a fi înlocuit cuhaine mireneşti. Lor le stă împotrivă cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, ce spune că „veşmântul unui preot estesemnul prin care un cleric se deosebeşte de laic, amintind lumii totodată, prin aceasta, că el este slujitor al CeluiPreaînalt, deosebirea în privinţa hainelor, care mai înainte vesteşte pentru noi, punând mărturie pentru chemarea şiviaţa noastră întru Hristos, este folositoare... Mărturisirea prin înfăţişare este un fel de pedagogie pentru cei mai slabi,făcându-i să nu se pogoare cu mintea către lucrurile cele de jos. Aşa cum un soldat se îmbracă într-un anume fel, oriun senator (...), la fel şi creştinii se îmbracă şi se poartă după cum Sfinţii Apostoli însuşi au făcut şi le-au poruncitlor” (Regulile Mari, Întrebarea 22; P.G. 31:980BC).

Problematica legată de calendarul Bisericesc (II)Dificultăţi bisericeşti - Ce e cu data Sfintelor Paşti?

Articole de Nae Ionescu („Cuvântul” - 1929) şi Mircea Vulcănescu

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Hotărât lucru, Biserica noastră e sortită să treacăprin tot felul de greutăţi. Sunt unele ridicate prin ames-tecul politicii de partid în trebile ecleziastice; sunt alteleprovocate de penetraţiunea spiritului laic şi de pierdereasimţului tradiţiei şi al canonicităţii vieţii noastre biseri-ceşti. Dar sunt chestiuni cari nu au nici un fel de legăturăcu influenţa lăturalnică şi cari, dacă pricinuiesc greşeli, epentru că nu au fost la timpul lor suficient studiate. O ase-menea problemă e cea a datei la care se vor sărbătoriSfintele Paşti în anul 1929. Nu credeam să avem prilejula ridica aşa de curând această ches-tiune. Ştiam că, în Sfântul Sinod, sepusese problema şi că la calculareaacestei date se iviseră dificultăţi.Dar mai ştiam că, tocmai pentru călucrurile nu erau clare pentru toatălumea, o hotărâre nu se luase; ches-tiunea urmând a mai fi studiată.Când, iată că astăzi ni se comunică,din sursă absolut demnă de încre-dere, că data sărbătoririi SfintelorPaşti a fost definitiv fixată pentru 31 martie.

31 martie? Cine a hotărât această dată imposibilă şipentru ce motive? Sfintele Paşti la 31 martie însemneazăcă nu vom sărbători Învierea Domnului nici în aceeaşi cucatolicii, nici cu protestanţii, nici - ceea ce e încă mai grav- cu ceilalţi ortodocşi. Mai însemnează că vom sărbătoriPaştele înaintea paştilor evreieşti; ceea ce contravine închip expres şi adevărului istoric, aşa cum este el înregistratîn Sfânta Evanghelie, şi hotărârii explicite a Sinodului dela Niceea ce stipulează că în nici un caz data Paştilor nuse poate fixa înainte de paştele evreieşti. Ni se răspundecă data de 31 martie e indicată de calculele ştiinţifice ale

noului calendar; şi că, dacă am renunţa la ea, o altă datăindicată de aceleaşi calcule, după care, de altfel, serbeazăcelelalte Biserici Ortodoxe, ar fi aşa de târzie, încât PostulSfântului Petru nu ar dura decât trei zile...

Să mai vorbim însă şi serios. Chestiunea calendaruluia făcut poporenilor noştri destul sânge rău. Agitaţia peaceastă temă, întreţinută precum ne amintim şi de, ires-ponsabilitatea d-lui Goga, nu e nici astăzi terminată. De-fectuos şi neîndemânatic iniţiată, schimbarea calenda-rului a fost, de bine de rău, acceptată mai mult prin scur-

gerea vremii. E cuminte să dăm agi-tatorilor un nou prilej - de data a-ceasta perfect fundat - pentru răsco-lirea patimilor?... Calculele ştiinţi-fice se opun? Noi, care ştim aproxi-mativ cum se adună două numere,ne îngăduim a observa reprezentan-ţilor „ştiinţei” că şi celelalte bisericiortodoxe, care vor sărbători Înviereadupă paştile evreieşti, tot după cal-cule ştiinţifice se conduc. Prin ur-

mare, să înceteze pretenţiunile „ştiinţificilor”. Şi să ne gân-dim la alte lucruri mai însemnate. De pildă, la faptul căcreştinismul răsăritean, şi aşa destul de fărâmiţat, ar trebuisă evite prilejurile în care se rupe solidaritatea de manifes-tare. Mai mult spirit unificator nu strică, în orice caz; maiales astăzi - când renaşterea religioasă a Răsăritului tre-buie să ducă la precizarea unei conştiinţe comune. Ce e defăcut? Nu o vom spune noi. Nu o vom spune, în orice caz,până când nu vom cerceta cu grijă problema. E sigur însăcă hotărârea Sfântului Sinod, care ridică atâtea dificultăţi,nu poate fi decât pripită. Să se ia chestiunea din nou înstudiu şi în discuţiune. Şi să se convoace în toamnă o se-siune extraordinară a Sfântului Sinod...

Page 12: Traditia Ortodoxa 30

12

Agitaţii pe tema calendaruluiUn sătean din fundul Moldovei m-a cercetat acasă. El

îmi aducea o petiţie semnată de câteva sute de oameni, pecare eu trebuia să o prezint ministrului Cultelor şi princare creştinii cer Ministerului să-i lase să-şi prăznuiascăsărbătorile după stilul vechi... Petiţia este tipărită. Ceeace însemnează că asemenea hârtii circulă pe o rază maiîntinsă în ţară. Mi se afirmă că acţiunea împotriva nouluicalendar are impunătoare proporţii. Treizeci de comunedin acel colţ de Moldovă nu mai merg la biserică pentrucă preoţii slujesc după noua orânduială a Sfântului Sinod.Unii din ei se duc dumi-nică, dar lucrează în zilelede sărbătoare după stilulnou. Alţii ocolesc bise-rica chiar în zilele de du-minică pentru că... se cal-că legea. Asta însemneazăcă nici până astăzi operade lămurire a credincio-şilor, pe care am cerut-ostăruitor în urma neînde-mânaticei reforme a ca-lendarului şi care, pe alocurea, a fost chiar iniţiată, nu şi-afăcut efectele...

Pentru liniştirea creştinilorLa Ministerul Cultelor, unde am fost să mă interesez

de chestiunea agitaţiei pe tema calendarului - agitaţie pecare marea majoritate a publicului o socotea închisă - mis-a lămurit că asemenea petiţii, ca cea de care scriam înnumărul de ieri şi prin care se cerea, nici mai mult nicimai puţin decât dreptul de a prăznui sărbătorile după ve-chea aşezare - sunt cu zecile depuse la minister; iar sem-năturile sunt până acum mii. Pare-se prin aceasta că afir-maţia pe care o făceam ieri asupra caracterului grav şigeneral al acestei agitaţii era fundată... Aşa fiind, noi tre-buie să constatăm că, în faţa caracterului grav al acestorîntâmplări, cel puţin acum va trebui să se intervină de suspentru a se drege ceea ce mai poate fi dres.

Ce e de făcut e simplu. Mai întâi, trebuie anulat prin-cipalul motiv concret de agitaţie: data serbării Paştelui înanul care vine. Omul purtător al petiţiei, de care vor-beam, se arăta foarte îngrijorat de faptul că aşezarea prăz-nuirii Sfintelor Paşti în 1929 reduce până la desfiinţarePostul Sfinţilor Petru şi Pavel. „Ne-a tăiat Postul SfinţilorApostoli, domnule profesor. Apoi, aşezare e asta, ori stri-care de lege?”... De ce se tem anume creştinii? De păcatulde a prăznui sărbătorile împărăteşti şi pomenirea sfinţilorBisericii în alte zile decât cele de până acum, presupuse caindicate de Biserica Dreptcredincioasă. Să presupunemun moment că teama lor ar fi fundată. Şi că, în adevăr,noul calendar ar fi o greşeală şi un păcat împotrivaOrtodoxiei...

Prin mărăciniIată, în sfârşit, că în cercurile oficiale s-a pornit zarvă

în jurul agitaţiei pe tema Pascaliei. Ministrul de Interne,pe drept cuvânt alarmat de tulburarea spiritelor, a luatiniţiativa unor consfătuiri la care au participat şi înalteleforuri bisericeşti. Se pare că intervenţia d-lui Mirto, sub-

secretar de stat de la Interne, a avut succes. Căci măsura,elementar indicată, aceea a convocării Sfântului Sinod pen-tru a se lua din nou în dezbatere problema (măsură pe ca-re nu am încetat să o recomandăm chiar de a doua zi dupănefericita fixare a datei Paştilor, pe care dintru început amsocotit-o ca purtătoare de agitaţii) e pe cale a se în-făptui... Şi să cerem hotărât: Paştele la 5 mai!

Rătăcirea cea de pe urmăSorţii au căzut... Vom dovedi aci, în zilele următoare,

că punctul de vedere ştiinţific în aşezarea Paştelor este oaberaţie, condamnată închip lămurit de Predanie.Stă deasupra puterilor min-ţii să înţelegem drumurileascunse ale lui Dumnezeu,care ne-a trimis aceastăgrea încercare. Dar e o da-torie a noastră, de mărtu-risitori ai Dreptei credinţe,să punem în faţa credin-cioşilor, în toată grozăvia ei,fapta care vesteşte deja dom-nia Antihristului. Ceea ce

omeneşte a fost îngăduit, şi în putinţa noastră să facem,pentru împiedicarea acestei rătăciri, am făcut. Dacă binesau rău, ne va judeca Cel care singur poate sta Judecătorpeste oameni. De aci înainte, în monstruosul proces carese deschide, bietul glas omenesc trebuie să tacă. Pentru ca,cu atât mai vârtos, să poată vorbi Biserica cea Adevărată.

După hotărârea SinoduluiEste o convingere a mea, verificată statornic în ulti-

mii câţiva ani, de când urmăresc zi de zi viaţa religioasăa ţării, că, pe calea pe care am apucat-o, mergem sigur lasugrumarea Bisericii lui Dumnezeu... Apoi, vedeţi, toc-mai aici e nodul problemei: motivele bisericeşti nu maicontează. Contează tot ce vreţi: politica, astronomia, adi-că tocmai elementele pe care chiriarhii nu sunt ţinuţi să lecunoască; numai punctul de vedere al Bisericii, nu...

Acum se aleg oile curate de cele râioase; când se vavedea cine serbează Paştele cu papistaşii, şi cine cudreptcredincioşii. Orice prudenţă din partea ortodocşilore nelalocul ei: e vorba doară de credinţa noastră şi demântuirea noastră. Iar cine nu îndrăzneşte, împotriva tu-turor ameninţărilor, şi primejdiilor, să depună mărturiepentru adevărata Biserică a lui Hristos e pierdut pentruvecie, laolaltă cu doctorii în filosofie adunaţi sus, în deal,ca să hotărască în lucruri pentru care nu au nici un fel deînţelegere. Fiecare să răspundă de azi înainte pentru păca-tele lui. Judecata stă în mâna lui Dumnezeu! O aşteptăm.Pentru noi - şi pentru ceilalţi. Am spus, depunând măr-turie pentru credinţa adevăratului Dumnezeu. Desigur,lucrurile nu se vor opri aici. Antihristul e la treabă...

Nae Ionescu

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 13: Traditia Ortodoxa 30

13

Ce nu este sfinţenia? Sfinţenia nu înseamnă a-ţizidi o chilie strâmtă pe un vârf de munte şi a trăi acolo îndeplină singurătate; sau a te zăvorî într-o chilie, o cameră,o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zidde piatră; a trăi viaţa toată pe un stâlp, cocoţat acolo sus.Acestea sunt doar forme simple, relativ uşoare, brute; suntmijloace, şi nu scopuri în sine; sunt doar trepte, care nesuie pe scara sfinţeniei. Sfinţenia adevărată se naşte dinmomentul în care conştiinţa veghează în faţa morţii.Marea sfinţenie, neînchipuit de grea este de a trăi într-oobşte sau comunitate şi de a-ţi iubi a-proapele (aşa cum este el, cu patimi şi lip-suri) ca pe tine însuţi, aşa cum Hristosşi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34); sau mă-car a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi cape tine însuţi, ori mai mult ca pe tineînsuţi.

Acest lucru este cel mai greu de îm-plinit, dar este cel cu adevărat sfânt, creş-tinesc, mai presus de fire. În Vieţile Sfin-ţilor, stă scrisă pilda Sfântului CuviosSimeon Stâlpnicul, ce se legase cu unlanţ de un zid, vrând să vieţuiască într-onevoinţă mai presus de fire. Acestuia,patriarhul Meletie al Antiohiei îi porun-ceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagăcreştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea.

Cum sunt oamenii sfinţi? Cum îirecunoaştem? Ei bine, nu există tiparesau coordonate precise care să ne indicesfinţenia unui om. Un lucru este însă sigur: Cu toţii amcunoscut şi am văzut cu ochii noştri oameni sfinţi, a cărorsimplă prezenţă te înfiora. Fără să fi rostit vreun cuvânt,fără să fi făcut nici cel mai mic gest, în jurul acestor oa-meni simţeai cu duhul o lume mai presus de fire şi deminte. Despre ei trebuie să vorbim, în încercarea noastrăde a defini sfinţenia, deoarece, chiar şi atunci când ajun-gem să cunoaştem asemenea purtători de Duh, rătăcim înneputinţa noastră, făcând confuzie între Duhul lui Dum-nezeu şi duhul acestei lumi căzute.

Ce este sfinţenia? Este asemănarea cu Dumnezeu pecare a pierdut-o Adam şi au regăsit-o toţi cei ce s-au întorsla El şi şi-au trăit viaţa în El. Sfântul este cel asemeneaDomnului, asemănându-se Lui cu toată fiinţa sa: cu sufle-tul şi cu trupul. Pare cam străin să vorbeşti despre aşa cevaîn vremea în care moda a înlocuit Modelul, păcatele audevenit virtuţi, iar oamenii s-au asemănat dracilor şi i-auîntrecut în răutate. Dar tocmai pentru aceea este nevoie demărturii. Trebuie să ştim şi să spunem şi altora că Dum-nezeu este viu încă în lumea în care trăim, prin cei ce Îiurmează.

«Cugetul omului cu de-adinsul zace în cele rele şiviclene din tinereţe», şi ştim asta de la Însuşi Dumnezeu(Fac. 8, 21). Cu ce armă ne vom întrarma împotrivăpăcatului şi păcătoşeniei? Cu arma nebiruită a sfinţeniei.Cum recunoaştem pe omul cel sfânt? Ne învaţă tot unsfânt, Simeon Noul Teolog: „Celor ce erau râvnitori şi

purtau de grijă de mântuirea lor şi începeau de la ei înşişicele ce privesc mântuirea, celor care, pe cât le era cuputinţă, căutau pe Dumnezeu şi lucrau binele, acestoraDumnezeu le-a descoperit şi atunci şi le descoperă şi acumApostoli, Prooroci, Drepţi şi Sfinţi, le-a făcut cunoscuţiiar ei i-au primit, i-au cinstit ca pe nişte învăţători ai buneicredinţe, ca pe nişte mijlocitori ai lui Dumnezeu. De a-ceea, au păzit şi cuvintele lor ca pe nişte legi dumnezeieştişi au primit şi ei plata pe care le-a dat-o acelora, şi chiarşi acum, dacă se găsesc unii ca aceia, vor primi plată caşi aceia.”

Dar pe cei ce dispreţuiesc peceilalţi şi se socotesc pe ei înşişiînţelepţi şi se află în negrijă şi nepăsareşi nu cheamă pe Dumnezeu ca sutaşulCornelie şi cei asemenea lui, cu toatărâvna, cu milostenie, cu post şi curugăciune, mai ales acum când aproapetoţi suntem învăţaţi din copilărie decătre prooroci şi apostoli voia lui Dum-nezeu şi cele de folos nouă, pe unii caaceştia, spun, Dumnezeu îi lasă să segăsească în rătăcirile în care au căzut eisinguri, care, întunecaţi fiind de întune-ricul patimilor, poftelor şi voilor lor şiumblând întru ele ca într-o noapte a-dâncă, îşi găsesc şi asemenea învăţă-tori. Şi pe drept cuvânt, căci stăpâni-torul întunericului are întotdeauna şislujitorii şi ucenicii lui care umblă în

întuneric, pe care unii ca aceia îi găsesc şi-i primesc cubucurie că pe unii de un gând cu ei şi sunt învăţaţi deaceştia aceleaşi lucruri pe care şi le-au ales mai înainte şiau preferat să le facă ei înşişi spre pierzania lor.

Împărţind un pic lucrurile, recunoaştem pe cel sfântdupă viaţa sa şi după învăţătura sa. Vieţile Sfinţilor ne suntcea mai bună pildă de împlinire a Evangheliei, de urmarea lui Hristos. În ele vom găsi chipul în care sfinţii auînţeles să-i urmeze Domnului, să pună în lucrare poruncileSale. Pe lângă Vieţile Sfinţilor, sfinţii ne-au lăsat de multeori şi scrieri, un ocean de scrieri. Până aproape de vremilenoastre creştinii ortodocşi au numit Sfintele Scripturi nunumai Noul şi Vechiul Testament, ci şi toate scrierile sfin-ţilor. De ce? Pentru că din toate izvorăşte sfinţenia, dintoate acestea izvorăşte Duhul Domnului, Duhul Celui Sfânt.

Pentru aceea, ca să înţelegem cum se cuvine sfin-ţenia, se cuvine să înţelegem că omul se face o icoană aînţelepciunii atunci când mărturiseşte pe Dumnezeu atâtcu viaţa, cât şi cu învăţătura sa. Ce este al omului şi ceeste al Domnului în săvârşirea sfinţeniei? „Puterea Meaîntru neputinţă se desăvârşeşte”, i-a vestit Domnul Apos-tolului neamurilor (II Corinteni 12, 9). Şi neputinţa ome-nească se găseşte la fiecare dintre sfinţii care au petrecutpe pământ până azi. Mai presus de sfinţi s-a ridicat MaicaDomnului, pe care Cel întrupat dintru ea, Hristos Mân-tuitorul lumii, a învrednicit-o a se ridica mai presus decâtfirea îngerilor şi decât tot neamul omenesc, căci Maica Dom-nului nu a greşit şi nu a păcătuit nici măcar cu gândul.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Sfinţenia nu se laudă pe sine

Page 14: Traditia Ortodoxa 30

14

O erezie: infailibilitatea şi consecinţa ei: construireaidolilor umani

Minunată este pilda bătrânului care liturghisea întot-deauna împreună cu Sfinţii Îngeri pe care îi vedea şi cucare putea chiar să vorbească, dar care din neştiinţă luaserânduiala Proscomidiei de la eretici. Acestuia un diacon i-aspus că Biserica nu primeşte slujba eretică. Atunci, bă-trânul, tulburându-se, i-a întrebat pe Îngeri: „Diaconulîmi grăieşte mie în acest chip. E adevărat ce spune?”„Ascultă de el, căci are dreptate”, i-au răspuns Îngerii.„Dar pentru ce nu mi-aţi spus voi mie aceasta?”, a între-bat bătrânul. „Aşa a rânduit Dumnezeu”, au spus ei, „caom pe om să se îndrepte”.

Ferestrele omului către lumea văzută şi către ceagândită sunt simţurile sufleteşti (mintea, cugetarea,părerea, închipuirea şi simţirea) şisimţurile trupeşti (văzul, auzul,gustul, mirosul, pipăitul). Prin toa-te acestea pătrunde în suflet înşe-larea. Prin dumnezeiasca iconomie,Predania Bisericii a învistierit înînvăţăturile sale dogmele celemântuitoare, aşa încât cei ce vor săse mântuiască să primească princredinţă din vistieria Predaniei în-văţătura descoperită nevoitorilor ceau dobândit de sus cunoştinţa.Numai această cunoştinţă a Adevă-rului (harul) împreunată SfintelorTaine ale lui Hristos Adevărul dă-ruieşte omului Viaţa cea adevărată,Viaţa cea neînşelată.

Omul de azi, ajuns pe culmilerătăcirii şi înşelării, a început să fiepărtaş, în nepurtarea lui de grijă luiduhovnicească, uneia din cele maicumplite întunecări a neamului ome-nesc, erezia infailibilităţii. Ce sus-ţine ea? Că un om (la început papa de la Roma, iar maiapoi din ce în ce mai mult fiecare din noi) nu poate greşi.Ce este această erezie? Vârful trufiei neamului omenesc,vârful îndrăcirii minţii omului. Şi întrucât pe verhovnicullumii eretice contemporane, papa, lumea îl numeşte„Sfântul Părinte”, hrănindu-i neîncetat trufia minţii, deaici începem şi noi să ne raportăm la Sfinţii Părinţi aiBisericii lui Hristos precum ereticii apuseni la actualulpapă. Şi adăugând la rătăcirea minţii noastre un cuvânt alSfintei Predanii, că orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi areputere canonică, suntem gata să ascultăm fără dreaptămăsură orice ni s-ar zice de către vreun cleric. Şi de aici

repede cădem în rătăcirea de a ne lăsa, noi, orbii,călăuziţi de orbi.

Dar nu despre aceasta să vorbim, ci despre părinţiicei îmbunătăţiţi ai vremii noastre, faţă de care facemgreşeala de a-i socoti infailibili. Acest cuget satanic nedepărtează de Hristos cu toată dragostea ce ne-ar purta-oei înaintea lui Dumnezeu. Suntem datori să le urmămcuvintele şi sfaturile cu toată fiinţa atâta vreme cât ele nuse depărtează de Predania Bisericii; dar pentru asta sun-tem şi noi datori să cunoaştem această Predanie.

Neştiinţa nu este o faptă bună, ci un păcat. Cu adevă-rat, pentru ascultarea noastră plină de dragoste, de multeori Dumnezeu îndreptează greşelile celor ce ne povăţu-iesc, dar nu se mai întâmpla aceeaşi atunci când ei se în-depărtează de la învăţătura Bisericii. Căci atunci ne lăsămşi pe noi rătăciţi şi suntem de două ori vinovaţi: întâi

pentru că ne-am călcat conştiinţa înpicioare când ne strigă să cugetămcu cugetul Bisericii, nu cu al nos-tru, nici cu al povăţuitorului nostru,şi al doilea pentru că nu i-am spusadevărul, în frica Domnului, celuice ne abătea de la Adevăr. Erezia infailibilităţii ne îndeamnă

să nu-I mai urmăm Domnului IisusHristos, Mântuitorul lumii, ci celuipe care mintea noastră îl proclamă„Sfântul Părinte”. Amar, amar, şiiarăşi vai!, celor ce şi-au proclamatastfel de „Sfinţi Părinţi” mai alesdin cei ce confundă astăzi Bisericalui Hristos cu partidul unic la pu-tere, căci s-au făcut de bună voie vaseale pierzaniei. „Mi-e prieten Pla-ton”, spunea un înţelept din vechi-me, „dar mai prieten adevărul”.

Din păcate, cultul sfinţenieifabricate peste noapte şi trâmbiţatăprin reclame a ajuns astăzi să înlo-

cuiască adevărata sfinţenie. Şi, cu toate că Psalmistulspune „Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor,întru carii nu este mântuire” (Ps. 145, 29), noi procedămcu totul invers. Nu trebuie să acordăm încredere absolutăoamenilor pentru mântuirea noastră, oricare ar fi rangullor. Fiinţă umană este schimbătoare. Astăzi ei sunt sfinţi,mâine apostaţi. Astăzi păcătoşi, mâine drepţi. Trebuie săavem nădejde nestrămutată şi nelimitată doar în Dum-nezeu, şi în El să punem nădejdea mântuirii: „Fericit estecăruia Dumnezeul lui Iacov este ajutorul lui, nădejdea luispre Domnul Dumnezeul lui ” (Ps. 145, 5).

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 15: Traditia Ortodoxa 30

15

Pentru cea care pleacă va începe îndată războiultrecerii prin vămi. Acolo are nevoie de ajutor! Rămâiîntru această cugetare şi o vei auzi strigându-ţi: Ajutor!Acolo trebuie să-ţi îndrepţi toată atenţia şi toată iubireapentru ea. Cred că va fi cea mai adevărată mărturisire dedragoste dacă, din clipa ieşirii sufletului ei, vei lăsa înseama altora grija pentru trupul ei mort, vei merge într-un loc unde să poţi fi singur, să te adânceşti în rugăciunepentru ea, în noua ei stare şi cu nevoile ei neaşteptate.Pornind aşa, să strigi neîncetat către Dumnezeu să oajute, vreme de şase săptămâni, şi cu adevărat, chiar şimai mult decât atât. În istorisirea Teodorei, vistieria dincare au luat îngerii pentru a-i îndepărta pe vameşi, a fostagonisirea de rugăciuni a bătrânului ei. Rugăciunile talevor fi la fel. Nu uita să faci aşa. Aceasta este dragostea!Sfântul Teofan Zăvorâtul – „Către fratele femeii care era pe moarte”

Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nuexistă nici o îndoială că Sfântul Apostol Pavel vorbeşte des-pre ele atunci când zice despre creştini, că ei trebuie să iaparte la războiul cu duhurile răutăţii din văzduhuri (Efe-seni 6, 12). Găsim această învăţătură în întreaga Predanie aBisericii din primele veacuri şi în rugăciunile bisericeşti.

Sfântul Atanasie cel Mare scrie cum, odată, la apro-pierea ceasului al nouălea, după ceSfântul Antonie a început să se roageînainte de a mânca, a fost numai-decât răpit de Duhul, şi ridicat deîngeri la cer. Dracii văzduhului s-auîmpotrivit urcuşului lui; îngerii, opu-nându-se, au cerut să le facă cunos-cute pricinile împotrivirii lor, căciSfântul Antonie nu avea nici un pă-cat. Dracii s-au străduit să facă cu-noscute păcatele săvârşite de el chiarde la naştere; dar îngerii au închisgurile defăimătorilor, spunându-le cănu trebuie să numere păcatele de lanaştere, care fuseseră deja şterse prinDarul lui Hristos; ci să spună ei -dacă cunosc vreunul - păcatele pecare le-a săvârşit el după ce a intratîn monahism şi si-a închinat viaţa luiDumnezeu.

În osândirile pe care le-au făcut,dracii au rostit multe minciuni neru-şinate; dar, fiindcă defăimătorilor le-alipsit temeiul, înaintea lui Antonie s-adeschis cale liberă. Îndată ce şi-a ve-nit în sine, a văzut că se afla în ace-laşi loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare,a petrecut întreaga noapte în lacrimi şi suspine, cugetândla mulţimea de vrăjmaşi ai omului, la războiul împotrivaunei oşti ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh,către rai, şi la cuvintele Apostolului care zice: „Căci nueste nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui, ci

împotriva începătoriilor, şi a domniilor, şi a stăpânitorilorîntunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor rău-tăţii întru cele cereşti” (Efeseni 6, 12).

Făcându-ne cunoscute cele ce se întâmplă în ceasulmorţii, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasulacela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multeajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la în-geri, în călătoria prin sălaşurile văzduhului. Dacă atuncicând călătorim într-o ţară străină sau într-un oraş necu-noscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avemnevoie de călăuze şi ajutoare care să ne îndrume în cea-laltă lume, nevăzută, printre stăpâniile şi puterile şi stă-pânitorii lumii, din sălaşurile văzduhului, care sunt numiţiprigonitori şi strângători de dajdii şi vameşi.”

Sfântul Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei dinsecolul al VI-lea, ne învaţă că noi creştinii trebuie „zilnicsă avem moartea înaintea ochilor şi să purtăm de grijăcum vom săvârşi ieşirea din trup şi cum vom trece de du-hurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însăputerile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-loprească şi să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsiîn acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).

Sfântul Isihie, preot din Ierusalim (secolul al V-lea),ne învaţă: „Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, şi va

fi cu neputinţă să scăpăm de moarte.O, numai dacă stăpânul lumii şi alvăzduhului care trebuie să ne întâm-pine la ceasul acela, ne-ar putea so-coti nedreptăţile noastre mici şi neîn-semnate, şi de nu ne-ar putea osândicu dreptate!”

Sfântul Grigorie Dialogul († 604),în omiliile sale la Evanghelie, scrie:„Omul trebuie să cugete adânc la câtde înfricoşător va fi pentru noi ceasulmorţii, ce chinuire cumplită va răbdasufletul la vremea aceea, ce aducereaminte a tuturor păcatelor, ce uitare afericirii trecute, ce frică şi ce teamăde Judecată. În ceasul acela, duhu-rile cele rele vor cerceta faptele su-fletului care pleacă. În ceasul acela,duhurile vor înfăţişa priveliştile păca-telor spre care l-au împins aceia (dia-volii) pentru a-l trage pe el la îm-preună chinuire cu ei. Dar de ce vor-bim numai de sufletul păcătos, cândduhurile vin în aceeaşi măsură şi lamuribunzii cei aleşi, şi caută în eipăcate asemenea cu ale lor, dacă au

izbutit să-i ispitească?”Sfântul Efrem Sirul († 373 ) înfăţişează ceasul morţii

şi judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfri-coşătoare, când puterile cele dumnezeieşti poruncesc su-fletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cusila şi ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit -

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Războiul trecerii prin vămi

Scara dumnezeiescului urcuş (icoană din sec.12, Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai).

Diavolii stau la vămile de judecată şi îi trag îniad pe cei păcătoşi, iar sufletele celor drepţi

sunt întâmpinate sus de Hristos.

Page 16: Traditia Ortodoxa 30

16

văzându-i în ceasul acela, sărmanul om... se cutremură cutotul ca din pricina unui cutremur... puterile cereşti, luândsufletul, porneşte urcuşul prin văzduh, unde stau căpe-teniile, puterile şi stăpâniile lumii. Aceştia sunt osânditoriinoştri, vameşii înspăimântători, registratorii, toţi aceştiaîntâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îlcercetează, numără păcatele şi datoriile acestui om - păca-tele tinereţii şi ale vârstei celei adunate cu anii, cele devoie şi cele fără de voie, săvârşite cu fapta, cuvântul saucu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul săr-manului suflet, de nepovestit este ruşinea pe care o rabdăîn ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmaşicare îl împresoară cu mii şi mii, ocărându-l, ca să-i opreascăurcuşul către cer, ca să nu se sălăşluiască în lumina celorvii, şi ca să nu intre în Împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri,luând sufletul, îl duc mai departe. ”

Cea mai desăvârşită înfăţişare a învăţăturii desprevămile văzduhului, a Părinţilor Bisericii din primele vea-curi, este prezentată în omilia despre ieşirea sufletului din

trup a Sfântul Chiril al Alexandriei († 444) care se aflăîntotdeauna în ediţiile Psaltirii slavone. Printre multe altelucruri care se află în această omilie, Sfântul Chiril spune:„Ce frică şi cutremur te aşteaptă, o, suflete, în ziua morţii!Vei vedea draci înfricoşători, fioroşi, nemilostivi şi urâ-cioşi, ca întunecoşii etiopieni, stând înaintea ta. Chiarnumai priveliştea lor este mai rea decât orice chinuire.Văzându-i, sufletul se tulbură, se nelinişteşte, caută să seascundă, se grăbeşte către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţiiîngeri iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, su-fletul se ridică, şi ajunge la vămile care păzesc drumul dela pământ la cer, care opresc sufletul, împiedicându-i sui-şul la cer. Fiecare vamă cercetează păcatele de care răs-punde; fiecare păcat, fiecare patimă îşi are vameşii şisocotitorii săi. ”

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Mărturii din vremuri de prigoană Minuni şi întâmplări din viaţa Sfântului Glicherie,

istorisite de cei ce l-au cunoscut (II)

III. Legătura sufletească a creştinilor în timpul prigoanei

"Când Sfântul Glicherie se deplasa la biserici pentru diferite slujbe, creştinii din toate părţile se adunau în jurullui, ca oile în jurul păstorului; în primul rând pentru că erau dornici a asculta cuvântul Domnului, şi în al doilea rând,pentru a-l păzi de autorităţi.

Să ascultăm acum un şir de întâmplări petrecute în acele timpuri, văzute de tata (Gheorghe Păstrăvanu), pe cândSfântul a mers la biserica din Boroaia-Nemţeni, pentru a face Priveghere noaptea spre ziua Sfântului Dimitrie, care era

hramul bisericii. Mulţimea era adunată, biserica era arhiplină de bărbaţi,femei şi copii. A sosit şi preotul, care a intrat grăbit în sfântul altar, pen-tru a începe slujba. Însă vestea a ajuns şi la miliţie. Nu bine începu sluj-ba, că agenţii au apărut şi ei, în număr de şapte, cu puştile la spate şibâte în mâini, în curtea bisericii.

Întâmplarea a făcut ca preşedintele bisericii să fie chiar un fost poliţaide acolo din sat, acum pensionar, care cunoscând politica lor, a maizăbovit vorbind cu dânşii, până când epitropul bisericii l-a scos pe Sfân-tul Glicherie pe uşa de la veşmântărie, şi l-a trecut prin grădina lui NeculaiChirilă, îndreptându-l spre o cărare către Ulia.

Bisericile, în timpul slujbelor, erau păzite de câte trei sau patru oa-meni. În partea de răsărit păzea chiar bunicul, care văzând cele petre-cute, s-a dus repede în biserică şi l-a scos afară pe fiu-său, adică pe tata,care atunci era un băieţandru de 20 de ani şi i-a povestit totul despreSfântul Glicherie. Apoi i-a poruncit să fugă într-un suflet, să îl ajungă,să schimbe haina cu el, să meargă apoi în urma lui, pentru a şti undemerge, ca pe viitor creştinii să aibă de unde să îl ia.

La biserică a rămas în urmă zarvă mare. Poliţaii au început a-l căutape preot prin sfântul altar, prin biserică, printre oameni, despărţind mul-ţimea cu patul armei. Toţi creştinii intraseră în panică, femeile ţipau,copiii plângeau. Afară era întuneric şi cam frig, ca pe la sfârşitul lui oc-tombrie. Nu ştiau săracii de ei încotro să apuce, de frică. Câtă scârbă şicâtă jale la bieţii creştini, care au fost alungaţi de poliţai, plecând fără ase împărtăşi de sfânta priveghere şi de sfânta liturghie. Poliţaii însă scrâş-neau din dinţi, că nu au găsit preotul ca să îl aresteze. Când Sfântul Gli-cherie a ieşit de printre casele din Nemţeni, l-a ajuns şi tata, strigându-lîncet. Sfântul a stat pe loc, a întrebat ce s-a mai petrecut pe urmă, auschimbat hainele că se temeau că nu cumva la Târzia să fie alţi poliţai şi

Părintele NECTARIE PĂSTRĂVANU,vieţuitor în obştea Mănăstirii Slătioara, ucenic alSfântului Glicherie şi martor al nenumăratelorsale minuni.

Page 17: Traditia Ortodoxa 30

17

să nu îl cunoască pe preot.Tata mergea în urma lui ca la 10-12 m, pe şosea până

la Târzia. Nu s-au întâlnit cu nimeni. De aici, au urcat pecoasta Târziei, apoi pe izlazul satului Poiana. Întunericulacoperea totul. Nu se mai vedea nimic înainte. Atunci,Sfântul Glicherie a îngenuncheat, a ridicat mâinile spre cerşi în gând sigur a înălţat o rugăciune, apoi s-a depărtat pu-ţin de mine şi deodată am văzut că lângă dânsul se afla unbărbat îmbrăcat în alb, încins la mijloc şi desculţ, care pro-ducea în jurul lui lumină şi Sfântul vorbea cu el în şoaptă.De spaimă şi de bucurie eu mergeam în urma lor - spuneatata, mulţumind lui Dumnezeu că cunoşteam tot pe undene aflăm.

După câţiva ani, când din pronia lui Dumnezeu, bu-nicul a ajuns să plece la Mănăstirea Slătioara şi să fie uce-nicul Sfântului Glicherie, a aflat de la Sfântul că acel băr-bat a fost îngerul său păzitor, care i-a condus până laOglinzi, la pădurarul bătrân cu numele Gomoană. Acestaa ieşit înaintea Sfântului tot prin lucrare dumnezeiască,căci mersese îngerul în chipul unui vecin la el şi îi vestisesă iasă până la marginea pădurii, să îl întâmpine pe Sfântul

Glicherie şi să îl ducă la casa lui. Bătrânul a ieşit înainte cu o lumânare aprinsă în

mână, şi după ce i s-a închinat cu plecăciune, au intrat încasă. Pădurarul acesta tocmai îşi făcea Utrenia şi era cucititul chiar pe unde rămăsese şi Sfântul Glicherie la bise-rică, înainte de a fugi de frica poliţailor. Au continuat ci-tirea până la sfârşit, apoi au povestit şi moşului cele în-tâmplate la Nemţeni. Oaspeţii au dormit apoi aici liniştiţipână la ziuă, când moşul Gomoană l-a condus pe tată pânăîn deal, la Brusturi, după care a mers singur până acasă laPoiana.

Sfântul Glicherie a stat aici o jumătate de an, la acestpădurar, pentru că era linişte din partea autorităţilor. Nu-mai creştinii care cum tot aflau despre el unde este, veneaudin toate părţile noaptea pentru diferite servicii. Aici se pu-tea ruga în pace. Nu a putut sta prea mult ascuns, pentrucă creştinii îl solicitau şi la biserici, pentru Sfânta Liturghie.”

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

O comoară veche

Multe lucruri se prefac în alcătuirea vieţii po-poarelor. Aceasta este în firea lucrurilor, fiindcă viaţa nustă pe loc. Sunt însă prefaceri şi prefaceri. Unele sunt pre-facerile care se petrec de la sine, pricinuite de mersul orbal puterilor firii, în care omul nu are nici un amestec, iaraltele sunt prefaceri în care intră voinţa omului. Pe uneledin ele, voinţa lui le poatemânui, într-o măsură oa-recare. În ţara noastră,prefacerile din sânul vie-ţii neamului au pornit-ocu un pas mai iute decâtîn viaţa altor popoare.

Deşi, de obicei, po-poarele sunt păstrătoareale trecutului, totuşi, penegândite, ele primesc însânul lor prefaceri, decare fruntaşii lor îşi dauseamă abia mai târziu.Odată se trezesc că multenu mai sunt cum erau a-cum o sută sau numai câteva zeci de ani.

Dacă atingerile dintre neamuri sunt azi mult mai deseca înainte; dacă ele se împărtăşesc unele de la altele într-omăsură neînchipuit de mare, se înţelege că aceste prefa-ceri nu se pot înlătura. De la unul la altul, răzbesc nu nu-mai lucruri noi, unelte de folosit la muncă, de care mai-nainte nu se pomenea, ci şi cugetări şi rânduieli noi, careumplu capetele, pătrund în viaţă şi năzuiesc să schimbemulte din vechile rânduieli şi aşezări.

Cu toate că numim vremea noastră vremea naţio-nalismului; cu toate că îmboldirea naţională a fost şi este

azi mai puternică decât altădată, fiindcă neamurile îşi dauseama de ele însele, mai bine ca altădată; cu toate că, înclipele de acum, suntem scuturaţi chiar de adevărate fri-guri naţionale; - totuşi popoarele sorb cu nemiluita unul dela altul şi, vrând-nevrând, gândurile şi rânduielile unora seamestecă cu ale altora. Am zice că, fără voia noastră,multe ziduri de despărţire dintre neamuri sunt doborâte lapământ şi că, peste voinţa cârmuitorilor, ne apropiem şi ne

facem mai asemenea unulaltuia, ne internaţionalizăm.

Trecutul aduce cu sine şirânduieli sănătoase şi în-chegări vrednice din vre-muri vechi. Acestea sunt şiele ameninţate în fiinţa lor,prin şuvoiul de prefacericare au năpădit peste noi.Dacă e aşa, nu avem a nebucura şi, pe cât stă în pu-terea omenească de a stă-vili, se cuvine să luăm cu-noştinţă şi să ne dăm sea-mă că suntem păgubiţi prin

ştirbirea unor vechi rânduieli şi a sănătoaselor moşteniri.Odată ce am înţeles aceasta, să ne silim, din toate puterile,pentru a ne păstra moştenirea. Una din acestea este limbanoastră românească, această scumpă moştenire a trecutu-lui! Pe ea trebuia s-o avem mai des înaintea ochilor şi des-pre ea se cuvine să stăm puţin de vorbă în cele ce urmează.

Biserica şi limba româneascăDintre moştenirile trecutului care au suferit la noi gre-

le prefaceri, una este limba noastră românească. Ea a în-cercat şi încearcă prefaceri care o smulg din vechile ei fă-gaşuri, îi dau altă înfăţişare şi o fac de nu mai seamănă cu

Graiul vechilor cazanii (IV)Datoria preotului către limba bisericească

Page 18: Traditia Ortodoxa 30

18

limba care a fost. Se înţelege, nu este vorba de limba debaştină, aceea care, fără schimbare, se află şi azi în vor-birea poporului, ca şi în vremurile lui Mihai Viteazul şi alui Constantin Brâncoveanu, ci e vorba de limba oraşului,limba scrisă, care este cu mult prefăcută din starea ei deodinioară. În privinţa aceasta, limba românească a suferitzdruncinări mai mari decât limbile altor popoare. Astfel,dacă citeşte cineva limba franceză de acum 300 de ani,limba lui Bossuet, o găseşte la fel cu cea de azi. Ea stă ne-clintită în alcătuirea ei. Când o citeşti, nu ţi se pare că teîntâlneşti cu o franceză atât de veche.

La fel este cu limba germană ori italiană. Cu limbaromânească nu mai este aşa. În curgere de o sută de ani,de când noi am intrat sub dogoreala limbii franceze, vorbi-rea şi scrisul nostru atât s-au adăugat cu aluat străin, atâtam primit chipuri de rostire deosebite de cele moştenite şiobişnuite (în funcţie de; or; vis-a-vis; paralel cu, în loc dealăturea cu; concomitent cu, în loc de o dată cu), încât lim-ba noastră de azi nici pe departe nu mai seamănă cu limbacare a fost. Dacă înaintaşii noştri s-ar scula din morminte,nu ne-ar mai înţelege. Nu maiavem acelaşi fir al limbii.

Dar ce zic de înaintaşii noştri?Chiar românii de azi nu ne mai potînţelege cu limba folosită azi învorba şi în scrisul oraşelor. De ne-am duce cu ea la românii de pesteNistru, nu ne-am mai putea înţe-lege. De ne-ar auzi spunând: „nuparvin să mă acomodez cu trans-formările contemporane”, fără în-doială că s-ar uita lung la noi. Lis-ar părea că vorbim altă limbă.De fapt, şi este alta. Avem o limbă străină. Nu mai estevechea limbă românească. Aceasta însă trăieşte încă, şi noinu încetăm a o înţelege, când ne-o vorbeşte cineva. Ogăsim în graiul ţăranilor şi în vechile cazanii, adică înscrisul Bisericii.

Când cineva scoate la iveală limba care a fost, oînţelegem, dar nu ne mai înţeleg pe noi cei ce au vorbit-oodinioară sau cei ce o vorbesc încă la ţară. Astfel, cânddeschidem predicile lui Antim Ivireanul, de acum 200 deani, care se rosteau în Bucureşti, descoperim în ele totvorbirea de azi. Limba este aceeaşi. Doar câteva cuvintesună la ureche mai deosebit. Deci, de atunci până acum,limba de baştină nu s-a schimbat. Schimbarea însă îndatăîţi sare în ochi în limba oraşelor. Aici este marea plesnireîntre limba care a fost şi cea care este. Prin aceasta noi amfăcut o ruptură în sânul limbii româneşti. Peste vecheamoştenire noi am pus o limbă franţuzită, care nici pe de-parte nu se mai potriveşte cu limba care a fost. Ne putemda seamă de aceasta, ne putem chiar şi întrista, ca pentrupierderea unui însemnat bun al trecutului. Dar nu mai estenimic de făcut.

Viaţa, în prefacerile ei, are nevoie de marfă nouă şi închipul de a-şi rosti cugetările. Îi trebuiesc mijloace proas-pete de a-şi mărturisi gândurile care o frământă, a-şi îm-plămădi socotelile despre rânduielile nouă pe care le are deîmplinit. Acestor nevoi deosebite, ea nu le mai poate face

faţă cu „limba vechilor cazanii” ori cu cea „pe care ogrăiesc şi cântă, pe la vatra lor, ţăranii.” Aceasta poate fiazi o frumoasă gâdilire a auzurilor noastre, dar nu maipoate fi unealtă de folosit în vorbirea noastră cea adăugatăcu atâta aluat al vremurilor noastre. La o viaţă nouă, lastări cum n-am mai avut, la rânduieli care nu s-au maipomenit, ne trebuie şi o limbă nouă. Cum am să le zicconstituţiei, parlamentului, deputaţilor, senatorilor, proiec-telor de legi şi atâtor altor noutăţi, pe care vremea voievo-zilor nu le-a pomenit?

444454444Fără îndoială, într-o măsură oarecare, lucrurile sunt

aşa. Cugetarea nouă, lucrul nou, rânduiala nouă cer şi cu-vinte noi. Dar oare pentru toate acestea nu puteam găsinimic în sânul limbii româneşti de baştină? Noi aici însă nune-am luat sarcina de a cerceta îndreptăţirea sau neîndrep-tăţirea acestui soi de prefaceri, ci numai a căuta să vedemce are de făcut Biserica în faţa lor; dacă ea poate vedea înaceasta o stare unde are un cuvânt de spus, o greutate de

dezlegat. Aici vom spune numai călimba trecută prin grele prefaceri,în vorbirea şi scrisul oraşelor noas-tre, de la o vreme vine şi ameninţălimba „pe care o grăiesc şi cântă pela vatra lor ţăranii”, cum şi însăşilimba Bisericii. Atât sătenii, cât şislujitorii Bisericii, se iau după lim-ba franţuzită de la oraş şi părăsescmoştenirea scumpă a trecutului.

Dacă săteanului nu-i poţi ceresocoteală şi mai greu îl poţi în-druma, fiindcă el este dus la valede şuvoiul vieţii şi începe a-şi pre-

face şi el limba după cea a boierilor de la oraş, - preotulînsă e om cu carte. Cu el putem sta de vorbă altfel. Pe elîl putem face să înţeleagă mai bine darul frumos pe careBiserica îl are în limba cu care ea a lucrat până acum însânul neamului. De aceea, este o întrebare foarte sănătoasăşi la locul ei a sta de vorbă azi despre limba Bisericii. Preo-tul, având a apăra neamul de multe furişări străine în sânullui, trebuie să-şi dea seamă de unele ca acestea şi deci săprivească drept sarcină a lui şi pe cea privitoare la limbavechilor cazanii.

Preotul – apărător al limbii naţionaleSe cuvine ca preotul să fie apărătorul vieţii naţionale,

în toate îndeletnicirile vieţii unde ea iese la iveală, şi cuatât mai mult trebuie să fie apărătorul cel mai chemat allimbii Româneşti. În adevăr, limba aceasta este un legă-mânt sufletesc între noi. Este şi ea o moştenire a trecutuluişi un bun al neamului. Printr-însa, cei ce suntem ne împăr-tăşim de la cei ce au fost. Prin ea ne spunem ce bate îninimile noastre. Când putem să ne spunem un gând, înveş-mântat într-un grai al vechimii, el este mai gustat şi aremai mult farmec. Când ai zis: „se potriveşte ca nuca-n pe-rete,” cugetarea răsună mult mai viu decât dacă ai spune:„una cu alta nu concordă deloc.” Tot aşa, când ai spune:„nu trebuie să lucrezi de capul tău” e mai viu decât dacăspui: „nu se cuvine să procedezi arbitrar.” Da, limba

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 19: Traditia Ortodoxa 30

19

românească este legată de sufletul nostru din însăşi co-pilăria noastră. Din pricina aceasta, vorbirea în graiurile eieste mai adâncă decât toatecataplasmele şi plasturile din altelimbi pe care le-am aşterne pes-te vorbirea noastră din vechime.

Dar asta cine trebuie s-osimtă mai mult? Mai întâi preo-tul, pentru că el este cel ce, întoate slujbele sale, trebuie sămânuiască vechea limbă româ-nească. În adevăr, noi în Bise-rică avem limba sutelor de anitrecuţi, astfel că într-însa găsimvechea silinţă de a spune peromâneşte cugetările mari şisfinte care au fost propovăduiteîntre noi. De aceea, preotul tre-buie să simtă mai înainte decâtalţii această dulceaţă a limbiiromâneşti şi el cel dintâi să se neliniştească dacă vede căbat vânturi pentru părăsirea ei.

În limba cărţilor bisericeşti, noi avem o comoară pecare trebuie s-o preţuim şi din care să ne îmboldim. Oricâtse va spune că e plină de slavonisme, să ne gândim că înea avem aşternute cele dintâi silinţe de a da cugetările creş-tineşti în graiul poporului. Aceasta nu a fost lucru uşor,însă limba aceasta este firul care trece prin noi toţi şi neface de ne simţim una. Limba aceasta însă este mai întâiîn mâna preoţilor, fiindcă ei o folosesc mai des. S-ar puteaca tocmai ei s-o lase în paragină, să nu simtă pentru ea, săse dea după limba altora? Dimpotrivă, ei se cuvine sătârască pe alţii spre vechea limbă românească.

Dacă nu izbutesc în aceasta, măcar una se va putea:De câte ori preotul va deschide gura, din buzele lui să seaudă un grai cum nu se mai aude de la altul. Să se simtăcă preotul nu s-a molipsit de loc de boala vorbirii fran-

ţuzite. Atunci el va fi cunoscut şi preţuit ca un martor şipaznic al vieţii care a fost şi din care am ajuns cu limba

aceasta până în ziua de astăzi.Oare este puţin lucru a nă-

zui spre asemenea cinste? Nu,dar, peste lauda oamenilor, ne-am încărca de vrednicia de a nulăsa să se piardă bunuri scum-pe, de care nu toţi îşi dau sea-ma. Pentru aceasta însă trebuiesă muncim. Să facem însă a-ceasta cu plăcere şi vom aveamulţămirea că am slujit neamulîn trăsături alese ale lui, pe caredatori suntem să nu le lăsăm săse piardă. Să nu se socoteascăacestea drept simţiri de inimăstingheră, care nu păşeşte ală-turea cu mersul firesc al mul-ţimii. Nu; şi în alte Biserici au

răsărit gânduri la fel, tocmai pentru că ea este străjera fi-rească a bunurilor unui neam, a tot ce are mai curat însânul lui.

Aşa a luptat, în Biserica lui, Mitropolitul Filaret alMoscovei. Acest mare bărbat al Bisericii Ruseşti, cunoscutprin multe lucrări ale lui, a avut şi această trăsătură. Acăutat să folosească în predicile lui limba rusească cea maicurată şi mai deplin slavonească. A muncit pentru a-ceasta, răscolind vechile scrieri de limbă slavonă în caregăsea limba neaoşă a neamului. La lucru, deci, pe caleaaceasta, şi vom fi dobândit păstrarea unui bun al neamului,iar tagmei noastre îi vom fi adus o aleasă cinste!

Fragmente din lucrarea arhim. Iuliu Scriban, publicat la EdituraRevistei Teologice, Sibiu, 1938

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Despre lume şi lepădarea de lumeSfântul Serghie Meciov

Prin gura Evangheliei şi a Sfinţilor Părinţi, creştinismul spune că pentru a atinge desăvârşirea este neapăratănevoie să ne lepădăm de lume. Dar ce înseamnă să ne lepădăm de lume? Hristos a zis: „Împărăţia Mea nu este din a-ceastă lume” (Ioan 18, 36). „Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea” (Ioan 15, 19).

Ce înseamnă asta? Problema este următoarea: Cuvântul „lume” are în experienţa creştină mai multe înţelesuri. Primul dintre ele este

acela de lume ca zidire a lui Dumnezeu, univers aşa cum a ieşit el din mâinile Făcătorului. Această lume e minunată,în el toate sunt bune (Fac. 1, 31), Însuşi Ziditorul o admiră. A respinge această fire a zidirii, această creaţie a luiDumnezeu este un lucru împotriva firii şi o nebunie şi nu la asta ne cheamă Hristos, nu la asta ne cheamă Sfinţii Părinţi,care Îl urmează. Cuvântul „lume” mai înseamnă şi „păcat”: tocmai această lume, lumea ca păcat, ca vătămare, capervertire a firii, ca „nefiresc” - tocmai această lume nu este de la Tatăl, tocmai această lume se luptă cu Dumnezeuşi tocmai de ea trebuie să fugim.

Lumea în care trăim a fost cândva minunată, prea plină de frumuseţe - dar omul, păcătuind, a făcut să intre în eapăcatul său şi acum frumuseţea cea dintâi e peste tot spurcată de pecetea păcatului, firescul dumnezeiesc e peste totamestecat aici cu nefirescul diavolesc. Trăind în această lume, suntem datori să ne amintim cuvintele Domnului, Carea zis că noi nu suntem din această lume, suntem datori să ne amintim că creştinismul este luptă pentru împărăţiaCerurilor cu împărăţia diavolului, luptă cu lumea. La botez, asupra fiecăruia dintre noi a fost citită rugăciunea prin careBiserica, prin gura preotului, a cerut pentru noi de la Domnul har „ca să fugim de deşertăciunea lumească”, adicăpentru a ne lupta cu păcatul, cu pervertirea firii.

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521), celmai vechi document păstrat scris în limba română. Ea a

fost descoperită în 1894 în Arhivele Naţionale alejudeţului Braşov, unde se păstrează şi astăzi.

Page 20: Traditia Ortodoxa 30

20

Dar cum să ne luptăm cu lumea, cum să fugim de ea?

Mulţi dintre cei ce vor să se mântuiască fug în mă-năstire, iar după aceea în pustie, în deplină însingurare.Dacă ai fugit de viaţa lumească nu înseamnă numaidecâtcă ai fugit de păcat, care pretutindeni se poate sălăşlui însufletul omului. Poţi să fugi în pustie, dar să nu fugi înacelaşi timp şi de lume - în schimb, poţi fugi de „lume”rămânând în lume. După spusele lui Antonie cel Mare,care a ieşit el însuşi din pustie în lume, adevăraţii creştinise folosesc de lume, dar cât priveşte omul lor cel lăuntricei stau de vorbă cu Dumnezeu, nu cu lumea. Trăieşte, ziceel, ca şi cum nu ai fi în lume şi vei afla odihnă. Sfinţii nuvăd lucrurile păcătoase ale oamenilor lumeşti întrucât lelipseşte simţul trebuincios pen-tru asta, iar oamenii lumeştinu văd faptele bune ale sfin-ţilor din aceeaşi pricină.

Lepădarea de lume nu stăîn a fugi de această lume nuştiu unde, ci în a o vedea alt-fel. Adevărata lepădare de lu-me înseamnă a omorî înlăun-trul tău trăirea cu simţurile îm-pătimite a răului, a păcatuluicare este amestecat în lume cubinele şi a fi în stare să pri-meşti numai binele. Trebuie săîncepi a te lupta cu lumea, cupatimile, în propriul tău suflet,curăţind şi sfinţind prin aceas-ta lumea în care trăieşti. Curăţia sufletelor de sfinţi domo-lea animalele sălbatice, făcându-le blânde şi supuse. Ursulnu se temea şi nu se atingea nici de Cuviosul Serghie de Ra-donej, nici de Cuviosul Serafim din Sarov în însingurareaîn care trăiau aceştia, ci primea hrană din mâinile lor.

Lumea cu care trebuie să ne luptăm noi înseamnădiavolul, adică vrăjmaşul mântuirii noastre, de care ne-amlepădat încă de la botez. Prin asta, se cheamă că am urâtlumea. Nu putem fi în acelaşi timp fii ai diavolului şi fiiai lui Dumnezeu, nu putem sluji în acelaşi timp diavoluluişi lui Dumnezeu; ca atare, să omorâm în noi înşine tot ceeste lumesc. Trebuie să fim morţi faţă de lume. Cine nu vaurî sufletul său, adică tot ce este lumesc în el, acela nupoate să meargă în urma lui Hristos. Luptă-te cu lumea şiaminteşte-ţi că ea te biruie tocmai prin sufletul tău. Peaceeaşi cale au mers toţi marii sfinţi ai lui Dumnezeu, peaceeaşi cale trebuie să mergem şi noi, dacă dorim să fimcreştini. Deosebirea dintre nevoitori stă numai în treaptaintensităţii luptei.

Această luptă este cu putinţă întotdeauna şi în oricecondiţii. Ce-i drept, într-o anumită măsură monahii suntpuşi în condiţii mai bune, mai lesnicioase pentru lupta culumea. „Lumea” există însă şi în mănăstire - ea îl însoţeşteîn pustia cea mai îndepărtată pe cel ce nu şi-a curăţit su-fletul; greutăţi şi ispite sunt peste tot.

Nu înseamnă că toţi cei ce vor să se mântuiascătrebuie să fugă în mod exterior de lume. Nu. În lupta culumea totul este individual. Fiecare are calea sa, modul

său de a se apropia de Hristos. Nu pot fi băgaţi toţi oame-nii în acelaşi cadru. Există oameni care nu au deloc cecăuta în mănăstire. Trebuie doar să ne aducem aminteîntotdeauna de faptul că am făcut legământ să ne luptămcu lumea şi cu stăpânitorul acestui veac şi că această luptăare loc în sufletul nostru, nu în afara noastră. După cu-vântul Apostolului, ne putem folosi de toate, însă că şicum nu ne-am folosi (I Cor. 7, 31). Fiecare are în aceastăprivinţă calea sa.

Să luăm, de pildă, atitudinea Bisericii faţă de ştiinţă.Ce spune aici experienţa Sfinţilor Părinţi? Vedem că uniidintre nevoitori fugeau de condiţiile vieţii lumeşti, fugeaude cultura ei, pentru că aveau neapărată nevoie să facă

asta. Aşa a făcut Arsenie celMare, unul dintre cei mai culţioameni ai vremii sale. Dar, pede altă parte, ştim că mariiIerarhi - Vasilie cel Mare,Grigorie Teologul şi Ioan Gurăde Aur au studiat înţelepciuneaelină. Avva Dorothei se ocupacu medicina, mulţi călugăriaveau ascultări în lume, iarunul dintre Sfinţii Părinţi chiarspune că numai leneşii respingştiinţa. Aşadar, cel ce vrea săagonisească înţelepciunea du-hovnicească nu este nicidecumdator să o refuze pe cea lu-mească. Toată problema cons-tă în ceea ce luăm din aceasta.

Trebuie să vedem şi să găsim în toate firescul, „săculegem flori de peste tot”, cum zice Sfântul Vasilie celMare, „fugind de tot ce este nefiresc”. Există ceva dumne-zeiesc şi în înţelepciunea elină şi tocmai asta au cules dinea cei trei dascăli ai lumii şi ierarhi.

Dar în privinţa a tot ce ne oferă viaţa lumească, înprivinţa oricărui fenomen cultural trebuie să ne punemînainte de toate întrebările: „Cât dumnezeiesc este aici?Este nevoie - şi, ca atare, avem voie – să ne apropiem defenomenul acesta?” Citind un oarecare scriitor sau privindun oarecare tablou, trebuie neapărat să ne cercetăm sufle-tul şi să vedem cum acţionează asupra lui ceea ce recep-tăm, dacă aceasta îl înalţă şi îl curăţeşte sau reprezintăpentru el o sminteală.

Aşadar, lupta cu lumea este o luptă nu împotrivafirii, ci pentru fire. Dar cum să ne dăm seama ce estefiresc şi ce este nefiresc, împotriva firii? Fiind orb aşa cumsuntem noi, al căror suflet este plin de păcat, poţi să nuvezi diavolescul şi să nu afli dumnezeiescul. Şi atunci, pen-tru a vedea avem neapărată nevoie de experienţa SfinţilorPărinţi.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 21: Traditia Ortodoxa 30

21

În ceasurile în care lumea oarbă petrece în veselii zgo-motoase şi nebuneşti, robii lui Hristos plâng în liniştea chi-liilor, revărsându-şi rugăciunile pline de osârdie înainteaDomnului. Fiii lumii, după ce îşi petrec noaptea într-o ne-bunească priveghere, întâmpină ziua următoare cu duhulîntunecat şi scârbit, iar robii lui Dumnezeu întâmpină aceazi cu veselie şi cu duh îmbărbătat, stăpâniţi de conştiinţăşi de simţirea unei neobişnuite capacităţi pentru cugetareade Dumnezeu şi pentru a reîmprospăta lucrurile bune,întrucât noaptea care atrecut ei au petrecut-ocu nevoinţa rugăciu-nilor. Domnul, în tim-pul rugăciunilor Sale, aîngenunchiat, deci nicitu creştine nu trebuiesă neglijezi îngenun-cherile, dacă ai puterisuficiente pentru a lesăvârşi. Prin plecareanoastră cu faţa la pă-mânt, după lămurireaSfinţilor Părinţi, se în-chipuie căderea noas-tră iar prin ridicarea dela pământ, Răscumpă-rarea noastră.

Înainte de a începe pravila de seară, este deosebit defolositor să facem un număr de metanii, după putere; căciîn urma lor trupul ţi se va încălzi, iar inima va primi unsimţământ de tristeţe binecuvântată, iar prin una şi princealaltă se va pregăti o citire plină de osârdie şi de luareaminte a pravilei. În vremea săvârşirii pravilei şi a me-taniilor nu trebuie să ne grăbim deloc. Atât pravila cât şiînchinăciunile trebuie să le săvârşim cât se poate de încet.E mai bine să citim mai puţine rugăciuni şi să batem maipuţine metanii, pentru luare aminte, decât multe şi fără deluare aminte. Alege-ţi o pravilă corespunzătoare puterilortale sau cea dată de duhovnic.

Ceea ce a spus Domnul despre Sâmbăta (cum că eaeste pentru om, iar nu omul pentru ea), se poate şi trebuieraportat către toate nevoinţele binecuvântate, iar printre eleşi către pravila de rugăciune. Pravila de rugăciune este pen-tru om, iar nu omul pentru pravilă. Ea trebuie să-l ajute peom să ajungă la sporirea în cele duhovniceşti, nu să-i ser-vească drept o povară cu neputinţă de purtat, care zdro-beşte puterile trupeşti şi tulbură sufletul. Cu atât mai mult,ea nu trebuie să slujească drept un prilej de mândrie şi deo păgubitoare părere de sine, de pierzătoare osândire şiînjosire a semenilor.

O pravilă de rugăciune aleasă cu chibzuinţă, cores-punzătoare puterilor şi felului de viaţă, serveşte drept unmare ajutor pentru cel ce se nevoieşte pentru mântuirea sa.Săvârşind-o în anumite ceasuri, dobândim o deprindere, ocerinţă firească şi necesară. Cel ce a căpătat aceasta feri-cită deprindere, de îndată ce se va apropia de obişnuitul locde săvârşire a pravilei, sufletul i se umple de o dispoziţie

către rugăciune. El n-a început să pronunţe nici un cuvântdin rugăciunile citite de el, iar din inima se şi revarsăumilinţa şi mintea se adânceşte în întregime în cămara din-lăuntru. „Prefer, a spus un oarecare Părinte, o pravilă descurtă durată dar mereu îndeplinită decât una de lungădurată dar în scurtă vreme părăsită. Iar o astfel de soartăo au întotdeauna pravilele de rugăciune ce nu sunt pemăsură puterilor”.

În timpul primului avânt de râvnă şi fierbinţeală,nevoitorul le îndepli-neşte un timp oarecare,dar desigur că dând a-tenţie mai mult canti-tăţii decât calităţii, maitârziu puterile îi slăbescdin cauza nevoinţelor ceîntrec forţele trupeşti,ceea ce îl sileşte să-şiscurteze din ce în cemai mult pravila. Vai!şi adeseori nevoitorii,rânduindu-şi fără nici ochibzuială o pravilă îm-povărătoare, trec de lapravila cea atât de greadirect la lepădarea ori-

cărei pravile. După lepădarea pravilei şi chiar după scurtarea ei,

năpădeşte numaidecât asupra nevoitorului o tulburare. Dintulburare, el începe să simtă un dezechilibru sufletesc. Dindezechilibru se naşte trândăvia care, întărindu-se, produceo slăbire şi o ieşire din fire, iar din lucrarea lor, nevoitorulfără judecată începe să se dea în mâinile unei vieţi deşarteşi risipite, căzând cu indiferenţă în cele mai grosolanegreşeli. Vai! După ce ţi-ai ales o pravilă de rugăciune pemăsura puterilor şi necesităţilor sufleteşti, luptă-te cu tinesă o împlineşti, cu grijă şi fără abatere, căci aceasta estede trebuinţă pentru menţinerea puterilor morale ale su-fletului tău.

„În ziua Judecăţii Sale, Domnul nu ne va osândipentru că am lăsat psalmii – zice Sfântul Isaac Sirul – nupentru că am lăsat rugăciunile, ci pentru că am datputinţa demonilor să intre liber în noi. Demonii, când vorafla un loc, vor intra şi vor închide uşile ochilor noştri.Atunci ei îndeplinesc prin noi, care ne facem uneltele lor,în chip silnic şi necurat, cea mai cumplită răzbunare, totce nu este îngăduit de Dumnezeu”. Aceste pravile, care ţise par mici, ţi se vor face nişte ziduri împotriva celor cestăruie să ne robească. Săvârşirea acestor pravile înlăun-trul chiliei este stabilită cu înţelepciune de cei ce au aşezatTipicul Bisericesc, după o descoperire de sus, pentru pazavieţii noastre.

Marii Părinţi ai Bisericii, care dintr-un prea mare bel-şug de lucrare a darului au petrecut într-o neîncetată rugă-ciune, nu-şi lăsau nici pravila lor, pe care s-au obişnuit săo săvârşească în anumite ceasuri din zi şi din noapte.Multe din dovezile de acest fel le vedem în vieţile lor.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Pravila de rugăciune

Page 22: Traditia Ortodoxa 30

22

Antonie cel Mare, săvârşindu-şi pravila la ceasul al nouă-lea (ceasul al nouălea bisericesc corespunde ceasului altreilea de după amiază) s-a învrednicit de o descoperire dum-nezeiască. Când Preacuviosul Serghie de Radonej se ocu-pa cu citirea rugăciunilor sale, în timpul Acatistului MaiciiDomului i s-a arătat Preasfânta Fecioară, însoţită de Apos-tolii Petru şi Ioan.

Citirea plină de rugăciune din Acatistul PreadulceluiIisus, în afară de vrednicia sa proprie, serveşte drept o ad-mirabilă pregătire pentru exercitarea cu rugăciunea luiIisus, care se citeşte astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiullui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această ru-găciune alcătuieşte aproape unica îndeletnicire pentrunevoitorii sporiţi care au ajuns la simplitate şi curăţenie,pentru care orice multă cugetare şi multă cuvântare le estedrept risipire împovărătoare. Acatistul arată cu ce gânduripoate fi însoţită rugăciunea lui Iisus, care pentru un nouîncepător pare extrem de uscată. El, în toată întinderea lui,zugrăveşte numai cererea păcătosului ca Domnul IisusHristos să-l miluiască; dar acestei cereri i se dau felurite

forme corespunzătoare cu munca minţii noilor începători.Aşa li se dă pruncilor hrana, care mai întâi este în-

muiată. Iubite frate, supune-ţi libertatea în folosul pravilei,căci ea, lipsindu-te de libertatea pierzătoare, te va leganumai pentru ca să-ţi aducă libertatea duhovnicească, li-bertatea lui Hristos. La început lanţurile ţi se vor păreagrele, mai târziu însă, se vor face scumpe pentru cel legatde ele. Toţi sfinţii lui Dumnezeu au luat asupra lor şi aupurtat jugul cel bun al pravilei de rugăciune. Urmează şitu lor, calcă şi tu pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos,Care luând trup omenesc şi arătându-ne prin El ÎnsuşiChipul de purtare, a lucrat aşa cum lucra Tatăl Lui, vorbeaceea ce Îi poruncea Tatăl, având drept scop împlinireaîntru totul a voii lui Dumnezeu. Voia Tatălui şi a Fiului şia Sfântului Duh este una. Cu privire la oameni, ea se cu-prinde în mântuirea oamenilor.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Zoia cea de împietrităO minune a Sfântului Nicolae, ce a zguduit lumea

În anul 1956, de Anul Nou, pe când la putere era N. S. Hruşciov, într-un oraş din fosta Uniune Sovietică s-apetrecut o minune cutremurătoare - un fenomen cu neputinţă de explicat pentru autorităţile ateiste ale vremii. Iatăfaptele:

Oraşul Kuibâşev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-apreschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioşilor şi locuitorilorde acolo. O muncitoare de la fabrica de ţevi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Claudiei PetrovnaBolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Claudia, o femeie credincioasă, nefiind de acord cuaceastă petrecere din timpul Postului Naşterii Domnului, a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri. Zoia îşi aştepta

iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însăîntârzia să apară. După ceva vreme, tinerii aupoftit-o pe Zoia la dans: „Hai, lasă-l pe Ni-kolai, vino alături de noi!” Încinsă de at-mosferă, supărată şi fără să se gândeascăprea mult, ea a zis: „Bine! Atunci, dacă nu-lam pe Nikolai al meu, o să dansez cu NikolaiCiudotvoreţ (Nicolae Făcătorul de Minuni)!”- şi, apucând o icoană a Sfântului Nicolaedintr-un colţ al camerei, a strâns-o la piept şia început să danseze cu ea.

Deşi nu erau prea duşi pe la biserică,ceilalţi oaspeţi i-au spus: „Mai bine pune-o laloc! Cu aşa ceva nu se glumeşte!” Zoia, însă,le-a strigat cu obrăznicie: „Dacă există Dum-nezeu, să mă pedepsească!” Şi a mai făcutnişte paşi de dans prin cameră, cu icoana înbraţe. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deo-dată un zgomot înfricoşător şi a strălucit o

lumină orbitoare, ca de fulger. Îngroziţi, petrecăreţii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur şi simplu împietrise, ca şi

cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o mişte sau să îi ia icoana din braţe, care parcă se lipise deea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii. Prieteniiau chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna Kalaşnikova, care a încercatsă o resusciteze pe fată.

Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire. Sora

Casa din strada Cikalov nr. 84, în care s-a petrecut minunea

Page 23: Traditia Ortodoxa 30

23

doctoriţei, Nina, îşi aminteşte: „Anna a ajuns acasă foar-te tulburată. Deşi miliţia o pusese să dea o declaraţie princare se angaja să păstreze tăcerea asupra celor în-tâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoieiinjecţii, însă a fost imposibil! Era ca şi cum trupul Zoieiar fi fost de piatră - acele seringii nu intrau în piele, ci serupeau. «Stăteam în faţa unei fete împietrite cu o icoanăîn braţe, care era parcă pironită de podea», mi-a zis Anna.Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraşulvorbea despre acest eveniment”.

Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vremegraniţele Samarei. Ruşinate, autorităţile locale şi de partidau trebuit să recunoască că nu pot explica „ştiinţific”,evenimentul şi starea în care se afla Zoia. La casă a fosttrimis un echipaj de miliţieni pentru a interzice accesulvizitatorilor, ce se înmulţiseră - pe 2 ianuarie, străzile dinjur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pefată „Zoia de piatră”. A apărut un articol despre acest cazciudat chiar şi în presa vremii, în gazeta „VoljskaiaKommuna” din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scoteaîn răstimpuri nişte ţipete înfricoşătoare: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!”

De la Moscova au venit nişte profesori pentru ainvestiga fenomenul, dar nici ei n-au putut oferi până laurmă nici o explicaţie, deşi iniţial s-a lansat supoziţia căa fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaţia nustă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există oastfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată faceinjecţii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut finici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioaremult mai mult decât ar putea îndura un om obişnuit; şi,în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateula Dumnezeu.

Cu toate rugăciunile citite, preoţii chemaţi tot nuputeau lua icoana din mâinile fetei. În ziua Naşterii Dom-nului, a venit şi părintele Serafim Tiapocikin. El a să-vârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmăcamera în care se afla Zoia. După aceea, s-a apropiat deea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana şi a spus: „Nune-a rămas decât să aşteptăm un semn în ziua de Paşti”.

În ajunul Buneivestiri, un bătrân cuvios s-a apropiatde miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiuneasă intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a douazi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-vestire, în sfârşit, i s-a permis să intre. Cei care stăteaude pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, aiobosit să tot stai în picioare?” A trecut timpul şi bătrânul

nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu maiera acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşiSfântul Nicolae. Zoia a rămas încremenită patru luni (128de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23aprilie (6 mai pe stilul nou).

În noaptea Sfintei Învieri, Zoia striga: „Rugaţi-vă!Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere înpăcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment, ea a început să-şirevină. În mâini şi în picioare i-a reapărut viaţa. A fostculcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pecei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate,pentru pământul plin de fărădelegi.- Cum ai trăit tot acest timp? O întrebau. Cine te hrănea?- Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia.

Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-amilostivit de ea şi a iertat-o. Toate cele întâmplate au zgu-duit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localităţile din jur, în-cât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi segrăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau,cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau – cruciuliţele se cum-părau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi.

După mulţi ani de la acest eveniment, ArhimandritulSerafim Tiapocikin a fost întrebat despre întâlnirea sa cuZoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereulAnatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara: „L-am între-bat pe părintele Serafim: «Părinte, sfinţia-voastră aţi luaticoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şidupă tăcerea lui am înţeles: Da!” Părintele ascundea aceas-ta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-laresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care veneala el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de mi-nuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slu-jea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fieluată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.

Nu demult, presa a început din nou să se interesezede acest caz. Iată câteva extrase din ziarul „Komsomol-skaia pravda”: „Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pepensionara Anna Ivanovna Fedotova. «În acele zile amfost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna,veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Amhotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei.Am zărit un miliţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă.L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, esteadevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns: „Mă în-trebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic,ci mai bine priveşte singură...” El şi-a scos de pe cap chi-piul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 24: Traditia Ortodoxa 30

24

decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis săvorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-afăcut când o priveam pe această fată împietrită!»”

Iată ce a relatat Claudia Ivanovna Petrunenko dinSankt-Petersburg, fiica duhovnicească a MitropolituluiNicolae (Iaruşevici): „L-am întrebat pe Vlădica dacă a fostîn Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns:«Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu euam luat-o – nu era încă momentul. Icoana a luat-o părin-tele Serafim».

Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim,eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, înpartea dreaptă de la prestol, am văzut icoana SfântuluiNicolae. În timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie,eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană aSfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da»,a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit.”

Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şiprotoiereul Andrei Andreevici Savin,care în acea vreme era secretar al epar-hiei Samara: „Pe atunci episcop eraPrea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, euam observat câţiva oameni care seîmbulzeau lângă o casă. Spre searănumărul lor ajungea la o mie. Au fostpuse patrule, dar la început nu se a-tingea nimeni de ei. Mai târziu pa-trulele au început să împrăştie mul-ţimea, sub pretextul «încălcării liniştiilocuitorilor şi a circulaţiei», însă mul-ţimea continua să crească. Mulţi ve-neau din satele de prin apropiere.

Erau zile încordate. Bineînţeles călumea aştepta de la noi explicaţii, însănici un preot nu se apropia de casă.Se temea. Pe atunci, noi toţi eram ur-măriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şierau numiţi şi destituiţi din post de că-tre un reprezentant din comitetul exe-cutiv. În orice moment, oricare dintrenoi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse detrai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie priel-nică de a se răfui cu noi!

În curând, printre credincioşi a început să circule zvo-nul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea vaînvia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comso-molişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau sus şitare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic.Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei careîntr-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiserăprin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu întotalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe stradaCikalov s-a întâmplat ceva»!

Arhiepiscopul Evsevie de Samara şi Sârzansk, în con-cluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate:„Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despreea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele laseminar. Nu era nici o îndoială: ne aflam, într-adevăr, în

faţa unei mari minuni! În acei ani grei, când biserica eraprigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, alarătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie.Şi nu doar printre locuitorii din Samara. Minunea cu Zoiaa fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele sfintetrebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţieşi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, darnu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacănecredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoană, nu s-ar fiîntâmplat nimic.

Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului:necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi.Atonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormân-tării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. În vă-zul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Suntcunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericiişi, împreună cu ele, cădea şi el. Da, în acele vremuri,oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar

atunci când este mare nevoie de ele,atunci când hotărăşte Dumnezeu”.

După ce a luat icoana din mâinileZoiei, părintele Serafim a fost de-nunţat şi i s-a intentat dosar penal, iarMitropolitul Ieronim a fost destituitdin funcţie. Iată ce a povestit în 1989egumenul Gherman, reorganizatorulschitului Optina (în anii ’50 el slujeaîn catedrala din Kuibâşev): „Despreceea ce nu am văzut, nu voi vorbi;voi împărtăşi doar ceea ce ştiu.Strada a fost încercuită de miliţieni şis-au adunat semnături pentru apăstra tăcerea. Împuternicitul comi-tetului executiv l-a sunat pe parohulcatedralei şi l-a rugat ca el să anunţelumii că nu s-a întâmplat nici o mi-nune. Părintele i-a răspuns: «Permi-teţi-mi să merg să văd şi să le spunoamenilor ceea ce am văzut!» Îm-puternicitul a căzut pe gânduri şi a

promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-aspus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoareceprintre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziareleorăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îlprezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vremede la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnatla trei ani de închisoare.” I s-a interzis să vorbească despreaceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis săslujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepro-petrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.

Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoicu Zoia nu se mai ştie nimic sigur, din pricina autorităţilorcomuniste, care au încercat să muşamalizeze întreagapoveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea laviaţă, fata a trecut la Domnul, alţii că a fost închisă într-unospiciu de nebuni, unde a murit, iar alţii că a intrat într-omănăstire şi a fost îngropată în ascuns undeva la LavraSfintei Treimi - Serghiev Posad. Prin această minune s-a

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 25: Traditia Ortodoxa 30

25

vădit adevărul vorbelor Apostolului: „Nu vă amăgiţi:Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul,aceea va şi secera” (Galateni 6, 7). Nu este nici o îndoialădespre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată aîmpietrit. Există declaraţii ale martorilor oculari, unii încăîn viaţă, precum şi documente ale întrunirilor PartiduluiComunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut căexistă Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa, s-au botezat şi autrăit creştineşte.

Din toate acestea se vede limpede că a fost o minunedin iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinţei înacea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a ţinut-o

pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru că sufletul eisă învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, săprimească trup pentru viaţa cea veşnică - după cum, dealtfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă).

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Conform vechii tradiţii, Sfântul Apostol şi Evan-ghelist Luca a zugrăvit trei icoane ale Maicii Domnului.Văzându-le, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a spus:„Harul Celui ce S-a născut din Mine şi al Meu să fie cusfintele icoane”. Una dintre aceste trei este cea pe care noio cunoaştem drept Icoana Maicii Domnului din Vladimir.

Până în anul 450, icoana Preasfintei Stăpâne s-a aflatla Ierusalim, iar apoi a fost dusă la Constantinopol. Înprima parte a secolului 12, sfânta icoană a fost trimisă decătre Patriarhul Luca al Constan-tinopolului şi dăruită mareluicneaz Iurie Dolgoruki, întemeie-torului oraşului Moscova, fiindaşezată de el în mănăstirea de fe-cioare din Vâşgorod. Satul Vâş-gorod aparţinuse în trecut sfinteiîntocmai cu apostolii cneaghineOlga, iar din 1155 a devenit moş-tenirea fiului cneazului Iurie -Andrei Bogoliubski, care era foar-te evlavios şi cucernic.

Mulţimea minunilor săvârşiteprin această icoană au ajuns înauzul cneazului. Printre altele, luii s-a povestit că sfânta icoană şi-apărăsit locul de câteva ori şi s-a a-flat în aer. Din cele povestite, cnea-zul a înţeles că trebuie să schimbelocul icoanei.

Hotărând să se strămute dinVâşgorod în patria sa, Suzdal,cneazul Andrei Bogoliubski a luatcu sine, fără ştirea tatălui, icoanafăcătoare de minuni a Maicii Dom-nului. Pe cale, înaintea ei neîn-cetat s-au făcut sfinte slujbe, înăl-ţându-se rugăciuni fierbinţi. Lo-cuitorii oraşelor Vladimir şi Kleazma au întâmpinat icoanacu multă dragoste şi osârdie. Din Vladimir, cneazul s-aîndreptat spre Rostov. Îndepărtându-se de Rostov zeceverste, pe malul râului Kleazma caii s-au oprit şi nu voiau

să meargă mai departe. Au înhămat alţi cai, dar nici aceştianu s-au urnit din loc. Uimit şi înspăimântat, cneazul acăzut înaintea icoanei Maici Domnului şi s-a rugat culacrimi. Preasfânta Fecioară i s-a arătat în vis, având un sulîn mână, poruncindu-i să lase icoana în Vladimir, iar înacest loc să zidească o biserică în cinstea Naşterii ei.

Cneazul a aşezat icoana în Vladimir. Din aceastăvreme - 1160 - sfânta icoană începu să se numească IcoanaMaicii Domnului din Vladimir. În anul 1164, această

icoană a fost purtată de cneazulAndrei în marşul împotriva bul-garilor de pe Volga. Înaintea lup-tei, cneazul Andrei s-a mărtu-risit, s-a împărtăşit şi, rugându-seînaintea icoanei Maici Domnu-lui, a grăit cu credinţă: „Tot omulce nădăjduieşte în Tine, nu vapieri!”.

Urmând pilda cneazului,toată oastea a sărutat cu lacrimisfânta icoană şi, chemând ajuto-rul Maicii Domnului, s-a dus labătălie. Bulgarii au fost biruiţi.După victorie, încă pe câmpul deluptă, în faţa icoanei, s-a săvârşito slujbă de mulţumire. În timpulslujbei, în faţa tuturor ostaşilor s-asăvârşit o minune: de la icoană şide la crucea pe care preotul oţinea în mâini a strălucit o luminănegrăită, ce a luminat întreagaîmprejurime.

Fiindcă în aceeaşi zi şiîmpăratul bizantin Manuil a vă-zut lumină de la Crucea Dom-nului şi, întărit de acest semn, i-abiruit pe saracini, sfătuindu-se cu

cneazul Andrei Bogoliubski, au hotărât împreună ca ziuade 1 august să fie închinată prăznuirii scoaterii CinstituluiLemn al Crucii dătătoare de viaţă a Domnului.

În anul 1175, în timpul răzmeriţei din Vladimir,

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (V)Icoana Maicii Domnului din Vladimir (Vladimirskaia)

Zile de prăznuire: 3 iunie, 6 iulie, 8 septembrie (după calendarul iulian)

Page 26: Traditia Ortodoxa 30

26

cneazul Andrei Bogoliubski a fost omorât. Oraşul căzuseîn mâinile tâlharilor. Atunci un preot cu numele Nicolai apurtat icoana pe străzile oraşului şi răscoala s-a potolit.

Multe minuni s-au făcut de la sfânta icoană. În anul1135, catedrala unde se afla icoana Maicii Domnului dinVladimir a ars până în temelie, dar sfânta icoană a rămasneatinsă. În anul 1237, icoana făcătoare de minuni şi altesfinţenii au suferit de la hoardele tătarilor: de pe ea a fostscoasă veşmântul preţios, însă icoana a rămas întreagă şineschimbată.

În anul 1395, Tamerlan cu hoardele de tătari a năvălitasupra pământului rusesc şi se apropia de Moscova.Poporul avea o singură nădejde: ajutorul lui Dumnezeu.Marele cneaz al Moscovei Vasilii a poruncit să fie adusăicoana Maicii Domnului din Vladimir la Moscova. Zecezile a durat calea icoanei spre Moscova. Pe marginiledrumului stătea poporul îngenuncheat şi, întinzând mâinilespre icoană, cerea: „Maica Domnului, mântuieşte pămân-tul nostru!” La Moscova icoana a fost întâmpinată cu marecinste şi evlavie. O procesiune formată din tot clerul mos-covit, familia marelui cneaz, boierii şi toţi locuitoriiMoscovei au ieşit din oraş în câmpia Kucikov şi, întâm-pinând icoană, au însoţit-o până la catedrala Adormirii dinKremlin. „Tot oraşul a ieşit să întâmpine icoana”, po-vestesc cronicarii vremii. Mitropolitul şi marele cneaz,bărbaţi şi femei, copii şi prunci, orfani şi văduve, de la micla mare, cu cruci şi icoane, cu psalmi şi cântări duhov-niceşti au ieşit înaintea sa, dar mai cu seamă, cu lacrimi,fiindcă nu puteai afla om să nu plângă cu suspine neîn-cetate şi bocete.

Maica Domnului nu i-a lăsat pe cei ce nădăjduiau înajutorul său. În clipa întâmpinării sfintei icoane la

Moscova, Tamerlan dormea în cortul său. Deodată văzu învis un munte înalt, de pe care coborau spre el sfinţiţi ie-rarhi cu toiege de aur. Deasupra lor, într-o măreţie ne-grăită, într-o strălucire puternică a razelor se afla o Îm-părăteasă luminoasă. Nenumărate mulţimi de îngeri erauîn jurul său, ţinând în mâini săbii de foc. Ridicându-le însus, s-au năpustit asupra lui Tamerlan. El s-a deşteptat,tremurând de spaimă. Înţelepţii şi tălmacii chemaţi sătâlcuiască visul au zis că Împărăteasa văzută de el în viseste ocrotitoarea ruşilor, Maica Dumnezeului creştin şiputerea ei este de neînvins. „Atunci noi nu mai avem ceface”, a exclamat Tamerlan şi a dat ordin oastei să se în-toarcă înapoi. Deopotrivă tătarii şi ruşii au rămas foartemiraţi de această întâmplare. Iar letopiseţul, descriind celeîntâmplate, adaugă: „şi a fugit Tamerlan, alungat deputerea Preasfintei Fecioare!”

Arhiepiscopul Inokentie al Hersonului, cugetând laminunatul ajutor al Maicii Domnului, spunea: „E cuneputinţă să nu cădem până la pământ cu duh de mul-ţumire înaintea Maicii Domnului”. De aceea, cu vrednicieşi cu dreptate să-i cântăm şi s-o lăudăm pe Ocrotitoareanoastră cerească, pentru că întotdeauna, când ne aflăm pemuchia pierzării şi pierdem orice nădejde, afară de nă-dejdea la ajutorul cel de sus, Preasfânta Stăpână, MaicaDomnului ne dăruieşte slăvita ei ocrotire.

În prezent, această icoană, ca şi icoana Sfintei Treimia lui Andrei Rubliov se află în Galeria Tretiakov dinMoscova şi doar în anumite cazuri este expusă în bisericaSfântul Ierarh Nicolae din preajmă, spre închinare.

hhhhjJHHHH

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Mângâietoarea celor sărmani – Cuvioasa Matrona din MoscovaA cărei pomenire se face în ziua de 2 mai

Născută în anul 1881, în gubernia Tula, într-o familie de ţărani săraci,cu patru copii, semnele alegerii ei de către Domnul aveau să se arate încăînainte de naştere. Din cauza sărăciei în care trăiau, mama Matronei segândea să o abandoneze în orfelinatul contelui Goliţân. Un vis prevestitor i-azădărnicit însă acest plan. Viitorul ei copil i s-a arătat în somn sub formaunei păsări albe, cu chip omenesc, având ochii închişi. La naştere, apropiaţiiau văzut că fetiţa era oarbă. Când a venit vremea botezului, i-au pus numeleMatrona, în cinstea Cuvioasei Matrona a Constantinopolului, care a trăit însecolul 5 şi care este pomenită pe data de 9/22 noiembrie.

La botez s-a întâmplat prima minune: Când preotul a cufundat-o încristelniţă, cei prezenţi au văzut cum deasupra ei se înalţă un stâlp de fumbine înmiresmat. Copilul s-a născut însemnat. Pe pieptul fetiţei era o micăumflătură în formă de cruce, o cruciuliţă în relief, nefăcută de nimeni.

Bogăţia ei duhovnicească s-a arătat încă din leagăn, în mai multefeluri. Peste ani, o prietenă povestea că, pe când Matrona era încă un bebe-luş, mama ei se plângea: „Ce să fac? Fata nu primeşte sân miercurea şivinerea; în aceste zile doarme întruna. Mi-este imposibil s-o trezesc”. Încădin copilărie, în timpul nopţii, când părinţii dormeau, ea se furişa lângăperetele dinspre răsărit al casei, lua de pe raft icoanele, le aşeza pe masă şi,în liniştea nopţii, se juca cu ele”. Foarte de timpuriu, Domnul a înzestrat-ocu darul înainte vederii, al facerii de minuni, al vindecării bolnavilor şi altrezviei. Cei apropiaţi observau că ea cunoştea nu numai păcatele omeneşti,

Page 27: Traditia Ortodoxa 30

27

crimele, ci şi gândurile. Ea simţea apropierea unei neno-rociri, a calamităţilor naturale şi sociale. Prin rugăciunileei, oamenii primeau vindecare de boli şi mângâiere înnecazuri. În consecinţă, au început să vină în casa Niko-novilor tot felul de oameni, căruţe cu bolnavi din satele şicomunele învecinate, din tot judeţul, chiar şi din altejudeţe, precum şi din alte gubernii. Erau aduşi bolnavicare nu se puteau ridica din pat şi pe care fetiţa îi puneape picioare.

La vârsta de paisprezece ani ajunge, însoţită de oprietenă, în catedrala Sfântul Andrei, unde slujea SfântulIoan de Kronstadt. După încheierea slujbei, Sfântul arugat lumea adunată să îi facă loc Matronei adresându-iacesteia chemarea: „Matronuşca, vino-vino la mine! Iată,vine schimbul meu - al optulea stâlp al Rusiei”.

Sfânta Matrona a văzut venirea revoluţiei bolşevice,spunând: „vor jefui, vor distruge bisericile şi vor prigonipe mulţi” şi intrarea Rusiei în celde-al doilea război mondial. În1925 se mută la Moscova. Da-torită lucrării ei duhovniceşti, pecare o va face aici timp de trei-zeci de ani, comuniştii vor căutasă o aresteze. Fără succes, însă.Se mai povesteşte că, întrucâtvedea cu duhul, Matrona părăseaanumite case în grabă întotdea-una în ajunul venirii la ea a mi-liţiei, deoarece locuia fără viză.Erau timpuri grele şi oamenilorle era frică să o treacă în carteade imobil. Astfel, ea s-a salvat dela represiuni nu numai pe sine, cişi pe gazdele care o adăposteau.

Odată a venit un militar s-oaresteze pe Matrona, dar ea i-aspus: „Du-te, du-te mai repedeacasă, ai o nenorocire. Iar oarbanu va pleca nicăieri de aici, eustau în pat, nu plec nicăieri”. Ela ascultat-o. A plecat acasă: soţia lui se arsese la lampade gaz. A reuşit s-o ducă la spital. A doua zi, când s-a dusla serviciu, a fost întrebat: „Ei, ai arestat-o pe oarbă?”„Pe oarbă n-o voi aresta niciodată, a răspuns el”.

Există încă şi mai multe mărturii despre darurileSfintei. Z.V. Jdanova povesteşte: „Măicuţa era cu desă-vârşire analfabeta, dar în acelaşi timp ştia totul. În 1946trebuia să-mi susţin proiectul de diplomă intitulat„Ministerul flotei militare” (pe atunci îmi făceam studiilela Institutul de Arhitectură din Moscova). Îndrumătorulmeu, nu înţeleg de ce, mă persecuta tot timpul. În decursde cinci luni nu m-a consultat nici o dată, fiind hotărât sămă pice. Cu două săptămâni înainte de examen mi-a spus:„Mâine va veni comisia şi va confirma netemeinicialucrării dumneavoastră!” Am venit acasă plângând: tataera arestat şi nimeni nu mă putea ajuta, mama se afla înîntreţinerea mea, şi singura şansă era să-mi susţinproiectul ca să pot lucra.

Maica m-a ascultat şi mi-a spus: „Nu-i nimic, vei

susţine proiectul. Diseară vom bea ceai şi atunci vomdiscuta!” De-abia am putut să aştept până seara şi iată căîmi spune măicuţa: „Să plecăm în Italia, în Florenţa, laRoma, să privim operele marilor maeştri...” şi a începutsă enumere străzile, clădirile! S-a oprit: „Iată PalazzoPitti, iată un alt palat cu arcuri - să faci la fel ca şi acolo- cele trei etaje de jos ale clădirii cu o zidire masivă şi cudouă arcuri la intrare”. Eram uluită de vedenia ei.Dimineaţa am sosit la institut, am aplicat calc pe proiectşi cu tuş maro am făcut toate corecturile. La ora 10 a sositcomisia, care îmi analizează proiectul şi-mi spune: Darproiectul e reuşit, arată excelent. Susţineţi-l!”

Sfânta Matrona era şi o foarte bună sfătuitoare. Vin-decând bolnavii, maica le cerea credinţă în Dumnezeu şiîndreptarea vieţii, prin părăsirea păcatelor. Astfel, pe ofemeie care venise la ea a întrebat-o dacă într-adevăr cre-de că Dumnezeu o va vindeca. Alteia, bolnavă de epi-

lepsie, îi spunea să nu lipseascăde la nici o Liturghie, să se spo-vedească foarte des şi să se îm-părtăşească cu Sfintele Taine alelui Hristos ori de câte ori o vadezlega duhovnicul. Pe cei ce du-ceau viaţa de concubinaj îi în-demna ca neîntârziat să se cu-nune în biserică. Tuturor le cereasă poarte neapărat cruce la gât.

De obicei nu vorbea mult, cirăspundea scurt la întrebări. Aurămas de la ea câteva sfaturi cucaracter general. Maica învăţa sănu ne judecăm aproapele. Ea răs-pundea: „De ce să-i judeci pealţii? Gândeşte-te mai des la tine.Fiecare oiţă va fi spânzurată depropria codiţă. Ce treabă ai tu cucelelalte codiţe?”

Matrona învăţa să ne lăsămîn voia lui Dumnezeu, să trăimcu rugăciune. Cât mai des să ne

însemnăm şi obiectele înconjurătoare cu semnul crucii,apărându-ne astfel de puterile celui rău. Sfătuia să nemărturisim cât mai des păcatele şi să ne împărtăşim cuSfintele Taine ale lui Hristos după cum ne dezleagă duhov-nicul: „Apăraţi-vă cu crucea, rugăciunea, apa sfinţită, cuspovedania cât mai deasă şi împărtăşirea cu vrednicie... Înfaţa icoanelor să ardă candele”.

De asemenea, învăţa să-i iubim şi să-i iertăm pebătrâni şi pe cei neputincioşi. Matrona nu îngăduia să dămimportanţă visurilor. Avertiza să nu alergăm pe la duhov-nici în căutarea „schimnicilor” sau „clarvăzătorilor”. Aler-gând pe la diferiţi preoţi, spunea ea, poţi pierde putereaduhovnicească şi drumul corect al vieţii”.

kkkklLKKKK

Din minunile Sfintei Fericitei MatronaÎncă de când era în viaţă, Fericita Maică Matrona îi

îndemna pe cei ce îi cereau ajutorul: „Toţi, toţi să veniţila mine şi să-mi povestiţi necazurile voastre, de parcă aşfi vie, căci eu vă voi vedea, vă voi auzi şi vă voi ajuta. Pe

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Baldachinul ce adăposteşte sfintele moaşte aleFericitei Matrona, aflate în biserica Mănăstirii cuhramul «Acoperământul Maicii Domnului» din

Moscova, cartierul Taganka

Page 28: Traditia Ortodoxa 30

28

toţi cei care îmi vor cere ajutorul, îi voi întâmpina lamoarte, pe fiecare în parte”.

Am putea povesti necontenit despre minunile şiajutorul Sfintei Matrona. S-au scris cărţi, unde sunt des-crise numeroase cazuri de vindecare şi ajutor primit prinmijlocirea măicuţei. Iată ce povestesc credincioşii pestecare sfânta şi-a revărsat darul facerii de minuni:

Nu odată am urmărit, stând în rând la moaştele ei,cum strigă dracii, arşi de harul revărsat lângă sfânta eiraclă: „Nu mă chinui, Matrona - strigă ei - am să ies; măfrige, mă frige!”

„Nu demult mi-am permis o mică experienţă. I-amsunat pe mai mulţi cunoscuţi de-ai mei, moscoviţi, între-bându-i: aţi primit ajutor de la Fericita Matrona? Şi iatărăspunsurile:

- Pe mine m-a ajutat să îmi găsesc serviciu, după cejumătate de an am bătut toate pragurile, dar în zadar. Amvenit la ea şi am rugat-o, iar acum sunt angajată”.

„Soţul meu trebuia să fie operat; eu - fuga la Matro-nuşca. Niciodată n-am plâns atâta, iar medicii, care pânăatunci nu îi dăduseră nici o şansă de supravieţuire, nici

până astăzi nu pot înţelege minunea care s-a făcut cupacientul lor, pentru rugăciunile maicii noastre Matrona”

„Feciorul meu lupta în Cecenia, iar eu zilnic măduceam la moaştele sfintei din mănăstirea Pokrovsk,ceream rugăciunile şi ocrotirea ei. Fiul meu s-a întors viuşi nevătămat”.

„Fiica mea s-a pornit pe calea desfrâului. Eu înfiecare zi citeam acatistul Fericitei Matrona. A luminat-oDumnezeu şi şi-a schimbat viaţa”.

Tuturor le ajută, pe toţi îi mângâie, îi miluieşte şi leajută în necazuri şi ispite. De la locul său de veci dinMănăstirea Pokrovsk, Fericita Matrona se uită din icoană,privind către fiecare închinător. Ochii săi sunt închişi, iarchipul îi este strălucind de dar; rugăciunea ei este vă-zătoare; văzătoare este şi inima plină de bunătate şi iubirea ocrotitoarei înţelepte şi sfinte.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Sfaturi din PustieDouăsprezece trepte către smerenie

Sfântul Cuvios Benedict al Nursiei O, Fraţilor! Dumnezeiasca Scriptură ne strigă nouă, zicând: „Că tot cel ce se înalţă, se va smeri; şi cel ce se

smereşte, se va înălţa” (Luca 14, 11; 18, 14). Spunându-ne aceasta, ne previne că orice înălţare a minţii este un soi demândrie, de care Psalmistul arată că se fereşte, zicând: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici s-au înălţat ochii mei:

nici am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine” (Ps.130, 1). Dar cum? „De nu m-am smerit cu gândul, ci am înălţat sufletul meu,precum este cel înţărcat spre maica lui, aşa vei răsplăti spre sufletul meu”(Ps. 130, 2).

Drept aceea, fraţilor, dacă vrem să ne suim pe cea mai înaltă culme asmereniei şi să ajungem degrabă la acea slavă cerească care se dobândeşteprin umilinţa vieţii de acum, trebuie ca, urcând prin faptele noastre, săridicăm scara aceea care i s-a arătat în vis lui Iacov şi pe care a văzut îngerice coborau şi urcau (Fac. 28, 12). Desigur, prin coborâre şi suire înţelegem cănu sunt altceva decât coborârea trufiei şi înălţarea smereniei. Scara aceearidicată este viaţa noastră în lume, pe care, prin smerenia inimii, Domnul oridică la cer. Marginile acelei scări spunem că sunt sufletul şi trupul nostru,între care chemarea dumnezeiască a aşezat diferite trepte ale smereniei saunevoinţei pe care trebuie să urcăm.

Astfel, prima treaptă a smereniei se suie atunci când omul are întot-deauna „frica lui Dumnezeu înaintea ochilor lui” (Ps. 35, 1), alungând cu totuluitarea şi aducându-şi mereu aminte de toate poruncile lui Dumnezeu. Elcugetă tot timpul în mintea sa cum celor ce-L nesocotesc pe Dumnezeu li seîncinge focul gheenei cel înteţit de păcatele lor, pe când celor ce se tem de El

le este pregătită viaţa veşnică. Şi, păzindu-se în tot ceasul de păcate şi de patimi, fie ele ale gândurilor, ale gurii, alemâinilor, picioarelor sau ale voii proprii, dar şi de poftele trupului, omul să-şi dea seama că Dumnezeu îl priveşte tottimpul din cer, iar faptele sale sunt văzute pretutindeni de privirea Dumnezeirii şi Îi sunt vestite în tot ceasul de îngeri. Proorocul vădeşte acest lucru atunci când ne arată că Dumnezeu pururea cunoaşte ascunsurile gândurilor şi ale inimiinoastre, zicând: „Cela ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule, cu dreptul” (Ps. 7, 10). Apoi, „Domnul cunoaşte gân-durile oamenilor, că sunt deşarte” (Ps. 93, 11). Şi iarăşi zice: „Tu ai priceput gândurile mele de departe (Ps. 138, 2) şi:„gândirea omului se va mărturisi ţie” (Ps. 75, 11).

De aceea, pentru a se feri de gândurile sale rele, fratele sârguincios să zică mereu în inima sa: „Şi voi fără prihanăcu dânsul, şi mă voi păzi de fărădelegea mea” (Ps. 17, 26). Suntem opriţi, apoi, să ne împlinim propria voie, deoareceScriptura ne spune: „După poftele tale nu merge şi de la poftele tale te întoarce” (Înţel. 18, 30). Iarăşi, când ne rugăm,îi cerem lui Dumnezeu să se facă voia Sa întru noi. Aşadar, ne învăţăm pe bună dreptate să nu ne facem voile, dacă

Page 29: Traditia Ortodoxa 30

29

ţinem seamă că multe căi li se par oamenilor drepte, darcapătul lor duce în fundul iadului şi dacă ne temem, toto-dată, de ceea ce s-a zis despre cei nepăsători: „Stricatu-s-auşi urâţi s-au făcut întru meşteşuguri” (Ps. 13, 1).

Dumnezeu e de faţă ori de câte ori ne lăsăm în voiapoftelor trupului, căci Proorocul zice Domnului: „ÎnainteaTa este toată dorirea mea” (Ps. 37, 9). Trebuie, prinurmare, să ne păzim de pofta rea,fiindcă moartea pândeşte la începutuldesfătării. De aceea, Scriptura porun-ceşte, zicând să nu umblăm după pof-tele noastre.

Faptele noastre Îi sunt vestiteDomnului zi şi noapte de către îngeriitrimişi nouă, se cade să ne păzim în totceasul, fraţilor, precum zice Prooroculîn psalm, ca să nu ne vadă vreodatăDumnezeu abătându-ne spre rău şidevenind netrebnici.

A doua treaptă a smereniei ecând omul nu-şi iubeşte voia proprie şinu se bucură să-şi împlinească dorin-ţele, ci urmează prin fapte cuvântulDomnului care zice: „Că M-am pogo-rât din Cer, nu ca să fac voia Mea, civoia Celui ce M-au trimis pe Mine” (In.6, 38). La fel zice Scriptura: Voia pro-prie duce la pedeapsă, dar nevoinţaaduce cununa.

La a treia treaptă a smereniei se ajunge când cinevase supune cu toată ascultarea unuia mai mare din dragostepentru Dumnezeu, urmând Domnului, despre care Apos-tolul spune că S-a făcut ascultător până la moarte (cf. Filip.2, 8).

La a patra treaptă a smereniei se suie cel ce, chiardacă se loveşte de greutăţi şi împotriviri în ascultarea sa,ba chiar dacă i s-ar aduce şi jigniri, le primeşte cu con-ştiinţă senină şi răbdare. Suportând toate, nu oboseşte şi nurenunţă, căci zice Scriptura: „Cel ce va răbda până însfârşit, acela se va mântui” (Mt. 10, 22) şi: „Să se întăreas-că inima ta, şi aşteaptă pe Domnul” (Ps. 26, 20). Împlinindprin răbdare porunca Domnului în strâmtorări şi defăi-mări, cei loviţi peste un obraz îl întorc şi pe celălalt; celuice le ia haina, îi dau şi mantaua; când sunt siliţi să meargăo milă, merg două; împreună cu Apostolul Pavel, îi rabdăpe fraţii mincinoşi, îndură prigoană şi îi binecuvintează pecei ce îi blestemă.

La a cincea treaptă a smereniei ajunge cel ce nuascunde faţă de stareţul său niciunul din gândurile rele careîi vin în inimă şi din păcatele pe care le-a săvârşit în taină,ci i le descoperă pe toate prin mărturisire smerită, pentrucare spune Proorocul: „Fărădelegea mea am cunoscut, şipăcatul meu nu l-am acoperit. Zis-am: mărturisi-voi asu-pra mea fărădelegea mea Domnului: şi Tu ai lăsat păgână-tatea inimei mele” (Ps. 31, 5-6).

La a şasea treaptă a smereniei se suie monahul, dacăse mulţumeşte cu lucrurile cele mai rele şi cele mai de peurmă şi se socoteşte pe sine slugă rea şi nevrednică în orice

sarcină i s-ar încredinţa. La a şaptea treaptă a smereniei ajunge cel ce spune

nu numai din gură că e mai prejos şi mai nenorocit decâttoţi, ci e convins de aceasta în adâncul inimii sale, umi-lindu-se şi zicând cu Proorocul: „Iar eu sunt vierme, şi nuom: ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Ps. 21, 7);„Înălţându-mă m-am smerit şi m-am mâhnit” (Ps. 87, 16).

şi iarăşi: „Bine este mie că m-ai smerit,ca să mă învăţ îndreptările Tale” (Ps.118, 71).

A opta treaptă a smereniei e camonahul să nu facă nimic în afară deceea ce îl îndeamnă Regula de obşte amănăstirii ori pilda celor mai mari.

Pe a noua treaptă a smereniei vaajunge monahul dacă îşi înfrâneazălimba să nu vorbească şi, având darultăcerii, nu grăieşte până nu e întrebat,căci Scriptura arată că „din mulţimeacuvintelor omul nu scapă fără de pă-cat” (Prov. 10, 19) şi că „bărbatul limbutnu se va îndrepta pe pământ” (Ps. 139,11).

Treapta a zecea a smereniei estea celui ce nu e uşuratic şi grabnic larâs, fiindcă stă scris: „Nebunul, cândrâde, îşi înalţă glasul, iar omul cu-minte abia va zâmbi” (Sir. 21, 22).

A unsprezecea treaptă a smereniei pretinde mona-hului ca, atunci când vorbeşte, să o facă lin şi fără a râde,rostind cu smerenie şi seriozitate cuvinte puţine şi cu în-ţeles. Să nu-şi ridice glasul, căci s-a scris: Înţeleptul secunoaşte după puţinătatea vorbelor.

La a douăsprezecea treaptă a smereniei ajungemonahul dacă e smerit nu numai în inimă, ci dacă îşidovedeşte smerenia chiar şi prin trupul său înaintea celorce îl văd. Astfel, când şade, umblă sau stă în picioare, laslujbele dumnezeieşti, în biserică, în mănăstire, în grădină,pe drum, pe câmp sau oriunde, să aibă mereu capul plecatşi privirea aţintită spre pământ. Socotindu-se tot timpulvinovat pentru păcatele sale, să-şi închipuie că se află dejala Înfricoşata Judecată, repetându-şi mereu în inima sa cu-vintele pe care vameşul din Evanghelie le-a rostit cu ochiiaţintiţi la pământ: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcăto-sului” (Lc. 18, 13).

Astfel, suind toate aceste trepte ale smereniei, mo-nahul va ajunge îndată la acea dragoste de Dumnezeu care,fiind desăvârşită, izgoneşte frica. Printr-însa va începe săpăzească toate câte înainte le respecta cu spaimă fără nicio osteneală, dintr-o obişnuinţă firească, de acum înainte nude frica gheenei, ci din dragoste pentru Hristos, datorităbunului obicei şi desfătării virtuţilor. Domnul se va îndurasă dovedească toate acestea în slujitorul său, pe care DuhulSfânt l-a curăţit de patimi şi păcate.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 30: Traditia Ortodoxa 30

30

Sfinţii Părinţi aflaţi de faţă la cel de-al ŞapteleaSinod Ecumenic s-au sfătuit în privinţa zugrăvirii chipuluiMântuitorului, deoarece în Vechiul Testament era interzisca Dumnezeu să fie închipuit. Înaintea sfinţirii icoanei Mân-tuitorului Hristos, citim din Molitfelnic: „Doamne Dum-nezeule Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, Cel ce,voind să scapi pe poporul Tău, pe Israil, din înşelăciuneaslujirii idoleşti şi să-l ai pururea neabătut în cunoaştereaşi slujirea Ta, unul adevăratul Dumnezeu, cu îngrozire l-aioprit să nu-şi facă lui chip şi asemănare potrivnică Ţie,adevăratului Dumnezeu, la care să se închine şi să slu-jească ca lui Dumnezeu”.

Dar de aici încă nu reiese că şi în Noul Testament esteinterzisă zugrăvirea lui Dumnezeu în icoane. Un medicpriceput nu dă tuturor şi întotdeauna aceeaşi doctorie, cifiecăruia i-o dă pe cea cuvenită şi de folos, potrivit locului,bolii şi vremii - una pentru prunc şi alta pentru omul mare:şi Doctorul Cel desăvârşit al sufletelor le interzice să-şifacă imagini celor ceîncă sunt prunci du-hovniceşte şi suferăde boala închinării laidoli, care cinstesc i-dolii ca pe nişte dum-nezei, care respingînchinarea la Dumne-zeu şi dau făpturii sla-va cuvenită Lui. Oastfel de lege le-a fostdată iudeilor.

Poporului israelit,în virtutea înclinăriilui către slujirea ido-lilor, i s-a interzis săfacă imagini ale luiDumnezeu. Cu toate astea, unele reprezentări simboliceerau şi în Vechiul Testament, după cum se spune încontinuare în aceeaşi rugăciune din Molitfelnic: „Şi iarăşiai poruncit prin Moisi să se pună în cortul Legii Tale celeidintâi asemănări şi chipuri, adică doi heruvimi de aur pechivotul mărturiei şi doi la colţurile curăţitorului, iar pecatapeteasmă mulţime de heruvimi cusuţi, prin care să seslăvească nu numele dumnezeilor celor mincinoşi şi stră-ini, ci numele cel de mare cuviinţă şi preasfânt al Tău,unul adevăratul Dumnezeu; apoi prin Solomon ai pus înaltar doi heruvimi din lemn de chiparos ferecaţi cu aur; şiai poruncit ca chivotul în care erau tablele cele de piatră,năstrapa de aur şi toiagul lui Aaron, care arătau petre-cerea Ta acolo cu oamenii şi pomenirea slăvitelor Tale mi-nuni şi binefaceri să se cinstească cu frică, cu cutremur şicu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu şi să se facătămâieri şi rugăciuni înaintea lor - iar cinstea aceea aiprimit-o cu îndurare ca şi cum ar fi fost adusă Ţie însuţi”.

De asemenea, şi Moise, la porunca lui Dumnezeu, afăcut şarpele de aramă, căruia trebuia să i se închineoricine dorea să scape de mânia lui Dumnezeu. Acestşarpe Îl preînchipuia pe Cel răstignit.

În afara înclinării iudeilor către închinarea la idoli,pricină a opreliştii privitoare la zugrăvirea lui Dumnezeuera şi faptul că în Vechiul Testament nimeni nu L-a văzutpe Dumnezeu. Când Moise era în muntele Sinai, L-a rugatpe Dumnezeu: „Arată-mi slava Ta, dar a primit răspunsul:faţa Mea nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omulfaţa Mea şi să trăiască” (Ieş. 33, 18, 20). Aşa stăteaulucrurile în Vechiul Testament.

În disputa privitoare la cinstirea icoanelor, la cel de-alŞaptelea Sinod Ecumenic problema principală a fost cea afelului în care poate fi zugrăvit Dumnezeu, în care El,Fiinţa nemărginită, poate fi „scris împrejur”, adică cir-cumscris în anumite dimensiuni, într-o anumită formă, înanumite culori şi aşa mai departe. Adversarii cinstirii icoa-nelor vorbeau despre imposibilitatea unei asemenea repre-zentări tocmai din aceste motive.

Totuşi, dacă în Vechiul Testament, datorită faptului căpe iudei îi păştea primejdia căderii în slujirea idolilor şi că

pe Dumnezeu nimeninu Îl văzuse, El nuputea fi zugrăvit, înschimb în Noul Tes-tament Dumnezeu, înpersoana lui IisusHristos, a venit pe pă-mânt şi, luând chipulomenesc, „chipul derob”, a devenit om a-semenea nouă întrutoate, afară de păcat,făcându-Se prin aceas-ta atât circumscris,cât şi măsurabil. „Însănoi, cei ce trăim învremea Noului Testa-ment, scrie Sfântul

Ioan Damaschin, fireşte că nu-L putem zugrăvi pe Dum-nezeul Cel nevăzut, însă de vreme ce am văzut că Cel farăde trup S-a făcut pentru noi om, de acum Îl putem zugrăviîn chip omenesc. Din negrăita Sa bunătate, Dumnezeu aluat trup, S-a arătat pe pământ în el, a trăit între oameniavând firea, tăria, înfăţişarea şi culoarea trupului ome-nesc. Drept aceea, nu păcătuim zugrăvindu-L. Apostolii L-auvăzut pe Hristos în trup, au văzut pătimirile şi minunileLui: şi noi vrem să vedem şi să auzim şi fericiţi să fim.Această năzuinţă este îndestulată de cărţile evanghelice şide icoanele lui Hristos”.

Theodor Studitul spune: „Dacă Domnul nostru IisusHristos S-a arătat neîndoielnic în chip omenesc şi cu în-făţişarea noastră, este drept ca El să fie zugrăvit în icoanăasemeni nouă, măcar că după chipul Său cel Dumnezeiescrămâne nescris împrejur - pentru că El este mijlocitor întreDumnezeu şi oameni, păstrând neschimbate însuşirileamândorura firilor din care este alcătuit. Iar dacă nu ar fiscris împrejur, ar înceta să mai fie om şi cu atât mai multmijlocitor, întrucât odată cu desfiinţarea scrierii-împrejurse nimicesc toate însuşirile cele de un neam cu ea. Căcidacă El este nescris-împrejur, este nepipăit; dar dacă este

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Icoana – Idol sau fereastră către Cer? (I)

Page 31: Traditia Ortodoxa 30

31

pipăit, poate fi zugrăvit, şi ar fi o nebunie să tăgăduiascăcineva acest adevăr, fiindcă acestea sunt însuşiri aletrupului supus pipăirii şi zugrăvirii.

Şi cum să fie nescris-împrejur, dacă poate să pă-timească? Iar dacă este scris-împrejur şi poate să pă-timească, bineînţeles că trebuie să ne şi închinăm Lui aşacum este El zugrăvit. Iar dacă Hristos e om, este învederatcă poate fi zugrăvit în icoană - doar este cea dintâi însuşirea omului aceea că poate fi zugrăvit. Dar dacă nu poate fizugrăvit, atunci nu este om, ci netrupesc şi chiar nici n-avenit încă Hristos, precum băsmuiesc iudeii”.

A-L zugrăvi întru totul pe Dumnezeu nu este cuputinţă nici în Vechiul, nici în Noul Testament, pentru căEl e nemăsurat, pentru că nu poate fi zugrăvit Cel nevăzut- dar când Cel netrupesc Se face om, El poate fi zugrăvitsub acest chip omenesc.Când Cel ce era Dum-nezeu, neavând măsurăşi cantitate, a luat chi-pul robului şi totodatămăsură şi cantitate, adevenit posibil să zu-grăvim în icoane şi ne-grăita Lui Înviere, şiNaşterea din Fecioară,şi Schimbarea Ia Faţă...

Dacă Hristos nu esteDumnezeu-Om, nu e-xistă nici cinstirea icoa-nelor, întrucât, aşa cumspune Theodor Studi-tul, după cum Maiciilui Dumnezeu îi este propriu să poată fi zugrăvită, acelaşilucru îi este propriu şi lui Hristos, Fiului ei; iar dacă Eleste cu neputinţă de zugrăvit, atunci nu este Dumnezeu-Om, ci numai Dumnezeu. Aşadar, problema cinstirii icoa-nelor este strâns legată de problema celor două firi ale luiHristos, şi cei ce la al Şaptelea Sinod Ecumenic au luatapărarea sfintelor icoane se luptau, la drept vorbind, pen-tru corecta înţelegere a persoanei Mântuitorului ca Dum-nezeu-Om.

Şi totuşi, închinându-ne sfintelor icoane, care suntfăcute din lemn şi culori, nu ne închinăm la idoli? Oare nueste această închinare la făptură în locul închinării laFăcător? Nu este cumva facere de idoli? La această în-trebare, Theodor Studitul răspunde că icoană (cuvânt deobârşie grecească, având înţelesul de „chip”), ca oriceimagine artificială, este o asemănare al lucrului pe care îlreprezintă - altfel spus, chipul prezintă trăsăturile „chi-pului dintâi”, arhetipului. Dacă îi arătăm unui copil fo-tografia tatălui şi îl întrebăm cine este acolo, nu ne vommira deloc auzind răspunsul: „tata” - ştim că propriu-zis nueste tatăl lui, şi totuşi este chiar „tata”. Ideea este că oricereprezentare artificială reprezintă o asemănare a arhe-tipului său, şi în imaginea cu pricina se arată trăsăturilecelui care a fost fotografiat.

Când spunem, arătând la fotografie: „e tata”, nimeninu vede în asta ceva anormal, pentru că în ea chiar sunt

cuprinse trăsăturile celui fotografiat. În mod analog, şinoi, când ne închinăm icoanei-chip, ne închinăm în acelaşitimp arhetipului, pentru că cinstirea chipului suie la Chipuldintâi. Deşi spune „e tata” când vede fotografia, copilulştie că nu este tatăl lui în persoană, ci doar imaginea lui:şi noi deosebim chipul de arhetip şi ne închinăm nu ma-teriei, ci Celui zugrăvit pe ea.

Hotărârea dogmatică a celui de-al Şaptelea SinodEcumenic glăsuieşte: „Hotărâm ca sfintele şi cinstiteleicoane să fie puse înainte (spre închinare) la fel că chipulcinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, fie ele făcute dinvopsele ori din mozaic ori din alt material, numai să fiefăcute în felul cuvenit, fie ele aflătoare în sfintele biserici,pe sfintele vase şi odăjdii, pe pereţi şi pe scândurele, fieele în case ori pe drumuri, fie ele ale Domnului şi

Dumnezeului şi Mântui-torului nostru Iisus Hris-tos sau ale celei fară deprihană Stăpânei noas-tre, Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, sauale sfinţilor îngeri şi aletuturor bărbaţilor sfinţişi drepţi.

Cu cât mai des sevor face aceştia obiect alcontemplării noastre prinsfintele icoane, cu atâtvor fi mai îndemnaţi să-şi amintească de chipu-rile lor dintâi cei ce pri-vesc la ele, cu atât mai

multă dragoste vor dobândi faţă de ele şi cu atât mai multeimbolduri vor primi să le dea sărutare, cinstire şi închi-nare, dar nicidecum slujirea cea adevărată care, dupăcredinţa noastră, se cade numai Firii Dumnezeieşti”.

Aşadar, înaintea noastră se află icoana Mântuitorului,care ne înalţă la Arhetipul său, şi noi, dându-i nu adevăratăslujire (pentru că nu putem sluji nimănui, afară de Dum-nezeu), ci „închinare cinstitoare”, cum spun Sfinţii Părinţi,o raportăm pe aceasta la Dumnezeu. Materia icoanei estegândită separat de chipul înfăţişat pe ea. Materia icoanelorpe care este zugrăvită asemănarea lui Hristos poate fi demulte feluri, însă Arhetipul e unul singur, şi tocmai Aces-tui Arhetip îi aducem slujire adevărată, dând chipului în-chinare cinstitoare.

Cinstirea icoanelor ne spune că Hristos nu este numaiDumnezeu, ci şi Om, că El a venit să refacă chipul stră-moşului căzut, că Sfinţii au curăţit în ei înşişi pe pământchipul acesta şi că acelaşi lucru putem şi trebuie să îlfacem şi noi. Cinstirea icoanelor ne deschide calea spreîndumnezeire.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 32: Traditia Ortodoxa 30

32

Nu plânge, fiule...5De ce se închid norii când câmpiile sunt însetate de ploaie,

şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie? Din pricinarăutăţii oamenilor, firea s-a turburat şi şi-a lepădat rânduiala. 5Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar

vara dau recoltă proastă? Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăscrodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere! 5Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului

nu mai au gustul de odinioară? Din pricina păcatelor oamenilor,prin care a intrat neputinţa în toată firea. 5Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din

pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncăpâinea amărită de lacrimi şi urâciune? Deoarece i-a biruit pe văr-sătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei dinlăuntru. 5Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?

Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cânteculurii faţă de vecini.5Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s-au urâţit şi au pierdut

frumuseţea străbunilor? Din pricină că au lepădat chipul lui Dum-nezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi aupus pomezi pământeşti.

5Ştii tu oare, fiule, de ce s-au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime? Pentru că oamenii au început să creadă căsănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat. 5Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele? Pentru

că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea multîi slăbeşte în lupta pentru ceruri.5Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi le va îndrepta pe toate!

Sfântul Nicolae Velimirovici - „Inima în Marele Post”, Editura Predania

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Despre puterea Rugăciunii lui IisusO mărturie a monahiei Tatiana (1912)

„Neîncetat vă rugaţi...”Pe la orele dimineţii, după liturghie mă întinsesem în pat să mă odihnesc puţin, şi în timpul acesta am avut o

vedenie neobişnuită. Mă vedeam de parcă eram la Sankt-Petersburg, pe insula Vasilievski. Se făcea că merg la SfântaLiturghie de la catedrala Sfântului Nicolae. Purtam schima monahală şi mă aflam într-o trăsură mică.

Deodată, m-am pomenit într-o piaţă întune-cată. M-am speriat şi am început să tremur. Aler-gam într-o parte şi în alta, căutând o ieşire din a-ceastă situaţie îngrozitoare şi, deodată, am văzutsute de oameni înaintând şiruri-şiruri. Toţi aceştiaerau mireni, având chipurile posomorâte, pătrunsede o tristeţe nemărginită. La faţă semănau cu mine.„Voi cine sunteţi?”, i-am întrebat, iar ei mi-au răs-puns: „Noi suntem cei ce am trecut în veşnicie peneaşteptate, ca şi tine.”

Ce am simţit în acea clipă nu se poate spuneîn cuvinte, covârşind orice chip de exprimare! Fri-că şi cutremur au cuprins întreaga mea fiinţă. Chiarîn acea clipă s-a apropiat de mine o un tânăr înveşminte strălucitoare, al cărui chip era învăluit în

lumina pe care o răspândea împrejur şi care mi-a zis: „Urmează-mi!” Luându-mă, m-a dus într-un loc unde sufletelecelor morţi erau supuse judecăţii.

Am trecut în zbor peste păduri, stepe şi clădiri. Întinderea părea fără de sfârşit şi am înţeles că lăsasem în urmăviaţa mea pământească şi că păşisem, fără voia mea, în viaţa de dincolo de mormânt. Dar, din păcate, plecasem înlumea de dincolo cu totul nepregătită.

Îngerul m-a dus apoi într-o încăpere, în care se aflau adunaţi laolaltă o mulţime de mireni: bărbaţi, femei,

Page 33: Traditia Ortodoxa 30

33

vârstnici şi copii. Toţi păreau cuprinşi de o durere şi mâh-nire necontenită. În mijlocul încăperii, la o masă uriaşă,şedea o doamnă, care mi-a zis: „Acest loc e pregătit pentrutine până la a doua venire a Domnului.”

M-am uitat la toţi aceşti oameni şi am întrebat: „Cefaceţi aici, în acest loc? Vă rugaţi lui Dumnezeu?” Ei însămi-au răspuns cu tristeţe: „În veşnicie Domnul nu ne as-cultă, pentru că în tot răstimpul vieţii noastre pe pământ nune-am îngrijit de sufletele noastre. Niciodată nu vom aveaîndrăzneala să chemăm numele Domnului. Atunci cândvieţuiam pe pământ ar fi trebuit să îndurăm suferinţele curăbdare şi să ne rugăm pentru sufletele noastre. Poruncalui Hristos: „Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17) fusese da-toria noastră şi, cu toate că se cuvenea să rostim rugă-ciunea lui Iisus în tot timpul vieţii, la fiece suflare a noas-tră, noi nu ne-am îngrijit de sănătatea sufletelor noastre.Aşa cum cineva nu poate trăi fără aer, tot astfel şi sufletulmoare fără rugăciunea neîncetată.Noi suntem nişte persoane cumse-cade, care ne-am purtat pe drep-tate, îndeplinindu-ne toate îndato-ririle noastre. Totuşi, pe cea maide seamă - rugăciunea, n-am îm-plinit-o”.

Am început să mă rog şi să-mifac semnul crucii. Dar ce s-a întâm-plat? Mi-am dat seama cu groazăcă fiece sunet al vocii mele se în-torcea înapoi la mine! Am aruncato privire în jurul meu şi am văzutcă tavanul şi pereţii erau din me-tal, iar podelele din scândură vop-sită. Atunci am început să tremurde frică, dându-mi seama că nu voireuşi să scap din această cămarăînfricoşată a chinurilor veşnice.

Cei din jurul meu îmi ziceau:„În veşnicie, Domnul nu ne maiascultă. Doar cei rămaşi pe pă-mânt pot să ne pomenească înaintea Lui”. Apoi şi doamnade la masă începu să-mi vorbească: „Toţi aceşti oameni aufost buni creştini, L-au iubit pe Domnul, şi-au ajutat a-proapele - pe Dumnezeu însă nu L-au dobândit în sufletelelor. Şi iată că au ajuns aici, ca şi tine, din cauza vieţii lornepăsătoare, întrucât ei se încăpăţânau să creadă că toţiceilalţi vieţuiesc la fel. „Vai de mine!” am exclamat. „Vai,cât sunt de necăjită şi cât sufăr, parcă m-ar arde cu foc!”

Am căzut jos, simţind ca şi cum trupul tot mi se des-părţea de oase. „Şi tu ce fel de viaţă ţi-ai fi dorit?”, m-a în-trebat doamna. Tremurând, am răspuns: „Îmi doream cadupă ce aş fi adormit cu somnul morţii, să Îl văd pe Hris-tos şi pe Preacurata Sa Maică cu chipuri vesele, întâmpi-nându-mi sufletul şi ducându-mă în locaşurile nesfârşiteibucurii.”

Aici doamna a zâmbit şi a zis: „Pe această cale numaisfinţii trec la bucuria negrăită şi veşnică, adică acei oamenicare cu ajutorul rugăciunii lui Iisus L-au agonisit pe Dom-nul în inimile lor încă din timpul vieţii. Iar tu, fiind

călugăriţă, cum de n-ai învăţat acest lucru? Prin mijlocireaacestei rugăciuni, harul lui Dumnezeu vine să sălăşluiascăîn tine, aşa încât sufletul se desparte de trup, rămânând cuIisus Hristos şi nu mai simte această zdrobire pe care osimţi tu acum. Raiul se află în sufletul omului. Acolo undeDomnul este prezent, acolo este şi raiul. Acum va trebuisă le povesteşti această vedenie tuturor celor din cinulmonahicesc şi tuturor creştinilor care trăiesc pe pământ şimerg spre pierzanie din pricina nepăsării şi uşurătăţii lor.Iar celor necredincioşi ori slabi în credinţă n-are nici unrost să le spui. Atotputernicul Dumnezeu poate să învie unom mort de veacuri, pentru a arăta celor vii că după moar-te urmează munci sau daruri, după cele ce omul a lucratîn viaţa sa sufletească, dar ce folos are această minune, dacăacest înviat nici aşa nu va fi crezut, ba chiar se află în pri-mejdia de a fi omorât de ei?”

În timp ce doamna rostea aceste cuvinte, în sufletul meua licărit deodată o fărâmă de nă-dejde că voi reveni pe pământ! Doam-na a mai zis: „Dacă cineva moarerostind rugăciunea lui Iisus, su-fletul său se află lângă Domnul şiacesta nu va fi despărţit de El înveşnicie. Aşijderea, dacă un om îşidă duhul în timp ce repetă rugă-ciunea: „Preasfântă Născătoare deDumnezeu, mântuieşte-mă pe mi-ne, păcătosul!” - va fi nedespărţitde Maica Domnului.

Iar cel ce nu mai poate scoatenici un cuvânt, dar în tot răs-timpul vieţii sale s-a nevoit să de-prindă această rugăciune, sufletulsău o va repeta pentru el atuncicând se va afla pe patul de moar-te. În ce stare se află sufletul cândpărăseşte trupul, în aceeaşi starerămâne pentru totdeauna şi într-aceea va fi judecat. După moarte,

nu mai este pocăinţă. Sufletul adormit nu mai poate facenimic pentru el însuşi. Rugăciunea sa nu se mai aude îna-intea lui Dumnezeu. Singura sa alinare în muncile şi în în-tristarea cea veşnică rămâne rugăciunea şi milostenia celorvii, rămaşi în urma sa pe pământ.

A mai adăugat apoi: „O! Voi, monahilor, monahiilor!Vă numiţi voi înşivă monahi şi monahii, pretinzând că aţifi părăsit cele lumeşti! Care este însă vieţuirea voastră? Înloc să vă încredinţaţi toate cererile voastre lui Dumnezeuşi Preacuratei Maicii Sale, voi gândiţi: „Îmi este de trebu-inţă acel lucru sau celălalt; n-aş putea trăi fără aceasta saucealaltă, nici în această viaţă nici în cealaltă”. Împărăteasacerurilor aude rugăciunile tuturor şi se îngrijeşte numai decei ce-şi aruncă spre ea toată nădejdea, acoperindu-i cudarul Ei cel nemăsurat. Ea este Cea care înţelege toate ne-cazurile, sărăcia şi suferinţele îndurate în numele Dom-nului, ale celui ce zice: „Poate că toate acestea s-au abătutasupra mea potrivit îngăduinţei Celui Preaînalt; poate cătoate acestea sunt plăcute înaintea Împărătesei Cerului...”

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 34: Traditia Ortodoxa 30

34

„Vrei să-ţi arăt pe monahii voştri cei nesimţitori?” acontinuat doamna. „Priveşte!” şi am văzut un şir de călu-găriţe venind către noi… Erau dintre cele ce slujeau în al-tar şi furau bani şi prinoase. Ele ţineau în mâini pomelni-cele cu numele celor cărora le aparţineau banii. Din urmăveneau altele, ce nu-şi păstraseră fecioria trupească şi cu-răţia minţii. Printre ele erau şi maici care cântau în stranăcu mândrie, înălţându-şi nebuneşte glasul, căutând să pla-că mai mult urechilor omeneşti, decât lui Dumnezeu. Maierau şi monahii care muriseră având vrajbă unele cu altele,sau dintre cele care vieţuiseră doar cu trupul în mănăstire,iar gândurile le erau în lume, lipite de deşertăciuni. Toateaveau chipurile tot aşa de mohorâte ca şi al meu, pecetluitede o nesfârşită tristeţe.

„Cântaţi-mi o cântare închinată Maicii Domnului!” -le-am zis monahiilor pe care lecunoşteam şi care muriseră la noiîn mănăstire. Ele însă răspundeau:„Nu mai avem îndrăzneală, deoa-rece în vreme ce vieţuiam în mă-năstire, n-am slujit-o cu inimă cu-rată.” Atunci am început să plângcu amar. Din pricina nebăgării deseamă şi a neluării aminte către su-fletele noastre, fuseserăm lipsite debinecuvântarea de a înălţa laude şicântări către Domnul şi PreasfântaLui Maică.

După toate cele auzite şi văzute,pe care vi le-am povestit mai sus,îngerul care mă dusese în locaşu-rile de osândă, a venit şi mi-a zis:„Iar acum vom merge în locul a-cela unde sufletul tău a fost des-părţit de trup.” Deodată, m-am tre-zit în aşternutul meu. La începutîmi era frică şi să mă mişc, apoim-am uitat împrejur, mi-am puslucrurile în rânduială, mi-am făcutsemnul crucii, murmurând o rugă-ciune: „Slavă Domnului, n-a fost decât un vis.”

Abia ce zisesem aceste cuvinte şi brusc mă pomenescînapoi în cealaltă lume. Îngerul care mă călăuzise îmi spu-se cu asprime: „Să nu crezi cumva că ai visat. Chiar ai fostîntr-adevăr în cealaltă viaţă de dincolo de mormânt!”Înfricoşată, am căzut în genunchi înaintea lui: „Vai mie,ticăloasa şi întinata! Cât de mare îmi este deznădăjduireapentru că m-am întors din nou aici! Mi-am petrecut viaţaîn griji deşarte, nu am avut în minte decât cum să îmi îm-podobesc chilia şi hainele, pentru a plăcea oamenilor, iarsufletul meu plângea şi se întrista, lipsit de hrana nemuri-toare a rugăciunii! O! Amar mie! De câte ori mi-am pe-trecut duminicile şi sărbătorile umblând aiurea prin chiliilesurorilor din obşte, ori discutând deşertăciuni cu mirenii,în loc să mă rog sau să citesc o carte de folos! Oare nu erade o mie de ori mai bine să fug departe şi să mă pocă-iesc?”

„Urmează-mă”, mi-a spus îngerul. „Vom trece prinfelurite locuri, timp de douăzeci de zile, iar după aceea nevom întoarce la locul ce ţi-a fost sortit până la cea de-a

doua venire a Domnului nostru, Iisus Hristos.” Am în-ceput să plâng amarnic, nefiind în stare să mă mişc din loc.Îngerul şi-a întors faţa către mine şi m-a privit cu milă. L-am întrebat: „Nu cumva eşti îngerul meu păzitor?” „Da”,mi-a răspuns. Am început să îl rog fierbinte: „Roagă-teCelui Preaînalt şi întoarce-mi sufletul pe pământ, ca să măpocăiesc.” Îngerul păzitor mi-a spus: „Te voi duce înapoi,dar va trebui să făgăduieşti că vei spune şi celorlalţi tot ceai văzut şi ai auzit aici.”

Am căzut în genunchi şi am spus că aşa voi face. Înaceeaşi clipă, am simţit o bucurie în suflet, iar îngerul mi-a zis: „Domnul încă nu S-a sălăşluit în inima ta, însă aifăgăduit să-L dobândeşti. Dacă te vei lăsa iarăşi biruită dedeşertăciuni lumeşti şi vei sluji iar patimilor, neîndepli-nindu-ţi făgăduinţa, te vei întoarce în acest iad înfricoşat al

chinurilor fără sfârşit. Voi vegheamereu lângă tine şi voi vedea cumîţi îndeplineşti îndatoririle de creştinşi monah.”

M-am trezit iarăşi în patul meu.Am sărit în picioare şi l-am văzutpe înger stând lângă patul meu. Amalergat la sora mea de chilie, stri-gând: „Ascultă, numai ce am fost înviaţa de dincolo!” După aceea amalergat să le caut pe celelalte surorica să le povestesc cele întâmplate.Îngerul încă se mai afla în acelaşiloc. Îmi era frică să nu mai păţescceva. Am deschis uşa şi le-am po-vestit surorilor toată întâmplarea, fă-ră sfială şi fără să le ascund nimic.

Între timp am văzut că îngerul s-afăcut nevăzut. Surorile s-au grăbit sămă înconjoare, arătându-se foarte mi-rate de schimbarea neobişnuită pe ca-re o vedeau la mine, petrecută într-un răstimp atât de scurt. În urmă cudouăzeci de minute mă văzuseră cu

desăvârşire calmă la slujba de rând. Căzând în genunchiînaintea lor, le-am rugat să mă ierte şi le-am făgăduit cădin această clipă voi pune început unei vieţi noi, cu ade-vărat plăcute Domnului, ţinând toate jurămintele făcute latunderea în monahism: fecioria şi curăţia simţurilor, as-cultarea fără cârtire, sărăcia de bunăvoie, negrija de celetrupeşti, înstrăinarea de lume, de tulburările ei, şi mai alesrugăciunea neîntreruptă, prin chemarea sfântului nume alPreadulcelui Iisus Hristos, Căruia mi-am închinat viaţa şiCăruia I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şipururea şi în vecii vecilor. Amin.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 35: Traditia Ortodoxa 30

35

Biserica Naşterii Domnului din Bethleem, ŢaraSfântă, este unul dintre cele mai importante locuri creştinede închinare. Tradiţia Bisericii spune că această biserică afost ridicată pe locul peşterii în care S-a născut Mântui-torul Hristos, iar acest fapt este confirmat şi de apologetulşi mucenicul creştin Iustin Filosoful (c. 100 - 165). De ase-menea, Biserica Naşterii Domnului este şi una dintre celemai vechi biserici creştine din lume păstrate până astăzi,aflându-se în partea de răsărit a oraşului Bethleem, la optkilometri de oraşul Ierusalim. Complexul ce o înconjoară,acoperind aproximativ 12.000 metri pătraţi, include în afa-ră de basilica propriu-zisă, o mănăstire ortodoxă, una cato-lică şi una armeană.

Prima basilică situată pe acest loc a fost ridicată înanul 327, de către Sfânta Împărăteasă Elena cea iubitoare

de Hristos şi întocmai cu Apostolii, cu binecuvântareaSfântului Patriarh Macarie al Ierusalimului, sub a căruipăstorire se săvârşise şi minunea cutremurătoare a aflăriiCinstitei Cruci a Domnului nostru, Iisus Hristos. Cons-trucţia a fost desăvârşită în anul 333, dar a fost devastatădouă sute de ani mai târziu, în anul 529, în timpul RevolteiSamarinenilor. Această primă biserică a Naşterii Dom-nului avea un plan octogonal şi era poziţionată chiar dea-supra peşterii. În centrul acesteia, o gaură largă de 4 me-tri, înconjurată cu o balustradă, oferea o privire de ansam-blu a peşterii. Din această perioadă se mai păstrează încăbucăţi impresionante şi însemnate din mozaicul ce acope-rea în întregime podeaua bisericii. Mărturiile despre primabiserică se păstrează din scrierile Fericitului Ieronim, carea trăit şi lucrat în Bethleem din anul 384, iar mai apoi a

fost înmormântat într-o peşteră si-tuată dedesubtul lăcaşului.

Biserica a fost ridicată în for-ma pe care o putem vedea astăziîn anul 565, de către Împăratul Ius-tinian. Când hoardele războiniceşi păgâne ale perşilor, conduşi deHosroe II au invadat Sfintele Lo-curi în anul 614, această bisericăa fost păzită, prin darul Celui ceS-a născut în peştera pe care ea o

adăposteşte. Potrivit Tradiţiei Bisericii, dar şi legendelorpersane, comandantul Şarbaraz a fost foarte impresionat descenele decorate cu mozaic din interiorul bisericii, ce îi în-făţişau pe cei trei Magi călători de la răsărit, aducând da-ruri Pruncului Hristos, călăuziţi de steaua cea cu minunatămergere. El i-a văzut pe cei trei înţelepţi îmbrăcaţi în straiepersane şi a cruţat acel loc sfânt. Sfânta Scriptură adevereştecă magii - aceşti înaintemergători şi vestitori ai NaşteriiDomnului erau de neam persan, şi cât de minunată a fostaceastă iconomie dumnezeiască! Cum puteau fi mai bineîncredinţaţi iudeii întunecaţi de necredinţă şi idolatriedespre venirea lui Mesia cel aşteptat? Ei nu mai credeauspuselor proorocilor, care de multe veacuri le vorbeau ne-contenit despre Întruparea şi Naşterea Fiului şi Cuvântuluilui Dumnezeu. Pentru a-i ruşina şi a-i face să creadă, El aiconomisit, ca să vină străinii dintr-o ţară depărtată, ca săcaute pe împăratul iudeilor, pentru ca aceştia mai întâi dingura perşilor să afle ceea ce nu voiseră a cunoaşte de laprooroci, şi pentru ca ei, când din nou se vor împotrivi, săle lipsească orice fel de dezvinovăţire.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Biserica Naşterii Domnului din Bethleem

«Beith-Sahour» (Câmpul Păstorilor) - locul unde îngerul avestit păstorilor Naşterea Mântuitorului

Biserica Naşterii Domnului din Bethleem - exterior şi interior

Resturi ale mozaicului iniţial din Biserica Naşterii Domnului

Page 36: Traditia Ortodoxa 30

36

În veacurile ce au urmat, Ierusalimul a trecut dintr-ostăpânire în alta. La data de 6 iunie 1009, Sfânta Cetate aîncăput pe mâinile lacome ale cruciaţilor, care au vrut ime-diat să îşi adjudece acest loc sfânt al dreptei cinstiri deDumnezeu. Şi cum ei plecaseră să cucerească lumea prinviclenie, aur şi argint, dispunând de nenumărate avuţii, aufăcut reparaţii şi au extins construcţiile anexe ale BisericiiNaşterii Domnului. Ei au contribuit împreună şi la redeco-rarea interiorului bisericii. Acestea toate s-au petrecut înperioada Regatului Latin al Ierusalimului, cu permisiuneaşi sprijinul împăratului bizantin, pe parcursul a patru ani,între 1165-1169. Tot în acel timp, primul Rege al Ieru-salimului, Baldwin I, a fost încoronat chiar în această bi-serică. Peste ani, suprafaţa bisericii a fost încontinuu mă-rită, astfel încât astăzi ea măsoară o suprafaţă de 12 000 mp.

Biserica Naşterii Domnului a fost neglijată uneori, peperioade mari de timp. Aceste perioade de neîngrijire aufost cele în care au domnit otomanii Mamluk şi Ottoman,dar, din fericire, ea nu a fost afectată prea mult, şi nici dă-râmată. Cea mai mare parte din mar-mură existentă în acea vreme în bise-rică a fost scoasă de turci şi folosită lazidirea şi împodobirea Templului depe Munte, aflat în Ierusalim. Altă în-cercări prin care a trecut BisericaNaşterii Domnului au fost cutremuruldin 1834 şi incendiul din 1869, careau distrus mobilierul de lemn al peş-terii. Cu toate acestea, biserica a su-pravieţuit tuturor încercărilor naturalesau umane la care a fost supusă.

În anul 1847, furtul stelei de argint (foto)care marchează exact locul Naşterii PrunculuiHristos, a dus la o criză internaţională ce acuprins în întregime Locurile Sfinte. Aceastăcriză a dus, în cele din urmă, la Războiul dinCrimeea (1854-1856).

Uşa pocăinţei (foto jos) - o uşă de mici di-mensiuni încrustată în zidul gros de piatră alBisericii Naşterii - a fost făcută şi amplasatăîn zid în perioada otomană, cu scopul de aîmpiedica pe necredincioşi să intre înlăuntrucălare. Pe lângă acest fapt, prin nivelul la care

este amplasată, uşa îi obligă pe cei ce trec pragul acestuiloc sfânt să îşi plece capetele, în semn de cinstire a locului.

Nava încăpătoare a bisericii se păstrează intactă încăde pe vremea Împăratului Iustinian, cu toate că tavanul afost supus unor restaurări de-a lungul secolelor al XV-leaşi al XIX-lea. Coloanele sunt din piatră lustruită, majori-tatea dintre ele fiind luate din biserica iniţială, ridicată deSfânta Elena, în secolul al XIV-lea.

Fragmente de mozaic, datând din anii 1160 şi realizat

cu multă artă, împodobesc ambele laterale ale navei. Dinloc în loc, podeaua actuală este ferestruită, lăsând lalumină bucăţi din mozaicul original al Bisericii Naşterii.Acest mozaic acoperea, la început, întreaga podea. Frag-mentele care se păstrează înfăţişează figuri geometrice,păsări, flori şi alte motive ornamentale.

Naosul basilicii este împărţit în cinci nave longi-tudinale, separate de patru rânduri de coloane ridicate înstil corintic, câte 11 în fiecare rând. Pe ele sunt pictaţi A-postolii Domnului, cu numele scrise în latină şi greacă.

Dintre cele 44 de coloane ale navei, 13 păstrează încăpicturi de pe vremea cruciaţilor, înfăţişând mai mulţi sfinţişi pe Maica Domnului cu Dumnezeiescul Prunc. Starea

acestora nu este una foarte bună, da-torită curgerii veacurilor însă, cu a-tenţie, se pot observa bine.

În absida sudică a fost descoperităo fântână de formă octogonală, ce da-tează din secolul al VI-lea şi care faceparte din biserica lui Iustinian. Iniţial,aceasta era localizată lângă marele al-tar şi în ea se săvârşeau botezurile ce-lor ce veneau în Biserica lui Hristos.Odată cu mutarea ei de lângă altar, în

perioada renovărilor cruciate, au apărut şinumeroase legende. Astfel, se spune că în a-ceastă fântână a căzut steaua magilor, sau cădin ea au fost adăpaţi caii înţelepţilor cititoriîn stele, sau că are o oarecare legătură cuDavid, Proorocul şi Împăratul.

Lăcaşul are trei altare: unul central şi douămai mici, aflate în absidele laterale. Din a-ceste abside se coboară în Peştera NaşteriiDomnului, care propriu-zis este o mică grotănaturală, situată chiar sub altarul central.

Marele altar din capătul estic, alături decel din partea sudică, aparţine Patriarhiei

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Page 37: Traditia Ortodoxa 30

37

Ortodoxe din Ierusalim. În partea nordică a marelui altarse află altarul armean al celor Trei Regi, închinat celor treiMagi care şi-au legat caii în apropiere. Armenii mai au unaltar şi absida nordică, închinat Maicii Domnului.

Peştera NaşteriiDomnului (foto) este ogrotă rectangulară afla-tă dedesubtul bisericii;punctul de maxim in-teres şi cinste al în-tregii biserici. În acestloc se ajunge coborândtreptele ce pornesc dinabsidele laterale. A-ceastă grotă a fost cins-tită ca loc al Naşteriilui Hristos încă dinsecolul al II-lea. Stea-ua de argint încrustatăîn piatră marcheazăchiar locul în care afost aşezat Hristos. Inscripţia în limba latină de pemarginea stelei de argint spune următoarele: „Hic deVirgine Maria Jesus Christus natus est” („Aici S-a născut

Iisus Hristos din Fecioara Maria – 1717”). Steaua de argint estestrăjuită de cincisprezece candele care ard în permanenţă.

Podeaua peşterii este pavată cu marmură. Tot mobilierulpeşterii datează de după incendiul din anul 1869; excepţie

fac doar porţile de bronzale intrării de sud şi alecelei de nord. Acesteadatează din vremea luiIustinian - secolul al VI-lea. Din peşteră pornescalte trepte ce duc într-ocapelă laterală - CapelaIeslei, aflată în custodieromano-catolică. Lângăaceasta se păstrează une-le fragmente de mozaicdatând din secolul al II-lea, precum şi unele capi-teluri de coloane.

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Istoria unei naşteri din nouSfinţirea bisericii Mănăstirii

«Adormirea Maicii Domnului» din Bucureşti

Istoria se scrie încă şi astăzi. Se va scrie atâta vreme cât vor mai exista oameni care cred în înfăptuirea unor vise.Biserica nu a pierit încă, şi în veac nu va pieri, fiindcă „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). Ea va dăinui datorităacelor oameni care cred în înfăptuirea unor vise – nu ambiţii lumeşti şi deşarte, ci a unor idealuri sfinte, construite întruHristos şi pentru Hristos. Întotdeauna, după necazuri Dumnezeu dăruieşte mângâiere robilor Săi, făcându-i părtaşi aibinecuvântării Sale. Sub ochii acestor vrednici slujitori ai sfintelor altare, s-a scris istoria. Rugăciunea lor a înălţat scăricătre cer, iar osteneala a ridicat sfinte lăcaşuri, închinate lui Dumnezeu, adică mănăstiri şi biserici. Mulţumită lor, astăzivedem minuni. Căci, cum putem altfel numi ceea ce mii de ochi au putut vedea astăzi, 11/24 octombrie 2010, laMănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti?

Vorbind astăzi despre Mănăstirea noastră, este cu neputinţă să trecem sub tăcere naşterea sa din nou. Fie că sepovesteşte trecutul său zbuciumat, presărat cu multă suferinţă şi jertfă; fie că se vorbeşte despre prezentul ei; ori încercândsă vorbim despre vremurile ce vor să vie, şi pe care doar Dumnezeu le cunoaşte - în toate şi pretutindeni, tainic sau vădit,este prezent acest cuvânt. Naşterea din nou este simbolul, semnul care arată direcţia timpului care se scurge; ea descrie,cum nu se poate mai bine, clipa binecuvântată pe care o trăim noi astăzi, în care cele vremelnice se unesc cu cele veşnice;

în care judecăţile şi străduinţele oa-menilor se unesc cu judecăţile luiDumnezeu.

Astăzi, un vis cu neputinţă deînfăptuit pentru cei puţini în cre-dinţă, a căpătat viaţă veşnică. Ori-ce ar mai născoci vrăjmaşii lui Dum-nezeu împotriva slujitorilor Săi, a-cest sfânt lăcaş s-a adus astăzi,odată pentru totdeauna, jertfă cu-rată lui Hristos, ca o ardere de totbine primită şi frumos mirositoare,iar acest lucru s-a scris în ceruripentru vecie şi nu mai poate fi schim-bat de voinţa omenească.

Iar dacă naşterea sa din nou i-aPreasfinţitul Evloghie Oţa, ctitorul mănăstirii. Alături, imagini ale bisericii vechi,înainte de a patra demolare (anul 1983)

Page 38: Traditia Ortodoxa 30

38

fost vegheată doar de o mâ-nă de oameni ai lui Dum-nezeu, întăriţi şi uniţi petemeiul adevăratei credinţe,putem spune că în aceastăclipă unică, toată suflareadreptcredincioasă a Româ-niei a fost aici, de faţă, iarinimile tuturor s-au înălţatsus, către Domnul, Cel cebine a voit ca un vis sfărâ-mat cu vrăjmăşie de cătrecomunişti, în anul 1983, săprindă viaţă şi să se înalţeiarăşi către cer.

Soborul de arhierei a-flaţi de faţă l-a avut în mij-loc pe Înalt Preasfinţitul Mi-tropolit Vlasie Mogârzan,cel ce a vegheat cu multă

dragoste, ca un adevărat părinte, asupra naşterii şi creş-terii acestei sfinte mănăstiri. De faţă au mai fost şipreasfinţiţii episcopi Teodosie Braşoveanul, Iosif Boto-şăneanul, Glicherie Ieşeanul, Antonie Ploieşteanul, Dio-nisie Gălăţeanul, Evloghie Sibianul şi, desigur, prea-sfinţitul Flavian Ilfoveanul. Ca oaspeţi de peste hotare,au fost prezenţi preasfinţitul Fotie de Triadiţa, întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria,preasfinţitul Ambrozie de Methoni şi părintele arhi-mandrit Acachie, stareţul mănăstirii „Sfântul Grigorie dePalama” din S.U.A., de sub omoforul Sinodului în Re-zistenţă din Grecia. Rugăciunile slujitorilor sfântuluialtar s-au unit, într-un singur glas – cel al dreptei Credinţe,cu rugăciunile tuturor celor aflaţi de faţă, înălţându-se cătreDumnezeu, ca un buchet bine înfrumuseţat şi înmi-resmat.

Cu adevărat, Mănăstirea Adormirea Maicii Dom-nului este născută de sus, renăscută prin mila lui Dum-nezeu şi prin rugăciunile îndrăzneţe ale tuturor celor ceau slujit şi slujesc într-însa. Viaţa şi-a dobândit-o nu caun prunc necuvântător, ci ca Lazăr cel înviat a patra zi,întrupând în sine acel sens unic, care pune alături naş-terea din nou şi învierea. Poate tocmai din această pri-cină, acest loc binecuvântat de Dumnezeu îţi rămâne însuflet, chiar de l-ai vizitat o singură dată, fie şi numai întreacăt.

Cei ce dobândesc viaţă din nou simt plinătatea ei,poate mai mult decât cei ce nu au trecut prin clipe de

cumpănă ale existenţei lor.Tocmai de aceea, toţi cei ces-au născut duhovniceşteaici şi au crescut la umbraei, au simţit în inimile noas-tre, cu adevărat, darul aces-tui loc.

Rugăm pe Mântuitorulnostru, ca şi pe PreacurataSa Maică, în ale căreisfinte mâini s-a încredinţatacest sfânt lăcaş, să dăru-iască iertare de păcate şimântuire tuturor celor cemărturisesc şi trăiesc Orto-doxia, iubind buna podoa-bă a casei Domnului nos-tru, Iisus Hristos.

jjjlLJJJ

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 30, Decembrie 2010

Anul 1990 - prima obşte a Mănăstirii, în momentul începeriilucrărilor de excavare pentru fundaţia actualei biserici

2 septembrie 1991 - Mitropolitul Silvestru Onofrei (†1992), înconjurat de sobor, la punerea pietrei de temelie a bisericii

Biserica Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» în prezent

Page 39: Traditia Ortodoxa 30

O minune înfricoşată a Sfântului Spiridon, care mustră inovaţia calendaristă...... 4A doua venire a Domnului.........................................................................4Domnia lui antihrist................................................................................ 5Ecumenismul, calea spre pierzare (X).......................................................... 7Modernismul în Biserica Ortodoxă..............................................................10Problematica legată de calendarul bisericesc (II)............................................ 11Sfinţenia nu se laudă pe sine...................................................................... 13Războiul trecerii prin vămi........................................................................15Mărturii din vremuri de prigoană...............................................................16Graiul vechilor cazanii (IV)....................................................................... 17Despre lume şi lepădarea de lume............................................................... 19Pravila de rugăciune................................................................................ 21Zoia cea de împietrită...............................................................................22Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (V).......................................25Mângâietoarea celor sărmani – Cuvioasa Matrona din Moscova........................26Douăsprezece trepte către smerenie............................................................. 28Icoana – Idol sau fereastră către Cer? (I)..................................................... 30Nu plânge, fiule...................................................................................... 32Despre puterea Rugăciunii lui Iisus............................................................. 32Biserica Naşterii Domnului din Bethleem......................................................35Sfinţirea bisericii Mănăstirii «Adormirea Maicii Domnului» din Bucureşti........... 37

Imagini de la sfinţitrea bisericii Mănăstirii ADORMIREA MAICII DOMNULUI

CUPRINSUL NUMĂRULUI 30:

Page 40: Traditia Ortodoxa 30

TRADIŢIAORTODOXĂ

ADRESA REDACŢIEI: Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca,

judeţul Suceava

EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837

Email: [email protected]

Web: http://mitropoliaslatioara.ro