TRACTORUL ÎN AGRICULTURA ROMÂNEASCĂ

Întreaga evoluţie umană, atât sub aspectul ei fizic, cât şi spiritual, este rezultatul unor

intercondiţionări care au ca element principal de legătură noţiunea de muncă.

Fie că a fost nevoit să-şi procure hrana, să-şi confecţioneze îmbrăcămintea sau să-şi

construiască locuinţa, omul a avut nevoie întotdeauna de unelte, care să-i pună în valoare

aptitudinile şi să-i uşureze munca. Asimilând omul cu o maşină cu randament foarte mic,

putem observa că de-a lungul timpului, pentru a-şi facilita munca, şi pentru a-şi mări

randamentul, mai ales în cazul muncilor grele, omul a utilizat foarte bine toate animalele de

povară. Au rămas însă o serie întreagă de activităţi pe care numai el le putea executa, folosind

unelte specifice. Dacă la început aceste unelte erau arhaice şi evoluţia lor în timp a fost foarte

lentă, odată cu sporirea populaţiei comunităţilor, munca pământului a impus o evoluţie mai

rapidă a acestora. Este evident faptul că apariţia erei maşinilor mecanice se înscrie firesc în

cadrul acestui proces de mărire a comunităţilor, de uşurare a muncii şi de mărire a

randamentului.

Abia la mijlocul secolului XIX, paralel cu industrializarea europeană şi americană,

debutează şi modalitatea de a reduce munca în agricultură prin începuturile mecanizării

agriculturii. Industria care se va naşte în această perioadă, va furniza agriculturii numeroase

maşini care înainte erau complet necunoscute. Apar astfel, cositorile mecanice, semănătorile,

secerătorile-legători, batozele şi o serie întreagă de alte utilaje, care vor necesita din ce în ce

mai mult mărirea forţei pentru acţionarea lor. Şi ca o urmare firească a faptului că motorul cu

aburi era cunoscut, în anul 1849, se construieşte primul vehicul autopropulsat înzestrat cu

acest motor, care va fi folosit în agricultură. În acest context, motorul cu aburi –aşa- numitul

“vapor” , în agricultura veche din ROMÂNIA - va fi primul dintre toate sursele de energie

industrială. La începutul erei „vapoarelor’’cu aburi, oamenii se mulţumeau cu cele de tip fix ,

care acţionau enorme pluguri basculante, pe ogoarele şantier pentru arături , fiind poziţionate

la marginea câmpului pentru arat. Aceste maşini vor fi foarte repede înlocuite de locotractoare

utilizate în acelaşi scop. Datorită evoluţiei necesităţilor, maşinile cu vapori, se vor monta pe

şasiuri mobile, având astfel posibilitatea de a se deplasa în plin câmp. Soluţia nu va da însă

rezultatele aşteptate, deoarece manevrarea lor era dificilă din cauza cantităţilor mari de apă şi

combustibil care trebuiau transportate odată cu locotractorul. Anul 1876, va rămâne totuşi ca

o piatră de hotar în istoria tehnicii dar şi a motoculturii, fiind anul în care germanul

NICOLAUS OTTO construieşte motorul cu ardere internă. Inventarea acestui tip de motor, a

permis inginerilor mecanici pionieri şi de multe ori autodidacţi, să imagineze şi să

construiască maşini agricole autopropulsate, care încep să corespundă din ce în ce mai mult

necesităţilor (consum de apă şi combustibil micşorat, gabarite şi greutăţi mai mici,

manevrabilitate şi putere sporite).

Datorită şi acestui fapt, era motoarelor cu aburi intră în declin şi la orizont se

profilează începutul erei motoarelor cu explozie. Pe baza acestor motoare se vor construi

maşini pentru tractat mai puţin “ monstruoase “ şi mai fiabile. Ca noţiune generală, putem

defini maşinismul ca o sumă a activităţilor de proiectare, execuţie şi introducere a maşinilor în

toate domeniile activităţii umane. Din acest punct de vedere este evident faptul că, noţiunea

de maşinism, în afară de componenta sa strict tehnică, implică şi o componentă socio-

economică foarte bine definită. Nu se poate vorbi de maşinism fără a încadra acest termen

într-un anumit cadru socio-economic al perioadei studiate. Dacă prin maşinism înţelegem

totalitatea maşinilor folosite în domeniul activităţilor umane, corespondentul acestui termen

folosit în agricultură este definit de noţiunea de motocultură. Aşadar, putem defini noţiunea

de motocultură ca pe o acţiune deliberat umană asupra solului, cu ajutorul maşinilor, în scopul

cultivării, întreţinerii şi recoltării plantelor agricole, pentru satisfacerea necesităţilor comune.

În plan mondial, maşinismul, cu componenta sa agricolă motocultura, a evoluat odată cu

mărirea necesităţilor şi nicidecum ca o activitate strict tehnică. Şi în România, după unirea

celor două principate, maşinismul îşi face simţită prezenţa mai ales prin corespondentul său în

agricultură, respectiv motocultura.

Primele aplicaţii sistematice ce ne sunt cunoscute în România, au fost făcute pe

moşiile lui Negroponte de la Mărăşeşti, între anii 1880 şi 1889. Despre aceste încercări

vorbeşte şi scriitorul- inginer Max Eyth în lucrările sale. Dar, datorită costului mare al acestor

maşini în raport cu posibilităţile proprietarilor de pământuri, ele nu au putut fi utilizate decât

pe moşiile mari, ai căror proprietari puteau plăti şi întreţine asemenea utilaje. Sigur este faptul

că, în anul 1905, pe moşiile din vechiul regat lucrau un număr de 55 de tractoare, chiar dacă

nu avem informaţii certe privind introducerea lor pe ani, înainte de 1905. Nu există informaţii

sigure nici cu privire la tipul acestor tractoare, respectiv locotractoare, tractoare pe

combustibil greu ( ţiţei, păcură ) sau tractoare pe benzină. Faţă de anul 1888, în anul 1905

existau de 2,5 ori mai multe maşini de treierat şi de 11, respectiv 18 ori mai multe semănători

şi secerători. Era un semn că introducerea motoculturii se înscrisese pe un drum ascendent, cu

toate că se exprimau şi multe rezerve atunci când se punea problema folosirii maşinilor pe

mica proprietate ţărănească. Totuşi, dintr-o analiză sumară a înzestrării agriculturii româneşti

de până la primul război mondial, rezultă în toate provinciile României (Regat ), o sporire

însemnată a maşinilor agricole, impusă de atragerea acestei ramuri economice în sfera

relaţiilor de producţie capitaliste.

Participarea României la primul război mondial, a determinat însă, nu numai o frânare

a procesului de înzestrare tehnică a agriculturii, ci şi o reducere considerabilă a stocului

existent până atunci. În anul 1917 mai existau în Moldova numai 35 de tractoare , dintre care

doar 14 erau în stare de funcţionare. Ca atare, la 1 ianuarie 1917, tractoarele rechiziţionate în

timpul războiului au fost puse la dispoziţia agriculturii, creându-se un serviciu al

autotractoarelor. Până la sfârşitul anului 1918 au fost exploatate cu aceste autotractoare o

parte din terenurile din Moldova, contra unei taxe fixe plătite la hectar. După anul 1918,

utilizarea maşinilor, ca mijloc pentru realizarea unui progres real pe tărâmul agriculturii, a fost

cerută de marea majoritate a cercetătorilor problemei agrare. Răspunzând acestor cerinţe, prin

decretul regal nr. 3100 din 23 iulie 1920, s-a dispus de către guvernanţi, înfiinţarea şcolilor

practice de motocultură. Paralel, o parte din specialiştii români au fost trimişi să asiste la

demonstraţiile de motocultură din străinătate, iar o altă parte s-a ocupat de organizarea unor

demonstraţii practice în România. Astfel , în anul 1920, prin decizia ministerială nr. 63617 din

8 septembrie, la ferma model Călăraşi-Lichireşti , în cadrul unei demonstraţii de motocultură

au participat un număr de 5 maşini ( din 7 înscrise, 3 erau autotractoare şi 2 erau autopluguri).

Erau produse de firme precum Moline, Perl , Hansa-Loyd, Stock, Excelsior şi Stamag.

Măsurile acestea au avut un caracter mai mult de propagandă, deoarece nici după un deceniu

nu se stabilise ce maşini sunt necesare pentru agricultura României.

În decursul celor două decenii care vor urma primului război mondial, discuţiile

asupra utilizării maşinilor în agricultură au pornit aproape întotdeauna de la realitatea din anii

la care se refereau. Astfel, se explică de ce în unele perioade, rezolvarea chestiunii se cerea

cu insistenţă şi în altele se exprimau rezerve faţă de ea . Dacă în această perioadă , Alexandru

C. Cusin ( 1919 ) şi C.I. Băicoianu ( 1928 ) vedeau în utilizarea maşinilor problema cheie a

politicii agrare a României, Mircea A. Bădărău ( 1931 ) considera că introducerea maşinilor

pe scară largă era o imposibilitate în cadrul micii proprietăţi, şi ea nu se putea rezolva decât pe

calea cooperaţiei într-un viitor îndepărtat. Problema a fost raportată, pe de altă parte, la

existentul forţei de muncă din aceeaşi perioadă.

La numai câţiva ani de la reforma agrară din 1921, deficitul forţei de muncă fiind

completat, utilizarea maşinilor ar fi agravat starea populaţiei agricole atâta timp cât sporului

natural al populaţiei rurale nu i se dădea o rezolvare pozitivă. După recensământul din 1930,

când se apreciază că forţa de muncă este incomplet folosită din cauza surplusului de populaţie

agricolă, introducerii maşinilor îi fac opoziţie toţi mai mulţi cercetători care consideră că

mecanizarea agriculturii ar genera la sate complicaţii de ordin social. Astfel de pendulări pro

şi contra introducerii masive a tractoarelor şi a maşinilor mecanice, în general, în agricultură ,

sunt caracteritice perioadei interbelice. Este însă evident faptul că, reforma agrară din 1921 a

lărgit condiţiile pentru progresul tehnic în agricultură, mai ales pentru marea proprietate

rămasă după reformă. Exproprierea şi împroprietărirea au obligat pe marii proprietari de

pământuri, să suplinească lipsa braţelor de muncă ale sătenilor împroprietăriţi, prin

introducerea unui număr sporit de maşini agricole. În acelaşi timp, ţăranii împroprietăriţi,

datorită lipsei de sprijin din partea statului şi a dependenţei de marii proprietari, au avansat

mult mai lent în introducerea tehnicii în cultivarea pământului.

Datorită faptului că între anii 1920 şi 1939 au fost întroduse în circuitul agricol peste 5

milioane de hectare şi pentru că numărul animalelor de muncă a fost aproximativ constant în

această perioadă ( o medie de aprox. 2,5 milioane pe an ) rezultă că rezolvarea problemei

lucrării pământului, a revenit într-o masură mai mare utilajelor mecanice. În această direcţie a

măririi parcului de maşini agricole şi în special al tractoarelor, se vor face eforturi susţinute,

dar creşterea va fi foarte lentă. Astfel, dacă în 1927, la 3257 de tractoare reveneau fiecărui

tractor aproximativ 3550 hectare, în anul 1937 la aproximativ 4685 de tractoare ( statistică din

1935; anul 1937 nu înregistrează tractoarele ) reveneau 2959 hectare( Alexandru

Alimănişteanu calcula în 1927, că agriculturii româneşti îi lipseau 50.000 de tractoare,

100.000 de semănători, 5000 de batoze pentru treierat, etc. )

Din datele statistice I.C.A.R. rezultă însă o repartiţie neuniformă a inventarului agricol

pe provincii, pe regiuni agricole sau pe categorii de proprietari. În unele regiuni ale

Transilvaniei şi în şesul Dunării, unde s-au conservat cele mai multe proprietăţi, tractoarele

aveau o largă răspândire. Dacă cele 4685 de tractoare asigurau o medie de aprox. 2958 de ha /

tractor, în Moldova această medie era de aprox. 4325 ha / tractor, în timp ce în unele zone din

Transilvania, Banat, judeţele Brăila şi Ialomiţa, tractoarele şi maşinile agricole, în general,

erau întâlnite chiar în primii ani de după reformă şi pe unele proprietăţi mici.

Însă, cu toate eforturile făcute de guvernanţi, în preajma celui de-al doilea război

mondial România ocupa dintre cele 20 de state europene, locul al treilea ca suprafaţă

cultivabilă şi ultimul loc, în ceea ce priveşte inventarul folosit. Chiar şi numărul de tractoare

scăzuse de la aprox. 4685 în 1935 la aprox. 3500 în anul 1938! ( Argus din 23.X. 1983 ).

Slaba înzestrare tehnică a agriculturii a obligat cercurile guvernante să iniţieze noi măsuri

pentru rezolvarea problemei. Între ele, apariţia cea mai importantă este Legea pentru

organizarea şi încurajarea agriculturii din 22 martie 1937. Agricultorii, cooperativele,

asociaţiile, camerele de agricultură şi alte instituţii cu caracter agricol care importau maşini ce

nu se produceau în ţară, erau scutite de taxe până la 1 Aprilie 1947. Astfel, decretul din 7

octombrie 1937 scutea de taxa ad-valorem 200 de tractoare şi pluguri importate. Sursele care

stabilesc totalul maşinilor agricole cumpărate de agricultori din 1937 până în 1939 sau din

1935 ( când statistica fixează numărul total al tractoarelor la 4685 ) şi până în 1939, sunt

contradictorii, uneori chiar la aceiaşi autori. După informaţiile oferite de I.C.Vasiliu în

lucrarea Problema inventarului în România ( 1941, pag. 7 ), în perioada 1935- 1939, au intrat

în România şi au fost destinate agriculturii, circa 700 de tractoare. El fixează numărul de

tractoare existente în 1939 la 5732 de bucăţi.

Datorită şi acestui fapt, la 24 iunie 1942, guvernul Antonescu a emis Decretul –lege

pentru înfiinţarea obştilor sau asociaţiilor pentru cumpărarea şi exploatarea de tractoare şi

maşini agricole, care urmărea atât exploatarea mai raţională a pământului, cât şi

achiziţionarea de maşini. În 1944 existau 426 de asociaţii de procurare şi exploatare în comun

a maşinilor, dintre care 109 cooperative, 122 de obşti şi 195 de asociaţii diferite. Nu se

cunoaşte însă numărul de tractoare achiziţionate în perioada războiului. Însă din statistica

inventarului agricol al României, întocmită în 1945, rezultă că în acel an rămăseseră în ţară

8.990 de tractoare dintre care 1.185 aparţineau exploataţiilor agricole cu 1-5 ha, 2.285 celor

având între 6 şi 25 ha, 1.683 celor cu proprietăţi având între 26 şi 100 ha, iar restul moşiilor

mai mari de 100 de ha. Ca urmare a acordului cu Germania, între anii 1941-1943 s-au

importat 70.852 pluguri, 14.200 grape, 40.230 prăşitori 1.480 secerători-legători, 682 batoze.

Numărul tractoarelor a crescut de la 3.296 în 1940, la 8.589 în 1944. Dintre acestea, numai

7.000 se aflau însă în stare de funcţionare.

Putem spune în concluzie, că după primul război mondial, problema înzestrării

agriculturii româneşti cu inventar modern a stat în atenţia cercurilor conducătoare din ţara

noastră. Ele au instituit un ansamblu de măsuri generale care să permită agricultorilor să

cumpere maşini şi unelte agricole. Conţinutul măsurilor şi modul lor de aplicare nu au dat însă

rezultate satisfăcătoare, aceasta şi din cauza faptului că a fost stopat, datorită celui de-al doilea

război mondial, cursul ascendent pe care se înscrisese agricultura românească până în anul

1938. Pe de altă parte, lipsa creditului accesibil, slaba rentabilitate a agriculturii, decalajul

dintre preţurile produselor industriale şi cele ale produselor agricole au fost tot atâtea piedici

în calea înzestrării tehnice a micilor exploatări. S-a întâmplat şi atunci, cum de altfel şi în

zilele noastre se întâmplă, ca din cauza prea multor păreri pro şi contra introducerii maşinilor

moderne în agricultură, să se uite de fapt că introducerea maşinismului în toate domeniile

activităţii economice a fost şi este unul din motoarele dezvoltării marilor puteri ale lumii.

Rod al unei activităţi de peste 25 de ani de cercetare şi achiziţionare a utilajelor tehnice

agricole tracţionate şi a peste 15 ani în ceea ce priveşte utilajele tehnice producătoare de forţă,

patrimoniul tehnic agricol al Muzeului Agriculturii este structurat după cum urmează:

utilaje autopropulsate producătoare de forţă (UAPF), utilaje statice producătoare de

forţă (USPF), batoze, utilaje tractate, maşini şi instalaţii textile şi de pielărie. Deoarece

patrimoniul tehnic este complex, în acest catalog este prezentată numai categoria utilajelor

autopropulsate producătoare de forţă (UAPF). Această colecţie cuprinde un număr de 15

tractoare şi este structurată după cum urmează:

A. Tractoare FORDSON:

- Fordson, 23 CP, 1923, Grid, jud. Hunedoara, nr. inv. 55

- Fordson, 23 CP, 1923, Întorsura Buzăului, jud. Covasna, nr. inv. 60

- Fordson, 23 CP, 1923, Veştem, jud. Sibiu, nr. inv. 2039

B. Tractoare LANZ-BULLDOG:

- Lanz - Bulldog 8506, 35 CP, 1939-1940, Chişcău, jud. Bihor, nr. inv. 59

- Lanz - Bulldog 8506, 35 CP, 1938-1940, Lunga, jud. Covasna, nr. inv. 673

- Lanz - Bulldog 7506, 25 CP, 1936-1940, Mediaş, jud. Sibiu, nr. inv. 1775

- Lanz- Bulldog 7500, 25 CP, 1936-1940, Gălăţeni, jud. Teleorman, nr. inv. 56

- Lanz - Bulldog 8506, 35 CP, 1936-1940, Chişcău, jud. Bihor, nr. inv. 1769

C. Tractor HART-PARR: 14 CP, 1921, Odorheiul Secuiesc, jud. Harghita, nr. inv. 1995

D. Tractoare H.S.C.S.:

-H.S.C.S., 30 C.P. , 1935 - 1940, Lunga, jud. Covasna, nr. inv. 675

-H.S.C.S., I.J.R.V.R.M. Ialomiţa

E. Tractor INTERNATIONAL HARVESTER COMPANY NEUSS & RHEIM, 25

C.P., 1942, Gheorgheni, jud. Harghita, nr. inv.2931

F. Tractor INTERNATIONAL HARVESTER McCORMICK , 1925 ÷ 1930, loc.

Viişoara, jud. Vrancea, nr. inv. 2957

G. Tractoare DEUTZ:

- DEUTZ 35 C.P., 1942, Moldova Nouă, jud. Caraş Severin, nr. inv. 2932

- DEUTZ 50 C.P., 1942, Pâncota, jud. Arad, nr. inv. 2974

Muzeograf ing. Adrian STROE

Şef secţie Patrimoniu - Muzeul Agriculturii Slobozia

FOTO MEDALION

Tractor Fordson

Nr. inv.: 2039 Putere: 23 CP

Motor: cu aprindere prin scânteieNumăr cilindri: 4Fabricat: cca. 1923, Detroit, U.S.A.Dimensiuni: L=2600 mm, L=1500 mm, H=1250 mm

Achiziţionat din Veştem, jud. Sibiu, în 2001

Tractor International Harvester Mc. Cormick Nr. inv.: 2957

Putere: 30 CPMotor: cu aprindere prin scânteieNr. cilindri: 4Fabricat: 1926-1928, U.S.A.Dimensiuni: L=3100 mm, l=1650 mm, H=1550 mmAchiziţionat din loc. Viişoara, jud. Vrancea, în 2005

FOTO PAGINA MIJLOC

FOTO COPERTA