UNIVERSITATEA DIN ORADEA

Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării

Lector. dr. Florin Ardelean

INTRODUCERE ÎN TEORIA MASS-MEDIA

curs

ORADEA

2009

1

2

Conceptul de comunicare

Comunicarea, în cazul fiinţei umane, este un fenomen de relaţie, un proces ce

influenţează însăşi realitatea, dar în acelaşi timp este un mod exemplar de expresie a

umanităţii generice. Lipsa comunicării, acolo unde sunt prezenţi doi sau mai mulţi

oameni, indică un viciu substanţial de standard, un handicap în urma căruia identitatea

sau amprenta umană sunt de nerecunoscut. În fapt, absenţa comunicării, oriunde se

manifestă persoane, ne poate trimite spre un nonsens, câtă vreme cădem în paradox –

lipsa oricărei comunicări este, prin sine, un mesaj. Ca verb, a comunica, a marcat evoluţia

speciei umane, procesul comunicaţional fiind o componentă esenţială a rafinării spiritului

şi a raţionalităţii, declanşând transformările care ne-au adus din preistorie în

contemporaneitate.

Etimologic, a comunica, are o extracţie latină. Communicatio, care este un substantiv

de genul feminin, are două semnificaţii1:

a. împărtăşire (communicatio consilii – împărtăşirea unui proiect; communicatio

sermonis tecum – conversaţia cu tine însuţi; communicatio utilitatum inter

homines – comunitatea de interese dintre oameni). Împărtăşirea, însă, nu este una

care să presupună un anume ritual religios, o împărtăşanie prin care să se

urmărească măntuirea de păcate sau o spovedanie în perspectiva absolvirii în

urma contaminării cu Răul. Împărtăşirea se referă la gestul de a relata, de a face

cunoscut altuia sau altora un anume fapt, un lucru sau o trăire – înseamnă a

transmite un mesaj;

b. comunicaţie – într-o accepţiune retorică – figură prin care oratorul cere părerea

auditoriului. Din această perspectivă, communicatio este o formă de adecvare ce

survine în actul de relaţie dintre doi sau mai mulţi interlocutori.

Verbul tranzitiv communico are, la rândul lui mai multe accepţiuni2:

1 G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureştu, 1983, p. 221.2 Idem.

3

a. a face comun, a împărţi (ceva cu cineva), a repartiza egal; a împărtăşi cuiva

(communico de aliqua re – a se întreţine, a discuta, a se sfătui);

b. a pune în comun;

c. a împărţi (luând asupra sa), a lua asupra sa (mecum inimicitias communicasti – ai

împărtăşit cu mine duşmăniile);

d. a avea raporturi, a fi în legătură cu cineva pentru o anumită chestiune.

Gestul comunicaţional poate fi regăsit într-o paletă infinită de modalităţi, practic

fiecare fiinţă umană având o identitate comunicaţională, un anume fel inconfundabil de a

se exprima pe sine sau de a formula mesaje pentru alţii. Comunicăm în funcţie de interese

sau de trăirile afective. O putem face în modalităţi foarte simple sau, dimpotrivă, făcând

apel la canale de comunicare sofisticate, astfel încât mesajul nostru să fie recepţionat într-

un fel spectaculos. A comunica simplu nu înseamnă nicidecum a comunica rudimentar.

Întreaga evoluţie a comunicării - de la formele minimale, pentru care erau suficiente două

persoane (comunicarea interpersonală are nevoie, pentru a se efectua, de două condiţii:

prezenţa în acelaşi loc şi timp a comunicatorilor, dar şi capacitatea de a înţelege ceea ce

se comunică, de a surprinde mesajul în autenticitatea sa cât mai apropiată de intenţiile

comunicatorului), până la formele maximale (complexe), printre care comunicarea de

masă are o extensie planetară - întregul efort de adecvare prin modalitatea relaţiei de tip

emiţător-receptor revendică atributul cunoaşterii. A şti şi a înţelege sunt cele două

ipostaze în care omul se raportează la sine, dar mai ales la tot ceea ce-l înconjoară. Din

acest punct de vedere, modernitatea a stârnit orgoliile experţilor în producerea pachetelor

cu mesaje, le-a supralicitat tot mai mult străduinţele şi energiile, în tentativa mereu

repetată de a arunca limitele comunicării până dincolo de închipuirile şi idealurile cele

mai îndrăzneţe.

Astăzi, mass-media, în diferitele lor ipostaze au o ofertă remarcabilă, adresată

consumatorilor feluriţi, atât ca pregătire şi educaţie, cât şi ca situare geografică. Marea

problemă, aflată în actualitatea zilelor noastre, nu este aceea a lipsei mesajelor, ci a

luxurianţei acestora, astfel încât la fel de important este să ştii să descifrezi un mesaj cu

activitatea de selecţie a acestora.

4

De ce comunicăm?

Orice mesaj este purtătorul unui sens (aspectul prin intermediul căruia un anumit nume

sau enunţ se referă la denotatul său, adică la acel lucru sau fenomen al realităţii pe care îl

reflectă formal) şi al unei semnificaţii (funcţie a semnelor de a reprezenta ceva

independent de ele, de a avea un anume înţeles, o anume corespondenţă cu realitate

semnificativă): „orice semn lingvistic reprezintă o realitate cu două feţe, una materială,

cealaltă imaterială. Aspectul material îl constituie semnificantul, aspectul imaterial,

semnificatul. Semnul lingvistic este rezultatul asocierii dintre un semnificant şi un

semnificat, iar limba este un sistem de semne”3. Orice mesaj este construit cu un anume

scop. Primul şi cel mai important este acela de a ajunge la un destinatar dinainte ţintit.

Gestul comunicaţional este plin de consecinţe şi are drept temei faptul că omul este o

fiinţă socială, gata mereu de interacţiuni cu alte fiinţe la fel ca şi el sau cu o realitate de

contact. Astfel, comunicarea este o modalitate cotidiană de punere în expresie a

individului, de survenire a sa ca persoană publică, de identificare a sa şi de valorizare

implicită pe o piaţă în care mesajele înseamnă ştiinţă, putere, oportunitate şi

responsabilitate.

Chiar dacă este o fiinţă socială, irelevantă sau chiar recesivă cultural şi educaţional în

ipostaza unei existenţe solitare foarte îndelungate, singurătatea nu anulează utilitatea,

plăcerea şi estetica actului comunicaţional, ci doar îl face mai profund şi specific.

Solilocviul este, astfel, un îndelung şi delicat dialog cu sinele, o ipostază în care gândul se

instigă pe el însuşi într-o tentativă de a surmonta lipsa, mai mult sau mai puţin efemeră, a

altcuiva. Claustrarea, voluntară sau impusă, izolarea cea mai severă nu pot anula tentaţia

prealabilă a construirii cu premeditare a mesajelor, nu pot duce la extincţie o funcţie a

creierului care ne distinge net de restul biologicului terestru – discursul interior, acel flux

al gândurilor prin care ne punem în ordine (uneori în dezordine!) propria fiinţă.

3 Jean Lohisee, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Bucureşti, 2002, p. 46. unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai limbajului, sub forma Semioticii, a fost Ferdinand de Saussure.

5

Comunicarea cu eul interior face ca mesajul să poată face abstracţie, uneori, de un

adresant exterior, să aibă relevanţă chiar şi într-o formă eliptică, în care dualitatea

constitutivă a comunicării să se transforme într-o unicitate autosuficientă.

O altă ipostază-limită este aceea în care comunicăm prin apelul la profunzimile terifiante

sau serafice ale tăcerii. Grea precum plumbul, apăsătoare ori dimpotrivă, adiată de

farmecul trăirilor parfumate, tăcerea are o putere uluitoare în a resemnifica, în a acredita

un mesaj în chiar lipsa mesajului. Ordinul călugărilor trapişti a trasformat tăcerea în

canon, câtă vreme păcatul se poate insinua la adăpostul unui limbaj ce nu poate filtra

cuvintele predestinate conotaţiilor cu potenţial vulgar sau senzual.

Comunicăm simultan în trei orizonturi sau putem identifica patru componente ale oricărui

mesaj sau enunţ:

1. Orizontul raţionalităţii sau reflexivităţii. Logica formală „dirijează”, corijează sau

reglementează toate procesele cognitive care ajung să fie verbalizate, redate sub forma

unor semne sau transformate în text ori imagine. Nici un mesaj nu poate să fie sustras

canonului riguros al regulilor ce impun discursul raţional, construit pe severitatea

conceptelor şi noţinilor, dar şi pe normele de omologare a inferenţelor, pe baza unor

judecăţi cu grade diferite de validitate. Nu putem comunica în lipsa raţiunii, pentru că

golim de sens orice semn sau enunţ, iar pe de altă parte derapăm dincolo de semnificaţiile

acceptate şi în conformitate cu care ne reprezentăm lumea, de la obiectele şi persoanele

din jur, până la univers, în toată vastitatea sa.

Componenta reflexivă a mesajului îi conferă acestuia soliditate şi conformitate. Acelaşi

înţeles al unui enunţ, pentru o altă persoană, pentru cinci, o sută sau un milion de

potenţiali adresanţi ar fi imposibil de asigurat în lipsa validităţii cognitive, a acelei

coerenţe de structură, a omogenităţii semantice potrivit căreia un cod de semne poate fi

descifrat în acelaşi fel, indiferent de mulţimea publicului destinatar, cu condiţia ca fiecare

în parte să aibă aceiaşi cheie şi acelaşi mod de operare. Capacitatea de acum a sistemelor

informaţionale de a secreta, simultan, miliarde de mesaje cu potenţiali adresanţi imposibil

de evaluat cu exactitate, tocmai datorită luxurianţei canalelor de distribuţie a mesajelor,

se datorează faptului că specialiştii în comunicare, aceste comunităţi de profesionişti

media, au sporit indicele raţional-reflexiv al fiecărui mesaj, astfel încât perturmaţiile de

semnificaţie să tindă spre zero. Patologiile comunicaţionale datorate unor disfuncţii

6

logice au scăzut semnificativ, chiar dacă nu acelaşi lucru se poate spune despre strategiile

de dezinformare sau acelea care se ocupă de difuzarea unor produse cu scop de

manipulare.

Un caz aparte este acela al comunicării de tip poetic. Folosind metafore, epitete sau

comparaţii, resemnificând obiecte şi lucruri, astfel încât acestea să-şi modifice

semnificaţia sau să o disloce din locul în care ea a fost fixată de înţelesul tuturor

comunicatorilor, poetul îşi permite să „relateze”, să comunice, într-un mod aparte, printr-

o „logică” în care decriptarea mesajului se face într-o grilă unică şi originală a sensului şi

semnificaţiilor, chiar a limbajului utilizat.

2. Orizontul afectiv. Nici un mesaj nu este unul absolut raţional. Comunicarea este un

fenomen profund uman, implicit colorat de toate trăirile pe care le putem avea, contextual

sau permanent. Putem, aşadar, comunica din entuziasm, precum o facem de atâtea ori sub

imboldul spaimei sau fricii. Ipostaza cea mai terifiantă este aceea în care spaima nu are

nici chip şi nici motivaţie, ci se constituie într-o angoasă paralizantă, determinată, pe de o

parte, de ceea ce te poate aştepta într-un viitor incert şi dominat de perspectiva morţii, iar

pe de altă parte de ceea ce ai lăsat într-un trecut sub forma remuşcărilor. Strivit între cele

două spaime, comunici dintr-o pornire mântuitoare, din dorinţa de a te adecva măcar la

clipă, la ceea ce poate depinde acum şi aici de performanţa într-o lume a şanselor,

iluziilor, deznădejdilor şi a eternei speranţe4. În ce priveşte frica, ea poate paraliza

comunicarea, o poate distorsiona şi chiar compromite. Sistemele totalitare au

experiementat frica în regim colectiv, tocmai pentru a putea face fiabilă minciuna, pentru

a putea asigura un randament experimentului şocant al dresajului social. Actul

comunicaţional avea structura unei porunci, iar mesajul putea avea impactul unui linşaj.

Vulnerabil şi la dispoziţia ideologiilor în marş forţat spre fericirea promisă în orizontul

utopiilor fără consistenţă, individul a fost obligat la un efort al duplicităţii asumate. Dubla

măsură, dubla trăire şi dublul adevăr au fost standardele unei existenţe în care

comunicarea interpersonală se consuma într-o intimitate vinovată şi de multe ori

maculată, iar comunicarea de masă dădea anvergura unui spectacol al aparenţelor,

4 În volumul Scrisori către fiul meu (Humanitas, 2008, p. 94-100), Gabriel Liiceanu teoretizează, pe urmele lui Martin Heidegger şi a lui Eugen Ionesco, asupra manifestării angoasei (spaima fără chip) sub cele două forme ale sale: angoasa din perspectiva viitoare a morţii şi angoasa ivită din remuşcările trecutului: „suntem în fiecare clipă, produsul acestei întâlniri, suntem în fiecare clipă prinşi la mijloc între remuşcare şi moarte”.

7

minciunii în celofan şi supunerii la un discurs oficial şi mitologic (cel mai scump mit era

cel al personalităţii, închinat conducătorului). Realitatea regimului totalitar a impus

modul schizoid al comunicării – dubla măsură. Mesajele erau scindate în două sfere

perfect etanşe, fără puncte de atingere sau de interferenţă: mesajul public (laş,

contrafăcut, retorizat) şi mesajul de grup (esopic, clandestinizat, cu vagi accente de

răzvrătire în genunchi).

Componenta afectivă face mesajul atracţios sau, dimpotrivă, poate determina respingerea

lui, chiar dacă structura raţională îl recomandă. Orice formă de propagandă recurge la

instigarea unor resorturi ale afectivităţii, ori de câte ori încearcă să convingă, să

influenţeze un public receptor eclectic, predispus la rumori şi entuziasme, în dauna

lucidităţii şi discernământului critic.

Limbajul poetic, prin specificitatea sa, apelează la cuvinte în măsura în care acestea sunt

pline de trăiri şi sentimente. Mesajele lirice transmit stări contemplative, elegiace sau

exuberante, fiind druimul cel mai vizibil al sufletului către celălalt (în poem sufletul

comunică).

3. Orizontul persuasiv. Nu comunicăm doar pentru a transmite informaţii sau trăiri de

ordin afectiv, ci fiecare mesaj elaborat are o componentă prin care se încearcă

influenţarea destinatarului. Conceptul de persuasiune defineşte „activitatea de influenţare

a atitudinii şi comportamentului unei persoane, în vederea producerii unor schimbări care

sunt concordante cu scopurile sau interesele agenţiei iniţiatoare; persuasiunea se

realizează în condiţiile în care se ţine seama de caracteristicile de receptivitate şi

reactivitate ale persoanei influenţate”5. Persuasiunea ţine de capacitatea comunicatorului

de a fi convingător, folosind mijloace retorice sau diferite forme ale artei seducţiei. În

formele mai elaborate, în care intenţiile pot avea structura unor strategii şi tactici bine

puse la punct, persuasiunea devine propagandă sau manipulare.

4. Orizontul instinctual. Putem admite un prealabil, o intenţionalitate care premerge

oricărei comunicări. Fiinţa umană este imposibil de conceput în afara orizontului

comunicaţional, la fel cum lumea în care trăim ar avea cu totul alţi parametri de existenţă

şi de semnificaţie în lipsa mesajului construit cu scop şi în vederea unei distribuţii cât mai

extinse cu putinţă (acest aspect, al distribuţiei extinse nu se aplică serviciilor secrete de

5 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, apud Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Polirom Bucureşti, 2007, p. 98.

8

informaţii, câtă vreme pragmatica mesajelor într-o astfel de situaţie este cu totul diferită

de cea a instituţiilor publice şi a operatorilor media).

Omul este o fiinţă curioasă. În toate stadiile vieţii lui consumă mesaje, chiar de la vârsta

la care acestea nu au un regim discursiv, ci unul intuiţionist, adecvat limbajelor non-

verbale. Un câmp dinamic al intereselor determină consumul şi selecţia mesajelor,

precum şi efectele de adecvare la acestea. Doar indiferenţa absolută ar putea fi

considerată drept punctul în care instinctul comunicării interumane păleşte, diminuează

sau chiar dispare. Totdeauna, însă, indiferenţa este relativă şi situaţională, aşa încât

comunicarea se insinuează şi dislocă, până la urmă, mica insulă de non-comunicare.

Nu toţi indivizii au acelaşi trafic comunicaţional. Direct spus, instinctul comunicării

diferă gradual, de la un om la altul, astfel încât unul poate fi situat spre un climax al

comunicării incontinente şi pătimaşe, iar un altul poate stărui în puncte de indiferenţă

încăpăţânate, greu de cucerit.

Însuşi momentul biblic al Facerii, al zămislirii omului de către Dumnezeu, din humă, este

unul plin de sens şi de semnificaţii, deci un act de comunicare. Făcându-l pe om,

Pancreatorul a transmis un mesaj, a dat contur unei fiinţe cu totul excepţionale, dar şi

extrem de capricioase, supusă deopotrivă măreţiilor admirabe, dar şi păcatelor

abominabile. Luând fiinţă într-un astfel de chip miraculos, omul s-a văzut, aşadar, într-un

prealabil al comunicării, într-o ipostază în care chiar sosirea lui în lume s-a întemeiat ca

mesaj. Istoria lumii şi a umanităţii nu este decât discursul acestui prim mesaj întemeietor.

Concepte cheie: comunicare, mass-media, semn, semnificaţie

9

Forme de comunicare

Atributele comunicării

Fiind chiar o dimensiune a existenţei umane, comunicarea se manifestă într-o

diversitate de forme, utilizate în funcţie de oportunitate, eficienţă şi discernământul

comunicatorului, pe de o parte, iar pe de altă parte de nevoile publicului sau

destinatarilor. Totdeauna mesajul elaborat şi transmis va fi împărtăşit în legătură directă

cu scopul pentru care actul comunicaţional a fost iniţiat şi consumat. La limită, scopul

poate fi condiţionat de o gratuitate, de o intenţie hrănită din nevoia de exprimare estetică,

fără nici o ţintă materială.

Înainte de trecerea în revistă a formelor de comunicare este obligatoriu de stăruit

asupra unor atribute ale comunicării:

1. caracterul profund uman al comunicării – indivizii umani sunt actorii,

beneficiarii, iar uneori chiar victimele actelor de comunicare, multiplicate

ameţitor în fluxul mai fiecărei zile. În lipsa, temporară, a comunicării omul ia

decizii, prelucrează, analizează şi sintetizează cunoştinţe acumulate în relaţii

comunicaţionale anterioare. El este, însă, într-o continuă pândă, în aşteptarea şi

chiar în momente de preluare, de intrare în noi relaţii de comunicare, pe diverse

paliere şi din motivaţii dintre cele mai neaşteptate. O lipsă îndelungată de mesaje

noi, îi poate afecta procesul de adecvare sau de acomodare la realitate sau la

mediul de incidenţă proxim;

2. caracterul procesual – comunicarea se realizează în flux. Continuitatea şi

discontinuităţile pasagere sunt atributele acestuia, ceea ce dă atât dinamica,

precum şi portanţa comunicării. Procesul ca atare, are o anumită configuraţie, dată

de strategiile şi tacticile utilizate de către comunicatori, astfel încât randamentul

comunicării să se maximizeze, iar capacitatea pachetului cu mesaje de a fi înţeles

simultat, de cât mai mulţi consumatori, să fie optimă. Ideea de continuitate

10

instituie caracterul permanent al comunicării, ceea ce are consecinţe directe

asupra modului de viaţă a fiecăruia, de la naştere până la moarte;

3. caracterul secvenţial – sintagma „mijloace de comunicare” se referă la

interferenţa în cadrul comunicării a mai multor secvenţe, care au caracter de

succesiune. Primul dintre ele este constituit din sistemul lingvistic şi de coduri,

care constituie materia primă, depozitul la care se apelează pentru a elabora

enunţul. În al doilea rând, este vorba de procesul din ce în ce mai profesionalizat

de elaborare a mesajului, din sunete, cuvinte, simboluri, imagini, precum şi

codificarea acestora astfel încât să devină un produs integrat de semne, dotat cu

sens şi cu semnificaţii. Al treilea sistem este alcătuit din tehnologii şi echipamente

sofisticate, prin intermediul cărora mesajul este transmis sau distribuit către

consumatori vizaţi şi „cercetaţi” în mod prealabil, ca urmare a strategiilor de

marketing comunicaţional. Cel de-al patrulea pas, cel final, menit să evalueze

însăşi pragmatica actului de comunicare se referă la „servirea” mesajului, la

decodificarea lui sau la punerea în funcţiune a echipamentelor ce deservesc

utilizatorul, astfel încât enunţul transmis să poată fi recepţionat cu fidelitate şi în

condiţii de confort. Acest caracter de algoritm al comunicării îi conferă trăsătura

de activitate de tip industrial;

4. caracterul instrumentalizat – comunicarea s-a tehnicizat în mod constant.

Instrumentarul pus la dispoziţia comunicatorului sau a receptorilor cunoaşte acum

grade de sofisticare în funcţie de care realitatea materială, cosmosul nostru uzual,

să poată fi conlocuit de o realitate virtuală, elaborată exclusiv din conţinuturi

comunicate. La finalul secolului XIX6, presa scrisă a ajuns la aşa-zisa „vârstă de

aur” şi graţie tehnologiilor tipografice făcute posibile de maşinismul rezultat ca

proces al industrializării. Astfel mass-media au devenit o forţă, putând să aspire

legitim la statutul onorant dar şi provocator de cea de-a patra putere în stat.

Achiziţiile ştiinţei, precum şi aplicaţiile tehnice din prima parte a secolului XX au

permis apariţia jurnalismului radiofonic, iar mai apoi a televiziunii, pentru ca

finalul secolului trecut să „inventeze” internetul sau cyberspaţiul. Comunicarea

este intim legată de vârful tehnologiilor de laborator. Instrumentalismul are o

6 Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 60.

11

pondere tot mai însemnată în sfera comunicării, riscând chiar să determine o

dependenţă a consumatorului faţă de canalul de distribuţie, ori chiar ca

echipamentele să devină mai importante decât mesajul;

5. caracterul instituţionalizat – comunicarea este un produs de echipă. Jurnalismul

are o prioritate în câmpul comunicaţional, în raport cu alte instituţii care

manevrează mesaje, tocmai prin faptul că redacţia constituie un atu. Caracterul

ierarhizat al acestora, distribuţia sarcinilor, protocolul luării deciziilor,

conexiunile realizate, precum şi posibilitatea de a livra mesajele sincron cu

evenimentele constituie tot atâtea beneficii care indică faprul că actul comunicării

a devenit o activitate birocratizată, supusă unor reguli de conduită şi de

tehnologie a fabricaţiei. Statutul fiecărui element din structura redacţională este

conexat cu rolurile pe care le are de îndeplinit;

6. caracterul concurenţial – comunicarea a devenit o afacere, o formă de comerţ.

Conceptul de piaţă determină modul în care sunt manageriate instituţiile media.

Se poate afirma că în fiecare clipă se dă o adevărată bătălie pentru întâietatea la

informaţie. Rapiditatea cu care mesajele sunt elaborate, codificate şi distribuite a

crescut constant, sincron cu pofta consumatorului de a devora produse media

proaspete şi senzaţionale. Tirajul şi ratingul constituie parametrii de excelenţă în

sfera comunicării instituţionalizate, de prea multe ori în dauna calităţii şi decenţei.

Succesul cu orice preţ dictează într-o lume în care ştirea şi divertismentul au ajuns

să se atingă nepermis.

O inventariere a formelor cumunicării directe sau interpersoanle trebuie să înceapă cu

modalitatea cea mai des întâlnită de adresare şi care indică, de altfel caracterul profund

uman al actului de comunicare – limbajul. Considerat a fi „un fapt universal al societăţii

omeneşti, care are esenţial aceleaşi caracteristici în toate manifestările sale”7, limbajul are

origini obscure, precum şi o evoluţie sau metamorfoze dictate de ritmul vieţii cotidiane.

El ne urmăreşte precum o umbră a lucrurilor pe care le desemnează şi contribuie masiv la

definirea personalităţii fiecărui individ, precum şi la procesul de coerenţă şi de

construcţie a spaţiului public. Cele mai importante caracteristici ale limbajului sunt8:

sistemicicitatea sau guvernarea în acord cu regulile stricte; capacitatea de a crea diferenţe

7 Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 72.8 Ibidem, p. 72, 73.

12

şi contraste, astfel încât un grup de sunete sau semne să distingă între obiecte ale

realităţiiu; caracterul arbitrar care afirmă lipsa oricăror relaţii de necesitate între obiecte şi

unităţile lingvistice care le desemnează, precum şi caracterul convenţional, în acord cu

care orice limbă este funcţională doar prin acordul formal al utilizatorilor de a resprecta

un sistem de reguli gramaticale, sintatice şi lexicale.

Un concept de bază al semioticii este cel de semn, câtă vreme Ferdinand de Saussure

definea limba ca fiind „un depozit de semne”. Ca fenomen complex, semnul face legătura

dintre o imagine acustică şi un concept sau obiect semnificat, fiind „un cuvânt sau o

combinaţie de cuvinte dintr-o limbă” care „indică sau se referă la un obiect exterior sau la

o idee exterioară”9. Raymond Firth10 distinge între următoare tipuri de semne aflate în

afara limbajului:

- indexul – indică o legătură directă cu semnificatul (urma lăsată de un picior pe o

suprafaţă moale)

- semnalul – accntul cade pe ceea ce urmează să se petreacă, după ce un stimul a

fost creat în vederea unui răspuns

- iconul – tot ceea ce prin imagine sugerează o similitudine dintre un produs şi

obiectul din realitate care a consituit modelul (în pictură, sculptură sau muzică)

- simbolul – un comples de semne care indică în mod convenţional anumite

gânduri, emoţii sau evenimente.

Comunicarea şi limbajul

Toate aceste moduri de comunicare care utilizează sisteme de semne ies din zona

limbajului, constituind forme speciale de comunicare, definite drept non-verbale,

extralingvistice sau paralingvistice, considerate ca fiind „totalitatea trăsăturilor non-

verbale (vocale sau nu), pe care participanţii le utilizează în conversaţie”11.

Comunicarea de tip non-verbal apelează la codurile pe care o comunitate le poate institui,

semnificând în mod specific un semn, conferindu-i astfel o putere de sugestie

9 Ibidem, p. 74.10 apud Denis McQuail, op. cit. p. 74.11 Denis Mc Quail, op. cit. p. 86, 87.

13

comunicaţională, în acord cu anumite coduri de comportament şi cu sedimente culturale

recognoscibile în tradiţii. De altfel, conţinuturile de comunicare paralingvistice sunt

identificabile în memoria colectivă şi pot determina cutume sau chiar influenţa evoluţia

unor comunităţi.

Comunicarea non-verbală se poate împărţi în două categorii, după criteriul acustic12:

- comunicare non-verbală vocală: râsul, strigătul, mormăitul, oftatul, căscatul,

tipuri de intonaţie, calitate a vocii, accent – toate acestea indicând o stare, făcând

cunoscută o atitudine;

- comunicarea non-verbală non-vocală – ţine de aşa-zisul limbaj al corpului – de la

expresia facială, gestică, poziţia mâinilor şi picioarelor, contactul vizual, contactul

corporal (strângerea mâinii, sărutul, bătaia pe umăr.

Întregul orizont al comunicării non-verbale are un pregnant rol indicial, adică

„transmite un element esenţial despre sine, pe care emiţătorul doreşte să-l prezinte

altcuiva”13. Modul în care se poate realiza acest transfer de semn, menit să avertizeze şi să

pună în lumină un anumit emiţător, este deosebit de elastic, depinzând în mod direct de

cel care doreşte să comunice în acest fel. De exemplu, utilizarea unor insigne sau a unor

uniforme sunt modalităţi de identificare, de semnalizare a apartenenţei la un anume grup

privilegiat sau cu o anumită pregnanţă publică. Pe aceeaşi linie se înscrie stilul de

îmbrăcăminte, coafura sau machiajul, precum şi mobilierul, decorarea casei ori marca de

maşină cumpărată, toate având scopul de a indica o anumită poziţie socială, eventual de a

marca distanţa şi a sublinia identitatea.

Un moment aparte al comunicării este reprezentat de către simboluri. Având o carieră

strălucită în istoria umanităţii, acestea s-au constituit într-un veritabil meta-limbaj, gata să

încorporeze semnificaţii şi să le sublimeze în stări de-o expresivitate plină de emoţie şi

trăire profundă. Având acces la paradigmă şi mit, „simbolismul acţionează ca un mod de

comunicare în acele sfere în care limbajul şi paralimbajul sunt prea restrânse la

experienţa senzorială, prea exacte, prea formalizate, sau prea inadecvate emoţional, prea

puţin cunoscute pentru a servi ca vehicul sensului”14. Simbolul transcende comunicării

obişnuite, reclamând un standard special al manifestărilor şi al comportamentelor, dictate

12 Ibidem, p. 88.13 Idem.14 Ibidem, p. 92.

14

de atitudini ceremoniale. Astfel, în creştinism, simbolul crucii constituie un metatext, o

emblemă şi o modalitate extatică de comuniune prin „termenul mediu” al sacrificiului, la

fel cum steagul naţional indică un „obiect” capabil să stârnească trăirea patriotică şi

solidaritatea naţională. Alte simboluri sunt binecunoscute şi fructificate cultural sau

artistic, cum ar fi mitul renaşterii asociat miticei păsări phoenix, leul – întruchipare a

puterii sau pelicanul ca model de sacrificiu al sinelui.

Aflate la o anumită distanţă pe drumul ce se ridică din realitate spre mit, simbolul este

destul de ambiguu pentru a refuza orice întruchipare concretă, dar şi destul de aluziv

pentru a motiva comportamente aflate sub semnul excepţionalităţii. Jurnalismul însuşi, ca

adevărat copil teribil al modernităţii a reuşit să-şi revendice dreptul la libertatea de

expresie, pe care a transformat-o într-un simbol al oricărei forme media, temeiul însuşi al

gazetăriei, dar şi punctul de pornire de la care se coagulează orice carieră de ziarist, privit

în mod generic. Lumea modernă apelează la simbol, dar nu mai are acces la mit, ceea ce

obligă fenomenul comunicării la un proces de reflexivitate aplicat la mai toate produsele

de „fabricaţie” ale civilizaţiei şi culturii, aflate sub impactul vanitos al tehnologismului.

Fenomenul de „depoetizare” a informaţiei este încheiat, iar comunicarea se revendică la

parametrii actualităţii situate în chiar orizontul faptului ce tocmai se consumă.

Comunicarea interpersonală a rămas o constantă a faptului de a transmite informaţii.

Este adevărat, modul în care o facem a evoluat sub raport tehnologic, dar şi sub impactul

apariţiei, evoluţiei şi explodării comunicării de masă, specifică societăţii moderne. Din

prima perspectivă, a echipamentelor folosite în actul comunicării între două persoane, a

dispărut condiţia ca indivizii aflaţi în act comunicaţional să mai fie în acelaşi loc fizic.

Telefonul, videofonul, interfaţa realizată de internet pot constitui modalităţi prin care

mesajele dintre două persoane să fie posibile la mare distanţă, cu sau fără vizualizarea

comunicatorilor. Din a doua perspectivă, mass-media au transformat actul comunicării

într-un spectacol la domiciliul consumatorului. Mesajele sunt recepţionate personal, dar

distribuţia lor se face pentru uzul unor comunităţi întregi. Consumatorul nu mai poate

avea orgoliul ca mesajul să-i fie adresat exclusiv, iar atenţia expeditorului să-i fie

rezervată în chip privat.

Cât priveşte paralimbajul, acesta se perfecţionează constant, inclusiv prin apariţia şi

dispariţia mesajelor sub formă simbolică, sub impactul civilizaţiei şi a culturii, a

15

tradiţiilor şi a spiritului nonconformist. Totul în jurul nostru semnifică sau dă sens unui

anume fel de indiciu sau mesaj. Recepţia acestora pretinde pricepere, interes şi o anumită

nevoie de a le utiliza.

Concepte cheie: mesaj, limbaj, semn, semnal, icon, simbol, verbal, non-verbal,

paralimbaj

Comunicarea de masă

16

Factori ai comunicării de masă

Comunicarea de masă a reprezentat un salt uriaş, de la forma interpersonală (directă),

spre cea instituţionalizată şi puternic tehnologizată (mediată), în contextul în care

societatea omenească a ajuns la caracteristicile sale moderne de civilizaţie şi cultură.

Acest fenomen s-a reflectat puternic în modul în care comunităţile comunicau. Factorii

care au determinat acest salt, de la individ la mulţime, de la discursul sau mesajul adresat

unui interlocutor prezent, la cel propus unui destinatar statistic, absent dar conectat, sunt:

- apariţia condiţiilor în care canalul de transmisie să facă posibilă autonomia dintre

comunicator şi adresant. Aceste condiţi sunt legate direct de capacităţile

tehnologice tot mai bine puse la punct, începând cu inventarea tiparului, la

mijlocul secolului al XV-lea, continuând cu perfecţionarea constantă a

echipamentelor tipografice şi ajungând la oferta secolului XX, prin radio,

televiziune şi internet;

- procesul de emancipare socială şi culturală. Început cu Renaşterea şi continuat

apoi, după secolul al XVI-lea, mai ales în Apusul Europei, fenomenul a dus la

configurarea unui nou tip de societate şi la coagularea unui nou tip de individ.

Conceptele de libertate, spaţiu public, cetăţean, solidaritate, participare au

fecundat o mentalitate ce renunţa la clasicitatea întemeiată pe atemporalitate,

ierarhie socială strictă şi identificarea lui Dumnezeu cu singurul reper al vieţii.

Modernitatea a transformat factorul timp într-un criteriu de performanţă,

descoperind astfel competiţia sau concurenţa în termeni de profit, pragmatism şi

succes. Timpul, ca noţiune, îşi modifică semnificaţia. Lumea şi societăţile ce o

compun descoperă importanţa de a ajunge primul, de a realiza un lucru în termenii

duratei celei mai mici cu putinţă;

- societatea burgheză, tot mai consolidată economic, modifică termenii „jocului”

politic. Absolutismul monarhic dispare în favoarea contractualismului teoretizat

de Jean - Jacques Rousseau, trezind din amorţire imense comunităţi de indivizi.

Programul educaţional, consolidat de iluminism şi instituţionalizat prin şcolile

care vor prolifera în secolele XVIII şi XIX, va asigura o instrucţie minim necesară

17

acestor mulţimi, pe cale de a se coagula în mari aglomerări urbane (ca urmare a

procesului de industrializare), dar va mai realiza un lucru esenţial: transformarea

presei, din „capriciu” destinat elitelor, în principalul vehicul al informaţiilor şi

nutrimentelor spirituale produse pentru cei tot mai mulţi. Această masă în formare

va face posibilă comunicarea de tip nou;

- ziarul se substituie cărţii. Cultura de tip clasic rămâne la nivelul unui privilegiu

pentru cei foarte puţini, iar chioşcul de ziare va deveni cu mult mai tentant decât

biblioteca. Conceptul de lume se jurnalizează. Evenimentele ce se petrec, filtrate

de media şi oferite pentru consumul de masă vor creiona, zi după zi, această nouă

realitate livrată prin hârtie şi cerneală tipografică. Industriile culturale vor acredita

spiritul popular, produsele digerabile pentru o minte medie, capabilă să înţeleagă

mesajul simplu şi atracţios;

- o anumită bunăstare materială relativă, făcută posibilă mai ales în societăţile

pornite pe calea industrializării, crează pentru prima dată condiţiile apariţiei

timpului liber, pentru mulţime. Realitate nouă şi bulversantă, acest buget al

timpului liber va modifica parametrii zilnici de viaţă, ba chiar va genera noi

ritualuri, de data aceasta sub impactul modernităţii. Un astfel de ritual va fi acela

al citirii, zilnice, a ziarului, iar mai apoi, a consumului media, în toate formele în

care acestea au devenit posibile. Divertismentul va fi noua religie a maselor,

modalitatea prin care se vor adecva la o lume în care mesajele vor deveni

exponenţiale ca număr şi cuceritoare ca putere de influenţă.

Diferenţe între comunicarea interpersonală şi comunicarea de masă

Trecerea de la comunicarea directă, interpersonală, cea care conservă contextul

dialogului, întreaga bogăţie de amănunte care însoţeşte comunicarea, dincolo de

conţinutul strict al mesajului, la comunicarea de masă – caz în care adresantul se

18

depersonalizează, iar comunicatorul se instituţionalizează, presupune o serie de

diferenţe, în funcţie de caracteristicile specifice cumunicării de masă. Potrivit lui

Denis McQuail15 cele mai importante diferenţe dintre cele două tipuri fundamentale

de comunicare sunt:

1. Actorii actului comunicaţional, atât în ceea ce priveşte sursa mesajului, cât şi

destinatarul, nu sunt indivizi. Din acest punct de vedere, comunicatorul este, de

regulă, o organizaţie, un colectiv care are anumite caracteristici, dintre care cele

mai importante ar fi: grad înalt de profesionalizare în privinţa construirii de

mesaje, coerenţă şi aplicaţie maxime în direcţia scopurilor şi obiectivelor,

ierarhizare strictă şi control asupra procesului de elaborare a mesajului, percepţie

avizată şi studiată privind ţintele actului de comunicare. Cât priveşte

consumatorul, acesta este unul colectiv, fie că este vorba despre o comunitate

compactă, uşor de identificat într-o anumită zonă geografică, fie că este vorba de

un receptor răspândit la scară mondială şi imposibil de identificat sub raport

cultural sau etnic. Acest receptor nu are deloc structura şi coerenţa comunităţii de

comunicatori, ci reacţionează fără un scop comun, la nivelul fiecărui individ, în

funcţie de nivelul de instrucţie şi de efectul mesajului: „Relaţia tipică de

comunicare în acest caz este o relaţie asimetrică, neechilibrată, avantajul fiind de

partea comunicatorului, atâta timp cât sunt asigurate anumite condiţii pentru

atragerea atenţiei auditoriului”16;

2. interpunerea unui canal de transmisie, între comunicator şi audienţă, prin care se

realizează fluxul de mesaje, de regulă unidirecţionat – dinspre comunicator spre

mulţimea consumatorilor. Acest aspect ţine de o diferenţă esenţială, de acel lucru

în acord cu care cei doi actori ai comunicării, priviţi generic, pot fi complet

detaşaţi, autonomi, fără nici un contact fizic. Canalul este un produs al ştiinţei şi

tehnicii, mereu perfecţionat, dar trebuie remarcat şi faptul extrem de important că

„tehnologia comunicării de masă este costisitoare şi restrictivă, accesul la ea fiind

limitat la cei care îşi pot permite s-o cumpere sau reuşesc s-o utilizeze”17. Acest

ultim aspect ridică, în privinţa comunicării de masă, numeroase aspecte de ordin

15 Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p 173-175.16 Ibidem, p. 173.17 Ibidem, p 174.

19

etic, mai cu seamă selecţia drastică a celor care au acces la privilegiul de a

comunica în masă, în funcţie strictă nu de calitate sau competenţă, ci de potenţa

materială şi influenţa publică;

3. caracterul relaţiilor dintre transmiţător şi receptor. „Comunicatorul şi auditorul îşi

construiesc fiecare câte o imagine despre celălalt pe care o modifică şi o investesc

cu sens. Dar fac aceasta într-o manieră autistă, fără interrelaţie şi operând cu

stereotipuri, comunicatorul cu un stereotip al audienţei, auditorul cu concepţii

strereotipe despre ce se aşteaptă de la mass-media”18. Distanţa spaţială

considerabilă, lipsa unor mijloace uzuale de feedback, evaluarea atât de

aproximativă a celuilalt determină apariţia unor erori sau distorsiuni în procesul

comunicării dintre specialistul în mesaje şi beneficiarul muncii lui. Aceste

distorsiuni nu ţin direct de calitatea sau conţinutul mesajului, ci de componenta

psihologică a comunicării realizate, de relaţia „oarbă” ce se instituie între cele

două extreme ale actului comunicaţional, de un stres ce parvine din aşteptări

confirmate sau nu, din deziluzii şi tensiuni ce se pot transforma chiar în frustrări,

la ambele capete;

4. sensul însuşi al comunicării de masă diferă de cel al comunicării interpersonale

din perspectiva caracterului public al mesajului, în primul caz, raportat la

caracterul intim sau personal al mesajului, în al doilea caz. Din această

perspectivă, s-a deschis în câmpul larg al teoriei comunicării sau în cel specific al

jurnalismului, problema deontologică a raportului dintre staţiul public şi cel

privat. Orice informaţie care este difuzată în masă începe să aibă consecinţe

imposibil de controlat de către o persoană sau alta, mai ales de către acelea care

sunt vizate de informaţia sau ştirea respectivă. De regulă, dezvăluirile în presă

sunt posibile tocmai prin forţarea zonei sensibile aflată la interferenţa dintre

intimitatea persoanei şi ceea ce transformă un fapt personal în lucru de interes

public. Lumea modernă este o vitrină cu prea puţine „obiecte” angelice sau

serafice, dar doldora de monstrozităţi şi surprize pândite de senzaţionalism,

frivolitate şi agresivitate. Tot această a patra diferenţă discerne între o instituţie

media şi una dedicată sau profilată în culegerea de informaţii în regim secret. Cea

18 Ibidem, p. 175

20

din urmă, îşi găseşte utilitatea şi îşi confirmă forţa sau influenţa doar în ipostaza

în care poate asigura confidenţialitatea informaţiilor obţinute şi plasarea lor în

acele situaţii convenabile celor care conduc aceste servicii. Dimpotrivă, media îşi

recoltează gloria din rumoarea publică, din impactul de masă al mesajelor pe care

le aruncă în consum.

Comunicarea în „lumea” virtuală

Expansiunea, proliferarea şi diversificarea formelor de comunicare în masă este o

realitate pe care omul contemporan nu doar o savurează, dar, mai nou, o suportă,

graţie unui bombardament continuu şi nemilos cu mesaje doar în parte utile.

Capacitatea de a selecta mesajele şi de a accesa doar acele produse ale industriilor

culturale care sunt credibile şi folositoare sunt caracteristici ale utilizatorilor antrenaţi

şi educaţi în spiritul discernământului critic al consumului media. Mai multă

informaţie nu înseamnă mai bine, nu angajează un progres de la sine amorsat, la fel

cum navigatorii lumii virtuale de astăzi, având la dispoziţie posibilitatea de a

interacţiona sincron cu producătorii şi distribuitorii de mesaje, nu înseamnă în mod

automat că devin comunicatori.

Fenomenul forumurilor deschise de către comunităţile ziarelor electronice sau de

către posesorii blog-urilor este afectat de un acut simdrom al lipsei responsabilităţii în

actul de comunicare. Sub pavăza anonimatului proliferează înjurătura, vulgaritatea şi

mitocănia, în sosul opac al unui pseudodialog între cei care participă, simultan, la

configurarea mesajului deschis. Asistăm, astfel, la o relativizare a graniţei dintre

comunicator şi consumator, la realizarea mult-visatului feedback, a acelui răspuns

aşteptat, în vederea confirmării sau a infirmării succesului în comunicare, a măsurării

efectelor. Din păcate, preţul plătit este mult prea mare. Lumea virtuală a ajuns să fie

mai murdară decât lumea reală, tocmai pentru că nu respectă principiul

responsabilităţii, specific comunicării de tip clasic: identitatea cunoscută a

comunicatorului este o condiţie a responsabilizării acestuia pentru mesajele care

devin bun public (în primul rând este vorba de o răspundere morală, dar poate fi

21

vorba şi de una juridică, inclusiv penală). Cyberspaţiul a anulat premisa identitară a

comunicatorului, astfel încât mesajul riscă, în absenţa paternităţii, să devină irelevant

sau sfidător. Pe de altă parte, a comunica poate fi sinonim cu un hobby sau chiar cu

un capriciu, dacă nu cumva atinge, punctual, zona patologică a delirului de

personalitate din partea unor cârtiţe, pe cât de vehemente şi vindicative, pe atât de

oarecari.

Jurnalismul ca formă a comunicării de masă

Cea mai simplă schemă a comunicării de masă este binară şi ia în calcul un

emiţător (A) şi un destinatar (B), între care se interpune canalul prin care pachetul cu

mesaje circulă. Atât A, cât şi B nu sunt indivizi, ci instituţii, respectiv mulţimi. În

privinţa instituţiilor, cele media au, astăzi, răspândirea şi pregnanţa cea mai mare,

ţinând cont de totalitatea comunicatorilor. Jurnalismul a devenit un domeniu de

activitate complex, în care ocupaţia de bază este aceea de a colecta, elabora şi difuza

pachete cu mesaje. Din acest punct de vedere, comunicarea de masă şi-a găsit în

ziaristul standard activistul cel mai sagace şi interesat.

Reperul, acel spiritus loci care dă contur meseriei de gazetar este redacţia, la fel

cum spiritul religios îşi găseşte lăcaşul în biserică, iar cel consumist în supermarket.

Sanctuar al ştirilor, spaţiul magic în care evenimentul petrecut în lumea reală se

transformă în eveniment media, printr-o serie de ajustări şi metamorfoze subsumate

ideii de editare, redacţia este noul axis mundi, câtă vreme tot ceea ce există are o

şansă de a fi perceput şi băgat în seamă numai şi numai în situaţia în care scapă de

„paznicul barierei”, de cel ce triază între ceea ce are drept de existenţă în sumarul

unui ziar sau în cel al ştirilor de radio şi televiziune, pe de o parte, şi ceea ce cade sub

această demnitate, pe de altă parte. Lumea care ajunge la consumator, graţie

comunicării de masă, este o lume secundă, triată în elementele sale nu după criterii

morale, ci exclusiv după capacitatea de a şoca, a distra, a seduce măcar o zi interesul

mulţimilor. Din acest punct de vedere, orice redacţie din lume are privilegiul de a fi,

la anvergură modestă sau marcantă, strecurătoarea severă a faptelor şi personajelor

22

dintr-un oraş, un ţinut, regiune, ţară, continent sau chiar la scara lumii. Lumea editată

a devenit incomparabil mai importantă decât lumea existentă. Redacţia este acel loc

în care muncesc, scriu şi aspiră la notorietate noii „evanghelişti” ai modernităţii. O

diferenţă imensă, de semn, îi desparte, însă de cei patru evanghelişti ai creştinătăţii –

faptul că ei aduc zilnic doar vestea cea rea! O fac nu dintr-un puseu de perversitate, ci

pentru că ştirea bazată pe un fapt detestabil se vinde mult mai bine decât ştirea despre

gesturile măreţe.

Comunicarea de masă a transformat comunicarea însăşi în afacere. Fiecare

instituţie a comunicatorilor funcţionează ca o societate comercială, ca o mai mică sau

mai mare întreprindere economică. Succesul este asigurat de tirajul vândut sau de

punctul de rating (la rândul lui, acesta dictează preţul secundei din calupul de reclamă

şi publicitate). Costul influenţează direct activitatea de comunicare, mai ales atunci

când ne referim la instituţiile media, pentru că vânzarea trebuie să fie atât de bine

efectuată, graţie unui marketing agresiv şi profesionist, încât să stingă toate costurile

prilejuite de elaborarea şi distribuirea mesajului, să ofere resurse financiare pentru

plata ziariştilor şi personalului auxiliar, dar şi să asigure fondurile necesare

dezvoltării. Tot acest proces are loc în condiţiile unei concurenţe acerbe între

comunicatori, disputele pentru o cât mai extinsă „piaţă de desfacere” fiind fără

odihnă, iar mai nou şi fără reguli ale decenţei.

Atributele comunicării de masă

Astăzi, comunicarea de masă are câteva atribute prin care îşi evidenţiază atât

forţa, cât şi slăbiciunile:

- caracterul standardizat al mesajelor. Pentru a putea fi înţelese şi, eventual,

urmate de un număr cât mai mare de indivizi-receptori, mesajele trebuie să fie

redactate simplu, într-o modalitate cât se poate de atractivă, într-un stil care să

suscite interesul şi să conserve sau să sporească şi mai mult curiozitatea. Enunţul

sau imaginea trebuie să poată fi decriptate de oricare consumator potenţial, din

orice regiune a planetei, trecându-se peste barierele culturale, peste tradiţii şi

23

obişnuinţe ale locului. Consumul aceloraşi mesaje asigură o legătură invizibilă

între inşi aparţinând unor comunităţi profund diferite, dar mijloceşte şi o posibilă

solidaritate. Caracterul universalist al mesajului asigură impact, după ce instituie

siguranţă în privinţa înţelegerii lui. Între cuvânt şi imagine, totdeauna va fi

preferată imaginea (efentual simbolul), graţie puterii de sugestie şi unui atu

remarcabil: nu presupune o traducere prealabilă;

- urgenţa elaborării şi transmiterii mesajului. Între (t), înţeles ca timp în care s-a

petrecut un eveniment şi (tt), reprezentând timpul în care mesajul despre

eveniment a ajuns la consumator, diferenţa de durată trebuie să fie cât mai mică

dacă se poate (t) să fie identic cu (tt). Astăzi, de altfel, se practică pe scară extinsă,

în radio şi televiziune, transmisiunile live, care asigură sincronicitatea

evenimentului cu recepţia acestuia ca mesaj needitat. Criza în care se află presa

scrisă şi care a determinat redacţiile să apeleze la ediţiile electronice ale diferitelor

jurnale îşi are originea în această diferenţă imensă de timp, între efeniment şi

mesajul despre eveniment ajuns la consumator. Tiparul, efectuat de regulă

noaptea, aşează între ştirea ajunsă la public şi faptul ce a generat-o un interval de

cel puţin 12 ore, ceea ce este imens şi tot mai de nesuportat sau neadmis în

comunicarea de masă de acum;

- caracterul imperial al comunicării de masă. Nici o altă formă de comunicare nu

poate rivaliza, ca randament şi impact, cu comunicarea de masă. Echipamente

ultrasofisticate, comunităţi ale comunicatorilor capabile de expertize infailibile, o

politică a seducerii unui număr copleşitor de consumatori ai miliardelor de mesaje

contribuie, în fiecare clipă, la succesul pe care comunicarea de masă îl savurează.

Comunicăm în ritmul în care respirăm, avem beneficii sau, dimpotrivă,

înregistrăm daune după modul în care ştim să ne racordăm la magistralele

comunicaţionale. Cale de a te sustrage nu există, decât cu riscul de a cădea într-o

perifrază a existenţei, de-a sta parcat, uitându-te cum lumea trece, ameţitoare, pe

lângă tine. Comunicarea este un spectacol cu milioane de protagonişti simultani.

Fiecare în parte vrea să fie văzut şi să fie influent. Caracterul imperial al

comunicării de masă furnizează fiecăruia, dacă nu certitudinea, atunci amăgirea că

prin gestul comunicării ajunge sau e pe care să ajungă la împlinirea visată. Asta în

24

mod permanent, pentru ca în fiecare zi totul să pornească de la capăt. Fără odihnă,

la dimensiuni şi mai mari...

Modernitatea, aşa cum se înfăţişează acum, este o consecinţă a comunicării de

masă. La rândul ei, comunicarea de masă se hrăneşte din spiritul modernităţii:

competiţie, criza tot mai acută a timpului şi savoarea inegalabilă a succesului. Mass-

media pare a fi regina neîncoronată a tărâmului comunicaţional. Ele sunt cele care au

transformat mesajul în marfa cea mai vandabilă a planetei.

Concepte cheie: comunicator, receptor, consumator, mesaj, lume virtuală,

cyberspace, comunicare interpersonală

Societatea de masă

Caracteristicile masei

25

Antropologii culturii, sociologii, dar şi filosofii au luat în discuţie şi analiză un

fenomen aparent straniu, petrecut spre finalul secolului XIX şi începutul secolului XX.

Este vorba de transformarea omului sub impactul modernităţii, mai ales sub cel al

capitalismului ajuns spre o primă fază a maturizării sale. Individul se „masifică”. Dintr-

un personaj cu o identitate şi un contur cât se poate de precise şi destul de constante pe

parcursul unei întregi vieţi, acesta ajunge la o uniformizare cu semnificaţie statistică.

Modificări structurale se înregistrează în cadrul personalităţii sale, atât în raport cu sine

însuşi, cât şi cu mediul social. Sociatatea de masă se constituie ca o sumă a acestor

indivizi „modificaţi” mentalitar, cultural, social şi educaţional. Potrivit lui Mihai

Coman19, conglomeratul uman obţinut se defineşte prin:

- dispersia spaţială a membrilor săi. Tipul de comunitate specific rural dispare,

făcând loc marilor aglomerări urbane, în care indivizii se pierd ca identitate şi

profil. Sentimentul solidarităţii umane se pierde, fiind înlocuit cu un sentiment

acut al însingurării;

- masificarea se manifestă prin lipsa unor forme de organizare şi structurare civică.

Abandonat fiind unei vieţi fără idealuri şi fără trecut, individul masificat bălteşte

într-un „suc” social tulbure, fiind dispus la orice aventură care îi poate promite un

proiect convenabil;

- absenţa tradiţiilor, valorilor şi credinţelor comune, fapt care duce la o

depersonificare a individului. Amputat de rădăcinile specifice comunităţilor

restrânse, omul-masă rămâne la dispoziţia unor oferte de substitut. Noile religii

care îl ademenesc sunt ideologiile, care stârnesc pasiuni, promit împlinirea unor

idealuri şi invită la trăiri tot mai fanatizate. Noua solidaritate va fi mediată de

aceste provocări de ordin politic. Secolul XX a experimentat cu succes

manipularea ideologică, punând în mişcare batalioanele anonimilor atomizaţi,

adică a inşilor masificaţi. În frunte, personaje fals-mesianice, din care se vor

personifica marii dictatori ai expremelor, de stânga şi de dreapta;

- anemierea instituţiilor publice, care îşi pierd din autoritate, comparativ cu o

resurecţie a agresivităţii indivizilor „mutanţi”. Societatea de masă este una a

violenţelor, mistificărilor şi propagandei agresive, în care individul-masă devine

19 Mihai Coman, op. cit., p. 19.

26

protagonistul unui joc din care nu înţelege nimic, urmând să execute totul pe baza

relaţiei primitive şi non-reflexive poruncă – acţiune;

- coagularea progresivă a societăţii de consum, bazată pe bunuri eteroclite, venite

din afara comunităţii consumatorilor. Acesta este efectul imediat al societăţii de

tip industrial şi al constituirii marilor aglomerări urbane. Viaţa fiecărui individ

devine un pretext pentru a consuma bunuri de toate felurile. Sub raport cultural,

noile bunuri oferite vor fi produsele mass-media. În primul rând, ziarul va

constitui „hrana” spirituală zilnică a omului depersonalizat şi înregimentat în

mulţimea fără formă, dar cu tot mai mult instinct al puterii. Înstrucţia sumară,

educaţia la nivelul alfabetizării, vor constitui pojghjţa de spirit a masificării;

- izolare, alienare şi căutarea disperată a unei speranţe. Orizontul de aşteptare al

indivizilor masificaţi este unul foarte îngust. Inşi fără trecut, având spaima unui

viitor deloc ofertant, indivizii-masă se vor livra integral clipei, acelui prezent din

care vor încerca să extragă un minimum al supravieţuirii. Lupta pentru existenţă

declanşează dispute şi se duce în limitele unei disperări surde şi mute. Cei mulţi

nu mai cred în fericire şi băgăţie, nu mai cred nici în bunătatea semenului.

Succesul este un deziderat în numele căruia eşti în drept să faci apel la orice

mijloace.

Epoca modernă şi societatea de masă

Un diagnostic foarte precis, în privinţa maladiilor masificării, pune C. A. Rootes,

după ce constată decadenţa tradiţiilor, a comunităţilor structurate etnic, religios şi lingual,

în favoarea societăţii moderne birocratizate şi tot mai impersonală: „societatea de masă

este caracterizată ca una în care populaţia este o masă nediferenţiată, ruptă de rădăcinile

ei comunitare, de tradiţie şi de moralitatea arhaică, incapabilă să aibă gusturi culturale

elevate sau clarviziune politică; în consecinţă ea este supusă influenţelor afective sau

stărilor de moment şi este uşor de manipulat de politicieni fără scrupule”20. O astfel de

masă poate fi caracterizată drept instinctuală şi puternic gregarizată, fără o vertebrare

20 apud. M. Coman, op. cit., p. 18

27

interioară minimală, fără nevoi spirituale, animată doar de dorinţa de a se pune în slujba

oricui oferă ceva.

Analizînd acelaşi fenomen al masificării, dar din perspectiva tehnicilor de propagandă

politică, Jean-Marie Domenach insistă pe mutaţiile sociale specifice capitalismului de la

cumpăna dintre secolele XIX şi XX şi descrie, în condiţiile dublării populaţiei lumii, între

anii 1800 – 1900 şi a creşterii populaţiei Europei cu 165%, între 1800 şi 1932, procesul

de dizolvare a comunităţilor mici în favoarea comunităţilor de tip conglomerat21. Raportul

dintre individ şi masă este doar aparent unul disjunctiv. Dimpotrivă, individul se naşte a

doua oară, pe străzile marilor oraşe, după ce a scăpat din chingile morale şi

comportamnetale ale aşezărilor mici, iar masa se constituie doar în măsura în care aceşti

indivizi devin vocali, violenţi şi gata să se fanatizeze la contactul cu ideologia:

„dispocarea vechilor cadre, progresul mijloacelor de comunicare, constituirea

glomerărilor urbane, nesiguranţa condiţiei industriale, ameninţările crizei şi războiului, la

care se adaugă factorii multipli ai uniformizării progresive a vieţii moderne (limbaj,

îmbrăcăminte etc.), toate acestea contribuie la crearea maselor avide de informaţii,

influenţabile şi susceptibile de reacţii colective şi violente”22.

Tehnicile de propagandă vor găsi material uman în belşug sau chiar în exces, astfel

încât să poată fi puse în aplicare marile utopii ale secolului XX, sfârşite toate în carnagii,

războaie civile şi dictaturi dezintegrate doar spre finele veacului (masa reziduală a acestor

dictaturi continuă să producă efecte în societăţile post-comuniste, iar demasificarea şi

destructurarea mentalităţilor afectate de serviciile îndelungi ale propagandei se produc

lent şi uneori chiar contradictoriu). Societatea de masă a permis experimente de

manipulare la scara unor naţiuni întregi pentru că noul individ se afla în pasaj: cu o

identitate abandonată şi pe cale de a fi repudiată, fără a fi pus în loc ceva care să confere

un echilibru şi o viziune minimală cu privire la ziua de mâine. Castrat de istorie, omul

masificat a sfârşit prin a deveni carnea de tun a activiştilor politici. Ruinat interior, el îşi

va pune la bătaie viaţa pe baza unui ideal închiriat. Din nefericire, cele mai tentante astfel

de chirii iluzorii erau oferite de leninism şi hitlerism. Seminţele ce au germinat la debutul

secolului XX au dat roadele unui Rău imens. Cel care l-au făcut posibil şi necesar a fost

chiar omul-masă. Contactul lui cu istoria a fost unul nefast, materializat în cele mai

21 Jean-Marie Domenach, Propaganda politică, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 24.22 Ibidem, p. 25

28

terifiante experimente sociale, în cadrul cărora oameni fără vină au avut de îndurat

efectele unor ideologii criminale.

Critica omului-masă

De altfel, o analiză clasică a acestei tipolagii umane a fost oferită de Jose Ortega y

Gasset, în cel de-al treilea deceniu al secolului trecut, sub titlul cărţii Revolta maselor, pe

cât de celebră, pe atât de actuală.

Eseistul spaniol constată că, dintr-o dată, lumea s-a umplut de ...lume: oraşele sunt

ticsite de persoane, la fel - casele, hotelurile, trenurile, cafenelele, cabinetele medicale,

plajele, sălile de spectacole; în sfârşit - era din ce în ce mai greu de-a găsi un loc23! După

momentul de stupoare, vine şi explicaţia – omul-masă şi-a făcut intrarea pe scena istoriei.

Cine sau ce l-a făcut posibil? Prin ce mecanisme? Autorul studiului consideră că

responsabile sunt trei principii ale secolului XIX: „democraţia liberală, experimentul

ştiinţific şi industrialismul. Ultimele două se pot rezuma într-unul singur: tehnica”24.

Portretul acestor „geamanduri în derivă”, cum fericit le numeşte y Gasset, a oamenilor-

masă, aşadar, porneşte de la o constatare, de la o frustrare a acestora: omul-masă

„simţindu-se mediocru, proclamă dreptul la mediocritate şi refuză recunoaşterea unor

instanţe superioare lui”25, după modelul popoarelor-masă, gata să atenteze la destinul

marilor popoare creatoare. Dar iată cum este descris omul-masă, aşa cum a fost el înţeles

la începutul veacului care i-a desăvârşit gloria şi drama: „este omul golit în prealabil de

propria istorie, fără măruntaiele trecutului (...). Nu este un om, ci mai degrabă o carapace

de om, construită din simple idola fori26; este lipsit de un ,înăuntru’, de o intimitate

23 Jose Ortega y Gasset, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 42. Ironia autorului este implicită, atunci când constată că mulţimea a devenit vizibilă. Compară acest lucru cu faptul, deloc stimabil, că soliştii au fost înlocuiţi de cor. Mulţimea devenită personaj principal pare a fi o contradicţie în termeni, o ciudăţenie ce nu prevesteşte nimic bun.24 Ibidem, p. 8225 Ibidem, p. 155.26 Idola fori sau idolii cetăţii au fost teoretizaţi de către filosoful englez Francis Bacon, în lucrarea sa intitulată Novum organum, apărută la 1620. alături de idolii cetăţii, Bacon mai identifică alţi trei idoli care afectează cunoaşterea adevărată, introducând prejudecăţi şi iluzii acolo und ear trebui să fie cunoaştere verificată prin metode ştiinţifice, inductive: idolii tribului (ţin de natura umană), ai peşterii (produşi de educaţie defectuoasă) şi idolii teatrului (determinaţi de doctrinele filosofice anterioare şi nefaste. Idolii cetăţii relevă neconcordanţa dintre limbaj sau mesajele comunicate şi realitatea de fapt sau viaţa reală.

29

inexorabil şi inalienabil a sa, de un eu irevocabil”27. Un tablou deloc măgulitor, o

radiografie a nimicului înzestrat cu instinct şi capabil ca, prin multiplicare, să devină o

forţă, un tăvălug, un braţ coordonat de o minte exterioară. De altfel, prezenţa tot mai

sâcâitoare a omului mediu peste tot unde se petrece un fapt public este asociată, după o

vorbă a lui Rathenau, cu „invazia verticală a barbarilor”28, ceea ce sugerează haos şi

vitalitate.

Omul-masă este un profitor. El se consideră în drept de a fructifica avantajele

capitalismului, mai ales o oarecare relaxare materială, dispariţia obsesiei legată de ce va

mânca a doua zi. Popoarele statelor aflate în plin proces de industrializare tocmai îşi

trăiau primul confort, din punct de vedere istoric, tihna de-a avea o autonomie

economică, dar şi talentul de-a consuma. Omul-masă, potrivit lui Jose Ortega y Gasset,

este exponentul acestei bucurii sociale, astfel încât profilul său psihologic se întemeiază

pe câteva trăsături: (1)viaţa este uşoară şi îmbelşugată, lipsită de orice limitare tragică; (2)

dominaţia omului-masă este un fapt de la sine înţeles, ba chiar o normalitate, atitudinile şi

comportamentele sale urmând a deveni model pentru o societate omogenizată la

standardele sale; (3) va interveni activ acolo unde punctul său de vedere mediocru poate

fi auzit29. Acest profil creionează o filosofie de viaţă la baza căreia stă dreptul omului-

masă de a fi activ şi decisiv la nivelul vieţii publice, de a se impune şi a profita de forţa

pe care i-o dă numărul şi vitalitatea. O forţă brută, aşadar, lipsită o cultură sau de o

tradiţie care să o motiveze şi să-i dea identitate.

Analiza laborioasă a omului-masă, a societăţii timpului său, abia ieşită din experienţa

primului război mondial, îl va conduce pe eseistul spaniol la o concluzie extrem de

critică, la depistarea carenţei societăţii de masă. Este vorba despre o chestiune dramatică,

prin consecinţe: „Europa a rămas fără morală. Nu pentru că omul-masă ar dispreţui o

morală învechită, în favoarea alteia, în formare, ci pentru că centrul regimului său vital

constă tocmai în aspiraţia de a trăi fără a se pleca în faţa vreunei morale”30. Masificarea

înseamnă eterogenitate31. Ansamblul conglomerat de oameni se bucură de „calitatea” de a

fi nevertebrată valoric şi în afara oricărei normativităţi etice. În lipsa responsabilităţii

27 Jose Ortega y Gasset, op. cit., p. 15.28 Ibidem, p. 7929 Ibidem, p. 119.30 Ibidem, p. 203.31 Mihai Coman, op. cit., p. 19

30

asumate faţă de efectele în spaţiul public a acţiunilor întreprinse la comandă, corpusul

social suferă de un handicap de raţionalitate şi de incapacitatea de a-şi gestiona destinul:

„Omul-masă nu-şi înfige trainic picioarele în fermitatea de neclintit a destinului său;

dimpotrivă, el vegetează suspendat fictiv în spaţiu”32. Înstrăinat în raport cu fiinţa sa

generică, fără tradiţii, fără morală, omul-masă este la discreţia hazardului, incapabil să

facă faţă noului standard de calitate civică pe care tocmai a fost invitat să-l asume, anume

trecerea de la ipostaza de simplu individ, fără drepturi şi fără orizont politic, la aceea de

cetăţean. Stingher la început, elementul mulţimii masificate va deveni violent imediat ce

va îmbrăca uniforma ideologică. Ameţit de adierea amăgitoare a puterii, va deveni biet

purtător al poverilor utopice. Ziarul, care îi ţine loc de profesor şi confident, îi va

întredeschide ochii, punându-i sub priviri o lume nevrotică, plină de crime, călăi sau,

dimpotrivă, de profeţi şi zâne. Instrucţia sumară, alfabetizarea în condiţiile urgenţei şi

îndoctrinării, vor determina profilul echivoc şi reactiv al omului-masă, gata pentru

acţiune în haită.

Masificarea, astăzi

Mihai Coman susţine că experienţa traumatizantă a masificării, generatoare de

înstrăinare, însingurare şi înregimentare în batalioanele sub stindard ideologic şi

propagandistic nu mai este de actualitate. Lumea de astăzi are alte caracteristici:

„Societatea ,post-modernă’ s-a demasificat – în cadrul marilor aglomeraţii urbane au fost

reconstruite noi grupuri şi, implicit, noi criterii identitare (...); aceste reţele comunitare au

spart ,masa’ în numeroase tipuri de ,public’ şi au devenit sursa unor curente de opinie,

generatoare nu de mişcări iraţionale şi impredictibile, ci de acţiuni concertate

planificate”33. E adevărat, curentele asociative, organizaţiile civice sau sportive au reuşit

să fie o alternativă la masificare, la societatea de masă, atomizată şi amorfă, în care

indivizii să se bucure doar de libertatea aventurii în proximitatea propagandei şi

ideologiilor. Societatea post-modernă s-a re-vertebrat, dar numai parţial.

32 Jose Ortega y Gasset, op. cit., p 127.33 Mihai Coman, op. cit., p. 19, 20.

31

Rutele care duc înspre tradiţii au rămas complet obturate, însingurarea se

manifestă ca o formă de alienare a celor fără ideal, iar consumul de bunuri se face tot într-

o formă reificată34, omul fiind sau devenind un simplu obiect, actor într-o piesă în care

rolul său este dinainte distribuit, fără putinţă de alegere.

Cât priveşte mass-media, acestea încearcă să se insinueze ca o marfă ce face parte

din acelaşi tip de consum, adecvată mereu unui ins standardizat, inactiv, dispus mereu să

înghită mesajele ce i-au alterat demult pragul psihic de excitabilitate, graţie terapiei de

şoc la care îl supun editorii şi producătorii diverselor pachete cu sunete, imagini şi

cuvinte. Presa a fost un factor care a favorizat masificarea, prin faptul că a oferit mesaje

de comunicare în masă, elaborate simplist şi seducător, pentru a fi înţelese de toţi şi

pentru a constitui începutul unei influenţe care apoi se va accentua, luând forma

propagandei ideologice. Destructurarea masei este tot un efort pe care şi-l asumă, în bună

măsură, media, printr-o altfel de ofertă – mesaje cât mai personificate ori distribuite spre

grupuri-ţintă mici, cu profile profesionale, culturale şi afective specifice.

Concepte cheie: omul-masă, masificare, modernitate, ideologie, propagandă, societate

de masă, tradiţii

Cultura de masă

Conceptul de cultură

34 Formă a înstrăinării omului, prin faptul că obiectele şi fenomenele lumii materiale şi sociale ajung să pună stăpânire pe viaţa, acţiunile, atitudinile şi comportamentele oamenilor. Din subiecţi ai vieţii, aceştia devin obiecte manipulabile, manevrabile, la discreţia hazardului.

32

Dualitatea creată de asocierea comunicării de masă cu societatea de masă, reclama

închiderea într-o triadă, prin apelul la un al treilea concept specific modernităţii – cultura

de masă. O primă aproximaţie, în tentativa de a defini cultura de masă, ne trimite spre

percepţia diseminării unor produse ale spiritului uman în direcţia comunităţilor extinse,

astfel încât aceste opere distribuite să fie consumate, eventual înţelese şi asumate

(integrate în coduri atitudinale, comportamentale şi de personalitate).

Înainte de a discuta pe larg despre cultura de masă, se impune să definit, într-o

manieră funcţională, pentru a ne servi drept reper, conceptul de cultură. Astfel prin

cultură vom înţelege un ansamblu de manifestări, procese şi produse ale spiritului, ale

raţionalităţii şi afectivităţii umane, cu mare incidenţă creativă, destinate uzului public sun

formă de produse numite opere. Termenul a cunoscut o extensie foarte mare, putând

înţelege prin cultură inclusiv cultura viermilor de mătase, să discutăm despre culturi de

viruşi sau de cultura mare, din agricultură. Oricum, sensul tare al conceptului ne trimite

spre un „obiect” creat ca urmare a unei investiţii de inteligenţă, ingeniozitate şi

originalitate, spre domenii ale artei, literaturii, filmului, muzicii – spre ceea ce înţelegem

prin operă: un artefact, o născocire sub zodie faustică, un bun spiritual destinat desfătării,

dar şi criticii, răsfăţului intelectual, dar şi analizei, plăcerii, dar deopotrivă şi înţelegerii

profunde şi, de multe ori, plurivoce. Produsul cultural nu se constituie într-o trebuinţă sub

forma mărfurilor ce ne asigură subzistenţa. Dimpotrivă, el este consumat selectiv, de

către cei ce au un imbold intelectual, o tentaţie spre o anumită operă. Satisfacţiile obţinute

în urma consumului de produse culturale sunt strict spirituale.

Tipologii culturale

O dihotomie se impune, terminologic, cel puţin – discernerea între cultura elitelor şi

cultura de masă. Mihai Coman distinge în spaţiul cultural modern mai multe forme de

„agregare” ale produselor spiritului35:

1. cultura de elită. Apanaj al celor instruiţi, ar cuprinde produsele culturale ale

profesioniştilor din sfera artelor şi literaturii, teatrului sau filmului. Aceste creaţii

sunt apoi analizate critic de specialişti ai discursului cultural elitar, pentru că, de

35 Mihai Coman, op. cit., p. 20, 21

33

multe ori, publicul receptor nu reuşeşte să înţeleagă singur semnificaţiile profunde

ale „obiectului” cultural consumat ca text sau ca spectacol. Cele mai

reprezentative opere culte constituie un canon, adică un eşantion care determină

valoarea şi reprezentativitatea dintr-un domeniu cultural sau altul. Canonul se

obţine prin selecţia drastică a acelor opere care legitimează la nivel superlativ

valoarea, constituind apoi un criteriu normativ, aplicat altor opere care doresc o

validare riguroasă şi indiscutabilă;

2. cultura folclorică. Este specifică satului, folosind tradiţiile şi experienţele

atribuite şi subsumabile comunităţii, valorile şi normele unei existenţe simple, dar

autentice, al cărui grad de împărtăşire este unul comunitar;

3. cultura populară. Creată sau nu de către profesionişti ai culturii, această categorie

de produse ale spiritului se bucură de o largă receptare, chiar în pofida respingerii

lor critice de către specialişti. Aceste producţii culturale se bucură de succes

pentru că găsesc drumul cel mai simplu spre gustul „poporului”. Ele nu au nimic

de a face cu ceea ce se cheamă cultură artizanală sau tradiţională ţărănească, ci cu

faptul că produsele acestei culturi se bucură de consumatori diverşi şi numeroşi;

4. cultura de masă. Este produsă de către profesionişti, în instituţii specializate,

urmând a fi livrată, sub forma unor artefacte, spre consumul celor mulţi.

Caracteristicile acesteia ar fi: sunt produse pe principiul benzii rulante; sunt

puternic standardizate, tocmai pentru că sunt produse în serie; distanţă socială în

creştere între producătorii acestor bunuri şi consumatori; valorizarea acestor

produse nu se face prin criterii estetice (ca în cazul culturii de elite), ci prin

comensurarea profitului economic; caracterul simplificat al conţinutului

intelectual al acestor produse, în favoarea unor conţinuturi afective, de impact

emoţional;

5. existenţa unor subculturi sectoriale; religioase, profesionale, alternative, etnice.

Cultura clasică şi cultura de masă

Decăderea culturii de tip clasic este un fenomen ce s-a accelerat în secolul XIX, o

dată cu expansiunea aproape explozivă a jurnalismului specific presei scrise şi cu

34

declanşarea industriilor culturale. Modernitatea de tip capitalist şi-a impus, treptat,

regulile şi în domediile spiritului, obligând la schimbarea felului însuşi în care era

perceput faptul cultural, mentalitatea creatorilor, precum şi pe cea a consumatorilor. Dacă

prin cultură clasică înţelegem dominaţia absolută a cărţii ca document de studiu şi a

bibliotecii ca spaţiu cultural prin excelenţă, dar şi o viziune cu totul specială, prin care

omul de spirit este cărturarul sau înţeleptul, cultura de masă a operat o revoluţie,

acreditând revuistica şi publicaţiile ca instrumente predilecte, mai degrabă ale nevoii de-a

te informa, decât a aceleia de-a te cultiva.

Un întreg cod determinat de aplicaţiile spiritului şi raţiunii creatoare a fost abandonat,

în favoarea unui alt cod, adecvat vremurilor şi intereselor dictate atât de dezideratele

comunicării de masă (obsedată de standardizare şi rapiditatea distribuirii mesajului

elaborat cât mai simplu cu putinţă), cât şi de interesele societăţii de masă, în mod specific

ale omului masificat, exprem de interesat în a se orienta şi a se informa într-un mediu

social ostil, dinamic şi impredictibil. Ziarul, chioşcul cu publicaţii tot mai diverse şi mai

colorate, vor prelua sarcina de informare curentă şi sumară, pe care cultura clasică o

oferea în variantă non-actuală, dar profundă, vor adăuga alte ingrediente unui produs

cultural tot mai popular şi de impact. Ştirea va spulbera eseul, iar reportajul va arunca în

desuetudine romanul foileton, câtă vreme pungaşul din prima pagină a ziarului va deveni

un personaj mult mai gustat decât Raskolnikov sau chiar Jean Valjean, personaje celebre

ale literaturii. Viaţa cu mizerii, crime şi nenorociri – aşa cum o vor ilustra tot mai

convingător mass-media, îşi va lua treptat revanşa împotriva aristocratismelor culturilor

elitare. Din acest punct de vedere, cultura de masă este un succes al vulgului asupra

rafinamentului de salon, aşa cum poate fi el perceput din romanul În căutarea timpului

pierdut, a lui Marcel Proust. În spaţiul cultural modern, audienţa lui Jack Spintecătorul

este incomparabilă cu cea a lui Don Quijotte.

Este cultura de masă o pseudocultură? Sau, chiar mai grav, o modalitate de proliferare

a inculturii? Răspunsul la ambele întrebări este negativ. Cultura nu se poate reduce la

grupul subţire, la propriu şi la figurat, al elitelor, în primul rând al acelora umaniste.

Formele de manifestare şi de obiectivare ale spiritului creator sunt diverse, cu grade

diferite de complexitate. La fel cum poemul Joc secund, a lui Ion Barbu, nu epuizează

substanţa poetică, nu reduce plăcerea şi rafinamentul liric la ermetism, cultura elitelor nu

35

acaparează întregul spaţiu al gândului, nu înseamnă toată noosfera. Adecvarea spiritului

la realitate, a raţiunii la timpul trăit au dus la modificarea substanţială a însăşi codului

cultural. Acesta este, astăzi, mult diferit faţă de cel din debutul de veac XX, dar mai cu

seamă se modifică accelerat, cu privire la viitor.

Caracteristicile culturii de masă

Noul cod, specific culturii de masă, are o serie de caracteristici care îi dau

specificitatea şi modul de manifestare. Lumea modernă a consolidat aceste atribute, le-a

rafinat şi modificat în funcţie de reacţiile consumatorilor, în diverse perioade de timp.

Dintre acestea, cele mai importante sunt:

- randamentul. Suntem martorii unui timp în care viteza de reacţie şi durata cât mai

scurtă în care un lucru poate fi realizat constituie criterii de bază ale succesului. În

zona culturii, acest adevăr se păstrează. Banda rulantă acţionează, producând două

efecte: standardizarea şi rapiditatea. Înserierea produselor culturale a permis

răspândirea lor şi consumul pe arii geografice vaste, de către comunităţi dintre

cele mai diverse. Unicitatea nu mai este o virtute, ci a rămas o vanitate de

colecţionar. O bandă rulantă specială este specifică producerii unei ediţii de ziar,

câtă vreme avem de-a face cu un tip de activitate definit drept birocraţie

nerutinieră36. Totul pare a fi făcut în cea mai mare grabă, sub pecetea unei

urgenţe, ca şi când umanitatea s-ar fi plictisit, irevocabil, de ea însăşi;

- instituirea modei. Prin modă nu se înţelege doar fenomenul limitat la fashion, la

industria veşmintelor şi a designului vestimentar de top, ci la faptul că toate

produsele culturale de masă au o existenţă specifică efemeridei. Într-un răgaz

foarte scurt, un „obiect” este achiziţionat şi consumat, după care este abandonat,

tocmai pentru că nu mai satisface gustul posesorului, mereu atent să fie în acord

cu ceea ce este cool. Valoarea nu mai pare a fi atributul permanent al unei calităţi

a produsului, ci ea devine variabilă, depreciindu-se în raport cu durata. Fenomenul

ţine de un efect al consumismului, de faptul că producătorii produselor culturale

au tot interesul să accelereze absorbţia la nivelul pieţei de desfacere. O discuţie 36 În fiecare zi, într-o redacţie, se derulează aceleaşi activităţi, în mod formal, chiar dacă evenimentele realităţii determină un conţinut diferit al publicaţiei.

36

aplicată la caracterul suveran al modei este purtată de către Horia-Roman

Patapievici, în Omul recent. După ce Emil Cioran a spus că detestă civilizaţia

pentru că a discreditat lacrima37, Patapievici supune modernitatea unei critici a

fundamentelor şi manifestărilor sale culturale. Omul recent este ceea ce au ajuns,

după 80 de ani de rătăciri, acele „geamanduri în derivă” despre care vorbea

Ortega Y Gasset, în Omul revoltat, este omul-masă ajuns în post-modernitate.

Omul recent poate fi, la fel de bine, jurnalistul, cel care este angajatul unui trust

de presă, gata în fiecare zi să secrete, asemenea albinei, acea miere pe post de

lume gata editată, dichisită şi împachetată, pe gustul consumatorului din fotoliu.

Înfăţişarea acestui ipochimen nu trezeşte respectul sau simpatia. Iată cum îl vede

cel ce i-a dibuit identitatea: „Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste

el şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne (...); acest tip uman nu se mai

poate sprijini pe existenţa vreunul suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are

resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini”38. El este asemenea lui

Gregor Samsa, personajul nefericit al lui Kafka, trezit într-o dimineaţă în ipostază

de gândac uriaş. Urmaşul insului masificat adoră moda, pentru că nu are nici o

consistenţă interioară, doar nenumărate deghizamente care îl fac să fie ceea ce are

un succes momentan, el însuşi fiind produs al modei, al acelor transformări ce

survin pentru că progresul este o fatalitate. Singurul principiu care este respectat

este acela că totul se schimbă, că nimic nu merită o atenţie dincolo de aspectul

psihologic al curiozităţii. O filosofie heracleitică39 hrăneşte acest mod de a exista,

mereu altfel, mereu pe valul excepţionalităţii de context. Media, mai ales

televiziunile, au îmbrăţişat principiul inconsistenţei de structură provocat de

mentalitatea modei şi l-au transformat în factor de audienţă. Totul are vocaţia

sezonului;

- impunerea divertismentului. Cultura de masă s-a pliat pe directivele industriilor

culturale, aşa cum au fost acestea teoretizate, iniţial, în 1947, de către Theodor

Adorno şi Max Horkheimer (făcând parte dintr-un curent de gândire cunoscut sub

sintagma Şcoala de la Frankfurt), în cartea Dialectica iluminismului, definind 37 Emil Cioran, Caiete I, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 76.38 H. –R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001.39 Heracleitic este cel mereu schimbător, după numele filosofului Heraclkit din Efes, cunoscut pentru sintagma Panhta rei – totul curge.

37

astfel procesul prin care, utilizându-se tehnici performante, operele culturale pot şi

produse şi reproduse la scară industrială, pentru a putea fi consumate în masă40.

Apariţia radioului, a televiziunii, dar mai cu seamă a cinematografului, pe de o

parte, diversificarea modalităţilor prin care muzica putea fi ascultată, după

imprimare, dar şi diversificarea tipurilor de spectacole aduce omul-masă în

ipostaza de a savura, de a se dedica divertismentului. Mass-media vor acorda

fenomenului atenţia cuvenită, asistând, constant, la promovarea divertismentului

ca producţie şi funcţie a jurnalismului. Lumea însăşi a ajuns să fie percepută

numai când şi cum a reuşit să se înfăţişeze ca un spectacol. Cultura de masă îşi

împlineşte astfel destinul. Desprinsă de cultura elitelor, pentru care are un dispreţ

tot mai suveran, şi-a găsit în frivolităţile modei şi divertismentului formele de

fiinţare exemplară. Totul are şarm, orice poate stârni un hohot de râs, din mai

nimic se poate născoci o plăcere;

- impactul economicului. Înainte de a avea o valoare, produsul cultural trebuie să se

vândă. De altfel, studiul pieţei, marketingul produselor culturale destinate maselor

au determinat o selecţie a „obiectelor” culturale în funcţie de capacitatea acestora

de-a fi pe placul unor „ţinte” (grupuri de indivizi predispuşi la un anume consum

cultural, în funcţie de vârstă, profil profesional, sex şi nivel de instrucţie). Spaţiul

public este invadat de kitsch, făcut posibil din cauza inculturii de masă. Un

exemplu al kitsch-ului aflat în rut este, în domeniul muzicii, maneaua. La fel,

producţiile tv se întrec în a propune, graţie unui rating uriaş, emisiuni în care

vulgaritatea, mitocănia şi violenţa formează reţete ale succesului. Tot ce se vinde

are prioritate, tot ce aduce bani intră în grila de programe, tot ce stârneşte sau

provoacă scandal este bun de subiect de ştire;

- marginalizarea socială şi periferizarea omului de cultură. Cultura de masă nu

este creată de către profesioniştii culturii. Aceştia s-au retras demult în „turnul de

fildeş” al spiritului elitar, într-un fel de refuz a ceea ce se petrece în spaţiul public

extins41. Operele lor au un circuit închis şi o recunoaştere limitată la specialiştii

40 P. Brooker vorbea despre industriile culturale ca despre „organizaţiile particulare şi de stat care au ca obiectiv producţia, sponsorizarea, expunerea şi distribuţia de bunuri şi servicii culturale” – apud Mihai Coman, op. cit, p. 78.41 Unii au preferat, dimpotrivă, să facă acea concesie necesară pentru a reuşi să supravieţuiască, devenind şi ei fabricanţii produselor la modă.

38

artelor şi literaturii, la acei foarte puţini care impun canonul într-un gen cultural

sau altul. În rest, amatorismul face legea, talentaţii şi inspiraţii de moment, de cele

mai multe ori impostori42 recunoscuţi prin agresivitatea cu care doresc să se

impună, au oferte „culturale” adecvate consumatorilor fără educaţie estetică.

Incultura ce proliferează asigură o piaţă de desface mereu generoasă şi întreţine

astfel o modă (singura modă care rezistă mai multe sezoane!) a kitsch-ului

perpetuu. Creatorul autentic, discret şi ruşinat, nu are altceva de făcut decât să

intre în „şomaj tehnic”, să refuze contaminarea cu ceea ce detestă în premise.

Invalidarea culturii profesioniste în lumea de astăzi este un indiciu că

modernitatea şi-a atins plafonul de standarde. Legitimarea pseudoculturii este

argumentul suprem al superiorităţii cifrei statistice în faţa singularităţii spiritului

faustic şi intolerant la mediocritate.

Spectacolul şi divertismentul sunt reginele neîncoronate ale tridentului ce defineşte

cel mai elocvent modernitatea: comunicarea de masă – societatea de masă – cultura

de masă. Omul masificat, conglomeratul în care individul se manifestă ca un ins fără

rădăcini, dar cu aspiraţii tulburi, este cetăţeanul de succes al zilei. Consumator

frenetic al mass-media, el nu este decât produsul de concepţie al acestora.

Concepte cheie: cultură, cultură clasică, cultura elitelor, cultură populară, kitsch

Triada mass-media

De la comunicare interpersonală la cyberspace

42 Un singur exemplu de impostor notoriu – Pavel Coruţ.

39

Tot mai mult, comunicarea de masă, ca proces, este identificat cu fenomenul

mass-media, adică este asimilat practicilor prin care, într-o formă instituţională, prin

intermediul unor „organizaţii formale, care implică mari cheltuieli”43 se produc (pe baza

unei precise diviziuni a muncii) şi se difuzează pe scară largă, folosind suporturi diferite,

mesaje destinate consumului personal din partea unor comunităţi şi mulţimi mari de

indivizi. În acest fel, comunicarea se defineşte prin complexitate şi flux.

Instituţionalizarea comunicării, la polul în care mesajele sunt fabricate şi difuzate,

permite utilizarea unor tehnologii de ultimă oră, combinarea „industriilor mass-media cu

industriile calculatoarelor şi cu sistemele de telecomunicaţii, pentru realizarea unei noi

galaxii de comunicare”44. Acest mecanism al „convergenţei”, aşa cum este el definit de

Nicholas Negroponte, a permis apariţia unor modalităţi noi de comunicare, lărgind foarte

mult sfera media, înspre sistemele „on-line”, jocuri electronice, teletext, imagini şi

spectacole holografice, televiziunea şi presa scrisă digitale, magistralele informaţionale şi

realităţile virtuale45.

Caracteristicile acestor sisteme induc ideea de mass-media, câtă vreme utilizarea lor

atrage audienţe extrem de mari, dezvoltă viteze mari de transmisie a mesajelor, au

aceleaşi modalităţi de finanţare ca şi instituţiile media clasice, dar au şi atribute care le

apropie de comunicarea interpersonală, dar mediată electronic (fără ca indivizii ce

comunică între ei să se afle în acelaşi loc sau să-şi cunoască identităţile; de exemplu –

serviciul messenger). Această apropiere între cele două forme de comunicare – de masă şi

interpersonală – indică tocmai progresul remarcabil pe care tehnologiile informatice l-au

adus în sfera actului comunicaţional. Bariere ce păreau de netrecut cad în cyberspace. De

altfel, tabloul noilor media este unul cât se poate de interesant, în primul rând datorită

interferenţei factorilor de definiţie46:

- convergenţa mediilor – obligă profesionistul media să stăpânească tehnici din

sfera presei scrise, radio, televiziune, blog etc.;

43 C. Wright, Functional Analysis and Mass Communication, în Lewis Anthony Dexter, David M. White (ed), Society ans Mass Communication, Macmillian, New York, 1964, - apud. Mihai Coman, op. cit. p. 22.44 Mihai Coman, op. cit., p. 23.45 Ibidem, p. 26.46 Idem.

40

- hypermedia – posibilitatea de a naviga de la un link la altul, într-o „călătorie” care

se afundă în mesaje aflate pe o spirală infinită; practic, acest joc sau drum te

aruncă mereu în noi orizonturi şi niveluri de mesaje

- interactivitatea – capătul până acuma „mut”, inactiv, al gestului comunicaţional

se „trezeşte”, intervine în mesajul difuzorului, fie pe calea oferită de forumurile de

dezbatere, fie generând texte, pe blogurile unor persoane;

- fragmentarea şi personalizarea mesajelor – „textul” producătorului de mesaje

poate fi difuzat diferit, în funcţie de ţintă şi de particularităţile acestuia. Astfel,

acelaşi comunicator va edita mesaje diferenţiate, pornind de la aceeaşi temă

iniţială.

Scheme ale comunicării de tip mass-media

Mentalitatea de a comunica şi-a modificat, de asemenea, „paradigma”. Mass-media

experimentează formule mereu noi, care coabitează cu acelea deja clasicizate, într-o

tentativă de a spori, pe de o parte, atractivitatea în chiar actul comunicării (posibilitatea

mereu încercată de a-l transforma în spectacol, în divertisment foarte captivant)), iar pe

de alta, încercarea de a obţine randament dintr-o activitate circumscrisă tot mai mult

sferei comerciale, a activităţilor economice bazate pe un profit antecalculat.

În esenţa sa, însă, procesul comunicării de masă, aproape identificat cu mass-media,

are aceleaşi fundamente sau date de pornire. Modalităţile se pot diversifica, dar temeiurile

rămân aceleaşi.

Din acest punct de vedere, o analiză a mass-media nu poate face abstracţie de

modelul clasic. Unul dintre cele mai des citate şi discutate este acela propus de H.

Westley şi M. S. MacLean. Schema acestora, construită în trei puncte nodale, indică atât

mecanismul intim al comunicării, cât şi complexitatea lui47.

47 Denis McQuail, op. cit., p. 176.

41

Modelul Westley & MacL ean

A – „susţinătorul”

B – un membru al publicului sau audienţei

C – organizaţia mass-media şi agenţii săi care controlează canalul de difuzare a mesajelor

X – orice eveniment sau fapt din sfera A, B sau C şi care devine obiectul-sursă al

comunicării

F – feedback sau funcţia de răspuns după ce mesajul şi-a făcut efectul

Fenomenul de sublimare

O analiză făcută pe acest model de comunicare specific mass-media surprinde,

într-o primă ipostază un dublu fenomen de sublimare. Mesajul x’, care se obţine de către

organizaţia media, în urma unui prim mesaj al „susţinătorului” (în cadrul formal al unei

42

conferinţe de presă sau într-o altă modalitate formală sau informală – eventual prin

contactarea unor surse din sfera lui A, de către un agent de comunicare din C) a suferit

deja o primă „editare”, astfel încât textul rezultat diferă mai mult sau mai puţin de modul

în care evenimentul s-a petrecut. Totdeauna „susţinătorul” va face public un anume

mesaj, care să-i fie favorabil, să escamoteze aspectele care nu convin şi care ar putea

aţâţa interesul agentului de comunicare. Spre exemplu, într-o conferinţă de presă

convocată la Primărie, având ca temă o rectificare de buget negativă propusă Consiliului

Local, pentru fondurile alocate protecţiei sociale, susţinătorul întâlnirii cu media va căuta

explicaţiile cele mai plauzibile, astfel încât gestul executivului să fie perfect motivat, ba,

mai mult, să vizeze interesul public. Acest mesaj (x’) se poate, aşadar, abate de la

adevărul faptelor, aşa cum este dorit de media, poate conţine erori de informaţie sau chiar

minciuni (semnificaţii strecurate cu intenţie, în scopul de a induce în eroare dintr-un

interes ascuns).

Interpunerea unui „susţinător” între eveniment şi organizaţia comunicatorilor în

masă poate facilita, pe de o parte accesul la informaţie, dar pe de altă parte, riscă să

distorsioneze chiar informaşia, fapt care va perturba grav gestul comunicaţional. Acesta

este motivul pentru care C va privi mereu cu reţinere „comunicatele” sosite din A,

încercând să verifice fiecare informaţie în parte şi să facă, la rându-i, o selecţie a

mesajelor. Astfel se petrece al doilea moment al sublimării, în urma căruia se obţine

mesajul x’’. Acesta poate avea sau nu conţinuturi ale mesajului x’, poate fi identic, dar şi

perfect contradictoriu cu acesta. De altfel, rolul lui C este acela de a fi un gatekeeper,

adică un „paznic al barierei” – să trieze mesajele şi să le stopeze pe cele care nu prezintă

interes public sau conţin informaţii care trebuie verificate din alte surse. Profesionalismul

instituţiei de comunicare în masă se verifică tocmai în capacitatea de a depista şi de a

înregistra mesajele cu problemă, pe baza identificării interesului pe care A l-ar putea

avea, astfel încât informaţia să ajungă în sfera lui B, adică a consumatorilor, într-un

conţinut convenabil lui, dar neadecvat în raport cu realitatea de fapt. De asemenea,

extrem de importantă este şi sublimarea de gradul doi, prin care se obţine mesajul secund,

din perspectiva în care editorii intervin în conţinutul mesajului, astfel încât să-l adecveze,

pe de o parte realităţii, iar pe de altă parte interesului propriu – acela de a fi un mesaj

percutant, pe care consumatorul să-l bage în seamă şi chiar să producă efecte.

43

Un caz aparte este acela în care evenimentul nu este unul anunţat, iar responsabilii

„canalului de transmisie” trimit jurnaliştii chiar la faţa locului, acolo unde evenimentul s-

a petrecut. În acest caz, factorii de distorsiune scad, dar nu dispar, astfel încât mesajul nu

este automat unul aflat sub pecetea adevărului. În cazul unui grav accident rutier, de

exemplu, soldat cu victime, jurnalistul poate rata mesajul către audienţă dacă nu este

capabil să înregistreze corect datele realităţii, să observe şi să constate singur care sunt

elementele care definesc subiectul ştirii. Pe de altă parte, chiar la faţa locului fiind,

agentul de comunicare va apela, tocmai pentru că nu este un specialist în domeniu, la

declaraţiile unor oficiali (medici, poliţişti, procurori, experţi în circulaţie etc.) şi martori

oculari. Mesajul obţinut va ţine cont de aceste relatări, chiar dacă jurnalistul nu este în

măsură saă califice veridicitatea lor (niciodată jurnalistul nu va reuşi să identifice sau să

intuiască interesele care pot fi specifice unui caz relatat decât printr-o minuţioasă

documentare şi investigare prealabilă consumării faptului).

După cele două momente ale sublimării (editării), mesajul care ajunge la

consumator poate fi unul contrafăcut. De altfel, Denis McQuail indică acest pericol:

„Modelul implică totuşi în mod clar o activitate de selectare şi editare ca o componentă

esenţială în procesul comunicării de masă şi aceasta o diferenţiază de cele mai multe

forme de comunicare în mare contactul nu este imediat”48. Totdeauna va exista o anumită

marjă în care mesajul să se abată de la ceea ce am putea numi standardul optim al

comunicării, stabilit în raport cu faptele realităţii nemijlocite. Nici în comunicarea de

masă nu se poate atinge adevărul în sine, ca o corespondenţă perfectă între realitate şi

relatarea despre realitate.

Virtuţile şi servituţile transmisiunilor live

O modalitate tot mai des întâlnită de a evita orice distorsiune intervenită prin

momentele de sublimare este aceea a transmisiunilor în direct, posibile prin media

audiovizuale. În acest caz, C îndeplineşte doar rolul de canal de transmisie, iar A devine

48 Ibidem, p. 177, 178.

44

comunicator direct pentru un B care nu mai are şansa de-a consuma mesajul după ce

acesta a fost în prealabil pregătit de către specialişti. Gradul de verosimilitate al mesajului

nu creşte, din păcate. Dimpotrivă, absenţa „termenului mediu”, a comunicatorului

profesionist, care nu mai poate îndeplini funcţia de gate-keeper, îi permite

comunicatorului primar să-şi dezvolte mesajul aşa cum crede de cuviinţă şi să transmită

numai şi numai ceea ce îi convine, fără a fi tulburat sau corijat imediat. Practica tot mai

des întâlnită a televiziunilor este aceea de a folosi carele de transmisie prin satelit, zilnic,

la cele mai importante evenimente anunţate, de regulă, din sfera politică sau a

întâmplărilor conflictuale (sociale, în care sunt implicate personalităţi publice, sportive

etc.). Interesul este sporit, tocmai pentru că audienţa are impresia că este martora directă

şi nemijlocită a evenimentului relatat în timp real, fără momente de sublimare. Reporterul

are menirea doar de a veghea, eventual intervenţia sa limitându-se la un stand up, prin

care anunţă începutul şi finalul transmisiunii. Prin astfel de procedee, mass-media îşi

exibă doar capacităţile tehnice spectaculoase, dar abdică de la funcţia de informare şi

interpreatre (mai ales), în favoarea celei de simplu transmiţător de mesaje. Intervenţia sa

ulterioară, prin comentarii ale experţilor, nu poate fi o revenire eficientă, care să „editeze”

post-factum mesajul deja transmis în direct. Se ştie că un mesaj gata transmis şi

recepţionat, mai ales dacă are impact public, nu mai poate fi „recuzat” – efectele la public

sunt deja produse, iar comunicatorul îşi pierde din credibilitate în momentul în care

recunoaşte că a greşit în ipostaza iniţială.

Privit ca proces triangular, fenomenul mass-media are, simetric, trei abordări

diferite - din perspectivă mass-media este vorba de un continuu proces de selectare a

comunicatorilor primari şi a mesajelor acestora, astfel încât propriul mesaj elaborat să

ajungă şi să aibe efecte la consumatori; din perspectiva „susţinătorilor” interesul este

acela de a junge la canalul de comunicare adecvat, astfel încât mesajul pe gustul lor să

poată fi receptat de audienţă; din perspectiva consumatorilor, a publicului, intenţia este

aceea de a obţine utilitatea de care au nevoie în nevoia zilnică de a se adecva profitabil la

realitatea cât mai bine „scanată”49.

Modelul Werstley&MacLean reprezintă doar o secvenţă ruptă dintr-un flux

multidimensional. În fiecare clipă, avem de-a face cu o mulţime de „susţinători” (A) sau

49 Ibidem, 178, 179.

45

de surse care emit informaţii către mai mulţi comunicatori sau organizaţii de comunicare

în masă (redacţii) (C), astfel încât B este supus unui tir neîntrerupt. Acelaşi tir poate

afecta activitatea din C, capacitatea de a selecta mesajele fiind o caracteristică sine qua

non a unei topos media performant. Imaginea sau sugestia unui turn Babel, în condiţiile

societăţii moderne, supertehnologizate, nu este una departe de adevăr, pe fundalul luptei

pentru exclusivitate şi a proceselor de editare care fac concesii mari senzaţionalismului.

Capcanele în comunicarea de masă sunt pretutindeni, iar consumatorii, publicul receptor,

ar trebui reciclat la un curs intensiv (pur imaginar!) de cum se poate trăi bine informat,

prin refuzul strategic al înghiţirii mesajelor de flux. Cel mai grav pericol pentru individ

este acela ca, o dată trecut cu brio prin experienţa masificării (traumele şi sechelele n-au

dispărut încă!) să cadă pradă serviciului pe care media îl fac „dezinteresat” – să admită şi

să asume totul, instant, asemenea unui aliment semifabricat şi vidat, în detrimentul

experienţei şi gândurilor proprii.

Concepte cheie: hypermedia, convergenţă media, sublimare, paznic al barierei (gatekeeper), organizaţie mass-media, public, audienţă, canal

Comunicatorul

46

Comunicatorul este primul element al triadei mass-media, cel responsabil cu

producţia (documentare, redactare, editare) pachetelor cu mesaje, dedicate consumului

public. Dacă ne situăm la nivelul general al comunicării, atunci fiecare om de pe planetă

este un comunicator, de când se naşte şi până moare, în contexte dintre cele mai diverse şi

la niveluri diferite în privinţa capacităţii de a elabora mesaje sau de a înţelege mesajele

recepţionate. În ceea ce priveşte, însă, comunicarea de masă, problema comunicatorului

se restrânge, se aplică la o profesiune şi se insitutuţionalizează.

Roluri ale comunicatorului

Comunicatorii din mass-media tind să monopolizeze sfera comunicării masificate.

Rolul lor este acela de a transforma lumea în mesaj. Prin „lume” se poate înţelege aici

suma evenimentelor care atrag atenţia, a acelor fapte, întâmplări, procese ce trebuiesc

cunoscute pentru că au semnificaţie publică. Ce este un eveniment? La nivelul

comunicării de masă, evenimentul se referă la o realitate ce iese cu pregnanţă din şirul

monoton, repetitiv sau normal al existenţie cotidiene. Protagoniştii unui fapt cu rezonanţă

pot fi personalităţi cunoscute (ceea ce măreşte şi mai mult gradul de interes) sau oameni

obişnuiţi, pe care soarta sau anumite motivaţii i-au plasat în situaţii prin care devin

„vedetele” unui fapt ce apucă să suscite ineresul de cunoaştere a consumatorilor de

mesaje media. Indivizii care compun societatea au diverse preocupări şi îndeletniciri,

astfel încât a apărut necesitatea ca de aceste lucruri care ies din normalul zilei, şi care

trebuiesc făcute cunoscute prin comunicare, să se ocupe oameni specializaţi în tehnica

stabilirii faptului care are statutul de eveniment - observarea lui, verificarea temeinică a

surselor care asigură informaţii, redactarea unui text despre acel eveniment,

transformarea acelui text în mesaj, prin colaborarea unor colegi de breaslă care s-au

ultraspecializat în componente ale muncii jurnalistice (astăzi, nomenclatorul meseriei de

jurnalist conţine specializări dintre cele mai diverse: cameraman, editor imagine, editori

sunet, producător de ştiri, specialist în informatică, tehnicieni de platou, specialişti în

telecomunicaţii prin satelit etc. Acest fapt indică o tehnicizare a profesiunii, mai ales în

domeniul audiovizual). Comunicatorul este, într-un fel, cel ce stă de veghe, un fel de

47

„planton” care trebuie să reacţioneze atunci când în spaţiul real se petrec anumite

„perturbaţii” de la normal, mici „cutremure” în privinţa a ceea ce trece drept firesc şi

admisibil. El are, aşadar, atributul unui mesager, caracterizat prin vigilenţă continuă şi

aptitudini de a face o relatare.

Comunicatorul este asemenea lui Hermes, din mitologia greacă. Printre altele,

acesta era mesagerul zeilor, întruchiparea iscusinţei şi a şireteniei, posesorul caduceului, a

pălăriei cu borurile late şi a sandalelor din aur cu aripi50. Hermes era cel ce le tălmăcea

oamenilor de rând vorbele, poruncile şi îndemnurile zeilor din Olimp, într-un efort

permanent de a fi „termenul mediu” într-o relaţie de decodificare a mesajelor şi de

recompunere permanentă a lor. Avea şi alte calităţi51, chiar dacă era socotit un zeu de

rang inferior, printre care şi pe aceea, oarecum stranie, dar plină de sugestii, de a îndrepta

spre oameni visele premonitorii ale lui Zeus (în plus, era paznicul sacru al drumurilor şi

porţilor de acces – gatekeeper?!). Un Hermes modern este jurnalistul, aflat şi el în

interfaţa care trebuie să asigure fluxul de informaţii dinspre sfera decizională, a puterii

politice şi administrative, înspre mase, dar şi să se preocupe de feedback-ul acestui

proces.

Comunicatorul şi activitatea instituţionalizată

Activitatea într-o instituţie a comunicatorilor nu prea lasă loc pentru inprovizaţie,

algoritmul muncii fiind foarte strict standardizat, astel încât produsul obţinut – pachetul

cu mesaje – să necesite cel mai scurt timp cu putinţă şi, în al doilea rând, dar la fel de

important, să fie elaborat în limbajul cel mai accesibil. Mihai Coman surprinde exact

aceast „ritual” al actului comunicaţional, afirmând că „mesajele sunt produse de echipe

de oameni specializaţi în căutarea şi procesarea informaţiei, pe de o parte, şi conceperea

şi fabricarea divertismentului, pe de altă parte; aceşti specialişti lucrează în structuri

organizaţionale complexe, bazate pe o diviziune accentuată a muncii, pe ierarhii clare, pe

50 x x x , Dicţionar enciclopedic, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 66.51 Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 222.

48

norme şi proceduri de lucru standardizate”52. Munca de tip birocratic poate afecta

calitatea procesului de realizare a mesajului, un standard foarte ridicat delegitimând

entuziasmul jurnaliştilor, tentativele de ieşire din şablon, căutarea acelei originalităţi care

să salveze substanţa unui mesaj, să-i confere acel ceva care să-l facă dorit şi apreciat.

Acum, ziaristul şi-a pierdut alura boemă, aerul excentric, nonconformismul şi apetitul

pentru o anume agresivitate faţă de cutume, îmbrăţişând stereotipiile funcţionăreşti, cu tot

adaosul de plictis şi banalitate inerent. Munca în echipă, preocuparea de a respecta

termenul de predare al „materialului”, nevoia de a nu ieşi din „stilistica” impusă de

specificul instituţiei de comunicare îl determină pe comunicator să se conformeze tot mai

mult, să devină un model al căii de mijloc.

În acest decor, în care fiecare zi pare a semăna cu cele ce au trecut, dar şi cu cele ce

vor veni, redacţiile sunt ameninţate de pericole. Două sunt aproape permanente,

constituind neajunsuri ce afectează produsul comunicaţional53:

- înfundarea sitei care cerne în fluxul permanent de informaţii, astfel încât

evenimente care să merite un loc privilegiat în sumarul ediţiei să fie ignorate.

Acest neajuns care ţine de calitatea de gatekeeper a jurnalistului poate

compromite obţinerea imaginii optime a realităţii obiective, dar poate, de

asemenea, prejudicia instituţia, câtă vreme instituţiile concurente vor avea o ofertă

mult mai tentantă, aplicată în mod spectaculos pe întâmplările bine evidenţiate.

Soluţia pentru acest inconvenient care apare ca un factor extern, la nivelul

contactului dintre mediul comunicaţional exterior şi mecanismul funcţionăresc al

comunităţii de comunicare în masă, este o bună repartiţie a sarcinilor în cadrul

colectivului redacţional;

- comportamentul prea liber al specialiştilor angrenaţi în confecţionarea mesajului,

neglijarea algoritmilor de muncă, căutarea unor soluţii originale acolo unde s-ar

impune aplicarea seacă a standardului poate duce la compromiterea mesajului prin

depăşirea termenului de realizare (a dead-line-ului). În acest caz, viciul intervenit

este acela al nesocotirii virtuţilor activităţii de tip birocratic, care asigură eficienţa

sau randamentul realizat pe baza raţionalizării muncii.

52 Mihai Coman, op. cit., p. 2753 Ibidem, p. 263.

49

Mesajele şi „banda rulantă”

Spectrul birocratic nu este unul care să provoace doar neajunsuri. Dimpotrivă,

standardizarea, rolul decizional al experţilor, ierarhiile şi ariile de competenţă delimitate

strict, algoritmizarea procesului productiv sau eliminarea improvizaţiei în favoarea

procedurilor verificate sunt tot atâtea beneficii care îşi fac simţită prezenţa şi în cazul

instituţiilor de comunicare. Totuşi, efectul de „bandă rulantă” poate anestezia complet sau

parţial apetitul jurnalistului pentru căutarea acelui fapt care să dea personalitate zilei şi

interes ediţiei de ziar sau a jurnalului de ştiri. Denis McQuail insistă asupra acestui clivaj

dintre spontaneitate şi rutină: „se cere subliniată marea presiune sub care se află

comunicatorii din mass-media pentru a ţine sub control ,realitatea’ despre care relatează

publicului(...). Limita ficţiunii este rar atinsă, dar redactorii de ştiri probabil invidiază

uneori puterea pe care scriitorii de ficţiune o au asupra materialului lor”54. Într-adevăr,

obligativitatea de a fi doar servantul credincios al faptelor poate fi şi frustrantă, nu doar

monotonă.

Atitudini şi comportamente ale comunicatorilor

Oricât s-ar strădui să fie neutral în raport cu informaţiile pe care le utilizează pentru a

construi mesajul destinat consumului public, comunicatorul, în mod special jurnalistul,

are anumite atitudini care îi motivează comportamentele. Aceste comportamnete nu sunt

nici reci, nici inocente în raport cu publicul sau cu ceilalţi comunicatori. Un studiu

efectuat asupra lucrătorilor de la BBC55 cu privire la atitudinea lor faţă de public (un

client se aşteaptă din partea celui care îi face un serviciu plătit să îi satisfacă aşteptările,

să-l mulţumească, după principiul vulgar „clientul nostru – stăpânul nostru!”, ceea ce

poate fi frustrant pentru cel care prestează serviciul) a avut concluzii interesante. Astfel,

jurnaliştii s-au diferenţiat, ca atitudine, în trei categorii56:

54 Denis McQuail, op. cit., p. 192.55 Studiul a fost efectuat de către Burns, în anul 1969.56 Denis McQuail, op. cit., p. 183.

50

a. atitudinea „responsabilă” sau „platonică”, în acord cu standardele instituţionale,

cu raţiunea profesională şi tradiţiile breslei. În acest caz, jurnalistul nu este

influenţat de aşteptările publicului, ci îşi face meseria aşa cum ştie mai bine, pe

deplin încrezător în misiunea sa şi în prestigiul instituţiei pe care o reprezintă. El

decide ceea ce este bine şi util de a fi comunicat, astfel încât acestea să fie bune şi

utile şi pentru consumatori. Avem de-a face cu o personalitate puternică, stăpână

şi conştientă de calităţile sale şi de rolul pe care îl are de îndeplinit în calitate de

jurnalist;

b. atitudinea „pragmatică”, în acord cu care jurnalistul va redacta mesajul având

permanent în minte ceea ce crede el că ar vrea publicul să primească. Mesajul va

fi conceput în raport cu aceste expectaţii, cu profilul statistic al publicului.

Recunoaştera va consta tocmai în mulţumirea pe care mesajul o va provoca din

partea celui pentru care s-a făcut toată munca. Personalitatea acestui ziarist va fi

una îndemnată spre obedienţă şi validarea muncii sale de către cei care se folosesc

de munca sa;

c. atitudinea „profesională”, dictată de reacţia breslei. În acest al treilea caz,

jurnalistul se va orienta după „aplauzele” venite din partea confraţilor, ca o

recunoaştere a valorii sale în funcţie de standardele calitative ale produsului

realizat. Criteriul abordat este exclusiv unul al meritului izvorât din meşteşug, din

capacitatea de a satisface normele şi principiile formale ale profesiunii. Atât

publicul, cât şi board-ul instituţiei media vor fi ignorate. În acest caz, avem de-a

face cu o personalitate tentată spre narcisism.

Comunicatorul nu este o maşină de produs mesaje. El are interese proprii, scopuri

care depăşesc cu mult pura activitate comunicaţională. De multe ori, comunicatorul

speculează poziţia sa privilegiată în raport cu anumite sfere ale puterii şi îşi formulează

pretenţii privind posibilele venituri materiale pe care le-ar putea obţine. De aceea,

produsele realizate pot avea ţinte „colaterale”: „adesea comunicatorii din mass-media nu

au drept scop explicit comunicarea, iar atunci când o au, nu comunică în mod necesar în

primul rând cu ceea ce se înţelege de obicei prin auditoriu, ci cu categorii foarte speciale,

alcătuite din patroni, alţi jurnalişti, potenţiali agenţi publicitari sau membri ai altor

51

instituţii”57. Problemele cele mai grave intervin atunci când comunicatorii au interese

aflate în divergenţă cu politicile redacţionale ale instituţiei în care activează, fiind puşi să

acţioneze astfel încât să provoace disfuncţii, blocaje sau să inducă mesaje contradictorii

(este vorba despre aşa-numitele cârtiţe).

Performanţele pe care un comunicator le obţine nu obligă automat şi la o vizibilitate

publică. De cele mai multe ori, marii profesionişti sunt anonimii care muncesc în

„catacombe”, în culisele şi în departamentele tehnice şi de producţie. Rolul de vedetă nu

are foarte multe în comun cu truda şi vocaţia comunicării, cât cu performanţa de a fi

expresiv sub raport fizic sau al „rolului” pe care eşti pus să-l joci. Este cazul crainicilor,

animatorilor şi realizatorilor de programe tv, mai ales, cei care se bucură de prestigiu

social şi de statutul vedetei, lăsând în umbră pe cei care realizează condiţiile sau mediul

în care vedeta să strălucească. Din acest punct de vedere, jurnalismul este nemilos,

împărţind rolurile nu neapărat după onestitatea, calitatea şi devotamentul celui implicat în

complexul proces al comunicării, din care o parte are toate atributele actoriei şi mai nimic

din arta şi ştiinţa comunicării de masă.

Atribute ale comunicatorului

Privit în toată aura lui de ins indispensabil vremurilor sale, comunicatorul are mai

multe atribute care îi dau un statut şi îi conferă un rol proeminent în contemporaneitate.

Cele mai importante dintre acestea sunt:

1. devotament sau fidelitate faţă de faptele realităţii. Ca un adevărat Hermes post-

modern, jurnalistul rămâne principalul salahor al acestui travaliu cu accente

ritualice (se repetă, neobosit, zi după zi, în mod continuu, fără sincope) prin care

inventariază tot ceea ce ar putea fi oglinda reprezentativă a lumii, într-un segment

de realitate şi într-o secvenţă de timp. Mesajele pe care le produce ţin locul

evenimentelor, în cazul consumatorilor aflaţi departe, aşa încât relatarea trebuie să

fie realizată în orizontul actualităţii imediate, prin obţinerea efectului de impact.

Intenţia de a falsifica (prin exagerare), uneori, cu scopul de a spori indicele de

57 Ibidem, p. 185.

52

senzaţional constituie o racilă. Nici un cod deontologic şi nici o conştiinţă

hipercorectă nu vor reuşi să o anihileze complet;

2. profesionalismul. În acest domeniu, al comunicării de masă, provocările sunt tot

mai mari şi continue. Competiţia acerbă obligă la găsirea soluţiilor astfel încât să

fii de cele mai multe ori primul, de a avea sursele cele mai bune, mesajul trimis

spre consumator să fie realizat în condiţii de timp minimale, iar efectele obţinute

să motiveze şi să stimuleze efortul jurnalistului. De asemenea, apariţia unor

profile tot mai tehnice în cadrul profesiunii de comunicator în masă obligă la o

adecvare, la învăţarea din mers a ceea ce a survenit ca noutate. Reporterul

stăpâneşte acum şi deprinderi de fotoreporter sau de cameraman, la fel cum

trebuie să fie familiarizat cu tehnicile specifice tehnoredactării computerizate sau

accesului la cyberspace. Astăzi, comunicatorul este un expert policalificat;

3. activitatea în echipă. Redacţiile sunt spaţii media în care activităţile au un

caracter legat, produsul unuia devenind materie primă pentru un alt specialist,

astfel încât se pot activa foarte multe „noduri” până când produsul finit să poată fi

difuzat. E adevărat, pe de altă parte, că uneori activitatea în echipă nu este

distribuită uniform, unii având privilefiul de-a se bucura de eforturile celorlalţi

(este cazul vedetei, care „parazitează” munca performantă, dar anonimă a

echipei);

4. credibilitatea. Un produs media necredibil este un rebut, indiferent de cantitatea

de muncă pe care o depozitează, de intenţiile sau aşteptările comunicatorilor sau

de bunele lor intenţii. Notorietatea nu este tot una cu credibilitatea, de multe ori

prea multă vizibilitate fiind un factor de expunere negativ, ducând la deprecierea

credibilităţii. Lumea media este, oricum, în mod prealabil suspectată de

frivolitate, ceea ce constituie un factor agravant. Capacitatea de a păstra sau spori

credibilitatea constituie o strategie de imagine pentru fiecare instituţie sau

organizaţie de comunicare în masă.

Capacitatea umanităţii de a înţelege lucrurile de la sine, imediat ce se petrec, este

strict limitată. Dimpotrivă, posibitatea sau probabilitatea de a le înţelege eronat, în funcţie

de zvonuri şi prejudecăţi este mereu prezentă şi activă, uneori seducătoare. Rolul

53

comunicatorului va spori, câtă vreme nevoia de comunicare este în expansiune, chiar

dacă bombardamentul cu mesaje a devenit nu doar sâcâitor, ci contraproductiv. Vedete

sau simpli anonimi, jurnaliştii au de suplinit rolul lui Hermes, câtă vreme legendarul

Olimp s-a metamorfozat în cancelarie politică, primărie, sediu de partid sau locul în care

se petrec catastrofe, iar poporul şi-a cultivat pâna la stadiul de capriciu plăcerea de a şti,

fără ca neapărat să şi înţeleagă.

Concepte cheie: comunicator, birocraţie, mesaj, instituţie mass-media, redacţie, banda

rulantă, standardizare

Canalul în comunicarea de masă

54

Mijlocul de comunicare este cel de al doilea element al triadei mass-media. El se

referă la un „ansamblu de tehnologii controlate de numeroase instituţii specializate” şi

„permite ameliorarea calităţii comunicării, creşterea ariei de difuzare şi a vitezei cu care

circulă mesajele respective”58. Intrat în discuţiile despre teoriile de comunicare sub

denumirea de canal de transmisie a mesajului, mijlocul prin care gestul comunicaţional

ajunge de la emiţător la receptor a cunoscut o perfecţionare continuă, astfel încât astăzi,

canalul constituie o problemă centrală, un factor de competiţie între organizaţiile

producătoare ale fluxurilor cu mesaje.

Mesajul şi suportul

Comunicarea interpersonală nu presupunea intercalarea unui dispozitiv între cei

doi subiecţi aflaţi într-o relaţie de comunicare. Debitul vocal, gestica specifică unui

context al sugestiilor, distanţa mică între actanţi, cunoaşterea codurilor de limbaj erau

condiţiile suficiente pentru ca mesajul să poată fi articulat, transmis, recepţionat şi înţeles.

Marea problemă era însă aceea a eficienţei comunicării, câtă vreme mesajul trebuia

repetat pentru a ajunge să fie recepţionat de o mulţime. Prin repetare, enunţul iniţial risca

să fie viciat, din cauza multiplicării emiţătorilor, dar şi mai grav, din cauza repetărilor

succesive timpul necesar actului comunicaţional se dilata uneori până la a face superflu

mesajul. A apărut nevoia găsirii unor soluţii prin care mesajul să fie multiplicat sau fixat

astfel încât să poată fi lecturat sau văzut de cât mai multe persoane. Un prim pas s-a făcut

în momentul în care mesajul a fost transmis prin intermediul unui suport exterior

emiţătorului. Astfel, problema suportului a devenit una centrală în tehnologiile de

comunicare.

Pereţii peşterilor (Altamira), stelele funerare, zidurile templelor sau ale cetăţilor

au fost primele suporturi pe care mesajele au fost puse, devenind fapte publice. Marele

neajuns era acela că destinatarul mesajului trebuia să vină, să călătorească pentru a putea

intra în contact cu mesajul, iar partea bună era aceea că mesajul avea un suport extrem de

solid, putând fi văzut de generaţii succesive şi permiţând, astăzi, istoricilor să îl

58 Mihai Coman, op. cit., p. 28.

55

folosească drept izvor în recompunerea vieţii antice pe baza vestigiilor şi urmelor ce au

dăinuit după ce imperiile şi civilizaţiile antice s-au stins.

Un alt pas înainte, extrem de important a fost acela prin care suportul mesajului a

devenit mobil. La început, tăbliţele din lut, dar apoi utilizarea papirusului şi a

pergamentului au permis constituirea primelor depozite cu mesaje – bibliotecile. Acestea

vor fi, pe de o parte instituţiile care vor permite cunoaşterea pe baza experienţei mediate,

a documentelor scrise de alţii, iar pe de alta, vor căuta să conserve aceste bunuri

informaţionale, devenind spaţii ale memoriei scrise.

Toate aceste forme permit mesajului să existe numai graţie suportului material.

Acesta din urmă va deveni tot mai manevrabil, dar şi mai fragil, hârtia având handicapul

de a se deteriora mult mai repede decât peretele unui templu. Scribii antichităţii vor fi

primii angajaţi ai unei industrii care astăzi a ajuns la dimensiuni uriaşe – comunicarea de

masă. Preocuparea constantă pentru perfecţionarea mijloacelor prin care comunicarea să

crească în privinţa performanţei indică importanţa mesajului în societatea antică, faptul că

acesta asigura buna funcţiune a celorlalte departamente ale vieţii publice: religie,

administraţie, comerţ, război etc. Sfera de circulaţie a acestor mesaje se restrângea însă la

cei care aveau capacitatea de a decripta enunţurile, de a cunoaşte codul de acces

(limbajul, regulile de compunere ale semnelor), la cancelariile puterii politice, a

sacerdoţilor responsabili cu ritualurile religioase şi a cercurilor de conducere ale armatei.

Până acum, ne-am referit la formele (1) pre-clasice ale modului prin care mesajul se

foloseşte de un suport pentru a ajunge la consumator. Momentul prin care se trece la (2)

canalul clasic este marcat de apariţia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, datorită

lui Guttenberg59. Se sfârşeşte astfel epoca îndelungată a scribilor sau copiştilor, pentru a

face loc competiţiei prin care dispozitivele tipografice se vor perfecţiona, permiţând

multiplicarea tot mai multor exemplare dintr-un document, în unitatea de timp. Până în

secolul XIX, tipăriturile se vor înmulţi, atât în ceea ce priveşte producţia de carte, cât şi

publicaţiile (almanahuri, periodice sau cotidiene). Suportul va fi hârtia pe care au fost

imprimate mesajele sub forma unor texte. Sistemul de distribuţie se va pune la punct, prin

folosirea poştalioanelor, iar mai apoi a transportului pe calea ferată. Apariţia maşinii cu 59 „Între 1438 şi 1454, Guttenberg creează, la Strasbourg şi apoi la Mainz, maşina de tipărit, invenţie care se răspândeşte destul de rapid în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea. Acesta permite rapida copiere a aceluiaşi text şi oferă scrisului şansa unei difuzări pe care manuscrisul nu o avea” – Pierre Albert, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 12.

56

aburi va duce la explozia tirajelor, în prima jumătate a secolului XIX, iar apoi tehnicile

tipografice se vor perfecţiona, inclusiv prin folosirea unor consumabile de tot mai bună

calitate (cernelurile tipografice, de exemplu).

În tot acest interval de timp, mesajul va rămâne în acelaşi corp comun cu suportul,

asistând doar la o înmulţire remarcabilă a suporturilor şi la o repartiţie a acestora, în

solidaritate cu mesajul, pe o suprafaţă geografică extrem de extinsă. Consumatorul utiliza

suportul pentru a ajunge în posesia mesajului, având la dispoziţie posibilitatea de a

depozita, de a păstra şi conserva suporturile achiziţionate, astfel încât să aibă posibilitatea

de a reveni la mesaj ori de câte ori avea nevoie. Acest atribut al reversibilităţii este

specific tuturor mesajelor care coexistă cu suportul care le susţine. De asemenea,

consumatorul avea un contact vizual cu mesajul, dar şi unul tactil, ceea ce crea o legătură

psihologică aparte. Cititul ziarului a devenit un ritual, la fel cum cărţile citite nu erau

aruncate, ci deveneau un bun faţă de care posesorul avea un ataşament aparte.

„Dispariţia” suportului

Secolele XIX şi XX au făcut posibile (3) canalele moderne de comunicaţie.

Caracteristica foarte importantă a acestora este aceea că asistăm la dematerializarea

mesajului, suportul modificându-şi spectaculos relaţia cu textul sau imaginea.

Acest lucru a fost făcut posibil de marile descoperiri din fizica teoretică (studiul

electromagnetismului şi a undelor hertziene, printre altele), precum şi de aplicaţiile din

tehnologiile care au permis transmiterea la distanţă a semnalului sonor, iar apoi a celui

video.

Mesajele nu mai aveau nevoie de un „însoţitor” permanent, de o realitate secundă

materială cu care să se îngemâneze. Sunt puse la punct de către primii tehnicieni din

telecomunicaţii echipamente şi instalaţii prin care sunetul, iar apoi imaginile sunt

înregistrate, transmise şi retransmise prin relee care amplifică semnalul. Consumatorul

avea acasă un alt subansamblu al circuitului prin care mesajul era transportat, un decodor

al acelui semnal, prin acţiunea căruia sunetul şi imaginile înregistrate iniţial erau

reproduse pentru uzul personal sau familial al consumatorului.

57

Tehnologiile specifice acestui canal media s-au perfecţionat continuu, făcând posibil, la

un moment dat, transmiterea semnalului fără o înregistrare prealabilă, astfel încât

consumatorul să aibă posibilitatea de a recepţiona live un anume eveniment (concert,

spectacol muzical sau sportiv, discuţie/ dezbatere etc.).

Canalele moderne asigură rapiditatea remarcabilă a transportului mesajului, dar

nu pot conserva conţinutul acestuia. Reversibilitatea, posibilitatea receptorului de a reauzi

sau revedea mesajul dispare. Pentru ca mesajul să fie conservat sunt necesare

echipamente speciale de înregistrare (benzi magnetice, videorecordere, cd-uri ori dvd-

uri). De asemenea, consumatorul nu mai are o relaţie tactilă cu mesajul, nu mai este un

proprietar al unui anume exemplar din cantitatea, din ediţia întreagă a unui pachet cu

mesaje. Mesajul este unul instantaneu, afectat de o efemeritate care poate fi contracarată

doar prin modalităţi tehnice suplimenatre.

Canalele moderne au reuşit performanţa să transforme comunicarea în fenomen

planetar, iar mass-media în spectacol. Performanţele tehnice ale celor care asigură drumul

mesajului dinspre comunicator spre consumatorii eterogeni au permis, de asemenea,

aruncarea pe piaţa media a unei cantităţi de produse care satisface orice gust, dar, în

acelaşi timp, este imposibil de consumat.

Spaţiul virtual

Cea de-a patra categorie de canale, specifice comunicării de masă se referă la (4)

spaţiul virtual. Finalul de secol XX, a făcut posibilă o reţea informatică şi a facilitat

tuturor posesorilor de calculatoare şi softuri specifice să devină comunicatori, parteneri ai

unui dialog în cyberspace, aparent fără limite şi în mod evident fără reguli precise şi

standarde profesionale omogene. Posturile TV şi radio de pe internet, ediţiile online ale

publicaţiilor de toate felurile, site-uri dedicate muzicii, sportului, divertismentului,

sexului, modei, celor mai ciudate capricii şi îndeletniciri umane au transformat lumea

virtuală într-o alternativă la realitate.

58

Canalul virtual are în componenţă sisteme şi echipamente electronice, informatice

şi de programare, magistrale cu informaţii şi centri sau motoare de căutare, care au

stocate miliarde de informaţii. După ce comunicarea a început între doi indivizi, a urmat

apoi bucla creată de mijloacele de comunicare în masă, pentru ca tehnologiile virtuale să

readucă, chiar dacă nu faţă în faţă, ci prin intermediul a două webcam, alţi doi indivizi,

dintr-un alt timp, aflaţi în spaţii diferite, într-o cumunicare personalizată, intermediată de

o întreagă istorie a tehnologiilor şi ştiinţelor aplicative.

Tipologii ale mijloacelor de comunicare

Diferiţi cercetători, specialişti în comunicare, au oferit o multitudine de tipuri în care

canalele şi mijloacele de comunicare pot fi împărţite şi catalogate, fiind folosite criterii

variabile, dar reductibile la modalităţile prin care mesajul este creat, transportat şi

consumat. Astfel, Francis Balle, preluat de către Mihai Coman, propune o tipologie a

canalelor de comunicare împărţită în trei categorii60:

a. media autonomă. În acest caz, mesajul este conţinut în suportul de transmitere. La

rândul ei, media autonomă se subdivede în două categorii: cea care nu presupune

echipamente de decodare a mesajului, fiind de ajuns ca publicul să cunoască

limbajul în care mesajul a fost redactat (cărţi, reviste, ziare, afişe) şi cea care are

nevoie de echipamente de decodare (media autonomă electronică) pe care

receptorul le utilizează pentru a ajunge să vizualizeze şi să audă mesajul (casete,

cd-uri, receptoare tv sau radio);

b. media de difuzare. Singurul rol al canalului este acela de a transporta mesajul de

la sursa de creaţie spre indivizii ce compun publicul consumator. Este vorba de

reţeaua de relee terestre, sateliţiii geostaţionari şi echipamentele de cablu care

oferă pachetele cu programe cumpărate de la furnizorii de servicii audio şi video;

c. media de comunicare. Este formată din echipamentele prin care se reuşeşte un

dialog la distanţă, fie între indivizi, fie între grupuri comunicaţionale: telefonie,

poşta tradiţională sau poşta electronică.

60 Mihai Coman, op. cit., p. 29.

59

Denis McQuail priveşte canalul de comunicare dintr-o perspectivă legată strict de

utilizatorii comunicării şi de consecvenţa în administrarea mesajelor: „Acolo unde

comunicarea dintre indivizi sau dintre roluri tinde să se repete, putem vorbi de existenţa

unui canal de comunicare – un contact folosit în mod repetat. Este o noţiune abstractă,

deşi poate fi reprezentată de o conexisune fizică: un cablu, un drum, o bandă de

frecvenţă, un tub acustic etc.”61. De asemenea, acelaşi teoretician leagă direct libertatea

accesului la un canal de comunicare în masă de structura comunităţilor şi indivizilor care

au anumite interese în promovarea unui anume tip de mesaj62.

Exigenţele canalului de transmisie

O istorie a comunicării poate indica rolul funcţional pe care canalele de transmisie a

mesajelor l-a avut, într-o competiţie a celui mai bun, care, automat, a devenit şi cel mai

satisfăcut sub raport financiar sau a poziţiei privilegiate în ordine socială şi politică.

Progresul a fost constant şi a făcut necesare programe laborioase de cercetare,

achiziţionarea de tehnică de vârf şi de resurse umane supercalificate. Un canal

perfecţionat a însemnat contracte cu marii producători de programe comunicaţionale, cu

reţelele media influente. Din acest punct de vedere, caracteristicile care au propulsat

competiţia între deţinătorii magistralelor pe care circulă mesajele sunt:

1. garantarea fidelităţii sau acurateţei mesajului. Pe drumul de la producător spre

consumator, mesajul poate suferi distorsiuni sau chiar poate fi compromis.

Frecvent, exemplare din conţinutul unei ediţii de ziar au vicii fizice, pagini rupte

sau lipsă, din cauza sistemului de tipografiere sau de transport, a manipulării

stocului în momentul distribuirii către chioşcuri. Sunt posibile, de asemenea,

căderi ale conexiunilor pe sateliţii de telecomunicaţii, fie din cauza condiţiilor

atmosferice, fie din motivaţii care ţin de proasta funcţiune şi monitorizare a

echipamentelor. Toate aceste blocaje şi complicaţii tehnice denaturează mesajul,

61 Denis Mc Quail, op. cit., p. 21.62 Ibidem, p. 22: „Canalele, reţelele şi cercurile sociale sunt rezultatul existenţei unei infrastructuri fizice, a unei similarităţi a participanţilor în termeni sociali, sau a unor teme comune, pe marginea cărora indivizii pot comunica”.

60

provoacă o sincopă, aşa încât consumatorul poate fi prejudiciat de dreptul şi

plăcerea de a consuma produsul media solicitat. De aceea, posesorii canalelor de

comunicare în masă au o preocupare constantă din a folosi tehnici şi instalaţii

performante, care să asigure fidelitatea mesajului – textuală, audio sau prin

imagini;

2. rapiditatea transportului de mesaje. Cele mai noi canale sunt concepute astfel

încât să poată satisface nevoia transmiterii în direct a evenimentelor de top, cele

care suscită interesul major al publicului. Este vorba despre evenimentele

intempestive (catastrofe naturale, scandaluri şi crize etc.), competiţiile sportive,

manifestările cultural-muzicale sau dezbaterile pe teme politice. O problemă este

aceea a acoperirii geografice, a ajungerii cu tehnica de transmisie în locuri greu

accesibile, dar în ultima vreme s-au făcut progrese tehnice remarcabile şi din acest

punct de vedere;

3. securizarea mesajului. Este o problemă delicată, un aspect care ţine de prestigiul

unui brand din branşa comunicatorilor. Posibilitatea ca altcineva decât

producătorul să penetreze un canal şi să afecteze mesajul aflat în proces de livrare

obligă posesorii mijloacelor de comunicare să intervină şi să remedieze situaţia;

4. asigurarea comodităţii consumatorului în momentul recepţionării mesajului. Este

o problemă care ţine de civilizaţia comunicaţională, de pretenţiile tot mai mari ale

utilizatorilor. De aceea, receptoarele tv sau audio, precum şi echipamentele

informatice sunt astfel fabricate încât asigură maximum de plăcere în momentul

în care mesajul soseşte la consumator.

Viitorul în domeniul mijloacelor de comunicare este deschis oricărei surprize.

Comunicarea rămâne o îndeletnicire străveche, însă vehiculele care o fac posibilă ţin de

ultima generaţie din tehnologiile înalte. Competiţia în curs, între marii posesori ai

canalelor de distribuţie media nu poate fi decât şi mai acerbă. Cel care câştigă se bazează,

invariabil, şi pe lenea consumatorului sau pe capriciile care uneori indică o doză ridicată

de snobism.

Concepte cheie: mesaj, suport, canal, fidelitate, spaţiu virtual, receptor

61

Publicul sau audienţa

Cel de-al treilea element al triadei mass-media – publicul – confirmă sau infirmă,

prin felul cum se raportează la mesaj, întregul proces comunicaţional. Comunicatorii au

făcut o adevărată obsesie din a încerca să afle sau să intuiască preferinţele publicul pentru

un anume mesaj sau reacţiile acestuia la oferta făcută. De cele mai multe ori, răspunsurile

nu au venit sau au fost destul de obscure astfel încât obsesia să se menţină. Măsurarea,

62

însă, a cantităţii şi calităţii audienţei nu este doar o problemă de confirmare sau infirmare

a valorii profesionale a comunicatorilor, ci are un impact financiar direct, câtă vreme

producţiile media sunt difuzate doar în măsura în care se vând sau atrag sponsori.

Reacţii şi atitudini

Un consumator potenţial de mesaje poate avea următoarele reacţii în momentul în

care intră în contact cu mesajul oferit:

- ignorarea mesajului. Faptul de-a ignora ţine de voinţa şi de atitudinea fiecăruia,

neputând fi anihilată formal, ci doar prin capacitatea organizaţiilor media de-a

livra produse care, prin conţinut şi prezenţă, să suscite instantaneu curiozitatea şi

interesul. Pe de altă parte, refuzul mesajului poate avea şi alte cauze decât lipsa de

calitate a acestuia. O astfel de motivaţie posibilă poate sta în supraoferta de

produse media. Consumatorul se vede confruntat cu o problemă: supraabundenţa

mesajelor. O posibilă şi chiar probabilă reacţie este una de apărare, tradusă în

refuzul oricărui produs oferit. Oricum, capacitatea de selecţie trebuie să fie, de-

acum, o calitate a oricărui consumator educat, altfel va deveni victima stresată a

comunicării de masă. Aceasta îl va hărţui psihic în mod constant, cu un portofoliu

ameţitor de mesaje inutile, dar sclipitoare;

- consumarea mesajului. Este, cel puţin aparent, soluţia optimă, pentru toţi cei

implicaţi în procesul comunicaţional. Marketingul pieţei cu mesaje s-a dezvoltat

constant, astfel încât comunicatorii ştiu precis care sunt acele produse care au cele

mai mari şanse de a fi validate prin interesul manifest al publicului: „mesajele

transmise prin sistemele comunicării de masă sunt accesibile (puţin specializate),

atrăgătoare, intime, mereu inedite”63. Reacţia faţă de mesaj, manifestată de

prezumtivul consumator poate fi foarte diferită: (a) aprobarea mesajului, ba chiar

entuziasm faţă de mesaj, în acord cu aşteptările şi cu codurile culturale şi

educaţionale ale acestuia (există în acest caz o convergenţă maximă între punctele

de margine ale actului comunicaţional . comunicator, respectiv consumator; (b)

63 Mihai Coman, op. cit., p. 30.

63

refuzul la fel de net, dezaprobarea şi reacţia vehementă, prin care consumatorul

pune în divergenţă clară propria opţiune, în raport cu aceea avansată de

organizaţia comunicatorilor; (c) acceptarea critică a mesajului, analiza

conţinutului acestuia şi preluarea unor date considerate utile, în raport cu altele

considerate demne de a fi repudiate; (d) ignorarea mesajului, dar de data aceasta

după ce el a fost parcurs de către consumator (în cunoştinţă de cauză, aşadar).

O critică a consumatorului de mesaje specifice comunicării de masă nu poate face

abstracţie de impactul masificării asupra profilului publicului.

Consumatorul ca masă

Un prim aspect al acestui fenomen ţine de caracterul profund eterogen al acestei

mulţimi consumatoare: „audienţa este constituită dintr-o multitudine de oameni, risipiţi în

plan geografic, eterogeni din punct de vedere socio-cultural”64. Capacitatea

comunicatorului de a-l tenta pe un consumator cu produsul oferit de el ţine de strategii

bine puse la punct, prin care seducţia mesajului se traduce în simplitate şi impact. Orice

membru al unei comunităţi media este, implicit un propagandist, un agent de vânzări

disimulat într-un făcător de mesaje irezistibile: „comunicatorul de masă nu este decât

furnizorul originar al unui produs de consum util, iar relaţia auditorului cu el nu se

deosebeşte de cea a utilizatorului unei maşini cu firma producătoare”65. Acest aspect al

utilităţii mesajului pentru consumator a fost teoretizat de către cei care s-au ocupat sau

care se ocupă de efectele provocate de mesaj asupra consumatorului. Un astfel de efect

are loc sub formă de „utilizări şi gratificaţii”66, despre care Mihai Coman afirmă că are

două premise: (1) caracterul activ al publicului, care îşi formulează obiective clare,

pragmatice, în momentul interacţionării cu produse media şi (2) rezolvarea unor nevoi şi

obţinerea unor satisfacţii de către public în relaţia cu presa.. De aici o concluzie logică:

64 Idem.65 Denis McQuail, op. cit., p. 197.66 Potrivit lui Denis Mc Quail, „utilizările şi gratificaţiile” compun o pragmatică a publicului, orientat mereu spre ceea ce ar putea să-l satisfacă, spre anumite nevoi. Aceste nevoi „includ nevoia de informare, de evaziune, de eliberared de tensiune şi anxietate, de securitate şi protecţie, de companie, de sprijinire a interacţşiunii sociale, de menţinere a unei stări de spirit, de furnizare a unui cadru activităţilor sutiniere zilnice ş.a.m.d.” – Denis Mc Quail, op. cit., p. 196, 197.

64

„eficacitatea mesajelor mass-media depinde de aşteptările publicului; acesta selectează

diferite conţinuturi şi le utilizează în manieră activă, în funcţie de trebuinţele sale

concrete (...). În consecinţă, fiecare canal din audiovizual, fiecare publicaţie, fiecare

emisiune ori articol este ,evaluat’ pe baza capacităţii sale de a acoperi anumite nevoi sau

de a oferi anumite satisfacţii”67. Orice comunicator are, aşdar, un interes major, ba chiar

vital pentru prosperitatea economică a afacerii sale cu mesaje media – să aibă parte de un

consumator mulţumit, care vede utilităţi irepresibile în fluxul lui comunicaţional.

Un alt aspect legat de masificarea publicului, ar putea fi formulat astfel – comunităţile

de receptori sunt infuzate nu cu individualităţi, ci cu inşi. Aceştia sunt dispuşi să fie

„măturaţi”, zilnic, de o sumedenie extrem de eteroclită de mesaje, fără a fi interesaţi de

credibilitatea surselor, ci doar de plăcerea pe care o resimt când, în mod pasiv, din

fotoliu, de regulă, vin în contact cu producţiile media.

Consumatorul „dedublat”

Consumatorul trăieşte un straniu efect de dedublare. Identitatea sa cotidiană, suma de

trăsături care îi dau personalitatea şi îl fac să acţioneze în virtutea unor seturi de

convingeri şi atitudini se atrofiază până la extincţie, pentru a face loc unei identităţi de

substitut, obţinută prin mexajul unor situaţii şi personaje „întâlnite” în complicitate cu

tubul catodic. Un alt om se „destupă”, o altă identitate se „zideşte”, temerară şi efemeră,

prin asumarea unei existenţe mijlocite de universul comunicaţional în care intră. De

vreme ce, aşa cum se ştie, televiziunea oferă cel mai ieftin divertisment, consumatorul

acestuia profită de oportunitatea pentru a ieşi, în fiecare seară sau noapte, din pielea

cenuşie a omului banal, prins în vârtejul anodin şi sâcâitor al fiecărei clipe, pentru a intra

în epiderma parfumată şi fascinatorie a eroilor din telenovele sau a protagoniştilor din

show-uri: „individul caută, susţin numeroşi teoreticieni, să se expună la media pentru a

uita sau pentru a compensa imperfecţiunile anumitor roluri sociale. Alienarea ar produce

nevoia de evaziune, iar media ar servi ca instrument pentru a satisface această dorinţă”68.

La mijloc este tot un fel de „utilizare şi gratificaţie”, dar dusă până la abandonarea 67 Mihai Coman, op. cit., p. 174.68 Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 49.

65

consumatorului sau publicului în „beţia” sau în drogul ce acţionează ca substitut al unei

condiţii umane resimţită ca precară şi, poate nemeritată, în raport cu autoevaluarea pe

care şi-a face individul..

Mihai Coman observă, totuşi, eforturile producătorilor din audiovizual de a

destructura această masă a cărei solidaritate se rezumă la „calitatea” de-a fi o turmă, un

ansamblu gregar: „dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare a condus la o anumită

,demasificare’ a acestor audienţe; astfel, transmisiunile de televiziune prin satelit sau

cablu au multiplicat oferta de programe şi au permis fragmentarea ,masei’ în numeroase

publicuri specializate: pentru filme (...), sport (...), modă, istorie, ştiinţele naturii,

informaţii, muzică”69. Programele de nişă au darul de a „colora” peisajul, de a oferi

fiecăruia în funcţie de gusturi şi pregătire profesională, eventual în funcţie de nivelul

cultural şi educaţional atinse. Publicul recepţionează bine astfel de iniţiative, angajându-

se în direcţia de unde vine oferta. Oricum, însă, nota dominantă o dă divertismentul, de

multe ori având o calitate foarte joasă, dacă nu de-a dreptul frivolă sau vulgară, ceea ce

însemnă că „instinctul” de masă acţionează şi produce efecte care motivează

comunicatorii să facă prea dese concesii mediocrităţii.

Audienţa şi rating-ul

Astăzi, rating-ul dictează! Motivaţiile economice, pur mercantile, faptul că

publicitatea sau contractele de reclamă se obţin în funcţie de punctul de rating atins de o

producţie sau alta (de altfel, existenţa într-o grilă cu programe tv a unei emisiuni este

condiţionată iarăşi de punctul de rating) afectează politicile editoriale ale posturilor de

televiziune sau de radio, diminuează drastic calitatea conţinutului mesajelor difuzate, dar

în primul rând face concesii inadmisibile gustului îndoielnic, aplecat spre hazul grimasat

şi trăirea hormonală, nesubstanţializată reflexiv, a celei mai mari părţi din public. În

sfârşit, măsurarea audienţei scoate din tăcere un colos care poate influenţa masiv chiar

opţiunile comunicatorilor, indiferent de influenţa lor sau de nivelul de performanţă

profesională. Acest colos este chiar masa, publicul. Primele efecte ale acestei prezenţe

69 Mihai Coman, op. cit., p. 31.

66

stresante sunt vizibile: mesajele ţin tot mai mult cont de preferinţele audienţei, de

mofturile, modele şi succesele clipei, în detrimentul valorii intrinseci.

Puterea acestei mulţimi pare a fi una paradoxală, câtă vreme „cei care ascultă un post

de muzică rock, urmăresc un program tv de sport sau citesc o revistă consacrată afacerilor

imobiliare nu au nimic în comun, în afara interesului pentru acel domeniu, prea multe

valori socio-culturale, nu trăiesc în aceeaşi zonă, nu aparţin aceloraşi organizaţii şi

instituţii socale”70, astfel încât eterogenitatea nu mai pare a fi un handicap, ci tocmai o

forţă, cel puţin pe piaţa comunicaţiilor de masă.

În privinţa măsurării audienţei, acest factor esenţial, atât de mult invocat în media de

acum, Denis McQuail atrage atenţia că, uneori, consumul media nu este ceea ce pare a fi,

astfel că, dincolo de regularitatea şi predictibilitatea măsurătorilor „apare suspiciunea că

se măsoară un comportament care are o diversitate de semnificaţii, pe care forma de

adunare a datelor nu reuşeşte să le surprindă”71. Este vorba de cei care doar aparent

consumă mesaje sau programe media, dar de fapt se află în circumstanţe care induc în

eroare: nu orice aparat de radio deschis în prezenţa unor indivizi înseamnă că aceştia

ascultă o emisiune radiodifuzată, precum nu oricine stă în faţa unui televizor este conectat

la ceea ce se petrece pe micul ecran. De multe ori, consumatorii media sunt doar fictivi.

Ei nu consumă mesaje, ci îşi omoară timpul, lasă radioul deschis pentru atmosferă sau

pentru a lăsa impresia că este cineva acasă. Acelaşi fenomen îl observă şi Mihai Coman

atunci când semnalează că „adeseori, consumul mesajelor media nu este ocupaţia

principală”72.

Alteori, însă, consumul media ne acaparează complet, fie că urmărim un program în

compania unor prieteni sau a unor inşi, pe o terasă (un meci de fotbal, să zicem), fie că ne

izolăm complet, la modul individual, în faţa televizorului sau calculatorului73. Fuga de

realitate este o consecinţă a faptului că imaginile despre realitate au devenit cu mult mai

tentante decât aceasta însăşi. Captivi clipei, suntem consumaţi noi înşine, de către chiar

mesajele oferite spre devorare.

70 Idem.71 Denis McQuail, op. cit., p. 195.72 Mihai Coman, op. cit., p. 3073 Idem.

67

Feedback şi limitele lui

Procesul cvasi-universal al comunicării impune, totuşi, două limite, atunci când

abordăm problema relaţiei dintre comunicatori şi consumatori sau a relaţiilor dintre

aceştia din urmă. În primul rând este vorba despre faptul că „receptorii nu pot comunica

direct cu emiţătorii”74, chiar dacă mai sunt deschise unele „ferestre”, cum ar fi telefoanele

luate în direct în cadrul unor emisiuni sau dorinţele muzicale exprimate în cadrul unor

programe radio. Aceste „ferestre” nu asigură însă un mod de comunicare constant şi

eficient, astfel încât să modifice parametrii tehnici ai mesajului construit de emiţător. În

al doilea rând, „receptorii mesajelor mass-media nu sunt legaţi între ei printr-un sistem de

comunicare complex”75, ceea ce îi împiedică să analizeze sau să judece anumite mesaje.

Sigur, acest fapt este posibil doar în microgrupuri, cum ar fi familia sau anturajul.

Publicul, iată o masă aflată de un secol sub un bombardament mediatic intens. El

poate fi găsit acum oriunde pe suprafaţa planetei. Ceea ce a făcut pe intervalul unui secol

– să primească, să consume şi să reacţioneze la mesaje – nu-i mai este pe plac. Nu mai

vrea să adere la o formă de umilinţă ce i-a provocat, pesemne, prea dese frustrări. Tot mai

mult este ispitit să reacţioneze, să devină, poate, un public-comunicator.

Asemenea unui zoon communicans, receptorul consumă, selectează sau ignoră

mesaje. O face zilnic, fără să obosească sau să aibă clipe de plictis. În plus, sunt momente

în care are iluzia că a ajuns şi el la „butoane”. Modernitatea i-a găsit vocaţia.

Pătratul torsionat

Un model al relaţiilor complexe care se pot institui în cadrul procesului

comunicaţional de tip mass-media a fost elaborat de către Pierre Schaeffer, coordonator,

în anul 1970, al serviciului de cercetare din cadrul Organizaţiei de Radio şi Televiziune

din Franţa. Schema conţine toate cele trei elemente media, dar mai ales dinamica unor

raporturi, vizibile sau nu, între comunicatori, proprietarii canalelor de distribuţie a

74 Ibidem, p. 3175 Ibidem, p. 32.

68

mesajelor, public, structuri de conducere din organizaţii media sau grupuri de putere

politică sau din administraţie.

Modelul pune în centru un anume tip de comunicator, Mediatorul, „elementul

uman responsabil cu buna funcţionare a maşinăriei”76, care este un comunicator cu

atribuţii de răspundere, cu vizibilitate şi relaţii.

Totul se bazează pe „dialogurile care se angajează între actorii aflaţi în vârfurile

patrulaterului şi mediatorul care este un fel de termen mediu, capabil să decupeze şi să se

afle în vârful unor triunghiuri care îi cuprind, succesiv, pe ceilalţi membri ai procesului

comunicaţional. Triunghiul (MAP) instituie trei dialoguri: „între mediator şi autor

(mediatorul-producător acceptă sau refuză un proiect, dă comanda, iar autorul o

negociază); între autor şi public, în timpul difuzării(...); între mediator şi public (stilul

prezentatorului, feeling-ul lui despre public”77. Acelaşi mediator se află, însă, în dialoguri

ascunse cu Grupurile autorizate („forţe politice, financiare, sponsori, grupuri artistice, de

76 Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Bucureşti, 2002, p. 94.77 Idem.

69

presiune, care deţin autoritatea în plan financiar, moral, politic, de competenţă”78) şi

Grupurile de programare (tehnicieni, cei ce activează în departamentele de programe).

Astfel apare triunghiul (Ga, Gp, M), având un caracter mai puţin vizibil, specific culiselor

- de negocieri şi înţelegeri realizate în afara ariei perceptibile din media.

Mediatorul „joacă” pe cele două axe sau diagonale (una a puterii şi alta a

profesiunii), poziţia sa modificându-se, în funcţie de rolul asumat: unul mai apropiat

publicului, altul dedicat inereselor dictate de grupurile de autoritate sau de către cele care

asigură sau refuză programarea proiectului. În raport cu acest „joc” la patru capete, pe

care mediatorul îl face în mod curent, pătratul iniţial îşi schimbă conturul, se deformează,

determinând ca triunghiurile să nu mai fie de tip isoscel. Cu cât pătratul este mai

torsionat, cu atât relaţiile de comunicare între actorii care gravitează în jurul mesajului

sunt mai complexe. Modelul elaborat de Pierre Schaeffer sugerează dinamica,

complicităţile, disputele, solidarităţile, trădările, negocierile, abdicările, oportunităţile,

compromisurile care pot interveni în mediul comunicării de masă.

Concepte cheie: public, dedublare, mesaj, feedback, rating

Influenţe şi efecte în comunicarea de masă

Comunicarea de masă nu este una inocentă, în sensul în care intenţia comunicării

este totdeauna energizată de numeroase scopuri, unele transparente, altele ascunse. În

mod evident, conform tuturor cercetărilor sociologice întreprinse începând cu debutul

secolului XX, are loc un proces de influenţare a publicului în momentul în care un mesaj

este recepţionat şi consumat . Nu este vorba doar de un proces personal de adecvare a

insului care a primit o informaţie la conţinutul acelei informaţii, ci de procese complexe,

uneori liniare, alteori contradictorii prin care receptorii interacţionează cu mesajul, în

acord sau disonant faţă de aşteptările comunicatorului. În funcţie de intenţia prealabilă

dorită, audienţa poate avea reacţii diverse sau să nu aibă niciuna: „există grade diferite ale 78 Ibidem, p. 95

70

prezenţei sau absenţei intenţionalităţii şi un continuum al tipurilor de efecte, variind de la

cele deliberate şi neambigue, până la cele mai imprevizibile şi aleatorii”79. Înţelegând prin

influenţă „rezultatul co-orientării transmiţătorului şi receptorului în cadrul procesului de

comunicare”80, Denis McQuail merge pe urmele lui Max Weber şi constată prezenţa a trei

elemente în orice proces de influenţare, în raportul dintre consumatorul de mesaje şi

putere: ideea de relaţie (în absenţa unui contact informaţional influenţa nu se poate

manifesta), intenţia cuiva de a dobândi un control asupra comportamentelor şi atitudinilor

altcuiva şi faptul că niciodată relaţia de influenţare nu are un rezultat cert, ci doar unul

probabilist.

Caracteristicile fenomenului de influenţă

Totdeuna influenţa va fi exercitată de un comunicator care are anumite atribute, valori

şi pârghii de putere, în raport cu un consumator de mesaje cu un anume grad de

disponibilitate la influenţă (acest grad este determinat de parametrii de personalitate ai

individului), dar care poate fi considerat suficient de ridicat, în contextul procesului

durabil şi continuu al masificării. Denis McQuail distinge cinci puncte de pornire prin

care agentul de influenţă (comunicatorul) poate interveni asupra consumatorului

mesajelor sale, aceste cinci puncte fiind, de altfel, factorii de putere de care acesta se

serveşte81:

- puterea recompensatoare. Pe baza promisiunilor, a satisfacerii unor dorinţe

nutrite de auditoriu, cel ce exercită influenţa se poate aştepta la un răspuns

favorabil, în consonanţă cu mesajul;

- puterea coercitivă. Cel ce nu acceptă mesajul se poate aştepta la represalii, la o

pedeapsă, în locul premiului sau răsplatei;

- puterea referenţială. Mizează pe dorinţa receptorului de a se identifica sau a se

afilia agentului sau comunicatorului, în baza unui prestigiu sau a puterii pe care

79 Denis McQuail, op. cit., p. 147.80 Ibidem, p. 149.81 Ibidem, op. cit., p. 154, 155

71

acesta o are. De obicei, personajele cunoscute din mass-media constituie modele

care sunt imitate;

- puterea legitimă. Mereu cineva este în ipostaza de profesor, iar altcineva în aceea

de elev. Ca atare, cineva este legitim să ceară să fie ascultat, pentru că alminteri ar

putea fi „rău”;

- puterea expertului. Agentul de influenţă se identifică în mod constant cu expertul,

cu acela care acţionează în conformitate cu lucrurile bine ştiute şi cu un plan

gândit temeinic, menit să aibă succes.

De la influenţă la efecte

Discutând despre influenţa care se poate exercita prin presă asupra unor grupuri sau

indivizi eterogeni şi despre efectele mesajelor construite într-o „grilă” mai mult sau mai

puţin propagandistică (propaganda fiind, în sine, un proces abil de influenţare a

opiniilor), Mihai Coman82 distinge, în ordinea tăriei acesteia, trei forme de influenţă: (a)

acordul – „acceptarea conştientă a influenţei unui mesaj”83, pe baza convergenţei dintre

valori, principii şi opţiuni între agentul de influenţă media şi consumator; (b) identificarea

– „asumarea valorilor promovate de sau prin sursa mass-mediei şi, în consecinţă, imitarea

comportamentului promovat de acestea”84 (spre exemplu, mulţi tineri poartă

vestimentaţia vedetelor rock promovate în emisiunile de divertisment ale televiziunilor);

(c) internalizarea – „asimilarea valorilor, semnificaţiilor şi modelelor de comportament

difuzate de mass-media şi topirea lor în valorile care constituie concepţia despre lume şi

în modul de comportament al indivizilor”85.

Influenţele mesajelor produc efecte. Acestea au fost analizate şi în jurul lor s-au

construit trei categorii distincte de teorii. Înainte de a le inventaria, să punctăm câteva

observaţii cu carcater general în privinţa efectelor media, aşa cum le-a identificat Denis

McQuail86:

82 Mergând pe urmele lui Kelman.83 Mihai Coman, op. cit., p. 151.84 Ibidem, p. 152.85 Idem.86 Denis McQuial, op. cit., p. 166 – 170.

72

- modificările pe care un mesaj media le va provoca receptorilor va fi cu atât mai

mare cu cât sursele de mesaj sunt mai puţine sau cu cât monopolul sursei

respective este mai ridicat (în regimurile de dictatură, mesajele au impactul cel

mai mare, pe când în regimurile democratice, în care opiniile se confruntă pe o

plajă a punctelor de vedere, influenţa diminuează);

- efectele cresc în situaţia în care mesajul este în consonanţă cu aşteptările

consumatorului. Mesajele pot întări o opinie, dar nu o pot disloca;

- comunicarea este eficientă şi îşi atinge obiectivele mai ales în zonele de periferie

ale concepţiilor publicului ţintă, nu în nucleele seturilor de convingeri şi atitudini;

- receptorii asimilează mesajele cu cei care le emit, astfel încât credibilitatea

enunţului transmis va fi direct proporţional cu prestigiul emiţătorului.

În afara acestor patru situaţii, se poate enunţa încă o observaţie: capacitatea de

influenţă pe care comunicatorii o pot pretinde este invers proporţională cu nivelul de

instrucţie şi de educaţie ale consumatorilor. Astfel persoanele simple, neinstruite, cu un

standard social şi cultural reduse vor fi cu mult mai expuse mesajului, mai dispuse la

influenţă decât persoanele cu standard ridicat.

Marian Petcu87, alături de alţi cercetători, distinge trei categorii de efecte ale mas-

media asupra audienţei, în funcţie de mărimea acesteia: microefecte (care se consumă la

nivelul persoanei), mezoefecte (detectabile la nivelul grupurilor şi micilor colectivităţi) şi

macroefecte (având o extensie la nivelul grupurilor mari, naţionale, continentale sau

mondiale), iar în funcţie de durata sau de intervalul temporal în care efectele sunt active

şi eficiente putem distinge între „efecte pe termen scurt (până la 6 zile), mediu (între 7 şi

30 zile) şi lung (peste 30 de zile)”88.

În funcţie de credinţa cercetătorilor cu privire la impactul mesajelor media asupra

consumatorilor, teoriile despre efectele mass-media se împart în trei mari categorii.

Acestea au fost elaborate în timp, începând cu anii de după primul război mondial şi au

continuat în paralel cu ascensiunea interesului pentru politică, mai ales în perioada

campaniilor electorale. Teoriile au fost aprofundate şi mai mult după anii ’60, pe fundalul

influenţei tot mai crescânde a mediei în planul vieţii publice, din ipostaza de-a 4-a putere

în stat, capabilă să concureze de la egal la egal cu primele trei.

87 Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 52.88 Idem.

73

1. Teoriile efectelor puternice

Teoriile privind efectele puternice ale mesajelor asupra consumatorului sunt elaborate

începând cu anii ’20, în contextul creşterii influenţei propagandei, a regimurilor de

dictatură interesate direct în procesul de „dresaj ideologic” exercitat prin media obedientă

sau transformată în instituţie aservită propagandei şi manipulării. La baza acestora stau

mai multe cercetări întreprinse în domeniul sociologiei şi psihosociologiei, direct

intreresate de comportamentele grupurilor şi persoanelor masificate la contactul cu

mesajele având mare încărcătură afectiv-emoţională, elaborate cu scopul prealabil de a

influenţa opiniile consumatorilor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele semnate

de Gustav Le Bon (Psihologia maselor), Scipio Sighele, Gabriel Tarde, americanul H. D.

Lasswell sau germanul Serge Tchakhotine (Violul mulţimilor prin propaganda politică).

Atenţia celor care au studiat fenomenul comunicaţional dintre cele două războaie a

insistat asupra spectaculozităţii reacţiilor sau efectelor „proceselor de contagiune, de

sugestie şi de halucinaţie, în sens mai larg, asupra posibilităţilor de manipulare a

mulţimilor prin exaltarea sentimentelor şi inhibarea gândirii”89.

Principalele teorii cu privire la posibilitatea ca mesajele să aibă un efect puternic

asupra receptorilor pot fi grupate astfel:

Înţepătura hipodernică sau „glonţul magic”. Se bazează pe o percepere a comunicării de

tipul stimul – răspuns, pe o agresivitate a componentei emoţionale a mesajului şi pe

crisparea sau deruta consumatorului, într-un câmp social dominat de frică şi de exaltările

ideologice (promovarea propagandei de stat într-o formă agresivă, chiar violent-

militaristă, ca în cazul fascismului italian, a hitlerismului sau stalinismului). Mihai

Coman insistă asupra faptului că „mesajele ajung la receptor nefiltrate de vreun factor

social sau cultural”90, fapt pentru care teoria mai poartă numele de flux într-un singur pas.

Sintagma „înţepătura hipodermică sugerează că mesajul are un impact major asupra

individului, că îi „fecundează” conştiinţa, modul de a gândi sau acţiona, astfel încât 89 Ibidem, p. 54.90 Mihai Coman, op. cit., p. 154.

74

reacţiile determinate de mesaj au caracter instant, imediat subsecvent „înţepăturii, pe

când sintagma „glonţ magic” are o altă sugestie, anume că mesajul acţionează ca un

factor care vrăjeşte, care subjugă graţie unor mecanisme care depăşesc puterea de

înţelegere raţională;

Spirala tăcerii. Teoria a fost elaborată de Elisabeth Noelle-Neumann, care porneşte de la

premisa că fiecare membru al societăţii vrea să fie unul cu o cât mai mare vizibilitate sau

ca opiniile lor să fie legitimate de vectorii de imagine importanţi. Presa are un impact

major câtă vreme poate legitima sau delegitima aşteptările indivizilor, le poate accentua

frica faţă de căderea în „tăcere” (părerile lor nu contează şi nu au cotă de audienţă) sau le

anulează această frică prin faptul că oferă un câmp de interes faţă de opţiunile lor.

Tăcerea sau supunerea la insignifianţă prin refuzul de-a fi băgat în seamă poate da naştere

la minorităţi tăcute, dacă anumite grupuri se simt izolate şi refuzate, sau chiar la

majorităţi tăcute91, dacă mass-media promovează puncte de vedere ale unor personaje

influente (din politică, grupuri de interese sau media), fără ca acestea să fie acceptate de

majoritate. Bineînţeles, fiecare individ caută să evite căderea în astfel de zone ale tăcerii

şi lipsei de relevanţă publică. În consecinţă va alege şi va adera la acele mesaje care

validează grupurile vizibile şi influente;

Teza imperialismului cultural. Teoria a fost lansată de către Herbert Schiller, în 1969,

observând că statele mai puţin dezvoltate suportă o permanentă presiune din partea

statelor dezvolatte sau a superputerilor industrializate, inclusiv prin faptul că produsele

culturale ale celor bogaţi devin obiectul de interes şi al dorinţei de imitaţie din partea

celor săraci. Astfel „imperialismul cultural” se bazează pe faptul că „valorile culturale

importate din alte ţări (SUA, în special) sub formă de divertisment sau de alte genuri de

programe nu numai că pot polua cultura locală, îndeosebi când este vorba de ţări mici sau

în curs de dezvoltare, ci pot fi surse de influenţă, deci comunicarea de masă a devenit un

mecanism eficient de dominaţie culturală a lumii”92.

Alte teorii bazate pe ideea unor efecte puternice ale mesajelor media asupra

audienţei pornesc de la teza industriilor culturale care dezvoltă o dependenţă a

91 Ibidem, p. 16192 Marian Petcu, op. cit., p. 62, 63.

75

receptorilor faţă de mesaje prin capacitatea acestora de seducţie şi manipulare culturală

(Şcoala de la Frankfurt, reprezentată de Adorno şi Horkheimer) sau de la modelul

„hegemonic”, potrivit căruia „clasele dominante îşi exprimă puterea, în momentele de

stabilitate economică şi socială, nu atât prin măsuri represive, cât prin mijloace

persuasive de tip cultural-simbolic” 93.

2. Teoriile efectelor limitate

Studiile tot mai aprofundate privind fenomenul media, dar mai ales impactul

mesajelor asupra comunităţilor de receptori, realizate mai ales după anul 1940, au relevat

faptul că efectele nu sunt directe şi puternice, ci cunosc o diferenţiere în funcţie de

caracteristicile consumatorilor sau de contextele comunicaţionale, precum şi o

configuraţie în trepte. Noua generaţie de cercetători, reprezentată prin Paul Lazarsfeld, B.

Berelson, H. Gaudet sau Elihu Katz a lansat alte teorii privind efectele mass-media, mult

mai nuanţate şi adecvate noilor vremuri postbelice.

Teoria sau modelul în doi paşi (Fluxul în doi paşi). Calea mesajului către public nu este

una directă, prin care mesajul comunicatorului să fie transmis liniar către consumator,

urmând ca acesta din urmă să constate şi să înţeleagă semnificaţiile mesajului.

Dimpotrivă, drumul este unul fragmentar, în trepte sau etaje: „în drumul său către public,

mesajul presei este filtrat de un factor intermediar, care a căpătat în literatura se

specialitate apelativul de ,lider de opinie’”94. Factor intermediar decisiv pentru înţelegerea

mesajului, liderul de opinie este produsul fragmentării grupului masificat al publicului în

microgrupuri. Fiecare astfel de microgrup are un lider care este capabil să desluşească

tainele mesajului, să-l interpreteze şi să-l facă abordabil într-un sens mult mai profund.

Caracteristicile care determină ca un individ să devină lider de opinie sunt: credibilitatea,

notorietatea şi relaţiile cu mediul exterior grupului, reprezentativitatea sau capacitatea de

a interioriza şi exprima caracteristicile grupului. Teoria „fluxului în doi paşi” – sintagmă

care îi aparţine lui E. Katz – modifică percepţia despre efectele mass-media, care „nu

93 Mihai Coman, op. cit., p. 157.94 Ibidem, p. 163.

76

poate exercita o influenţă imediată, uniformă şi totală; efectele acţiunii sale asupra

receptorilor sunt parţiale, ating publicul treptat şi cunosc o mare varietate de forme”95.

Modelul cultivării. Teoria a fost lansată de Georg Gerbner, un sociolog american care a

constatat, în urma cercetărilor empirice, faptul că se crează o dependenţă a persoanelor

care consumă mesaje media, mai ales a acelora care petrec mult timp în faţa ecranului

televizorului, faţă de comunicarea de masă. Lumea însăşi devine, pentru un astfel de

consumator, o imagine, un şir de mesaje care îi parvin şi care devin substituienţii realităţii

şi a vieţii. De asemenea, programele tv devin sursă pentru interiorizarea unor

comportamente agresive sau excentrice, la fel ca acelea văzute la eroii preferaţi.

Modelul „agendei”. În viaţa de zi cu zi, fiecare individ acţionează în conformitate cu

anumite strategii pe care şi le elaborează în funcţie de scopurile, intenţiile şi motivaţiile

cele mai importante. Altfel spus, fiecare avem o agendă, un anume calendar al opţiunilor,

urgenţelor şi activităţilor pe care ni le propunem spre îndeplinire. Teoria „agendei”

susţine cu argumente faptul că mass-media are capacitatea de a impune o anume agendă

publică, prin mesajele pe care le promovează. Astfel, ea configurează un anume mod de

viaţă şi de percepţie privind evenimentele realităţii: „valorile, ierarhiile şi normele pe care

presa le promovează, înţelesurile pe care ea le sugerează ar putea influenţa modul de

gândire şi ,harta’ cognitivă a indivizilor şi a colectivităţilor. Altfel spus, aceasta ar

însemna că mass-media funcţionează în calitate de ,creatoare de agendă’, de făuritoare de

,ordine de zi’, de clarificări şi priorităţi pentru indivizii care compun audienţa lor”96.

În funcţie de agendele publice existente (media, politică, a consumatorului de mesaje)

pot interveni următoarele situaţii, ca urmare a „ciocnirii” agendelor97:

- mass-media are o acţiune directă asupra agendei publice, a modului ei de a se

forma;

- agenda publică influenţează agenda politică;

- agenda media influenţează agenda politică;

- sunt situaţii în care agenda politică are o influenţă puternică asupra agendei media

(vezi situaţia crizelor politice sau a campaniilor electorale);

95 Ibidem, p. 165.96 Mihai Coman, op. cit., p. 167.97 Marian Petcu, op. cit. p. 84.

77

- agenda media este influenţată puternic de sursele care indică evenimentele din

planul realităţii.

Agenda setting este un model sau o teorie care pune în valoare rolul social pregnant al

media, faptul că jurnalistul are o anume responsabilitate în momentul în care propune atât

subiectul, precum şi în maniera în care îl abordează. În fiecare zi, lectura ziarului sau

urmărirea emisiunilor informative radio – tv constituie modalităţi prin care o masă

imensă de consumatori se conectează la realitate şi îşi formulează opinii despre aceasta.

Triunghiul public – media – politică acţionează în interconexiune, astfel încât agenda

finală a fiecărui grup este o sumă a scopurilor şi acţiunilor proprii, la care se adaugă

scopuri şi acţiuni induse de ceilalşi doi „parteneri” ai spaţiului public.

3. Teorii ale efectelor slabe sau complexe

Noile tehnologii media, înmulţirea ofertelor din partea unor comunicatori tot mai

sofisticaţi şi mai atenţi faţă de receptori, dar mai ales strategiile de curtuazie şi de

ademenire a publicului au dus la un al treilea tronson al teoriilor cu privire la efectele

mass-media. Acestea ţin cont de o anume „emancipare” sau câştigarea unei oarecari

autonomii a publicului în relaţiile cu comunicatorii. Între cele două elemente ale actului

comunicaţional intervine o negociere prin care fiecare se înfăţişează cu oferte şi pretenţii.

Potrivit lui Daniel Dayan98, postulatele pe care se întemeiază efectele slabe sunt: (1)

receptorul este o persoană interesată, motivată şi activă; (2) receptorul este intregrat în

mediul său cultural, în agregatul socio- economic şi politic, precum şi în setul valorilor

tradiţionale; (3) nu totdeauna sensul textului este imanent, ci se poate afla şi în exterior,

eventual la cei care îl consumă; (4) receptorii pot vedea în text şi altceva, un alt cod,

decât cel pus de comunicatorul ce l-a creat; (5) mesajul se redefineşte în momentul

receptării, în funcţie de context şi receptor, nu doar faţă de mesajul ca atare. Acest accent

pus pe receptori, descoperirea unui partener în actul de comunicare ce şi-a abjurat

pasivitatea, constituie punctele de pornire în reevaluarea teoriilor despre efectele mass-

media.

98 Daniel Dayan, Raconter le public, în Hermes, nr. 11-12, 1993, apud. Mihai Coman, op. cit., p. 173

78

Utilizări şi gratificaţii. Este vorba despre o teorie la care am mai făcut referire când am

vorbit despre publicul cunsumator de mesaje specifice comunicării de masă. Utilizarea şi

gratificaţiile indică un efect limitat al fluxului de mesaje în sensul în care receptorii

„caută să-şi satisfacă fie nevoi inconştiente de contact social sau de evaziune, fie

obţinerea unor informaţii anume”99, ori de câte ori se află în ipostaza de a consuma

produse elaborate de organizaţiile de comunicare în masă. Concluzia este una pozitivă:

„mass-media acţionează în sensul stabilităţii sociale, protejează structurile sociale

existente faţă de insatisfacţiile care ar putea deveni surse de instabilitate socială. În plus,

publicul participă activ şi chiar determină conţinuturile media prin alegerile lor”100.

Analiza receptării. Propune a abordare şi mai nuanţată, care reuşeşte să focalizeze atenţia

cât se poate de limpede pe fiecare categorie sau grup de receptori în parte. Masa

publicului este percepută demasificat, structurată, activă şi reactivă la mesaje, în stare să

modifice mesajul în funcţie de „filosofia vieţii” unui grup sau a unei culturi specifice.

Lectura mesajului apare astfel diferenţiată, în funcţie de multe caracteristici ale lectorului,

ceea ce a determinat cercetări pe două direcţii101:

- studierea situaţiei în care receptorii au propria versiune asupra mesajului, după

analiza critică a semnificaţiilor acestuia;

- dezbaterile din interiorul grupurilor mici (familie, anturaje) prin care indivizii

ajung la interpretări proprii privind valoarea şi însemnătatea mesajului.

Prin aceste modalităţi, receptorii îşi schimbă radical statutul, se „răzvrătesc”

împotriva catalogării lor drept o entitate amorfă şi gregară, fără instinctul opţiunii proprii.

Efectele mesajelor devin, efectiv, complexe, imposibil de anticipat în momentul în care

comunicatorii le lansează pe piaţă. Dincolo, însă, de acest rol activ în procesul

comunicaţional, în care pot opera negocieri în sfera semnificaţiilor mesajului şi se pot

opune acelor semnificaţioi care vin din partea grupului hegemonic (cel care poate impune

structura şi conţinutul mesajului), consumatorii media rămân prinşi în regulile jocului

comunicării: „nu pot interveni în actul de producere a mesajelor, nu pot contribui la

99 Marian Petcu, op. cit., p. 67.100 Ibidem, p. 69.101 Mihai Coman, op. cit, p. 177.

79

construcţia lor, sunt şi rămân, orice ar face, consumatori ai unor produse create de

instituţii şi persoane aflate în afara sferei lor de acţiune socială”102.

Oricum, teoriile efectelor slabe indică faptul că receptorul mesajelor a evoluat, în ton

cu rafinarea organizaţiilor de comunicatori şi cu dezvoltarea tehnologică a

instrumentarului comunicării – canale de distribuţie care fac apelul la sateliţi şi tehnologii

informatice pentru a face faţă avalanşei mesajelor.

Indiferent de teoria care încearcă să aproximeze efectele mesajelor asupra

receptorilor, ori de tipul în care aceasta se înscrie (puternice, limitate sau slabe), impactul

comunicării de masă nu poate fi negat, ignorat sau relativizat. Omul contemporan este un

produs al civilizaţiei comunicaţionale, atât în privinţa puterilor pe care le are, cât şi în

ceea ce priveşte slăbiciunile sau carenţele de care dă dovadă. Tot ce ne atinge şi tot ceea

ce înţelegem, ne afectează şi ne influenţează. Chiar şi ceea ce nu înţelegem are o

influenţă prin recul, prin însuşi faptul că neînţelegerea declanşează o stare de căutare şi

de punere în situaţie de a cunoaşte.

Concepte cheie: influenţă, efect, putere, receptor, comunicator, industrii culturale, lider de opinie, agendă

102 Ibidem, p. 179.

80

Funcţiile mass-media

Dacă privim societatea umană într-o manieră structuralistă103, constatăm faptul că

ea este compusă dintr-un şir întreg de subsisteme, care interacţionează între ele, sub

presiunea zilnică a oamenilor mânaţi de scopuri şi de interese. Mass-media au devenit o

componentă, un element sau un subsistem foarte important al corpusului social global,

având un rol important în mecanismul vieţii contemporane şi răspunzând unor necesităţi

pregnante şi precise. Astfel, media îndeplineşte anumite funcţii, se dovedeşte a fi utilă în

anumite direcţii, exercitând un rol pe care comunitatea jurnaliştilor l-a asumat. De altfel,

cercetătorii, sociologii şi antropologii care s-au interesat constant de expansiunea

fenomenului mass-media, au acordat o atenţie specială teoriilor sau modelelor

funcţionaliste, ca fiind abordări ce pornesc de la premisa că „un sistem se autoreglează în

raport cu finalităţile sale, iar elementele care îl compun sunt constituite, selectate,

modificate, în acord cu cerinţele derivate din funcţionarea sistemului”104. Mass-media

acţionează ca sisteme funcţionale, elementele lor respectând regula indicată mai sus.

Încercând să definească funcţiile cele mai importante pe care mass-media le

exercită, cercetătorii au venit cu propuneri deverse, marcate de timpul în care au fost

formulate şi de maniera în care a fost abordat chiar sistemul media.

103 Prin structuralism se înţelege teoria care concepe obiectele în forma unor sisteme, adică ansambluri cu caracter organizat de elemente aflate într-o anumită structură. Aceste sisteme se caracterizează prin integralitate şi ordine.104 Marian Petcu, op. cit., p. 41, 42.

81

Mihai Coman discută despre cinci funcţii, mai mult pentru a răspunde rigorilor

didactice, simplificând astfel problema şi prezentând-o într-o manieră riguroasă şi

discursiv-logică.

1. Funcţia de informare

Este, poate, cea mai importantă funcţie pe care jurnalismul şi-o asumă. Zilnic, aflăm

ceva despre lumea din jurul nostru, de la mai mică sau de la mai mare distanţă. Unele ştiri

ne privesc direct, în măsura în care avem anumite sarcini de îndeplinit, altele doar ne

semnalează evenimentele petrecute în proximitatea temporală. Acest flux zilnic de ştiri,

care vine pe mai multe direcţii (presa scrisă, audio, video şi internet) constituie un fel de

mediu permanent şi însoţitor, de care nu putem face abstracţie. Informaţii ce ne parvin

pot fi structurate după mai multe criterii. Astfel în funcţie de timpul în care sunt utile

avem:

- informaţii de utilitate imediată - de care ne servim pentru a ne orienta şi adecva la

realitatea de contact;

- informaţii de utilitate pe termen mediu (câteva zile, până la o săptămână) – pot fi

acele ştiri care urmăresc derularea unui eveniment pe mai multe zile;

- informaţii de utilitate pe termen lung sau permanent – sunt informaţii sau ştiri pe

care le stocăm sau le reţinem, pentru că apelul la ele ne poate fi favorabil în

situaţii care pot surveni oricând.

Tipuri de informaţii

Mihai Coman distinge trei tipuri de informaţii pe care mass-media ni le furnizează105:

a. informaţii generale. Utilitatea acestora este permanentă, raportată la o categorie mare

de fapte, sectoare sau evenimente ale realităţii. De fapt, importanţa lor creşte enorm în

momentul în care constatăm că tot ceea ce aflăm din media, fără a avea o semnificaţie de

urgenţă sau de aplicaţie imediată, ne serveşte pentru a ne adecva, pentru a ne armoniza şi

105 Mihai Coman, op. cit., p. 111-114.

82

a reacţiona optim la contactul cu realitatea. Ele ne formează interior, ne asigură o sumă

de cunoştinţe: „între noi şi lume se insinuează treptat un mediator, o instituţie care adună

informaţia, o selectează, o ambalează în forme accesibile şi o difuzează, facilitând, prin

chiar efortul ei de mediere, accesul nostru la realitate, ceea ce înseamnă că un număr din

ce în ce mai mare de oameni, grupuri sau chiar colectivităţi enorme depind de mass-

media pentru a stăpâni, înţelege şi judeca lumea înconjurătoare”106.

E adevărat, pe de altă parte, că informaţiile ne fac, de cele mai multe ori, doar să

ştim, nu şi să înţelegem, ceea ce a fost sesizat în momentul în care funcţia de informare

devine o disfuncţie, fie din cauza unui consum enorm de informaţii, care nu mai lasă loc

analizei critice, fie chiar din apatia şi indiferenţa care devin efecte perverse ale

bombardamentului mediatic permanent: „disfuncţiile media pot fi identificabile atât la

nivel individual, cât şi la cel al grupurilor (...). Abundenţa informaţională poate antrena o

anumită izolare în sensul că individul îşi îndreaptă interesul spre universul privat, asupra

căruia are control. O disfuncţie importantă ar fi cea numită ,de narcotizare’ – expunerea

la informaţiile difuzate poate duce la apatie”107;

b. informaţii instrumentale. Sunt acele informaţii de serviciu sau de utilitate, care ne

fixează indicii precişi pentru anumite servicii publice sau evenimente anunţate: datele

meteo obişnuite, mersul mijloacelor de transport în comun, orarul unor instituţii,

anunţurile unor expoziţii, lansări de carte, concerte sau alte manifestări culturale,

numerele loto câştigătoare, programele TV şi radio, dar şi anunţurile de mică publicitate,

inclusiv decese, reţete culinare, oferte de shopping etc. Astfel de informaţii sunt în

continuă expansiune cantitativă, dar şi ca diversitate. Ele ne ajută să fim eficienţi,

punctuali, să nu ratăm din ignoranţă ceea ce ne-ar putea interesa din „afişul” zilei;

3. informaţii de prevenire. Se referă la orice ar putea perturba bunul mers al activităţilor

într-o comunitate sau la nivelul indivizilor ce o compun. Aceste informaţii încearcă să ne

pună în gardă cu ceea ce ar putea deveni un pericol: datele meteo care anunţă o furtună,

anunţuri privind pericolul unor epidemii sau boli de sezon, modificarea, suspendarea sau

anularea unor trasee ale mijloacelor de transport în comun, probleme privind circulaţia pe

106 Ibidem, p. 111, 112.107 Marian Petcu, op. cit., p. 45, 46.

83

drumurile publice şi riscul unor accidente, modificări ale modului de funcţionare al unor

instituţii publice de impact. Din aceeaşi categorie fac parte informaţiile cu rol avertizor

privind catastrofe naturale, probleme grave de mediu, accidente, explozii, incendii sau

crize din sfera financiar-bancară, căderea bursei sau, şi mai grav, ameninţări teroriste,

riscul unui război, crize politice cu impact destabilizator la nivel macrosocial.

Mihai Coman sesizează două disfuncţii care port interveni când media relatează

sau difuzează astfel de ştiri: minimalizarea sau chiar ignorarea lor sau, dimpotrivă,

exagerarea până la intrarea în panică şi transformarea angoasei în groază.

2. Funcţia de interpretare

Ar avea drept menire să transforme informaţiile în date înţelese, să asigure

transferul de la evenimentul întâmplat, la evenimentul priceput, desluşit în semnificaţiile

lui profunde. Interpretarea are loc la două paliere. Pe de o parte, prin faptul că jurnaliştii

asigură o triere, o selecţie a subiectelor care constituie oferta de publicare, dar şi o

ierarhizare a ştirilor, în funcţie de importanţa lor şi de domeniul la care se referă. Acest

demers este similar cu acela prin care cineva dă dreptul la viaţă sau, dimpotrivă, aruncă în

neant un proiect aflat în concurenţă cu altele, altfel spus „implică atât o judecată de

valoare, cât şi un proces, nu totdeauna perfect conştientizat, de interpretare a realului în

funcţie de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii etc.”108

Pe de altă parte, interpretarea se realizează prin chiar luarea de atitudine, prin

formularea unor comentarii sau elaborarea unor opinii în legătură cu subiectele cele mai

importante din portofoliul realităţii. Sigur, totul se face respectându-se un principiu,

potrivit căruia faptele au prioritate în raport cu orice comentariu sau analiză109.

Despărţirea netă, în spaţiul editorial al unui ziar sau emisiuni radio-tv, a ştirii de opinie

ţine de o regulă sacrosantă a jurnalismului, chiar dacă, de la o ţară sau alta, se mai fac

unele concesii: Pierre Albert caracterizează astfel tagma din care face parte: „Jurnalismul

francez a fost întotdeauna un jurnalism de expresie decât unul de observaţie (...). Pe lângă

expunerea faptelor, el a fost preocupat şi de expunerea ideilor; pe lângă analiza situaţiilor,

a fost preocupat şi de critica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de

108 Mihai Coman, op. cit., p. 116.109 Acest lucru a fost foarte plastic formulat de G. P. Scott, editor la The Guardian: „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” – apud. Mihai Coman, op. cit., p. 117.

84

jurnalismul anglo-saxon pentru care ştirea a avut întotdeauna prioritate în faţa

comentariului”110.

Din nefericire, jurnalismul românesc, mai ales cel din anii ’90, a ignorat uneori cu

bună ştiinţă nevoia de a separa ştirea de comentariu, astfel încât a riscat să compromită

tocmai funcţia de interpretare. Pentru a reuşi să-ţi faci o imagine, cât de cât exactă, despre

un eveniment, era necesară lectura unui număr considerabil de ziare sau ascultarea şi

vizionarea programelor de ştiri radio-tv. De multe ori, citind comentariile, puteai avea

senzaţia că reporterii respectivelor ziare au fost prezenţi la evenimente cu totul diferite.

Cele mai importante genuri jurnalistice prin care faptele pot fi interpretate sunt:

editorialul, comentariul sau opinia, cronica, pamfletul, caricatura. O mare amploare a

luat, ca gen de televiziune, talk-show –ul, în care dezbaterea pe un subiect nu are

totdeauna intenţia de a lămuri o problemă, ci doar de a face spectacol, complicând şi mai

mult chestiunea. De regulă, funcţia de interpretare este asigurată de persoane notorii,

specialişti sau experţi în domeniul la care se aplică opinia.

3. Funcţia de legătură

Produsele media pot şi chiar sunt consumate sincron de către indivizi sau

comunităţi disparate, care nu comunică, de regulă unele cu altele. Totuşi, un mod de

comunicare, un canal al înţelegerii reciproce între cei ce-şi sunt, în mod curent, străini, se

poate realiza în momentul în care se găseşte o referenţialitate comună. Această şansă

poate fi oferită chiar de faptul că străinii ajunşi la contact au consumat sau consumă

produse media identice. Fie că este vorba despre un film, un personaj celebru din show-

biz sau din sport, un om politic unanim cunoscut, se crează o punte de comunicare acolo

şi atunci când persoane care nu s-au văzut niciodată nu par avea nimic în comun. De

asemenea, prin aceste fire invizibile care unesc datorită aceluiaşi consum mediatic,

oameni răsfiraţi pe întreg mapamondul pot intra într-o relaţie de solidaritate pe baza unui

proiect lansat de instituţii media, fie că este vorba despre salvarea unor comunităţi de la

malnutriţie, fie de declanşarea unor acţiuni comune împotriva unor flageluri sau

ameninţări palnetare: încălzirea globală, consumul de narcotice, comerţul cu carne vie

etc.

110 Ibidem, p. 117.

85

Puterea mass-media vine din capacitatea lor de a mobiliza indivizi care aparent nu

au interese comune, dar care se pot regăsi pe aceeaşi baricadă, graţie unor campanii

declanşate în scop umanitar: „Astfel, presa se dovedeşte a fi o ,creatoare de public’, deci

o făuritoare de reţele sociale, adesea mai ample şi mai active decât cele uzuale”111.

Într-o lume globalizată, dar în care, paradoxal, omul trăieşte în bună măsură atomizat şi

însingurat, media pot interveni cu succes pentru a reconecta un dialog ce pare a fi

compromis: relaţia cu cel de lângă tine care are, datorită aceloraşi mesaje accesate, un

gând ce-ţi poate suscita interesul. Iar astăzi, sintagma „cel de lângă tine” poate avea un cu

totul alt înţeles decât mai alaltăieri, datorită „ţesăturii” din cyberspace.

4. Funcţia de culturalizare

Mass-media are capacitatea, prin mesajele pe care le administrează, să contribuie,

alături de familie, şcoală, instituţii religioase, rude şi prieteni, la una dintre operaţiunile

cele mai delicate, dar cu atât mai specifice umanităţii: administrarea codurilor de

comunicare, a normelor sociale, a tradiţiilor şi cunoştinţelor despre lume, a valorilor şi

interdicţiilor către cei mici, către copiii aflaţi la vârsta învăţării şi asumării de roluri

sociale şi culturale tot mai complexe. Timpul petrecut în faţa unui televizor a crescut

foarte mult, similar cu scăderea vârstei de la care copiii consumă programe media – doi

sau trei ani. De aceea, comunităţile celor care elaborează mesajele sunt interesate în a

oferi programe care să-i integreze pe cei aflaţi în proces de socializare. De asemenea,

sunt vizate toate categoriile de posibili consumatori, indiferent de vârstă sau profesiune,

de sex şi standard cultural, oferta având grijă să satisfacă toate cerinţele imaginabile.

Fiind o instituţie cu un impact major asupra vieţii fiecăruia, media, prin mesajele

difuzate are „funcţia de a confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când

prezintă comportamente deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente”112.

Funcţia de culturalizare a mass-media nu înseamnă faptul că ziarul, programul de

radio sau tv asigură întreaga cantitate de cunoştinţe ori promovează eficient strategii

paideice (de învăşare şi asimilare a codurilor prin care se ajunge la un nivel de

spiritualitate optim). Biblioteca rămâne locul privilegiat în care formarea intelectuală se

111 Ibidem, p. 120.112 Ibidem, p. 121.

86

produce, e drept, prin efort şi învăţare. Media rămâne doar o soluţie de completare,

nicidecum de substituire.

O miză exclusivă pe culturalizarea realizată prin consumul de mesaje difuzate în

masă poate avea efecte contrare scopului iniţial. Chiar dacă „transmiterea valorilor prin

intermediul mass-media contribuie la realizarea stabilităţii sociale şi la menţinerea în

timp a structurilor culturale”113, rutele clasice de formare şi de consolidare a

performanţelor spirituale şi intelectuale trebuie să fie urmate cu stăruinţă. Este vorba

despre şcoală, lectură şi stimularea gândirii creative.

5. Funcţia de divertisment

Divertismentul a devenit o industrie care are cel mai scăzut cost în momentul în

care devine bun comunicat în masă. Adevărată megafuncţie, divertismentul prin media

doboară record depă record, în privinţa audienţei. Spectacolele de toate felurile,

întrecerile sportive, concursurile, evenimentele cu rezonanţă planetară, programele de

popularizare de tip Discovery sau National Geographic, tirajele de milioane de exemplare

ale publicaţiilor de toate genurile sau succesul fulminant al cărţilor care îl au drept erou

pe Harry Potter, toate acestea atrag atenţia asupra faptului că oamenii adoră să se distreze,

să trăiască febril timpul lor liber, utilizând cu predilecţie telecomanda televizorului.

Aproape orice poate fi transformat în divertisment, ceea ce devine deja o problemă,

semnalată cum se cuvine de Neil Postman: „Problema esenţială nu este aceea că

televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma

divertismentului (...). aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui

discurs al televiziunii”114

Nevoia de senzaţional se pliază perfect pe nevoia hohotului de râs, dar şi pe

senzualitatea provocată de trăirile în faţa televizorului, seară de seară. Mihai Coman

observă: „consumul de divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare şi refacere,

după oboseala unei zile de activitate; din altă perspectivă, el satisface şi nevoia omului de

a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume

imaginară”115. Fie că sunt numite „experienţe vicariale”116, fie că sunt tratate drept „trăiri 113 Ibidem, p. 122.114 apud. Mihai Coman, op. cit., p. 125.115 Ibidem, p. 124.116 Idem.

87

prin procură” de către Jean Cazeneuve117, toate aceste „derapaje” din realitatea imediată

spre interiorul, spre ceea ce se află, iluzoriu, dincolo de sticla televizorului constituie

modalităţi prin care consumatorii de divertisment se reidentifică sau încearcă tentative de

„năpârlire”, de ieşire din epiderma şi identitatea fără expresie şi anvergură publică.

De altfel, Marian Petcu vorbeşte chiar de o funcţie de evaziune118 specifică mass-

media, mai ales televiziunii care a juns să fie un „narcotic social”, având puterea de a

deturna publicul spre o lume imaginară, prin utilizarea de către consumatorii

divertismentului a unor „proiecţii” şi „identificări”. O proiecţie este „operaţia prin care un

subiect ,expulzează’ din sine şi localizează în altul calităţi, sentimente, dorinţe pe care nu

le cunoaşte ori le refuză în sine însuşi”119. Cât priveşte identificarea, aceasta urmăreşte

traseul prin care un individ îşi modifică personalitatea prin interiorizarea unor

caracteristici şi atribute găsite într-un model (acest model este un personaj îndrăgit din

lumea divertismentului tv).

Fuga de sine, de un sine nu atât deplorabil, cât valorizat ca fiind banal, îl aruncă

pe consumatorul produselor comunicării de masă cu specific de divertisment într-o

experienţă repetitivă, dar fără o împlinire majoră. Descentrarea de sine nu provoacă

mulţumiri decât efemere şi parţiale, iar recentrarea nu mai are loc sau atunci când se

produce regăseşte un loc spiritual sau sufletesc devastat, puţin primitor şi incapabil de

proiecte care să-l reclădească.

Televizualul românesc tocmai trăieşte efervescenţa megafuncţiei de divertisment.

Din nefericire, acesta este de foarte multe ori nu doar de proastă calitate, ci chiar penibil

şi deplorabil. Producţii precum Vacanţa Mare, Ceao, Darwin!, Folclorul contraatacă,

Trăsniţi din NATO , Acces direct sau reality-show-uri de tip „Big Brother” aduc

divertismentul tv în zona vulgarităţii de lupanar şi a mediocrităţii ce frizează oligofrenia.

Diferiţi autori au identificat alte funcţii ale mass-media. Printre cele mai cunoscute

propuneri sunt următoarele120: Charles Wright – funcţiile de supraveghere, corelare,

transmitere culturală, divertisment; Roland Cayrol – funcţiile de informare, exprimare a

117 Acesta vorbeşte despre funcţia trapeutică sau cathartică a media, din cauza faptului că oferă experienţe imaginare unor indivizi care astfel se eliberează de frustrări, pulsiuni şi nemulţumiri.118 Marian Petcu, op. cit., p. 48.119 Ibidem, p. 49.120 apud Marian Petcu, op. cit., p. 46, 47.

88

opiniilor, economică şi de organizare socială, divertisment, psihoterapeutică, instrument

de identificare şi apartenenţă socială, ideologică; Francis Balle – funcţiile de inserţie

socială, recreere, purificare sufletească; Michel Mathien – funcţiile de evaziune, coeziune

socială, distribuire a cunoştinţelor, depozitare a actualităţii, ghid al actualităţii, recreere,

purificare; Leo Thayer121 - funcţiile de socializare, identitate, mitologizare, compensare,

informare, divertisment şi educaţie; M. Wiley – funcţiile de a furniza informaţii, de a le

analiza, de a oferi un cadru general pentru cunoaştere, de a distra, de a difuza o

cunoaştere enciclopedică122.

Unele funcţii, potrivit lui R. K. Merton, au caracter manifest, iar altele latent,

adică sunt „consecinţe neaşteptate, imprevizibile şi greu de identificat la o privire

superficială”123.

Mass-media îndeplineşte un rol social decisiv în procesul prin care omul şi

comunităţile pe care le compune încearcă să se raporteze prin cunoaştere la lume.

Funcţiile ce îi sunt specifice asigură sincronizarea individului la realitatea din care face

parte, inclusiv la propria lui personalitate. Dinamica acestora urmează transformările şi

adecvările petrecute în chiar mecanismele de reproducere ale mass-media.

Concepte cheie: funcţie, mass-media, informaţie, culturalizare, comentariu, opinie,

divertisment, evaziune

121 apud Mihai Coman, op. cit., p. 110122 Idem.123 Ibidem, p. 108.

89

Tipologii mass-media

Mass-media se prezintă, astăzi, ca un ansamblul de instituţii, având structuri

diferite, modalităţi de lucru specifice, formate din specialişti în comunicare pe care îi

numim jurnalişti (mai pot fi numiţi gazetari, ziarişti), care îşi desfăşoară activitatea în

locaţii speciale. Acestea se numesc redacţii. O redacţie este o structură de comunicare în

masă, în care se realizează procesul de producţie al pachetelor cu mesaje, ierarhizată

strict şi divizată pe tipuri de activitate. Ca spaţiu, o redacţie este formată din încăperi

dotate cu echipamente şi instalaţii care facilitează munca zilnică axată pe comunicare.

Principii ale mass-media

Principiile după care funcţionează instituţiile mass-media sunt:

- profesional – jurnaliştii sunt acele persoane care îndeplinesc sarcinile de serviciu

având ca finalitate mesajele cu destinaţie publică. Ei au o pregătire de specialitate

şi experienţă, astfel încât activitatea desfăşurată să aibă randament şi pregnanţă;

- concurenţial – piaţa comunicării de masă este disputată concomitent de mai multe

instituţii specializate în producţia şi difuzarea de mesaje. Lucrul acesta

influenţează major chiar modalitatea în care se desfăşoara munca de jurnalist, în

primul rând conţinutul mesajelor;

- comercial – fiecare instituţie mass-media este o societate comercială, care îşi

desfăşoară activitatea pe baza balanţei de venituri şi cheltuieli. Primul criteriu care

apreciază favorabil sau negativ totalitatea operaţiunilor de comunicare este

90

profitul. Mediul jurnalistic a fost şi este marcat de apariţia a numeroase instituţii

noi, precum şi depariţia prin faliment a altora;

- deontologic – profesioniştii din media se ghidează în activitatea lor de un cod

deontologic. Acesta conţine o sumă de prevederi care trebuie respectate pentru a

asigura funcţiunea normelor eticii într-un domeniu marcat de responsabilitate şi

putere de impact public. O structură care poate chema la „judecată” ziariştii care

au încălcat deontologia profesiunii de jurnalist este Consiliul de Onoare din cadrul

Clubului Român de Presă, o structură formată din patronii unor publicaţii şi

posturi de radio-tv. Eventualele sancţiuni aparţin strict, ca aplicabilitate, mediul

sau tagmei jurnalistice, fiind cu totul diferite de alte sancţiuni, pe baza legii, în

penal sau civil, din cauza unor fapte reclamate în contul unor gazetari, pe baza

materialelor publicate de aceştia;

- ierarhic – o redacţie este construită prin distribuţia unor roluri, îndeplinite de

către toţi cei care concură la realizarea obiectivelor profesionale, statutul fiecăruia

fiind determinat de atribuţiile ce îi revin. Funcţiile sunt de decizie şi de execuţie,

structura redacţională fiind despărţită de structura managerială. Redacţia este

condusă de un director sau redactor-şef, cel care are în subordine un colectiv

specializat pe roluri comunicaţionale.

Mass-media comerciale şi non-profit

Mihai Coman124 procedează la o tipologizare a instituţiilor de presă, având ca punct

de pornire diverse criterii. Varietatea tipologică este determinată de multitudinea de

modalităţi prin care mesajele sunt elaborate, de forma de prezentare a acestora şi de

experimentele care au loc permanent în instituţiile de presă scrisă şi audiovizuală.

Impactul internetului a fost şi este imens, modificând substanţial chiar forma de

prezentare a mesajului.

Un prim criteriu de tipologizare este economic, vizând profitul. Astfel, instituţiile

media se împart în comerciale şi non-profit sau de serviciu public. Primele, au luat fiinţă

124 Mihai Coman, op. cit., p. 34-42.

91

din dorinţa expresă a patronilor de a obţine profit prin distribuţia de bunuri de comunicare

în masă. Ele nu depind de anumite surse de finanţare atrase, ci se descurcă financiar din

produsele pe care le vând. Din acest punct de vedere, ar trebui să se bucure de o anumită

independenţă editorială, câtă vreme singura instanţă care ar trebui să valideze activitatea

jurnalistică a instituţiilor comerciale este publicul, consumatorul. Modalităţile prin care

beneficiarul mesajelor difuzate sancţionează sau nu activitatea firmelor comerciale media

este de două feluri: „în mod direct (prin creşterea sau scăderea vânzărilor unui produs)

sau indirect (prin creşterea sau scăderea ofertelor de publicitate, a căror valoare este

nemijlocit legată de mărimea audienţelor)”125.

În ultimii ani, am asistat la un fenomen accelerat de integrare a instituţiilor media

comerciale. Consecinţa acestui fenomen a fost apariţia şi consolidarea trusturilor de

presă. Fenomenul de integrare s-a făcut pe orizontală şi pe verticală. Pe orizontală, prin

multiplicarea instituţiilor media avute în componenţă de către un trust de presă, fie că este

vorba de redacţii de presă scrisă, audio sau video, iar pe verticală, prin integrarea unor

instituţii media diferite ca formă de difuzare a mesajelor – media scrisă, vorbită şi video

(uneori, integrarea a pornit de la posturi de televiziune spre cele de radio, iar apoi spre

redacţiile de ziare şi alte publicaţii – este vorba despre trusturile Media Pro şi Impact,

alteori – cum este cazul trustului intitulat Centrul Naţional Media, patronat de fraţii

Micula – integrarea a început de la publicaţii spre radio şi apoi posturi tv).

Din nefericire, statutul de posturi comerciale, deci care au drept ţintă obţinerea de

profit financiar, graţie unei activităţi comunicaţionale caracterizate prin credibilitate şi

profesionalism, a cunoscut modificări de substanţă. Lucrul acesta a fost posibil în

momentul în care au devenit patronii unor trusturi media oameni implicaţi direct în lupta

politică (chiar lideri de partide politice) sau care şi-au pus instituţiile de presă la

dispoziţia unor forţe politice. Consecinţele au fost extrem de neplăcute, afectând chiar

deontologia profesiunii de jurnalist, care îşi face din echidistanţa politică o normă de

credibilitate. Criteriul profitului financiar a fost eludat, în favoarea altor profituri –

avantaje politice prin distribuirea unor roluri în executivul administraţiei centrale, sume

de bani orientaţi către aceste trusturi sub formă de publicitate de stat, constituirea în

grupuri de presiune menite să influenţeze sau chiar să determină politicile publice etc..

125 Ibidem, p. 34.

92

Complicităţile dintre structurile patronale ale trusturilor şi instituţiile politice şi

guvernamentale au fost alimentate de interesele survenite din ambele părţi, în contextul în

care, la sfârşitul ultimuluii deceniu din secolul trecut şi debutul anilor 2000, mai multe

trusturi de presă aveau imense datorii la stat, provenite din taxele şi impozitele neplătite.

În acest context, prea multe instituţii media au devenit aservite editorial unor structuri

politice, motiv pentru care şi-au văzut afectat prestigiul, pierzându-şi chiar bunul sau

valoarea care întemeiază profesiunea de jurnalist – dreptul sau libertatea de expresie.

În ceea ce priveşte instituţiile media non-profit sau aflate în serviciu public, acestea

atrag surse de finanţare de la instituţii publice, începând cu partidele politice, structuri ale

statului, ale societăţii civile sau ale mediului de afaceri. Baza în care sunt atrase fondurile

financiare necesare exercitării funcţiunii jurnalistice sunt proiectele de utilitate şi

anvergură publică, având drept ţintă beneficiul cetăţeanului. Instituţii cu rol de control

supraveghează respectarea condiţiilor în care instituţiile non-profit activează.

Începând cu perioada numită vârsta de aur a presei scrise (finalul secolului XIX,

începutul secolului XX – până la primul război mondial) şi până în prezent, trecând prin

momentele în care au apărut presa radio, cea tv şi apoi cyberspace-ul mass-media nu a

încetat să se adapteze, să parcurgă perioade de prosperitate şi avânt, punctate apoi de

acelea de criză şi de degringoladă. Redacţia a fost locul în care s-au pus la punct

strategiile noilor media, sub impactul schimbărilor provocate de însăşi evoluţia societăţii

umane. Factorul care a influenţat cel mai mult mutaţiile din structurile de mesaje media a

fost divertismentul, adaptarea jurnalismului la loisir, câtă vreme presa a devenit obiectul

de interes nu doar a elitelor, ci în primul rând a imenselor mulţimi şi comunităţi

urbanizate.

Presa serioasă şi tabloidul

Nevoia de a distra şi de a şoca a a dus în câmpul jurnalistic spectacolul în care au fost

„distribuite” senzaţionalul, macabrul, carnavalescul, burlescul sau violenţa şi sexul.

În raport cu acest criteriu, al negocierii dintre staţiul acordat ştirilor şi informaţiilor de

interes public şi spaţiul acordat divertismentului, scandalului, senzaţionalului, sportului şi

93

vedetelor de tot felul, presa se poate împărţi în mai multe categorii. Printre alţii, Colin

Sparks126 distinge între 5 tipuri de media, tocmai disociind între presa care acordă

importanţă lucrurilor serioase şi cea de scandal, adică tabloidele (acestea sunt o categorie

de publicaţii care îşi recrutează cititorii din categoriile medii şi joase ca instrucţie, pe

baza subiectelor de scandal, a sportului, divertismentului şi a ilustraţiilor de cele mai

multe ori cu o tentă erotică cel puţin implicită):

1. presa serioasă – se axează asupra subiectelor de interes, asupra actualităţii

politice, economice, sociale şi culturale, radiografiind principalele subiecte ale

spaţiul comunitar propriu, dar şi a celui mondial. Sunt respectate regulile

profesionale, dar mai ales cele ale codului deontologic, printre acre şi aceea a

dreptului persoanei la intimitate. Ca exemple: Wall Street Journal, Financial

Times, New York Times, Le Monde (din spaţiul publicistic românesc – Ziarul

Financiar, Cotidianul, Gândul);

2. presa semi-serioasă – păstrează interesul pentru subiectele serioase, dar alocă

spaţiu mai mare ilustraţiilor, faptului divers, articolelor de tip soft şi feature. Este

interesată şi de subiecte care ar putea ţinti persoanele aflate în vacanţă sau care îşi

petrec timpul finalului de săptămână. Ca exemple: Times şi The Guardian (din

România, România liberă sau Gardianul);

3. presa serioasă-populară – se axează masiv pe subiectele ce ţin de industria

divertismentului, de scandalurile din sferele societăţii „înalte” şi pe foarte mult

sport. Actualitatea este exploatată în regim de reportaj şi interviu, cu insistenţă pe

subiectele conflictuale şi care au posibilitatea de a fi exploatate în grilă

senzaţională. În paralel, acest tip de presă acordă spaţiu ştirilor serioase,

compensând astfel balanţa ofertei. Ca exemple: Daily Mail, Daily Express, USA

Today, iar de la noi Evenimentul Zilei şi Jurnal Naţional;

4. presa tabloidă de chioşc – este presa ce se vinde la chioş, alături de cea serioasă.

Se bazează aproape exclusiv pe divertisment, sport şi scandal. Ştirile serioase sunt

puţine şi tratate într-un registru popular. Subiectele politice pot fi prezente, dar cu

o mare încărcătură de can-can, cu accentul pus pe culise, zvonuri şi viaţa

126 apud. Mihai Coman, op. cit. p. 35.

94

personală a oamenilor politici (aventuri picante). Ca exemple: Sun, Daily Mirror,

Bild, iar dintre cele autohtone Libertatea, Click;

5. presa tabloidă de supermarket – sunt publicaţiile care fac cele mai mari concesii

vulgarităţii, scandalului şi subiectelor mondene, fiind mereu în căutarea unor

subiecte prin care să fie compromise persoane influente în spaţiul public.

Apelează la serviciilor de tip paparazzi. Ca exemplu: Can-can şi Atac la

persoană.

Fiecare astfel de presă îşi are sectoarele de public pe care mizează atunci când îşi

stabilesc politicile editoriale, forma şi conţinutul mesajelor. În ultima vreme, la noi, în

spaţiul românesc al mass-media, a sporit interesul pentru publicaţiile gen tabloid, lucru

facilitat şi de caracteristicile spaţiului public – numărul crescut de contexte scandaloase,

personalităţi publice dubioase, apetenţa pentru vulgaritate, bălăcăreala, înjurătura şi

pamfletul care de cele mai mujlte ori nu are nimic de a face cu specia literară, ci cu atacul

la persoană. În ultimii ani, posturile comerciale de televiziune au programat tot mai multe

emisiuni care se înscriu în categoria presei de tip neserios, fie că este vorba de talk-show-

uri de felul celui programat de Antena 1 – Un show păcătos, fie de emisiunea de pe

B1TV – Interzis.

Ziarul şi audiovizualul

O altă tipologie se inspiră de la suportul pe care este fixat mesajul în actul

comunicării. Din acest punct de vedere, media se împarte în:

A. Presa scrisă. Este forma clasică prin care presa s-a afirmat şi s-a impus ca a patra

putere sau în calitate de „câine de pază al societăţii civile”. Termenul de „ziarist” a fost

consacrat prin faptul că jurnaliştii au fost, aproape în mod automat, cel puţin până în

urmă cu 80 de ani, angajaţii unor publicaţii.

Şi în privinţa presei scrise avem de-a face cu o diversitate de situaţii, lucru care a

fost determinat de tentativele fiecărei redacţii de a-şi optimiza veniturile şi de-a câştiga

competiţia cu ziarele concurente. De aceea, în funcţie de câteva criterii vom putea

diferenţia între tipuri de presă scrisă.

95

În funcţie de format, putem discerne între (1) formatul tip ziar, în care oferta este

sub forma unei pagini mari, A2 (în ultima vreme, tot mai multe ziare au renunţat la

formatul mare, printre excepţii putând enumera România liberă), (2) formatul tip

„tabloid” sau A3, la care au aderat cele mai multe dintre cotidiane şi săptămânale, (3)

formatul A4 este specific doar câtorva publicaţii, mai ales celor care merg expres pe

divertisment (cum ar fi cele dedicate integramelor).

În funcţie de aria de răspândire, publicaţiile sunt ; locale, metropolitane (specifice

marilor aglomerări urbane), regionale, naţionale şi internaţionale. Dacă în Germania sau

Franţa sunt foarte influente titlurile regionale127, în Italia sau SUA au prioritate titlurile

metropolitane, pentru ca în România cele mai influente cotidiane să aibă circulaţie

naţională.

În privinţa conţinutului:

- publicaţii generaliste – publică ştiri şi materiale de presă care acoperă întreaga

plajă a realităţii, încercând să fie un barometru al actualităţii şi evenimentelor de

cel mai mare interes;

- publicaţii specializate – sunt mai degrabă cu apariţie săptămânală, chiar dacă

putem avea cotidiane de mare tiraj din categoria publicaţiilor specializate (în

România – Ziarul Financiar, Bursa, Prosport, Gazeta Sporturilor, iar în alte ţări –

La Gazetta dello Sport, L’Equipe, Financial Times, Il Solle-24, Handelsblatt,

Wall Street Journal, La Croix, Christian Science Monitor.

În privinţa săptămânalelor, Roland Cayrol128 propune următoarea tipologie: publicaţii

de informare politică şi generală (The Observer, Stern, L’Expresso, Paris-Match,

L’Express, Newsweek – în România nu avem exemple de această categorie), publicaţii

economice (The Economist, L’Expansion, Capital), presa feminină (care se subdivide în

presa de informare şi divertisment, presa casei şi a familiei şi presa sentimentală), presa

pentru copii şi adolescenţi, presa confesională şi presa de divertisment (cu o foarte largă

paletă – presa hobby, sportivă, de vulgarizare ştiinţifică, erotică etc.).

În funcţie de ora de apariţie, presa scrisă se împarte în publicaţii de dimineaţă, de

prânz şi de seară. În ceea ce priveşte presa românească, publicaţiile de dimineaţă sunt

127 Ibidem, p. 38.128 apud. Mihai Coman, op. cit. p. 39.

96

cvasicopleşitoare. Concurenţa televiziunii şi a radioului, care anunţă cu promptitudine tot

ce se întâmplă pe parcursul unei zile, a făcut inutilă presa scrisă de amiază şi de seară.

B. Audiovizualul. Radioul a apărut imediat după primul război mondial, iar televiziunea a

început să se extindă şi să depăşească stadiul experimental de la mijlocul secolului trecut.

Practic, astăzi, acestea deţin o bună parte din totalul schimburilor simbolice sub forma

mesajelor comunicării de masă. Mai ales televiziunea s-a extins, devenind mai mult decât

o formă de comunicare, spre a fi un mod de existenţă, o componentă permanentă a vieţii

omului, din copilărie până la moarte (au fost semnalate decese din cauza extenuării unor

persoane dependente de televizor).

Audiovizualul se poate clasifica şi el după mai multe criterii129:

a. după zona de acoperire: posturi locale, regionale, naţionale, internaţionale,

planetare;

b. după conţinut: generaliste şi specializate (amploarea acestora din urmă a crescut,

putând fi vizionate astăzi posturi tv de nişă – pentru ştiri, filme, desene animate,

muzică de toate felurile, modă, ştiinţă, informaţii financiare, feministe, erotice).

Folosirea pe scară tot mai extinsă a spaţiului virtual făcut posibil de softurile tot mai

performante ale calculatoarelor şi de aplicaţiile de net a dus la tentativele reuşite ale unor

redacţii din presa scrisă, radio şi tv de a instala şi administra site-uri. În spaţiul jurnalistic

local (Oradea), constatăm existenţa unor cotidiane cu pagini web, ce sunt vizitate de zeci

de mii de consumatori media: Jurnal bihorean a fost primul care a avut iniţiativa de a

pune la dispoziţia cititorilor site-ul www.bihon.ro, urmat fiind imediat şi de alte

publicaţii: Crişana şi Realitatea bihoreană. Săptămânalul Bihoreanul a făcut acelaşi

lucru, în 2008, fiind site-ul cel mai aplicat pe realitate şi eveniment local, fireşte în grila

consacrată de săptămânal, aceea de tabloid. În anul 2005, a luat fiinţă un ziar electronic

fără corespondenţă pe un alt suport. Este vorba de www.contrastonline.ro. Tendinţa este

aceea de a se renunţa la instituţiile din presa scrisă pe suport de hârtie, în favoarea

ediţiilor electronice, mult mai puţin costisitoare din punct de vedere material şi financiar.

Criza economică anunţată pentru 2009 poate amplifica şi urgenta acest proces.

129 Ibidem, p. 41.

97

Concepte cheie: redacţie, ziar, tabloid, non-profit, serviciu public, trust de presă, presa electronică, audiovizual

Jurnalismul – vocaţie şi profesiune

Riscul de a intra pe un teren friabil sau pe nisipuri mişcătoare atunci când

întreprindem tentativa de a afla ce este un jurnalist este foarte mare. De cel puţin trei

secole, jurnalistul a pornit pe lungul drum spre profesiune. Un drum anevoios, presărat cu

multe succese, dar şi cu eşecuri. De pe margine, publicul, beneficiarul muncii lui, l-a

privit mai tot timpul cu neîncredere, cu un anume dispreţ, poate din cauza faptul că

profesiunea de jurnalist a fost asociată, nepermis (?!), cu aceea de bârfitor cu un scop

malefic, de îndeletnicire puţin onorabilă, prin care erau răspândite zvonuri, minciuni şi

fapte senzaţionale, care nu rezistau unei verificări simple. Având această „zestre” deloc

onorabilă, în lipsa unui statut care să-l legitimeze, jurnalistul a intrat în era mass-media cu

dorinţa de a fi, în sfârşit, ceea ce şi-a dorit dintotdeauna – un profesionist recunoscut ca

atare de toată lumea.

Jurnalism sau jurnalisme?

O analiză temeinică a profesiunii de jurnalist surprinde, la început, câteva

caracteristici prin care se măreşte dificultatea de a putea răspunde univoc la întrebarea ce

este acela jurnalism? În privinţa atribuţiilor pe care le îndeplinesc, jurnaliştii acoperă o

plajă mare de activităţi şi roluri, fapt pentru care nu pot fi reuniţi sub un numitor comun.

98

O primă concluzie este aceea că nu putem vorbi de jurnalism, ci de jurnalisme130, câtă

vreme:

1. s-au impus diferenţe majore între jurnalismul din presa scrisă, radio şi televiziune,

în privinţa redactării şi prezentării ştirilor, a evenimentelor şi manifestărilor de

interes public;

2. ritmul de lucru şi abordarea materialelor de presă sunt diferite, în funcţie de tipul

de presă scrisă în care jurnalistul activează – cotidian sau săptămânal (amploarea

materialului jurnalist, conceperea lui, formele de prezentare diferă spectaculos);

3. ca tematică, munca unui jurnalist diferă în funcţie de domeniul în care îşi exercită

meseria – actualitate, sport, divertisment etc.;

4. activităţile dintr-o redacţie din sfera presei locale diferă de acelea dintr-un mare

cotidian metropolitan sau naţional. De altfel, indiferent în care mediu jurnalistic

te-ai afla, s-ar presupune că ai statutul de jurnalist, egal pentru toţi. Ca influenţă,

dar şi ca mod de a acţiona, există diferenţe enorme între un reporter care lucrează

pe eveniment la un ziar local şi editorul ştirilor din departamentul de politică

externă a cotidianului New York Times, spre exemplu. Această diferenţă implică

moduri cu totul diferite în care fiecare jurnalist se aplică asupra regulilor,

principiilor, normelor şi protocoalelor prin care se exercită profesia de jurnalist.

Relaţiile pe care cei doi le au sunt cu totul disproporţionate, la fel cum este în

cazul influenţei sau prestigiului de care se bucură.

Mihai Coman observă slaba identitate socială a gazetarilor, câtă vreme, deşi sunt cei

mai importanţi comunicatori în masă, încă nu este foarte clar dacă îşi consideră

îndeletnicirea lor o profesie, o activitate, o îndeletnicire sau o artă: „dacă ei consideră

educaţia academică şi cultura ca avantaje sau dezavantaje în exercitarea muncii; dacă

promovează valori stabile precum competenţa, responsabilitatea, experianţa profesională

sau valori imprecise precum flerul, norocul, inspiraţia”131. Subminaţi interior de o anume

doză de vag, jurnaliştii glisează între aplicarea standardelor tehnice prin care ajung să-şi

exercite atribuţiile într-o redacţie media, pe de o parte, şi apelul la vocaţie, la o anume

tentaţie interioară, hrănită eventual de talent, poate chiar de o chemare irepresibilă spre

munca de comunicator de masă.

130 Afirmaţia îi aparţine lui Remy Rieffel. Apud Mihai Coman, op. cit. p. 235.131 Mihai Coman, op. cit. p. 237.

99

Vocaţie sau profesiune?

Aflat la punctul de intersecţie a mai multor profesiuni care interferează parţial,

jurnalismul se revendică, în privinţa apartenenţei, atât de la grupul profesiunilor liberale

(cu care are în comun însăşi structura mesajului, ca text), cât şi de la grupul profesiunilor

tehnice, câtă vreme jurnalistul este un fel special de muncitor la „banda rulantă” prin care

se asigură fluxul comunicaţional, relaţia dintre redacţie şi consumatorii media. Din acest

punct de vedere, Denis Ruellan insista asupra naturii duble a profesiunii de jurnalist –

„liberală în spirit şi salarială în practica ei”132.

Dificultatea de a contura mai precis ce anume se poate înţelege prin practica

jurnalismului – o meserie, o artă, un hobby, o vocaţie? – devine şi mai evidentă în

momentul în care încercăm să definim termenul de jurnalism. Toate tentativele vor

demonstra caracterul tautologic sau redundanţa logică a acestora. Nici o definiţie nu

reuşeşte să limpezească ambiguităţile structurale, să lumineze ce este, în esenţa sa,

meseria de jurnalist. Termenul de jurnalist a apărut pentru prima dată în secolul al XVII,

în publicaţia Journal des Savants, pentru ca mai apoi să se lărgească tot mai mult,

înglobând activităţi tot mai diferite, dar subsumabile procesului prin care anumite

comunităţi constituite legal pregăteau, editau, împachetau şi distribuiau mesaje destinate

consumului unui public cât mai extins.

O dată cu creşterea în anvergură a fenomenului comunicaţional, cu impunerea presei

ca un adorabil copil din flori al modernităţii, „jurnalismul nu a reuşit să delimiteze un

corp clar de competenţe specifice: el oscilează constant între un set de tehnici privind

scrierea şi editarea şi un corp de cunoştinţe în măsură să legitimeze misiunea şi

responsabilitatea socială a jurnaliştilor. Altfel spus, atributele profesionale oscilează între

elemente cu caracter mai degrabă subiectiv şi conjunctural şi elemente cu caracter

ştiinţific şi sferă largă de generalitate”133. Pare a fi un blestem, profesiunea de jurnalist

putându-şi-l alege pe Ianus drept simbol. Toate tentativele de acreditare a unei imagini

univoce, stabile, cristaline, menite să inspire credibilitate se izbesc de subminările

provocate de caracteristicile aproximative, negociabile şi mai puţin transparente ale 132 apud Mihai Coman, op. cit. p. 238133 Mihai Coman, op. cit., p. 240

100

activităţilor specifice. Oricât s-ar strădui, jurnalistul nu pare suficient de putincios pentru

a ajunge, în sfârşit, la el însuşi. Drumul autocunoaşterii şi legitimării pare a fi unul fără

sfârşit. Dar, cel puţin, putem spune că are un anume folos...

Definiţii ale jurnalismului

Câteva dintre definiţiile date jurnalismului134. Conform Statutului Federaţiei

Internaţionale a Jurnaliştilor, jurnalistul este „orice personaă care, în mod regulat şi pe

bază de remuneraţie, depune o activitate care constă în a contribui prin cuvânt sau

imagine la una sau mai multe forme mass-media”. În anul 1980, sub egida UNESCO, a

fost redactat şi adoptat un Protocol al Jurnaliştilor prin care noţiunea de jurnalist

„desemnează orice persoană, indiferent de naţionalitate, care are un serviciu plătit şi

regulat de editor, reporter, fotograf, cameraman sau tehnician de presă scrisă, radio sau

televiziune, care îşi exercită profesia în acord cu principiile etice şi cu normele stabilite

de profesie; activitatea sa profesională constă în căutarea sau distribuirea informaţiilor,

opiniilor, ideilor, studiilor sau comentariilor pentru publicaţii periodice, agenţii de presă,

servicii de radio-televiziune sau ştiri filmate”. Enciclopedia Internaţională a Ştiinţelor

Sociale se referă la jurnalist ca la „o persoană a cărei ocupaţie principală constă în

strângerea, scrierea şi editarea unor materiale care, în general, prezintă şi interpretează

evenimente curente” iar Enciclopedia Britanică este de părere că jurnalistul se ocupă de

„strângerea, scrierea şi editarea ştirilor”.

Toate tentativele de a depăşi caracterul tautologic imanent sau redundanţa privind

semnificaţiile şi sensul noţiunii de jurnalism sunt sortite eşecului. Jurnalismul însuşi se

sustrage prinderii sale într-un concept. Poate că de vină sunt chiar practicile jurnalistice

însele. O naliză sumară a câmpului jurnalistic românesc, în ultimii 19 ani, ne poate aduce

unele lămuriri, prin caracteristicile care îi sunt specifice presei post-decembriste:

- o recrutare haotică, fără criterii a celor care au exercitat profesiunea.

Fenomenul a fost accentuat în anii ’90, pe un fundal al exploziei numărului de

publicaţii şi a lipsei unor instituţii de tip academic prin care să fie legitimaţi

134 Ibidem, p. 240, 241.

101

lucrătorii din presă. În aceste condiţii, redacţiile au fost umplute că toţi cei care

credeau că au vocaţie, cu toţi iluminaţii şi justiţiarii de context, cu patrioţii care

erau gata să debiteze texte fără capăt pentru a-şi exprima ataşamentul faţă de

„noua democraţie” şi, apăsat, faţă de duşmanii care complotau împotriva

„poporului martir”. Ziarişti au devenit, apoi, primii şomeri, iar patroni de presă

primii milionari din tranziţie;

- lipsa unei experienţe în profesiune. Presa românească a anilor ’90 s-a caracterizat

prin amatorism, impostură şi un expresionism dat de avalanşa scandalurilor

găzduite de paginile publicaţiilor. Îndrăzneala, ataşamentul faţă de înjurătură,

atacul la persoană decis, perseverenţa în polemici suburbane au constituit

„calităţi” jurnalistice prin care au fost suplinite atributele jurnalismului, etica

profesiunii şi nevoia de studiu pentru a afla, după primele experienţe gazetăreşti,

care sunt regulile şi normele meseriei;

- lipsa unor forme de validare profesională. Dacă statutul Societăţii Ziariştilor,

constituită ca instituţie sindicală, în anul 1883, avându-i ca membri fondatori,

printre alţii, pe Hasdeu, Eminescu, Delavrancea şi C. A. Rosetti, prevedea că

puteai deveni jurnalist „relativ uşor, printr-o practică profesională de minimum

trei ani şi se menţinea prin fidelitatea faţă de profesie şi printr-un profil moral

fără pată”135, după 120 de ani, acelaşi statut putea fi obţinut infinit mai uşor şi

păstrat fără nici un impediment, chiar dacă jurnalistul neofit îşi demonstra cu

asupra de măsură incompetenţa. Acest fapt a provocat o decredibilizare a presei

româneşti, caracterizată prin avânt şi mai puţin respect faţăd e profesiune. Abia

spre finalul anilor ’90, prin redacţiile mass-media apar şi angajaţi cu studii de

specialitate;

- slaba coerenţă a organizaţiilor structurate în interiorul tagmei jurnaliştilor. Fie

că a fost vorba despre Societatea Ziariştilor Profesionişti sau de Asociaţia

Ziariştilor Români sau de alte organizaţii cu anvergură naţională sau locală,

acestea nu s-au preocupat de curăţarea branşei de elementele care au compromis-

o, ci s-au mărginit să conserve un statut şi o autoritate a jurnaliştilor, în disputele

cu factorii de decizie din politică şi sfera puterii judecătoreşti. O luptă continuă s-

135 Luminiţa Roşca, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Politom, Bucureşti, 2000, p. 82.

102

a dat în contra promulgării unei legi a presei, din cauza, legitimă, a temerii ca

astfel să nu fie afectată libertatea de expresie. Pe de altă parte, lipsa

reglementărilor sau persistenţa în Codul Penal a articolelor ce încriminau insulta

calomnia sau defăimarea au provocat deservicii tendinţei de legitimare a

jurnaliştiloc drept profesionişti ai comunicării de masă;

- apariţia târzie a unui cod deontologic şi lipsa unor măsuri eficiente pentru ca el

să fie respectat. Clubul Român de Presă nu a reuşit să rezolve situaţiile de criză

intervenite în sânul ziariştilor, cu ocazia unor cazuri de încălcare a eticii de presă,

chiar dacă s-au luat poziţii şi s-au exprimat puncte de vedere în favoarea

respectului faţă de norme. S-a manifestat mereu o teamă faţă de posibilele

intruziuni în problemele interne ale presei din partea unor forţe ostile sau

interesate să blocheze libertatea de expresie, ceea ce a determinat o reacţie de

solidarizare nediferenţiată.

Ce este o profesie?

Interogaţia cu privire la faptul dacă jurnalismul este sau nu o profesie a primit

răspunsuri diferite. Încercând să cuantifice criteriile care pot certifica o profesie, R. A.

Beam136 a găsit următoarele atribute:

- ocupaţia se constituie pe baza unui corpus de teorii şi deprinderi, care pot fi

învăţate în medii academice acreditate şi apoi experimentate într-o practică sau

perioadă de stagiatură;

- cei ce îndeplinesc ocupaţia respectivă au dreptul la libertatea de a o practica, în

măsura în care îşi asumă şi responsabilităţi;

- profesia evoluează şi îşi asumă o „cultură profesională” proprie – valori, norme şi

simboluri care sunt interiorizate de cei care practică meseria, de la o generaţie la

alta;

- cei ce practică profesiunea ajung să o idealizeze, subliniindu-i importanţa,

utilitatea şi impactul public, capacitatea de a contribui la salvgardarea binelui

comun;

136 apud Mihai Coman, op. cit. p. 242.

103

- colectivul dintr-o profesiune îşi propune să exercite ocupaţia, pentru care fiecare

membru al colectivului şi-a demonstrat aptitudinile, pe o durată lungă de timp.

În ceea ce priveşte profesiunea de jurnalist, aceasta nu îndeplineşte primul criteriu, al

treilea şi ultimul, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la statutul de profesiune în

cazul mass-media.

Profesionalizarea jurnalistului

Putem vorbi de un proces lent, dar consecvent prin care jurnaliştii, prin activităţile

practicate, prin apelul la responsabilitate, norme şi valori au transformat jurnalismul

dintr-o ocupaţie problematică, într-o profesiune pe cale de acreditare. Acest fenomen al

profesionalizării reprezintă „o formă complexă, de maturizare, în dezvoltarea diferitelor

ocupaţii umane, în trecerea lor de stadiul de îndeletniciri la cel de meserii şi profesii”137.

Lumea modernă a admis jurnalismul ca o formă predilectă a comunicării de masă, în

pofida deficienţelor care nu o califică plenar drept o profesiune.

Nevoia zilnică de informaţii, dependenţa de ştiri sunt motivaţii tari ale compromisului

potrivit căruia sunt declaraţi competenţi să editeze şi să difuzeze mesaje specifice unor

domenii cum sunt educaţia, ştiinţa, societatea, cultura, sănătatea, mediul, investigaţia şi

ancheta oameni care nu au o pregătire de specialitate în domeniile respective, dar se

bucură de statutul de jurnalişti – un „cetificat în alb” care le conferă dreptul de a fi

comunicatori profesionişti. Mihai Coman admite că jurnalistul se află la mijloc, într-o

ipostază ambivalentă: pe de o parte, afectat de modelul non-profesional – „bazat pe

talent, individualism, slabă coerenţă organizaţională, absenţa unui cod etic unanim

acceptat”138, pe de altă parte, tentat de modelul profesional – „bazat pe tehnici academice

de formare şi de transmitere a deprinderilor, pe spiritul corporatist, pe structuri

organizaţionale clare, pe instaurarea şi aplicarea unor reglementări general acceptate

etc.”139.

Oricum, în câmpul de manifestare al comunicării de masă jurnalistul s-a perfecţionat

şi şi-a însuşit o experienţă uriaşă, cel puţin de mai bine de o sută de ani. Lucrul acesta

137 Mihai Coman, op. cit., p. 249.138 Idem.139 Idem.

104

diminuează mult din ceaţa care a stat multă vreme cantonată în redacţii şi anunţă

profesionalizarea unei meserii care a avut o „copilărie” îndelungată şi zburdalnică. Cât

priveşte vocaţia, aceasta nu contravine, ca principiu, regulilor care trebuie să consolideze

o instituţie riguroasă.

Mereu de veghe pe graniţele altor profesiuni, jurnalistul mai speră să-şi construiască

un blazon profesional fără cusur. De foarte mare ajutor îi poate fi faptul că a devenit

indispensabil într-o lume în care comunicarea a devenit standard de succes şi de

existenţă.

Concepte cheie: meserie, profesie, vocaţie, jurnalism, jurnalist, profesionalizare

105

Jurnaliştii: reporterul şi editorul

Este greu de stabilit, acum, care ar fi cel mai important departament dintr-o

instituţie mass-media. Fiecare pare a avea o importanţă strategică: (1) departamentul

jurnalistic este centrul nervos, creierul unei organizaţii care trebuie să asigure în flux

continuu, standardizat, după reguli şi norme precise, mesaje pentru mase, (2)

departamentul tehnic (secretariat de redacţie, tipografie, serviciile de producţie din

audiovizual) condiţionează posibilitatea ca mesajul elaborat să fie omologat şi difuzat, iar

(3) departamentul economic (publicitate, marketing, contabilitate) realizează modalităţile

prin care întreprinderea mediatică respectă condiţiile necesare pentru ca societatea

comercială să poată funcţiona cu profit. O instituţie media este una integrată, în care

componentele funcţionează pe bază de roluri şi strategii, de asumare a algoritmului

specific în urma căruia produsul este obţinut în condiţii de performanţă.

Diviziunea muncii este cheia ce face posibilă această integrare. Din acest punct de

vedere, Lars Engwal consideră că o redacţie de presă are două mari componente140:

- cea normativă – este asigurată de munca jurnaliştilor propriu-zişi, a celor care au

abilităţile de a stabili condiţiile de realizare şi de a obţine efectiv produsul

mediatic oferit spre consum;

- cea utilitară – compusă din totalitatea celor care asigură profitabilitatea instituţiei

(patronat, manageri), dar şi condiţiile tehnologice ale fluxului de mesaje.

Din prima categorie fac parte reporterii şi editorii, cele două mari specializări ce dau

imaginea meseriei de jurnalist.

140 apud Mihai Coman, op. cit., p. 276.

106

Reporterul

Este cel care ar putea fi asemuit cu soldatul, cu acel infanterist aruncat în luptă pentru

a cuceri, per pedes, teritoriile vizate de ofensiva unei armate. Indiferent dacă lucrează în

domeniul presei scrise, audio sau video, el dă sens meseriei de jurnalist prin faptul că

realizează condiţiile elementare şi concrete prin care mesajul este cu putinţă. Principala

lui datorie este aceea de a fi mereu disponibil, capabil şi suficient de priceput pentru a

face faţă provocărilor, stimulilor şi chemărilor realităţii, de a răspunde prezent, indiferent

de circumstanţe atunci când evenimentul stă să se petreacă.

Reporterul şi munca de teren

Zona de competenţă a reporterului este actualitatea, indiferent de domeniul în care

este specializat: eveniment, social, politică, sănătate, economie, cultură sau sport. Potrivit

lui G. Bohère, reporterul trebuie să fie capabil să identifice, să colecteze şi să redacteze

informaţii de interes public, în condiţii de timp şi de calitate. Pentru a reuşi acest lucru,

operaţiunile pe care el trebuie să le realizeze sunt141:

a. deplasarea pe teren, acolo unde s-a petrecut un fapt sau un eveniment de interes

public;

b. adunarea de la faţa locului a tuturor informaţiilor şi detaliilor pe baza cărora să

poată descrie fidel faptul; colectarea de mărturii şi documentarea din toate sursele

posibile în legătură cu faptele petrecute, cu persoanele implicate şi contextele care

au favorizat producerea evenimentului;

c. verificarea temeinică, din mai multe surse, a dovezilor şi mărturiilor colectate;

d. să redacteze un document scris pe baza observaţiilor, mărturiilor, documentării şi

verificării informaţiilor.

141 Ibidem, p. 277.

107

Precum se poate vedea, reporterul este un om de teren. Principala lui activitate nu se

desfăşoară în redacţie, la birou sau în faţa calculatorului, ci în priză directă cu realitatea:

„scriitura jurnalistică, fără a fi o simplă ,oglindă’ a realului, rămâne totuşi, în chip

esenţial, ancorată în dimensiunea referenţială: ea pleacă de la şi trimite la o realitate

concretă, verificabilă, certă”142.

Capacitatea unui reporter de a fi eficient în colectarea datelor de la faţa locului, din

teren, este condiţionată de mai multe calităţi. Una este adecvarea la context. Modul în

care se petrec lucrurile este diferit, de la caz la caz. Reporterul trebuie să aibă stăpânirea

de sine şi discernământul de a identifica repede contextul: fluxul celor petrecute, cauzele,

consecinţele şi actorii principali ai faptelor. Spiritul de observaţie, cumpătul şi prezenţa

de spirit sunt calităţi care sunt indispensabile unui reporter, iar când este vorba despre un

reporter de televiziune, la acestea se mai adaugă spontaneitatea, câtă vreme

transmisiunile live au sporit considerabil, din dorinţa de a exacerba tensiunea şi

atractivitatea mesajelor.

Chiar la faţa locului, reporterul trebuie să verifice informaţiile pe care le are, în

primul rând a mărturiilor. De foarte puţine ori, reporterul ajunge în teren chiar când

evenimentul este în desfăşurare. De aceea, el trebuie să procedeze mai mereu la o

reconstituire a faptelor pe baza mărturiilor acelora care au asistat la derularea întâmplării.

De multe ori, adevărul este greu de stabilit pe loc, deoarece se poate ca martorii să aibă

anumite interese în raport cu persoanele implicate şi faptele consumate. Problema devine

cu adevărat dificilă când avem de înfruntat episoade conflictuale, iar mărturiile sunt

contradictorii. În astfel de situaţii, atitudinea cea mai înţeleaptă, dar şi profesionistă, este

aceea de a aştepta clarificarea datelor, eventual din partea organelor speciale, implicate în

rezolvarea cazului. Orice hazardare poate fi contraproductivă, deoarece aparenţele sunt de

cele mai multe ori înşelătoare143.

Dar există şi un moment prealabil plecării pe teren. Este acela în care o informaţie (de

la surse, de cele mai multe ori) soseşte în redacţie, anunţând faptul ce urmează a deveni

subiectul ştirii. Capacitatea de discernământ în astfel de momente este extrem de

142 Mihai Coman, op. cit. p. 277.143 Nu de puţine ori, reporterii de televiziune ajunşi la locul în care se derulau conflicte, fiind puşi să transmită în direct, deveneau fără să vrea susţinătorii sau partizanii unei părţi din conflict, deoarece nu cunoşteau contextul şi cauzele. Astfel de dezinformări generate de pripeală şi pe setea de senzaţional au produs momente penibile.

108

importantă. Reporterul trebuie să se consulte cu editorul sau şefii redacţiei pentru a lua

decizia plecării sau nu pe teren. Niciodată munca unui reporter nu este o aventură decisă

din proprie iniţiativă, ci o misiune redacţională, realizată în echipă, aflată sub comanda

editorului, cel care va decide cum şi ce să devină subiect de ştire.

Calităţile şi obligaţiile unui reporter

Credibilitatea surselor este, iarăşi, un aspect decisiv în operativitatea misiunii

redacţionale şi în succesul ei. Acesta este motivul pentru care o bună parte din munca

unui reporter, mai ales în privinţa subiectelor de actualitatea şi a evenimentelor de

impact, depinde de capacitatea acestuia de a recruta şi de a întreţine legături durabile şi

serioase cu sursele aflate în locuri cheie, în instituţii de contact cu realitatea în parametrii

cei mai dinamici ai acesteia.

Mobilitatea unui reporter este factorul necesar care poate asigura rapiditatea cu care

îşi îndeplineşte munca. Acest atribut trebuie însoţit de colocvialitate. Aceasta se referă la

măiestria cu care un reporter ştie să dezlege limbile martorilor, ale celor care au ceva

semnificativ de spus în legătură cu faptele întâmplate: „cel mai adesea, jurnalistul de

teren îşi strânge informaţiile dialogând cu actorii sau martorii evenimentuliui pe care l-a

ratat. Altfel spus, textul său este ,povestea unei poveşti’”144. În legătură cu acest spirit

colocvial, mai trebuie spus că el trebuie însoţit de un bun-simţ continuu. Nu de puţine ori,

reporterii ajung la evenimente cu efecte tragice. Se impune, tocmai pentru a nu deranja

operaţiunile de salvare care tocmai pot avea loc, dar şi pentru a respecta suferinţa umană,

ca reacţiile reporterului să fie foarte bine cumpănite, să fie rezervat şi discret, să nu

încerce să stabilească dialoguri în momente nepotrivite (de multe ori, se dă o luptă în

chiar interiorul, în gândurile reporterului cu privire la oportunitatea unor gesturi, de

dragul de a obţine un material senzaţional. Reacţia cea mai nimerită este, în toate aceste

cazul, o rezervă demnă şi respect faţă de victime).

Verificarea informaţiilor este o operaţiune strict necesară, care continuă şi după ce au

fost adunate probele şi mărturiile de pe teren. Din acest punct de vedere, reporterul

144 Mihai Coman, op. cit. p. 278.

109

trebuie să aibă alte calităţi, cum ar fi:curiozitatea, capacitatea de a face asociaţii de idei,

spiritul analitic, deprinderea de a lucra pe calculator şi de a folosi arhivele şi punctul de

documentare din redacţie, eventual colaboratorii care pot furniza informaţii suplimentare

în legătură cu un caz sau altul. O chestiune delicată apare în relaţia cu sursele: de multe

ori s-a verificat în practică faptul că sursele au manipulat reporterii, în scopul de a obţine

anumite foloase în urma publicării materialelor de presă îndreptate împotriva unor

persoane, pe baza mărturiilor sursei. De aceea, verificarea informaţiilor oferite de către

acestea trebuie făcută de fiecare dată cu maximum de minuţiozitate. În al doilea rând, este

bine ca reporterul să dea dovadă de prudenţă şi să nu forţeze publicarea unui material,

chiar cu riscul de a pierde exclusivitatea, atunci când verificările indică dubii sau când

este în joc onorabilitatea unor persoane.

După ce toate elementele sunt clare, după ce s-a documentat şi edificat asupra

aspectelor principale privind subiectul pe care urmează să-l transforme în text jurnalistic,

reporterul redactează o primă formă a materialului, în redacţie. O face sub indicaţiile

editorului, care îl avertizează asupra lungimii articolului sau ştirii şi a condiţiilor în care

va fi publicat sau difuzat. Reporterul ştie că textul lui iniţial poate suferi modificări şi

acceptă acest lucru pentru că este constient de faptul că aceste ajustări vor mări calitatea

jurnalistică a mesajului, îi vor conferi impact şi vizibilitate în raport cu alte materiale de

presă conţinute în aceeaşi ediţie de ziar sau emisiune informativă.

Jurnalismul clasic a impus imaginea reporterului aflat mai tot timpul pe teren, în

căutarea subiectului care să-l propulseze spre celebritate sau, de ce nu?, către premiul

Pulitzer. Mutaţiile intervenite în presă, în redacţiile unor instituţii media, dar mai ales

posibilităţile multiple prin care informaţia circulă au determinat o diminuare a muncii de

teren a reporterului în favoarea redactării subiectelor din redacţie, pe baza informaţiilor

culese din surse multiple: internet, agenţii de presă, alte instituţii media. Acest fapt, deloc

profitabil, apropie nepermis munca reporterului de aceea a editorului, dar, mai grav,

anihilează prospeţimea mesajului, acel lucru care îi dă o anumită aplicaţie la concret.

Ofensiva „jurnaliştilor de birou”145 nu face decât să crească vertiginos cantitatea

mesajelor, dar în detrimentul valorii sau calităţii lor. Un reporter fără munca de teren este

o contradicţie în termeni.

145 Ibidem, p. 279.

110

Cum trebuie să fie un reporter bun? Răspunsul este dificil. Un reporter bun nu este,

neapărat, un ziarist cu aplomb şi cu energie debordantă. Succesul nu poate veni, decât la

nimereală, în cazul în care reporterul face economie de raţiune şi inteligenţă. De aceea,

reţeta unui reporter bun nu poate fi dată, ci doar se poate construi crochiul unuia pe care

să şi-l dorească editorii şi redactorii-şefi. Acesta ar fi, bărbat sau femeie, o persoană cu

calităţi profesionale dovedite (cunoştinţe din domeniul media, respect pentru codul

deontologic, experienţă), calităţi personale (devotat profesiunii, ambiţios, cu putere de

muncă, sănătos), calităţi moral-volitive (pasiune pentru meserie, onestitate, perseverenţă,

o personalitate formată şi nefluctuantă), calităţi spirituale (o cultură generală solidă,

plăcerea lecturii, spirit analitic şi de sinteză, tentaţia către autoperfecţionare) – la toate

acestea ar mai trebui să se adauge o calitate: cel de-al şaselea simţ - cel al evenimentului.

Editorul

Este cel de-al doilea element care dă substanţă jurnalismului sau, altfel spus,

complementaritatea care, împreună cu reporterul, dă sens unei redacţii. Dacă ne-am referi

la tandemul reporter-editor prin prisma filosofiei lui Aristotel care distingea între patru

cauze, atunci reporterului i-ar putea atribui cauza eficientă, iar editorului cauza finală

(legată de scop).

Diferenţe reporter - editor

Am definit, fireşte, metaforic, reporterul drept acel soldat sau mărşăluitor prin

terenurile şi spaţiile în care realitatea dă contur concret faptelor şi personajelor. Ei bine,

prin contrast, editorul este, la figurat, stâlpul de rezistenţă al redacţiei, acel strateg ce-şi

mână în „luptă” legiunile, pentru a putea obţine victoria prin care realitatea se sublimează

în ştiri, materiale de presă, mesaje, producţii informative, reportaje şi interviuni,

medalioane, opinii şi editoriale, adică produsele de consum media. Dacă am propune o

comparaţie mai puţin belicoasă, atunci editorul ar putea fi asemuit unui diriginte de

şantier, veghind şi monitorizând fiecare etapă a unei contrucţii, aprovizionându-se cu

111

materiale şi materii prime necesare temeliei, pereţilor şi acoperişului, finisajelor şi

mobilierului. Produsul media îi datorează spiritul reflexiv, gândirea aplicată,

discernământul.

Editorul este un birocrat. Toate operaţiunile prin care mesajul se încheagă şi ia formă

i se datorează, într-un fel sau altul. Primele şi unele dintre cele mai importante operaţiuni

pe care le face, în ritm zilnic, sunt selecţia (îndeplinirea rolului de gatekeeper)

materialelor, a subiectelor şi iniţiativelor redacţionale, în funcţie de interesele instituţiei şi

de pregnanţa ofertei, iar în al doilea rând, ierarhizarea subiectelor pe pagini şi, în cazul

emisiunilor tv, identificarea head line-urilor. Materia brută începe să prindă contur de

ştire sub mâinile şi în raport de gândirea editorului: să fie şlefuită, să i se dea expresia cea

mai tentantă, să surprindă cât mai limpede semnificaţiile detaliilor sau sensul ce duce spre

adevăr.

Într-o redacţie, avem două categorii de editori: cei de departament şi editorii de

instituţie (redactori-şefi, redactori-şefi adjuncţi, secretari de redacţie, directori şi

manageri). În ceea ce priveşte prima categorie, a editorilor de departamente, potrivit lui

Mihai Coman, aceştia pot fi grupaţi pe mai multe tipologii:

- după domeniul pe care activează: economic, politic, social, eveniment, sănătate,

cultură, educaţie, sport, divertisment;

- după produsele media pe care le realizează: ediţii de dimineaţă, de prânz sau seară

ale unor instituţii locale, municipale, regionale, naţionale sau internaţionale;

- după tipul de activitate: editori de grafică, fotografie, stilistică sau gramatică

(copy-editor).

Atribuţii ale editorului

Principalele atribuţii pe care editorii le au în calitate de gatekeepers, în viziunea lui G.

Bohère146, sunt:

a. să direcţioneze şi să monitorizeze activiattea reporterilor de teren;

146 apud Mihai Coman, op. cit., p. 280, 281.

112

b. să opereze, în funcţie de linia editorială a instituţiei mass-media, între materialele

primite de la reporteri, colaboratori sau din alte surse, astfel încât să rezulte

articole sau produse media bune de tipărire sau de difuzare;

c. să ţină legătura cu diverşii colaboratori, să stabilească temele articolele de opinie

şi să medieze eventualele conflicte între punctele de vedere redacţionale şi acelea

ale colaboratorilor;

d. să stabilească precis care este locul fiecărui material în pagină sau în sumarul

emisiunilor informative;

e. să redacteze, atunci când este solicitat sau când crede că este nevoie, articolele

redacţionale (editorialele), ce reflectă poziţia instituţiei în subiecte de actualitate.

Atribuţiile pe care le are transformă editorul în omul cel mai vizibil dintr-o redacţie.

În fiecare moment el trebuie să fie apt pentru următoarele obligaţii:

- să conceapă forma ediţiei, în colaborare cu staff-ul redacţional şi după ce s-a

consultat cu managerul instituţiei media. Această responsabilitate este de prim

ordin şi asigură succesul întregii activităţi sau, dimpotrivă, poate aduce prejudicii

materiale şi de imagine în cazul în care se fac greşeli de strategie sau activitatea

de gatekeeper a fost făcută defectuos;

- să vegheze la buna desfăşurare a activităţii. Din acest punct de vedere, editorul

este un negociator. El este cel care reprezintă interesele fiecărui reporter în parte,

dar şi a echipei redacţionale, în totalitate. Astfel, fiecare jurnalist ar vrea ca

articolul scris de el să fie articolul de atac al primei pagini, iar jurnaliştii de

televiziune ţin ca ştirea propusă să facă parte din headline. În acelaşi timp,

editorul susţine în faţa managerilor şi patronilor dorinţele şi opţiunile

reporterilor147 sau intervin atunci când au de-a face cu un conflict de conştiinţă (în

cazul în care un reporter refuză să semneze un articol modificat de editor, sau alţii

din staff-ul instituţiei, pe motiv că nu reflectă punctul său de vedere). O instituţie

media este bună, competitivă sau lipsită de performanţă, în funcţie de capacitatea

editorului de a-şi motiva echipa;

147 La fel cum reporterul trebuie să-şi protejeze sursele, editorul este obligat moral să-şi apere colegii din subordine în faţa persoanelor superioare ierarhic. Un editor responsabil, îşi va asuma consecinţele unei greşeli de colectiv, mai degrabă decât să o arunce pe umerii echipei. Atunci, însă, când o vinovăţie este flagrantă, din partea unui reporter, editorul nu trebuie să o muşamalizeze, ci să stabilească responsabilitatea pentru fapta comisă şi să propună o pedeapsă.

113

- să ia decizii ori de câte ori se impune. O redacţie este un loc al deciziilor în

cascadă. Pe parcursul unei zile pot interveni situaţii dificile, conflictuale chiar,

astfel încât mintea cea mai lucidă, care are planul strategic al întregii activităţi de

producere a pachetelor cu mesaje, trebuie să intervină. Această atribuţie îi revine

editorului. Cea mai proastă opţiune este aceea de a întârzia luarea unei decizii.

Faptul îi va atrage blamul şefilor, dar şi dezaprobarea subalternilor. În cazul în

care a luat o decizie, iar mai apoi a constatat că o alta ar fi fost mai bună, are

datoria de a recunoaşte că a greşit şi de-a înlocui decizia iniţială cu aceea

considerată optimă;

- să respecte şi să vegheze ca întreaga echipă să ţină cont de codul deontologic al

profesiunii de jurnalist. Editorul este imaginea instituţiei. Sunt momente în care

provocările şi tentaţiile în direcţia forţării notei, a căutării senzaţionalului cu orice

preţ sau a urgenţei de a publica materiale neverificate sunt mari sau chiar

imposibil de ţinut în frâu. Interesele instituţiei media, ale patronatului, pot fi,

câteodată, în dezacord cu normele profesiunii de jurnalist (de exemplu, a prefera

să opreşti de la tipărire o anchetă jurnalistică, în favoarea unui contract de

reclamă!). Editorul trebuie să acţioneze astfel încât compromisurile să fie cât mai

mici sau chiar să nu fie admise.

Editorul – un personaj

Toţi cei care studiază fenomenul mass-media admit că editorul este o personalitate

care îşi pune amprenta pe instituţia în care lucrează şi că, uneori, felul lui de a fi şi de a

munci devine un brand: „instituţiile mass-media poartă pecetea personalităţii editorilor,

care le imprimă o direcţie şi un stil, adeseori inconfundabile”148. Un editor de prestigiu

este un model. Calităţile care l-au impus devin tipare pentru cei care visează să parcurgă

treptele profesiunii de jurnalist cât mai sus posibil. Tenacitatea, dorinţa de a se

perfecţiona, experienţa de teren, relaţiile de bună calitate din spaţiul public, raporturile

bazate pe respect şi profesionalism din interiorul instituţiilor media sunt atributele care îi

148 Mihai Coman, op. cit., p. 281.

114

pot permite unui reporter să spere că într-o zi va ajunge editor, mai ales că în această

calitate nu ajungi prin absolvirea unei şcoli, ci prin dovedirea unor competenţe.

Pe e altă parte, nu totdeauna un editor este un personaj public marcant, o vedetă

media şi nici măcar un om cu influenţă deosebită în mediile politice. Asta pentru că nu

toate publicaţiile din lume au acelaşi calibru cu The Guardian, spre exemplu. Mai ales la

nivelul presei locale, editorii nu sunt ceea ce cheamă a fi o persoană de succes sau un

model. Mai degrabă obscuri, obsedaţi de dificultăţile pe care le au de înfruntat în fiecare

zi, unele din cauza tirajului care nu este la nivelul pretenţiilor patronului, altele din cauza

reporterilor nemulţumiţi pe motivul salariilor proaste şi sosite cu întârziere, editorii

multor publicaţii din România se mulţumesc cu foarte puţin, chiar dacă, într-un fel, au

puterea de a impune, la ziarele, posturile de radio sau tv la care lucrează acea imagine a

lumii pe care o doresc. O putere colosală, un statut de invidiat, hrănite, poate, doar cu un

covrig şi eterna speranţă că banii le vor ajunge până luna viitoare, în ziua de leafă.

Care ar fi calităţile cele mai importante care pot da profilul unui editor? Înainte de

toate, un editor bun trebuie să fie un om bun! În sensul în care personalitatea sa să fie

alcătuită armonios, nebântuită de orgolii, vanităţi şi bovarisme. Iluziile care îl animă

trebuie să fie construite într-un orizont al probabilităţii, dacă nu în acela al certitudinii

viitoare. Foarte important este ca îndemnul de a face rău cuiva, cu intenţie, să fie

reprimat, în favoarea ideii de solidaritate şi bună cuviinţă. Ideea ziaristului crud, feroce,

care nu are nici mamă nici tată, gata să execute moral mai pe oricine şi să-şi folosească

poziţia jurnalistică pentru a se răfui cu duşmanii este tot ce poate fi mai rău şi necuvenit.

Adevărul spus nu trebuie să fie nici scuipatul şi nici lovitura aplicată celui deja în

genunchi.

Un editor bun trebuie să aibă cultură generală, o experienţă cât mai bogată, energie

inepuizabilă, generozitatea de a munci fără limite de program, precum şi naivitatea de a

crede că, nesmintit, ziua de mâine va aduce în ochii celor de care depinde soarta lui

profesională zâmbetul candid al mulţumirii.

Concepte cheie: presa, reporter, redacţie, surse, munca de teren, documentare, redactare, editor,

115

Jurnalişti sau (doar) comunicatori?

Tagma jurnaliştilor are, am văzut, un defect de identitate. Cu foarte mulgă

greutate am putut stabili ce însemană a fi jurnalist, dar a fost aproape imposibil de

dovedit dacă avem sau nu de-a face, când ne referim la jurnalism, cu o profesiune

riguroasă. Lucrul acesta poate genera o oarecare iritare, dacă nu de-a dreptul o stare de

nemulţumire sau frustrare, câtă vreme cei mai importanţi comunicatori de masă ştiu că

meseria lor are standarde de îndeplinit, norme de aplicat, etici de dovedit şi o utilitate mai

presus de orice discuţie. O modalitate prin care se exprimă această trăire nefirească,

această „disonanţă profesională”, este hotărârea sau vehemenţa cu care jurnaliştii, cei ce-

şi desfăşoară strict activitatea într-o redacţie de presă scrisă, audio sau video, fiind

ocupaţi cu construirea mesajelor pentru consumatori, îşi apără „teritoriul”. Toţi cei care

atentează, într-un fel sau altul, la calitatea de jurnalist, fără a îndeplini standardul

redacţional enunţat mai sus sunt supuşi unui gest de sancţionare, prin refuzul de a fi

atestaţi în branşă.

Sunt vizaţi cei ce dau târcoale profesiunii, anumiţi comunicatori care pot intra în

coliziune de interese cu jurnaliştii sau cei ce participă la activitatea de produccere a

mesajelor, dar au de îndeplinit sarcini tehnice, colaterale şi disjunse de operaţiunile

specifice elaborării acestora. Relaţiile care se stabilesc între jurnaliştii cu „legitimaţie de

presă” şi alte categorii de comunicatori înrudiţi sau implicaţi în construirea unor mesaje

cu rol de distribuţie în masă sunt de multe ori tensionate, inamicale sau conotate masiv de

o indiferenţă care, de fapt, ascunde o vigilenţă continuă.

Să vedem care sunt aceste ocupaţii comunicaţionale care interferează cu

jurnalismul, dar mai degrabă disfuncţional, decât armonios.

Colaboratorii media

Este vorba despre cei care, fără a avea o pregătire jurnalistică sau intenţia de a se

manifesta ca jurnalişti, au o activitate de presă reflectată şi obiectivată în anumite rubrici,

116

materiale sau producţii de radio-tv. De regulă, în această categorie se înscriu anumiţi

specialişti din domenii cum ar fi sportul, politica, literatura sau alte domenii ale spiritului,

cei care compun jocuri logice sau cuvinte încrucişate, cei care dau sfaturi medicale,

juridice sau redactează rubricile de horoscop.

Colaboratorii nu intră în schema redacţională a unui cotidian sau periodic la

categoria „salariaţi”, nu îndeplinesc sarcini redacţionale zilnice şi nu au veleităţi de

reporteri obligaţi la o monitorizare atentă a actualităţii. Rolul lor este mai degrabă unul

auxiliar, (dar nu periferic, totuşi!), de adjuvant editorial. Uneori, putem avea situaţii în

care anumite rubrici (de regulă, de opinii) să fie susţinute de personalităţi, de oameni cu

nume greu într-un anumit domeniu, ceea ce poate suscita interesul din partea

consumatorilor fixaţi pe rubrica respectivă şi mai puţin pe conţinutul redacţional al

publicaţiei. Este cazul analiştilor şi specialiştilor în politică, prezenţe obişnuite în pagilile

ziarelor sau în studiourile tv. De asemenea, sunt numeroase situaţiile în care un cotidian

apelează la serviciile sezoniere – eventual cu ocazia unui eveniment competiţional – ale

unui reputat om de sport, altul decât reporterul de specialitate, tocmai pentru a spori

prestigiul publicaţiei. Nu totdeauna cooptarea unor colaboratori este văzută cu ochi buni

de către titularii unor domenii, din redacţiile media, tocmai pentru că îşi văd ameninţate

poziţiile şi prestigiul faţă de consumatori sau ceilalţi membri ai breslei.

Freelancers sau pigistes149

Sunt jurnalişti ca formaţie, dar care nu sunt legaţi de un anumit patron sau

instituţie mass-media, ci preferă să-şi vândă mesajele pe care le realizează, în funcţie de

cine oferă mai mult sau se declară interesat de serviciile acestora. Pentru a avea calitatea

de jurnalist independent (freelancer) trebuie ca respectivul comunicator să obţină din

presă cel puţin jumătate din totalul veniturilor sale.

O astfel de calitate sau de situaţie în care se poate afla un ziarist maschează de

fapt o posibilă sincopă profesională – ipostaza de şomer. Numeroşi freelancers au avut, în

trecut, calitatea de angajaţi ai unor organizaţii mass-media, calitate pierdută, fie prin

renunţarea jurnalistului la slujba respectivă, fie în urma unui conflict cu patronatul sau cu

conducerea executivă a instituţiei.

149 Denumirea este valabilă în spaţiul anglo-saxon, respectiv în Franţa

117

Numărul celor care prestează pe cont propriu a crescut. Astfel, în Franţa150,

numărul acestora era, în anul 1980 de 1121, pentrru ca până în 1990 să crească de

aproape 3 ori (la 3213 pigistes (procentual, prezenţa lor a crescut de la 6,7%, la 12%).

Personalul tehnic

Redacţiile sau instituţiile media sunt tot mai pline, mai ales în departamentele

tehnic, economic şi de marketing, cu tot mai mulţi non-jurnalişti, specialişti în tehnici

informatice, editare imagine sau sunet, cameramani, tehnicieni de platou, producători (în

cazul televiziunilor şi radiourilor), specialişti în distribuţia mesajelor (inclusiv prin

sateliţi), economişti, agenţi de vânzări. Acest tablou este un efect direct al tehnicizării

formelor media, al nevoii ca mesajul să ajungă în termeni de timp record la consumatori

şi în parametri de fidelitate impecabili.

Între segmentul jurnalistic al redacţiilor şi componentele non-jurnalistice se iscă, mult

prea des comflicte. Izvorul lor poate fi unul pueril sau cât se poate de serios, subsumat

următoarelor interogaţii:

- cine e mai important, reporterul sau cameramanul, editorul sau producătorul,

secretarul de redacţie sau redactorul?;

- a cui muncă este mai importantă din punct de vedere comercial – a segmentului

de producţie editorială sau a celui de vânzări şi marketing?;

- cine este cu adevărat jurnalist şi cine este doar un tehnician obligat la un service

cu rol adiacent?;

- cine este indispensabil?

Rezolvarea acestor dispute sau tensiuni este obligatorie, riscul fiind acela de-a fi

afectat produsul mediatic, imposibil de realizat altfel decât printr-o muncă de echipă

solidară, competentă.

Purtătorii de cuvânt (specialişti PR)

Poate cele mai nevralgice situaţii se produc la „ciocnirile” dintre jurnalişti şi

specialiştii PR, cei ce lucrează în birourile de presă ale unor instituţii cu care media are

raporturi zilnice, pentru că au expunere publică majoră. Reticenţele apar din raţiuni

150 Mihai Coman, op. cit., p. 254.

118

obiective sau din manifestarea unor complexe. Astfel, destui purtători de cuvânt au ajuns

în aceste poziţii de invidiat (din interiorul unor instituţii cum ar fi poliţia, primăriile,

prefecturile, ministerele etc) după ce au lucrat în redacţiile din presă, fiind racolaţi în

urma unor promisiuni de prosperitate materială sau alte avantaje. Aceştia se cunosc de

cele mai multe ori cu jurnaliştii care vin la întâlnirile anunţate sau care scotocesc,

incognito, respectivele instituţii pentru a afla informaţii de interes public, dar care în

numeroase ocazii sunt ascunse tocmai de specialiştii PR şi de cei care îi plătesc.

S-a ajuns în situaţia în care, pentru a scăpa de interesul stânjenitor al presei,

numeroase instituţii publice au înfiinţat birouri de presă pentru a cosmetiza informaţiile

sau pentru a le transforma în mesaje credibile, deşi conţin minciuni şi falsuri. Un jurnalist

cu experienţă se va feri de birourile de presă, pentru a se axa pe exploatarea unor surse

din interiorul respectivelor instituţii, tocmai pentru a nu risca să fie manipulat.

Relaţia jurnalişti – vedete media

Animatorii şi prezentatorii au invadat producţiile radio-tv, indicând încă o dată rolul

crescut şi în continuă expansiune a divertismentului. Aceştia au o componentă

jurnalistică, dar în bună măsură îşi asigură succesul şi ajung vedete în primul rând prin

calităţile specifice unui bun actor. De altfel, destui actori lucrează cu deosebit succes în

audiovizual, iar prima mare vedetă proiectată şi zămislită în laboratoarele

postdecembriste ale tubului catodic a fost un actor – Florin Călinescu.

De asemenea, alte vedete, cu impact deosebit la public sunt prezentatoarele şi

prezentatorii principalelor emisiuni informative ale posturilor de televiziune. Puţini ştiu

sau şi mai puţini stau să se gândească la faptul că o echipă numeroasă a realizat un produs

de calitate pentru care recompensa cea mai puţin meritată o ia cel ce devine o imagine-

brand pe sticla televizorului: „pentru vedete, prestigiul profesional este sincron cu

celebritatea. Iar celebritatea nu vine dintr-o performanţă jurnalistică, ci din ,seducţie’, din

personalizarea şi afectivizarea informaţiei, din procedeele teatrale care vizează

emoţionarea şi atragerea publicului”151.

Animatorii sau moderatorii dezbaterilor de tip talk-show au, de asemenea, momentul

lor de glorie. Televiziunile comerciale au pus la punct producţii în care au atras

151 Ibidem, p. 257.

119

personalităţi charismatice, oameni cunoscuţi şi îndrăgiţi de public, showman-i capabili să

devină vedete şi să atragă puncte de rating. De cele mai multe ori, aceştia au cunoştinţe

sumare din profesiunea de jurnalist sau sunt de-a dreptul lipsiţi de cunoştinţe şi deprinderi

elementare, dar compensează prin arta actoriei sau prin excelenţa într-un domeniu de

impact la public.

Echipele din spatele unor producţii tv în care „caimacul” notorietăţii îi revine exclusiv

animatorului sau moderatorului au frustrări pe care şi le reprimă cu greu, dar care pot

izbucni, uneori, în conflicte deschise. De multe ori, vedetele şi profesioniştii din media se

sfidează reciproc sau chiar se dispreţuiesc. Cei câştigaţi sunt animatorii, care au

contractele cele mai mari, cele mai bine plătite, din întreg audiovizualul mondial.

Reporterii speciali

Sunt la bază, de regulă, reporteri sau jurnalişti de investigaţie. Nevoia de a şoca, reţeta

evenimentelor transformate în fapte senzaţionale i-au determinat pe producătorii

emisiunilor informative să apeleze la un truc: prezenţa într-un spaţiu exotic şi potenţial

periculos, în care se petrec fapte la cald (de cele mai multe ori violente), a unor jurnalişti

în regim special. Câteva nume s-au impus: Cătălin Radu Tănase, Cristian Zărescu sau

Adelin Petrişor. Aceştia sunt folosiţi în emisiunile de ştiri pe post de eroi ai contextelor.

Totdeauna, realitatea este scenografiată astfel încât să se obţină efectul maxim, iar

reporterii speciali să înfrunte o situaţie ce poate deveni periculoasă sau să scape de sub

control. Fiecare riscă sau mimează riscul. Putem exemplifica prin cel puţin trei situaţii în

care reporterii speciali au mimat riscul, căzând chiar în ridicol. La începutul anilor 2000,

Cătălin Radu Tănase a îndeplinit rolul de reporter special într-un context ridicol: undeva

pe Valea Trotuşului, lângă o cabană , s-a consumat un viol urmat de uciderea victimei de

către agresor. Reporterul special al Pro TV a intrat în direct, arătând telespectatorilor,

după ce a încercat să dramatizeze contextul, piatra cu care agresorul i-a zdrobit capul

victimei (e penibil să faci pe reporterul special de la locul unui viol)! O altă situaţie

situaţie s-a petrecut în vara anului 2006, cu ocazia inundaţiilor. Cristian Zărescu a fost

trimis la Aiud, unde se aştepta ca oraşul să fie acoperit de ape. Producătorul l-a pus însă

pe reporterul special într-o situaţie stânjenitoare în momentul în care acesta s-a căznit să

inducă panica, deşi apa nu trecea de glezna de la picior. A treia situaţie s-a consumat în

120

iarna dintre anii 2008/ 2009, când deşi a fost lipsă cronică de zăpadă, s-a întâmplat să

ningă, totuşi, câteva ore. Acesta a fost prilejul unui producător tv să trimită un reporter

special în zona montană, să-l pună sub reflectoare, având grijă să fie complet acoperit de

zăpadă, ca şi când s-ar fi petrecut o catastrofă, iar toată România ar geme sub omăt.

Efectul a fost unul comic!

Bovarismele jurnalistului

Numeroşi gazetari dezvoltă ceea ce am putea numi personalităţi fictive, consumând

steril idealul de-a fi sau de a deveni ceea ce nu le stă în putinţă să fie. Aşa cum se ştie,

jurnalismul este înrudit cu multe profesiuni, dar nu se confundă cu ele, ci se păstrează

doar în limitele faptului comunicaţional. Mânat de elan, se poate întâmpla ca un jurnalist

(să nu uităm că Hermes avea în picioare sandale prevăzute cu aripi din aur!) să

experimenteze roluri care nu-i sunt proprii sub raport profesional sau să exibe apucături

specifice boemei. Astfel de trăiri nu fac decât să dezvăluie bovaricul ce zace uneori în cei

care doresc cu orice preţ să pară ceea ce sunt.

Relaţia jurnalist-sociolog

Jurnalistul şi sociologul au în comun foarte multe lucruri care ţin de exercitarea

profesiunii: observarea atentă a realităţii, a comportamentelor şi atitudinilor, relaţia cu

mulţimile şi inventarierea unor mărturii. Practic, sociologul şi jurnalistul vizează

descrierea cât mai fidelă a fenomenelor sociale, a faptelor de viaţă, într-o stilistică sobră,

marcată de narativitatea având drept scop descrierea exactă a unor întâmplări şi

personaje. Totul trebuie să se subsumeze obiectivităţii, cu cât mai puţine elemente de

subiectivitate epatantă şi de emotivitate.

Dar asemănările se opresc aici. Jurnalistul se desparte de sociolog prin faptul că

motivaţiile muncii lor sunt complet diferite: dacă sociologul încearcă să descrie o realitate

pentru a o aduce la concept, la o paradigmă menită să modeleze o realitate prin noţiuni şi

121

teorii, jurnalistul are drept obiectiv doar concretul sau „evenimentul pentru calitatea sa de

a fi unic şi relevant”152.

Relaţia jurnalist – istoric

Asemănările sunt numeroase, poate cu atât mai mult cu cât ne simţim cu toţii atraşi de

istorie, în măsura în care ne fascinează episoadele marcate de eroism şi personalităţi

proeminente. Iată cele mai importante locuri în care istoricul şi jurnalistul consonează:

- aplicaţia la eveniment. Fiecare în parte, istoric şi jurnalist, vânează acel fapt

extraordinar, capabil să fixeze timpul şi să determine mersul lucrurilor. Istoricul o

face decupând „felii” mari de timp, iar jurnalistul savurând durata clipei;

- amândoi caută mecanismele care au declanşat fenomenele sau evenimentele, ce se

află în spatele aparenţelor, cauzalităţile şi resorturile intime ale faptelor;

- şi istoricul şi jurnalistul folosesc surse şi trebuie să citeze riguros atunci când fac

trimiteri la mărturii.

Scopurile investigaţiilor pe care le fac istoricul şi jurnalistul sunt, însă, complet

diferite: primul este asemenea unui arpentor care „măsoară” umbrele trecutului,

încercând să afle adevărul, iar cel de-al doilea este fascinat exclusiv de actualitate, de

pecetea proaspătă a prezentului. De notat este, totuşi, faptul că presa este un izvor valoros

pentru istoric, o sursă prin care poate ajunge la adevărul trăit, la „murmurul” vieţii din

spatele evenimentelor tratate doct şi obiectivist, în litera şi spiritul tratatului de istorie.

Relaţia poliţist (procuror, detectiv, agent secret) – jurnalist

O anume aură romantică şi spiritul aventurii pot înfiripa în gândul jurnalistului

ipostaza de justiţiar. De aici până a se crede un Superman nu este de multe ori decât ceva

mai puţin decât o trăire stânjenitoare.

Mai multe „fire” pot lega detectivul de jurnalist:

- amândoi sunt în căutarea informaţiei. A o obţine presupune, de multe ori, apelul la

mijloace mai puţin ortodoxe, la „stoarcerea” unor surse, la folosirea unor inşi

plantaţi în locuri periculoase, puşi apoi să „toarne”: „detectivul şi jurnalistul

preiau (la modul real, dar mai ales la cel simbolic) o parte din atributele specifice

152 Ibidem, p. 338.

122

eroului justiţiar, fie el cavaler medieval, haiduc, domnitor iluminat, procuror

incoruptibil sau lider spiritual”153;

- amândoi sunt dispuşi să-şi asume riscuri şi să stabilească în nume propriu ce este

binele şi răul. Investigaţia devine scop în sine, fiind folosite toate mijloacele

pentru a o duce la capăt, uneori riscând viaţa unor oameni sau demnitatea altora;

- ignorarea dreptului la viaţă intimă a persoanei.

Ceea ce-i deosebeşte este însă esenţial: scopul investigaţiei jurnalistice este unul

public, pe când agentul de informaţii foloseşte datele culese pentru a le păstra departe de

ochii şi urechile publicului, fiind furnizate doar unor instituţii de drept. În plus, mijloacele

pe care le au la dispoziţiei oamenii legii, pe de o parte, şi jurnalistul, pe de alta, în

exercitarea anchetei sunt profund diferite: jurnalistul nu poate apela la forţă şi nu poate

lipsi de libertate persoanele pe care le intervievează, nu poate pedepsi şi nu poate

constrânge prin nici un gest contrar voinţei celui aflat în investigaţie.

Relaţia scriitor – jurnalist

Este, de departe, cea mai delicată şi fecundă relaţie, pentru că între literatură şi

jurnalism pare a se subîntinde o reţea invizibilă de canale de comunicare şi complicităţi.

Oricum, sute de ani, istoria presei poate sta mărturie!, mari sriitori au fost şi jurnalişti,

chiar dacă nu reporteri de investigaţie, cel puţin au colaborat la mari publicaţii, în care au

inserat numeroase articole de opinie sau roman-foiletoane. Este vorba, printre alţii, de

Johnathan Swift, Voltaire, Balzac, Daniel Defoie, W. Faulkner, Camus, T. Capote, J. P.

Sartre, Zola, Hugo, iar de la noi Eminescu, Ion Heliade Rădulescu, Ioan Slavici, Mircea

Eliade, Constantin Noica, Eugen Ionesco etc.

Dincolo, însă, de aparenta asemănare dintre scriitor şi jurnalist, nimic nu pare a-i lega

în afară de literele alfabetului! Dimpotrivă, totul pare a-i despărţi: mod de lucru, calitatea

şi semnificaţia textului elaborat, relaţia dintre text şi creatorul lui.

Astfel, scriitorul se bazează pe calitatea autoreferenţială a creaţiei sale, pe când textul

jurnalistic este unul strict referenţial. Referenţialitatea se stabileşte în acord cu

semnificaţiile textului. Literatul se bazează pe imaginar şi ficţiune pentru a propune o

realitate expresivă, dar alternativă la realitatea naturală, cu care poate avea în comun

153 Ibidem, p. 340.

123

câteva aspecte şi situaţii, personaje şi contexte, dar, în ansamblu, opera literară este

autoreferenţială (mecanismele ei de producere ţin intim de gândul liber al scriitorului).

Jurnalistul ţine cont de realitate, rămâne lipit de ea, pentru a obţine o referenţialitate

mereu verificabilă, demonstrabilă şi cât mai convingător mărturisită. Scriitorul este

profund subiectiv, ludic, dispus la fantezii şi improvizaţii dintre cele mai incredibile, dar

care să aibă forţă de seducţie, în schimb jurnalistul este analitic, obiectiv, lucid şi

responsabil de veridicitatea celor relatate.

În al doilea rând, opera literară se realizează printr-un proces în care scriitorul se

abstrage în sine, se izolează pe o perioadă mare de timp, încercând să se situeze într-o

lume alternativă; textul jurnalistic este construit în mustul sau în febra actualităţii,

necesitând minute sau cel mult ore pentru a fi terminat. În al treilea rând, opera literară nu

se verifică decât la nivel estetic, standardele pe care trebuie să le îndeplinească fiind strict

stilistice şi narativ-creatoare; textul jurnalistic este supus mereu validării prin surse şi

mărturii.

Şi regimul proprietăţii este diferit. Opera literară aparţine scriitorului, care o poate

vinde, personal sau prin utilizarea unor impresari, caselor de editură interesate. Textul

jurnalistic aparţine instituţiei media, nu celui care l-a redactat. Acesta primeşte salariu

pentru activitatea pe care o prestează, conform unor dispoziţii contractuale.

În sfârşit, textul literar şi cel jurnalistic mai are specifică o mare deosebire. Aceasta ar

putea fi formulată în raport cu canonul timpului lecturii. Textul jurnalistic care apare

publicat într-un cotidian are o „viaţă” lungă de doar 24 de ore. După acest interval, textul

se perimează acut. Devine inactual, fanat, fără putinţă de a trezi interesul cuiva (un

individ care citeşte un ziar vechi de o săptămână poate risca să fie declarat dement!).

Textul literar nu are moarte. Valoarea lui se transmite, prin lectură şi analiză critică, de la

o generaţie sau alta, fără a fi diminuată d etimp. Dimpotrivă!. Astfel Cervantes sau

Dostoievski, Proust ori Joyce sunt citiţi oricând, graţie plăcerii estetice a lecturii, nu

nevoii de informaţie.

Jurnalistul nu are nici un motiv să fie bovaric, să aibă frustări sau nostalgia unui scriitor

neîmplinit. E suficient să fie ceea ce este! Gloria îl poate găsi şi pe el. Iar dacă nu se

petrece lucrul acesta prea des, cel puţin jurnalistul are bucuria de a fi, ca notorietate, mult

124

mai vizibil decât poliţistul, istoricul, sociologul sau chiar scriitorul. În zilele noastre,

reportajul este mult mai gustat decât proza scurtă, iar investigaţia de presă trezeşte mai

multă curiozitate decât romanul de aventuri.

Concepte cheie: colaborator, personal tehnic, freelances, animator, vedetă, bovarism,

istoric, detectiv, scriitor, referenţialitate, autoreferenţialitate

125

Birocraţia de tip jurnalistic

Instituţiile de presă se văd confruntate, zilnic, cu numeroase dificultăţi care provin

din tipul de activitate pe care îl desfăşoară: transformarea informaţiilor despre realitate

în mesaje pentru consumul de masă.

Cauze de stres şi presiune

Responsabilii cu fluxul de producţie specific mass-media au de suportat presiuni

mari, stres şi spaima de-a nu reuşi să facă faţă solicitărilor şi mai ales pretenţiilor

consumatorilor. Materia primă pe care o folosesc – informaţiile despre cele petrecute într-

un interval de timp şi pe o anumită suprafaţă geografică – nu este porţionată astfel încât

în fiecare moment un număr determinat şi planificat de informaţii să intre pe „banda

rulantă” la care comunicatorii lucrează pentru a elabora pachetele cu mesaje. Dimpotrivă,

realitatea rezervă surprize: sunt zile cu un volum mare de informaţii dintre cele mai

importante şi diverse (uneori, două sau trei evenimente sunt anunţate simultan,

determinând probleme în alocarea resurselor umane pentru rezolvarea tuturor situaţiilor

ivite), precum sunt destule zile în care nimic nu pare să se întâmple. Indiferent, însă, de

ceea ce se petrece sau nu în câmpul realităţii, instituţiile media trebuie să producă.

O redacţie este asemenea unei mori care trebuie să macine continuu. Pe de o

parte, editorii trebuie să-şi facă treaba de gatekeepers, selectând mesajele în funcţie de

amplitudinea lor şi de interesul public pe care l-ar putea determina, iar pe de altă parte,

reporterii sunt nevoiţi să găsească singuri sau prin sursele pe care le au subiectele de

impact. În plus, angrenajul redacţional, prin toate departamentele sale, este obligat să

funcţioneze, iar această funcţionalitate să fie legitimată de calitatea mesajelor realizate şi

distribuite consumatorilor.

126

Din toate aceste motive, activitatea într-o redacţie sau instituţie media este

organizată după un model industrial, astfel încât randamentul să fie asigurat. Tipul de

organizare specific acestui mod de producţie, tipic capitalist (orientat spre profit, spre

maximizarea randamentului şi optimizarea efortului) este cel birocratic. Fundamentală

este posibilitatea de standardizare a operaţiile efectuate de către cei implicaţi în fluxul

productiv: „instituţiile mass-media sunt organizaţii complexe care produc mesaje în ritm

industrial; în consecinţă ele trebuie să aplice tehnici de raţionalizare a producţiei, bazate

pe standardizarea produselor şi a procedeelor de fabricaţie şi pe birocratizarea aparatului

de producţie”154.

Consecinţa este una care obligă organizaţiile media să se supună unor reguli,

norme şi proceduri de raţionalizare strictă: „jurnaliştii lucrează în organizaţii birocratice,

caracterizate prin ierarhie, diviziune şi rutinizare a muncii, pe baza unor reguli şi

proceduri relativ standardizate. Scopul acestora este eficienţa în strângerea, scrierea şi

transmiterea informaţiilor”155. Nevoia de a reuşi să se alinieze unor pretenţii privind

randamentul şi ritmicitatea activităţilor comunicaţionale determină managerii instituţiilor

media să aplice normele birocratice, astfel încât: (1) administrarea departamentelor

(jurnalistic, tehnic şi economic) are loc prin folosirea unor specialişti şi experţi; (2)

redacţia este subîmpărţită în secţii şi segmente, în baza diviziunii muncii, conduse de alţi

experţi şi profesionişti; (3) redacţia se ghidează după un regulament de ordine interioară,

potrivit căruia întreaga organizare este algoritmizată, relaţiile între departamente şi

angajaţi sunt strict determinate, (4) criteriile raţionale stau la baza selectării informaţiilor

şi a felului cum este finisat mesajul, iar (5) deciziile se iau în conformitate cu procedurile

de rutină implementate.

Privit astfel, jurnalismul nu mai are nimic în comun cu improvizaţia, inspiraţia de

moment, instinctul care îţi spune unde şi cum este ştirea, iar jurnalistul are figura unui

funcţionar aplicat asupra procesului de fabricare a mesajelor, mai degrabă decât sufocat

de grija ca nu cumva să-l părăsească muza în momentul redactării unui text. Modelul

„benzii rulante” a schimbat substanţial câmpul ziaristicii, tocmai pentru a face faţă

provocărilor concurenţiale şi din punctul de vedere al reacţiei eficiente, în interiorul 154 Jean Charron, Les medias, les sources et la production de l’information, Gaetan Morin Edition, Quebec, 1991, apud. Mihai Coman, op. cit., p. 270.155 David Paletz, Entman Robert, Media Power and Politics, Macmillan, New Zork, 1981, apud Mihai Coman, op. cit., p. 270.

127

instituţiei, în diverse momente ale fluxului de activitate, la impulsurile din exterior:

„organizarea birocratică a instituţiilor de presă derivă, deci, din confruntarea permanentă

cu fluxul inconstant de informaţii care asaltează redacţiile şi care reprezintă o sursă

permanentă de imprevizibil” 156.

Organizarea de tip birocratic din media nu este însă la fel de rigidă precum în

ramurile industriale, ci avem de-a face cu o aplicare a birocraţiei profesionale, nu

mecanice, care apelează la competenţe, nu la reguli inflexibile, aplicabile indiferent de

context.

Punând în relief tocmai specificul muncii într-o comunitate de comunicatori de

masă, sociologul englez Jeremy Tunstall157 vorbeşte despre faptul că unor astfel de

instituţii le este specifică o „birocraţie nebirocratică”, tocmai datorită imposibilităţii de a

păstra standardele şi rutina, când avem de-a face cu jurnalişti şi cu operaţiunile greu de

uniformizat prin care mesajele sunt construite şi difuzate. Într-adevăr, zilnic rutina muncii

pare să fie aceaşi, doar că informaţiile care stau la baza activităţii sunt mereu altele, au alt

conţinut, în funcţie de întâmplările lumii reale. A aplica orbeşte mereu aceeaşi schemă,

poate duce la o anumită eficienţă, dar standardizarea se transformă în şablon, ceea ce

sărăceşte până la monotonie caracteristicile mesajelor.

Aşa cum se ştie, jurnaliştii nu au deloc siguranţa zilei de mâine, la fel cum

patronii unor instituţii media nu sunt niciodată siguri că din punct de vedere economic

profitul va fi realizat. Mediul din presă este unul cât se poate de instabil şi imposibil de

prevăzut în evoluţie, astfel încât incertitudinea este un motiv de stres permanent. În plus,

asupra oricărei instituţii media, potrivit lui Mihai Coman, acţionează mai mulţi factori de

presiune. Aceştia îşi pun amprenta asupra echipei sau colectivului, ca ansamblu, dar şi

asupra fiecărui jurnalist sau tehnician în parte.

1. Presiunea exercitată de fluxul de informaţii

Informaţiile nu se găsesc sub formă de zăcământ natural, aşteptând doar să fie

exploatate. Dimpotrivă, cele mai multe dintre informaţiile cu care lucrează o instituţie de

presă trebuie să fie căutate, astfel încât reporterii au pus la punct strategii laboriaose în

156 Mihai Coman, op. cit., p. 272.157 Ibidem, p. 274.

128

urma cărora să poată intra în posesia acelor informaţii care vor amorsa „ştirea bombă”

sau măcar cu care vor intra pe prima pagină ori în headline-ul ştirilor de televiziune.

Goana după informaţii este specifică întregii echipe redacţionale, pentru că orice sincopă

în aprovizionarea cu această „materie primă” atât de preţioasă produce disfuncţii majore,

afectând chiar existenţa instituţiei media sau a factorului uman care îi dă consistenţă şi

prestigiu. Toţi editorii din lume vor încerca să procure informaţii astfel încât să lucreze cu

o supraofertă de ştiri. Doar aşa vor putea fi „paznici ai barierei” copetitivi, în stare să

decanteze din noianul de ştiri al zilei ceea ce are valoare şi percutanţă la consumatori.

Informaţiile au grade diferite de importanţă şi relevanţă jurnalistică. Cele mai

căutate sunt informaţiile bine ascunse, care o dată dezvăluite pot declanşa o serie de ştiri

şi materiale de presă incendiare. Acestea dau naştere, de regulă, la ceea ce se cheamă

scandalul de presă sau investigaţia jurnalistică. Ele nu vor fi obţinute niciodată în cadrul

conferinţelor de presă şi nici nu vor fi conţinute în comunicatele pe care toate redacţiile le

primesc din diverse puncte şi birouri instituţionale. De obicei, astfel de informaţii au

regim de exclusivitate şi sunt obţinute „pe surse”158, adică sunt rezultatul muncii

reporterilor care folosesc persoane influente din toate mediile (politice, administrative

locale sau centrale, servii secrete, poliţie etc.) pentru a da de urma unor documente,

mărturii sau indicii pe baza cărora să se declanşeze scandalul.

Cel mai mare stres redacţional este acela provocat de faptul că media concurentă

are informaţii pe care tu nu le ai. Starea se tensionează, editorii intră în panică, iar

reporterii pleacă să afle ceea ce poate ziarul rival ştie deja. Din fericire, astfel de

informaţii sunt relativ rare, astfel că ediţia de ştiri a televiziunilor precum şi paginile

publicaţiilor se umplu cu ştiri şi materiale de presă cu regim normal, care sunt elaborate

pe baza unui flux informaţional specific întregii media.

Potrivit lui Mihai Coman, cele mai uzuale surse sunt:

- agenţiile de presă, bibliotecile, arhivele, institutele de cercetare a opiniei publice

şi centrele de documentare;

- instituţiile mass-media;

- materialele aduse de angajaţii instituţiei media;

- oferta colaboratorilor permanenţi sau ocazionali;

158 Prin surse, F. Balle înţelege „ansamblul mijloacelor la care recurg jurnaliştii pentru a fi la curent cu evenimentele” – apud Mihai Coman, op. cit. p. 266.

129

- tot ceea ce se primeşte de la cititori sau persoane ocazionale;

- materialele difuzate de birourile de presă ale unor instituţii publice.

O redacţie bine echilibrată şi suficient de elastică în privinţa secţiile ce o compun îşi

va construi modalităţi prin care să aibă un flux continuu de ştiri şi informaţii şi îşi va

pune la punct un sistem prin care exclusivităţile să îi dea acea pregnanţă care să îi susţină

credibilitatea şi influenţa la publicul ţintă. Indiferent însă, cât de bine va fi pus la punct

acest mecanism, stresul provocat de informaţie va fi unul permanent. Important este ca el

să nu devină acut.

2. Presiunea factorului economic

Orice instituţie mass-media este o societate comercială. Ea acţionează pe un câmp în

care se manifestă cu putere interesul material şi financiar. În ceea ce o priveşte, interesul

său este acela de a obţine profit în urma activităţii desfăşurate. În consecinţă, mesajele, în

totalitatea şi în diversitatea lor, sunt marfă, în sensul economic al noţiunii. În media, a

produce marfă pe stoc înseamnă a edita publicaţii sau a difuza emisiuni care nu aduc

reclamă sau care nu au audienţă la public.

Departamentul de vânzări a crescut ca însemnătate în toate organizaţiile de

comunicare în masă. Agenţii ce lucrează aici fac tot posibilul pentru a vinde marfa, adică

mesajele produse de echipa redacţională. Fireşte, calitatea mărfurilor condiţionează direct

cumpărarea lor. Lucrul acesta funcţionează şi în media, dar nu tocmai ca în toate celelalte

societăţi comerciale.

Contractele de reclamă şi de publicitate vin, de regulă, direcţionate pentru anumite

pagini, în presa scrisă sau pentru anumite producţii radio sau tv. Se poate întâmpla ca, din

pricini greu de anticipat, firma sau societatea comercială care a făcut contract de reclamă

să dorească rezilierea lui din cauza faptul că ziarul respectiv i-a adus prejudicii (ştiri sau

alte materiale care au pus firma într-o lumină nefavorabilă) sau pentru că în emisiunea

vândută şi în care este difuzat sportul de reclamă au fost inserate mesaje care nu au

convint. În aceste situaţii, instituţia media are de ales între a opri difuzarea emisiunii sau

a mterialelor de presă incriminate sau de a pierde banii din contractul de publicitate. De

cele mai multe ori, managerii firmelor media preferă prima variantă. Motivul – nici în

mass-media banii nu au miros!

130

3. Presiunea factorului politic

Mediul politic exercită o presiune continuă asupra mediului jurnalistic. Motivul este

cât se poate de clar: presa este interfaţa dintre liderul politic şi mulţime. Interesul este

acela ca imaginea pe care o are în media un politician sau altul să fie cât mai bună cu

putinţă, iar, dacă se poate, imaginea adversarilor să fie cât mai negativă. Această raţiune

determină o curtuazie din partea mediului politic faţă de redacţiile de presă ori faţă de

anumiţi exponenţi ai acestora, care sunt consideraţi lideri de opinie. Adevărate strategii

de imagine sunt puse la punct, nu doar în timpul sau în preajma campaniilor electorale, ci

în mod permanent

Conducerile publicaţiilor, posturilor de radio şi de televiziune au contacte oficiale,

discrete şi ascunse cu mediul politic, în primul rând cu forţele de la putere, acolo unde se

administrează banul public şi se pot obţine favoruri. În funcţie de politicile editoriale

avute, anumite instituţii media sunt considerate pro-guvernamentale sau pro-opoziţie, dar

niciodată lucruile nu stau pe loc ci evoluează. Sunt cunoscute cazuri în care anumite

organe de presă sau anumiţi ziarişti şi-au schimbat atitudinea faţă de unii lideri politici

sau faţă de anumite partide, înainte sau după alegeri159.

Existenţa unor instituţii media este influenţată de mediul politic, mai ales în cazul

democraţiilor neconsolidate sau în contexte de criză şi instabilitate economică şi socială.

Acesta este motivul pentru care şefii instituţiilor media sunt foarte atenţi la relaţiile pe

care le au cu mediul politic, cu factorii de putere şi centrele de putere informală,

încercând să se pună la adăpost de eventuale reacţii adverse. Pe de altă parte, instituţiile

de presă se spionează între ele, denunţând atunci când au probe complicităţile dintre

mediul politic şi cel comunicaţional. Astfel a fost declanşat, în anii 2003-2004, scandalul

legat de publicitatea sau reclama de stat pe care unele ministere din guvernul Adrian

Năstase le-a perfectat cu posturi de televiziune şi redacţii din presa scrisă, pentru a obţine

favoarea de-a nu fi obiectul unor investigaţii de presă sau relatări în notă critică.

La rândul lor, jurnaliştii au relaţii pe cont propriu şi fac jocuri în interes personal cu

anumiţi politiceni sau cu segmente ale puterii administraţiei de stat. Acest fapt pune 159 Astfel, în anul 1996, Evenimentul Zilei a fost un cotidian pro-Emil Constantinescu şi pro-CDR, pentru ca imediat după alegere, Ion Cristoiu să intre în „opoziţie” şi să declanşeze o campanie anti-CDR şi anti-Constantinescu. Un alt exemplu – cotidianul Ziua şi-a schimbat atitudinea faţă de PD şi Traian Băsescu, în ianuarie 2005, din cauza acutizării conflictului dintre Băsescu şi Dinu Patriciu.

131

serios în umbră deontologia profesiunii şi anulează chiar obiectivitatea acestora în

momentul în care formulează mesaje despre administraţie şi politică. Credibilitatea lor

are de suferit, dar acest neajuns este copios contrabalansat de avantajele şi beneficiile ce

decurg din acest joc „la două capete”.

Relaţia politicii cu jurnalismul este mereu negociabilă. Interesul de a supravieţui este

unul de prim rang, indiferent de ce instituţie media discutăm. Pe de altă parte, politica

există doar câtă vreme mesajele ei sunt colportate de media şi până când imaginea

liderilor apucă să fie difuzată în eter sau să aibă savoarea cernelii tipografice.

4. Presiunea reprezentată de audienţă

Publicul a ajuns să deţină un control indirect asupra instituţiilor media, prin faptul că

măsurătorile de audienţă au devenit un criteriu de bază în privinţa evaluării produselor de

presă. Ziarele există doar dacă au tiraj, iar producţiile tv rămîn în grila de programe doar

dacă strâng suficiente puncte de rating. Convine sau nu, gustul consumatorului de

produse de comunicare în masă a ajuns să legitimeze munca jurnaliştilor chiar mai mult

decât calitatea mesajelor pe care aceştia le produc: „generalizarea sistemelor şi

tehnologiilor moderne de măsurare a audienţei (îndeosebi în audiovizual) transformă

publicul în ,arbitru’, dacă nu al valorii, cel puţin al succesului de moment”160.

Punctele de rating sunt importante pentru că în funcţie de ele ce obţin tarifele de

reclamă şi publicitate. În acest fel, „alianţa” dintre publicul consumator şi omul de afaceri

care cumpără în audiovizual spoturile de reclamă este factorul care influenţează cel mai

mult evoluţia presei, determinând „populismul” acesteia: senzaţionalul ieftin,

vulgaritatea, apetitul pentru violenţă şi precaritatea funciară a programelor de

divertisment.

Presiunea pe care audienţa o exercită asupra fiecărui om care lucrează în media este

continuă. Succesul ar trebui să fie echivalent cu munca bine făcută, cu profesionalismul şi

talentul. Criteriile de performanţă validate de consumatori şi cumpărătorii de reclamă nu

mai ţin de cont de valoarea şi calitatea muncii prestate, ci de capacitatea produsului de a

stârni buna dispoziţie, de a distra.

160 Mihai Coman, op. cit., p. 268.

132

Lumea modernă a născut multe paradoxe. Unul dintre acestea se petrece în mass-

media: deşi lumea în care trăim, şi care se află într-un progres accelerat, determinat de

munca echipelor de cercetare ştiinţifică şi tehnologică formate din oameni de ştiinţă şi

experţi, aşadar, această lume a excelenţei în cercetare şi inventică este reflectată, într-o

imagine cât mai completă de către mass-media, printr-o sită a deciziilor luate, în funcţie

de rating, de către omul mediocrităţii în rut. Plăcerile lui, gustul, expectaţiile şi

mulţumirile sunt criteriile de care ţin cont editorii şi producătorii, cei care determină

profilul şi conţinutul mesajelor.

5. Factorul de presiune internă

Nici o instituţie nu este pe deplin armonizată şi astfel articulată încât să nu fie

posibile, accidental sau uneori din motive obiective, disfuncţii. Acestea se pot manifesta

sub forma unor presiuni sindicale sau în contexte individuale, ca tensiuni în cadrul

colectivelor redacţionale şi tehnice..

În media s-au înfiripat, deşi a existat o opoziţie în acest sens, manifestată clar de

patronat, atât organizaţii sindicale, cât şi profesionale, având drept scop apărarea

intereselor salariaţilor sau promovarea excelenţei profesionale a jurnaliştilor de top.

Acestea pot constitui, de asemenea, factori de presiune asupra angajatorilor, a acelora

care au interese legate de o piaţă a muncii, în care oferta să fie cât mai generoasă şi

ieftină. Fenomenul de trustizare a presei a accentuat stresul şi presiunea pe care o resimt

jurnaliştii.

Locul de muncă, într-o instituţie de producere a comunicării de masă, este cu totul

nesigur, resursele umane cunoscând un rulaj mare, din cauza celor care pleacă în căutarea

unui loc de muncă mai puţin solicitant, dar mai sigur. Nu doar presiunea este resimţită, ci

jurnaliştii mai trebuie să facă faţă şi provocărilor sau tentaţiilor la care sunt supuşi de

către cei care au interese în legătură cu conţinutul şi forma mesajelor pe care instituţia le

difuzează. Câteodată, subiecţii acestor interese se află în relaţii de adversitate sau chiar

concurenţă cu patronii jurnaliştilor aflaţi la mijloc, într-un joc al trădării şi al onestităţii.

Atmosfera dintr-o redacţie este mereu tensionată. La factorii de stres deja menţionaţi

se pot adăuga amatorismul şi impostura, care au făcut, mai ales în prima parte a anilor

’90 casă bună cu numeroase medii jurnalistice autohtone. Eliminarea lor nu s-a putut face

133

printr-o operaţiune de curăţire a celor care nu aveau nimic în comun cu profesionalismul

din media. De multe ori, nepricepuţii sunt camuflaţi în oameni plini de energie,

solicitudine şi talente rare dar bine ascunse.

Factorii de presiune acţionează concertat, având momente de puseu şi de acalmie.

Reglarea tensiunii este o necesitate permanentă, care se realizează prin sporirea acelor

factori ai „birocraţiei nebirocratice” care măresc standardizarea produselor, randamentul

şi monitorizarea personalului, dar care asigură şi un anume indice de libertate a

personalităţii jurnaliştilor şi câmp de manifestare pentru originalitate şi iniţiativă.

Concepte cheie: birocraţie, birocraţie nebirocratică, stress, presiune, flux, informaţie,

audienţă

134

Ce este jurnalistul?

Despre docilitate şi revoltă

Filosofii, antropologii, sociologii, oamenii de cultură din diferite specializări au

încercat să definească omul, să-l găsească şi să-l fixeze printr-o anumită trăsătură, să-l

pună în expresia sa maximă, specifică şi inalienabilă. Aristotel, Pascal, Leibniz,

Heidegger, Sartre sunt doar câţiva gânditori, dintr-un lung şir al cărui capăt încă nu pare a

se vedea care l-au văzut pe om în relaţie cu atribute fundamentale, cum ar fi libertatea,

gândirea, politica, moartea, creaţia. Modernitatea a avut puterea şi dorinţa să-l acrediteze

pe homo viator drept cel mai performant comunicator din toate timpurile. Măreţia lui nu a

fost niciodată mai deplină, iar suferinţa aproape o imposibilitate.

Ca fiinţă dotată cu spirit şi sentimente, individul este suma experienţelor sale: a

faptelor, atitudinilor, comportamentelor, percepţiilor, iluziilor, idealurilor, angoaselor, în

sfârşit, suma trăirilor pe care le-a experimentat, mai frugal ori pe îndelete. Două spirite,

percepute drept caracteristici fundamentale sau tipare de existenţă l-au modelat ca

personalitate astfel încât să-i confere conturul unei identităţi inconfundabile – i-au dat

forma şi l-au pus în expresie. Este vorba despre spiritul revoltei şi spiritul docilităţii. În

raport cu aceste două tipare, deopotrivă caracteriale şi comportamentale, de atitudine şi

de personalitate, omul poate fi definit ca fiinţa condamnată să rătăcească între două

repere ce ţin intim de condiţia umană: docilitatea şi revolta.

Civilizaţia umană este o construcţie la temelia căreia găsim lucrarea celor două

spirite. Istoria însăşi se plămădeşte din îngemănarea şi rivalitatea inconturnabilă dintre

cultura revoltei şi cultura docilităţi. Născute şi hrănite de către cele două spirite, culturile

respective se constituie în arhetipuri, în matrici prin care fiinţa fiecăreia se exprimă.

Nimic din ceea ce este uman nu pare a se putea sustrage pentru a exista într-un spaţiu şi

un timp în care revolta şi docilitatea să lipsească.

Cum am putea defini revolta absolută? Ca pe negativitatea însăşi. Este drumul

direct de la realitate la neant, înseamnă distrucţia cataclismică, acel factor care poate

afecta în mod fatal chiar destinul nostru, ca specie. A fi revoltat, în termeni relativi, de

data aceasta, înseamnă a fi omul refuzului continuu, ce-l ce nu-şi are locul în nici un

spaţiu şi în nici un adevăr. Mereu exilat, revoltatul fuge de tot ceea ce e ademenit în

135

repaus. Supărat pe lume şi resentimentar prin ideologie, revoluţionarul este revoltatul

exaltat. Heracliteian în esenţă, el este chiar aventurierul şi singuratecul prin vocaţie

(revolta nu se practică în cor!); este omul nesupus şi instigator, cel cu scânteia sau cu pata

gata pusă. Nu are răgazul de-a-şi argumenta cauza, ci numai râvna declamării acuzei.

Gata oricând de arţag, revoltatul este mercenarul fără simbrie al cauzelor de pripas şi al

idealurilor în care nimeni nu investeşte nimic, dar mai toţi au speranţa ascunsă a unui

câştig. La modul propriu, el nu are ţeluri, ci doar instinctul conflictului. Dacă a fi să-i

atribuim un ideal, atunci acesta ar fi nimicul devastat, ceea ce ar exista atunci când tot ce

există acum ar fi făcut praf şi pulbere.

Docilul este insul aşternut în regulă, cel care şi-a făcut din respectul normei o

religie, iar din viaţă un pretext pentru siestă. Singura metafizică validă este aceea care se

ţese în jurul ideii absolute cu privire la temeiurile a ceea ce se cuvine. Conciliat până spre

laşitate şi tolerant până la a-şi negocia onoarea, insul docil amână la infinit luarea unei

decizii. Face asta din conştiinţa faptei bune, adică din circumspecţie faţă de propriile sale

posibile dorinţe de neoprit. Fericirea lui se ţese precum pânza unui păianjen în intervalul

dintre două fapte. Se simte perfect acunci când este învăluit în tăcere şi se declară gata să

parieze oricând pe înţelepciunea celui ce nu face nimic. Nutreşte scârbă de orice gest şi

are oroare de indiferent ce se înfăţişează ca nou. Cel mai adorat concept este cel de ordine

şi preferă oricând să fie un oportunist improvizat decât să tranşeze între două fleacuri

concurente. Vocaţia lui nemărturisită este aceea de a fi administratorul unei lumi ce nu a

început încă. Eleat în substanţă, inert din cauza spaimei de-a nu-i fi deranjat confortul,

docilul nutreşte spaimă faţă de asocierea nepotrivită dintre două litere: „N” şi „U”. El este

avântat doar în somn, atunci când îşi permite răscolitoare vise războinice, pentru ca

imediat ce se trezeşte să facă penitenţă şi să se căiască fără limite. Fără ocolişuri spus,

docilul este omul-preş.

Din fericire, nu putem întâlni în lumea ce ne conţine docili şi revoltaţi în stare

pură. Aşa cum sunt prezentate mai sus, cele două arhetipuri, rod a două culturi şi

întrupare a două spirite, sunt două abstraţii, produsele unui efort pur mental. Indivizii pe

care îi cunoaştem şi cu care ne întâlnim zilnic, în ipostaze curente, sunt amestecuri în

proporţii şi dozaje diferite ale spiritelor revoltei şi docilităţii. În fiecare este pusă o

cantitate, pe care nimeni nu ştie cine a hotărât-o, din ceaunul cu substanţa revoltei şi din

136

căldarea cu elixirul docilităţii. Aproape niciodată cele două nu construiesc un echilibru

perfect. De fiecare dată, după natura fiecărui ins, fie docilitatea, fie revolta se află într-o

cantitate cu ceva mai mare, astfel încât un spirit sau altul precumpănesc. Rar, foarte rar se

poate întâmpla ca ecuaţia să fie complet dezechilibrată. Sunt tocmai acele situaţii în care

inşi aleşi de soartă prind expresie, se întrupează ca purtători de spirit revoltat sau docil.

Istoria lumii s-a mişcat în ritmul în care astfel de încurcături şi dezechilibre au fost

posibile.

Jurnalistul şi cele două spirite

La fel ca şi omul, jurnalistul este greu de definit. Profesia lui nu este clar încă

dacă se înfăţişează doar ca o îndeletnicire, ca o activitate specifică sau prin ceea ce se

cheamă, mai nou, job. Paradoxal, însă, lumea este în genunchi aproape în faţa sa, este

adulat sau temut, lins ori cumpărat. Nimeni nu-l priveşte cu indiferenţă. Mai ales în

ultimii 100 de ani, a ştiut cum să-şi chivernisească existenţa, cam de când comunicarea de

masă a devenit un atribut al preaumanului. Nu şi-a pierdut timpul prin biblioteci şi nici nu

a buchisit etica imperativului categoric. Este dexter pe intervale definite în minima

moralia, se simte excelent în ipostază de vedetă, iar companion predilect îi este omul

politic. A învăţat repede eticheta marilor saloane, s-a luat la trântă cu James Bond cam de

când investigaţiile jurnalistice au luat locul foiletoanelor prin gazete ori mazete şi i-ar

plăcea să se creadă despre el că face şi desface prin cancelariile politice, de pe aici şi de

aiurea. De mult nu mai are complexe, dar nici ruşinări.

Din moftangiu, maţe-fripte, scârţa-scârţa pe hârtie, iată, a ajuns o personalitate a

lumii moderne. Nu-l putem defini exact, dar este cineva! Lunecos, asemenea unui peşte,

când cutezăm a-l valoriza şi pune în canon profesional, jurnalistul poartă în sine cele

două spirite şi este un produs târziu al culturii revoltei şi docilităţii. Să şi demonstrăm...

Jurnalistul, ca tipologie umană, pare a se revendica din stirpea omului revoltat. El

este un iconoclast prin definiţie. Pus pe scormonit şi pe căutat, ziaristul face mai orice

pentru a ajunge la acele informaţii prin care să amorseze ştirea de scandal, la acel lucru

neştiut şi care dezvăluit să-i aducă lui foloase şi notorietate, iar comunităţii iluzia că

137

dreptatea nu este vorbă în vânt. La fel ca revoltatul, şi jurnalistul este într-un război

necurmat cu ordinea, cu ceea ce stă aşezat în matca lui şi pare a fi armonios, drept şi bine

întocmit. Instinctul îi spune, însă, că fisuri nevăzute alterează ordinea de fapt, că răul este

înşurubat în feţele obscure ale oamenilor, faptelor şi lucrurilor. Este treaba lui, deşi

nimeni nu l-a investit expres cu aceasta, de a demasca această lume secundă şi hâdă, de a

deconspira marea, poate chiar cosmica diversiune, prin care fapta cea rea atentează şi

trânteşte la pământ fapta cea bună. Doar Feţi-frumoşii şi ziariştii se mai iau la trântă

dreaptă cu Zmeii, în timp ce poliţiştii, procurorii şi judecătorii preferă să admire la bară

evoluţiile Ilenei Cosânzeana. Numai că vremurile nu mai sunt precum acelea din poveşti,

la fel cum şi Zmeii şi Feţi-frumoşii s-au reprofilat.

Critica şi opinia

Jurnalistul nu este un revoltat lipsit de măsură. El nu este asemenea

revoluţionarului, gata să răstoarne lumea, în numele unor idealuri politice, cu arma în

mână, pe baricadele înălţate cu fanatism şi disperare, punându-şi la bătaie viaţa pentru a

învinge. Mai puţin impetuos, lucid şi mereu calibrat raţional, jurnalistul a căutat şi a găsit

o armă redutabilă, pe care o poate folosi fără a fi acuzat că atentează la ordinea de drept.

Noul revoltat, cel pentru care modernitatea a fost ocazia unei cariere fulminante, a

abandonat pistolul şi steagul de dragul criticii. Aceasta este marea lui descoperire. O

armă care nu ucide, chiar dacă poate fi devastatoare, căci prin critică sunt posibile doar

execuţiile morale!

Pentru destui jurnalişti, revolta este un camuflaj. Libertatea de expresie, care

întemeiază dreptul la viaţă profesională pentru orice angajat din presă, este cea care dă

sens şi substanţă criticii, în numele revoltei faţă de minciună, sperjur, impostură şi

fărădelege. Revoltaţi în premise, destui jurnalişti cochetează vârtos cu docilitatea cea mai

dezinvoltă. Înţelegeri subterane scurtcircuitează uneori vocaţia rebelă a jurnalistului şi

substituie cu gloanţe de manevră muniţia de război a criticii. Apostazia prin care rebelul

se transformă în docil constituie una dintre maladiile sau patologiile la zi ale mass-media.

Docilii din presă sunt estropiaţii cu simţ gospodăresc.

138

Cealaltă patologie ţine de o altă poză mult îndrăgită de jurnalişti – ipostaza de

revoltă cruntă, dusă până în pânzele albe. Şi aceasta este o formă de a-ţi trăda condiţia.

Critica, în ipostaza de armă a jurnalistului, nu este un exerciţiu estetic (critica de presă nu

este critică literară!), dar nici nu trebuie transformată în atac la persoană. Cinismul,

înverşunarea, spiritul de revanşă sau de răzbunare sunt tot atâtea trăiri de rău augur pentru

un jurnalist care nu pare să accepte că reversul admisibil şi firesc al libertăţii de expresie

este responsabilitatea. Aceasta trebuie asumată pentru că mesajele elaborate şi difuzate au

un impact public şi pot afecta imaginea şi viaţa unor persoane

Critica, în calitate de instrument al adecvării binelui la spaţiul public, este o

invenţie a lumii burgheze, o modalitate originală de a domestici omul revoltat. Naşterea

societăţii civile a fost posibilă în momentul în care o reglare de conturi prin apelul la

soluţia unui duel dintre doi oameni de onoare a fost înlocuită cu dreptul fiecăruia la

opinie, în cadrul unui proces menit să stabilească dreptatea şi adevărul. Aparent, a fost

posibilă o minune - revoltatul s-a docilizat! O anumită viziune a conflictului, cea

eroizantă, în care combatanţii se supuneau cu orgoliu probei vitejiei şi morţii a căzut în

desuetudine. Brusc, omul modern şi-a dat seama că vitejia nu mai rentează. Nu aducea

profit! Noua lume reclama un alt fel de negociere a adevărului – prin confruntarea sau

înfruntarea opiniilor. Astfel, monitorul vivace al acestei lumi, jurnalistul, cel ce putea

depune mărturie în numele criticii că lucrurile stau într-un fel sau altul, se recentra, ca

personalitate, într-un rebel sârguincios şi calculat. Lumea nu merita efortul de-a fi trecută

prin foc şi sabie pentru a da naştere unei alte lumi care să cadă apoi pe mâna rentierilor

revoltei – nişte docili administratori ai ordinii şi legii. Mult mai spectaculos era ca lumea

să fie supusă zilnic probei elegante, inteligente şi nemiloase a criticii. Aşa s-a născut

ziarul – un produs de concepţie al revoltaţilor cu scaun la cap şi conturi în bănci. În

redacţiilor acestora trudesc nişte inşi ce par docili. Asta pentru că nu mai au apucăturile

boemilor de altădată. Şi nici nu mai sunt boemi! Jurnalistul romantic şi risipitor cu viaţa

sa a lăsat locul birocratului eficient. Învăţând de la docil, revoltatul a înţeles cum este să

fii util.

Ce este un jurnalist? Poate nu ştim atât de bine ce este, dar cu certitudine ştim ce

face. În intervalul dintre docilitate şi revoltă el pare a-şi fi găsit, în sfârşit, nu odihna, ci

139

locul. Un jurnalist este sau ar trebui să fie, astăzi, prin profesie şi educaţie, un revoltat

bine temperat!

Concepte cheie: revolta, docilitatea, formă, expresie, jurnalist, critică, opinie, libertate de expresie

Bibliografie

140

Albert, Pierre, Istoria presei, Institutul European, Iaşi, 2002

Bertrand, Jean-Claude, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Polirom, Bucureşti, 2001

Briggs, Asa; Burke Peter, Mass-media. O istorie socială – de la Gutenberg la internet,

Polirom, Bucureşti, 2005

Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului

ca mit, Polirom, Bucureşti, 2005

Collin, Simon, Dicţionar de multimedia, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Bucureşti, 2007

Coman, Mihai, Manual de jurnalism, vol. I şi II, Polirom, Bucureşti, 2001,

Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Polirom, Bucureşti, 2003,

Coman, Mihai, Mass media, mit şi ritual – o perspectivă antropologică, Polirom,

Bucureşti, 2003

Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Institutul European, Iaşi, 2004

Dumistrăcel, Stelian, Limbajul jurnalistic, Istitutul European, Iaşi, 2006

Gaillard, Philippe, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000

y Gasset, Jose Ortega, Revolta maselor, Humanitas, Bucureşti, 1994

Guţu, G., Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

Hartley, John, Discursul ştirilor, Polirom, Bucureşti, 1999

Kapferer, Jean-Noël, Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 2006

Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1989

Liiceanu, Gabriel, Scrisori către fiul meu, Humanitas, Bucureşti, 2008

Lohisse, Jean, Comunicarea – de la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom,

Bucureşti, 2002

McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999

Mucchielli, Alex, Arta de a comunica, Polirom, Bucureşti, 2005

Palmer, Michael; Ruellan, Denis, Jurnaliştii – vedete, scribi sau conţopişti, Editura

Triton, Bucureşti, 2003

Patapievici, H. –R., Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001

Petcu, Marian, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

141

Petcu, Marian, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000

Pop, Doru, Mass media şi democraţia, Polirom, Bucureşti, 2001

Pop, Doru, Introducere în teoria media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Popescu, Cristian Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2002

Randall, David, Jurnalistul universal, Polirom, Bucureşti, 2007

Roşca, Luminiţa, Formarea ientităţii profesionale a jurnaliştilor, Polirom, Bucureşti,

2000

Runcan, Miruna, A patra putere – legislaţie şi etică pentru jurnalişti, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 2002

Severin, Werner; Tankard, James, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă,

Polirom, Bucureşti, 2004

x x x, Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978

Cuprins

142

Conceptul de comunicare........................................................................................... 3

Forme de comunciare................................................................................................10

Comunicarea de masă................................................................................................17

Societatea de masă.................................................................................................... 26

Cultura de masă......................................................................................................... 33

Triada mass-media......................................................................................................40

Comunicatorul.............................................................................................................47

Canalul în comunicarea de masă.................................................................................55

Publicul sau audienţa..................................................................................................63

Influenţe şi efecte în comunicarea de masă................................................................71

Funcţiile mass-media..................................................................................................82

Tipologii mass-media..................................................................................................91

Jurnalismul – vocaţie şi profesiune.............................................................................99

Jurnaliştii: reporterul şi editorul................................................................................107

Jurnalişti sau (doar) comunicatori?...........................................................................117

Birocraţia de tip jurnalistic........................................................................................127

Ce este jurnalistul?....................................................................................................136

Bibliografie...............................................................................................................142

143