traditia ortodoxa 26

Revist` de teologie ortodox` tipărită cu binecuvântarea

Î.P.S. Arhiepiscop şi MitropolitVLASIE MOGÂRZAN

Coordonator: P.S. Episcop Vicar

SOFRONIE SUCEVEANUL

Cuprins Nr. 26 Decembrie 2009

Proorocia Sfântului Lavrentie al Cernigovului ..................... 4Adevărata semnificaţie a sărbătorii Naşterii Domnului .......... 4Am fost dintotdeauna ortodocşi ........................................ 6Războiul mincinos al unor „ortodocşi”… cu numele (I) ......... 9Dragostea de mucenicie (II) ............................................ 11Un cuvânt nedemn ....................................................... 13Pacea fără Adevăr ........................................................ 15Iconarul frumuseţii nepieritoare (II) ................................. 17Ecumenismul - calea spre pierzare (VI) .............................. 19Ereziile Papei Ioan Paul al II-lea ...................................... 21Iadul pe pământ ........................................................... 21Presiuni în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (II) ..... 23Francmasoneria, satanismul şi Biserica ............................. 26Mâna care ţine sceptrul puterii acestei lumi ....................... 28Bioterorismul ............................................................... 29Despre ucenicie şi ascultarea întru Domnul ........................ 31O clipă de cugetare ....................................................... 33Sinuciderea - un final fatal (II) ........................................ 34„Revelionul” uitării de Dumnezeu .................................... 35Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (I) ............. 37Cuvinte despre oameni aleşi ............................................ 37

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 26, Decembrie 2009 4

„Va fi un asemenea război mare, încât atât de mulţi se vor pierde, că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui,dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. Înacest război se vor distruge atâtea state, încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărîsă-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotrivaadevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind (evadând), iar cei neputincioşi şi bătrâni măcar de remorcile lorsă se prindă şi să fugă”.

„Va fi război, continua Părintele povestirea, iar locurile prin care el vatrece vor fi pustiite; vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Darînainte de aceasta, Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii ceislabi şi ei vor muri. Când va veni antihrist la putere, bolile însă vordispărea. Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, cipentru nimicire, pentru distrugere”.

O soră l-a întrebat pe Părintele: Asta înseamnă că vom pieri cu toţii?Nu, a răspuns Părintele. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru

credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşivor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilorcăzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi,

Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel numărul”.„În ultimul timp, Părintele, stând pe lângă corişti, ne povestea foarte des despre timpurile de apoi şi despre sfârşitul

lumii acesteia: În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o marecalamitate atunci pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea, n. ed.). Vor fi nişebombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul vaarde. Vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împăratpe tot globul!”

Naşterea Domnului şi Dumnezeului nostru, Iisus Hristos, a fost prăznuită cu toată evlavia şi bucuria de cătreîntreaga suflare creştinească, încă din cea mai veche perioadă a Bisericii. Până în secolul 4, această sărbătoare se ţineala data de 6 ianuarie, când Biserica prăznuia de asemenea şi Botezul Domnului. Cele două sărbători purtau un singurnume, şi anume Theophania (gr.: Arătarea lui Dumnezeu), fiind o zi închinată în special Arătării lui Dumnezeu în trup,adică a Întrupării Sale.

Biserica primară ştia, desigur, că exista o relaţie mistică între Adam cel dintâi şi cel de-al Doilea; între cel princare moartea venise în lume, şi Cel ce a adus viaţă şi mântuire. Potrivit unei vechi tradiţii, Hristos – al Doilea Adam,S-a născut în aceeaşi zi în care Adam cel întâi zidit dintre oameni a fost născut, şi a nume în cea de-a Şasea zi a Facerii,care corespunde celei de-a şasea zile a primei luni din an (6 ianuarie, conform calendarului iulian).

Erori de interpretareÎn secolul 4, au început să fie propovăduite multe greşeli dogmatice, mai ales de către ucenicii lui Arie. Ei nu

recunoşteau faptul că Iisus Hristos – Fiul şi Cuvântul întrupat este deofiinţă cu Dumnezeu-Tatăl, ci credeau şimărturiseau că El a fost doar cea mai desăvârşită dintre toate făpturile create. Această învăţătură eretică, adusă dinnegura veacurilor până în zilele noastre de către slujitorii diavolului, începe să fie iar la modă printre apostaţii timpuluinostru. Potrivit acestei concepţii, credincioşii ortodocşi nu pot prăznui Naşterea în trup a lui Dumnezeu Însuşi (adicăceea ce noi numim dogma Dumnezeieştii Întrupări), ci doar naşterea unei creature foarte speciale, care nu a fost înrealitate Dumnezeu…

Pentru a lupta împotriva acestei erezii, Sfinţii Părinţi au hotărât ca Naşterea Fiului lui Dumnezeu să fie prăznuităseparat de Botezul Său. Prin acest lucru, Biserica a vrut să lămurească luminat despre adevărul Întrupării Sale. Au fostpropuse mai multe date la care trebuia să se serbeze, de atunci încoace, Naşterea lui Hristos. Pentru a înlătura o ispităa creştinilor din acele vremuri, s-a hotărât ca această dată să fie ziua de 25 decembrie. Romanii aveau la acea dată osărbătoare idolească, în cinstea zeului soare, numită dies natalis Solis invicti (lat.: Ziua naşterii soarelui neînvins) – ocelebrare a întoarcerii Soarelui către vară, a înnoirii sale. Păgânii foloseau această zi ca motivaţie pentru săvârşirea atot felul de păcate grozave, strigătoare la cer. Şi fiindcă Biserica tocmai hotărâse ca sărbătoarea Naşterii Domnului săfie separată de cea a Botezului Său, s-a ales tocmai această zi de 25 decembrie, pentru a-i păzi pe credincioşi de ispitapărtăşiei la acele lucruri ale întunericului idolatru. Totodată, Sfinţii Părinţi au vrut să se folosească de simbolisticapăgână a soarelui, serbat în acea zi, dându-i însă un sens cu totul nou, ridicându-l la nivelul unei înţelegeri creştineşti,

Proorocia Sfântului Lavrentie al Cernigovuluidespre cel de-al Treilea Război Mondial

Adevărata semnificaţie a sărbătorii Naşterii Domnului

TRADIŢIA ORTODOXĂNr. 26, Decembrie 20095

pentru că, în Legea Nouă, Hristos este deseori numitdrept Soare al Dreptăţii; Răsăritul cel de Sus şi Lumină acunoştinţei. Faptul că Biserica a ales în mod voit osărbătoare păgână, pe care a încreştinat-o, dându-i un cutotul alt înţeles, a dus în eroare minţile multor sectanţicontemporani, mai ales a Martorilor lui Iehova, care,respingând autoritatea Bisericii, nu fac altceva decât să fieurmaşii arienilor din secolul 4.

Adevărata însemnătate a Naşterii lui HristosPrin stabilirea praznicului Naşterii Domnului în ziua

de 25 decembrie, Biserica a făcut două lucruri: în primulrând, a respins ideile păgâne despre viaţă, moarte şinaştere, arătând că Hristos a venit să surpe şi să luminezeîntunericul acestor învăţături lipsite de viaţă, iar în aldoilea rând, a mărturisit pretutindeni în lume dogma şiînvăţătura sa despre Întruparea lui Dumnezeu, Care a luattrup din sângiurile Preacuratei Fecioarei Maria, venind sălocuiască împreună cu oamenii şi să îi mântuiască.

Tâlcuirea iconografică a scenei Naşterii Domnului înpeştera din Bethleem

În centrul imaginii, avem zugrăvită peştera în care S-anăscut Mântuitorul nostru; cele două animale împlinesccele spuse de Proorocul Isaia, ce zice: „Cunoscut-a boulpe Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, iar Israil nuM-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles” (Is.1, 3). De jur-împrejurul peşterii, întreaga zidire aduce caprinos de laudă tot ceea ce are mai bun, arătându-şibucuria în faţa Pruncului nou-născut: „Îngerii lauda, ceru-rile Steaua, Maghii daruri, păstorii minunea, pământulpeştera, pustiul ieslea; iară noi, pe Maica Fecioara”(Stihiră la Vecernia Praznicului Naşterii Domnului). În marginea

de jos a icoanei, sunt alte două detalii prevăzute de tra-diţia iconografică bizantină: două femei care Îl îmbăiazăpe Pruncul Hristos, şi pe Dreptul Iosif ispitit în necredinţasa privind Naşterea cea mai presus de fire şi curăţiaPururea Fecioarei, de către diavolul îmbrăcat ca un păstor.

Naşterea Domnului în cântările şi scrierile BisericiiPrin cântările şi rugăciunile sale din această zi,

Ortodoxia mărturiseşte întregii lumi Naşterea Dumne-zeului Celui din veac, îndemnând-o către sfinţenie şimoralitate, vrând să deştepte în inimile oamenilor bună-tatea şi dorinţa lor de a se naşte din nou, duhovniceştedesigur, pornind de-acum călătoria pe o cărare a vieţiiplăcute Domnului. Nu în slavă şi avuţie, ci în sărăcie,strâmtoare şi smerenie, Ziditorul tuturor şi Domnul ceru-lui şi al pământului vine printre noi. Nu în palate bineînfrumuseţate, ci într-o peşteră săracă, Se arată Împăratulîmpăraţilor şi Domnul stăpânitorilor. Prin aceasta, ni searată frumuseţea şi măreţia smereniei, a sărăciei, a blân-deţii şi a simplităţii, precum şi urâţenia mândriei, a bogă-ţiilor, slavei deşarte şi a desfătării. Astfel, suntem încre-dinţaţi că Domnul ne primeşte pe toţi: simplitatea celornecărturari îi este bineplăcută Lui, atunci când este înso-ţită de împlinirea cu credincioşie a poruncilor Sale şi decurăţia vieţii şi a inimii. El nu respinge nici ştiinţaomenească – dar pe cea care ştie să se supună înţelepciuniicelei de sus, şi care se învaţă pe sine din înţelepciuneadumnezeiască, propovăduind-o pe aceasta spre folosul şimântuirea lumii.

Duhul sărbătorii Naşterii DomnuluiCredincioşii ortodocşi prăznuiesc Naşterea Domnului

într-un chip diametral opus felului în care o face restullumii. În timp ce ţările din Apus sunt angrenate însăptămâni de petreceri, dansuri şi mâncăruri de tot felul,ortodocşii se află în plin post al Naşterii Domnului, cedurează vreme de 40 de zile. Ei nu se dedau la distracţiilumeşti vulgare, pentru că în aşteptarea sosirii mareluipraznic, fiecare credincios doreşte să înţeleagă, în lăun-tricul său, această Taină necuprinsă cu mintea a Întrupăriilui Dumezeu, vrând, totodată să simţim ceea ce Drepţiidin Legea Veche au simţit, aşteptând venirea lui Mesiapreţ de atâtea şi atâtea veacuri…

Această perioadă de post şi rugăciune îşi are sorginteaîn perioada marilor Soboare ale Bisericii şi durează pânăîn ziua de 25 decembrie, când serbăm cu bucurie aceastuimare praznic împărătesc, pe care Sfântul Ioan Gură deAur îl numeşte „maică a tuturor sărbătorilor”. Tot înaceastă zi, facem şi pomenirea celor Trei Maghi de laRăsărit, care mai pe urmă au primit botezul de la SfântulApostol Toma, precum şi a acelor păstori simpli, care aufost primii dintre cei aleşi care au aflat vestea cea bună aNaşterii Mântuitorului, Cel îndelung aşteptat.


Originea apostolică a Ortodoxiei româneştiSfântul Andrei, supranumit şi apostolul geto-dacilor

(„sciţilor”) a fost cel care a propovăduit pentru prima datăcredinţa în Hristos, adică Ortodoxia, în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Istoria atestă faptul că în anul 46 al ereicreştine, teritoriul respectiv a fost cucerit de romani şianexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, întimpul lui Diocleţian, a devenit o provincie aparte, numită„Scythia Minor”. Toponimice precum: „Pârâiaşul Sfân-tului Andrei”, „Apa Sfântului” sau „Peştera Sfântului Andrei”- toate acestea confirmă trecerea apostolului prin acestelocuri.

De-a lungul vremii, s-a constatat că Sfântul ApostolAndrei nu s-a limitat numai la propovăduirea Evanghelieişi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii şi grecii din coloniile întemeiate pe ţărmul MăriiNegre (Pontul Euxin). El a hirotonit pe unii din cei veniţila Hristos ca episcopi şi preoţi, aşa cum a făcut şi SfântulApostol Pavel în călătoriile sale. De altfel, tot după tra-diţie, Sfântul Andrei a hirotonit ca episcop de Odyssos(azi localitatea Varna, în Bulgaria) pe ucenicul său Amplie,pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 31 octombrie.Episcopul (sau episcopii) peste care şi-a pus mâinileSfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi episcopi,preoţi sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre şi Mareşi cel din stânga Dunării, pentru a se asigura succesiuneaneîntreruptă a Darului Sfântului Duh în Biserica Ortodoxădin această regiune carpato-danubiano-pontică.

Creştinismul în Dacia şi mărturii ale existenţei lui În anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din te-

ritoriul fostului stat al geto-dacilor, condus de regeleDecebal, care a fost transformat în provincie romană(Transilvania, Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia demai târziu). În urma acestor schimbări de ordin politic-teritorial, s-au creat condiţii favorabile pentru propovă-duirea Ortodoxiei şi în nordul Dunării. Se poate vorbi deanumiţi „misionari neoficiali” recrutaţi dintre colonişti,soldaţi din armată romană, negustori sau sclavi, care

îmbrăţişaseră credinţa creştină înainte de a veni în Dacia.În secolul al III-lea, numărul acestor misionari laici a

sporit prin anumiţi robi creştini - pe care goţii din terito-riile nord-dunărene, îi aduceau aici din Asia Mică, undecreştinismul era deja cunoscut şi chiar bine dezvoltat. Dinrândul acestor sclavi, unii erau hirotoniţi episcopi, preoţişi diaconi, continuându-şi misiunea apostolică în spaţiul încare erau surghiunuiţi, în ciuda condiţiei sociale inferioarepe care o aveau.

În imperiului roman, propovăduirea Evangheliei aîntâmpinat multe greutăţi, datorită faptului că creştinismula fost persecutat şi nerecunoscut în mod oficial până înanul 313 - când împăratul Constantin cel Mare (306-337)a acordat libertate, prin cunoscutul Edict de la Milan.După retragerea administraţiei şi a legiunilor romane dinprovincia Dacia, prin anii 271-275, s-au creat condiţii pri-elnice pentru răspândirea creştinismului în spaţiul car-pato-danubiano-pontic. Pentru secolul al IV-lea, existăprimele dovezi arheologice privind existenţa unor lăcaşuride cult în teritoriile daco-române nord-dunărene. În actulmartiric al Sfântului Sava Gotul, care şi-a dat viaţa pentruHristos prin părţile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relatacă el „cânta psalmi în biserică”. Fireşte că toate acestelăcaşuri de cult presupun existenţa unor slujitori ai Bise-ricii şi a unei organizări bisericeşti. Alte mărturii mai con-vingătoare a existenţei creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic sunt grăitoare prin numărul mare demucenici mărturisitori ai numelui lui Hristos, care au trăitîn acest spaţiu. Ierarhia bisericească

Toate informaţiile de mai sus duc la constatarea cătrebuia să existe şi o organizare bisericească în teritoriulstrăjuit de Munţii Carpaţi, Marea Neagră şi Dunăre. Primiiepiscopi, hirotoniţi de însuşi Sfântul Andrei, au hirotonitpe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu eraîncă recunoscută legal. Izvoarele istorice au dovedit că,încă de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată dupăpromulgarea edictului de la Milan din 313, sunt atestatedocumentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferitecetăţi de pe malul drept al Dunării, în provinciile românePannonia Inferior, Dacia Ripensis şi Moesia Inferior (aziîn Iugoslavia şi mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidu-num, Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae,Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai căror ctitori auparticipat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale.Se presupune chiar că acestea erau şi mai vechi, pentru căîn jurul anului 300, în cursul persecuţiei lui Diocleţian, încetăţile respective au suferit moarte mucenicească unmare număr de slujitori ai sfintelor altare.

În nordul Dunării se cunoaşte un singur episcop şianume Teofil „al Gothiei”, participant la lucrărileSinodului ecumenic I de la Niceea din anul 325. Titulaturalui se explică prin aceea că la data respectivă teritoriilenord-dunărene erau sub stăpânirea goţilor. În anul 336 afost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil,Ulfila, unul din mării misionari din ţinuturile nord-

Peştera Sfântului Andrei din Dobrogea (localitatea Ion Corvindin judeţul Constanţa). În actuala biserică din peşteră, înpronaos, într-o nişă, se află un fel de pat, scobit în piatră,

despre care tradiţia spune că pe el se odihnea Sfântul Apostol.

Am fost dintotdeauna ortodocşiO dovadă istorică a Ortodoxiei româneşti


dunărene. Potrivit relatărilor istoricului Filostorgiu, el „afost hirotonit episcop pentru toţi creştinii din ţara getică”,deci dintr-o ţară ai cărei locuitori erau consideraţi că„geţi” (acum daco-romani). Reîntors în nordul Dunării, ela propovăduit în limbile gotică, latină şi greaca. Laînceput, episcopul Ulfila a fost ortodox, dar mai târziu adevenit eretic, împărtăşindu-se de erezia lui Arie. Prinanul 348 a fost nevoit să se refugieze în sudul Dunării, dincauza persecuţiilor îndreptate împotriva creştinilor. Astfel,după retragerea episcopului Ulfila, au activat în nordulDunării mai mulţi episcopi ortodocşi, proveniţi din epis-copiile de la sud de Dunăre, dar şi aşa-numiţii horepiscopi(episcopi misionari).

În secolul al VI-lea, Scythia Minor devenise provinciemitropolitană, iar titularul ei devenise mitropolit, având14 episcopii sufragante, în principalele oraşe ale provin-ciei. Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul -erau în legătură directă cu Patriarhia din Constantinopol,noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o ho-tărâre a Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul451. Deci, erau legaţi de Roma prin limbă, iar de Constan-tinopol prin credinţă. Răspândirea masivă a creştinismuluiîn teritoriul dintre Dunăre şi Mare este confirmată şi decele aproximativ 35 de biserici din secolele IV-VI desco-perite în principalele centre urbane ale provinciei, laTomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum Traiani (Adamclisi),Histria (Istria), Axiopolis (Cernavodă), Troesmis (Iglitia),Dinogetica (Garvan) etc. Din toate acestea, se poate des-prinde constatarea că la daco-romani procesul de încreş-tinare a durat câteva secole, fiind rezultatul contactuluidirect al populaţiei autohtone şi al coloniştilor cu propovă-duitorii ortodoxiei, ce luase locul păgânismului.

Evoluţia Ortodoxiei în spaţiul carpato-danubiano-ponticîntre secolele VII-XII

În jurul anului 600, întreaga organizare bisericeascăde la Dunărea de Jos s-a prăbuşit sub presiunea triburiloravaro-slave. Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică,legăturile daco-romanilor din nordul Dunării cu popula-ţiile romanizate din sudul ei au slăbit. Dar procesul deromanizare şi încreştinare fiind încheiat, strămoşii noştriau putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care aufost nevoiţi să convieţuiască. Iar Ortodoxia - ca formădesăvârşită de manifestare religioasă - au reuşit să o impunăşi popoarelor migratoare aşezate la noi, ea devenind astfelun factor de cultură şi de civilizaţie în rândul acestora. Înschimb, slavii au reuşit să impună limba slavă în cultulBisericii noastre - începând cu secolul al X-lea - care s-amenţinut până în secolul al XVII-lea. Descoperirile arheo-logice, precum bisericuţe rupestre şi aşezări mănăstireşti(secolele IX-XI, după unii istorici chiar din secolele IV-XII) - toate acestea atestă faptul că viaţa bisericească acontinuat şi după invazia triburilor migratoare.

În teritoriile intracarpatice, începând cu secolele IX-X, odată cu cristalizarea primelor formaţiuni politicecunoscute (Gelu în Transilvania, Menumorut în Bihor şiArad, Glad în Banat), locul episcopilor misionari a fostluat de episcopii eparhioţi, adică responsabili adminis-trativi şi duhovniceşti ai unor episcopii. În noua situaţiepolitică, cu conducători care îşi aveau reşedinţa în cetate,fiecare conducător politic voia să aibă în cetatea sa unepiscop, care să-şi întindă cârmuirea peste preoţii şi cre-dincioşii din formaţiunea politică respectivă. Astfel de epis-copii ortodoxe româneşti au fost atestate la Dăbâca, cen-trul stăpânirii lui Gelu Românul, la Alba-Iulia, pe lângăconducătorul politic de acolo, la Biharea, centrul stăpâ-nirii lui Menumorut, la Morisena, pe lângă ducele Glad.Într-o diplomă a împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonulal Bizanţului (976-1025) din anul 1020, era menţionat uncastru episcopal la Dibiscos (Timişoara de azi).

Incursiunea catolicismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic

După cotropirea Transilvaniei de către regatul catolicmaghiar (secolele XI-XIII), în locul vechilor formaţiunipolitice româneşti s-au creat aşa-numitele comitate (Bihor,Alba, Hunedoara etc). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cuinstituţiile bisericeşti ale românilor, adică în locul epis-copiilor ortodoxe de aici au luat naştere episcopii catolice

Bazilica paleo-creştină Niculiţel- una dintre cele mai vechi cons-trucţii de cult creştin din Româ-nia, datând de la sfârşitul sec. IV- începutul sec. V, d.Hr. În criptabazilicii, declarată unică în Europa,au fost găsite şase trupuri, dintrecare patru erau cunoscute în scrie-rile de la Constantinopol, unde fi-gurau ca mucenici. Numele lor,aşa după cum o atestă şi inscrip-ţia grecească în piatră găsită înapropierea lor, erau Zotic, Aitala,Camasie şi Filip.

Mănăstirea Vodiţadin judeţul Mehe-dinţi reprezintă ceamai veche ctitorie voie-vodală atestată docu-mentar şi totodată pri-mul aşezământ mona-hal din ţara noastră,administrat autonom(samovlastie) dupăregulile bisericii răsă-ritene, statornicite de

Sfântul Vasilie cel Mare. Ea a fost ctitorită între anii 1370-1372,de către Sfântul Nicodim de la Tismana, printr-o danie avoievodului Vladislav I.


maghiare. Deci, odată cu crearea comitatului Bihor, cureşedinţa în Biharea, în locul episcopiei ortodoxe s-a creato episcopie latină, mutată în curând la Oradea, unde arămas până aproape de zilele noastre. Tot astfel, sediulcomitatului Alba a fost stabilit în Alba-Iulia, unde s-acreat şi o episcopie romano-catolică în locul celei orto-doxe. Episcopia catolică de Morisena (Cenad) a fostcreată de regele Ştefan al Ungariei, în anul 1038, după cea cucerit cetatea de la principele Ahtum. Tot în acest timp,în mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul au fostaduşi călugări latini (catolici). Deci, episcopiile catolicedin Transilvania au luat fiinţă pe locul vechilor scaune epis-copale ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia şi Mori-sena. În ciuda acestor schimbări şi a politicii de cato-licizare a românilor dusă de regii Ungariei, instigaţi de papă,organizarea bisericească a românilor ortodocşi a supravieţuit.

Evoluţia Ortodoxiei în spaţiul carpato-danubiano-ponticîntre secolele XII-XV

Chiar şi în vremea acestor condiţii grele pentruadevărata credinţă, românii ortodocşi transilvăneni aveaudeja o organizaţie bisericească superioară, lucru atestat deexistenţa unor mănăstiri ortodoxe din secolele XI-XIV,unele dispărute, altele rămase numai sub forma unorruine. În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papaInocenţiu III, că unele biserici „ale călugărilor greci”,adică ortodocşi, din regatul său, se ruinează „din lipsă degrijă a episcopilor diocezani şi din pricina acelor greciînşişi”. Aceasta confirmă faptul că în Transilvania fiinţau- încă din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viaţămonahală ortodoxă, care presupun şi existenţa unorierarhi, care să îndrume întreaga activitate bisericească. Înafară de acestea, în toată Transilvania existau numeroasebiserici româneşti de piatră, dar şi multe locaşuri mona-hale, din care unele dăinuiesc până astăzi, cele mai multeîn judeţul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor români din acelelocuri, toate din secolele XIV-XV. În actele medievalesunt menţionaţi - începând cu a două jumătate a secoluluiXIV - numeroşi protoierei, preoţi şi egumeni, care slujeauîn bisericile şi mănăstirile respective după rânduiala Orto-doxiei. Existând atâtea biserici şi mănăstiri, precum şiegumeni, preoţi şi călugări, în mod firesc trebuie să ad-mitem că au existat şi episcopi care să sfinţească bisericileşi mănăstirile respective, să hirotonească preoţi, să nu-mească protoierei şi egumeni.

Pentru existenţa unor episcopi români din Transil-vania pledează şi numeroasele măsuri de asuprire luate depapi sau de regii maghiari (îndeosebi de Ludovic cel Mareîn 1366 şi Sigismund de Luxemburg în 1428) împotrivăBisericii Ortodoxe româneşti de aici. Asemenea măsuri nuerau necesare decât împotriva unei Biserici bine organi-zate şi nicidecum împotriva unor creştini izolaţi şi fărăcârmuitori bisericeşti, care ar fi putut fi convertiţi uşor lacatolicism. Toate acestea constituie mărturii sigure asupracontinuităţii elementului românesc ortodox în teritoriileintracarpatice.

Pentru secolele XIII-XIV, avem o serie de ştiri şi des-pre viaţa bisericească a românilor de la sud şi est deCarpaţi. Astfel, este atestată documentar o Mitropolie cu

reşedinţa la Vicina, localitate identificată de cei mai mulţicercetători cu oraşul Isaccea de azi, vechiul Noviodunum,pe malul drept al Dunării, în apropierea Deltei. Ierarhii dela Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, Iachint) erau grecide neam, aflaţi sub jurisdicţia directă a Patriarhiei dinConstantinopol. În prima jumătate a secolului al XIV-lea,însemnătatea Vicinei a început să scadă, datorită deselorincursiuni ale tătarilor din nordul Mării Negre. Cetatea aajuns în stăpânirea lui Basarab I, domnul Ţării Româneşti.Ultimul mitropolit de Vicina, Iachint, va fi mutat de domni-torul Nicolae Alexandru Basarab în scaunul de mitropolital Ungrovlahiei (Ţara Românească), act recunoscut dePatriarhia Ecumenică în 1359.

O scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie1234, amintea de nişte „pseudo-episcopi de ritul greci-lor”, în regiunile de curbură ale Carpaţilor, în apropierede episcopia catolică a cumanilor, înfiinţată cu câţiva aniînainte. Episcopii blamaţi de ereticul papă Grigorie IXerau de fapt episcopi ortodocşi români, deoarece cance-laria papală medievală numea pe toţi episcopii ortodocşidrept „pseudoepiscopi” şi „greci”, indiferent de originealor etnică. Tot aşa, din diploma oferită de regele Bela alIV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniţi, la 2 iunie 1247, încare erau menţionate formaţiunile politice conduse de voie-vozii Litovoi pe Jiu, în Oltenia, şi Seneslau pe Argeş şicnejii Ioan şi Farcaş, ambele în dreapta Oltului, aflăm deexistenţa unor „arhiepiscopi şi episcopi”, fireşte tot deneam român. Deci, pe lângă fiecare formaţiune politicăexista şi câte un conducător bisericesc - episcop. În Mol-dova sunt atestaţi ierarhi ortodocşi în „ţara boloho-venilor”, a „berladnicilor” şi a „brodnicilor”, amintite înizvoarele medievale.

Mănăstirea Râmeţi - unul dintre cele mai vechi aşezămintecălugăreşti din Transilvania. Biserica veche, important

monument de arhitectură românească, ce datează de la anul1215, a fost aproape distrusă în anul 1762, de către armata

catolică. După anul 1940, ieromonahul Evloghie Oţa (†1979),viitor episcop al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România,

va rămâne aici vreme de 15 ani, ca stareţ al acestui lăcaş,rectitorind această străveche vatră de rugăciune, descoperind

totodată moaştele Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţi.


Rândurile ce urmează se vor a avea un răsunet înmintea celor ce le vor citi, spre a nu fi privite doar ca unsimplu exerciţiu intelectual al duelului dintre două con-cepţii religioase. Vrem să aducem în prim plan articoleleşi discuţiile aprinse iscate pe marginea lor, postate pesitul razbointrucuvant.ro, care poate multora vă este cu-noscut, atenţionându-vă, totodată, să vă feriţi de astfelde lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, care încearcă smin-tirea turmei ortodox-cugetătoare, căutând să le vânezesufletele spre pierzarea veşnică.

Este binevenită precizarea că, în momentul de faţă,site-ul razbointrucuvant (şi altele care poate îi vor urmaexemplul şi se vor înscrie pe acelaşi calapod, gen revistaPresa Ortodoxă) deţine reţeta de succes perfect înşelătoare– luând articole anti-Sistem (AS) [a se vedea comunicatelede presă şi luările de poziţie în privinţa introducerii micro-cipurilor, vaccinurilor obligatorii şi a supravegherii glo-bale], şi combinându-le cu o mărturie teologică anti-Orto-doxă. Ingredientele acestui veritabil „ghiveci” neortodoxaduc respectivului site succesul propagării mesajului perfidşi mincinos pe care îl transmite în rândul celor care îlurmăresc, tocmai datorită existenţei acestor articole anti-sistem, tratate foarte limpede şi logic, ce aparent ar presu-pune şi o Ortodoxie neîntinată.

La câteva săptamâni de la neinspirata postare pe site-ul razbointrucuvant a articolului „Părintele Mihai Aldeacătre un frate stilist - extrase dintr-un mesaj din careputem învăţa toţi”, găsim de cuviinţă să scriem acesterânduri, tocmai pentru faptul că nu putem accepta ca Pre-dania Bisericii să fie nesocotită şi încălcată prin falseleexemple sau învăţăturile de neurmat ce sunt răspândite înspaţiul public virtual sau al presei scrise.

Fără a ne scăpa asemănarea de titlu cu prima scri-soare din capitolul „Despre stilism” al lui Epifanie Theo-doropulos [din cartea Cele două extreme – Ecumenismul şistilismul, ce a fost amplu tratată şi combătută într-un serial găzduitde paginile revistei Catacombele Ortodoxiei (nr. 35-38)], din acărui teologie slugarnică se vede bine că îşi trag sevaotrăvită aceşti neo-ortodocşi fals-tradiţionalişti, din raţiunice imediat vor fi clarificate, ne vom începe pledoaria cufinalul articolului mai sus menţionat al „războinicilor”întru minciună şi agresivitate. Articolul se termină cu unmesaj adresat personal celor de la site de către părinteleMihai Aldea şi care, într-o măsură mai mare sau maimică, ne vizează şi pe noi. Anume ne referim la fraza„Nu vreau să intru în discuţii contradictorii cu nimeni,deci v-aş ruga să nu încercaţi să-mi replicaţi.” Avândîn vedere această dorinţă clar exprimată, ar fi nepotrivit săne adresăm cu această ocazie părintelui Aldea cu vreoargumentaţie, căci din capul locului înţelegem că nudoreşte cumva nici să afle că greşeşte, motiv pentru care

scriem doar pentru căutătorii sinceri ai adevărului. Esteevident că autorul acelui articol îi consideră nişte înşelaţipe aceia care încearcă să îi arate că Biserica OrtodoxăRomână (de stil nou, din care şi el face parte, ca preot) seaflă în acest moment în schismă faţă de Biserica cea Una,Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este mare păcat căel este adept al concepţiei papiste a infailibilităţii ierar-hilor, care este în sine o mare rătăcire dogmatică!

Pentru că textul deşi nu este foarte lung, conţinemulte idei greşite, este util să ne aplecăm peste toate fra-zele sale şi să încercăm să risipim confuzia şi minciuna pecare le propagă. Punctual, vom demonta falsele ipoteze,defalcând textul părintelui în mai multe fragmente, pe carele vom reproduce încadrate în ghilimele şi cu o culoaredistinctă, tocmai pentru evidenţiere. Iată prima afirmaţiea părintelui:„… De pildă, atunci când a fost lepădarea de Hristos dela Ferrara-Florenţa toţi ierarhii mari au căzut, de la ceide Constantinopole la cei ai Moscovei.”

Fără să îşi deaseama, părintele în-cearcă să argumentezeexact cu opusul a ceeace Biserica a păstrat dinperioada respectivă. Înprimul şi în primul rând,se încearcă crearea uneiconfuzii privind partici-panţii la acel sinod, careau fost mai mulţi ailatinilor, iar dintre cei aipărţii ortodoxe, bizan-tinii erau cei invitaţi şievident majoritari, con-duşi de împărat, la carese alătura exarhul Patri-arhului Antiohiei.

La Ferrara aajuns într-adevăr şi Mi-tropolitul Isidor al Kie-vului cu însoţitorii săi,dar celelalte patriarhatenu au fost reprezentate şichiar ulterior şi-au arătatdezaprobarea faţă de fal-sa unire, aşa cum a fă-cut-o şi Biserica Rusiei

în ansamblul său. Dintre ierarhii participanţi la Sinodultâlhăresc de la Ferrara-Florenţa, nu toţi ierarhii aucăzut, ci Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului a apăratînvăţătura Ortodoxă.

Sfântul Marcu al Efesului laConsiliul de la Ferrara-Florenţa,ţinându-l sub picioare pe ereticul

papă Eugenie

Războiul mincinos al unor „ortodocşi”… cu numele (I)Replică dată unui articol găzduit de un site ce se luptă din răsputeri împotriva Adevărului

„Acolo unde este ierarhul care drept învaţă Cuvântul Adevărului, care merge pe urmele SfinţilorPărinţi în mijlocul turmei sale, acolo este Biserica lui Hristos. Vai nouă dacă, în loc să vedem Biserica înierarhul ce propovăduieşte şi mărturiseşte Adevărul, noi privim către un anume ierarh pentru că estepatriarh într-un oraş mare, fie el şi Capitala, dar rămânem nepăsători faţă de propovăduirea lui! Astfelfăcând, vom merge împreună cu el la pierzarea sufletelor noastre!” Părintele Ambrozie Fontrier


Ce mai zice în continuare părintele? Iată ce aberaţiidogmatice scorneşte:„De aici ar rezulta că nu mai există Ortodoxie de atunci,dacă e să credem în erezia căderii automate din har.”

Cât priveşte acuzaţia nefondată de propovăduire a„ereziei” căderii automate din har, noi credem şi mărtu-risim că doar Dumnezeu judecă şi hotărăşte când anumeîşi ridică Darul Său dintr-o anumită Biserică, şi este lucruclar că El nu lucrează şi nu judecă după măsuri şi cugeteomeneşti. Însă raţionamentele şi ipotezele fictive ce nesunt propuse de către părintele Mihai Aldea, şi anumecele de dispariţie a Ortodoxiei după Sinodul respectiv, do-vedesc o parcurgere complet superficială a istoriei plinede tumult a acelei perioade ce a urmat. Ortodoxia a fostapărată şi păstrată pe teritoriul Papei Eugenie, într-adevărde către un singur mitropolit grec; dar acasă, în ţărileortodoxe, poporul ţinea cu adevărat dreapta-credinţă (şiaceastă nu este o simplă speculaţie hazardată) şi nu a avutnici o părtăşie cu ereticii, până când aceştia nu s-au pocăit(iar care dintre ei s-au pocăit, au fost reprimiţi în Bise-rică). În acest sens, reproducem următorul pasaj chiar dincartea Stâlpii Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. MarcuEvghenicul, Sf. Grigorie Palama, apărută în anul 2008 laEditurile Cartea Ortodoxă şi Egumeniţa: „Bizantinii nu auprimit unirea şi au nesocotit toate îndemnurile partiza-nilor ei. O tăcere aproape dureroasă învăluia Bisericaatunci când, în vremea Postului Mare din 1440, bisericileau fost goale şi nu s-au ţinut slujbe. Nimeni nu voia săslujească cu episcopii care semnaseră.

Cu toate acestea, aproape întreaga curte şi întregulepiscopat era în mâinile unioniştilor. […] Profesorii, dre-gătorii şi chiar şi cei din oaste erau de obicei la fel decultivaţi că şi preoţii. Mulţi dintre ei erau foarte binepregătiţi în teologie şi se simţeau foarte bine pregătiţi sprea lua parte oricând la discuţii teologice, chiar şi pe străzişi prin pieţe. Nimenea în Bizanţ nu socotea că teologiaeste numai în grija preoţilor. Şi fiindcă în Bizanţ erauatâţia teologi râvnitori, fie de meserie, fie simpli îndră-gitori, mirenii păstrau cu osârdie dreapta slujire, dreaptacredinţă şi predaniile. […] Exista o opinie publică bineînchegată care nu şovăia să-l critice nici pe împărat, nicipe ierarhi.” (...) „De îndată ce călătorii au ajuns pe ţărm,locuitorii Constantinopolului i-au copleşit pe Episcopi cuîntrebări, zicând: «Cum s-a încheiat Sinodul? Am iz-bândit?»” Iată, vedem bine cu ce scop şi gând au fost aleşiepiscopii de către popor: pentru ca Ortodoxia să biru-iască, fiind unicul Adevăr!

Înşiruim mai departe raznele teologice ale părinteluiMihai Aldea:„Şi dacă atunci a dispărut harul, acum nu-l mai arenimeni, că nu avea de la cine să-l moştenească!”

Harul lui Dumnezeu nu a dispărut deloc - mai întâipentru că este doar în voinţa lui Dumnezeu, iar în aldoilea rând, pentru că s-a dat o atât de mare luptă pentrua străluci în cele din urmă lumina nepătată a Ortodoxiei.Învăţătura eretică a fost lepădată cu totul şi cu hotărâre decătre acei ierarhi ce se făcuseră eretici, dar care au înţelesînşelarea în care căzuseră şi au dorit să fie reprimiţi înapoide Biserică, exact ceea ce nu au făcut, nici acum nu facşi nici nu ar da semne că ar dori să facă ierarhii Bise-ricilor oficiale – să lepede întru totul erezia ecumenis-mului, cu tot cu inovaţia ei calendaristică şi să ceară,cu pocăinţă, reprimirea în Biserica lui Hristos. Urmă-toarele rânduri din aceeaşi carte trebuie să fie pildă deîndreptare şi pocăinţă pentru ierarhii ecumenişti şi iubitoride eretici din prezent: „Episcopul Antonie al Iracliei şi cuceilalţi au răspuns cu adâncă întristare: «am schimbatbuna cinstire cu necinstirea, am trădat credinţa cea cu-rată; am schimbat ortodoxia cu heterodoxia, şi trădândjertfa cea curată de mai nainte, ne-am făcut azimiţi [n.ed.:catolici].» Oamenii au întrebat: «aţi semnat?» Cu multăpărere de rău ei au răspuns: «francii… ne-au silit» însăoamenii au stăruit: «latinii v-au bătut, ori în temniţă v-auaruncat?» Ei au răspuns: «nelegiuită hotărâre! Smulge-ni-s-ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii»”!

Oare patriarhatele Bisericilor oficiale îşi mai pleacăurechea surdă la glasul poporului credincios, sătul pânăpeste cap de vânzarea credinţei prin negoţuri străine deDumnezeu?

Iar părintele Mihai Aldea îşi continuă netulburatmonologul:„Mai ales că nici Sfântul Marcu al Efesului nu s-aapucat - ce greşeală!, nu-i aşa? - să facă bisericăseparată!”

Autorul articolului îşi exprimă o părere personalăeronată, şi anume aceea că sinoadele tradiţionaliste,

1. Weiler-la-Tour (Luxemburg) – Slujbă ecumenică în biserica Sf.Nicolae, co-prezidată de arhiep. Frank, ep. Atenagoras de Sinopi

(asistentul mitrop. Pantelimon al Belgiei, ce aparţine de PatriarhiaEcumenică) şi reprezentanţi ai cultelor anglicane şi protestante dinLuxemburg, printre care şi o femeie „episcop”. În timpul vecernieiecumenice, s-a „sfinţit” şi o... „litie pentru mult-dorita unitate a

Bisericilor... ”2. Amabilităţi ecumeniste, schimbate cu ocazia vizitei Patriarhului

Ecumenic Bartolomeu la Vatican, 29.06.2009.

Imagini de la slujbe şi întruniri ecumenice - dovezi denetăgăduit ale apostaziei Bisericilor ortodoxe oficiale.


păstrătoare ale vechiului calendar şi a Predaniei neschimbate, au întemeiat o Biserică separată. Prin aceasta, el dădovadă de faptul că încurcă această părere - a sa şi a altora ca el - cu noţiunea de îngrădire de eretici şi erezie, binefundamentată canonic şi foarte des întâlnită în istoria Bisericii, adică exact ceea ce a făcut Sfântul Marcu şi toţicredincioşii care l-au urmat. Probabil părintele nici nu mai vede vreo aplicabilitate practică a părţii a II-a a Can. 15Sinod I-II Constantinopol, sau îl crede probabil prea învechit pentru a putea fi aplicat. Mare rătăcire! Toată discuţia şipolemica din prezent, ce este iscată pe seama vechilor calendarişti, se opreşte într-un singur punct, foarte nevralgicpentru inovatorii în cele ale credinţei, şi anume cel al ne-comuniunii acestora cu ierarhii apostaţi şi inovatori, de cares-a ferit şi Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului şi cei care l-au urmat (aici fiind cuprinşi chiar şi cei care s-au pocăit,după ce anterior mărturisiseră eretic): „Între timp, toţi râvnitorii dreptei slăviri, călugării aghioriţi şi chiar preoţii dinsate s-au adunat în jurul lui Marcu şi îl cinsteau ca pe un erou. […] Cum era de aşteptat, Marcu a refuzat dregătoriascaunului patriarhal. Antonie al Iracliei, cuprins de remuşcări, a lepădat pe faţă unirea, […] a refuzat cinstea depatriarh, socotindu-se vinovat.” În decursul istoriei Bisericii, îngrădirea ortodocşilor faţă de Bisericile locale în carese propovăduiau eresuri, cum de pildă discutam aici de Patriarhia de Constantinopol, nu a fost considerată niciodatăun semn de schismă sau de creare a unei noi biserici. Ci în Biserica Ortodoxă, o Biserică locală intră în schismă nuraportat la construcţiile sale, ci în raport cu conţinutul credinţei, cu Ortodoxia, adică raportat la mărturia scripturisticăşi patristică ce a fost transmisă prin trăire de-a lungul secolelor. Va urma

Dragostea de mucenicie (II)Primii mucenici ai Noului Testament şi mărturia lor despre Mântuitorul

Focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ (Lc. 12, 49) nu s-a stins: el a fost aprins de miile de făclii alesufletelor pline de iubirea lui Hristos. În primele două generaţii creştine, printre bărbaţii apostolici, găsim cele maiînalte exemple de mucenicie îndurată pentru mărturisirea credinţei. Mucenicia a apărut ca o continuare nemijlocită aslujirii apostolice în lume. În rândul primilor mucenici se află cei mai apropiaţi ucenici ai Sfinţilor Apostoli: dintre cei70 de Apostoli - Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie, anul 34 d.Hr.); întâia Muceniţă cea întocmai cuApostolii -Tecla din Iconia (24 septembrie); Sfinţii Mucenici Antipa, episcopul Pergamului (martirizat la 11 aprilie, anul 68);Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (20 decembrie 107); Policarp, episcopul Smirnei (23 februarie 167).

Sfântul Climent al Alexandriei spune că Sfântul Apostol Petru „văzând-o pe soţia sa dusă la chinuri, s-a bucuratde chemarea ei la lăcaşurile de sus. Strigând-o pe nume, îmbărbătând-o şi alinând-o, a zis către ea: „Adu-ţi amintede Domnul!” Cel mai mare Apostol a dat exemplu de lăsare în voia lui Dumnezeu - nu numai prin viaţa sa, dar şi prinviaţa celui mai drag om al său, fiind o pildă de credinţă tare, care vede dragostea lui Dumnezeu şi răsplătirile cereştiviitoare mai clar decât vede realităţile pământeşti prezente, din care fac parte chinurile şi moartea.

Numele de „întâi mucenic” îi este atribuit după vrednicie deSfânta Biserică primului dintre cei şapte numiţi arhidiaconi - SfântulŞtefan, care a fost unul dintre cei 70 apostoli. Sfântul EvanghelistLuca ne relatează foarte amănunţit cuvântarea de apărare a SfântuluiŞtefan rostită înaintea iudeilor (cf. Fapte 7, 2-53). În esenţă, mărturi-sirea aceasta este prima apologie creştină, iar tot fragmentul dincartea Faptelor care face referire la Sfântul Ştefan reprezintă primeleActe martirice. Într-adevăr, fapta lui Ştefan a fost acel punct, acelmoment în care societatea iudaică s-a împărţit definitiv în prigonitorişi prigoniţi. Prigoniţii - ucenicii lui Hristos, apostolii, şi toată mul-ţimea celor credincioşi (cf. Fapte 4, 32), care alcătuiau BisericaCreştină primară - erau gata să meargă la moarte pentru a mărturisică Domnul Iisus este Adevăratul Mesia făgăduit, Fiul lui Dumnezeuşi Dumnezeu întrupat. Şi Sfântul Ştefan a fost primul martor în celmai direct sens al cuvântului, spunând înainte de moarte cuvintele:„Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta luiDumnezeu!” (Fapte 6, 15) – a adeverit el, iar mărturia lui a fost cu atâtmai convingătoare întrucât, datorită vedeniei, toţi cei ce şedeau însinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger.

Alături de Sfântul Ştefan, Sfânta Tecla din Iconia este numită întâia muceniţă. Ea a fost ucenica apropiată aSfântului Apostol Pavel, care a chemat-o nu numai la viaţa în Hristos, dar şi la fecioria cea îngerească pentru Hristos.În viaţa ei este remarcabil faptul că în timpul chinurilor Domnul i S-a arătat sfintei muceniţe luând chipul lui Pavel,ceea ce înseamnă că drumul muceniciei este tot un drum apostolesc. Şi acest drum i-a dus pe mărturisitori întru bucuria

Sfânta Mare Muceniţă Tecla, cea întocmai cuApostolii (24 septembrie )


Domnului lor. Mucenicii sunt martorii Adevărului - ai luiHristos, iar mucenicia în general este mărturia şi dovadaadevărului Creştinismului. În ciuda faptului că fiecareînvăţătură, sistem filosofic sau religie are persoanele saleeroice, care se jertfesc (inclusiv până la moarte), ele nudetermină nicicum conştiinţa (mentalitatea) de masă aorientării sau a confesiunii lor. Majoritatea rămân spec-tatori, uneori chiar fară să-şi însuşească entuziasmuleroic. Însă în Creştinism nu a fost, nu este şi nu va fi delocaşa. Dacă trebuie să vorbim despre nevoitorii excepţionali- de exemplu, despre primii mucenici şi marii muceniciatunci vom vorbi, pentru că există multe mărturii despreviaţa şi suferinţele lor. În nevoinţa lor există trăsături tipo-logice comune, care le sunt caracteristice tuturor muceni-cilor ce şi-au dat viaţa pentru Hristos, însă aceste trăsăturis-au manifestat în mucenicia acelor sfinţi cum sunt, deexemplu, Marele Mucenic Gheorghe, doctorul fără de ar-ginţi Pantelimon, Sfântul Nichita, marile muceniţe Var-vara, Ecaterina, Irina, Parascheva, mai clar, mai amplu,mai expresiv.

hhhhhhhhhAcest lucru nu înseamnă deloc că mucenicia majo-

rităţii primilor creştini a fost simplă sau modestă. În Romase păstrau în taină numele preoţilor şi ale dascălilor; sepăstrau în taină intrările în catacombe şi aşezarea lor. Darse întâmpla ca adăposturile creştinilor să fie descoperite înzilele prigoanelor. Atunci pierirea lor devenea inevitabilă.Astfel, împăratul Numerion, aflând că o mulţime de băr-baţi, femei şi copii şi-au găsit adăpost în catacombele dinapropierea drumului Salara (Via Salaria), a poruncit să sezidească cu pietre şi să se astupe cu nisip intrarea în sub-teran, şi toţi creştinii care se ascundeau acolo au murit.Uneori soldaţii romani, găsind intrarea, coborau în cata-combe şi îi omorau pe toţi cei care se aflau acolo. Alăturide acest martiriu în masă, nevoit, a existat în permanenţăşi mucenicia voită, conştientizată şi însuşită de creştini nuîn mod independent, ci cu voia lui Dumnezeu.

S-a păstrat şi un episod înduioşător din vremurilepersecuţiilor. Odată, pe drumul Aurelia, garda îi ducea latortură pe Artemie, Candida, soţia lui, şi pe tânăra lor fiică,Paulina. Pe drum a apărut dintr-o dată o mulţime de creş-tini, în fruntea căreia mergea preotul Marcel. Garda s-a

speriat şi a fugit. Tinerii creştini au alergat după soldaţi şiau încercat să-i înduplece. Între timp, preotul i-a dus pecei osândiţi la moarte în biserica subterană, a slujit Litur-ghia şi i-a împărtăşit. Ieşind de acolo, s-a apropiat de sol-daţi şi le-a spus: «Am putea să vă ucidem, dar nu dorimsă vă facem nici cel mai mic rău. Am putea să-i izbăvimpe fraţii noştri osândiţi la moarte, dar nu vom face acestlucru. Împliniţi, dacă îndrăzniţi, nedreapta sentinţă!». Sol-daţii s-au tulburat, totuşi nu au vrut să nu se supună ordi-nelor date lor şi s-au grăbit să-i omoare pe creştinii osân-diţi. Trupurile lor au fost luate şi îngropate în catacombe.

Nouă ne este practic peste puteri să înţelegem înăl-ţimea unui asemenea mod de gândire, când jertfele nu vorsă piardă cununa, iar fraţii lor, făcându-le bine împli-nitorilor pedepsei, nu împiedică, ci ajută la înfăptuirea do-rinţei celei dragi a mucenicilor, întărindu-i în nevoinţa lorprin Sfintele Taine. În dragostea lor, care biruie moartea,în suferinţele lor, aceşti mucenici - bărbaţi, femei, copiicreştini - s-au unit tot mai mult cu Hristos, chiar în timpulsuferinţelor dobândind cea mai mare bucurie. Aşadar, ca-racteristicile mucenicilor creştini au fost dragostea şi deo-sebita bucurie a harului. Suferinţele şi moartea nu le-au în-durat pur şi simplu ca pe un rău puternic şi de neînlăturat,ci le-au călcat în picioare maiestuos, prin dragoste şi har.

Un monument deosebit de convingător al acestei înal-te stări duhovniceşti este Epistola către Romani a Sfân-tului Mucenic Ignatie Teoforul. El îşi aşteaptă moartea şise roagă să nu fie împiedicat să-I aducă lui Dumnezeuvărsarea lui de sânge. Sfântul Mucenic Ignatie nu numaică îndură chinurile, dar aşteaptă chinurile şi moartea „casă sufere împreună cu Hristos”. Este aşteptarea aceluipahar pe care l-a băut Hristos, a acelui botez prin sângecu care S-a botezat Hristos.

Sfântul îi roagă pe romani să nu mijlocească pentrueliberarea sa: „...Mi-e greu să ajung la Dumnezeu dacăvoi mă jeliţi. Mă simt minunat să apun (ca soarele) din-spre lume spre Dumnezeu, ca să strălucesc în El. Vreausă fiu al lui Dumnezeu: nu mă înapoiaţi lumii. Daţi-midrumul către Lumina cea Curată... Lăsaţi-mă să fiuurmătorul chinurilor Dumnezeului meu”.

La vremea sa, Apostolul Pavel i-a scris aceleiaşi co-munităţi romane: „Cine ne va despărţi pre noi de dragos-tea lui Dumnezeu? Necazul, sau strâmtorarea, sau goana,sau foametea, sau golătatea, sau nevoia, sau sabia?Precum este scris: Că pentru Tine suntem omorâţi toatăziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere. Ci întruacestea toate prea biruim, pentru Cela ce ne-a iubit prenoi. Pentru că încredinţat sunt, că nici moartea, niciviaţa, nici Îngerii, nici Căpeteniile, nici Puterile, nici celede acum, nici cele viitoare; nici înălţimea, nici adâncul,nici altă făptură oarecare nu poate pre noi să ne despartăde dragostea lui Dumnezeu, care este întru Hristos Iisus,Domnul nostru” (Rom. 8, 35-39). Şi, iată, deja alt următoral lui Hristos, Sfântul Ignatie, care la fel ca şi Pavel a venitîn lanţuri să pătimească la Roma, îi scrie aceleiaşi BisericiRomane: „Nici cele văzute, nici cele nevăzute – nimic numă va reţine să merg la Iisus Hristos. Focul şi crucea,mulţimile de fiare sălbatice, spintecările, zdrobireaoaselor, retezarea mădularelor, nimicirea întregului trup,

Colosseum - simbol al Romei antice şi probabil cel maiimpresionant edificiu al Imperiului Roman. Construcţia sa a

început în anul 72 d.Hr, de către împăratul păgân Vespasian. Elavea o capacitate de 50 000 de locuri, ocupate de tot atâţia spec-tatori, dornici să vadă execuţiile publice ale creştinilor arşi de vii,daţi la fiare sălbatice sau puşi să se lupte între ei până la moarte.


cumplitele chinuri ale diavolului să vină peste mine - numai să ajung la Hristos”.Dragostea, aşadar, este fermentul muceniciei - dragostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste care nu

este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nici măcar eroism sau onorabilitate. Este dragoste dumnezeiască, de laDuhul Sfânt, ce provine din cunoaşterea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan Gură de Aur,tâlcuind fericirile din predica de pe munte a Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilor şi a necazurilorurmează împlinirii primelor porunci: ale smereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dumnezeu. De aceea,mucenicul nu este un fanatic, nici un simplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. Însuşi Apostolul Pavel, marti-rizat şi el de împăratul Nero, a scris: „De aş da trupul meu să îl arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu îmi este” (ICor. 13, 3). Prin urmare, nu oricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea lui Hristos, dacă în mărturisire seva amesteca ceva omenesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de interes. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădăriitotale de sine, şi al unei dorinţe sincere de a-L urma cu toată fiinţa pe Hristos. Va urma

Un cuvânt nedemnDouă declaraţii apostate ale Mitropolitului Bartolomeu Anania

În tipicul săvârşirii slujbei ortodoxe de hirotonie întru arhiereu, noul candidat la această vrednicie cu adevăratdumnezeiască trebuie să facă o mărturisire de credinţă, în duhul şi teologhisirea de obşte a Bisericii al cărei mădulareste. Viitorii episcopi predau anatemei tot ceea ce, la rândul lor, şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au dat anatemei, Decinoul ierarh hirotonit în Biserica Ortodoxă trebuie să mărturisească şi să făgăduiască în faţa celorlaţi arhierei şi anorodului de faţă că va fi apărător şi propovăduitor al credinţei ortodoxe, aşa cum a fost ea mărturisită şi dogmatisităde către Sfinţii Părinţi. Toţi ierarhii hirotoniţi în Biserica Ortodoxă depun acest jurământ – fiindcă aceasta esterânduiala. Dar nu toţi îl respectă. Să luăm spre studiu un caz ce pune multe semne de întrebare la adresa ortodoxieipe care o propovăduieşte Patriarhia Română şi care lasă să se înţeleagă că unora nu le pasă nici măcar de ceea ce aujurat în faţa lui Hristos. Personajul cheie al acestei incursiuni în lumea ecumenistă contemporană este un înalt prelatal Bisericii Ortodoxe Române, ÎPS Bartolomeu Anania, iar fragmentul cu pricina este declaraţia sa oficială de presă,dată odată cu moartea papei Ioan Paul al II-lea: „Un om care şi-a luat asupră-şi şi a purtat o astfel de cruce, având chi-pul lui Hristos cel biruitor, dar pe dinlăuntru purtând crucea renunţărilor, a fost şi cel care aseară a adormit înDomnul, Papa Ioan Paul al doilea. L-am pomenit astăzi în rugăciunile noastre, aşa cum aţi ascultat iubiţii mei, şi amspus arhiereul Ioan Paul II. Catolicii se roagă pentru sufletul papei Ioan, pe bună dreptate, pentru că este şeful bisericiilor. Noi ne-am rugat şi ne rugăm pentru arhiereul Ioan Paul al doilea pentru că este fratele nostru întru Hristos, avândsuccesiune apostolică întocmai ca orice arhiereu din Biserică Ortodoxă Română (sic!).

Administrativ, distanţele dintre noi sunt sau pot pă-rea foarte mari, dar ca arhierei ai lui Hristos, suntemegali în acea slujire. De aceea, fără să vreau să-i facbiografia, ne-am rugat pentru că a purtat toată viaţă ocruce grea, şi în condiţiile grele ale comunismului dinPolonia, împotrivă căruia a luptat făţiş, şi apoi conducându-şi biserica sa, căutând şi aproprierea de celelalteconfesiuni creştine, aşa cum a făcut-o şi cu vizita pe care în 1999, în mai, a făcut-o în ţara noastră. Cel care văvorbeşte s-a îmbrăţişat atunci frăţeşte pe aeroport şi în palatul patriarhiei, cu cel care ne-a părăsit. Şi ne-am îmbrăţişatnu ca mai mari sau mai mici, ci ca egali în aceeaşi slujire întru Iisus Hristos. De aceea am hotărât ca la liturghia de

Mitropolitul Ardealului, Bartolomeu Anania, şi omul pe carel-a elogiat şi lăudat - Papa Ioan Paul al II-lea, propovăduinderezia şi satanismul (în fotografia din stânga-sus, îl vedem

aşezat sub o cruce întoarsă, simbol luciferic).


astăzi, să facem ectenie pentru pomenirea lui şi l-ampomenit şi la ieşirea cu Sfintele Daruri. Pentru că trebuiesă ne aducem aminte de el. Dacă n-am ajuns încă celedouă biserici, catolică şi ortodoxă, să atingem comuniu-nea euharistică, către care tindem şi care va fi când vavrea Dumnezeu, am rămas şi suntem în comuniune derugăciune. De aceea am făcut-o liniştiţi, duhovniceşte,lăuntric şi fără televiziunea, care mai mult desacralizeazăpersoana şi personalitatea unui om, decât o slujeşte. Amfăcut-o în biserică, în faţă lui Dumnezeu şi în faţa inimilornoastre. Am urmărit şi eu emisiunile interminabile deaseară. Toţi până la urmă ne rugăm pentru el, dar nureieşea ce fel anume de rugăciune. (...) Iar, după ce su-fletul s-a despărţit de trup, ne rugăm aşa cum am făcut-oşi noi astăzi, pentru veşnica lui odihnă, pentru că Dum-nezeu să-l aşeze în loc luminat, acolo unde toţi sfinţii seodihnesc.”

Avem mai sus o declaraţie servilă, ecumenică, făcutăde un ierarh al Bisericii Ortodoxe, care contrar celor juratela hirotonie, crede şi mărturiseşte că şi ereticul papă poatefi părtaş al mântuirii. Ceea ce este şi mai tulburător, estefaptul că Mitropolitul Bartolomeu este considerat ca fă-când parte din aripa chipurile „conservatoare” a B.O.R.,intens ridicată în slăvi în presa aşa-zis antiecumenistă dinmediul ortodox. Mare nedumerire: ori mişcarea ecume-nică a ajuns mult mai departe decât se face cunoscut opi-niei publice (iar declaraţii şocante precum cea de mai sussunt de-acum adevărate bagatele), ori noi am uitat careeste definiţia ereziei şi a ereticilor...

Siturile şi grupările care promovează imaginea acestuimitropolit ar putea replica, spunând că afirmaţiile de maisus sunt simple accidente diplomatice, şi că de fapt, întaină, înaltul ierarh ar mărturisi de fapt o Ortodoxie fărăcusur. Din păcate însă, realitatea le demolează pledoariaşubredă. În Postul Mare al anului 2007, acelaşi mitropolitfăcea altă declaraţie de presă apostată, apărută pe paginaweb a Arhiepiscopiei Ortodoxe (!) a Vadului, Feleacului şiClujului, purtând titlul: „Mitropolitul Bartolomeu: Temaunificării datei pascale nu reprezintă un obstacol de netre-cut”. Intrând puţin în detalii, iată ce declară reprezentantulSinodului Bisericii de stil nou: „În anul acesta creştinii depretutindeni trăiesc bucuria de a sărbători Învierea Dom-nului în aceeaşi zi (...). Nu-mi propun să analizez meca-nismele istorice care au dus la dezbinarea creştinilor petema calendarului. Amintesc doar că Biserica a stabilit oregulă încă în secolul al IV-lea, prin Sinodul Ecumenic dela Niceea, care a hotărât în unanimitate ca Paştile să fiesărbătorite în prima Duminică de după luna plină care-iurmează echinocţiului de primăvară (...). Ştiinţa astrelorînsă a evoluat în timp, noile descoperiri au provocatcalcule noi, în 1924 a fost adoptat calendarul gregorian,dar numai de către o parte din ţările creştine, pe cândcelelalte au rămas la cel iulian, şi aşa se face că tot maides circulă întrebarea: De ce nu hotărăsc Bisericile caÎnvierea Domnului să fie prăznuită de toţi creştinii laaceeaşi dată? Oare nu ar trebui să se ajungă la oînţelegere, cu atât mai mult cu cât data Paştilor nu este oproblemă de dogmă, ci doar una de practică liturgică?

Doresc să informez opinia publică de la noi că temaunificării datei pascale se află pe agenda ConsiliuluiEcumenic al Bisericilor, că ea nu reprezinta un obstacolde netrecut, că, prin urmare, se poate ajunge la un con-sens, dar că, asemenea tuturor problemelor de aceastănatură, rezolvarea şi punerea ei în practica cer timp şirăbdare. Nu va fi suficientă o simplă hotărâre de lacentru, fie ea şi unanimă. E absolut necesar ca ea să fieomologată de către clerul şi credincioşii tuturorBisericilor. Să nu uităm că de-a lungul secolelor s-aucreat tradiţii adânc înrădăcinate în conştiinţa şi practicapopulară şi că alinierea lor la actualitate nu se face cuuşurinţă. Noi, românii, avem exemplul din 1924 când re-forma calendarului a fost hotărâtă de sus, fără o preala-bilă pregătire a poporului, ceea ce a provocat rezistenţastiliştilor din Moldova şi constituirea lor într-o unitatedisidentă care dăinuie şi astăzi.

Dacă, cel puţin din când în când, coincidenţelecalendaristice le oferă tuturor creştinilor bucuria de asărbători împreună Învierea Domnului, faptul în sinereprezintă garanţia că ceea ce este astăzi o excepţie,mâine poate fi regulă. Esenţial însă nu este când sărbă-torim Paştile, ci cum le sărbătorim”. Sublinierile în text neaparţin. Mai departe, însă, credem că orice comentariueste de prisos. Vorbele grăiesc de la sine, despre mărtu-risirea neortodoxă a mitropolitului Ardealului.

Mărturisirea de credinţă a noului arhiereu hirotonitCe a jurat arhiepiscopul Bartolomeu la hirotonie – şi

ca el, restul ierarhilor ecumenişti şi filo-papistaşi dinsinoadele Bisericilor oficiale? Iată, pe scurt, care estejurământul noului hirotonit întru arhiereu, după rânduialacuprinsă în Arhieraticon: „Cred întru Unul Dumnezeuosebit în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, osebit, zic,după cuvântul însuşirii, dar neosebit după fiinţă, şi în-treaga Treime şi întreaga unime aceeaşi fiind unime. (...)

Cred şi predaniile şi tâlcuirile despre Dumnezeu şi desprecele dumnezeieşti ale Bisericii, care este una, sfântă, so-bornicească şi apostolească. Mărturisesc un botez întruiertarea păcatelor. Mă închin sfintelor şi cinstiteloricoane, adică a lui Hristos însuşi, şi a Preacuratei Maiciilui Dumnezeu, şi ale tuturor Sfinţilor; nu însă cuînchinăciune, ca lui Dumnezeu, ci înălţîndu-mă cu mintea

Hirotonia Sfântului Ierarh Nicolae


la chipul ce înfăţişează; pentru aceea şi cinstea cea către acestea o trec la prototipuri; iar pe cei ce într-alt chip şi nuaşa cugetă, îi lepăd ca pe nişte cugetători de cele străine. Dau anatema pe Arie şi pe cei împreună cu dânsul cugetătorişi părtaşi ai relei şi nesănătoasei lui păreri. Pe Macedonie şi pe cei cu dânsul, care bine s-au numit pnevmatomahi.Asemenea pe Nestorie şi pe ceilalţi ereziarhi, şi pe cei de un cuget cu aceştia îi lepăd şi îi dau anatema, şi cu mareglas zic hotărât: Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!

Peste acestea încă mai mărturisesc, că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe urmă,toate canoanele celor şapte sfinte Sinoade ecumenice şi ale celor locale; învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi;tradiţiile Sfintei Biserici Ortodoxe (...).

Cum pot încăpea în aceeaşi minte două lucruri contrare. Acelaşi Bartolomeu Anania a strigat la hirotonie: „Tuturorereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!”, iar la moartea Papei Ioan Paul al II-lea, cu glas tânguitor îl numea:„fratele nostru întru Hristos, având succesiune apostolică întocmai ca orice arhiereu din Biserică Ortodoxă Română”.Şi dacă scris este că vom da socoteală pentru tot cuvântul deşert ce iese din gura noastră, ce socoteală se va cere dela cei care una mărturisesc şi alta săvârşesc înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nevrednic unul ca acesta a maicânta troparele de hirotonie: „Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să semântuiască sufletele noastre” şi „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor şi bucuria mucenicilor. A cărorapropovăduire este Treimea cea de o fiinţă”; căci cel ce numeşte pe eretic „frate întru Hristos” se desparte şi de sfinţiimucenici, şi de apostoli şi de Însuşi Hristos.

Ce spun sfinţii părinţi despre papă?„Anatema! Anatema! Anatema papei de la Roma!” aşa strigau sfinţii mărturisitori împotriva catolicismului, dintre

care amintim pe Sfântul Fotie cel Mare, Grigorie Palama, Marcu al Efesului, Cosma Etolianul, Gherman al II-lea alConstantinopolului, Simeon al Tesalonicului, Maxim Grecul, Nicodim Aghioritul, Nicodim de la Tismana, Paisie dela Neamţ, Cuviosul Ioan Iacob Românul etc. Şi au au grăit nouă din Duhul sfânt al lui Dumnzeu, pentru care şiDumnezeu i-a proslăvit cu slavă cerească sus, iar aici jos cu sfinte moaşte.

Pacea fără AdevărDespre gândirea profund necreştină a ecumeniştilor

Experienţa nefericită a ultimelor generaţii a făcut ca omenirea să dorească intens pacea. Pacea este consideratăacum un bun mai important decât multe idealuri pentru care, în trecut, oamenii îşi vărsau de bunăvoie sângele. Acestlucru se datorează în mare măsură faptului că războiul nu mai este ceea ce era odinioară, şi anume un conflict întredreptate şi nedreptate, ci a devenit un conflict lipsit de sens, în care dreptatea diverselor părţi apare numai în ochiipropriilor adepţi, fapt care a făcut ca oamenii să-şi piardă încrederea în existenţa dreptăţii şi să nu mai aibă nici ovaloare care să merite să fie apărată. Astfel, războiul, sub orice formă, pare a fi ceva complet absurd.

Reticenţa pe care umanitatea omanifestă faţă de orice fel de conflict ar fiadmirabilă, dacă ea ar fi rezultatul sănătăţiispirituale. Dacă nedreptatea, ura şi minciunaar fi încetat să existe, atunci pacea ar ficonstituit înfăptuirea fericirii umane. Armo-nia ar fi fost un rezultat natural şi nu unulartificial. Observăm, în schimb, ceva cu totuldiferit. Astăzi, când toată lumea vorbeştedespre pace şi armonie, dragostea de sine şiura, nedreptatea şi minciuna, ambiţia şilăcomia se află la apogeu. Toţi – fiecare înfelul său – vorbesc despre dragoste pentru om,dragoste pentru umanitate. Dar nu a existatniciodată o ipocrizie mai mare decât aceastăaşa-numită dragoste, întrucât dragostea pen-tru ceva teoretic, pentru ceva imaginar pre-cum conceptul „umanitate”, este nu mai puţinteoretică şi imaginară. Ea nu are nici o

legătură cu dragostea pentru omul concret care se află în faţa noastră. Dragostea pentru o anumită persoană, când eaexistă, este singura dragoste adevărată. Este dragostea pentru aproapele nostru, dragostea pe care ne-a cerut-o Hristos.

Acest om anume, cu imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, în loc să fie iubit, a fost urât în vremea noastră mai mult

Biserică sârbă bombardată de extremiştii musulmani de origine albaneză -„rod” al „păcii şi dialogului ecumenic”.


decât în oricare altă perioadă. Nu numai că a fost urât, dara fost dispreţuit si umilit; a fost considerat drept un„lucru” lipsit de vreo valoare anume, un mijloc pentruatingerea „scopurilor înalte”, o particulă a masei. Cei carevorbesc cel mai mult despre dragostea pentru om şiumanitate, despre pace şi armonie sunt tocmai cei care îşiurăsc cel mai mult aproapele, cunoscuţii. Ei iubesc omul– creaţie a propriei lor imaginaţii, nu iubesc omul –realitate. Or, această venerare a „omului” – idol este înrealitate narcisism, adoraţie de sine.

Prin urmare, ar fio naivitate să credemcă dispoziţia paci-fistă care caracte-rizează astăzi umani-tatea provine din dra-goste. Aceste cuvintedespre dragoste suntfăţărnicie şi auto-amăgire. Dorinţa depace provine din pier-derea idealurilor, dinfrică şi din plăcereade confort. Este do-rinţa de a fi lăsat în pa-ce pentru a te bucurade lucrurile râvnitede pe pământ. Estecooperarea conven-ţională pentru achizi-ţionarea bunurilor pecare fiecare persoană

separat nu ar fi în stare să le dobândească. Este o înţele-gere universală cu privire la ceva ce a devenit o pasiunegenerală: senzualitatea şi materialismul. Este un produs alproastei necesităţi. Pacea despre care vorbeşte lumea esteo capitulare necondiţionată a tot ceea ce este bun, sacru şimăreţ, şi dominaţia meschinăriei, mediocrităţii şi indife-renţei. Este ştergerea personalităţii indivizilor şi a popoa-relor. Este un amestec de compromisuri şi calcule, o marede ipocrizie, indiferenţă faţă de adevăr, trădare a tot ceeace este cu adevărat sfânt.

Războiul este un lucru cumplit, este rezultatul căderiiomului, şi nimeni nu-l va elogia. Pacea pentru care setârguieşte lumea este însă ceva cu mult mai de temut. Febraeste neplăcută, dar indică cel puţin că organismul reac-ţionează la un rău care a pătruns în interiorul lui. Paceape care ei doresc să o aducă nu este, din păcate, paceacare purcede din izbânda asupra răului, ci cea care pro-vine din înfrângere. Este lipsa de febră a unui cadavru. Înfond, pacea la care aspiră oamenii nu este doar o pace aarmelor. Este pacea conştiinţei. Ei doresc să împace bi-nele cu răul, dreptatea cu nedreptatea, virtutea cu păcatul,adevărul cu minciuna, pentru a putea face pace cu proprialor conştiinţă împovărată.

Aşa-zişii creştini joacă un rol important în încercarealumii de a obţine pacea. Cu sloganul „Creştini, uniţi-vă!”,ei au pornit în căutarea bazarului unde are să se vândăadevărul. Odinioară, creştinii aveau credinţă şi erau gata să

moară pentru credinţa lor. În ziua de azi, râvna lor pentruadevăr s-a domolit. Au început să-l considere ca fiind cevasecundar. Li se par lipsite de importanţă şi nedemne de afi menţionate diferenţele dintre biserici, pentru care altă-dată mucenicii se jertfeau fără preget, Sfinţii Părinţii erausurghiuniţi, iar credincioşii prigoniţi şi schingiuiţi fărămilă. Majoritatea dintre ei sunt sentimentali incorigibili,care cred că religia lui Hristos este un sistem etic privindrelaţiile umane. Alţii urmăresc scopuri politice şi intereseascunse. Ei zidesc laolaltă cetatea Antihristului. Caută ar-monia, fiind indiferenţi faţă de adevăr; caută o recon-ciliere externă, ignorând disensiunile interne; caută litera,fiind indiferenţi faţă de duh.

Cum e cu putinţă ca ei să spere că ceea ce nu s-aînfăptuit în primele secole ale schismei se va înfăptuiacum, când diferenţele în dogmă şi mentalitate, o dată cutrecerea secolelor, din simple fisuri, au devenit prăpăstii?!Simplul fapt că ei vorbesc despre unirea bisericilor aratăcă gândirea lor este profund anticreştină. Ei recunosc prinaceasta că Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Aposto-lească, pe care o mărturisim în Simbolul credinţei noastre(Crezul), ar fi încetat să existe; că a fost dezbinată în mul-te biserici care nu mai sunt soborniceşti (a toată lumea),adică nu mai cuprind întregul adevăr şi har, precumbisericile ortodoxe locale, ci deţin o parte mai mare saumai mică de adevăr şi har. Prin urmare, ei cred căadevărul nu mai există pe pământ şi că venirea lui Hristosa fost până la urmă zadarnică. Căci adevărul confun-dându-se cu minciuna, este cu neputinţă ca adevărul pen-tru care a venit Hristos să stea mărturie pentru a firedescoperit. Aşadar, devine imposibilă redescoperirea luiHristos, Care El însuşi este Adevărul.

Dar atunci de ce a spus Hristos că are să fie cu noipână la sfârşitul lumii? „Şi iată, Eu cu voi sunt în toatezilele, până la sfârşitul veacului”. De ce a spus că SfântulDuh îi va îndruma pe ucenici către deplinătatea adevăruluişi că Biserica va izbândi asupra porţilor iadului? Dacă Bise-rica a fost dezbinată – şi dacă e nevoie de unire, înseamnăcă a fost dezbinată -, atunci tot ceea ce a făgăduit Hristoss-a dovedit a fi numai minciună! Însă Dumnezeu să ne fe-rească de o asemenea blasfemie! Biserica există şi va existapână la sfârşitul lumii, nedezbinată şi invulnerabilă, potri-vit făgăduinţei Domnului. Toţi cei care vorbesc despre„unirea bisericilor” neagă pur şi simplu pe Hristos şiBiserica Sa.

Când un patriarh ortodox acceptă participareaBisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor cafiind una în rândul multor „biserici”, ce altceva face decâtsă recunoască în mod public, precum protestanţii, exis-tenţa mai multor biserici, şi prin aceasta dezbinarea Bise-ricii Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti? Ce altcevaface decât să-L renege pe Hristos? Dar, în strădaniile lorprofane, aceşti oameni prezintă textele liturgice ale Bise-ricii şi pe Hristos Însuşi ca fiind aliaţii lor. Într-adevăr,Hristos s-a rugat ca ucenicii Săi „să fie una”, şi Bisericase roagă în timpul fiecărei Liturghii „pentru unirea”.Aceste cuvinte nu vor însă să spună că Biserica se roagăca într-o zi creştinii să se unească făcând compromisurireciproce în convingerile lor. Nu se referă la urmărirea

Iisus Hristos cu sabie (cf. Mt. 10,34: „Să nu socotiţi că am venit să punpace pre pământ, nu am venit să pun

pace, ci sabie”.


unor acorduri compromiţătoare, prin care să se uneascăelemente denumite în mod diferit. Nu au nici o legăturăcu protocoalele făcute în vederea unei alianţe, unui acordsau unei convenţii, precum cele care se semnează dupămulte negocieri între naţiuni diferite. Nu, aceste cuvintenu vor să spună nicidecum aşa ceva! Biserica nu se roagălui Dumnezeu pentru unirea unor elemente opuse, ci pen-tru ca toţi oamenii să devină UNUL. Cu alte cuvinte, pen-tru ca ei toţi să accepte cu căinţă adevărul, să se închinecu umilinţă dinaintea Bisericii şi să se numere printremembrii Ei. Pentru ca ei să îşi dea seama de greşeala încare au trăit şi să se îndrepte degrabă spre lumină şiadevăr, şi anume spre Biserică. Acesta este lucrul pentrucare se roagă Biserica. Pentru acest lucru anume ne rugămîn Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: „Îndreaptă-i [o,Doamne] pe cei aflaţi în greşeală şi uneşte-i cu BisericaTa Sobornicească şi Apostolească”. Doar această rugă-ciune şi dorinţă izvorăşte din dragostea adevărată, căci eacaută tămăduirea celor bolnavi şi nu amăgirea lor.

Câţiva ortodocşi naivi cred că această apropiere abisericilor nu se face cu scopul unirii, ci pentru instruireacelor eterodocşi. „Acestea sunt - spun ei - manifestări deiubire faţă de fraţii noştri”. „Dacă ne închidem în cochilianoastră - spun ei adeseori - dacă nu luăm parte la confe-rinţele internaţionale şi nu trimitem observatori la conci-liile papale ş.a.m.d., atunci cum vor cunoaşte occidentaliiBiserica Ortodoxă şi cum vor fi atraşi înspre aceasta?”.

Dar cum li se va spune occidentalilor că Biserica Or-todoxă este Biserica Unică şi Adevărată, când ei o vădînsoţindu-se cu „bisericile” false, ca fiind egală între egale?Nu vor crede ei, drept urmare, că Ortodoxia este şi eaasemeni celorlalte – relativă şi parţială? Sau este rezonabilsă sperăm că acele concilii ale unor fanatici purtători deberetă şi ale unor preoţi îmbrăcaţi în rasă vor fi vreodatăîn stare să recunoască adevărul? Ei nu fac decât să-i fla-teze pe ortodocşi, pentru a-i atrage de partea lor. Dacă aravea o nostalgie autentică de a cunoaşte Ortodoxia, nu aravea nevoie de consilii şi de conferinţe: s-ar îndreptadirect spre izvoarele acesteia, spre Părinţii şi Sfinţii ei.Nu! Cea mai bună cale de a-i convinge pe alţii de adevăreste să crezi tu însuţi în el. Nu îl discuta, mărturiseşte-l

doar! Consiliile şi conferinţele dezbat adevărul, însăaceasta este o trădare, întrucât în asemenea cazuri nu estevorba de un dialog cu ereticii, sau de un sfat dat acestora,ci de o discuţie cu „bisericile”. Hristos nu cere partici-panţi la dezbateri, ci mărturisitori. Adevărul pe care El nil-a propovăduit nu este de felul celor care pot fi dezbătute.În diferitele întruniri ecumeniste, discuţia ia forma unuinegoţ în care are loc un schimb de compromisuri în ma-terie de credinţă pentru a se ajunge la un acord final. Înaceste condiţii, până şi simpla prezenţă a unui ortodox lao întrunire ecumenistă este o trădare a lui Hristos. EsteHristos vândut necredincioşilor pentru treizeci de arginţi,de vreme ce, participând, ortodoxul admite că credinţa luipoate fi supusă discuţiei şi acreditează ideea că şi el vaface eventual compromisuri, dacă i se va oferi în schimbceva satisfăcător.

Dacă, în loc de aceasta, toţi aceia care vorbesc astăzidespre unire ar mărturisi Ortodoxia ca fiind adevărul unicşi absolut, şi ar refuza orice contact ecleziastic oficial sauneoficial cu ereticii, fără a se teme a-i numi astfel, atuncivocea lor s-ar face auzită mult mai departe; şi, lucru şimai important, ar fi respectată şi ar pune pe gânduri. Pecând acum vocea lor este o voce a compromisurilor, ovoce care nu impresionează pe nimeni, o voce pe care, înadâncul sufletului, nimeni nu o respectă.

Sfinţii Părinţi nu au luat parte la discuţii cu ereticii.Ei au mărturisit adevărul şi le-au respins pretenţiile fărăcurtoazie şi fără complimente. Ei nu au ajuns niciodată la„acorduri mutuale” cu „bisericile” eretice. Dialogul lor afost întotdeauna public şi a urmărit mântuirea şi edificareasufletelor. Biserica Ortodoxă nu a stat la discuţii cu „bise-ricile” ereticilor. Nu a fost o discuţie a Bisericii cu bise-ricile, ci un dialog între Biserică şi sufletele rătăcite.Biserica nu discută, fiindcă ea nu caută. Ea pur şi simpluoferă – întrucât Ea are totul. (Fragment din „Împotriva falseiuniri bisericeşti”, de Alexandru Kalomiros)

Iconarul frumuseţii nepieritoare (II)

Fotie Kontoglu (1895-1965) este unul dintre cei mai renumiţi iconari ai secolului al XX-lea dinGrecia. El a avut un rol covârşitor în revigorarea iconografiei Ortodoxe (bizantine) încontemporaneitate; în propovă-duirea şi păzirea fiecărui element al Tradiţiei Ortodoxe: iconografiabizantină, cântarea psaltică, calendarul liturgic vechi, etc. Toate acestea, nedespărţite una de cealaltăşi neapărat necesare, alcătuiesc un întreg – Ortodoxia, pentru care a luptat fără preget şi FotieKontoglu, toată viaţa sa. Din pricina influenţelor papiste şi mai cu seamă sub presiuneasecularizantă programatică de sor-ginte masonică din secolul al XIX-lea, iconografia Ortodoxăaproape că se pierduse, înlocuită fiind cu „tabloul religios” naturalist-realist de tip renascentist, plin

„Sufletul omului, al fiecărui om, este ceva adânc şi necercetat. Dar mulţi dintre noi nu realizează acestlucru. Să credeţi că sufletul este necunoscut şi nemuritor. Trupul este ceva vremelnic. Şi patimile şi nevoilesale împiedică sufletul de a se cunoaşte pe sine. Aburii grei ce se ridică din carne înnourează şi întunecăsoarele ce răsare înlăuntrul nostru prin luminarea lui Dumnezeu. Când sufletele sunt pângărite şi întunecate,ele sunt neputincioase să se vadă pe sine ori pe altele”. Fotie Kontoglu


de influenţe umaniste şi sentimentaliste.În cele ce urmează, vom încerca să zugrăvim un

portret al lui Fotie Kontoglu, aşa cum reiese el dinfragmentele unui interviu acordat revistei Divine Ascent,şi realizat de Dr. Constantine Cavarnos, un apropiat alsău.

Credincioşie nestrămutată întru Sfânta Tradiţie: FotieKontoglu

Revista Divine Ascent: Relaţia cu reputatul FotieKontoglu a fost cu adevărat o sursă de inspiraţie pentrumulte din lucrările dvs., nu-i aşa?

Constantine Cavarnos: Da. Filosoful atenian Diogenese plimba cu o lampă în mână, zi şi noapte. Oamenii îlîntrebau: „Ce faci?” El le zicea: „Caut un om, o fiinţă uma-nă adevărată”. Am călătorit ca profesor-vizitator dinSheldon în Grecia, în Franţa şi în Anglia, şi n-am găsitomul pe care-l căutam cu lampa. L-am aflat însă în 1952,în urma recomandării unui prieten grec întâlnit la Oxford– filologul Basil Laourdas. Prin 1948, scrisesem despreKontoglu foarte entuziast, în greacă, în periodicul „Ele-nismul de peste hotare”. Kontoglu l-a văzut şi i-a scriseditorului o scrisoare foarte amabilă. Acel articol l-a ajutatpe Kontoglu să fie recunoscut drept un scriitor şi un pictorremarcabil.

D.A.: De ce era Kontoglu omul pe care îl căutaţi încălătoriile dvs.?

C.C.: Ei bine, ceea ce credeam şi felul în caresimţeam se regăsea, în mare măsură, în scrierile luiKontoglu, ca să zic aşa.

D.A.: Închipuia idealurile dvs.?C.C.: Ideile, idealurile, concepţiile noastre - toate

coincideau. Foarte puternic. Ceea ce am aflat în Kontoglua fost Grecia, întreaga Tradiţie - Paradosis. Tradiţia naţio-nală, Tradiţia Ortodoxă. Toate în Kontoglu – un maestru aliconografiei, un entuziast al muzicii bizantine – toate lucru-rile pe care le apreciam atât de mult se găseau întruchi-pate în munca lui Kontoglu, în credinţele şi în gândirea sa.Daca ar trebui sa aleg un profesor dintre cei de la liceu,facultate, oamenii întâlniţi în diferitele ţări vizitate – Kontoglureprezintă pentru mine persoana cea mai importantă.

D.A.: De unde credeţi că a primit comoara care v-a

dat-o şi dvs.? Unde a descoperit-o?C.C.: Aş zice că la început i-a datorat mult lui

Stefanos Kontoglu, unchiul său, ce era monah. Kontoglus-a născut în Asia Mică, în oraşul Kidoniai, alături deLesvos, de unde mă trag eu. Unchiul său era egumenulMănăstirii Hagia Paraskevi în afara oraşului.

D.A.: Aceasta a fost cea dintâi inspiraţie a lui FotieKontoglu, un unchi călugăr?

C.C.: Da, aşa a învăţat să cânte, de la unchiul său. Şitot aşa a învăţat să citească cărţile sfinte ale Bisericii. Aprimit o educaţie monahală, alături de unchiul său. Aurmat şi una dintre cele mai bune şcoli greceşti ale vremii,o şcoală de studii superioare din Kidoniai. Aveau un pro-gram foarte solid de studii şi formare a caracterului.

D.A.: Cum aţi descrie principiile primare pe bazacărora lucra Kontoglu? Care sunt principiile de viaţă sauvalorile sale fundamentale?

C.C.: Rădăcinile sale se găsesc în Biserica şi credinţaortodoxă, împreună cu artele ei sfinte, îndeosebi icono-grafia şi cântările bizantine. Citea multe cărţi de credinţă.A mers şi la Paris ca să studieze arta, să meargă la gale-riile de artă, să facă cópii, şi altele asemenea. Înainte deaceasta, a mers din Kidoniai la Atena să studieze la Şcoalade Arte Frumoase, pentru un an sau doi. Educaţia sa ar-tistică a avut o natură destul de seculară, deoarece arta bi-zantină, în acea vreme, era dispreţuită atât în Atena, laŞcoala de Arte Frumoase, cât şi în Europa. El a fost bineeducat în acea tradiţie; cunoştea pictorii Renaşterii şiputea vorbi elevat despre ei. Apoi s-a întors în Kidoniai şia predat istoria artei şi limba franceză la liceul de fete. În1922, turcii i-au omorât sau expulzat pe toţi grecii dinAsia Mică. A plecat înainte ca turcii să apuce să-l omoare,şi a mers în Lesvos cu barca, împreună cu membrii fami-liei sale care supravieţuiseră. Era un refugiat ce nu aveanimic, în afară de ce reuşise să care. A avut mare grijă săîşi ia icoanele. Le-a ţinut cu el, acasă, până în ultima sazi de viaţă. Erau nişte icoane foarte vechi, tradiţionale, careau ajuns la familia sa de la mănăstirea Hagia Paraskevi.

D.A.: Ce-ar spune Kontoglu despre unele dintreprovocările reale cu care se confruntă astăzi Biserica? Cear avea de spus despre modernism sau ecumenism? Cumle-a abordat el? Era unic?

C.C.: Am discutat acestea adesea. Am o colecţieîntreagă de scrisori în care discuta despre modernism şiecumenism. Kontoglu era un om cu mintea limpede. Ştiaîn ce credea şi în ce nu credea, cu mare tărie, cu marelimpezime. Nu avea un cuget înceţoşat.

D.A.: Spunea lucrurile făţiş, în cotidianul atenian?C.C.: Da. Îi critica pe greci pentru multele rele care

s-au strecurat în mentalitatea lor. Unul dintre cele mairăspândite rele era xenomania: iubirea excesivă şi fărădiscernământ a lucrurilor de origine străină, precum şi pri-mirea fără critică a lor. Acest lucru se regăseşte de nenu-mărate ori în scrierile sale. Xenomania este încă o boalălarg răspândită printre greci. Este una din pricinile pentrucare ei au desconsiderat moştenirea bizantină şi TradiţiaOrtodoxă. Aceasta poziţie a lui Kontoglu a însemnat şi opoziţie foarte critică a Apusului modern şi al papismului,pe care îl socotea o formă foarte distorsionată de creş-

Camera de lucru a lui Kontoglu


tinism. S-a opus cu hotărâre ecumenismului iniţiat în 1963 de către Atenagoras, Patriarhul Constantinopolului. Pânăla capătul vieţii sale, în 1965, Kontoglu a fost cea mai puternică voce împotriva ecumenismului.

D.A.: A existat ceva vizionar sau profetic în părerile sale privind ecumenismul?C.C.: Nu aş spune profetic, cu excepţia faptului că de la ceea ce se poate zări în trecut, cineva ar putea să pre-

vadă ce se va petrece în vremea noastră şi în viitor, dacă nu ţinem seama de experienţa trecutului. De pildă, falsa unirede la Ferrara-Florenţa din secolul 15 era foarte vie în mintea sa. Urmările ei au fost distructive: după câţiva ani Cons-tantinopolul a căzut sub turci. Nu a fost o coincidenţă; mai degrabă a fost urmarea firească a necredincioşiei faţă deBiserică. A fost părăsire de către Dumnezeu, pentru apostazie.

D.A.: În urma asocierii dumneavoastră de patruzeci de ani cuFotie Kontoglu, care credeţi că este moştenirea sa, pentru noi?Ce au a ne spune astăzi viaţa şi mărturia sa – îndeosebi creşti-nilor ortodocşi din America?

C.C.: Fidelitate pentru Tradiţie. În iconografie, în muzică, înarhitectura bisericilor, în liturghia Bisericii, în toate celelalteslujbe ale Bisericii, în păstrarea credinţei – în toate acestea,păstrarea Sfintelor Canoane, evitarea oricărui compromis înînvăţăturile Bisericii. Întreaga Tradiţie Ortodoxă trebuie păstratăîn ţara aceasta. Eu sunt unul dintre cei ce au încercat să îl urmezeîn lupta sa de a păstra Tradiţia Ortodoxă în ţara aceasta. Înstrădania de evita toate cursele subtile, inovaţiile şi unirile falsede orice fel, continui abordarea lui Kontoglu. Mai este un lucru cetrebuie menţionat: Kontoglu era un mare iubitor al mona-hismului. Credea în viaţa ortodoxă monahală tradiţională, contem-

plativă (isihastă), şi nu în cea „activă”, de sorginte papistă. Într-una din lucrările sale, spune că trebuie să realizăm căoriunde nu există mănăstiri, duhovnicia se vestejeşte, şi oriunde există viaţă monahală autentică şi mănăstiri cu otradiţie de evlavie profundă, Ortodoxia înfloreşte.

D.A.: Dar despre aceasta? Astăzi în Ortodoxie avem numeroase discuţii, şi nu puţine controverse, despre înfă-ţişarea preoţilor şi a călugărilor în Apus. Sunt cei ce spun că aceasta e ceva pentru vechea ţară; în America facem altfellucrurile, din pricina locului în care ne aflăm, şi situaţia ne impune să ne îmbrăcăm diferit, şi că lucrurile exterioarenu au importanţă. Kontoglu ne reaminteşte să „rămânem credincioşi Tradiţiei”.

C.C.: Da, deoarece Tradiţia le aşează pe toate laolaltă într-o relaţie plină de înţeles, minunată, organică. Ne dăviaţă şi rezolvă problemele şi grijile netrebuincioase care sunt create de „modernizare” şi ecumenism.

D.A.: Duce, prin urmare, ignoranţa la o pervertire a Credinţei?C.C.: Da. Credinţa ajunge să fie văzută ca fiind asemenea magiei. Creştinismul nu e magie. Este o relaţie

Dumnezeu-om, ce implică rugăciune din partea noastră, rugăciunea sinceră a creştinilor credincioşi, ca şi alte practiciduhovniceşti, înainte să putem nădăjdui la un răspuns din partea lui Dumnezeu. În mod greşit, oamenii cred că potdobândi binefacerile dumnezeieşti fără să plătească preţul duhovnicesc pentru ele.

D.A.: Deci, pentru a dobândi Sfânta Ortodoxie, trebuie să lucrăm din greu pentru a ne goli sinele şi a îngăduiOrtodoxiei, Tradiţiei, Duhului lui Dumnezeu să se sălăşluiască în noi; trebuie să avem credinţă?

C.C.: Credinţa, în sensul însoţirii noastre din toata inima cu învăţăturile şi practicile cele adevărate; este temelia.D.A.: În concluzie, daţi-mi voie să vă întreb: pare încă a fi o mare provocare, pentru ortodocşii râvnitori, să se ata-

şeze tradiţiei dătătoare de viaţă a Sfinţilor Părinţi. Astfel de oameni trăiesc şi conştientizează Sfânta Tradiţie, dar poatecă nu există pretutindeni un loc în care acea tradiţie să fie uşor accesibilă. Ce putem spune cuiva aflat în această situaţie?

C.C.: Cineva trebuie să aibă râvnă şi să caute cu stăruinţă un loc anume – o parohie din „lume” sau o mănăstire– unde se găseşte creştinismul ortodox autentic, tradiţional. Domnul nostru, Iisus Hristos, zice: „Cere, şi ţi se va da;caută, şi vei afla; bate, şi ţi se va deschide”. Acest interviu a apărut în Divine Ascent, Vol. I, nr. 3-4, pag. 33-47.

66666666

Ecumenismul - calea spre pierzare (VI)Prietenia ecumenică – Un pas spre aprobarea păcatelor non-ortodocşilor

Pururea-pomenitul arhiepiscop Serafim (Sobolev) scria: „Este foarte dificil să spui prin ce anume s-au îndepărtatmai mult de credinţă ortodocşii ecumenişti: prin scrierile lor, ori prin participarea la conferinţele ecumenice?” Aceastăparticipare implică de la sine acceptarea compromisului dogmatic şi înstrăinării totale faţă de Sfânta Tradiţie, care este,în esenţă, o trădare a Ortodoxiei. Multe lucruri s-au schimbat în conştiinţa Bisericilor Ortodoxe locale, inclusiv în ceaa Patriarhiei Moscovei, de vreme ce au aderat la mişcarea ecumenică.

La Consiliul de la Moscova, din anul 1948, Patriarhia Moscovei a declarat că „mişcarea ecumenică este o nouăîncercare de a înălţa un Turn Babel, ca un semn al unei înşelări obişnuite a omului... din pricina patimilor şi amândriei. El a înlocuit datoria unei uniri lăuntrice, organice şi dogmatice, bazate pe un mecanism al unei uniri exte-rioare, pur formale”. Este plin de semnificaţii faptul că, la vremea respectivă, Patriarhia Moscovei declara că:„Adevărata unire a Bisericii a fost un concept străin raţiunii mişcării ecumenice, iar îmbrăţişarea lui ar însemna


respingerea unităţii Bisericii... în timp şi spaţiu... de arupe succesiunea neîntreruptă a harului, ce a unitBiserica Ortodoxă cu Sfinţii Apostoli, prin intermediulcontinuităţii apostolice... de a ne vinde comorile decredinţă, păstrate cu scumpătate de poporulbinecredincios, pentru un blid de câştiguri lumeşti, şiastfel, să ne facem părtaşi pierzării sufletelor”. Acesteultime cuvinte au o sonoritate foarte amară, atunci cândsunt comparate cu osanalele zilelor noastre, cântate încinstea ecumeniştilor, de către „or-todocşii” de modănouă ai Patriarhiei Moscovei. Dincolo de devierile acestorecumenişti „ortodocşi”, prin încăl-carea sfintelor canoaneşi dogmelor Bisericii (pe care le mărturisim în art. 9 alCrezului), ecumenismul a mai produs şi alte roade rele - înmod particular, prietenia ce se dezvoltă în rândurileecumeniştilor. Într-un mod insesizabil pentru ei,participanţii la întrunirile ecumenice ajung să se în-străineze de propriile lor mărturisiri de credinţă şi con-vingeri religioase, însuşindu-şi un limbaj special, o termi-nologie şi un mod de gândire propriu procesului de dialogecumenic. În acest chip, se produce o înstrăinare a ecume-niştilor ortodocşi de la Biserica-Mamă, întunecarea con-ştiinţelor lor, prin înşelări eretice, non-ortodoxe, exact aşacum grăia Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă înşelaţi: Strică preobiceiurile cele bune vorbele cele rele” (I Cor. 15, 33).

Există un concept, denumit „curăţie sufletească”, fărăde care credinţa întru Iisus Hristos este de neconceput.După spusa unui scriitor bisericesc contemporan, adu-nările, rugăciunile şi serbările ecumenice hrănesc o necre-dincioşie constantă a participanţilor, faţă de propria lorcredinţă, şi întipăresc în sufletele lor o stare bolnăvicioasăde preacurvie spirituală. Ecumeniştii au fost avertizaţi demultă vreme despre importanţa comunicării personale, pen-tru cultivarea unui spirit de indiferenţă confesională şi aunei lipse de scrupule. Ei au un motiv bun pentru a nu selimita doar la publicaţii tipărite; mai presus de orice, ei în-curajează contactele personale ce se stabilesc la conferin-ţele, adunările, întrunirile şi tot soiul de reuniuni ale lor.

În Apus, a fost deja o regulă ca ecumenismul să fiepropagat în rândul maselor timp de zeci de ani, în primulrând pentru slăbirea conştiinţelor duhovniceşti ale credin-cioşilor ortodocşi. Restul de false credinţe nici nu au maiintrat în sfera de interes a vrăjmaşului mântuirii, de vremece ele sunt deja parţial sau total sub stăpânirea lui. Trepă-duşii mişcării ecumenice, atât din Apus, dar mai ales dinRusia comunistă, au fost mereu foarte atraşi de posibili-tatea efectuării de călătorii gratuite peste graniţă, ori dealte câştiguri de acest gen.

Şcolile teologice ale Patriarhiei Moscovei au fost dez-organizate prin contribuţiile ecumeniştilor, în conformitatecu un plan ce se intenţionează a se desfăşura multe deceniide acum înainte. Preoţii cursanţi sunt inoculaţi făţiş cuideile ecumeniste, în loc să studieze teologia ortodoxă.Mulţi dintre ei sunt trimişi la studii în centrele ecumeniceale Apusului, în timp ce mulţi studenţi străini non-orto-docşi studiază la seminariile teologice şi academiile desub tutela Patriarhiei Moscovei, obţinându-şi aici diplo-mele în teologie şi gradele universitare (!)

Ereticii occidentali sunt invitaţi nu doar să susţinăprelegeri ocazionale, ci chiar să predea cursuri întregi.Aşa se face că, în decursul câtorva ani, cam pe la sfârşitul

anilor ’70 şi începutul anilor ’80 ai secolului trecut, profe-sorul Institutului Oriental din Roma, iezuitul MichaelArranz, a ţinut cursul de Liturgică la Academia Teologicădin Leningrad [n. trad.: actualul Sankt Petersburg]. El a primittitlul de profesor-doctor în teologie din mâinile Mitro-politului „ortodox” Nicodim Rotov şi, înveşmântat ca unpreot ortodox, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în altarulbisericii Academiei Teologice.

În acest mod, Patriarhia Moscovei formează şi pregă-teşte oameni ce vor deveni vânzători făţişi ai Ortodoxiei.De-a lungul anilor, sute de preoţi de mir ai PatriarhieiMoscovei au participat cu bucurie la acest grafic deschimb de experienţă, ajungând să studieze în mijloculunor comunităţi protestante ori catolice din Apus, în timpce, cu complicitatea plină de bunăvoinţă a PatriarhieiMoscovei, nenumăraţi misionari occidentali au începutprozelitismul catolic şi protestant în rândurile populaţieiortodoxe din Rusia. Asta spunea la Roma şi ProtopopulIoann Sviridov: „Rusia este un teren al misionarismului”.Cu puţină vreme în urmă, a început mituirea clericilorortodocşi de către catolici. Într-adevăr, aceste abuzuri şinelegiuri ale ecumeniştilor, nu sunt altceva decât o„preacurvie spirituală”! Traducere după „Ecumenism - Path toPerdition”, de Liudmilla Perepiolkina

66666666666

Nicodim Rotov - unul din cele mai sinistre personaje bisericeşti alesecolului trecut. Fost mitropolit al Leningradului, mort la 5 septembrie1978, într-un mod enigmatic, chiar la picioarele papei Ioan Paul I şiunul dintre întemeietorii actualei „mişcări presinodale” din cadrul„ortodoxiei mondiale” ecumeniste). Împrejurările morţii mitropolituluiNicodim s-au dovedit a fi profund simbolice – acesta era un marecinstitor al Bisericii Catolice, şi-a dedicat lucrarea de doctorat PapeiIoan al XXIII-lea, iar fiecare călătorie la Roma o considera drept„pelerinaj la scaunul Apostolic”. Treptat, prin concepţiile sale reli-gioase, Nicodim a devenit un catolic sincer şi autentic, fapt ce a generatconvingerea comunităţii bisericeşti conservatoare din acea vreme căacesta ar fi fost un cardinal secret. Dacă este adevărat sau nu, acumeste anevoios să verificăm, însă în ultimii ani au fost publicate maimulte mărturii care confirmă slujirea de către Nikodim a „messe”-lorprivate” conform ritualurilor papistăşeşti. Din iniţiativa lui a fostadoptată şi scandaloasa hotărâre a Sinodului Bisericii Ortodoxe Rusedin 1969 cu privire la admisibilitatea împărtăşirii ortodocşilor la catolicişi invers. Doar după moartea lui Nicodim această hotărîre a fostanulată pe neobservate. Demn de pomenit este şi faptul că el a fostpărintele spiritual al actualului patriarh rus, Chiril Gundyaev.


Ereziile Papei Ioan Paul al II-lea, „prietenul şi fratele” ortodocşilor ecumenişti

Numindu-l „frate” pe ereticul papă al Romei, ortodocşii participanţila mişcarea ecumenistă Îl trădează pe Hristos. Iată numai câteva ideidin învăţătura eretică a Bisericii Apusului, propovăduită de Papa IoanPaul al II-lea: 1. Copiii se pot mântui fără botez. (Ev. 99, 3/25/1995) 2. Musulmanii se închină la Dumnezeu Cel Unul Adevărat (CH: 141,1994) (musulmanii consideră Sfântă Treime ca pe un lucru spurcat, înCoran se precizează: „cine crede în treime este spurcat precum urina şifecalele.” 3. Sectele eretice au o misiune apostolică. (LOR, 06/10/1980) 4. Duhul Sfânt foloseşte sectele ca mijloc de mântuire. (CT:32,10/16/1979) 5. Ereticii au credinţă apostolică. (UUS:62, 05/25/1995) 6. Noua Ordine Mondială este unitate sfântă. (PA:39, 1987) 7. Evreii sunt fraţii noştri mai mari în credinţă. (CH:99, 1994) 8. Masonii sunt fiii lui Dumnezeu-Tatăl. (LOR, 05/22/1984) 9. Ereticii sunt fraţii noştri în Hristos. (LOR, 09/16/1980) 10. Sinoadele ecumenice nu trebuie să apere adevărul. (CH:162, 1994) 11. Este iubire când ne rugăm cu ereticii (UUS:21, 05/251995). În 1991,Ioan Paul II s-a rugat cu luteranii pentru „unitate” (UUS:25 05/25/1995) şis-a închinat diavolului, rugându-se cu vrăjitorii şi numindu-i „duhuri”.(LOR, 08/11/1985) 12. Modernismul reînnoieşte şi uneşte Biserica lui Hristos. (CH:76, 1994)

13. Demnitatea omului este libertate, egalitate şi fraternitate (ALL, 04/1980)... adică exact principiile masonice.Abrevieri. EV Evangelium Vitae, Encyclical of John Paul II, March 25, 1995, Pauline BooksCH Crossing the Threshold of Hope, by John Paul II, Alfred A. Knopf, Inc. 1994LOR L’Osservatore Romano, Vatican City, Italy, English editionCT Catechesi Tradendae, Exhortation of John Paul II, Oct. 16, 1979, Pauline BooksUUS Ut Unum Sint, Encyclical of John Paul II, May 25, 1995, Pauline BooksPA The Pope Comes to America, Publications International, Ltd. Stokie, IL, 1987ALL Allocution (a private audience with the Roman Curia)

Iadul pe pământ

„Auzi cerule şi ascultă pământule, că Domnul au grăit; fii am născut şi am crescut; iar aceia s-au lepădat deMine. Cunoscut-a boul pe Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meunu M-a înţeles. Vai! Neam păcătos, popor plin de păcate, sămânţă rea, fii fărădelege; părăsit-aţi pe Domnul şi aţimâniat pe Sfântul lui Israil, înstrăinatu-v-aţi înapoi. Căci vă răniţi iarăşi, adăugând fărădelege? Tot capul spre durereşi toată inima spre întristare. De la picioare până la cap nu este într-însul întregime, nici bubă, nici vineţeală, nicirană cu puroi, nu este a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături. Pământul vostru pustiu, cetăţile voastre arse cufoc, ţara voastră înaintea voastră străinii o mănâncă, şi s-a pustiit, stricată fiind de popoare străine” (Isaia 1, 2-7).

Cine erau sodomiţii? Din relatările Sfintei Scripturi, se poate deduce că în Sodoma şi Gomora nu erau nici măcar zece oameni care să

trăiască în legea lui Dumnezeu. Sodomiţii erau locuitorii Sodomei şi Gomorei. Starea lor sufletească era dezastruoasă,aşa că toţi erau nelegiuţi, cu excepţia lui Lot şi a familiei sale. El este un străin printre ei. Nici unul dintre locuitoriiacelei cetăţi nu avea frica de Dumnezeu. Erau cu toţii nelegiuţi, stricaţi la suflet şi la trup: „Toţi s-au abătut, împreunănetrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul” (Ps. 52, 4). Avraam L-a rugat pe Dumnezeu să nu semânie, şi să caute poate va mai găsi zece oameni drepţi, pentru care să ierte cetatea păcătoasă. „Şi au zis Domnul:strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit spre Mine, şi păcatele lor sunt mari foarte” (Fac. 18, 20).

Ce a fost în Sodoma - homosexualitate sau neospitalitate?Păcatul sodomiei reprezintă o fărădelege mârşavă – homosexualitatea, şi nicidecum o neospitalitate, cum susţin

homosexualii, din partea sodomenilor faţă de Sfânta Treime, coborâtă în chip de îngeri, dar văzuţi ca nişte oameni.

Alte erezii laarătare ale Pa-pei Ioan Paulal II-lea: 1.Rugându-se laZidul Plân-gerii din Ieru-salim; 2. Fă-când un gestmasonic; 3.Sărutând Co-ranul şi... 4.Alături de fos-tul patriarh alB.O.R., Teo-ctist Arăpaşu,cu ocazia vizi-tei „frăţeşti”din anul 1999.

1 2

3

4


Au chemat locuitorii Sodomei pe Lot, şi i-au zis: „Undesunt bărbaţii care au intrat la tine noaptea? Scoate-i lanoi ca să ne împreunăm cu ei” (Fac. 19, 5), iar Lot a zis:„Nicidecum fraţilor nu faceţi răutatea aceasta. Ci am eudouă fete care n-au cunoscut bărbat, pe acelea voi scoatela voi, şi vă faceţi treaba cu ele după cum va plăcea vouă,numai asupra bărbaţilor acestora să nu faceţi nedrept;pentru că au intrat sub acoperământul casei mele. Iar eiau zis lui: du-te încolo, ai venit să locuieşti aici saujudecată să judeci? Acum dar te vom chinui mai rău petine decât pe ei; şi sileau pe Lot foarte, şi s-au apropiat lauşă să o strice” (Fac. 19, 7-9).

Sodomenii depăşiseră deja chiar şi măsura păcatuluidesfrânării, care este o altă fărădelege înaintea lui Dum-nezeu. Pe ei nu îi mai interesau femeile, căci erau dejahomosexuali, iar păcatul lor a ajuns să fie atât de mare,încât Dumnezeu nu a mai putut privi la fărădelegea lor.Urmarea păcatului lor a fost mânia lui Dumnezeu, care adistrus din temelii cu foc şi pucioasă cetăţile Sodomei şiale Gomorei, unde vieţuiau cei care păcătuiau peste fire.Astăzi, cetăţile Pentapolei, cândva fastuoase, sunt acope-rite de apele lipsite de viaţă ale Mării Moarte, numită învechime şi Marea de Asfalt, tocmai din pricina pucioaseişi a focului pe care le-a acoperit, ca pe o urâciune peste ca-re nu se mai cuvine nici măcar să răsară lumina soarelui.

Lumea modernă rezideşte Sodoma şi GomoraÎn Suedia, prin legea intrată în vigoare încă de la 1

mai 2009, cuplurilor homosexuale le-a fost permisăoficierea căsătoriei şi în Biserică. Din punct de vederejuridic, aceste „căsătorii” sunt egale cu căsătoriile normale.Din punct de vedere duhovnicesc, această fărădelege esteînfierată ca fiind păcat de moarte, strigător la cer, pentrucare proorocul David grăieşte: „Le va răsplăti lor Domnuldupă fărădelegea lor şi după răutatea lor îi va pierde pedânşii” (Ps. 93, 23). Încă din 1995, homosexualii din Suediaau primit dreptul să se „căsătorească” (aşa-numitul „parte-neriat”), dar să întreprindă manifestări bisericeşti, cum arfi cununia, nu li se permitea. Cel mai îngrozitor este căcuplurile homosexuale au dreptul să înfieze copii. Ce vordeveni copiii cuplurilor de homosexuali? În mod sigur căvor forma o nouă generaţie a homosexualilor. Preoţii auprimit dreptul să participe sau nu la astfel de ceremonii.Cine sunt preoţii care participă sau încuviinţează „căsă-toriile” homosexualilor? Nimeni alţii decât tot nişte homo-sexuali, îmbrăcaţi în redingotă clericală.

După ce statul California a spus „NU” căsătoriilorhomosexuale, surprinzătoare a fost hotărârea autorităţilordin Nepal, prin care şi aici au fost legalizate căsătoriile

homosexualilor. Curtea Supremă a stabilit, conform ver-dictului din anul 2007, că homosexualitatea este un...fenomen înnăscut. Cu alte cuvinte, este un fel de „apti-tudine”. Nu ar fi demirare ca peste ceva vreme, homo-sexualii să aibă parte şi de burse sau indemnizaţii pentru„vocaţia” lor.

În Chişinău, mai înainte de 7 mai 2009, moment ceavea să culmineze cu parada homosexualilor, organizaţiaGenderDoc-M a montat în apropierea aeroportului un pa-nou publicitar la care se făcea reclamă în vederea sus-ţinerii festivalului „Curcubeul peste Nistru”, festival careare rolul de a promova valori imorale. Organizatorii aşanumitului festival sunt Centrul de Informaţii „GenderDoc-M”, organizaţie care promovează pe toate căile şi la toatenivelele homosexualitatea. Este o sfidare a Ortodoxieipoporului credincios din Basarabia şi o subminare amoralităţii naţiunii, întrucât ei prezintă drept virtute unlucru ruşinos şi care este împotriva firii.

În România, homosexualii au avut un motiv în plus săsărbătorească noul Cod Penal, care liberalizează în chipmascat pedofilia, coborând până la 13 ani, vârsta la caresunt pedepsite abuzurile sexuale ale minorilor. Aceastăacţiune nu face decât să legalizeze tacit uriaşele reţeleinternaţionale de trafic de copii, pentru care ţara noastrăeste o ţintă importantă. În ultimii ani, legalizarea şinormalizarea homosexualităţii în societatea contemporanăromânească are loc într-un ritm tot mai alert.

Nu numai evenimentele cele mai recente, dar şistudiile ştiinţei, la care se adaugă istoria mişcării homo-sexuale ne arată că, încă de la începuturi, homose-xualitatea a avut în agendă susţinerea pedofiliei. Am puteaspune chiar că pedofilia este o componentă esenţială amişcării homosexuale, fără de care aceasta, în mod prac-tic, nu s-ar putea perpetua. Pentru că, ce altceva înseamnăpropaganda pro-homosexualitate din şcoli, de la cea maifragedă vârstă, decât coruperea sufletelor copiilor prineducaţie imorală, pentru a face din trupurile lor altare alepatimii sodomiţilor? Bineînţeles, pretextul este unul de-mocrat: lupta împotriva discriminării minorităţilor sexu-ale, egalitatea de şanse şi libertatea de conştiinţă! Dar oarece alt sens ar putea avea educaţia homosexuală în şcoli, de-cât câştigarea de adepţi şi înmulţirea fărădelegii pe pământ?

Psihiatrii ateiÎn SUA, homosexualitatea este la ea acasă. Încă din

1973, Asociaţia Americană de Psihiatrie (APA) a eliminathomosexualitatea ca boală din Manualul de Diagnostic şiStatistici (DSM-III), deşi mai înainte de 1973, homose-xualitatea era considerată o boală psihică. Din 1973 şi maitârziu, în Manualul de Diagnostic şi Statistici (DSM-IV) -paragraful B din aceeasi secţiune (pag. 528) se precizează:„Fanteziile, impulsurile sexuale sau comportamentele ge-nerează o tulburare semnificativă din punct de vedere cli-nic sau afectează latura socială, ocupaţională sau alte as-pecte importante ale vieţii. A acţiona pur şi simplu în bazaacestor impulsuri nu mai constituie un motiv pentru carehomosexualitatea sau pedofilia să fie considerată o tul-burare/boală. Dacă individul nu este tulburat sau afectatde ceea ce face, atunci, pentru psihiatri, acesta este un

Marea Moartă (situată în medie la aprox. 400 m sub nivelulmării) nu poate susţine nici o formă de viaţă


comportament sănătos”. Mulţi homosexuali au văzut în această decaraţie o mare victorie pentru cauza lor – o declaraţieoficială că homosexualitatea este „normală”, declaraţie ce a avut un mare ecou şi în România. La mijloc este o mare în-şelare. Psihiatrii atei declară homosexualitatea şi pedofilia ca „acţiuni normale”. Dar aceste acţiuni în mod aparent„normale” sunt în fond imorale şi condamnate de Biserică, încă din cele mai vechi timpuri, precum o spune şi ApostolulPavel: „Nu vă înşelaţi: Nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii, nici malahenii, nici sodomenii, nici furii,nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, Împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni” (I Corinteni 6, 9-10).

Să nu ne lăsăm înşelaţiAntihrist se apropie, pe măsură ce oamenii se transformă în

ruine fumegânde ale falnicelor edificii ale credinţei deodinioară. Sufletele şi trupurile copiilor inocenţi sau manipulaţiprin „educaţie sexuală” au devenit un câmp de bătălie pentrusoarta lumii acesteia. Crima premeditată – avortul – estelegalizat. De la acesta se va trece la legalizarea şi normalizareaexperimentelor ştiinţei pe embrioni umani şi pe copii nenăscuţi,adică crearea micilor monştri din carne şi oase. „Cu neputinţăeste să nu vie smintelele; dar vai aceluia prin care vin. Mai defolos i-ar fi lui, de s-ar lega o piatră de moară de grumajii lui, şisă se arunce în mare, decât să smintească pre unul dintr-aceşti maimici” (Luca 17, 1-2).

Presiuni ale puterii atee mondialiste în direcţia stabilirii unei date fixe a Paştelui (II)

Iunie, 2007. Parada homosexualilor în Ierusalim,batjocorind locul în care Domnul nostru S-a lăsat

răstignit pe Cruce, pentru mântuirea noastră.

De la începuturile acestei lumi văzute, un compromisa adus întotdeauna, după sine, alte şi alte compromisuri.Uitând de Dumnezeu, omul căzut a considerat că poatevinde şi cumpăra absolut totul. Greşeala a fost căîndrăzneala sa a mers până într-acolo că L-a vândut peHristos, călcându-şi în picioare, într-o clipită, toată cins-tea şi nobleţea de chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi,mai mult, de slujitor al sfintei Sale Biserici. Aşa s-a în-tâmplat şi în istoria Bisericii Ortodoxe din România.

După tragicele momente din anul 1924, puterealaică, ce făcea jocul cercurilor oculte mondiale, ghidatede interese meschine şi antihristice, reuşise în planul săudiabolic de schimbare a calendarului ortodox cu celcatolic. Acest compromis a atras după sine noi şi noi cap-cane şi încercări de distrugere a Bisericii de stil nou -cândva o instituţie divino-umană, ce îşi vânduse acum, pepreţ de nimic, toată avuţia părintească: Canoanele şifrumuseţea sfântă a moştenirii sale patristice. Păstorii săinăimiţi îşi făceau încă o dată „datoria” de ruinare dinspreinterior a Bisericii, căutând cu orice preţ - fie el şi desânge, să impună punctul de vedere al marilor eretici ailumii - catolicii şi protestanţii - aici, într-o Românie ce Îlcunoscuse pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, acum 2000 deani, într-o eră în care majoritatea ţărilor aşa-zis „creş-tine” de astăzi rătăceau încă în întunericul slujirii idoleşti.

Anii 1930 au cunoscut în continuare presiuni cons-tante - de schimbare a Pascaliei de data aceasta (adică deunificare a datelor prăznuirii Sfintelor Paşti dintre orto-docşi şi catolici), venite acum din partea Ligii Naţiunilor.În legătură cu aceasta, trebuie să menţionăm un momentimportant, ce desigur că este cvasi-necunoscut în rândul

clerului şi credincioşilor. El a fost consemnat în revistabisericească „Candela”, nr. 1-4, 1931 din Cernăuţi. Care aufost datele acestui important moment?

Pr. Profesor Vasile Gheorghiu, ucenic al prof. Popo-vici, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi a pri-mit, din partea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române (destil nou), însărcinarea de a examina problema stabilirii uneidate fixe a Paştilor, problemă ridicată de organizaţia Socie-tatea Naţiunilor, care propunea, nici mai mult nici maipuţin, decât rectificarea calendarului gregorian şi stabi-lirea unei date fixe a paştelui, pentru cât va fi lumea - deexemplu, în a doua duminică din aprilie. Este interesantde observat componenţa Comitetului preparator al Comi-siei consultative şi tehnice de Comunicaţie şi Tranzit, in-stituită de Consiliul Societăţii Naţiunilor:6 Marele rabin Israel Levi, preşedintele Comitetului israelit închestia reformei calendarului.6 Dr. Hertz, marele rabin al comunităţilor israelite unite dinimperiul britanic, Londra.6 Reverend Dr. M. Hyamson, preşedintele ligii pentru păstrareafixităţii zilei de Sâmbătă.6 Dr. Pinchas Kohn, delegat din partea „Agudas Iisroel”.6 Dr. F. Lewenstein, mare rabbin, Zürich.6 Prof. Adolf Keller, secr. gen. al cons. ecum. al creştinismului practic.6 M.A.S. Maxwell, M. L. H. Christian şi Dr. J. Nussbaum,numiţi de conferinţa generală a adventiştilor de ziua a şaptea.6 M-lle Achelis, preşed. Asociaţiei pentru calendarul mondial.6 M. Brougthon Richmond, secretarul Asociaţiei pentrucalendarul internaţional.6 M. Moses B. Cotsworth, directorul ligii internaţionale alcalendarului fix.


Iată deci, cine îndrăznea să decidă în privinţa stabi-lirii unei date fixe a Paştelui creştin! Criteriile lor nu eraunici măcar la nivel declarativ bisericeşti, ci exclusiv geo-politice şi economice. În faţa acestei provocări, sinodul ro-mân a apelat la expertiza pr. prof. Gheorghiu. Pus în faţaunei situaţii destul de grele, şi presat fiind de către forţeleglobalizante politice şi economice ce le resimţim şi noiacum din plin, părintele a dat şi o mărturie tranşantă, carea atârnat se vede destul de serios în ceea ce a urmat deatunci şi până acum. Mai mult decât aceasta, el a avut nunumai curaj în faţa factorilor de presiune seculari, darchiar a ridicat un glas de împotrivire faţă de atitudinea laşăşi apostată a Patriarhiei Ecumenice. Putem afirma chiar căaceastă declaraţie este una din puţinele mărturisiri orto-doxe publice, scrisă în frica lui Dumnezeu, făcute din par-tea Bisericii de stil nou, de la schimbarea calendarului şipână astăzi. Poate că B.O.R. îi datorează părintelui Gheor-ghiu mai mult decât îi place să recunoască. Deoarece argu-mentele sale sunt foarte interesante, aducem aici cu titlude document de arhivă, câteva idei de căpătâi din darea sade seamă, trimisă la vremea aceea sinodului Bisericii de stilnou. Vom respecta limbajul original, de epocă, al autorului:„Opinia mea este următoarea:

Ziua de Paşti adevărat că oscilează din tot începutulpe una dintre duminicile dintre 23 martie şi 25 aprilie alecalendarului nostru. Dar cum toate celelalte zile de sărbă-toare au fost fixate pe o zi anumită din calendar, ni seimpune întrebarea, cum de vine şi cari sunt motivele, pen-tru cari numai ziua de Paşti n-a fost fixată şi ea la o datăanumită din calendar…

O mai bună fixare a zilei de Paşti (creştine) decâtaceasta nu există. De aceea Sf. Părinţi adunaţi în primulSinod Ecumenic dela Niceea din anul 325 d.Hr., dis-cutând chestiunea fixării zilei de Paşti în Biserică, aucăzut cu toţii de acord, că această zi trebuie să se serbezeşi pe viitor în prima duminică după luna plină de dupăechinocţiul de primăvară. Şi de atunci încoace Bisericacreştină a căutat, întotdeauna, ca să rămână cât mai cre-dincioasă acestei vechi şi venerabile tradiţii. Aceasta s-afăcut în conştiinţa, că această tradiţie trebuie redusă încele din urmă la însăşi cauzalitatea divină, întrucât ser-barea Paştilor iudaice în ziua de lună plină a primei lunide primăvară, este, de fapt, orânduire divină şi întrucât şiDomnul a binevoit a-Şi desăvârşi chiar cu ocazia sărbă-torii de Paşti a iudeilor, în prima zi de duminică, opera Samare de mântuire… Ne surprind proiectele de reformă calen-daristică şi de stabilizare a Sf. Paşti, cari ne vin din afară,din cercurile cele mai îndepărtate de Biserică, dela direc-

torii de bănci şi industrii şi din partea instituţiunilor detranzit şi transport, cari şi-au centralizat acţiunea într-o comi-siune specială de studii, instituită de Societatea Naţiunilor.

Am auzit mai sus, că în ce priveşte serbarea Sf. Paştiaceastă Comisiune vrea să stabilizeze Sf. Paşti pe oduminică, care se va găsi cam pe la mijlocul lunei luiaprilie. Cu alte cuvinte zis, ea tinde, ca să dezlege sărbă-toarea Sf. Paşti, complectamente, de marii luminători aicerului, de lună şi de soare, şi să o lege pe viitor numaide instituţia schimbăcioasă a calendarului, fie a celui careeste de prezent în vigoare, fie a altui calendar perpetuu,pe care-l au în vedere, ca să-l introducă pe viitor în viaţacivică mondială.

Încercarea de a desface sărbătoarea Sf. Paşti delegătura ei şi firească şi istorică şi tradiţională cu mariiluminători ai cerului, soarele şi luna, este un atentat,am putea zice, de-a dreptul criminal la adresa Sfinteinoastre Biserici. Îi zicem atentat criminal pentru ur-mătoarele motive:5 Dacă sărbătoarea Sf. Paşti nu se mai serbează înduminica de după prima lună plină de după echinocţiul deprimăvară, ci la o dată oarecare calendaristică, care nuţine seamă de aceste condiţiuni şi care ni s-a stabilit şiimpus din altă parte, noi vom trebui să renunţăm pe viitorla orânduirea divină de a serba Sf. Paşti exact în condi-ţiunile astronomice bine fixate şi neschimbabile ale acesteiserbări şi vom trebui să ne mulţumim cu o serbare dePaşti, care va împărtăşi soarta calendarului schimbăcios aloamenilor. În legătură cu un calendar rău, dar mai ales înlegătură cu calendarele cele sugerate de Comisiunea destudii a Societăţii Naţiunilor nu se va mai putea evita, caPaştile să se serbeze după un număr oarecare de ani în alteanotimpuri şi nu la începutul primăverii astronomice, aşadupă cum se cuvine.5 Stabilizarea sărbătorii Paştilor pe o duminică a uneizile de aprilie fără privire la starea lunii şi a soarelui în-semnează a pierde şi legătura istorică cu ziua şi anulmorţii Domnului Iisus Hristos. Noi ştim, că Domnul afost răstignit chiar în ziua de lună plină a primei luni deprimăvară, care în anul acela (30 d.Hr.) cădea într-o zi devineri, şi a înviat a treia zi, într-o zi de duminică. Fără deaceastă legătură istorică, serbarea Sf. Paşti se degradeazăla o serbare pur formală, fără vreo legătură mai strânsăorganică cu opera de mântuire a Domnului Iisus Hristos.Şi, în fine,5 Acceptarea unei alte date pentru serbarea Sf. Paşti de-cât cea tradiţională şi aprobată de I Sinod Ecumenic (325d.Hr.), ar însemna abandonarea unei tradiţiuni aproape bi-milenare a Bisericii, ceeace ar fi un greu vot de blam pen-tru Biserica de până acum, pentru că ea timp atât de înde-lungat n-a înţeles să simplifice calculul pascal şi a ezitatsă-l lege de o duminică fixă din calendar, şi în acelaş timpun gest nemaipomenit de îngâmfare a Bisericii de acum,care se transpune, în mod suveran, peste toate orânduirilebisericeşti observate cu scumpete până acum.

Din motivele arătate noi vom trebui să zicem, căBiserica nu poate să renunţe nici pe viitor, ca să-şi serbezePaştile în altă duminică decât numai în duminica întâia dedupă prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.Ea nu poate să accepte, aşadar, ca Paştile să fie fixate peo duminică oarecare a lunei aprilie…

Dificultatea începe abia atunci, când cei cari nu cu-


nosc normele, după cari trebuie stabilită ziua sărbătorii dePaşti, compară un calendar dintr-un an cu un calendar dinalt an. Ei nu-şi dau seama, că lunile noi dintr-un an calen-daristic nu coincid cu lunile noi din celălalt an calen-daristic. Şi atunci, ce să vezi ? Ei se întreabă, de ce în anulacesta s-au serbat Paştile în ziua cutare de aprilie, iar înanul viitor vom trebui să o serbăm în ziua cutare a luneilui martie. Şi fără să-şi mai dea silinţa, ca să cerceteze şisă cunoască motivele, pentru cari Biserica a stabilit, caodată să se serbeze Paştile într-o zi a lunei lui aprilie, iaraltă dată într-o zi a lunei lui martie, pretind, ca Paştile săse fixeze pentru totdeauna la o zi, care să nu permită ooscilare prea mare.

În Biserică Domnul Iisus Hristos porunceşte. Bisericaeste Hristocratică, nu democratică. Cu toate acestea eaeste cea mai folositoare şi mai binefăcătoare instituţiunepentru omenire. Aşa fiind, nu se poate admite, ca credin-cioşii laici să aibă dreptul de a hotărî în chestiuni, carisunt exclusiv de competenţa bisericii învăţătoare. Cu atâtmai puţin li este permis acelora, cari stau în afară de orga-nizaţia Bisericii creştine, cum este cazul chiar cu Comi-tetului Comisiunii de studii a Societăţii Naţiunilor, dincare fac parte, după cum am arătat în cele precedente, unnumăr considerabil de rabini iudei, ca să aibă oarecare votîn chestiuni, cari privesc în primul rând Biserica creştină.

Răspunsul Arhiepiscopului de York, care este în fondprotestant şi stă atât de departe de vechea tradiţie biseri-cească, nu mă prea miră. Dar mă miră mult, cum de aputut să dea un astfel de răspuns Patriarhul Ecumenic dinConstantinopole. Răspunsul este de-a dreptul nedemn deînaltul prestigiu de până acum al acestui Scaun patriarhal.Zic nedemn, pentrucă de frică, ca să nu piardă simpatiilemembrilor din Comisiunea de studii a Societăţii Naţiu-nilor, a declarat cu cuvintele de mai sus, că este gata, casă treacă peste hotărârea Sinodului Ecumenic şi să accepteo nouă stabilizare a Paştilor. Aceasta ar fi un act de trădare laadresa tradiţiunilor de până acum a Bisericii Ortodoxe…

Dar cei iniţiaţi ştiu de mai înainte, că un Concil (sic!)Ecumenic nu va putea să dezavueze pe un alt ConcilEcumenic, care a luat deja hotărâri precise în chestiuneadatei, când trebuie să se serbeze Paştile creştine… Şiacelaşi Spirit Sfânt a inspirat şi hotărârea Sf. Părinţi delaSinodul I Ecumenic, ca sărbătoarea Sf. Paşti creştine sauÎnvierea Domnului să se serbeze în prima duminică, careurmează după luna plină de după echinocţiul de primă-vară. Şi, dacă, de fapt, acelaşi Duh Sfânt îi va inspira şipe Sf. Părinţi, cari vor fi convocaţi într-un nou ConcilEcumenic, atunci noi nu ne putem aştepta, că în ce pri-

veşte ziua de Paşti, adică când vor trebui să se serbezePaştile, ei vor fi în stare, ca să ia altă hotărâre. Ei vor con-firma pur şi simplu hotărârea Sinodului I Ecumenic din325 d. H.Concluziunile, la cari ajung, le pot rezuma, deci, înurmătoarele:5 Conştientă de importanţa deosebită, pe care o are săr-bătoarea Sf. Paşti, resp. Învierea Domnului pentru întrea-ga creştinătate, şi credincioasă bunelor tradiţii milenareBiserica Ortodoxă Română nu poate să serbeze Învierea Dom-nului la altă dată decât numai în prima duminică, care ur-mează după luna plină de după echinocţiul de primăvară.5 Nu există nici un motiv rezonabil, care ar putea săconstrângă Biserica Ortodoxă de a abandona tradiţia ei depână acum şi de a accepta o stabilizare a sărbătorii de Paştipe o duminica oarecare a lunei lui aprilie.5 Sistemele calendaristice n-au avut nici odată un rolhotărâtor asupra fixării zilei de Paşti. Ele au înregistratnumai simplu ceeace li s-a comunicat, fie direct, fieindirect, din partea Bisericii cu privire la ziua de Paşti. Şinici pe viitor nu li se poate concede unor sisteme calen-daristice dreptul de a hotărî ele data zilei de Paşti, maiales, când ştim, că reformele calendaristice, cari ni sesugerează din partea Comisiunii de studii de pe lângă Socie-tatea Naţiunilor, vor fi mult mai rele şi mai schimbăcioasedecât sistemele calendaristice de până acum…5 Biserica Ortodoxă Română are îndatorirea sfântă, casă corecteze punctul de vedere al Patriarhatului Ecumenicdin Constantinopole şi să declare cu toată francheţa şi fărăteamă de a-şi pierde simpatiile membrilor Comitetului destudii de pe lângă Societatea Naţiunilor, că nu poateadmite, ca Sf. Paşti să se serbeze în altă duminică, decâtîn cea stabilită odată pentru totdeauna de Părinţii Sf.Sinod din Niceea din anul 325 d.Hr. Simpatiile lumii în-tregi nu trag atât de mult în cumpănă, cât trage în cum-pănă păstrarea credincioasă a vechilor şi bunelor tradiţiibisericeşti, cari li-au fost inspirate Sfinţilor Părinţi deDuhul Sfânt. 5 Pentru cazul însă, că ni s-ar impune din afară, cu toatăopoziţia noastră hotărâtă, ca să acceptăm noua reformă destabilizare a sărbătorii de Paşti, noi să fim gata, ca săsuferim, dar să nu cedăm. Cine va ceda pe această ches-tiune va trebui considerat un trădător al unei vechi tradiţiibisericeşti, care a fost sancţionată de Însuşi Domnulnostru, Iisus Hristos, prin moartea Sa de pe cruce şi Învi-erea Sa din morţi, fapt, ce s-a întâmplat în prima duminicădupă luna plină de după echinocţiul de primăvară.Al Sanctităţii Voastre prea devotat Dr. Vasile Gheorghiu, Profesoruniversitar”

Iată un răspuns cu adevărat mărturisitor, întocmitpentru a contrazice rătăcirile Patriarhiei Ecumenice deConstantinopol, a Ligii Naţiunilor, cu atât mai demn deadmirat cu cât epoca era dominată atunci de presiunile ve-nite din partea agenţiilor economice, ale trusturilor inter-naţionale evreieşti, şi chiar ale unei opinii publice depăr-tată de Dumnezeu şi pătrunsă de un duh lumesc, ce o îm-pingea către orice compromis, fără a se simţi câtuşi depuţin vinovată. Ce vom mai avea de înfruntat de acumînainte, odată cu intrarea României în UE? Mai existăoare în Biserica de stil nou teologi mărturisitori?


Într-o scrisoare catalogată la Muzeul Britanic dinLondra, Pike, mason de gradul 33 şi satanist (ce a for-mulat în anul 1889 dogma divinităţii lui Lucifer, zicând că„Lucifer este dumnezeu”, îi scrie lui Mazzini, unul dintreiluminaţii masoneriei: „Atunci pretutindeni oamenii, de-zamăgiţi de crestinism, vor primi adevărata lumină, careva urmări distrugerea creştinismului şi ateismului, ambelecucerite şi exterminate în acelasi timp.” În 1879, acelaşiAlbert Pike scria tot către Mazzini: „Noi trebuie să creămun super rit, care va ramâne necunoscut, şi la care noivom chema pe acei francmasoni de grad înalt pe care îivom selecta. Cu privire la fraţii noştri din francmasonerie,aceştia trebuie să fie garanţia păstrării secretului cel maistrict. Prin acest rit suprem, noi vom guverna toată franc-masoneria care va deveni centrul internaţional cel mai pu-ternic, pentru că direcţia lui va fi necunoscută” (Teocraţiaocultă, de Lady Queenborough, p. 208-209). Intrând în legăturăcu Moses Holbrook, adept al sectei luciferice, suveran co-mandor al supremului consiliu francmasonic din Charles-ton, Pike a întocmit împreună cu acesta versiunea moder-nizată a Liturghiei Negre luciferiene, bazată pe îndru-mările kabbalei. Pike a dat această Liturghie spre folosinţaacelor iluminaţi care sunt posesorii secretului complet,precum şi gradelor supreme din Noile Rituri Paladiste.

În 1871, într-un altschimb de corespon-denţă dintre Pike şiMazzini, cel dintâi erade părere că: „Noi (ilu-minaţii) vom provocaun formidabil cata-clism social care, întoată oroarea sa, vaarăta lămurit naţiu-nilor efectele ateis-mului absolut - ori-ginea sălbăticiei şi acelor mai mari vărsăride sânge. (...) Spiriteleteiste vor ramâne fărăbusolă, în nelinişteacăutării unui ideal, fără

să ştie către cine să-şi îndrepte adoraţia; ele vor primi încele din urmă adevărata lumină prin manifestareauniversală a doctrinei luciferice”. La 14 iulie 1889, AlbertPike făce următoarea declaraţie celor 23 de Consiliisupreme din lume: „Ceea ce trebuie spus mulţimii este:Noi aducem slavă lui Dumnezeu, dar este dumnezeuladorat fără superstiţie. Vouă marilor instructori generalivă spunem aceasta ca să puteţi repeta fraţilor de gradele32, 31, 30: Religia masonică trebuie să fie menţinută înpuritatea doctrinei luciferice de noi toţi iniţiatii de cel maiînalt grad.” (Ralph Epperson, Noua Ordine Mondială, Ed.Alma. Oradea, 1997, p. 70-71).

Camuflarea francmasoneriei de esenţă satanistăOrganizaţiile francmasonice camuflate sunt de două

feluri: ecumenice şi umanitare. Ecumeniştii sunt cu toţiiîn slujba francmasoneriei. Cei care susţin şi promoveazăecumenismul slujesc idealurile francmasoneriei, precumguvernul mondial, distrugerea creştinismului şi instituireareligiei unice luciferice. Organizaţiile umanitare francma-sonice sunt cele care au aruncat în românia mii de tone dealimente alterate „făcute cadou”. „Religioşii” francmasonisunt cei care au instituit dialogurile ecumenice, unde„ortodocşii” intră în dialog şi chiar comuniune liturgicăcu eterodocşii (ereticii), precum anglicanii, care susţinhirotonia femeilor şi homosexualitatea. Rezultatele unuisondaj făcut printre episcopii anglicani au dat la ivealădiferenţele dogmatice dintre aceşti eretici şi ortodocşi.Astfel dintre 39 de episcopi anglicani 10 nu credeau înrealitatea istorică a Naşterii lui Hristos din FecioaraMaria, 9 nu credeau nici în Învierea lui Hristos, iar 19episcopi nu au considerat necesar pentru creştini să creadăcă Hristos este Dumnezeu.

În faţa acestor compromisuri religioase, Patriarhia deConstantinopol cheamă Bisericile din toată lumea spredialog ecumenic cu trecere peste diferenţele dogmatice oricanonice şi convoacă necesitatea celui de-al optulea sinodecumenic unde să se reformuleze doctrinele Bisericii luiHristos, iar ecumenismul să fie declarat politica universalăa tuturor Bisericilor. Ţelul acestei organizaţii este unitateacreştină ca supra-biserică, adică o biserică mondială aunui guvern mondial. În contextul în care scopul declaratal francmasoneriei este noua ordine mondială şi guver-narea mondială, ecumenismul care este de origine ma-sonică va prelua doctrina, ideile şi credinţa francma-soneriei, adică ceva de genul new-age, ce se identifică cudoctrina lui Lucifer. Ecumenismul urmăreşte minima-lizarea diferenţelor de doctrină, prin promovarea sincre-tismului religios, cu scopul de a permite o coeziune încadrul maselor de credincioşi de diferite religii şi con-fesiuni. Fără rezolvarea problemei religioase, guvernareamondială şi religia unică nu pot fi impuse.

Începutul vânzării Bisericii Vânzarea Bisericii a început de multă vreme. În mod

oficial este cunoscută lista personalităţilor bisericeşti careau făcut parte din francmasonerie, după cum urmează: în1776 este amintit Leon, episcop de Huşi; în 1781, IoanPiuaru Molnar; 1787 - Gherasim, arhimandrit din Iaşi;Amfilohie (?-1800) - episcop de Hotin; Athanasie(Stoenescu) 1815-1880 - episcop; Dionisie Lupu (1769-1831) mitropolit; Gherasim (Clipa Barnovschi) (?-1826) -episcop; Irineu Mihălcescu, sec. XX - mitropolit; LeonGheuca (1735-1789) - episcop de Roman şi mitropolit alMoldovei; Meletie Lefter, sec. XIX - episcop de Roman;Filaret Scriban (1811-1873) - intrat în francmasonerie pecând era arhimandrit; Dima Teofilact, arhimandrit;Efrem, arhimandrit bulgar; Gheorghe, arhidiacon dinIaşi; Nectarie Hermeziu, arhidiacon din Iaşi; SofronieVârnav (1801-1861), stareţ de Neamţ după 1848; VasileAgape, născut în 1831, profesor de teologie în Iaşi;Boerescu Zaharia sec. XIX, profesor la Seminarul din

Albert Pike, purtând însemnelemasonice specifice gradului 33

Francmasoneria, satanismul şi Biserica


Curtea de Argeş; Ştefan Călinescu (1844-1921) - preot,profesor de teologie; Aurel Crăciunescu, născut în 1877,profesor de teologie; Chiriac Dimancea, născut în 1880,profesor de teologie etc” (conform Horia Nestorescu Bălceşti- „Ordinul Masonic Român”).

Într-un pasajdin Memoriilesale, NichiforCrainic avertizaastfel asupra pro-blemei religi-oase: „La Genevase discuta pro-blema StatelorUnite ale Euro-pei şi prezidaNicolae Titu-lescu. Nu ve-neam la specta-colul SocietăţiiNaţiunilor ca unarab la Mecca,ci ca un ameri-can la un muzeude curiozităţi.Am combătut-ode la început,

pentru ca n-am crezut nici în seriozitatea şi nici îndurabilitatea ei. Un ţel suprem, cum e pacea mondială,întemeiat pe tratatele de pace de după primul războimondial era o absurditate. [...] Sub masca pacifismului şia înfrăţirii popoarelor, învingătorii de ieri năzuiau să-şipăstreze privilegiile împotriva învinşilor. Astfel, sinceri-tatea, care e condiţia primordială a unei credinţe, nu eraîn nici o parte. [...] Pacifismul fără fundament metafizicnu există. Pacifismul fără suflu religios nu se poaterealiza. Dar pe acest teren problema devine şi mai com-plicată decât pe cel politic propriu-zis. În numele căreicredinţe religioase se pot înfrăţi toate popoarele?

Creştinismul n-a cucerit încă tot pământul; o turmă şiun păstor e încă un ideal pentru cel mai înflăcărat aposto-lat cu putinţă. Iar a pune creştinismul, fără să vorbim deconfesiunile din sânul lui, pe picior de egalitate cu maho-medanismul sau cu budismul, în numele pacifismului reli-gios, e o imposibilitate de principiu şi de fapt. SocietateaNaţiunilor ocolind această dificultate, era un organismareligios, profesând un pacifism fără fundament trans-cendental, în locul religiei. Ea a practicat formula, ce i s-a părut comodă, a francmasoneriei suprareligioase, carenu e decât afumarea conştiinţei naive a unor intelectuali cupseudoatitudinea neantului ateist. Francmasoneria însă, a-vând un caracter ocult şi aderenţi inavuabili, ideile ei di-vulgate indirect nu sunt de natură să entuziasmeze popoa-rele pentru o credinţă pacifistă.

Neajunsul acesta l-auobservat chiar susţină-torii Societăţii Naţiu-nilor care, în scrierilelor, deplâng lipsa uneicredinţe metafizice saua unei mitologii, caresă dea sângele vieţii or-ganismului genevez.Zeităţile acestea neo-mitologice, ce ar fi tre-buit să creeze un fel deOlimp modern în vâr-ful Mont Blanc-ului,se numesc în filosofiacontemporană valori.

Valoarea adevărului, a binelui, a frumosului şi aşamai departe, autonome şi independente, unele de altele,cum nu sunt nici stelele de pe cer, care depind ca să sepoata menţine în armonia suverană prestabilită lor de celcare le-a facut. Cât de falsă este această mitologie teore-tică, fabricată de cea mai nouă filosofie, se vede dinneputinţa Societăţii Naţiunilor de a însufleţi popoarelepentru idealurile ei, care nu erau altceva decât valori însensul cel mai modern al cuvântului. Eşecul mondialis-mului genevez şi al oricărui alt mondialism sta în faptulprincipal că omul nu e capabil să dea omenirii o credinţăsau o valoare supremă” (Nichifor Crainic, Zile albe-zile negre,Gândirea, Bucureşti. 1991, p. 219-220).

După 1948, comuniştii au intrat în Biserică şi aujefuit-o pe cât au putut. Marii prelaţi ai Bisericii au con-lucrat cu aceştia la distrugerea valorilor duhovniceşti a Bi-sericii. Crimele comuniştilor şi persecuţiile împotriva ade-văratei credinţe se făceau cu binecuvântarea prelaţilor Bi-sericii de stil nou. După 1989 odată cu revoluţia din de-cembrie s-a declarat libertate Bisericii, dar sabotarea dinumbră nu a încetat. Până când atâta înşelare asuprapoporului lipsit de informare?

Grade şi însemne masonice

Salut masonic între patriarhul Athenagoras şi Papa PaulVI, cunoscuţi ca francmasoni de grad înalt, cu ocazia

semnării declaraţiei comune privind ridicarea anatemelorde la 1054 (decembrie, 1964).

Ritualuri francmasonice cuîncuviinţarea Bisericii Ortodoxe

Române: ceremonie de investire înOrdinul Cavalerilor de Malta înbiserica ortodoxă din Iosefin,

Timişoara - oct. 2007


Aaron Russo - regizor faimos, fost prieten cu infamulbancher mason Rockefeller, sfătuieşte: „Tot ce trebuie săfaceţi este sa vă deschideţi ochii şi să refuzaţi chiar cupreţul de a fi executaţi să vă implantaţi cipurile!” AaronRusso, deşi evreu ca şi Nick Rockeffeler, nu a acceptat săse facă unealta diavolului, plătind cu viaţa dezvăluirile le-gate de planurile oculte. Deşi bolnav de cancer, Russo şi-afăcut timp să realizeze interviuri cu Alex Jones, realizatorde emisiuni radio şi documentarist ca şi el, lansând astfelo serie de declaraţii incendiare despre ceea ce Rockefellerîi spusese referitor la direcţia în care este lumea orientatăîn prezent de către elita mondială. Regizorul şi realizatorulde documentare american Aaron Russo analizează în de-taliu pentru prima dată mărturisirile uluitoare ale lui NickRockefeller, inclusiv predicţiile sale legate de evenimen-tele de la 11 septembrie şi înscenarea terorismului, fon-darea de către familia Rockefeller a mişcării feministe şiplanul ultim al elitei mondiale de reducere a populaţiei şide implanturi cu microcipuri. Într-un interviu, regizorulAaron Russo povesteşte cum a verificat mărturisirile şo-cante ale lui Nick Rockefeller, care i-a spus personal căscopul ultim al elitei mondiale este de a se ajunge la o po-pulaţie controlată prin microcipuri şi că războiul împo-triva terorismului e o înscenare. Rockefeller a prezis cuunsprezece luni înainte „evenimentul” din 11 septembriecare a declanşat invadarea Irakului şi Afganistanului. Deasemenea, Rockefeller i-a spus lui Russo că familia sa afondat şi finanţat mişcările feministe cu scopul de adistruge familiile şi că reducerea numărului populaţiei esteun scop fundamental al elitei mondiale.

După difuzarea unuia dintre filmele sale de succes,„Mad as Hell”, Russo s-a implicat în politică. În timpulcampaniei electorale pentru fotoliul de guvernator al sta-tului Nevada, Russo a fost remarcat de către Rockefellerşi i-a fost prezentat acestuia de către o femeie procuror.Observând pasiunea şi capacitatea lui Russo de a declanşaschimbări, Rockefeller a început o misiune subtilă de re-crutare a lui Russo în această elită. Ca membru al elitei,lui Russo i se promite un cip marcat special. În timpul uneiconversaţii, Rockefeller l-a întrebat pe Russo dacă esteinteresat să intre în Consiliul Relaţiilor Externe (CRE) –Council on Foreign Relations (CFR), dar Russo a refuzatinvitaţia, spunând că nu este interesat să asuprească oa-menii; în replică, Rockefeller l-a întrebat cu sânge rece dece i-ar păsa de „sclavi”.

„L-am întrebat care este rostul acestor lucruri” -spune Russo; „aveţi toţi banii din lume, aveţi toată putereanecesară... care e scopul final, atunci?” Rockefeller arăspuns (parafrazând): „Scopul final este să fie toţi im-plantaţi cu cipuri, să controlăm întreaga societate, iarbancherii şi elita să controleze lumea”. Rockefeller chiarl-a asigurat pe Russo că dacă ar intra în elită, cipul său arfi marcat special astfel încât să se evite controlul nedoritde către autorităţi. Russo susţine că Rockefeller i-ar fi spuscu 11 luni înainte de 11 septembrie: „trebuie să se producăun eveniment în urma căruia să invadăm Afghanistanul,

să construim conducte de petrol prin Marea Caspică, săinvadăm Irakul, să ocupăm Orientul Mijlociu şi să mer-gem după Chavez în Venezuela”. Rockefeller i-ar mai fivorbit lui Russo despre faptul că în curând soldaţii îl vorcăuta prin peşteri pe Osama bin Laden şi că va fi un „unrăzboi nesfârşit al terorii, în care nu va exista nici un duş-man şi totul va fi o imensă cacealma, astfel încât guvernulsă domine poporul american”, susţine Russo, care a maiprecizat că Rockefeller râdea într-un mod cinic în timp ceîi făcea această predicţie uluitoare.

Într-o discuţie ulterioară Rockefeller l-a întrebat peRusso, ce crede despre mişcările de emancipare feministe.Russo a răspuns că el consideră că aceste mişcări luptă săobţină pentru femei drepturi egale cu cele ale bărbaţilor,de a munci şi de a fi plătite în mod egal, aşa cum s-aobţinut şi dreptul la vot. Acest răspuns i-a stârnit râsul luiRockefeller: „Eşti naiv! Să-ţi spun despre ce este vorba,de fapt: noi, clanul Rockefeller am fondat mişcările femi-niste: noi! Noi deţinem toate ziarele şi toate televiziunile– Fundaţia Rockefeller”. Rockefeller i-a explicat lui Russocare sunt cele două motive principale pentru care familiasa a finanţat mişcarea feministă: în primul rând, înainte deluptele pentru drepturi ale femeilor, bancherii nu puteauimpune taxe pentru jumătate de populaţie; în al doilearând, această mişcare determină ca şcolarizarea copiilorsă se facă de la vârste mult mai mici, devenind posibilămult mai uşor îndoctrinarea copiilor care sunt învăţaţi săprivească statul drept prima familie, desfiinţând astfelmodelul familiei tradiţionale. Rockefeller a subliniat în re-petate rânduri că „oamenii trebuie să fie conduşi” de oelită, iar unul din mijloacele care ar duce la această stă-pânire este reducerea populaţiei. „Sunt prea mulţi oameniîn lume” zicea el şi numărul oamenilor trebuie redus lacel puţin jumătate. O problemă care a scăpat de sub con-trolul elitei, după cum reiese din conversaţiile lui Rocke-feller cu Russo, este conflictul dintre Israel si Palestina.La un moment dat soluţia gravita în jurul ideii de a dafiecărui cetăţean israelian câte un milion de dolari şi de a-imuta în statul Arizona.

Mâna care ţine sceptrul puterii acestei lumi


Controlul numeric al populaţiei sau... uciderile lacomandă, prin intermediul „vaccinurilor obligatorii”

Începând cu octombrie 2008, a fost introdus în Ro-mânia un vaccin cu scopul declarat de „a preveni infecţiacu virusul HPV” (papilomavirusul uman, care poate ducela cancer de col uterin). S-a desfăşurat mai întâi ocampanie de vaccinare la fete de 11-12 ani, întrucâtinfecţia cu HPV era considerată o „maladie a viitorului”.Curată minciună! Mai întâi s-a spus că este împotrivacancerului de col uterin - maladie ce se manifestă la fe-meile mature, iar nu la minore între 11-12 ani. Acestcancer apare după infecţia cu virusul HPV (unul dintipurile oncogene) pe un „col uterin receptiv” - adică dejaafectat de boli cu transmitere sexuală, precum şi de alţifactori favorizanţi precum fumatul. Leziunile produse lanivelul colului uterin vor determina o modificare la nivelulgenelor oncogene, provocând formarea cancerului; acestemodificări pot fi produse şi de către contraceptive oraleprecum şi alţi factori mai puţin cunoscuţi.

Cum a început totul? Să vedem mai întâi ce fel deoameni stau în spatele acestei campanii perfide. Made-leine Albright, prima femeie secretar de stat al SUA, estecunoscută în întreaga lume drept unul dintre mediatoriiprincipali ai „celei mai mari misiuni umanitare din istoriaomenirii”. Aşa s-a autointitulat pompos intervenţia armatăîn Serbia, mai precis bombardarea armatei şi uciderea popu-laţiei Serbiei pe o perioadă de 74 de zile. „Dragosteapentru umanitate” a lui Albright ne-a fost readusă în aten-ţie în luna iunie a anului 2008. De data aceasta, interesulei s-a îndreptat asupra poporului român. A sosit dincapătul celălalt al lumii ca să-i convingă pe conducătoriiţării noastre de necesitatea imperioasă a vaccinării obliga-torii a tuturor fetelor şi femeilor cu vârste între 9 şi 26 deani, pentru „a le scăpa de cancerul de col uterin”.

„Dragostea” doamnei Albright pentru „democraţie şiumanitate” este cunoscută din anul 1996 când, întrebatăfiind de un reporter în urma războiului din Irak:

- Am auzit că ar ar fi murit o jumătate de milion decopii, mai mulţi chiar decât la Hiroshima...Aceasta răspunde:

- A fost o alegere grea, dar preţul (democraţiei) a meritat.Oare despre ce preţ mai este vorba atunci când este

pus în risc sănătatea, viaţa sau bucuria de a avea copii aunei generaţii de fete din România? Misiunea doamneiAlbright a fost de data aceasta neaşteptat de uşoară, dupăcum sunt, de altfel, marea parte a misiunilor americane şieuropene în România. Atât preşedintele ţării cât şi primulministru, încrezându-se promisiunilor celebrei femei, auconsimţit să cheltuiască oricât de mult, mai precis, pesteun miliard de dolari, numai pentru a asigura „sănătatea”femeilor din România. Sacrificiul este mare, căci vaccinulGardasil (în Europa numindu-se Silgard), costă în jur de300 de euro adică mai mult decât oricare alt vaccinului(fiecare doză costă în jur de 100 euro, însă vaccinareapresupune, de fapt, administrarea a trei astfel de vaccinui

pe perioada a 6 luni).Veştile venite de peste ocean au însă darul de a ne

îngrijora. Deşi banii pentru vaccinarea fiicelor poporuluiromân s-au găsit destul de repede (şi nu este puţin lucrula o ţară cu datoriile României), vaccinul nu pare să atingăobiectivul anunţat. Pe de o parte, testele făcute nu sunt de-loc concludente în ceea ce priveşte împiedicarea apariţieicancerului prin vaccinarea cu Silgard, iar, pe de altă parte,efectele adverse ale vaccinării nu sunt deloc neglijabile.

Numai în America s-auînregistrat până la 1 sept.2008 douăzeci şi cinci dedecese corelate cu admi-nistrarea vaccinului. Unelepersoane au murit la câ-teva ore după vaccinare,iar altele la câteva zile. Deasemenea, până la aceeaşidată fuseseră declaratepeste 10.500 de cazuri încare s-au manifestat reac-ţii adverse în urma vacci-nării. Dintre acestea celemai simple sunt: greaţa,voma, temperatura ridi-

cată, mâncărimi ale pielii, dureri musculare, spasmebronşitice, probleme respiratorii, astm, apendicită si dez-voltarea artritei. Apar însă cu o incidenţă mare şi: pierderiale cunoştinţei, paralizii faciale; creşteri ale glicemiei înso-ţite de grave crize de diabet; afecţiuni neurologice şi car-diace grave, şoc anafilactic; avort spontan; naşterea decopii cu malformaţii; o afecţiune majoră a imunităţii înso-ţită de sindromul Guillain-Barre. Această boală presupuneun atac puternic pe care sistemul imunitar îl efectueazăîmpotriva sistemului nervos periferic, ajungându-se pânăla paralizie generală.

Toate acestea fac parte din efectele pe termen scurtale vaccinului care apar în primele ceasuri sau cel târziula câteva zile de la administrare. Problema principală oridică efectele pe termen lung. Acestea nu pot fi identi-ficate încă şi, cu siguranţă, nu sunt cunoscute nici de pro-ducători, căci medicamentul a fost testat numai pe par-cursul a patru ani. Mai ciudat este însă faptul că vaccinula primit foarte uşor aprobarea de a fi distribuit, deşi însăşicompania producătoare Merk afirmă că nu a fost evaluatpotenţialul Gardasilului de a cauza cancer sau sterilitate.De unde a apărut suspiciunea apariţiei acestor efecte petermen lung? Ceea ce nu se spune este că acest vaccinconţine 225 mcg aluminiu, adică prin administrarea celortrei doze de vaccin obligatorii, se ajunge ca în corpul fe-meii să se acumuleze o cantitate de 675 mcg de aluminiu,ce se va depune în celule, afectând mai ales sistemul ner-vos central. Este deja cunoscut faptul că acumularea dealuminiu în organism este corelată cu apariţia temuteimaladii Alzheimer. De asemenea, studiile mai noi demon-strează că aluminiul produce vătămări ale ficatului şi

BioterorismulSfârşitul libertăţii umane şi zorii unei noi dictaturi


rinichiului. Cel mai simplu ar fi fost să evităm cauzele care

predispun la îmbolnăvirea de cancer de col uterin. Can-cerul de acest gen îşi are originea în patima desfrânării,adică relaţiile sexuale de la o vârstă fragedă, parteneriimultipli, contractarea bolilor cu transmitere sexuală, folo-sirea contraceptivelor orale la care se adaugă şi fumatul.Păzeşte poruncile lui Dumnezeu, dintre care una zice: „Sănu desfrânezi” şi nu vei avea nevoie de vaccinul Gardasil.

Cum ne păzim copiii?Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o

intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspundereapentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririiactelor medicale trebuie explicate pacientului. În cazul mi-norilor, cărora le lipseşte capacitatea de a consimţi, tre-buie ţinut seama de faptul că o intervenţie nu se poateefectua decât spre beneficiul său direct şi numai cuautorizaţia reprezentantului legal, sau a unei alte autori-tăţi, persoane ori instanţe desemnate prin lege. Cadrullegal ce poate fi invocat (folosit ca argument pentrurefuzul vaccinării) este Art. 13 din Legea nr. 46/2003 adrepturilor pacientului, completată de Norma de apli-care din 7 aprilie 2004, elaborată de Ministerul Sănătăţii.

Acelaşi plan de lichidare a populaţiei globului. Etapaaprilie-august 2009

După ce multă vreme am fost terorizaţi cu gripaaviară, acum bate la uşă isteria gripei porcine, o altă în-scenare a guvernării mondiale în vederea distrugerii ome-nirii. Într-un dosar depus la FBI, jurnalista austriacă JaneBurgermeister susţine cu argumente destul de convin-gătoare, că înalţi oficiali ai SUA, ONU şi OMS (OrganizaţiaMondială a Sănătăţii) fac parte dintr-un „sindicat inter-naţional al crimei”, controlat de bancherii care adminis-trează şi rezerva federală a Statelor Unite. Acest grup estepe cale să comită „cel mai mare genocid biologic” dinlume, folosindu-se de vaccinul împotriva virusului AH1N1(al gripei porcine). Potrivit dosarului jurnalistei Jane Burger-meister, virusul gripei aviare a fost eliberat intenţionat. Înacest sens, în aprilie 2009 ea a adus dovezi referitoare lafaptul, că laboratoarele Baxter au eliberat în mod inten-ţionat 72 de kilograme de virus al gripei aviare activ. Separe că virusul ar fi fost livrat de către OMS (OrganizaţiaMondială a Sănăţii) către 16 laboratoare din patru ţări.

Deşi în aceste situaţii securitatea trebuie să fie ma-ximă, fiind vorba de substanţe cu risc biologic ridicat,procedura de siguranţă nu a fost respectată. Baxter, pre-supus a fi unul din cele mai sigure laboratoare biologicedin lume, nu a respectat condiţiile de bază în securizareacelor 72 kg de agent patogen, clasificat ca fiind armă bio-logică securizată, permiţând amestecarea acestuia cu viru-sul gripei umane simple şi trimiţându-l în Orth, pe Du-năre. Mai clar, este dovedit că în februarie 2008, acelaşiproducător de vaccinuri, Baxter, a fabricat un vaccin careconţinea un virus viu al gripei aviare şi un virus uman şia trimis acest „vaccin” în 18 ţări, sperând că nimeni nu vaobserva că el conţine virusul gripei aviare. În Ceho-slovacia, el a fost probat mai întâi pe papagali, care au

murit şi astfel s-a descoperit natura „vaccinului”. Aceeaşisocietate a câştigat drepturi pentru fabricarea nouluivaccin împotriva gripei porcine şi se aşteaptă ca el să fiegata în iulie 2009. Nimeni nu poate să-i împiedice să facăaceeaşi „greşeală” din nou.

Astfel, marile grupuri bioteroriste precum SUA, ONUşi OMS au lansat un virus creat artificial, pentru a eliminao parte din populaţie şi pentru a obţine profituri din vân-zarea vaccinului, prin companiile farmaceutice. În Austriaau fost desoperite alte două companii implicate în produ-cerea unui vaccin de contaminare cu gripa aviară. Elibe-rarea acestor viruşi permite distribuirea unor vaccinuri îm-potriva acestora, vaccinuri în care sunt introduse substanţeletale, prin care este eliminată (ucisă) o mare parte din popu-laţie. Mai mult, arată Burgermeister, guvernul american aintrodus în mod sistematic, încă din 2008, măsuri menitesă îngrădească libertăţile constituţionale, astfel încât, latimpul potrivit, să poată recurge la măsura vaccinării for-ţate. Media joacă, uneori fără să vrea, un rol important,convingând populaţia de „gravitatea situaţiei”. Cifrele repre-zentând numărul deceselor din cauza „gripei porcine” îşigăsesc explicaţia în faptul că, odată începută procedura devaccinare împotriva virusului AH1N1, a început şi îmbol-năvirea (contaminarea) în masă a populaţiei.

Vaccinul nu protejează, ci cauzează declanşarea gripeiporcine

James R. Shannon, fost director al Consiliului Naţio-nal American de Sănătate, susţine că „copiii care sevaccinează împotriva gripei prezintă un pericol de trei orimai mare să se îmbolnăvească de gripă”. Vaccinările suntfoarte periculoase. În 1918-1919, pe perioada gripei aviarespaniole, doar soldaţii şi alte persoane care fuseseră vac-cinate împotriva gripei s-au îmbolnăvit şi au murit. Mili-oane de oameni au murit din cauza vaccinului mortalpentru care organismul nu a avut imunitate fizică. Ceicare au refuzat vaccinul au rămas sănătoşi şi, în plus, îiajutau pe bolnavi şi transportau morţii. De asemenea, şidin cauza vaccinării din 1976 împotriva epidemiei porcinede atunci, oamenii au murit şi mulţi au paralizat din cauzavaccinului şi nu din cauza virusului porcin. Trebuie ştiutcă din cele 145 de decese ale actualei „epidemii”, 128sunt în Mexic, unde a fost promovată gratuit vaccinareamajorităţii populaţiei. Decisivă pentru înfruntarea gripeieste cantitatea suficientă de vitamina D care se activează


prin expunerea la soare (răspândirea în timpul iernii se datorează lipsei acestei vitamine din cauza insuficientei expunerila soare).

Constrângeri guvernamentaleÎntr-un document ce a fost eliberat în 21 august de către guvernul francez şi care pare să fie un plan menit să

iniţieze exterminarea în masă a populaţiei printr-un vaccin toxic, sub acoperirea protecţiei împotriva epidemiei porcine,se precizează că „bebeluşii de peste 6 luni vor şi ei vaccinaţi”. Suspect este faptul că medicii generalişti şi sistemul

sanitar în general nu vor avea rolul principal în această cam-panie de vaccinare, ceea ce face ca totul să pară mai degrabă ooperaţie militară decît una de ocrotire a sănătăţii. Încă şi maisuspect este faptul că se va ţine evidenţa cui s-a administratvaccinul şi cui nu, prin intermediul cardurilor de sănătate cumicrocip. Datele se vor centraliza şi cei care nu s-au vaccinat,vor fi identificaţi, iar datele centralizate vor fi folosite pentru ase asigura vaccinarea tuturor. Punerea la punct a unor centre devaccinare localizate în locuri „securizate” aminteşte de lagărelede concentrare naziste, precum Buchenwald, unde prizonieriierau ucişi prin injecţii. S-a dovedit faptul că unele doze de vac-

cin conţin mercur, ceea ce poate cauza autism şi tulburări neurologice. Guvernele au acordat companiilor farmaceuticeproducătoare de vaccin imunitate faţă de eventualele procese, care ar putea fi intentate, dacă vaccinul va cauza leziunisau decese. Recent, s-a raportat că guvernul Marii Britaniei a trimis o scrisoare confidenţială neurologilor, punându-iîn gardă cu privire la sindromul Guillain-Barre, care ar putea fi provocat de acest vaccin. Nu este de mirare dacă şi înRomânia peste puţină vreme se va trece la aceleaşi măsuri represive, în vederea diminuării numărului populaţiei prinvaccinuri de acest gen.

Despre ucenicie şi ascultarea întru Domnul„Ajunge ucenicului să fie ca dascălul său” (Mt. 10, 25).

Conceptul de libertate a individului a devenit astăzi un subiect foarte la modă în societate. Toate aceste discuţiisunt însă lipsite de miezul adevărului. Fiecare dintre noi este o slugă aflată în slujba unui domn; libertatea noastră, caindivizi, constă numai în a alege cui să slujim: lui Dumnezeu sau lui mamona. Împinşi însă de presiunea constantă avârtejului acestei lumi căzute, mulţi aleg să se facă robi de bunăvoie ai celui din urmă, de dragul bunăstării materiale,a ambiţiilor intelectuale, a unei ideologii particulare, a modei şi tendinţelor culturale ale veacului, ori pentru alţi idoli moderni.

Ca fii ai Bisericii Ortodoxe, noi cre-dem şi mărturisim că suntem robi aiDomnului şi ucenici ai Săi – norodul celales al Noului Israil. Pentru ca aceastămărturisire să nu rămână doar la nivelulde vorbă goală, trebuie să învăţăm ce în-seamnă cu adevărat să fim următori aiDomnului nostru, Iisus Hristos, Cel carea zis: „Nu tot cel ce îmi zice Mie: Doam-ne, Doamne, va intra întru Împărăţia Ce-rurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meucare este în Ceruri” (Mat. 7, 21).

Lipsa noastră de hotărâre şi statornicieduhovnicească ne-a devenit astăzi propriulvrăjmaş al mântuirii şi, din păcate, socie-tatea în care trăim nu face altceva decât săne îndemne prin toate mijloacele să cul-tivăm în noi aceste patimi. Nepăsarea, le-nevirea şi nelucrarea ne împing să credemcă mântuirea este un dar ce ni se cuvine învirtutea faptului că suntem botezaţi şimădulare ale Trupului lui Hristos, adică

suntem încredinţaţi că Dumnezeu ne va dărui bucuria cea veşnică a Raiului ca drept răsplată a numelui pe care îlpurtăm, de credincioşi ai Bisericii Ortodoxe. Sfântul Apostol Iacov ne încredinţează că „precum trupul fără de duhmort este, aşa şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Cum poate oare omul modern să nădăjduiascănebuneşte că se va mântui, neavând nici credinţă şi nici fapte, ci doar o etichetă de creştin? În această stare de cădere


jalnică, oare cum ne mai putem numi ucenici ai luiHristos? Oare ne-am gândit vreodată cu luare-aminte la înţe-lesul termenului de ucenicie?

Relaţia dintre un ucenic şi stăpânul sau dascălul săuse întemeiază pe ascultare. Exemplul cel mai desăvârşitîn acest sens este Însuşi Domnul nostru, Iisus Hristos, Celce spune: „Că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Celui ceM-au trimis” (Ioan 5, 30). Astăzi însă, din ce în ce maimult, mult-trâmbiţata „societate liberă şi modernă” nemurdăreşte conştiinţele şi ne robeşte sufletele, învăţându-ne„să ne cerem drepturile”. Ne-am obişnuit ca, ori de câteori cineva ne cere să facem un anumit lucru, să îl întrebămîn ce calitate o face, şi cine i-a dat lui dreptul de a neputea pretinde acel lucru. Chiar şi după aceea, mândriane împinge să facem respectivul lucru „în stilul nostru”.Individualitatea, voinţa, ego-ul şi personalitatea noastrăsunt cultivate încă din fragedă copilărie, pentru ca la ma-turitate să devină adevăraţi monştri şi idoli cărora ne în-chinăm. Cea mai directă consecinţă a acestor lucruri esterăzvrătirea împotriva Ziditorului nostru şi lepădarea po-runcilor Sale, fapt care expune sufletele noastre unei pri-mejdii groaznice. Virtutea ascultării biruie aceste idei lu-meşti, potrivnice, şi păzeşte sufletul de căderea prin mân-drie. Sfântul Cuvios Ioan Scărarul spune că ascultareaeste mormânt al voii proprii şi cel mai bun leac împotrivatrufiei. Fără ascultare şi tăierea voii nu poate exista uceni-cie adevărată.

Trebuie, aşadar, să ne nevoim întru a învăţa ascultareafaţă de Dumnezeu şi de sfânta Sa Biserică. Dacă aceastădatorie pe care o avem de a ne supune legilor Sale şi de aasculta glasul Bisericii sună poate dificil sau opresiv, tre-buie doar să ne gândim la cât de multe roade adunămfăcând acest lucru. În primul rând, făcând ascultare sun-tem eliberaţi de povara frământărilor şi a deciziilor legatede modul nostru de viaţă şi de comportamentul nostru; nune trebuie alt model în afară de cel pe care Biserica ni-larată, iar cele mai bune pilde pentru propriile noastre vieţisunt vieţile Sfinţilor ce au ascultat glasul mântuitor alBisericii. În al doilea rând, prin ascultarea de sfaturilepărinţilor duhovnici, noi primim mult câştig sufletesc, ve-nit din partea unui om al lui Dumnezeu, care este cel maiîn măsură să ne îndrume pe calea mântuirii. În al treilearând, ascultarea aduce o stare de pace lăuntrică, pace carelipseşte în mod vădit din toate laturile unei vieţi condusedupă voia proprie, plină de tulburări şi nelinişte. În fine,ascultarea este înaintemergător al celei mai mari dintrevirtuţi, şi anume smerenia, care la rândul său este temeliaascultării şi a uceniciei.

Domnul spune celor ce vor să-I urmeze: „Luaţi jugulMeu preste voi, şi vă învăţaţi de la Mine, că sunt blând şismerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”(Mat. 11, 29). Iată, într-adevăr, o provocare pentru noi, ceice trăim într-o societate clădită pe orgolii. Războaie, amă-răciune, vrăjmăşie, invidie, vieţi ruinate – oare nu îşi autoate acestea originea în mândrie? Opusul ei este smereniaşi umilinţa inimii, despre care Avva Dorotei spune că esteprecum mortarul, care cimentează împreună toate virtu-ţile. În scrierile Sfinţilor Părinţi, citim: „Aşa precum estecu neputinţă să construim o corabie fără piroane, tot la feleste imposibilă mântuirea fără smerenie”.

Domnul nostru, Iisus Hristos nu a venit să I se slu-jească, ci ca El să slujească oamenilor, şi aşa cum sluganu poate fi mai mare decât stăpânul său, şi noi trebuie să

ne punem în situaţia de a fi slugi ale Domnului, ale Bise-ricii Sale, ale familiilor noastre şi ale aproapelui nostru.Pentru a fi adevăraţi slujitori, trebuie să ne lepădăm desinele nostru personal, cel atât de mult ridicat în slăvi decătre atitudinea mândră a acestei lumi. Oare nu spuneHristos: „fiecare dintre voi, care nu se leapădă de toateavuţiile sale, nu poate fi ucenic al Meu” (Luca 14, 33).

Alături de dragostea în a ajuta pe aproapelenostru, smerenia îşi găseşte cel mai bine manifestareasub forma înclinaţiei de a ierta cu uşurinţă. Domnulnostru cere acest lucru ucenicilor Săi, şi o cere în nenu-mărate rânduri, poate mai mult decât alte lucruri. Dar a-ceastă poruncă este cel mai greu de ţinut. Împovăraţi depomenirea greşelilor, noi nu găsim puterea de a lăsa la oparte certurile din familie, parohie, ori din cercurile noas-tre de cunoscuţi. În acest fel, oare mai putem noi îndepliniporunca apostolică de a ne purta sarcinile unul altuia? Nuaşa trebuie să fim, pentru a fi adevăraţi ucenici ai lui Hris-tos? Şi mai mult decât atât – trebuie să iertăm greşiţilornoştri, iar apoi să ne smerim într-atât, încât să le spălămşi picioarele.

„Întru aceasta vor cunoaşte toţi, că ai Mei Ucenicisunteţi, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). SfinţiiPărinţi vorbesc în mod repetat despre nevoia de a dobândivirtuţile dumnezeieşti, pentru a ne putea numi adevăraţiucenici ai Domnului. Am vorbit puţin despre nevoia de afi ascultători şi smeriţi, plecându-ne cugetele şi voile pro-prii în faţa voii dumnezeieşti. Ce putem să spunem acumdespre virtutea de căpătâi şi cea mai mare dintre toate podoa-bele în care se poate îmbrăca un adevărat creştin, şi anumedragostea? Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dra-gostei, şi de aceea, cei ce-I urmează Lui, trebuie să dobân-dească dragostea Sa, care este diferită de cea pătimaşă,trupească şi egoistă, care se poate găsi în orice colţişor alacestei lumi. Putem fi foarte ascultători, ori putem fi neîn-trecuţi în ştiinţa şi oratoria Sfintelor Scripturi; dar fărădragoste suntem – aşa după cum spune şi Sfântul ApostolPavel – nimic altceva decât chimvale răsunătoare, iar toateostenelile noastre sunt zadarnice. În acest moment, trebuiesă ne recunoaştem nimicnicia şi sărăcia noastră sufle-tească, rugând pe Dumnezeu să înmoaie cugetele inimilornoastre, pentru a câştiga virtuţile care ne vor face să fimadevăraţi ucenici.


A binecuvântat Dumnezeu neamul omenesc cu celemai alese harisme dumnezeieşti, l-a iubit ca pe rodulmâinilor Sale; pentru aceea „micşoratu-l-a pe dânsul pu-ţin oarece decât îngerii, cu slavă şi cu cinste l-a încununatpe el” (Ps. 8, 5). Căzut fiind în robia neascultării, ne-aîmpărtăşit Tainei sfântului Botez, prin care ne-a ridicat dinnou la starea cea dintâi, căci dacă, pe când eram vrăjmaşi,ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cuatât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţaLui. Prin lumina Învierii Mântuitorului, am primit Darulînfierii noastre de către Părintele luminilor, şi făgăduinţacă fiii Învierii „nici să moară nu mai pot, căci sunt la felcu îngerii (...), fii ai lui Dumnezeu şi fii ai Învierii” (Luca20, 36). „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-amşi-mbrăcat” grăieşte Sfântul Apostol Pavel; ne afundăm înscăldătoarea Sfântului Botez şi îngropăm pe omul celvechi din noi, omul păcatului, şi ne îmbrăcăm în omul celnou, după asemănarea lui Dumnezeu. Este cel mai înăl-ţător moment din viaţa omului; curat trupeşte şi sufleteşte,despuiat de păcatul strămoşesc dar şi de păcatele perso-nale (cazul celor care se întorc la credinţă după o vremeoarecare de viaţă întinată) omul, încă nu conştientizeazăcă s-a îmbrăcat în Hristos, s-a împreunat cu Dumnezeu şis-a lepădat de satana.

În această josnicie a întunecării minţii şi inimii căzândomul, proorocul David se tânguie şi zice: „şi omul, încinste fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor ce-lor necuvântătoare şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 15). Omulmănâncă şi bea, omul luptă pentru libertate şi dreptate,pentru a fi viu, pentru a avea plenitudinea vieţii. Dar ceeste aceasta? Ce este viaţa vieţii însăşi? Care este conţi-nutul vieţii veşnice?

Sfântul apostol Pavel ne spune că „prin Dar suntemmântuiţi” dar şi că „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia dupăfaptele lui” (Tit 3, 5). Darul mântuirii s-a dat nouă, însă afost dat numai celor care au crezut în Cel prin care amprimit Darul, adică Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Totceea ce există este Darul lui Dumnezeu pentru om şi totulexistă pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului,pentru a face din viaţa omului o comuniune cu Dum-nezeu. Este iubire dumnezeiască devenită hrană, devenităviaţă pentru om, căci zice Proorocul: „gustaţi şi vedeţi căbun este Domnul” (Ps. 33, 8). Dumnezeu binecuvinteazătot ceea ce El creează, iar aceasta înseamnă că El face dinîntreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei, al înţelep-ciunii şi al iubirii Sale. Astfel, singura manifestare natu-rală a omului, căruia Dumnezeu i-a dat această lumebinecuvântată şi sfinţită, este de a-L binecuvânta şi el peDumnezeu şi de a-I mulţumi, lucru spre care ne îndeamnătot Psalmistul, atunci când zice „binecuvintează suflete almeu pe Domnul şi toate cele dinlăuntru meu, numele celsfânt al Lui” (Ps. 102, 1).

Dar omul a uitat de Dumnezeu Zilele de sărbători le schimbă într-un prilej de păcat.

„Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” ne spune

Hristos în Sfânta Evan-ghelie; şi omul numai conteneşte aaduna averi ale como-rilor lumeşti pe care„molia şi rugina lestrică iar furii le sapăşi le fură”. Pentruzilele de sărbători,cu precădere pentruziua Duminicii, po-runcă avem de la Dum-nezeu: „nici o mun-că să nu faceţi; aceas-ta este odihna Dom-nului în toate locuin-ţele voastre” (Levit.23, 3). Dar oamenii lip-siţi de frica de Dum-

nezeu, zilele de sărbători le transformă în zile rânduitepentru dezmăţul trupesc, încetează lucrarea mâinilor şi sededau la lucrarea fărădelegilor. Pentru aceasta Dumnezeune mustră prin cuvintele proorocului: „Nu mai aduceţidaruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lu-nile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nule mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire!Urăsc lunile noi, şi sărbătorile voastre sunt pentru Mineo povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre cătreMine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugă-ciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline desânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înainteaochilor Mei. Încetaţi odată!” (Isaia 1, 13-16).

Când Dumnezeu a rânduit zi de sărbătoare pentruevreii Legii Vechi, mai întâi le-a poruncit să iasă din pă-mântul păgânătăţii egiptene, le-a poruncit să se depărtezeîn pustie, şi aici, mai întâi i-a hrănit cu mană cerească, i-aadăpat prin minune cu apă din piatră şi după aceasta le-aporuncit să serbeze ziua Domnului. Deci, să cunoaştemdin semnele Legii Vechi, că a ne apropia de Dumnezeuînseamnă a cere apa vie, pe care Hristos a făgăduit-o fe-meii samarinene la puţul lui Iacov, adică izvorul Daruluimântuirii. Apropierea de Hristos înseamnă vrednicia de aprimi mana cerească a Legii celei Noi, adică Trupul şiSângele lui Hristos căci scris este: „Cel ce mănâncă Tru-pul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voiînvia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 4).

Mântuirea sufletului subzistă în unirea voinţei omuluicu voinţa lui Dumnezeu, prin Darul mântuirii. Şi, dupăcum sfătuieşte şi Sfântul Apostol Pavel, a lupta pentru mân-tuirea sufletului înseamnă „să lepădăm lucrurile întune-ricului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii, să umblămcu bun chip, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi înfapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-văîntru Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţispre pofte” (Romani 1, 12-14). Însă, dacă pomul după roadese cunoaşte, cu atât mai mult omul, fiinţă vie pecetluită cuchipul lui Dumnezeu şi trimisă în lume să dobândească şi

O clipă de cugetare


asemănarea cu Acesta, de va trăi în Duhul lui Dumnezeu va aduce roadele dreptăţii şi ale credinţei, „iar roada Duhuluieste dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea,curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege” (Gal. 5, 22). Aceştia sunt ai lui Hristos Iisus - care „şi-au răstignittrupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5, 24). Pe omul trupesc îl vei cunoaşte tot din faptele sale, după cuvântulapostolului care zice: „iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefurişi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nuvor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Gal. 5, 19-21). Nu vindeţi comoara din sufletul vostru, care este credinţa ceadreaptă în Dumnezeu, ca nu cumva depărtându-vă de staulul turmei lui Hristos, diavolul „ca un leu gata de pradă, şica un pui de leu ce locuieşte în ascunzişuri” să se îndulcească de pradă grasă din via moştenirii lui Dumnezeu. Ciîndrăzniţi spre reduta mântuirii în numele celui care a zis nouă: „peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leuşi peste balaur”.

44444444444444Sinuciderea - un final fatal (II)

Sinuciderea nu poate avea o justificare morală nici măcar atunci când e săvârşită din cauza unor suferinţe sufleteşti,dureri fizice sau boli incurabile. Toate acestea pot fi încercări trimise de Dumnezeu, pentru a ne curăţi precum aurulîn topitoare, şi sunt de nepreţuit în lumina vieţii veşnice. Ele nu golesc viaţa de sensul ei, făcând-o de prisos, ci aducmântuirea, atunci când ele sunt răbdate întru şi pentru numele Domnului, căci şi Sfântul Antonie cel Mare spune:„Ridică ispitele şi nimeni nu este carele să se mântuiască”. Fireşte, în viaţa unui om pot veni şi clipe grele, dar dacăacestea sunt cercetate în lumina cugetului ortodox, şi nu lumesc, atunci uşor se pot risipi şi gândurile cele mai negre.De mare folos, în aceste momente, sunt cei apropiaţi, şi mai ales oamenii cu frică de Dumnezeu. Ajutorul dat omuluiaflat în lupta cu propria sa deznădejde este foarte preţios. Îl poate salva un singur cuvânt rostit la timp, chiar o singurăprivire, care să-l trezească din starea grea şi să-l facă a înţelege că nu este părăsit în viaţa aceasta, care, deşi i s-a părutcu totul întunecată, are totuşi multă lumină, iar peste şi mai presus de toate bucuriile vieţii, stă preadulcele Hristos,mântuirea şi bucuria tuturor.

În aparenţă, sinuciderea înseamnă dezgust de viaţă şi totuşi, înmajoritatea cazurilor, sub această aparenţă se ascunde o împătimire faţăde viaţa pământească şi de bunurile ei. Cel chinuit de gândul sinucideriinu urăşte viaţa ca atare, ci viaţa proprie o voieşte cu mai mult sens pă-mântesc, dar a pierdut nădejdea în posibilitatea unei astfel de vieţi.Mintea sa, fiind robită de cele pământeşti, a dat uitării pe cele veşnice.Iată de ce creştinul care judecă şi cugetă despre cele pământeşti în lu-mina vieţii veşnice, nu va putea fi chinuit de gândul sinuciderii.

În opoziţie cu jertfa de sine, care exprimă dragoste lipsită de oriceurmă de interes, sinuciderea dovedeşte egoism şi meschinărie. Cândomul se înstrăinează de Dumnezeu şi de semenii lui, se înstrăinează deviaţă şi de sensul ei. Dar astfel devine prizonierul propriului egoism şipoate ajunge până la sinucidere.

O altă formă de sinucidere, deosebit de actuală în zilele noastre, esteaşa-zisa sinucidere mascată sub denumirea de eutanasie, adică o sinu-

cidere asistată. În covârşitoarea lor majoritate, sinuciderile sau încercările nereuşite de sinucidere se datorează unorstări psihice rele pasagere sau unor impasuri şi urmăresc să transmită prin dramatismul lor implorarea ajutorului şi asprijinului. Este însă relevant faptul că sinuciderea este prezentată drept consecinţă unei extrem de apăsătoare stări depăcătoşenie. Conform unui studiu recent, suicidul ocupă primul loc în lista morţilor din rândul adolescenţilor. Vârstaacestora variază între 14 şi 19 ani, dar limita de jos este în continuă scădere. Adolescentul recurge la sinucidere pentrucă aşa crede el că poate demonstra lumii importanţa şi valoarea lui.

Un mijloc indirect de sinucidere, care în zilele noastre se răspândeşte tot mai periculos în rândul tinerilor, este celce se realizează prin folosirea drogurilor. Recurgerea la droguri dă la iveală lipsa satisfacţiei sau chiar dezamăgireaadusă de viaţă. La aceasta contribuie mult, se pare, singurătatea, plictisul, relele raporturi ale părinţilor cu copiii,precum şi între părinţi. Un mare coeficient al sinuciderilor se datorează şi abuzului de alcool care, devenit starecronică, distruge mintea şi trupu omului; îi îmbolnăveşte sufletul, îi denaturează caracterul şi îl duce la insensibilitatemorală. Beţivii, după Sfântul Apostol Pavel, „nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. De aceea, este nevoie de odeosebită atenţie la consumul de băuturi alcoolice, în special la vârsta tinereţii, dat fiind că poate lesne crea dependenţă,cu urmări dintre cele mai distructive. Abuzul de băuturi alcoolice poate da dependenţă şi duce la sinucideri sau ucideriomoruri involuntare, prin accidentele rutiere pe care le provoacă. În fine, nu este deloc neglijabilă distrugerea vieţiiomeneşti prin fumat.

În Vechiul Testament este amintită sinuciderea lui Saul, a lui Ahitofel, iar în Noul Testament - cea a lui Iuda. Saul

Iisus Hristos, Pomul Vieţii


a fost lepădat de la faţa lui Dumnezeu şi a sfârşit prin a sesinucide. Ahitofel a ajuns la această faptă din pricinanereuşitei uneltirii lui împotriva lui David. În sfârşit, Iudas-a sinucis datorită deznădejdii la care a ajuns după ce L-atrădat pe Hristos.

Ca faptă a deznădejdii, sinuciderea dovedeşte în primulrând necredinţă. Punându-şi capăt vieţii, omul se leapădăde dragostea şi credinţa în Dumnezeu, ca Domn şi izvoral vieţii, arătând necredinţă faţă de iubirea şi purtarea Luide grijă. Creştinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartăde grijă şi că nu îngăduie să fie ispitit mai mult decâtpoate. Nu doar că îl poate izbăvi din orice rău venit asuprasa, dar îl poate şi ajuta să îl înfrunte pe diavol.

Într-un sat era un stăpân ce era foarte aspru cu o slugăpe care o bătea adesea şi-i făcea viaţa un calvar. Neputândsă mai suporte atâtea greutăţi, sluga s-a sinucis într-o zi,fiind apoi trimis în iad, de judecata lui Dumnezeu, careapoi a trimis un înger şi a luat sufletul stăpânului celuirău, ca să nu mai chinuie şi alte slugi. Ne punem între-barea: Oare nu ar fi putut Dumnezeu să ia sufletul stăpâ-nului înainte de a se sinucide sluga? Fireşte că da! Atuncisă nu fi acţionat Dumnezeu cu dreptate?! Cu neputinţă.

Dumnezeu este drept, deoarece El a zis că prin răbdarea noastră vom veţi câştiga sufletele noastre, iar Apostolul neînvaţă că doar cine rabdă până în sfârşit se va încununa. Deci dacă sluga care deşi rău pătimea, nu a scăpat de chinurileveşnice, ca drept răsplată pentru sinucidere, atunci oare se poate disculpa cinev? Nu. Sinuciderea este cel mai marepăcat, şi ea închide pentru totdeauna uşa mântuirii. Dacă sluga s-ar fi rugat şi ar fi cerut ajutorul lui Dumnezeu, ar fiîntors poate şi pe stăpân spre pocăinţă, ca de pildă Sfântul Mucenic Ioan Rusul sau mulţi alţi sfinţi ce s-au făcut debunăvoie robi, pentru a câştiga sufletele stăpânilor lor, iar acum s-ar fi desfătat cu săracul Lazăr în sânul lui Avraam.

„Revelionul” uitării de Dumnezeu

Ce înseamnă „Anul Nou” sau „Revelionul”, cum mai este numit, pentru un creştin? Absolut nimic, din punct devedere duhovnicesc. Doar din perspectiva supunerii şi respectului faţă de autorităţile civile (cf. Romani 13, 1-2), noisuntem obligaţi să facem trecerea într-un nou an civil odată cu statul, mai ales că aceasta nu atacă cu nimic credinţaşi dogmele. De aceea, pe 1 ianuarie, indiferent de calendar, toţi ortodocşii intră într-un nou an. Chiar şi Bisericile

ortodoxe de stil vechi, ce ţin toate sărbătorile religioase con-form calendarului ortodox iulian, marchează începutul unuinou an civil odată cu Statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoarăactivitatea. Pentru Bisericile ortodoxe rămase credincioaseAdevărului şi Sfintei Tradiţii, acest calendar civil este folositcel mult la derularea corespondenţei dintre acestea şi auto-rităţile oficiale; la fixarea diferitelor evenimente (când, de celemai multe ori, data oficială este menţionată alături de ceabisericească, pentru evitarea confuziilor din partea mediuluilaic), sau la înregistrarea în condice a botezurilor, cununiilor,înmormântărilor ş.a.m.d.

Aşa a fost dintotdeauna. În Imperiul Bizantin, de exemplu,Biserica marca odată cu statul prima zi a anului, adică 1 sep-tembrie, zi care se numea şi Indiction, adică începutul anuluibisericesc. Pănă astăzi, în Minei a rămas o slujbă de bine-cuvântare a începutului de an bisericesc, la 1 septembrie, deşiaceastă dată nu mai are nici o relevanţă pentru stat, pe măsurăce conducătorii săi, iar apoi chiar el, ca instituţie, s-a înde-părtat de Dumnezeu.

Revenind la Sărbătoarea Anului Nou, trebuie să menţionămcă aceasta a început să se sărbătorească la 1 ianuarie mai întâiîn Apus, începând cu anul 1691, în urma decretului papeiInocenţiu al XII-lea, iar din anul 1700 şi în Rusia, datorită lui

Osânda veşnică a păcătoşilor în iad. Sinucigaşii sunt zugrăviţichiar în gura iadului, în întunericul cel mai de jos.


Petru I cel Mare, apoi pe rând, în toate ţările lumii,inclusiv în spaţiul românesc. Înainte de schimbarea calen-darului din anul 1924, acest An Nou se suprapunea cuprăznuirea Sfântului Vasilie cel Mare, iar după 1924,acest Revelion intervine în ultima săptămână a PostuluiNaşterii Domnului. Dezlegare totală pentru o zi sau douănu se poate face nicidecum, fiindcă acest lucru este cutotul oprit de către Sfinţii Părinţi, sub pedeapsa caterisirii(pentru clerici) şi a afurisaniei (pentru mireni, vezi Can.Apost. 69).

Bineînţeles, creştinii nici nu ar trebui să se gândeascăla chefuri şi distracţii în cazul unei simple treceri dintr-unan în altul, tocmai pentru a se deosebi de păgânii deodinioară care chefuiau câteva zile la rând la treceriledintre ani şi chiar dintre luni. Cu atât mai mult, postul nueste doar o perioadă de abţinere de la mâncărurile deprovenienţă animală, ci şi un timp binecuvântat al uneinevoinţe lăuntrice mai intense faţă de alte perioade aleanului. Ne pregătim pentru Taina Spovedaniei, iar cei cese învrednicesc Sfintelor Taine, încă şi mai mult trebuie săse abţină, pe cât cu putinţă, de la orice alte îndeletnicirilumeşti păguboase: petreceri, muzică, chefuri, glume şivorbiri deşarte. Dar, aşa cum am mai spus, lumea esteîntr-un proces de revenire la păgânism. De aceea se şi puneun accent atât de mare pe mâncare, băutură, distracţii şichiar diferite obiceiuri păgâne cu măşti, vrăji etc. Bradul,Moşul Crăciun darnic şi chefliu din Laponia se luptăpentru a lua locul lui Hristos, iar urările de prosperitate pecare şi le face societatea, ocolesc cu desăvârşire orice semni-ficaţie sfântă a acestor zile. Îi auzim pe oameni spunându-şi unul altuia: „La mulţi ani!”; „Sărbători Fericite!”; „Unan nou mai bun!” sau „Îndeplinirea tuturor dorinţelor”…Oare nimeni nu îşi mai doreşte „Naşterea Domnului cubucurie, ori „Ani îndelungaţi şi plini de roade aducă-toare de mântuire? Uităm, şi în acest an, de Pruncul ceSe naşte în ieslea săracă, pentru a noastră mântuire?

Naşterea Domnului – această sărbătoare de o impor-tanţă covârşitoare pentru mântuirea neamului omenesc,este dată încet-încet la o parte, şi, culmea, acest lucruînfricoşător se întâmplă într-o eră în care libertatea reli-gioasă este trâmbiţată pe toate canalele mass-media. În

mod intenţionat, pleiada de „pseudo-creştini” din Europaşi România, indiferent de culoarea lor politică sau inte-resele de tot felul, au păgânizat sărbătoarea la care uncreştin se bucură de venirea Mântuitorului Hristos înlume. Hristos a fost exclus! În locul Său, avem „MoşCrăciuni” darnici, gata să ne îndeplinească orice dorinţă,reduceri la supermarketuri, emisiuni televizate în caresuntem „educaţi” cum ar trebui să sărbătorim noi „Cră-ciunul” şi „Anul nou” împreună cu mărci de renume:băuturi răcoritoare, accesorii sau maşini de firmă, pro-duse de companii conduse de evrei sau musulmani, carene prostesc cu oferte de tot felul, dându-ne senzaţia uneivieţi împlinite. Din când în când mai apare şi câte uncolind laic, dedicat „Moşului”, adică după standardeleeuropene, fiind cântate tot de „creştini onorabili”, adicătot nişte cântecele laice, din care iarăşi a fost alungat Hris-tos. Atunci, ce sărbătorim, oameni buni? Ce înseamnăacest „Crăciun” forţat (că de Naşterea Domnului nici nupoate fi vorba, fiindcă această expresie ne este scoasă dinvocabular!), serbat la comanda forţelor oculte, cutreisprezece zile mai înainte ca el să fie prăznuit în ceruri,de către îngerii lui Dumnezeu? Ce înseamnă atâtacheltuială pentru masa de Revelion – o noapte în care artrebui să postim şi să ne rugăm Celui ce singur poate săne mântuiască? Putem mărturisi adevărul dacă, în locde „Crăciun”, vom spune „Naşterea Domnului” şidacă, în loc de artificiile unui „Revelion” păgânesc şiinventat de oamenii plini de patimi, vom aprinde îninimile noastre, nevăzut, focul dragostei dumnezeieşti.

Cu toţii vedem şi ştim ce se întâmplă în lume.„Puternicii” lumii acesteia au declanşat arificial o crizăeconomică globală, în urma căreia vom suferi tot noi, ceimici, şi nu ei. În final, se va impune un guvern mondial,condus de Antihrist, care ne va manipula pe toţi ca penişte păpuşi. Mass-media ne bombardează cu telenoveleieftine şi cu minciuni, iar internetul pune stăpânire pesteminţile tinerilor, robindu-i la propriu. Familia ortodoxăeste în mare pericol; populaţia se află în naufragiu nu-meric, iar salvarea din aceste mârşăvii, al căror efect con-cret va fi vizibil abia peste 10-20 de ani, nu poate veni dela telefoanele de ultimă generaţie sau de la UE, ci numaide la Hristos, Dumnezeul nostru. Dacă vrem să avem fa-milii puternice, copii sănătoşi la trup şi la suflet şi chiarbunăstare materială, trebuie să ne întoarcem cu faţa laDumnezeu, căci El ne aşteaptă. Altă scăpare nu există.Restul e minciună şi iluzie.

Santa Claus sau Moş Crăciun - personajul păgân şi grotesc,care în Occident a luat locul lui Hristos


Între icoanele Maicii Domnului zugrăvite de SfântulApostol şi Evanghelist Luca, scrierile mai vechi, cât şimai noi, pomenesc şi vestita icoană a Panaghiei Portăriţa(Portaitissa), de la Mănăstirea athonită Iviron (Iviru).Icoana a aparţinut unei văduve din părţile Niceei, careavea un singur fiu. Dar atunci împărăţea Teofil, şi eramare prigonire împotriva sfintelor icoane. Acest împăraturâtor de Hristos a trimis ostaşi prin cetăţi ca să cercetezede se vor mai afla icoane, fie prin biserici, fie prin case,să le coboare şi să le ardă, iar pe cinstitorii acestora să-imuncească cu felurite chinuri. Căutând cu multă iscodire,catanele împărăteşti aflară de icoana văduvei. Ca să oocrotească, femeia iubitoare de Hristos trimite icoana pemare, iar pe fiul ei îl sfătuieşte să fugă.

El a plecat către Tesa-lonic, iar de-acolo înSfântul Munte, unde s-aşi călugărit. După mul-tă vreme, oarecare bă-trâni din mănăstireaivirilor, văzură deodatăpe mare ceva asemeneaunei flăcări. Aceastavăzând ei, s-au ridicatstrigând: „Kirie elei-son!” (Doamne milu-ieşte!). Şi, adunându-setoata obştea, priveau şise minunau de acea pri-velişte, însă ce anumeera nu puteau să pri-ceapă nicidecum. Iaraceasta nu numai ziuase arăta, ci şi noaptea.Şi alţi monahi s-au

adunat din Sfântul Munte, din Lavră, de la Vatopedu şi dinalte mănăstiri, şi încercând să se apropie cu luntrile, auvăzut icoana Maicii Domnului, dar prea tare nu au pututsă se apropie de dânsa, căci cum se apropiau, ea tot sedepărta. Însă, rugându-se ei cu lacrimi Domnului ca săpoată lua icoana Maicii Lui, ca să o aibă spre mângâierestrăinătăţii lor, le-a ascultat Domnul rugăciunea. Şi-apoitoate s-au întâmplat în acest chip: Un oarecare Cuvios

Gavriil, cunoscut pentru fericita lui simplitate, primeşteporunca în vis de la Maica Domnului să coboare la mareşi, umblând fără temere pe apă, să aducă icoana „ca săcunoască toţi dragostea şi purtarea de grijă ce o are cătremănăstire, căci am venit într-adins aici pentru ajutorulvostru”. Acestea săvârşindu-le cuviosul, s-au umplut debucurie toţi părinţii, trei zile priveghind şi cântând imn deslavă. După aceasta, aducând sfânta icoană cu Preacuratulchip în biserica cea mare, au pus-o în partea cea maidinlăuntru a jertfelnicului. Dar a doua zi, aprinzătorulcandelelor intrând la ceasul Utreniei spre a pregăti celedupă rânduială, n-a aflat icoana la locul ei, ci tocmaideasupra porţii mănăstirii. Deci luând-o acesta, a dus-o cuevlavie şi mare grijă la locul cel mai dinainte. Dar iarăşiMaica Domnului şi-a schimbat locul şi tot asemenea s-aîntâmplat de mai multe ori, făcându-se fireşte aceasta pri-cină de nedumerire pentru toţi părinţii. Numai CuviosuluiGavriil i s-a arătat iarăşi „Raza Soarelui celui înţelegător”,zicându-i: „Mergi la mănăstire şi spune părinţilor să nu mămai necăjească, căci eu n-am venit aici ca să mă păziţivoi, ci pentru ca eu să vă fiu păzitoare vouă, nu numaiacum, ci şi în veacul ce va să fie”. Acestea auzindu-lepurtătorul de Dumnezeu Gavriil, Părintele nostru, s-a po-gorât îndată la mănăstire vestind egumenul şi întreagaobşte. Apoi au zidit o biserică la poarta mănăstirii, înnumele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a Portăriţei,si au aşezat-o acolo.

O altă minune la această icoană: un tânăr n-a primitpâine de la bucătar, atunci Maica Domnului i-a dat ungalben să-l ducă bucătarului - bucătarul şi-a dat seama deunde era galbenul respectiv şi s-a căit.

Uleiul de la candela acestei icoane este leac pentruotravă. Pe vremea venirii arabilor în Athos, un soldat araba lovit cu cuţitul în chipul icoanei acesteia, şi îndată aînceput a curge sânge. Arabul văzând minunea, s-a înfri-coşat şi căzând la pământ s-a pocăit, s-a botezat în legeacreştinească şi s-a îmbrăcat în haina monahicească,rămânând acolo până la moarte. O veche proorocie spune că, la sfârşitul lumii, aceastăicoană va pleca pe mare, aşa cum a venit...

Icoana Maicii Domnului „Portăriţa”

Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului (I)„Portăriţa” de la Iviru

Bucură-te, Portăriţă bună, care deschizi credincioşilor uşile Raiului!Zile de prăznuire: 25 februarie, 26 octombrie

Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România s-a despărţit de curând de doi dintre stâlpii ei cei mai mari -părinţii Pavel Mogârzan şi Vasile Sandu, ce au plecat din tumultul acestei vieţi vremelnice, mutându-se în veşnicelelocaşuri, spre Lumina cea neînserată şi pururea fiitoare – Hristos, ai Cărui vrednici slujitori au fost. Tocmai pentrufaptul că i-am cunoscut şi ne-au legat sincere prietenii întru Hristos, omenesc lucru este ca fiinţa să ne fie mâhnită,însă, înarmându-ne cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, ne mângâiem cu gândul că am câştigat la Cer doirugători pentru mântuirea noastră. Călătoria lor pământească a fost o biruinţă asupra tuturor încercărilor vieţii, lasfârşitul căreia au primit binemeritata răsplată de la Judecătorul viilor şi al morţilor, Care încununează pe cei ceşi-au săvârşit alergarea, luptându-se după lege. Cuvintele sunt sărace în aceste clipe, aşa că vom lăsa vieţile şi faptelelor să grăiască de la sine cu prisosinţă, spre folosul şi pilda noastră, a celor rămaşi.

55555

Cuvinte despre oameni aleşiVezi că poruncile Tale am iubit, Doamne, întru mila Ta mă viază (Ps. 118, 159)


Părintele Pavel Mogârzan s-a născut în localitateaDrăceni, com. Slatina, jud. Suceava în ziua de 9 iunie aanului 1930, într-o familie numeroasă, care a odrăslitmulţi slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii Ortodoxe stră-moşeşti: Înalt Preasfinţitul Mitropolit Vlasie, părintelearhimandrit Mardarie şi pururea-pomenitul părinte iero-diacon Acachie. Din fragedă pruncie, este hrănit cu hranacea tare a dreptei credinţe, fiind crescut în frica lui Dum-nezeu şi în evlavie faţă de slujbele şi rânduieile BisericiiOrtodoxe.

În anul 1947, îl găsim ca proaspăt absolvent alstudiilor Seminarului Teologic de la Mănăstirea Slatina,pentru ca cinci ani mai târziu, în timpul efectuării stagiuluimilitar, să fie arestat pentru curajul de a mărturisi adevăruldespre greşeala în care se afla Biserica de stil nou, prinadoptarea calendarului gregorian. Este reţinut în închi-soarea de la Galaţi vreme de 3 ani, împrietenindu-se aicicu părintele Clement şi viitorul Mitropolit Silvestru Ono-frei. Începând din acel moment, vocaţia sa de mărturisitorintră pe un nou făgaş, angajându-se cu toată fiinţa sa înlupta de rezistenţă a Bisericii de Stil Vechi. Fire curajoasă,el şi-a asumat riscul (deghizându-se în jandarm), de a-lelibera pe preasfinţitul Galaction Cordun, viitorul Mitro-polit al Bisericii noastre, răpindu-l de la domiciliul forţatde la Mănăstirea Căldăruşani, unde îl vizita săptămânal,pentru a-i duce alimente şi bani.

Drept urmare, este arestat a treia zi de Paşti, în anul1959, fiind urmărit pe drumul de întoarcere de laBucureşti, unde fusese pentru a ridica indemnizaţia Mitro-politului Galaction, şi condamnat la 15 ani de închisoare.Despre pătimirile sale din vremea detenţiei avea să poves-tească, mai târziu - despre cum era transportat pe holurileînchisorii şi dus la celula de tortură legat la ochi, dupăcare mâinile îi erau strânse atât de tare, încât i se rupeauvenele. Părul îi era smuls în timpul interogatoriului, iarhrana era atât de săracă, încât ajunsese să cântărească sub40 de kilograme. Ne spunea că până şi o bucăţică demămăligă, fie ea cât de mică, i se părea o adevărată deli-catesă… Acest regim neomenesc a durat câteva luni, dupăcare, la vestea morţii Înalt Preasfinţitului Galaction (8 iulie1959), a fost eliberat.

Dragostea, devotamentul, dar mai ales jertfelniciafără preget cu care slujise Bisericii lui Hristos, ca simplumirean, l-au făcut vrednic a fi chemat de Dumnezeu cătrecinstit treaptă a preoţiei, fiind hirotonit de însuşi SfântulIerarh Glicherie. A primit ca din mâinile lui Hristosaceastă ascultare grea, plină de responsabilitate şi sacri-ficiu, în acele vremuri de prigoană prin care trecea Bise-rica şi credincioşii săi, când mai ales preoţii erau margi-nalizaţi şi ridiculizaţi de către societatea contemporană, cesuferise transformări profunde, fiind modelată după bunulplac al puterii comuniste atee.

Din acea clipă, va sluji în parohia Râşca, punându-şisufletul pentru oi, ascultându-le păsurile, mângâindu-i însuferinţe, mustrându-i cu dragoste şi blândeţe părinteascăpentru fărădelegi, întărindu-i în credinţă, miluindu-i pe ceinevoiaşi, ospătându-i pe toţi care îi treceau pragul, dar maiales rugându-se lui Dumnezeu pentru toţi. Mulţi credin-cioşi din împrejurimi veneau, văzând că prin rugăciunile

lui, cererile cu folos sufletesc le erau îndeplinite. Bisericaera tot timpul neîncăpătoare, iar părintele intra în sfântulaltar cu 2-3 ore înainte de a începe Sfânta Liturghie,pentru a pomeni mulţimea de pomelnice adunate de ani dezile. Această nevoinţă nu a părăsit-o nici măcar atuncicând a fost nevoit să vegheze îndelung, la căpătâiul fiuluisău, ierodiaconul Silvestru, aflat în comă la spitalul din Iaşi.

Credinţa sa a fostispitită precum odi-nioară cea a Patri-arhului Avraam, fi-ind lipsit de luminaochilor săi – fiul săumai mare, supranu-mit privighetoareaSlătioarei, mutat laDomnul în anul1999, la doar 26 deani, în urma uneiboli necruţătoare.

O nouă ispită îiîncearcă răbdareaşi credinţa în anul2006, când este ţin-tuit de o semiparezăpe partea dreaptă,datorată unui acci-

dent cerebral ce îl surprinde la datorie, în biserică, slujindla sărbătoarea Sfântului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan,restabilindu-se încet-încet, în lunile ce au urmat. Ultimaîncercare prin care trece vine ca o încununare a tuturor în-cercărilor când, chiar la aniversarea vârstei de 79 de ani(şi 40 de căsnicie), o petrece la groapă pe preoteasaLavrentia, sprijinul bătrâneţilor sale. Încercat ca aurul întopitoare, se stinge în scurt timp, pe 8/21 august 2009,fiind îngropat de ziua onomastică a soţiei, de Sfântul La-vrentie. La ultimul „rămas bun”, mulţi dintre cei prezenţiau simţit aceeaşi dragoste cu care te blagoslovea, ca şi cumar fi fost viu.

55555

Protoiereul Vasile Sandu s-a născut la data de 4aprilie 1954, într-o familie de preot, primind din copilărieo aleasă educaţie duhovnicească, deprinzându-se în frica

Părintele Pavel (stânga) în anul 1999, lacanonizarea Sfântului Ierarh Glicherie

traditia ortodoxa 26

Documents