TEHNICA OPERATIUNILOR DE COMERT EXTERIOR

Capitolul 1

TRANZACŢII INTERNAŢIONALE:SCURT ISTORIC, CONCEPT, OBIECT ŞI CONTEXT

1.1. Scurtă istorie a tranzacţiilor internaţionale

O dată cu formarea primelor graniţe naţionale, afacerile internaţionale au fost conduse de naţiuni sau individual. În multe cazuri, afacerile internaţionale, singure, au fost o forţă majoră în delimitarea graniţelor şi schimbarea istoriei economiei mondiale. De exemplu, afacerile internaţionale au jucat un rol vital în formarea şi declinul imperiului roman, al cărui impact de gândire, cunoştinţe şi dezvoltare sunt simţite şi în ziua de azi. De altfel, când citim despre marşul legiunilor romane, trebuie să ştim că acesta nu se datora exclusiv puterii militare pe care imperiul se baza. Romanii au folosit ca stimulent major pax romana (pacea romană). Aceasta le permitea comercianţilor să călătorească în siguranţă pe drumurile construite, întreţinute şi protejate de legiunile romane şi trupele afiliate lor. Roma a stimulat construirea unor pieţe centrale în oraşe şi constituirea unui sistem de comunicaţii adecvat.

Afacerile internaţionale au înflorit în imperiu contribuind la îmbunătăţirea modului de viaţă, aceasta devenind model pentru cei din afară. Curând, oraşe şi naţiuni care nu făceau parte din acesta s-au decis să se afilieze imperiului. Ei au fost de acord să plătească tribut si taxe deoarece beneficiile erau mai mari decât dările.

Prin urmare, creşterea imensă a imperiului roman s-a efectuat şi pe baza legăturilor de afaceri. Desigur, eforturi substanţiale au fost făcute pentru a menţine acest mediu favorabil. Când, de exemplu, piraţii ameninţau căile de navigaţie comercială, de exemplu, Pompeius, a trimis o forţă mare pentru a-i elimina. Odată acest lucru împlinit, costurile de distribuţie au scăzut substanţial, deoarece teama de a călători a dispărut. Bunurile puteau fi vândute la preţuri mai mici ceea ce a condus la lărgirea cererii. Afacerile internaţionale au reprezentat unul dintre factorii primari care au menţinut integritatea imperiului. Atacurile triburilor barbare asupra imperiului, au făcut ca romanii să piardă teren. Mai târziu, triburile din afară atacau un imperiu care era deja substanţial slăbit din temelii, datorită accentuării decadenţei. Pacea romană nu a mai putut fi impusă mult timp, folosirea şi acceptarea sistemului monetar comun a decăzut, iar comunicaţiile nu au mai putut funcţiona bine mult timp. Prin urmare, afilierea la Imperiul Roman nu a mai putut oferi avantajele din trecut. Foştii aliaţi, observând că nu mai există beneficii din asocierea cu Roma, s-au aliat cu invadatorii.

Încă de pe vremea Imperiului Roman, obţinerea de beneficii din afacerile internaţionale era văzută ca un instrument al politicii naţionale. Folosirea de constrângeri economice de către naţiuni sau grupuri de naţiuni, îşi are rădăcinile în timp, în oraşele-state greceşti şi războiul peloponesian. În războaiele lui Napoleon, combatanţii au folosit blocadele navale şi economice pentru a obţine supremaţia.

11

Similar, în timpul războiului civil din SUA, Nordul a urmărit în mod constant o strategie de anulare a oportunităţilor de afaceri internaţionale ale Sudului, pentru a-l priva de veniturile obţinute din export. Mai recent, faptul că SUA a impus embargoul economic Irak-ului ca urmare a ocupării Kuwait-ului de către acesta, constituie o dovadă a folosirii, în perioada modernă, a constrângerilor economice, ca element de presiune pentru atingerea unor obiective geo-politice. Chiar dacă măsura în sine nu a avut efectul scontat, în cele din urmă, izolarea economică internaţională a Irak-ului (împiedicarea realizării operaţiunilor de import-export în mod liber, împiedicarea investiţiilor străine în Irak, precum şi a oricărei alte forme de cooperare economică şi tehnică internaţională) a reprezentat o acţiune politică majoră care demonstrează importanţa schimburilor economice internaţionale.

Importanţa afacerilor internaţionale a putut fi observată în anii '30. În acel timp, decretul Smoot-Hawley a crescut îndatoririle importatorilor şi a avut ca urmare reducerea volumului de bunuri care intrau pe teritoriul SUA. Acest act a fost elaborat în speranţa că se va întări forţa economică internaţională a SUA. Acţiunea a fost percepută negativ de cei mai importanţi parteneri comerciali ai Americii. Deprecierea la scară largă şi colapsul sistemului financiar mondial au fost două dintre instrumentele care au condus la declanşarea celui de–al doilea război mondial.

În secolele trecute, comerţul s-a derulat la nivel internaţional, dar nu a avut acelaşi impact asupra naţiunilor, firmelor şi persoanelor fizice, aşa cum s-a întâmplat în perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial. Ţări care nu s-au gândit niciodată la o participare majoră în comerţul mondial, s-au afirmat drept centre economice majore ale economiei mondiale (de exemplu, Hong Kong). Persoanele fizice şi firmele au realizat că pot şi trebuie să fie competitive, nu numai pe pieţele naţionale, dar şi pe cele globale.

Afacerile internaţionale formează o reţea de legături globale pe întreg mapamondul, care leagă toate ţările, instituţiile şi persoanele mult mai strâns decât în trecut. Această eră a legăturilor aduce laolaltă comerţul, pieţele financiare, tehnologia, standardele de viaţă, precum şi moduri neaşteptate de colaborare şi cooperare. Importanţa lor a fost recunoscută semnificativ pentru prima dată în timpul primului şoc petrolier, care a zguduit pieţele mondiale în anii '70. Din acel moment legăturilor economice internaţionale li s-au acordat atenţia cuvenită. Seceta din Brazilia, precum şi efectele ei asupra producţiei de cafea, este resimţită în întreaga lume. Prăbuşirea globală din 1987 a fost resimţită în toate centrele financiare din lume. Invadarea Kuwait-ului de către Irak în 1990, precum şi războaiele care au urmat (1991, 2003) au afectat preţul petrolului, nivelul stocurilor şi circulaţia lichidităţilor în întreaga lume.

1. 2.Obiectul tranzacţiei comerciale internaţionale

Obiectul unei tranzacţii comerciale internaţionale îl reprezintă ceea ce generic numim produs. Noţiunea de produs trebuie privită, precizată şi analizată în sens larg. Produsul este înainte de toate, un răspuns la aşteptările unei pieţe. Se numeşte produs tot ce poate fi oferit pe o piaţă. Conceptul de produs depăşeşte în sens larg noţiunea de obiect tangibil.

După natura lor produsele pot fi:- bunuri primare;- bunuri manufacturate;- bunuri cu întrebuinţare specială;

12

- servicii;- cunoştinţe tehnice.

Bunurile primare sunt:- agricole (alimente şi materii prime);- miniere (minereuri, combustibili).

Bunurile manufacturate sunt reprezentate de: fier, oţel, alte semifabricate (produse din lemn, piele, cauciuc), maşini şi echipamente de birou, transport, telecomunicaţii, textile, confecţii, şi alte bunuri (mobilă, aparate casnice, încălţăminte, ceasuri etc.).

Bunurile cu întrebuinţare specială se referă la obiecte din aur, arme etc. Serviciile sunt foarte diversificate, şi ocupă în prezent o poziţie importantă în

schimburile mondiale. Acestea îndeplinesc rolul de lubrifiant pentru ansamblul activităţilor moderne şi totodată de catalizator pentru tranzacţiile comerciale internaţionale.

Tendinţa de internaţionalizare a tranzacţiilor comerciale şi implicit a serviciilor, are la bază volumul şi amplitudinea crescândă a actelor comerciale, atât pe pieţele naţionale, cât şi pe cele internaţionale.

Serviciile care însoţesc tranzacţiile comerciale internaţionale, şi care în acelaşi timp fac obiectul acestora, constituie un domeniu cu reglementări specifice referitoare la importuri şi exporturi.

În perioada 1990-2008, coeficientul de multiplicare al serviciilor exportate (9,93 ori) a fost sensibil mai mare decât cel înregistrat în cazul mărfurilor exportate (7,88 ori). Ponderea exporturilor de servicii în totalul exporturilor de bunuri şi servicii a fost în 2008 de 19,3%.

Anumite domenii de activitate a serviciilor au o puternică vocaţie pentru internaţionalizare. Printre acestea menţionăm: transporturile, sistemul bancar, asigurările etc.

Tranzacţionarea cunoştinţelor tehnice se realizează prin: - cesionare de licenţe;- acordare de asistenţă tehnică şi de consultanţă; - încheierea de acorduri de cooperare şi de joint-venture;- desfăşurarea unor programe de pregătire profesională;- vânzarea de cunoştinţe tehnice nebrevetate (know-how).Ca şi în cazul serviciilor, transferul de tehnologie poate fi o activitate

autonomă, sau se poate înscrie în complementul ofertei produsului întreprinderii. Exemplu: cesiunea unei licenţe pentru utilizarea unui brevet de invenţii; vânzarea unui echipament sau utilaj completată de un contract de pregătire a forţei de muncă.

Practica tranzacţiilor comerciale internaţionale demonstrează că oferta întreprinderii nu este universală, ea se adresează unei pieţe numită segment ţintă. Demersul care asigură accesul pe o piaţă cuprinde trei elemente:

segmentarea; alegerea ţintei; poziţionarea.

SegmentareaConstă în a analiza şi a împărţi piaţa în subansambluri distincte, în funcţie de

motivaţiile şi aşteptările consumatorilor. Fiecare subansamblu poate face obiectul unei abordări comerciale specifice (marketing mix diferenţiat). Studiul de piaţă al părţilor avute în vedere trebuie să permită degajarea criteriilor pertinente referitoare la segmentare pentru produsul şi ţările considerate.

Alegerea ţintei

13

Constituie de fapt strategia de dezvoltare internaţională care determină alegerea segmentelor pe care le vizăm într-o perspectivă de ansamblu a evoluţiei pieţelor. Această alegere depăşeşte cadrul fiecărei ţări, iar noţiunea de segment ţintă nu trebuie să fie confundată cu cea a pieţelor diferitelor ţări.

PoziţionareaÎn cadrul segmentelor ţintă, firma este foarte rar singură, ea trebuie să-şi

definească oferta sa pentru a se deosebi foarte clar de concurenţi. Deosebirea (diferenţierea) se bazează pe concepţia produsului şi pe prezentarea imaginii sale. În acest context se pune problema adaptării produsului care este strâns legată de caracteristicile ţintei şi de poziţionarea stabilită.

Adaptarea priveşte toate caracteristicile produsului. În acest caz avem în vedere:

adaptarea tehnică este adesea o constrângere imperativă în virtutea reglementărilor şi normelor în vigoare. Aceasta este o condiţie de accesibilitate a firmelor la ţintă;

adaptarea comercială are în vedere luarea în considerare a tuturor aspectelor privitoare la nivelul aşteptărilor clientelei şi exigenţelor poziţionării. Adaptarea comercială priveşte ambalarea, etichetarea şi marcarea conform reglementarilor în vigoare.

În tranzacţia internaţională, serviciile legate de punerea la dispoziţie a produsului şi serviciile după vânzare ocupa un loc aparte. Ele pot fi la iniţiativa şi sub responsabilităţile vânzătorului care stabileşte în acest caz o ofertă completă. De asemenea, serviciile pot fi repartizate între exportator şi importator.

Referitor la punerea la dispoziţie a produsului şi a serviciului, trebuie răspuns la următoarele întrebări:

– Cine va ordona şi va răspunde de transportul mărfurilor dintr-un punct în altul?

– Cine va suporta riscul pierderii sau prejudiciile aduse mărfurilor în timpul transportului?

– Cine va pregăti şi va realiza operaţiunile vamale de export din ţara vânzătorului şi de import în ţara cumpărătorului?

– Cine va suporta prejudiciile materiale dacă aceste operaţii nu pot fi efectuate sau sunt defectuos derulate?

În funcţie de răspunsurile la aceste întrebări se vor stabili clauzele ce vor fi inserate în contract.

14

Capitolul 2

TRANZACŢIILE COMERCIALE ÎN CONTEXTUL INTERNAŢIONALIZĂRII ŞI GLOBALIZĂRII

ECONOMIEI MONDIALE

2.1. Globalizarea: concept şi efecte

O trăsătură caracteristică a evoluţiei mediului de afaceri la scară mondială (în a doua jumătate a secolului al XX-lea) a constituit-o tendinţa de trecere de la internaţionalizare la globalizare în viaţa economică. Această tendinţă s-a manifestat şi în domeniul tranzacţiilor comerciale (expansiunea comerţului mondial), al investiţiilor în străinătate (internaţionalizarea producţiei), al structurilor organizaţionale de afaceri (internaţionalizarea firmei).

În ultimul deceniu, sub influenţa a numeroşi factori de natură economică, tehnologică şi politică, procesul internaţionalizării a intrat într-o nouă etapă, cea a emergenţei unei economii globale, întemeiată pe un sistem de interdependenţe transnaţionale în comerţ, producţie, servicii şi finanţe.

Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin extinderea şi intensificarea tranzacţiilor comerciale internaţionale, prin modificarea raporturilor de forţe în plan economic şi politico-militar şi printr-o nouă modalitate de definire a relaţiei dintre naţional şi internaţional.

Internaţionalizarea reprezintă un proces cantitativ caracterizat numai prin extinderea geografică a schimburilor economice şi cooperării dintre state.

Globalizarea, pe lângă extinderea teritorială, presupune şi integrarea funcţională a activităţilor derulate în diferite puncte geografice. Într-o abordare generală, globalizarea constă în adâncirea şi accelerarea interconectării la scară mondială, în toate aspectele vieţii sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanţe la viaţa spirituală1. În aceste condiţii rezolvarea unor probleme naţionale implică negocierea multilaterală, prin participarea tot mai multor ţări. Standardizarea şi integrarea sunt două elemente de bază ale globalizării.

Principalele etape istorice care au condus în final la manifestarea fenomenului globalizării sunt în ordine cronologică2:

etapa 1400 – 1750, aşa-zisa „etapa primară” – au loc descoperirile geografice; colonizările, apariţia schimburilor comerciale transcontinentale;

etapa 1750 – 1880, cunoscută sub numele de „etapa incipientă” caracterizată prin formarea statelor unitare şi amplificarea legăturilor de natură comercială şi politică dintre acestea; încheierea primelor acorduri în domeniul relaţiilor comerciale internaţionale;

1 Held D., McGrew A., Goldblatt D., Perraton J., Transformări globale, Politică, economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi 2004, p262 Robertson R., Globalization: Social, Theory and the Global Culture, London, Sage 1992, p. 59-60

15

etapa 1880 – 1925, numită „etapa dezvoltării” în care au avut loc: dezvoltarea producţiei manufacturate; evoluţia mijlocelor de transport; intensificarea comerţului mondial; amplificarea fenomenului migraţionist; structurarea firmelor multinaţionale într-o formă simplistă;

etapa 1925 – 1970, sau „etapa hegemoniei mondiale” în care se conturează marile puteri statale, se mondializează conflictele armate, se cristalizează organizaţiile şi instituţiile cu vocaţie planetară;

etapa de la finele secolului XX, caracterizată prin intensificarea regionalizării şi integrării precum şi prin internaţionalizarea puternică a activităţii firmelor multinaţionale într-o altă accepţiune globalizarea, privită prin intensificarea integrării internaţionale a pieţelor de bunuri şi de capital, a cunoscut o evoluţie ciclică. Astfel, globalizarea a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, a luat amploare până la primul război mondial, a cunoscut un declin între cele două războaie mondiale şi a debutat după cel de-al doilea război mondial într-o fază nouă a dezvoltării sale, atingând în ultimii 25 de ani vârfuri fără precedent.

Efectele benefice ale globalizării – lărgirea pieţelor de desfacere, transferul de tehnologii, migraţia forţei de muncă, obţinerea unor producţii de masă cu consecinţe directe asupra îmbunătăţirii şi reducerii preţurilor produselor etc. sunt subliniate de cea mai mare parte a analiştilor economici.

În multe state în dezvoltare s-au înregistrat progrese economice care probabil că nu ar fi avut loc fără atragerea de ISD, deci fără aportul firmelor multinaţionale. Cu toate acestea proporţia dintre cei bogaţi şi cei săraci s-a adâncit. Conform datelor statistice, valoarea activelor deţinute de cei mai bogaţi 200 oameni din lume s-a dublat în decursul a numai 4 ani de zile, respectiv între 1994 şi 1998. Cum era firesc au apărut şi atitudinile anti-globalizare, atât sub forma manifestaţiilor de stradă, cât şi sub forma analizelor critice efectuate de oamenii de ştiinţă. Se apreciază că pentru ţările sărace globalizarea înseamnă: amplificarea inegalităţilor, exploatarea fără discernământ a bogăţiilor naturale, creşterea şomajului, lipsa controlului local în raport cu activitatea firmelor multinaţionale cu consecinţe negative directe asupra suveranităţii naţionale.

Dezvoltarea relaţiilor economice pe plan mondial şi crearea unui mediu de afaceri internaţional s-au realizat pe seama unor mari procese: creşterea comerţului mondial, dezvoltarea rapidă a investiţiilor în străinătate, intensificarea relaţiilor financiare, activitatea societăţilor multinaţionale.

2.2. Comerţul internaţional

Multă vreme schimburile de mărfuri dintre ţările lumii au reprezentat singurele tranzacţii transfrontaliere. Acestea rămân importante şi în prezent, cel puţin sub aspectul mărimii valorilor tranzacţionate şi al diversităţii sortimentale.

Cu o singură excepţie înregistrată între 1913 şi 1950, ultimii 285 de ani au fost caracterizaţi prin creşterea mai rapidă a schimburilor comerciale internaţionale, în raport cu creşterea economică mondială. Într-un prim interval 1720-1913, creşterea comerţului internaţional a fost de 1,3 ori mai mare decât sporul PIB. Perioada 1913-1950 a inclus cele două războaie mondiale şi marea criză economică din 1929, fapt ce a condus pe fondul promovării protecţionismului la o devansare a creşterii comerţului

16

internaţional de către creşterea economică, ultima la rândul ei fiind destul de anemică1. Pe parcursul ultimilor 58 de ani, evidenţiaţi statistic, comerţul internaţional cu mărfuri a evoluat din punct de vedere valoric de la 61 de miliarde dolari în anul 1950, la peste 15.780 miliarde dolari în anul 2008, ceea ce reprezintă o multiplicare de aproximativ 258 de ori, fapt de denotă că activitatea de comerţ exterior este profitabilă. Această dinamică accentuată s-a datorat pe de o parte creşterii volumului fizic al mărfurilor tranzacţionate peste graniţă, iar pe de altă parte majorării preţurilor acestor mărfuri sau deprecierii cursurilor valutelor, în special a dolarului american. Evoluţia pe intervalele de timp a ritmurilor medii anuale de creştere a comerţului mondial, în această ultimă perioadă, a fost următoarea: 7,7% (1950-1960); 9,8% (1961-1970); 22,1% (1971-1980); 6,2% (1981-1990); 7,0% (1991-2000); 14,3% (2001-2008). Pentru comparaţie, trebuie menţionat, că în perioada 1950-2008, creşterea înregistrată de exporturile cu mărfuri a fost de aproximativ 20,4 ori mai mare decât creşterea aferentă PIB-ului mondial.

Pe fondul crizei globale, în anul 2009, comparativ cu anul precedent valoarea exporturilor a scăzut pe plan mondial cu 13,7%, diminuarea pe categori de ţări fiind de 14,2% pentru ţările dezvoltate, 11,7% pentru ţările în dezvoltare şi de 15,5% pentru ţările din Estul Europei şi CSI.

Când analizăm evoluţia valorică a exporturilor este necesar să avem în vedere şi tendinţa preţurilor, care în general este de creştere. Astfel, spre exemplu în anul 2005 comparativ cu anul 2004, creşterea medie a preţurilor internaţionale a fost de 6,5% putând considera că este redusă, dacă avem în vedere că în anul 2004 faţă de anul 2003 s-a înregistrat o majorare medie a preţurilor internaţionale de 11%. În anul 2005 preţurile internaţionale au cunoscut creşteri faţă de anul precedent, variind de la 3% în cazul produselor agricole la 35% în cazul petrolului şi produselor derivate.

Demnă de evidenţiat este evoluţia pe care ponderea valorică a exporturilor la nivel global în totalul PIB-ului mondial, a întregistrat de-a lungul timpului. La începutul secolului XIX-lea, acest indicator înregistra o valoare cu puţin sub 2%, crescând la 5% în anul 1850 şi apropiindu-se de 10% la finele respectivului secol. Dacă primul război mondial, marea criză din 1929-1934 şi cel de-al doilea război mondial au determinat o reducere cu privire la cifra menţionată, în anul 2008 aproximativ 26% din producţia mondială este destinată exporturilor.

Pe lângă sporirea fizică şi valorică a exporturilor mondiale, putem constata o îmbunătăţire a structurii acestora. În prezent, ponderea produselor manufacturate în totalul exporturilor mondiale de bunuri este de 80%.

Repartizarea teritorială a creşterii exporturilor de mărfuri s-a caracterizat prin neuniformitate. În intervalul 1950-2008 au înregistrat creşteri ale ponderilor exporturilor proprii în totalul mondial, Europa (de la 33% la 42,7%) şi Asia (de la 15% la 35,8%), iar descreşteri au avut loc în America de Nord (de la 27% la 10,9%), America Latină (de la 12% la 5,5%) şi Africa (de la 7% la 3,4%). După ce Europa Centrală şi de Est a cunoscut o majorare semnificativă a exporturilor cu mărfuri în anii '70, fostele ţări socialiste din această zonă au înregistrat o scădere bruscă a valorii exporturilor ajungând să deţină, în anul 1991, o pondere în totalul mondial de numai 2,6%. Ulterior a avut loc o redresare a evoluţiei celor 19 ţări - 10 dintre acestea intrând în anul 2004 şi în anul 2007 în UE - în privinţa exporturilor, a căror pondere în totalul mondial s-a cifrat în anul 2008 la 7,8%.

Germania cu 1.455 miliarde dolari, China cu 1.428 miliarde dolari şi SUA cu 1.301 miliarde dolari au fost cei mai mari exportatori în anul 2008, cele trei ţări

1 Drăgan Gabriela, Fundamentele comerţului mondial internaţional, Ed. ASE, Bucureşti, 2002, p. 22

17

regăsindu-se pe podium şi în privinţa importurilor, dar într-o altă ordine şi anume: SUA cu 2.165 miliarde dolari, Germania cu 1.198 miliarde dolari şi China cu 1.133 miliarde dolari.

Accentuarea interdependenţelor internaţionale prin intermediul fluxurilor comerciale rezultă dintr-o mutaţie majoră, care a avut loc în domeniul comerţului mondial: trecerea de la structuri de raporturi de tip produse de bază contra produse manufacturate (interdependenţe intersectoriale, specifice primei jumătăţi a secolului) la structuri de tipul produse manufacturate contra produse manufacturate (interdependenţe intrasectoriale) şi apoi la schimbul de produse în cadrul unor ramuri şi subramuri ale industriei sau în cadrul unor grupe de produse (interdependenţe intra-industriale). Dezvoltarea comerţului intra-industrial reflectă procesul de adâncire progresivă a diviziunii internaţionale a muncii în deceniile care au urmat încheierii ultimei conflagraţii mondiale.

Pe de altă parte, datele statistice privind distribuţia pe categorii de ţări a comerţului mondial arată că procesul internaţionalizării nu s-a desfăşurat în mod omogen pe ansamblul economiei mondiale. Într-adevăr, în anul 2008, ponderea diferitelor grupe de ţări în comerţul internaţional cu mărfuri, a fost următoarea: ţări dezvoltate 58,6%, ţări în dezvoltare 37,5% şi ţări cu economie în tranziţie din Europa de Sud-Est şi CSI 3,85%.

Structura exportului mondial de mărfuri pe categorii de ţăriTabel nr.1

Regiuni economice

Anii

1980 1990 1995 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Mondial 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100Ţări dezvoltate

65,27

72,04

67,78

65,72

66,29

65,72

65,10 63,19 60,52 59,00 58,62 56,57

Ţări în dezvoltare

29,47

24,26

27,61

31,64

30,93

31,77

32,15 33,73 36,04 37,27 37,51 38,67

Europa de Sud-Est şi CSI

5,26 3,70 2,62 2,64 2,78 2,51 2,73 3,07 3,42 3,71 3,85 4,76

Sursa: World Trade Report 2008

Comerţul exterior al României, până în anul 2008, a cunoscut o tendinţă permanentă de creştere - exceptând anul 1998 – fiind expresia unei mai mari deschideri economice a ţării noastre, care astfel şi-a intensificat participarea la schimburile comerciale globale. Încheierea de către România a Acordului de liber schimb cu ţările AELS, a Acordului CEFTA şi a unor acorduri comerciale bilaterale cu diferite ţări, explică în cea mai mare parte, această tendinţă. Trebuie consemnate, în acelaşi timp, stările conflictuale din Balcani şi din Orientul Mijlociu care au acţionat negativ asupra dinamicii comerţului exterior al României în general şi asupra exporturilor către aceste zone în special.

În perioada 2000-2008, exporturile româneşti de bunuri au crescut de la 11.273 milioane euro la 33.628 milioane euro, ceea ce reprezintă o multiplicare de 3,0 ori. Pentru aceeaşi perioadă importurile ţării noastre de bunuri au crescut de la 13.140 milioane euro, la 52.000 milioane euro, majorarea fiind de 4,0 ori. De reţinut că în anul 2008 valorile exporturilor şi importurilor realizate de România au atins niveluri istorice maxime.

Balanţa comercială a României a fost, din 1990 până în prezent, permanent deficitară, valoarea importurilor depăşind substanţial de cele mai multe ori, valoarea exporturilor. Cel mai redus deficit a fost înregistrat în 1999 când gradul de acoperire a

18

importurilor cu exporturile a fost de 87,1%, urmare a reducerii prin lege a impozitului pe profit la numai 5% în cazul activităţilor care produceau pentru export. La polul opus s-a situat anul 2008 când gradul de acoperire a fost de numai 64,7%. Deficitul balanţei comerciale a crescut apreciabil, în valoare absolută, ajungând să reprezinte, începând cu 2006, ponderi în PIB de 12 şi chiar mai mari decât acestă valoare.

Pe fondul crizei economice mondiale, în anul 2009, comparativ cu anul anterior, România a înregistrat o scădere cu 13,4% la exporturi şi o diminuare mult mai accentuată (cu 30,9%) la importuri. Deficitul balanţei comerciale a României s-a cifrat la 6,78 miliarde euro.

2.3. Investiţiile străine directe

ISD reprezintă componenta majoră a fluxurilor financiare derulate pe întreg globul. Evoluţia impetuoasă a fluxurilor de ISD, în ultimii 20 de ani ai secolului trecut, a determinat internaţionalizarea structurilor productive ale diferitelor firme. Creşterea numărului şi puterii societăţilor multinaţionale este o consecinţă a acestui proces. Noile motivaţii apărute au produs schimbări în opţiunile societăţilor multinaţionale cu privire la modalităţile strategice de a aborda pieţele externe.

ISD spre deosebire de investiţia de portofoliu (care presupune un plasament pur financiar) are drept caracteristică principală controlul pe care investitorul străin îl exercită asupra firmei în care a investit. De regulă, ISD se derulează pe termen lung, sunt mai greu de transferat şi sunt mai palpabile decât cele de portofoliu concretizându-se sub formă de hale, utilaje, clădiri de birouri etc. Realizarea unei ISD în industria prelucrătoare presupune achiziţionarea de clădiri, mijloace fixe, pregătirea personalului etc., elemente care o fac greu de abandonat, pe când o ISD în domeniul terţiar presupune un consum de capital ceva mai redus, putându-se renunţa mai uşor la afacere, când condiţiile de piaţă devin neprielnice.

Făcând o trecere în revistă a principalelor tendinţe manifestate pe plan mondial, în domeniul fluxurilor de investiţii străine, constatăm că acestea sunt caracterizate de trei trăsături: creşterea rapidă a fluxurilor de ISD şi diversificarea surselor acestora; amplificarea eforturilor majorităţii ţărilor de a atrage ISD; piaţa internaţională a ISD este cu adevărat globală şi extrem de concurenţială.

Intrările de ISD au fost, în anul 2000, de 25,4 ori mai mari decît în anul 1980, ceea ce reprezintă o creştere fără precedent. Totodată acestea au devansat substanţial valorile înregistrate de alţi indicatori economici cum ar fi PIB-ul mondial sau exporturile mondiale.

Evoluţia fluxurilor şi stocurilor de ISD- mld. $ -

Tabel nr. 5Ind. Anii

´80 ´85 ´90 ´95 2000

2001

2002

2003 2004 2005 2006 2007 2008

Flux intrări 55 58 202 340 139

8824 625 561 717 958 1461 1978 1697

Flux ieşiri 54 63 229 359 123

1751 537 562 920 880 1396 22146 1857

Stoc intrări 561 814 178

92766 578

66164

6759

8170 9587 10180 12470 15210

14909

19

Stoc ieşiri 571 756 179

12949 614

86593

7387

8760 10199

10597 12756 15602

16205

Sursa: World Investment Report 2003, 2008, 2009

Printre factorii care au condus la această creştere deosebită a fluxurilor de ISD se pot enumera: ritmurile înalte de creştere economică înregistrate de ţările dezvoltate, care sunt atât principala sursă a fluxurilor de ISD, cât şi principala destinaţie a acestora; înlăturarea de către majoritatea ţărilor a barierelor din calea capitalului străin şi promovarea unor legi care au avut ca scop atragerea investitorilor străini; intrarea începând cu anul 1990 în rigorile economiei de piaţă a fostelor ţări socialiste.

Evoluţia negativă a fluxurilor anuale de ISD, în perioada 2001-2003 s-a datorat, în principal, reducerii fuziunilor şi achiziţiilor transfrontaliere care au reprezentat, de altfel, pârghia majoră de concretizare a ISD în ţările dezvoltate, din ultimii ani ai secolului trecut. Alături de această cauză esenţială mai putem avea în vedere reducerea creşterii economice, încetinirea proceselor de privatizare şi reformă economică din diferite ţări, diminuarea nivelului rentabilităţii filialelor ce ar putea fi înfiinţate în străinătate de firmele multinaţionale etc. O pondere din ce în ce mai importantă în fluxul intrărilor de ISD o reprezintă în prezent reinvestirea profiturilor sau extinderea investiţiilor deja efectuate.

Anul 2004 a marcat reluarea procesului de creştere a intrărilor globale de ISD, sporul faţă de nivelul înregistrat în anul precedent fiind de 27,9%. Tendinţa s-a menţinut şi în anul 2005, când sporul anual a fost de 33,5%. Intrările de ISD au ajuns în anul 2005 la 958,6 miliarde dolari, fiind cu mult sub maximul de 1.398 miliarde dolari, atins în anul 2000. În 126 de state din cele aproximativ 200, monitorizate de UNCTAD, s-au înregistrat, în anul 2005, creşteri ale intrărilor de ISD. Evoluţia din ultimii doi ani a intrărilor de ISD este în linii mari consecinţa aceloraşi cauze care au condus la creşterile spectaculoase din ultimii ani ai deceniului trecut. Avem în vedere în acest sens ritmul înalt de creştere a achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale, profitul mai mare obţinut de firmele multinaţionale, redresarea burselor etc.

Menţinerea în cea mai mare parte a condiţiilor care au determinat dinamica pozitivă a fluxurilor de ISD intrate la nivel mondial în ultima perioadă s-a concretizat în continuarea trendului crescător şi în anii 2006 şi 2007 când acest flux a înregistrat succesiv niveluri negative până în acel moment de 1.461 miliarde dolari şi respectiv de 1.978 miliarde dolari.

Criza economică şi financiară care şi-a avut originea în ţările dezvoltate a condus la scăderea fluxului de ISD emise de această categorie de ţări şi implicid la diminuarea, în anul 2008, a ISD emise pe plan mondial, care au ajuns la nivelul de 1.697 miliarde dolari. Trebuie menţionat că fluxurile de ISD atrase de ţările dezvoltate au cunoscut aceeaşi tendinţă de scădere, în schimb cele care au avut ca destinaţie ţările în dezvoltare sau din Europa de Sud – Est şi CSI au crescut. Acest fapt explică prezenţa Chinei şi Federaţiei Ruse în topul celor mai bune plasate 5 ţări absobante de ISD (1. SUA – 316 miliarde dolari, 2. Franţa – 117 miliarde dolari, 3. China – 108 miliarde dolari, 4. Marea Britanie – 96 miliarde dolari, 5. Federaţia Rusă – 70 miliarde dolari).

Fuziunile şi achiziţiile au scăzut în 2008 faţă de 2007, cu 34% ajungând la valoarea de 673 miliarde dolari. Fondurile private de investiţii care provin în cea mai mare parte din ţările dezvoltate economic, au generat aproape 1/5 din totalul achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale. Trebuie subliniat că ISD realizate prin astfel de fonduri vizează o perioadă de 5-10 ani, care este suficient de mare pentru a nu intra în

20

zona plasamentelor de portofoliu, dar suficient de mică pentru a induce efecte benefice trainice în economiile ţărilor gazdă.

Conform datelor oferite de UNCTAD trebuie să ne aşteptăm la o scădere, în anul 2009, a fluxurilor de ISD emise pe plan mondial care se va cifra la aproximativ 1.200 miliarde dolari. Pe fondul reluării creşterii economice se preconizează o sporire lentă a fluxului de ISD emise, aceasta apropiindu-se în 2010 de 1.400 miliarde dolari iar în 2011de 1.800 miliarde dolari.

Fluxul intrărilor de ISD în România a înregistrat valori anuale modeste, în intervalul 1990-2003.

Printre factorii care au determinat această situaţie putem enumera: infrastructura slab dezvoltată; o anumită rigiditate a forţei de muncă, dublată de un sistem de formare

profesională neperformant; disfuncţionalităţile climatului legislativ; lipsa stabilităţii economice; manifestarea frecventă şi la toate nivelurile a actelor de corupţie; birocraţia ce a caracterizat activitatea administraţiei publice; pierderea startului în înfăptuirea reformei economice, cel puţin în faţa ţărilor

din zonă care au aderat înaintea României la UE.

* Transformarea euro în dolari s-a făcut la cursul 1 euro = 1,44 dolari, curs stabilit de BNR la 31.XII. 2009Figura nr. 3. Evoluţia investiţiilor străine directe în perioda 1991-2009 (mil.USD)

21

Evoluţiile favorabile ale fluxurilor intrărilor de ISD în România în anii 2004 şi 2005 când acestea s-au cifrat la aproape 6,5 miliarde dolari anual au fost urmate de creşteri substanţiale ăn anii 2006, 2007 şi 2008 când acest indicator a atins valori de 11,3 miliarde dolari, 9,9 miliarde dolari şi respectiv 13,3 miliarde dolari. Cauzele care au determinat această creştere a ISD atrase de România începând cu 2004 pot fi sintetizate în:

încheierea proceselor de privatizare din ţările Europei Centrale şi de Est (Cehia, Ungaria, Polonia) care au fost premiantele procesului de tranziţie către economia de piaţă;

apariţia în privatizările efectuate de România a unor oportunităţi deosebite (Petrom, BCR, distribuţia energiei electrice şi gazelor naturale etc.);

intrarea României la 1 ianuarie 2004 în NATO; propunerea de aderare a României la UE la Summitul de la Salonic din

2003, confirmată la Bruxelles la jumătatea anului 2004; preluarea acquis-ului comunitar ce a limitat instabilitatea legislativă,

reducând totodată birocraţia şi corupţia.Pentru România, data de 1 ianuarie 2007 a marcat începutul unei noi faze

istorice de dezvoltare. Ajutată de ţările membre ale UE, România are toate şansele să elimine sau să atenueze neajunsurile cu care se confruntă, devenind tot mai competitivă sub aspectul atragerii de ISD.

Datele preliminarii indică o reducere puternică a investiţiilor străine directe atrase de România în anul 2009, acestea cifrându-se la 4,55 miliarde euro, sumă ce reprezintă echivalentul a 6,56 miliarde dolari. Recesiunea economică mondială şi tulburările politice şi sociale interne au fost principali factori ce au determinat această evoluţie a ISD intrate în România, în anul 2009. Perspectivele nu sunt deloc îmbucurătoare nici pentru anul 2010.

2.4. Firmele multinaţionale

Cu toate că nu există o definiţie anomim acceptată pentru firmele multinaţionale, acestea sunt companii puternice ale căror baze se află în ţările de origine, dar care derulează afaceri în diferite puncte ale globului, deţinând active şi având angajaţi în străinătate prin intermediul filialelor înfiinţate în alte state.

Activitatea firmelor multinaţionale s-a intensificat în anii '80, explodând realmente o dată cu apropierea de finalul secolului XX.

Firmele multinaţionale nu acţionează numai în ţările dezvoltate, ci în toate ţările lumii, ele reprezentând o puternică forţă de coeziune a economiei mondiale, un liant care leagă între ele economiile naţionale în cadrul procesului de globalizare. Cu ajutorul unor strategii complexe de întreprindere şi cu o reţea de filiale proprii de dimensiuni planetare, firmele multinaţionale sunt implicate în producţia multinaţională de bunuri şi servicii pe baza unei sofisticate diviziuni a muncii între societatea-mamă şi filialele ei din străinătate. Aproximativ o treime din activele productive private ale lumii sunt conduse de firmele multinaţionale cu diferite grade de integrare pe verticală. Pe măsură ce creşte integrarea pe verticală, între producător şi vânzător, rolul întreprinderilor multinaţionale devine preponderent în cadrul relaţiilor economice internaţionale.

Privite de unii, ca nişte agenţii economici uzurpatori, iar de alţii, ca principali promotori de bunăstare în ţările în dezvoltare, marile firme multinaţionale au contribuit din plin la amplificarea procesului de interdependenţă economică la scară

22

globală. Firmele multinaţionale sunt interesate ca mediul economic internaţional să fie puţin reglementat, atât în ansamblul său cât şi în fiecare ţară racordată la circuitul mondial, generându-se astfel permisele liberalizării schimburilor comerciale şi mişcării fluxurilor de capital. Totodată, acestea generează un climat internaţional lipsit de turbulenţe, fapt ce le permite să-şi eficientizeze din plin activitatea economică.

Firmele multinaţionale au cunoscut în ultimele trei, patru decenii o creştere numerică semnificativă. Dacă în 1969 erau înregistrate 7.000 firme multinaţionale, numărul acestora a ajuns în 1990 la 24.000, şi în 2008 la 82.000. Cele 82.000 firme multinaţionale deţineau un număr de 810.000 filiale în străinătate. Numărul salariaţilor angajaţi de filialele străine s-a cifrat la aproximativ 78.000.000.

Pe parcursul ultimei perioade de 25 de ani, valoarea producţiei firmelor multinaţionale a sporit de 8,4 ori, în condiţiile în care PIB-ul mondial a crescut de numai 4 ori. Ponderea cifrei de afaceri a firmelor multinaţionale în PIB-ul mondial a evoluat, în intervalul amintit, de la 24% la peste 50%.

Referitor la potenţialul economic deţinut de filialele firmelor multinaţioale plasate în străinătate, acesta nu este de neglijat. Respectivele filiale contribuie cu 11-12% la PIB-ul mondial şi realizează aproximativ 35% din exporturile mondiale.

Criteriul primordial care determină o firmă să opteze între exportul de produse fabricate în ţara de origine şi realizarea fabricaţiei în alte ţări, căpătând astfel valenţe de firmă multinaţională, ţine de asigurarea eficienţei economice. Trebuie analizate costurile pe care firma le suportă în cele două cazuri. În primul caz este necesar să avem în vedere cheltuielile legate de transportul extern al produselor, de asigurare a acestora în trafic internaţional, de nivelul taxelor vamale etc., iar în cel de-al doilea caz trebuie să avem în vedere cheltuielile generate de sedii, comunicaţii, calificarea personalului, adaptarea la legislaţiile locale etc. Atunci când costul producerii unei mărfi în străinătate este mai mic decât costul generat de fabricarea aceleiaşi mărfi în ţara de origine şi de exportul ei, firma va opta pentru constituirea de filiale productive în anumite ţări gazdă, căpătând astfel un caracter multinaţional.

O altă cauză, ce determină firmele multinaţionale să investească în străinătate, este reprezentată de nevoia de a accede la resursele naturale şi de forţă de muncă din ţara gazdă. Din punct de vedere istoric, primele investiţii în străinătate au avut ca scop exploatarea resurselor naturale. Firmele multinaţionale preferă în prezent resursele naturale din străinătate, pentru că în ţara de origine acestea fie nu există, fie sunt prohibite, fie sunt scumpe. Sunt vizate cu precădere produsele agricole, petrolul, mineralele şi resursele care pot fi valorificate numai în mediul lor natural, cum ar fi cele din domeniul turismului. Forţa de muncă relativ calificată şi ieftină din ţările gazdă este căutată de firmele multinaţionale, ce doresc să investească în domenii mari consumatoare de muncă vie (textile, confecţii, pielărie etc.).

Firmele multinaţionale recurg de multe ori la ISD din necesitatea cuceririi de noi pieţe. Dimensiunile reduse ale pieţei interne (Norvegia, Elveţia) nu permit dezvoltarea unor firme autohtone puternice fără a aborda pieţele străine. Firmele care deţin mărci de renume internaţional, atunci când nu găsesc colaboratori competitivi în străinătate, preferă să recurgă la ISD. pentru a nu-şi deteriora prestigiul internaţional.

Unele investiţii în străinătate efectuate de firmele multinaţionale sunt determinate de necesitatea evitării unor restricţii tarifare sau netarifare impuse de ţările gazdă şi de posibilitatea obţinerii unor stimulente acordate de guvernele ţărilor respective.

Dintre alte motivaţii cu caracter general, pe care se fundamentează decizia firmelor multinaţionale de a investi în străinătate, putem avea în vedere următoarele:

23

Firmele multinaţionale evită, de regulă, cesionarea unor licenţe de fabricaţie în favoarea unor producători străini considerând că astfel înstrăinează rezultatele propriei activităţi de cercetare – dezvoltare. Ele preferă însă transferul de tehnologii către propriile filiale din străinătate, menţinând astfel controlul asupra tehnologiilor respective. Se pare că, în prezent, acesta este cel mai facil mod de a asigura participarea statelor în dezvoltare (în care sunt deschise filiale ale firmelor multinaţionale) la beneficiile ce rezultă din cercetarea ştiinţifică şi tehnică mondială. Având în vedere că aproximativ 80% din activitatea de cercetare-dezvoltare a întregii lumi se realizează de către firmele multinaţionale, asistăm în zilele noastre la o tendinţă de polarizare a activităţilor desfăşurate de aceste firme. Astfel, firma multinaţională va desfăşura cu preponderenţă activitatea de cercetare-dezvoltare în ţara de origine, deplasând activitatea productivă către propriile filiale din străinătate;

Întărirea poziţiilor dintr-o anumită arie geografică sau la scară planetară prin achiziţia anumitor firme străine;

Impunerea, de către guvernele ţărilor de origine, a unor reglementări financiare şi fiscale împovărătoare pentru societăţile comerciale a condus la transferarea multor afaceri în zone mult mai amiabile;

Restricţiile de ordin ecologic au determinat multe firme să transfere activităţile poluante în acele ţări unde legislaţia este permisivă;

Cumpărarea de către firmele multinaţionale a unor societăţi comerciale străine şi revânzarea acestora după ce eventual au fost efectuate unele corecţii manageriale.

Revista Fortune, este una dintre cele mai prestigioase publicaţii economice din lume care conferă atenţie deosebită analizei firmelor multinaţionale. Cele mai performante firme din lume sunt evaluate pe baza următoarelor criterii: competenţa managerilor, calitatea produselor şi serviciilor, calitatea personalului angajat, amploarea procesului inovaţional, soliditatea financiară, responsabilitatea socială, atitudinea faţă de dezvoltarea globală.

Dintre toate firmele multinaţionale, cele americane sunt de departe cele mai competitive. Este de remarcat vocaţia firmelor americane către sectoarele caracterizate printr-o înaltă tehnologie, cum ar fi fabricarea microprocesoarelor, computerelor, industria aerospaţială şi de apărare etc.

Firmele multinaţionale din UE şi Japonia s-au dovedit a fi performante în domeniile aşa-zise tradiţionale şi anume: industrie alimentară, industrie chimică, industrie metalurgică, transporturi aeriene, fabricarea de sisteme de comunicaţii.

Unele firme multinaţionale au dobândit, de-a lungul anilor, o forţă economică apreciabilă, care în multe cazuri o depăşeşte pe cea a unor state naţiune. Conform datelor statistice, corespunzătoare anului 2008, clasamentul realizat, pe baza veniturilor pentru multinaţionale şi a PIB-ului pentru ţări, cuprinde în primele 100 de entităţi ierarhizate, 45 firme multinaţionale şi 55 ţări, România în acest clasament a ocupat poziţia cu numărul 49. Cifra de afaceri realizată de primele 200 firme multinaţionale era mai mare decât PIB-ul integrat al tuturor ţărilor lumii, diminuat cu cel înregistrat în primele 10 ţări dezvoltate.

Majoritatea firmelor-mamă, aproximativ 75%, sunt originare din ţările dezvoltate, în timp ce filialele sunt localizate, în proporţie de peste 85%, în ţările în dezvoltare, în ţările din Europa de Sud-Est şi în Comunitatea Statelor Independente.

24

Trebuie remarcat că firmele multinaţionale cu sediul în ţările dezvoltate sunt mult mai puternice decât cele originare din ţările în dezvoltare. În topul mondial al firmelor multinaţionale stabilit în funcţie de valoarea de piaţă a acestora, primele locuri sunt ocupate autoritar de către societăţile americane.

Avantajele competitive ale întreprinderilor din ţările dezvoltate au fost consolidate de secole prin acumulări de capital, creştere economică şi îmbunătăţiri tehnologice. Peste 90% din firmele multinaţionale, existente în ţările dezvoltate, îşi au originea în ţările triadei. Dintre ţările în dezvoltare deţin firme multinaţionale ţările mari şi cele nou industrializate. În topul celor mai bine plasate 100 firme multinaţionale funcţie de veniturile obţinute în anul 2008 nu mai puţin de 43 sunt din UE, 29 din SUA, 10 din Japonia, una din Elveţia, una din Norvegia, şi 16 din ţările în dezvoltare. Primele cinci firme multinaţionale, sub aspectul veniturilor încasate în anul 2008, sunt în ordine: Royal Ductch Shell (458 miliarde dolari), Exxon Mobil (442 miliarde dolari), Wal-Mart Stores (405 miliarde dolari), BP (367 miliarde dolari) şi Chevron (263 miliarde dolari). Având în vedere profitul realizat, în acelaşi an, pe primele cinci locuri sunt plasate: Exxon Mobil (45 miliarde dolari), Gazprom (29 miliarde dolari), Royal Ductch Shell (26 miliarde dolari), Chevron (23 miliarde dolari) şi BP (21 miliarde dolari). Cea mai puternică firmă multinaţională Royal Ducth Shell, cu o cifră de afaceri, aşa cum am subliat anterior de 458 miliarde dolari, este depăşită din perspectiva PIB-ului realizat de numai 22 de ţări, devansând în acelaşi timp un număr de 165 de ţări. Cifrale sunt valabile pentru anul 2008. Firme ca L.G. (Coreea), China National Petroleum (China), PDVSA (Venezuela), Petrobras (Brazilia) devin jucători destul de puternici în economia mondială. Trebuie remarcată China care în acest top deţine 4 societăţi multinaţionale.

Creşterea activităţii externe a firmelor cu sediul central în ţările în dezvoltare este consecinţa acţiunii următorilor factori:

necesitatea rezolvării unor probleme legate de piaţă cum ar fi: evitarea barierelor tarifare şi netarifare impuse de ţările importatoare; încercarea de a ieşi din starea de dependenţă accentuată faţă de piaţa internă etc.;

creşterea costurilor de producţie în general şi a celor salariale în special, fenomen manifestat cu predilecţie în Asia de Est şi Sud-Est;

pe fondul amplificării nivelului de globalizare a economiei mondiale, firmele intră în competiţie inclusiv în spaţiul lor naţional cu agenţi economici străini, fapt ce le obligă să-şi extindă activitatea pe plan internaţional;

politica multor guverne încurajează investiţiile în străinătate efectuate de firme autohtone cu consecinţe benefice asupra performanţelor acestora şi asupra veniturilor ce vor intra în propria economie.

Decizia de a investi în străinătate, a firmelor domiciliate în ţările în dezvoltare, trebuie foarte bine fundamentată luând în considerare atât neajunsurile, cât şi avantajele. Pe de o parte, prin investiţiile efectuate în străinătate, are loc o ieşire de capital fiind diminuate investiţiile interne cu consecinţe nefavorabile asupra locurilor de muncă, iar pe de altă parte pe lângă câştigurile legate de competitivitate, ţara de origine beneficiază de intrări de capital concretizate sub forma profiturilor repatriate, plăţilor efectuate de ţara gazdă pentru utilaje, semifabricate importate din ţara unde este domiciliată firma multinaţională, plata redevenţelor etc.

Din reţeaua filialelor amplasate în străinătate de către firmele multinaţionale, aşa cum am menţionat, 85% sunt localizate în ţările în dezvoltare, în ţările din Europa de Sud – Est şi în CSI. Pe de altă parte, numai 31,2% din fluxurile de ISD se îndreaptă către această categorie de ţări. Rezultă că valoarea mărimii capitalului corespunzător

25

filialelor deschise în străinătate este în medie mai mare pentru cele localizate în ţările dezvoltate comparativ cu cele amplasate în restul lumii.

Pe sectoare, cele mai multe filiale au fost constituite în servicii (60% din filialele firmelor multinaţionale din Germania, Japonia şi SUA).

Prin natura lor, în prezent, firmele multinaţionale organizează producţia şi distribuţia de bunuri şi servicii la nivel mondial pe baza relaţiei de proprietate asupra activelor de producţie (a mijloacelor de producţie) sau prin alte mijloace de control. Întreprinderile multinaţionale adoptă unele strategii pentru atingerea atât a obiectivelor pe termen scurt, cât şi a celor pe termen lung, cum ar fi profitul calculat la efectuarea investiţiei, creşterea cotei de piaţă sau creşterea valorii acţiunilor proprii, toate în contextul mediului economic şi politic al ţării în care operează.

Pe ansamblul economiei mondiale din ultimele decenii, comerţul internaţional de mărfuri şi servicii a crescut mai repede decât produsul intern brut, legăturile între pieţele financiare internaţionale s-au amplificat, iar investiţiile străine au sporit rapid, ceea ce a atras şi îmbunătăţirea prestigiului firmelor multinaţionale ca actori principali în tranzacţiile economice internaţionale.

Firmele multinaţionale tind să se concentreze în ţările care au cele mai bune perspective de creştere economică, care deţin resurse naturale abundente, pieţe interne mari, forţă de muncă instruită şi relativ ieftină, un cadru legislativ favorabil. Printr-un proces de stimulare reciprocă, întreprinderile multinaţionale sunt atrase de aceste perspective şi influenţează, la rândul lor, capacitatea de dezvoltare a acestor ţări. Interdependenţa şi integrarea presupun interacţiuni permanente între guvern şi întreprinderi.

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) pentru a reliefa nivelul implicării firmelor multinaţionale în străinătate determină indicele de transnaţionalitate (TNI). În calculul acestuia se au în vedere elementele următoare: ponderea activelor deţinute în străinătate de firma multinaţională în total active ce aparţin acesteia, ponderea cifrei de afaceri realizată de filiale din străinătate în totalul cifrei de afaceri, ponderea angajaţilor în străinătate în numărul total de salariaţi.

Clasamentul primelor 10 firme multinaţionale nefinanciare întocmit pe baza indicelui de transnaţionalitate în anul 2008

Tabel nr. 10TNI

%Corporaţia

Active Vânzări AngajaţiÎn

străinătateTotal În

străinătateTotal În

străinătateTotal

1 93,2 Xstrata PLCM. Britanie

52227 55314 25215 27962 37883 39940

2 91,4 Arcelor Mittall

Luxemburg

127127 133088 124936 124936 248704 315867

3 90,3 AkzoNobelOlanda

23102 26014 19474 21454 55000 60000

4 88,9 WPP Group Plc

M. Britanie

31567 35661 9508 10899 88467 97438

5 88,6 Vodafone Group Plc

M. Britanie

204920 222593 51975 59792 68747 79097

6 88,3 Linde AGGermania

29847 33158 15766 17624 44277 51908

26

7 87,5 Anglo American

M. Britanie

44413 49738 21766 26311 95000 105000

8 87,0 Inbev Olanda

106247 113170 17933 22411 104356 119874

9 86,8 Astra Zeneca PlcM. Britanie

37514 46784 30607 31601 55100 66100

10 86,2 Liberty Global Pic

SUA

33903 33986 10561 10561 13128 22300

Sursa: UNCTAD World Investment Raport 2009

În primele 100 de firme multinaţionale ordonate în funcţie de indicele de transnaţionalitate, 55 sunt din UE, 19 din SUA, 10 din Japonia, 4 din Elveţia, 2 din Norvegia, 2 din Australia, una din Canada şi 7 din ţările în dezvoltare. Datele sunt valabile pentru anul 2008.

Comparativ cu topul celor mai bine plasate 100 de firme multinaţionale, întocmit pe baza cifrei de afaceri, în acest caz creşte diferenţa numerică între cele originare din UE şi cele originare din SUA. Este de remarcat şi faptul că firmele americane ocupă preponderent prima jumătate a clasamentului realizat pe baza cifrei de afaceri şi preponderent a doua jumătate a clasamentului întocmit funcţie de indicele de transnaţionalitate. Putem afirma în consecinţă, că multinaţionalele din UE sunt mai globalizate decât cele americane.

Anul 2008 s-a materializat pentru multe companii multinaţionale în reducerea profiturilor, restructurării şi chiar falimente. Conform sondajului UNCTAD privind perspectivele investiţiilor la nivel mondial, 85% dintre directorii celor mai mari companii transnaţionale apreciază că datorită crizei economice mondiale a avut loc o diminuare a proiectelor investiţionale. S-a constatat că în anul 2008 s-au redus profiturile înregistrate de primele 100 de corporaţii transnaţionale cu aproximativ 25%.

Cota de participare a investiţiilor străine directe în producţia internă la nivel mondial este încă redusă (circa o treime), dar valoarea ei se află într-o continuă expansiune datorită creşterii mai rapide a investiţiilor externe în raport cu cele interne.

Comerţul dintre firmele multinaţionale reprezintă aproximativ 20-25% din comerţul mondial, fiind un element important în economia multor ţări.

2.5. Migraţia forţei de muncă

Mişcarea persoanelor dintr-o zonă geografică în alta a existat dintotdeauna concretizându-se prin transhumanţă, invazii, colonizării, cruciade etc.

Conceptual, termenul de migraţiune are în vedere deplasarea persoanelor dintr-o localitate în alta, dintr-o ţară în alta, fapt ce presupune şi modificarea domiciliului1.

Migraţia internaţională presupune depăşirea graniţelor administrative teritoriale, ale ţării de domiciliu, care de cele mai multe ori coincide cu ţara de origine. Persoanele respective urmăresc, în general, condiţii mai bune de muncă şi o salarizare superioară, cu consecinţe de ordin economic, cultural etc., asupra familiilor lor.

Ţările lumii sunt confruntate cu două fluxuri de migranţi. Proprii cetăţeni plecaţi să lucreze în străinătate, reprezintă pentru o ţară valul de emigranţi, pe când

1 Zăman G., Migraţia forţei de muncă şi dezvoltarea durabilă în România, Ed. Expert, Bucureşti, 2005, p.106

27

persoanele provenite din alte state şi care se stabilesc, din raţiuni economice, religioase etc., pe teritoriul respectivei ţări reprezintă pentru aceasta valul de imigranţi.

Migraţia de-a lungul existenţei umane, a reprezentat expresia curajului şi voinţei individului de a se deplasa în teritoriu în vederea îmbunătăţirii propriului nivel de trai. Toate statele lumii sunt în prezent puncte de origine, tranzit sau destinaţie pentru migranţi. Ca factor al stimulării globalizării pieţelor, migraţia ar trebui să se caracterizeze printr-un grad ridicat de libertate în privinţa deplasării persoanelor. Succesele obţinute în domeniul comunicaţiilor şi transporturilor acţionează tocmai în această direcţie. Au fost cazuri frecvente când fenomenul migraţionist a generat stări tensionate în diferite ţări, care s-au văzut puse în situaţia de a restricţiona libera circulaţie transfrontalieră.

Sub unele aspecte ale migraţiei forţei de muncă, prima globalizaze (1870-1913) s-a manifestat mai puternic decât cea de-a doua (anii '90 – prezent).

Pe parcursul primei globalizări 50 milioane de persoane au emigrat din Europa către lumea nouă (SUA, Canada, Australia, Argentina, Africa de Sud etc.). Cam la aceeaşi cifră se ridică numărul de chinezi şi indieni ce au emigrat tot către lumea nouă. Acest fapt presupune că pe parcursul a 43 de ani au emigrat la scara întregii planete peste 100 de milioane de persoane, media anuală fiind de 2,3 milioane. Cea de-a doua globalizare, conform datelor statistice se caracterizează prin niveluri ale intrărilor de lucrători străini în ţările membre ale OECD (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare) aproximativ 1 milion, medie anuală. Situaţia este mult mai acută în realitate, dacă avem în vedere diferenţele mari existente între populaţiile mondiale aferente celor două perioade ale globalizării, din punct de vedere numeric.

Comentariul asupra gradului de mişcare a persoanelor trebuie să aibă în vedere faptul că în prima globalizare dacă o persoană, spre exemplu un croat lua astăzi decizia de a călători în SUA, se îmbarca a doua zi pe un vapor şi după două săptămâni se afla pe teritoriul american. Astăzi acelaşi croat dacă doreşte să meargă pentru afaceri în SUA, trebuie să aştepte în cel mai fericit caz, trei săptămâni eliberarea vizei de către ambasada SUA, după care blindat cu tot soiul de acte (paşaport, asigurare etc.) călătoreşte cu avionul timp de 16-20 de ore până în SUA. Situaţia devine mult mai complexă dacă respectivul croat ar dori să meargă pentru a munci în SUA, timpul de aşteptare măsurându-se în ani.

Cel puţin prin prisma celor prezentate rezultă că lumea a fost mai globalizată între 1870-1913, comparativ cu perioada actuală.

Nu trebuie uitat că mobilul principal al migraţiei în timpul primei globalizări l-a reprezentat lipsa acută al mijloacelor elementare de subzistenţă, problema nefiind la fel de acută în prezent. Pe de altă parte, datorită fenomenelor de delocalizare a producţiei, în anul 2008 aproximativ 78 milioane de persoane erau angajate ale filialelor deţinute de firme multinaţionale în străinătate1.

Sărăcia cu care se confruntă o mare parte a populaţiei globului, evoluţia demografică, intervenţia directă a diferitelor state, de regulă în sens restrictiv etc., reprezintă câteva aspecte determinante ale fenomenului migraţionist în lume.

Ţările rămase în urmă, din punct de vedere economic, sunt şi cele mai afectate de sărăcie, cu toate că acest fenomen este caracteristic şi unor categorii sociale din statele bogate ale lumii.

Numărul populaţiei sărace la nivel global a depăşit 2,5 miliarde, ceea ce reprezintă aproximativ 40% din populaţia mondială. Sub aspectul cifreelor absolute

1 Minică M., Capitalul uman şi creşterea economică în România, Ed. Mirton, Timişoara, 2005, p. 11

28

populaţia săracă a crescut, în ultimii 20 de ani la nivel planetar, fapt ce pune în umbră anumiţi indicatori relativi cum este ponderea populaţiei sărace în total populaţie globală, unde s-au înregistrat unele succese.

Trebuie amintit că în conformitate cu standardele Băncii Mondiale persoanele sărace sunt cele care au venituri sub 2$/zi, iar persoanele care trăiesc într-o sărăcie extremă realizează un venit de cel mult 1$/zi.

Sărăcia este urmată de binomul foamete-boli, conducând la un final dramatic, materializat de ori prin moartea celor afectaţi. Oamenii suferă de foame nu din lipsa alimentelor ci din cauza faptului că nu posedă banii necesari pentru a le procura. S-a demonstrat că malnutriţia mamelor gravide şi slaba administrare de hrană la copii, conduce la reducerea dimensiuni creierului, la afectarea sistemului nervos, la deteriorarea aparatului vizual etc. Foametea, problemele legate de alimentarea cu apă, adăposturile insalubre sau lipsa lor, marile carenţe ale sistemului educaţional conduc inevitabil la îmbolnăvirea populaţiei, ce trăieşte într-o sărăcie extremă. Numărul acestei populaţi a depăşit uşor cifra de 1,2 miliarde, persoanele respective fiind cele mai vulnerabile la HIV, depresie, boli pulmonare etc. Toate acestea îşi pun amprenta dramatic asupra capacităţii de muncă şi chiar asupra existenţei fizice a persoanelor afectate. La fiecare 6 secunde în lume moare un copil din cauza malnutriţiei, în condiţiile în care, la nivel global, există atât rezervele de hrană cât şi resursele financiare pentru a-i salva. Ţările suprapopulate din Asia de Sud şi ţările africane secătuite în bună parte de resursele naturale, sunt cele în care se resimte cel mai puternic sindromul sărăciei.

Venitul mediu reprezintă un indicator care influenţează fenomenul migraţionist. Ţările recunoscute ca fiind prin excelenţă absorbante de forţă de muncă garantează un salariu mediu anual de aproximativ 15.000 de dolari în timp ce în ţările de origine ale fluxului migraţionist asigură un salariu mediu anual de numai 5.000 dolari.

Schimbările politice şi evoluţiile economice ce caracterizează statele lumii conduc şi la o anumită dinamică demografică. În ultimii 20 de ani tendinţele demografice constau în diminuarea ratei natalităţii şi ratei deceselor, paralel observându-se o creştere a duratei medii de viaţă.

Din punct de vedere numeric, populaţia la nivel global, în perioada postbelică, a sporit semnificativ de la 2,7 miliarde persoane în 1950 la 6,7 miliarde persoane în 2008. Conform prognozelor ONU vârful demografic va fi atins în anul 2050 când pe planetă, se estimează, că vot fi 9,1 miliarde locuitori, aproximativ 70% dintre aceştia urmând să trăiască la oraşe. Se apreciază că până în 2050 populaţia ţărilor bogate se va diminua cu 30%, urmând să crească spectaculos numărul locuitorilor ţărilor în dezvoltare. Contribuţia esenţială la creşterea populaţiei globale în perspectivă va avea continentul asiatic, unde se regăsesc şi cele două state cu cea mai mare populaţie din lume. China cu 1,3 miliarde locuitori şi India cu 1,1 miliarde locuitori, deţin împreună 35,8% din populaţia globului. Cu o politică demografică care limitează numărul naşterilor, China a reuşit să controleze sporul natural. În schimb India, în lipsa unor măsuri restrictive în domeniu, se caracterizează printr-o explozie demografică, fapt ce va determina, într-un viitor relativ apropiat, devansarea Chinei la acest criteriu. Africa va fi de asemenea un continent care va contrubui substanţial la sporirea populaţiei globului. Creşterea populaţiei sub aspectul valorilor absolute va fi mai mare în Asia comparabil cu Africa, dar dacă avem în vedere rata creşterii se apreciază că Africa va ocupa primul loc. Celelalte continente se vor caracteriza prin valori modeste la acest capitol, excepţie făcând, sub unele aspecte, America Latină.

29

Natalitatea a fost controlată, în sensul reducerii acesteia, de către unele state – puţine la număr – care au încercat să coreleze creşterea economică pe care au înregistrat-o cu dinamica populaţiei. Este vorba de unele ţări asiatice (China, Coreea de Sud, Thailanda), latino-americane (Brazilia, Chile) şi chiar nord africane sau din orientul apropiat. Aceste state se apropie tot mai mult de standardele europene şi nord americane, unde marea majoritate a familiilor au un copil, cel mult doi. Măsurile referitoare la controlul demografic se lasă aşteptate în ţările fundamentaliste de genul Iranului sau Afganistanului. Printre ţările care an de an se află în topul clasamentelor realizate pe baza ratei natalităţii sunt: Niger, Mali, Ciad, Uganda, Somalia etc. Rata natalităţii în ţările menţionate se cifrează în jurul valorii de 46-48‰, faţă de 20,1‰ cât este media mondială.

Ţările bântuite de foamete şi implicit de boli înregistrează o rată alarmantă a mortalităţii 25-30‰, în condiţiile în care, la nivel global, indicatorul se cifrează, în prezent, la aproape 9‰. Putem enumera următoarele ţări care înregistrează niveluri nedorite din acestă perspectivă următoarele: Botswana, Lesotho, Mozambic, Angola, Zambia etc.

Se observă că în fruntea clasamentelor constituite funcţie de rata natalităţii şi de rata mortalităţii se află ţări din categoria celor mai sărace. În linii mari, cam aceleaşi ţări se află pe locuri bine plasate în cele două clasificări.

Am fi tentaţi să considerăm că familiile din ţările sărace optează pentru a avea mai mulţi copii din lipsă de educaţie. Realitatea este cu totul alta. Perspectiva unei bătrâneţi lipsită de mijloace economice care să le asigure o subzistenţă minimă, la care se adaugă o rată a mortalităţii mare îi determină pe părinţi să aibă un număr mare de copii. Numai o parte dintre aceştia vor ajunge la maturitate, putând astfel să-şi sprijine părinţi când vor fi bătrâni.

Creşterea fără precedent a mediei de vârstă, pentru locuitorii din ţările avansate economic, dublată de creşterea fără precedent a numărului de locuitori şi gradului de urbanizare, în ţările cele mai sărace, vor determina inevitabil accentuarea procesului migraţionist la scară globală.

Ţările avansate economic, în marea lor majoritate, au întreprins măsuri să stopeze fluxurile migratorii ilegale provenite din ţările sărace. SUA a făcut eforturi vădite de a limita numărul imigranţilor de origine mexicană şi cubaneză. La fel a procedat şi Franţa în cazul populaţiei algeriene. După ce Spania a purces la blocarea bărcilor cu imigranţi proveniţi din Africa de Nord, aceştia au schimbat ruta, tranzitând Marocul pentru a asalta pe uscat graniţa spaniolă. Când a fost limitată şi această posibilitate, imigranţii nord africani au invadat pe apă Insulele Canare, acestea fiind teritoriu din Atlantic ce aparţine statului spaniol. Cele 15 state comunitare au fost cel puţin reticente cu privire la fluxul migrator provenit din ultimile două valuri de exdindere a UE, excepţie făcând persoanele din Malta şi Cipru. Dacă Irlanda, Suedia şi Marea Britanie au liberalizat procesul primirii de lucrători din ţările estice, recent primite în UE, celelalte 12 state comunitare au adoptat o politică restrictivă, deschizându-şi porţile gradual. Special este cazul Elveţiei, care prin referendum a refuzat intrarea în UE, motivul principal fiind legat de faptul că în noile circumstanţe lucrătorii din ţările comunitare nou aderate vor invada ţara cantoanelor în căutarea unor venituri superioare.

Efectele fenomenului migraţionist sunt multiple şi vizează persoanele implicate direct, familiile acestora, ţările de origine şi ţările de destinaţie.

Migranţii urmăresc înainte de toate obţinerea unui loc de muncă, dacă se poate conform pregătirii şi aptitudinilor pe care le posedă, dar care să-i asigure un salariu mai bun, chiar net superior comparabil cu cel din ţara de origine. Intrând în contact cu

30

procedurile economice, cu mentalitalitatea, cu tradiţiile culturale ale ţării gazdă imigrantul dobândeşte cunoştiinţe şi experienţe noi, pe care le poate utiliza la reîntoarcerea în ţara de origine, făcându-l mai competitiv. Pe de altă parte, şocul cultural pe care îl resimte într-o ţară străină poate genera imigrantului probleme de acomodare în ţara de destinaţie. Tensiunea indusă de forţa de muncă autohtonă şi discriminăriile la care este supus, reprezintă alte aspecte negative pe care este nevoit să le înfrunte imigrantul.

Nivelul de trai superior de care se bucură familia celui care pleacă să lucreze în străinătate nu este compensat, în toate cazurile, de modificarea structurii familiale, de modificarea rolurilor din cadrul acesteia etc.

Pentru ţările de origine, reducerea ratei şomajului cu diminuarea corespunzătoare a eforturilor bugetare, fluxurile de bani trimise acasă cu consecinţe pozitive asupra contului curent şi utilizarea experienţei dobândite în străinătate, în cazul repatrierii, reprezintă principalele beneficii ale migraţiei. Nu trebuie trecute cu vederea nici neplăcerile cauzate de acest proces concretiza-te în pierderea forţei de muncă înalt calificată, pentru pregătirea căreia statele de origine au consumat resurese financiare apreciabile, dar şi cheltuielile ocazinate de întoarcerea mai mult sau mai puţin voluntară a propriilor emigranţi ilegali. În acest ultim caz este vorba de resurese financiare necesare integrării repatriaţiilor în muncă şi în societate în general.

Ţările de destinaţie văd în imigranţi o sursă de forţă de mună necesară pentru a acoperii deficitele de personal, fie din sectoarele ce presupun o pregătire deosebită, fie din sectoarele care nu sunt atractive pentru lucrătorii autohtoni. Aşa zisa migraţiune a creierelor, reprezintă fenomenul prin care ţările mai sărace subvenţionează dezvoltarea ţărilor avansate. Ca principale dezavantaje pentru ţările de destinaţie putem menţiona: creşterea greutăţilor cu care se confruntă proprii cetăţeni aflaţi în căutarea unui loc de muncă; presiunea indusă de imigranţi pe piaţa de mună determină reducerea salariilor, inclusiv pentru populaţia autohtonă; înflorirea sub masca imigraţiei înfloresc în ţările primitoare o serie de activităţi discutabile, multe ţinând de crima organizată, activităţii ce sunt derulate de cetăţeni străini (fraude în domeniul cardurilor bancare, prostituţie etc.);

consumarea unor resurse financiare apreciabile, ocazionate de integrarea economică şi culturală a imigranţilor şi când e cazul a familiilor lor etc.

Valoarea remitenţelor (sumele trimise către ţările de origine, de cetăţenii plecaţi să lucreze în străinătate) îndreptate către ţările în dezvoltare a fost în anul 2008 de 336 miliarde dolari dintr-un total de 433 miliarde dolari cât s-a înregistrat la nivel mondial. Datele preliminare pentru anul 2009 indică o reducere cu 6% a remitenţelor primite de ţările în dezvoltare, acestea cifrându-se în valoare absolută la 316 miliarde dolari. Valoarea remitenţelor înregistrate la scară planetară a fost de 414 miliarde dolari în 2009, în scădere cu 6,5% faţă de anul anterior.

Pentru o perioadă de criză financiară şi economică la nivel global, diminuarea remitenţelor, în anul 2009 comparabil cu 2008, este relativ neînsemnată. Faptul de datorează unor fluxuri migratorii pozitive pentru ţările de destinaţie, cu consecinţe directe asupra creşteii stocului de imigranţii la nivel mondial. Tendinţele de creştere înregistrate de numărul imigranţilor, la nivel mondial în anii 2009 şi 2010, ce este drept în ritmuri mai puţin accentuate comparabil cu anii anteriori, creează premisele susţinerii remitenţelor ce au ca destinaţie ţările în dezvoltare, Banca Mondială preliminând creşteri cu 6,2% pentru anul 2010 şi cu 7,1% pentru anul 2011.

Conform datelor preliminare pentru anul 2009, cele mai consistente sume reprezentate de remitenţe au intrat în India (49 miliarde dolari), China (48 miliarde dolari), Mexic (22 miliarde dolari), Filipine (20 miliarde dolari), Franţa (15 miliarde

31

dolari), Bangladesh (11 miliarde dolari) etc. De remarcat că în partea superioară a clasamentului, alături de Franţa regăsim şi alte ţări avansate cum ar fi: Germania, Spania şi Belgia. Ponderea remitenţelor atrase în PIB este extrem de redusă în cazul acestor ţări dezvoltate, implicaţiile economice ale sumelor provenite de la persoanele ce lucrează în străinătate fiind minore. Cu totul alta este situaţia în cazul unor ţări mai mici, unde ponderea remitenţelor în PIB este semnificativă, pe primele locuri din lume, în anul 2008, situându-se: Tajikistan (50%), Tonga (38%), Moldova (31%) etc.

În ultimul timp se remarcă o apropiere valorică a fluxului financiar reprezentat de remitenţe pe relaţia S-S de cel existent pe direcţia N-S.

În prezent, se apreciază că numărul românilor care lucrează în alte ţări a depăşit cifra de 3 milioane. Creşterea numărului de români care au emigrat din România este o constantă a ultimilor ani. Astfel, în totalul imigranţilor din ţările OSCE 5% sunt români, ţara nostră ocupând locul trei după China (11%), şi Polonia (5%). Ţările sursă ale fenomenului migraţionist care au înregistrat cele mai mari ritmuri de creştere în această direcţie au fost în ultimii 8 ani: Bolivia, Polonia şi România.

Dacă în deceniul trecut plecau din România, pentru a lucra în străinătate, mai ales bărbaţii, în ultimii 7-8 ani, ponderea a început să fie deţinută de femei cu tendinţă de creştere.

Imigranţi români au, în proporţie de aproape 70%, vârste cuprinse între 26 şi 50 de ani, iar aproape jumătate din numărul total au o pregătire liceală sau post liceală.

În privinţa migraţiei legale definitive ţările de destinaţie vizate cu precădere, în ultimii ani, de români au fost: Italia, Germani, Canada, SUA, Ungaria şi Austria.

Dacă nivelul remitenţelor care au avut ca destinaţie România, în perioada 1994-2004, a fost modest situându-se în medie pe an la 0,073 miliarde dolari, începând cu anul 2005 acesta s-a ridicat la niveluri apreciabile. Sumele intrate în România de la concetăţenii care lucrează în străinătate au fost de: 4,7 miliarde dolari în 2005, 6,7 miliarde dolari în 2006, 8,5 miliarde dolari în 2007 şi 9,3 miliarde dolari în 2008. Pentru anul 2009, valoarea remitenţelor atrase de România a scăzut conform informaţiilor preliminare, cu aproximativ 23%, aşteptându-se o uşoară creştere în anul 2010. România alături de Polonia (ţările cu cel mai mare număr de locuitori din ultimele două extinderi ale UE) sunt şi cele mai importante destinaţii pentru remitenţele atrase de statele comunitare. La aceasta a contribut şi faptul că imigranţi proveniţi din cele două ţări au deprins relativ recent practica în domeniu migraţiei, păstrând legături strânse cu ţările unde s-au născut. Fără remitenţe deficitul de cont curent al României şi Poloniei, în anul 2009, ar fi înregistrat valori mai mult decât îngrijorătoare de 55%, respectv 54%. Fiind semnificative, aceste sume au contribuit decisiv la menţinerea în limite rezonabile a cursului leului în raport cu celelalte valute.

Capitolul 3

ORGANIZAREA COMERŢULUI EXTERIOR

32

3.1. Aspecte generale

Exportul şi importul de produse sau servicii sunt realizate atât de firmele naţionale, de toate dimensiunile, cât şi de firmele multinaţionale. Primele contacte cu pieţele externe care presupun operaţiuni de export-import cu caracter accidental sunt derulate în general prin intermediari. Până în momentul în care producătorii ajung să practice vânzarea directă către agenţii economicii străini trec de regulă un număr însemnat de ani, care pot fi de ordinul zecilor. Cele mai multe firme mici şi chiar mijlocii rămân în stadiul export-importului indirect. Se poate afirma că internaţionalizarea afacerilor unei firme debutează cu export-importul indirect şi se încheie cu producerea de mărfuri în filiale constituite în străinătate. Mulţi autori concep afacerile internaţionale ca pe un proces cu evoluţie lineară. Analiza efectuată de aceştia se bazează pe o viziune secvenţială a procesului de internaţionalizare. În acest context, dezvoltarea activităţii de export a unei firme, presupune parcurgerea mai multor faze, pe măsură ce agentul economic dobândeşte experienţă şi cunoştinţe în acest domeniu. Într-o primă fază firmele îşi concentrează activitatea de producţie şi desfacere pe piaţa internă, exporturile sunt rare şi au un caracter întâmplător, realizându-se prin intermediari. În cea de-a doua fază, are loc creşterea ponderii cifrei de afaceri realizate prin activitatea de export, schimburile externe desfăşurându-se cu o anumită ritmicitate. Firma acordă mai multă atenţie şi resurse pentru activitatea de export, dar apelează tot la intermediari. Finalmente în cea de-a treia fază pe baza experienţei dobândite pe pieţele externe şi fiind conştiente de binefacerile afacerilor internaţionale, firmele devin exportatori direcţi. Ele înfiinţează sucursale şi filiale de vânzare în străinătate.

Experienţa practică a demonstrat că multe firme rămân la nivelul exportului indirect, neparcurgând cele trei faze ale dezvoltării afacerilor internaţionale. Pe de altă parte o serie de firme abordează simultan mai multe forme de derulare a afacerilor internaţionale. Din aceste motive dezvoltarea lineară a exportului unei firme prin parcurgerea celor trei faze, nu poate fi generalizată.

Într-o abordare succintă, alegerea formelor sub care urmează să se deruleze activitatea de export-import este determinată de următorii factori: gradul de control pe care firma doreşte să-l exercite; mărimea resurselor financiare şi umane pe care le pun la dispoziţie pentru realizarea exportului sau importului; experienţa şi informaţiile acumulate pe pieţele externe.

Acea firmă care nu dispune de experienţa şi de resursele necesare unei participări active pe piaţă internaţională, chiar în ipostaza în care ar dori să deţină controlul asupra operaţiunii de export-import, este necesar să dea dovadă de realism şi să apeleze la entităţi specializate care acţionează în nume şi pe cont propriu.

Când experienţa, informaţiile deţinute, resursele alocate şi gradul dorit de control al operaţiunii înregistrează valori medii, este indicat ca firmele să apeleze la organizaţii specializate care operează fie în nume propriu şi pe contul producătorilor, fie în numele şi pe contul producătorilor.

Finalmente, când cei trei factori luaţi în considerare ating valori rezonabile, suficient de mari, alternativa este export-importul direct.

În alegerea modalităţii de derulare a exportului, firma poate să aibă în vedere şi alţi factori cum ar fi: sistemul legislativ al ţării importatoare, concurenţa pe segmentul de piaţă vizat, stabilitatea economică şi politică a ţării importatoare, unicitatea produselor exportate şi avantajul tehnic pe care acestea îl pot oferi, ponderea deţinută de valoarea produselor vândute în străinătate în totalul cifrei de

33

afaceri. Experienţa practică demonstrează că firma ar trebui să se orienteze către o anumită formă de export-import în conformitate cu toţi factorii avuţi în vedere, unul dintre aceştia putând fi imperativ. În mod normal o firmă care deţine importante resurse, care beneficiază de manageri cu experienţă şi care dau dovadă de abilităţi orientate spre afacerile internaţionale, ar trebui să opteze pentru export-importul direct. Sunt cazuri în care pe piaţa ţintă, statul respectiv vrând să stimuleze activitatea intermediarilor naţionali emite acte normative care îngreunează export-importul direct. În aceste condiţii firma cu potenţial amintită mai sus trebuie să se reorienteze, îndreptându-se către export-importul indirect.

La modul general, privite lucrurile din unghiul firmelor producătoare, există două forme principale de derulare a activităţii de export-import;

exportul şi importul direct; exportul şi importul indirect.

3.2. Exportul şi importul direct

3.2.1 Noţiuni introductive

Exportul şi importul direct se poate derula în două variante. Într-o primă formă, exportul şi importul direct în exclusivitate, presupune ca între producătorul exportator şi utilizatorul bunurilor tranzacţionate să nu existe nici un intermediar. Cea de-a doua formă, exportul şi importul direct prin reprezentare, presupune utilizarea unor intermediari care acţionează fie în nume propriu şi pe contul exportatorului/importatorului, fie în numele şi pe contul exportatorului/importatorului.

Exportul şi importul direct în exclusivitate constă în faptul că producătorul îşi realizează prin propriile compartimente, deci cu propriile mijloace fie exportul, fie importul de mărfuri şi servicii. În acest caz este de presupus că producătorul exportator, pe lângă produse sau servicii competitive, dispune de structuri capabile să realizeze acţiuni de promovare, negociere, contractare şi derulare a operaţiunii de export. Structura la export este formată din specialişti în afaceri internaţionale. Importul direct în exclusivitate este practicat de marile firme industriale pentru achiziţionarea din străinătate a materiilor prime, materialelor etc. necesare procesului de fabricaţie, de asociaţiile cooperatiste care importă utilaje agricole, seminţe, îngrăşăminte şi de magazinele universale care se aprovizionează din străinătate cu diferite mărfuri, pe care ulterior le vând cu amănuntul. Entităţile importatoare menţionate înfiinţează în marile centre comerciale propriile birouri de achiziţie, care au rolul de a procura mărfurile direct de la fabricant sau de la societăţile comerciale ce acţionează pe piaţa străină respectivă.

Avantajele organizării unui aparat propriu de comerţ exterior se concretizează în:

- producătorii au posibilitatea să-şi însuşească profitul comercial, care poate reprezenta o valoare substanţială în cazul în care aceştia probează bune capacităţi de marketing şi negociere;

- există şansa ca producătorii să fie în contact direct cu piaţa, fapt ce acţionează pozitiv atât în direcţia consolidării poziţiei producătorilor pe pieţele externe, cât şi în direcţia adaptării mărfurilor fabricate la schimbările perpetue ale pieţei;

- afacerea firmei se internaţionalizează, conducând la o diversificare a activităţilor firmei.

34

Exportul şi importul direct în exclusivitate presupune şi anumite limite: - cheltuielile ocazionate de activitatea de export-import direct sunt

relativ consistente, ele putând fi acoperite începând cu un nivel considerabil de mărfuri tranzacţionate;

- având în vedere caracterul de extraneitate al unei afaceri internaţionale, trebuie să remarcăm că şi riscul aferent acesteia este pe măsură;

- parte semnificativă din activitatea managerului este orientată în derularea operaţiunii de export-import, neglijând uneori aspectele legate de producţie.

Organizarea aparatului comercial ce vizează activitatea de export-import depinde direct atât de mărimea întreprinderii exportatoare, cât şi de ponderea valorică a produselor exportate în cifra de afaceri a respectivei întreprinderi.

Dacă importul direct în exclusivitate presupune înfiinţarea unor birouri de achiziţie pe pieţele externe, în cazul exportului direct în exclusivitate problemele sunt mai complexe. Astfel structura întreprinderii care exportă va fi diferită în funcţie de stadiul în care aceasta se găseşte în materie de dezvoltare a vânzărilor sale în străinătate.

3.2.2. Exportul şi importul direct în exclusivitate

3.2.2.1. Întreprinderea care debutează la export

Activitatea internaţională a întreprinderii care a obţinut o comandă la export este încredinţată diferitelor servicii care se ocupă de vânzări pe piaţa naţională. Prospectarea, luarea comenzilor, expedierea, plata sunt asigurate şi coordonate, cel mai adesea, de către şeful vânzărilor, iar uneori de către managerul întreprinderii.

Operaţiile sunt derulate cu ajutorul numeroaselor sfaturi, ajutoare practice, obţinute de la Camerele de comerţ şi industrie, Centrul Român de Comerţ Exterior şi de la operatorii particulari (comisionarii agreaţi în vamă, bancherii etc.). În acest context, rolul tranzitarilor este în mod particular important pentru că ei se ocupă de formalităţile administrative şi de vămuire.

Organizarea exportului nu apare ca o sarcină urgentă şi indispensabilă. Ar fi imprudent, prematur şi puţin rezonabil să se modifice organizarea întreprinderii înainte de a obţine rezultate semnificative. Managerii întreprinderilor, acum mai mult sensibilizaţi la binefacerile exportului, doresc să crească vânzările lor în străinătate pentru a stimula sporirea afacerii lor, pentru a ameliora rentabilitatea economică sau, chiar, pentru a supravieţui.

Managerul întreprinderii îşi poate dezvolta competenţele lingvistice, comerciale şi tehnice participând la cicluri de formare sau la seminarii organizate de către camerele de instruire, centrele de comerţ si bănci.

3.2.2.2. Întreprinderea care îşi dezvoltă vânzările în străinătate

Cucerirea pieţelor externe este la originea unui flux regulat de mărfuri exportate, întreprinderea optând de regulă, într-o primă fază, pentru un serviciu de export simplificat plasat sub conducerea şi îndrumarea directorului comercial.

35

Personalul întreprinderii delegat să pună în practică această structură trebuie: să coordoneze, să organizeze, să definească operaţiile de la preluarea comenzii până la plata de către clienţi; să elaboreze lista sarcinilor la export care vor trebui realizate; să stabilească numărul de colaboratori necesari; să formalizeze relaţiile acestui serviciu cu alte servicii ale întreprinderii; să stabilească ierarhia responsabilităţilor; să definească profilurile posturilor de muncă ale agenţilor de service; să evalueze costul cu funcţionarea compartimentelor de export.

O structură mai elaborată este pusă în practică dacă întreprinderea realizează o cifră de afaceri la export semnificativă, care să nu fie inferioară unui procent de 20% din cifra de afaceri totală. Punerea în practică a unei astfel de structuri semnifică dorinţa de dezvoltare a exporturilor, de rezolvare a dificultăţilor întâlnite în cadrul unei structuri lejere (specializarea insuficientă a personalului, dispersia sarcinilor, coordonarea dificilă etc.) şi de realizare a operaţiunii de export într-un mod mult mai omogen.

În practică se întâlnesc trei forme de organizare a structurii la export. Fiecare dintre ele are avantajele şi inconvenientele ei, adesea foarte teoretice, însă valoarea şi eficacitatea reală a fiecăreia depind cel mai adesea de personalitatea responsabililor.

a) Structura operaţionalăAnsamblul structurii operaţionale la export este organizat într-o unitate

independentă, plasată sub o autoritate unică şi responsabilă, îndeplinind totalitatea funcţiilor la export sau cea mai mare parte a acestora.

b) Structura funcţională.Funcţiile exportului sunt asigurate de către serviciile specializate ale

întreprinderii sub controlul unui director de export care îndeplineşte rolul de coordonator.

Aceasta structură organizatorică este destinată întreprinderilor care vând o gamă redusă de produse pe pieţele omogene.

c) Structura mixtă.Această structură poate să contribuie semnificativ la dezvoltarea activităţii

internaţionale a întreprinderii. Personalul operaţional cuprinde: comercianţii, inginerii (în funcţie de complexitatea produselor), responsabilii, care răspund adesea de o zonă geografică formată din mai multe ţări cu caracteristici comparabile.

Sarcina primordială a personalului operaţional constă în a se deplasa pentru a prospecta, a lua comenzile, a întreţine bune raporturi cu clientela. Acţiunea personalului operaţional este urmărită, asistată de către serviciile funcţionale compuse din colaboratori specializaţi sau nu la export.

Pentru a ameliora raporturile între ,,operaţionali şi funcţionali’’, este indicat să se instaureze un veritabil ,,spirit de echipă’’.

3.2.2.3. Marile întreprinderi exportatoare

Întreprinderile care cunosc o puternică dezvoltare a vânzărilor în străinătate organizează o structură la export pe zone geografice, pe familii de produse, sau mixtă,

36

putând opta şi pentru înfiinţarea de entităţi în străinătate specializate în desfăşurarea activităţilor de export.

1. Structura pe zone geografice.Organizarea exportului este bine diferenţiată după cum întreprinderea

realizează exporturi cu diferite destinaţii, de exemplu în America, Asia, Europa etc.În acest context, responsabilul zonei asigură în totalitate gestiunea activităţilor

de export.

Figura nr. 9 Organizarea structurii pe zone geografice

Organizarea pe zone geografice convine întreprinderilor care distribuie produse omogene în ţări ce impun exigenţe particulare.

2. Structura pe familii de produseResponsabilul îşi asumă sarcinile legate de exportul produselor pe care le

administrează, oricare ar fi ţările cărora le sunt destinate.

Figura nr. 10 Structura pe familii de produse

Dacă tehnicitatea produselor pune accentul pe aspecte pur comerciale, structura pe familii de produse este recomandabilă.

3. Structura mixtăCei mai mari industriaşi care fabrică produse foarte variate

sunt localizaţi în toată lumea şi ei pot pune în practică o structură mixtă care combină cele două forme precedente: zona geografică şi familia de produse. Structura mixtă poate fi schematizată în modul următor

37

DIRECŢIA COMERCIALĂEXPORT

VÂNZAREEUROPA

VÂNZARESUA

VÂNZAREASIA

DIRECŢIACOMERCIALĂ

EXPORT

PRODUSA

PRODUSB

PRODUSC

Figura nr. 11 Structura mixtă

Practica comercială internaţională a demonstrat că de fiecare dată când diversitatea produselor necesită cunoştinţe tehnologice de nivel înalt şi o percepţie ridicată a comportamentelor comerciale, structura mixtă este utilă.

4. Înfiinţarea de entităţi în străinătate specializate în activitatea de export.Marile întreprinderi care au o activitate internaţională mai mult decât

semnificativă sunt puse în situaţia să gestioneze operaţii de o complexitate remarcabilă. A vinde anumite produse clienţilor repartizaţi în lumea întreagă presupune înfiinţarea unei adevărate reţele în străinătate (sucursale, filiale, birouri), care determină multinaţionalele să creeze o divizie internaţională ce are rolul de a coordona activităţile internaţionale. Această divizie este localizată în ţara în care se regăseşte sediul firmei.

Responsabilităţile operaţionale, care constau în mod esenţial în dezvoltarea pieţelor, sunt asumate de către aceste entităţi care solicită şi obţin concursul diviziei internaţionale când acest lucru este necesar.

Filiala firmei în străinătate (subsidiary) este o persoană juridică independentă de firma mamă, care cumpără de la aceasta din urmă produse destinate pieţei gazdă în vederea vânzării. Se supune legislaţiei şi sistemului de impozitare din ţara în care a fost constituită. Are buget de venituri şi cheltuieli propriu. Sub îndrumarea şi controlul firmei-mamă, filiala administrează comenzile şi livrările, acţionează pentru recuperarea creanţelor, asigură serviciile post vânzare.

Sucursala (branch) este o unitate economică înfiinţată în străinătate din iniţiativa şi cu fondurile firmei-mamă. Neavând personalitate juridică proprie sucursala face parte din structura organizatorică a firmei-mamă, ultima deţinând şi calitatea de subiect de drept. Sucursala creată în străinătate are aceeaşi naţionalitate cu firma-mamă – funcţie de ţara unde aceasta din urmă are sediul central – fiind supusă legilor ţării de care aparţine firma-mamă cât şi legilor ţării gazdă, dar numai din punct de vedere al înfiinţării. Sucursala promovează politica comercială a societăţii-mamă pe piaţa de desfacere, întreţine relaţii comerciale şi financiare cu diferiţi parteneri,

38

DIRECŢIAEXPORT

PRODUS A

ZONAEUROPA

ZONAAMERICA

ZONAASIA

ZONA AFRICA

PRODUS B

ZONA EUROPA

ZONA EUROPA DE EST

ZONA AFRICA

putând încheia contracte conform împuternicirilor primite, se ocupă cu derularea operaţiunilor de export-import cuprinse în aria ei de activitate.

Biroul comercial este un compartiment al firmei-mamă creat în ţara de destinaţie. Nu are personalitate juridică, iar principalele sale responsabilităţi se referă la: asigurarea unui flux informaţional de pe piaţa de desfacere către firma-mamă care să contribuie la fundamentarea strategiei de export; promovarea produselor pe piaţa externă; stabilirea de contacte cu clienţii şi ulterior sprijinirea acţiunilor de negociere; îndrumarea şi controlarea activităţilor de asistenţă tehnică şi service post-vânzare.

3.2.3. Exportul şi importul direct prin reprezentare

Firmele intermediare care intervin în acest gen de activitate, deţin în străinătate o serie de active cum ar fi: depozite, mijloace de manipulare a mărfurilor, saloane expoziţionale şi uneori chiar unităţi de vânzare cu amănuntul, producătorul exportator ne mai fiind astfel obligat să-şi formeze reţele de distribuţie în alte ţări.

Intrarea pe o piaţă nouă este finalizată cu o reuşită numai în măsura în care s-a apelat la un intermediar competent, lucru care uneori se dovedeşte a fi dificil având în vedere că se acţionează într-o zonă geografică mai puţin cunoscută.

Există mai multe categorii de intermediari care acţionaeză pe pieţele internaţionale şi anume:

Comisionarul este o persoană fizică sau juridică care se obligă faţă de comitent (persoana fizică sau juridică) să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe contul acestuia, primind pentru serviciul astfel prestat o remuneraţie numită comision. Poate îndeplini rolul de agent al cumpărătorului extern cu rezidenţă în ţara producătorului. Prospectează piaţa internă pentru produsul care i-a fost solicitat să-l cumpere. Ulterior, lansează cereri de ofertă către producători. Încheie contractul cu acel producător care a remis cea mai bună ofertă, putând să solicite comitentului trimiterea de delegaţi la negociere ori de câte ori consideră că este necesar. Contractele încheiate vor respecta cu stricteţe condiţiile tehnice şi comerciale din ofertele comitentului, prevăzând clauze asiguratorii în privinţa încasării contravalorii mărfii tranzacţionate. Pe de altă parte, comisionarul poate activa ca agent de export al producătorului.

Comisionarul de avarie, cunoscut în practică sub denumirea de expert de avarie, funcţionează în domeniul transporturilor maritime şi fluviale, ca angajat al armatorului, în scopul stabilirii cuantumului pagubei produse navei şi mărfurilor, în cazul avariilor comune.

Consignatarul este un comisionar care primeşte mărfurile comitentului, denumit consignant, în propriile depozite, spre a le vinde treptat pe piaţa de reşedinţă sau pe alte pieţe, în înţelegere cu consignantul. Desfacerea mărfurilor primite în consignaţie are loc treptat, pe măsura identificării cumpărătorilor şi în situaţii conjuncturale favorabile.

Antreprenorul este o entitate specializată în domeniul relaţiilor de cooperare internaţională, jucând un rol important în construirea de instalaţii industriale sau alte obiective economice complexe, în diferite ţări. Antreprenorul asigură intermedierea, coordonarea lucrărilor de şantier şi desfăşurarea activităţii comerciale generale, scopul final fiind îndeplinirea sarcinilor din contractul de antrepriză. În procesul de coordonare, el intermediază legăturile beneficiarului investiţiei cu furnizorii de materiale, echipamente, utilaje, proiecte, servicii, studii tehnico-economice. Antreprenorul, care mai este cunoscut şi sub numele

39

de contractor, coordonează toţi participanţii la realizarea investiţiei, ca unic partener al beneficiarului.Contractul de comision reglează din punct de vedere juridic raporturile dintre

comitenţi şi comisionari, comitenţii obligându-se să pună la dispoziţia comisionarului marfa, iar comisionarii la rândul lor se obligă să manevreze marfa cu grija unui comerciant onorabil, să o vândă la cel mai bun preţ şi să transfere comitentului echivalentul valoric al respectivei mărfi.

Comisionul primit de firmele de intermediere reprezintă de regulă un procent de până la 5% din valoarea mărfii exportate sau importate.

Pe parcursul derulării afacerii, mărfurile pot ajunge în depozitele comisionarului. Comitentul nemaiavând un control direct asupra mărfurilor este îndreptăţit să primească din partea comisionarului o garanţie bancară. Comisionarul se obligă în faţa comitentului să suporte consecinţele în cazul în care nu va valorifica marfa corespunzător clauzelor inserate în contract.

Există posibilitatea vânzării mărfurilor ce aparţin producătorului exportator de către comisionar pe credit unor agenţi economici străini. Pentru a evita riscul, producătorul exportator poate recurge la delcredere, respectiv autorizează comisionarul să valorifice mărfurile pe credit, acesta din urmă răspunzând în cazul neachitării ulterioare a contravalorii mărfurilor de către utilizator.

Intermediarii care acţionează în numele şi pe contul exportatorului/importatorului nu preiau riscul aferent tranzacţiei comerciale internaţionale. Ei doar îl reprezintă pe exportator/importator în relaţiile cu terţii, cei mai cunoscuţi fiind:

1. Reprezentantul este, de regulă, o persoană juridică, mandatată pe o perioadă lungă de timp, să execute acte comerciale la ordinul exportatorului sau importatorului care l-a angajat. Atributul principal al reprezentantului constă în implicarea sa în realizarea tranzacţiei de vânzare – cumpărare, fără a fi parte în contract, deci nu va avea capacitatea de a achiziţiona şi a vinde mărfuri în nume propriu şi pe cont propriu. În multe ţări reprezentanţii sunt cunoscuţi sub numele de agenţi.

2. Prepusul îndeplineşte rolul de reprezentant permanent al unui comerciant, fiind însărcinat cu exercitarea actelor de comerţ încredinţate. Prepusul acţionează fie ca mandatar general, fie ca mandatar specializat al comerciantului. Şi într-un caz, şi în celalalt, el se substituie acestuia, negociind şi încheind acte asupra fondului de comerţ încredinţat în numele şi pe seama reprezentantului. Neexercitând comerţul în nume propriu, prepusul nu trebuie să aibă capacitatea de a se obliga. Este însă necesar ca el să posede discernământ, iar voinţa lui să fie neviciată în momentul când acţionează. Atunci când încheie acte juridice cu terţii cu privire la comerţul reprezentantului, prepusul trebuie să le înfăţişeze acestora calitatea sa de reprezentant, adăugând semnăturii sale menţiunea “prin procură” indicând totodată firma pentru care lucrează;

3. Brokerul acţionează în numele mandantului, fiind un intermediar între acesta şi terţul interesat în perfectarea unei anumite tranzacţii. Deşi este reprezentant al mandantului, brokerul nu figurează ca parte în contractul încheiat între acesta şi terţ, deoarece nu se află nici în posesia şi nici nu deţine controlul mărfurilor care se negociază. Din punct de vedere juridic, perfectarea tranzacţiei marchează finalizarea rolului brokerului, părţile contractante fiind numai vânzătorul şi cumpărătorul. Serviciile prestate de broker sunt retribuite printr-o indemnizaţie procentuală numită brokerage.

40

Atribuţiile concrete ale brokerului sunt determinate prin contractul de agency. În legislaţia franceză, agentul comercial cu atribuţii apropiate brokerului se numeşte curtier;

3.3. Exportul şi importul indirect

Implicarea indirectă presupune ca exportul sau importul firmei să fie derulat prin intermediul unei entităţi specializate care acţionează în nume şi pe cont propriu. În consecinţă firma producătoare nu intră în contact direct cu partenerii externi. Multe firme sunt exportatori şi importatori indirecţi, deseori fără ştirea lor. De exemplu, marfa poate fi vândută unei firme pe piaţa internă care ulterior o vinde peste hotare. Este mult mai frecvent întâlnit cazul când furnizorii mici livrează produsele lor marilor corporaţii multinaţionale, acestea din urmă vânzându-le în străinătate. Similar, firmele pot vinde produse agenţiilor guvernamentale. În alte cazuri, cumpărătorii străini achiziţionează produse locale şi imediat le trimit în ţara lor.

Exporturile indirecte reprezintă, în multe cazuri, o modalitate de intrare pe pieţele externe care conservă efort şi resurse, permiţând valorificarea în acelaşi timp a multor oportunităţi interne. Sunt multe firme care cred că achiziţionează produse de origine internă, putând în realitate să cumpere produse importate. Ele au relaţii de lungă durată cu furnizorii interni care, din cauza costului sau presiunii competitive preferă să importe produse de peste hotare decât să le producă la intern. În acest caz firma cumpărătoare a devenit un importator indirect.

Intermediarii din această categorie achiziţionează mărfuri de la producătorii autohtoni şi le vând în străinătate, cumpără produse de pe pieţele externe şi le desfac în ţara proprie, ori derulează operaţiuni de reexport.

Miza activităţii acestor firme o reprezintă beneficiile înregistrate fie din diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de achiziţie, fie din diferenţa favorabilă de curs valutar consemnată între momentul cumpărării şi cel al plăţii.

În acelaşi timp, firmele în cauză preiau de la producător toate riscurile legate de comercializarea în străinătate a mărfurilor respective.

Dacă avem în vedere obiectul firmelor comerciale şi modul de derulare a vânzării distingem mai multe variante de întreprinderi comerciale, fără ca între acestea să existe deosebiri majore în privinţa operaţiunilor pe care le desfăşoară sub aspect economico-juridic.

1. Casele comerciale (trading house) sunt mari firme comerciale care achiziţionează de pe propria piaţă de mărfuri, pe care le exportă sau importă, diverse produse pe care le revând angrosiştilor, detailiştilor ori producătorilor industriali din propria ţară.

Casele de comerţ derulează operaţiuni atât de comerţ exterior, cât şi de comerţ interior. În unele cazuri, acestea desfăşoară şi activităţi de intermediere, percepând un comision.

Casele comerciale deţin în afara graniţelor un aparat comercial propriu, format din distribuitori, reprezentanţi, sucursale şi filiale.

Dispunând de importante resurse financiare, acestea elaborează studii de piaţă, derulează programe promoţionale pentru mărfurile pe care le exportă sau îi creditează pe cumpărători şi îşi asumă riscurile aferente.

Trebuie remarcat, că majoritatea caselor comerciale europene şi americane sunt specializate în tranzacţionarea unei grupe restrânse de produse, pe când cele

41

japoneze denumite sogo shosha, comercializează o gamă largă de mărfuri, funcţionând ca holdinguri.

Cele mai bine 16 plasate sogo shosha comercializează o cantitate uriaşă de mărfuri atât sub aspectul volumului, cât şi al reperelor. Circa 50% din exporturile Japoniei şi aproape 70% din importurile acestei ţări sunt realizate prin intermediul celor 16 sogo shosha. Ceea ce este important pentru sogo shosha, nu este neapărat profitul, ci volumul vânzărilor şi implicit puterea pe piaţă.

2. Firmele de comerţ exterior cumpără în nume şi pe cont propriu mărfuri din ţară pentru a le revinde în străinătate. Sunt situaţii când aceste firme îndeplinesc şi rolul de comisionari ai întreprinderilor din ţară sau străinătate .

Principalele funcţii ale întreprinderii de comerţ exterior sunt cele de promovare, negociere, contractare, şi derulare a operaţiunilor de export-import1.

Structura organizatorică a unei firme de comerţ exterior este extinsă incluzând: depozite, birouri specializate, mijloace de transport, magazine cu amănuntul şi chiar capacităţi de sortare şi ambalare a produselor.

Datorită relaţiilor permanente pe care aceste firme le au pe de o parte cu cumpărătorii, pe de altă parte cu producătorii îi pot influenţa pe cei din urmă să-şi modernizeze producţia pentru a se ţine pasul cu cerinţele pieţei externe.

Ţinând cont de nomenclatorul mărfurilor pe care le tranzacţionează şi de funcţiile pe care le îndeplinesc, întâlnim firme de export specializate şi firme de export universale.

3. Angrosiştii sunt comercianţi cu ridicata care achiziţionează partizi mari de mărfuri pe care le depozitează în scopul de a le revinde în partizi mici, atât întreprinderilor ce au ca obiect comerţul cu amănuntul, cât şi consumatorilor industriali. Uneori, angrosiştii desfăşoară activităţi care sunt proprii agenţilor în ceea ce priveşte desfacerea mărfurilor străine pe piaţa naţională.

Datorită faptului că angrosiştii comercializează o gamă largă de produse de export şi indigene, pot face faţă mai uşor unor măsuri de restricţionare a importurilor, iar politica de preţuri este mult mai elastică decât cea promovată de casele comerciale.

4. Întreprinderile comerciale cu amănuntul îşi realizează parţial singure importul de mărfuri, conducând astfel la diminuarea cheltuielilor necesitate de distribuţie. Ele îmbracă, în general, forma magazinelor universale şi a magazinelor în lanţ.

5. Asociaţia alcătuită din doi producători prin care unul dintre ei îşi exportă mărfurile folosind reţeaua de distribuţie a celuilalt. Se presupune că între cei doi nu există raporturi concurenţiale.

Operaţiunea este destul de profitabilă, motiv pentru care multe companii caută firme mici şi mijlocii cărora să le exporte produsele. Producătorul distribuitor este recompensat cu un discount din preţul intern cu ridicata, plus adaosul comercial. De regulă, contractele încheiate între cei doi producători sunt de vânzare cumpărare. Producătorul distribuitor poate să acţioneze şi în calitate de agent, fiind recompensat pe bază de comision.

6. Grupările de exportatori sunt forme asociative din care fac parte mai mulţi producători care doresc să vândă marfa în străinătate în condiţii mai bune.

Sunt posibile două tipuri de grupări ale exportatorilor: Organizaţiile cooperatiste urmăresc eliminarea comercianţilor din lanţul de

distribuţie, efectuând direct exportul sau importul bunurilor respective.

1 A. Puiu - Managementul afacerilor internaţionale, Ed. Independenţa Economică, Bucureşti, 1992, p. 66.

42

Acestea sunt alcătuite din consumatori, meseriaşi, ţărani din diverse ţări. Sunt întâlnite cu precădere în agricultură;

Cartelurile sau consorţiile de export constau în asocierea a cel puţin două firme, din aceeaşi ramură sau din ramuri înrudite, scopul fiind creşterea cotei de piaţă şi nu în ultimul rând a profiturilor. Producătorii deleagă cartelului toate problemele legate de exportul mărfurilor, anulându-se totodată presiunea generată de competiţia internă. Pe de altă parte, problemele asociaţiilor nu pot fi tratate cu aceeaşi prioritate şi în aceeaşi măsură, dându-se astfel naştere la nemulţumiri. Mai mult, dacă un producător deţine o marcă de fabricaţie sau de comerţ ce întruneşte o oarecare reputaţie, poate să piardă acest avantaj prin diluarea în cartel.

3.4. Firmele offshore

„Offshore” înseamnă în traducere liberă în larg, respectiv departe de ţărm. Primele jurisdicţii, care din punct de vedere cronologic au acordat facilităţi fiscale, au fost o serie de insule mici, de aici rezultând termenul de offshore, semnificaţia acestuia poate fi reliefată prin asimetrie cu termenul onshore care este atribuit statelor ce impun plata unor taxe mari.

Firma offshore desfăşoară numai activităţi comerciale internaţionale, adică în afara graniţelor ţării sau jurisdicţiei unde este înmatriculată. Din acest punct de vedere, teoretic, orice stat indiferent de mărimea taxelor şi impozitelor percepute poate fi gazdă pentru societăţile offshore. În cazul în care ţara sau jurisdicţia în care este înregistrată firma offshore este un paradis fiscal, atunci aceasta fie nu va plăti impozite şi taxe, fie va plăti impozite foarte mici cu condiţia ca activitatea sa să se desfăşoare în afara teritoriului de reşedinţă. Pentru afacerile derulate în interiorul jurisdicţiei de înmatriculare firma va fi tratată ca orice rezident.

Pentru ca un teritoriu să întrunească valenţele de paradis fiscal trebuie să se caracterizeze prin:

Fiscalitatea redusă şi în unele cazuri chiar nulă, firma offshore trebuind să plătească o taxă anuală fixă, în caz contrar fiind radiată;

Anonimitate şi confidenţialitate. Mulţi dintre oamenii de afaceri doresc discreţie atunci când este vorba de activităţile derulate, profiturile obţinute etc. Anonimitatea se poate concretiza sub diferite forme, de la înregistrarea societăţii ca anonimă – cu acţiuni la purtător - până la admiterea mandatarilor. Majoritatea covârşitoare a deţinătorilor de firme offshore consideră anonimitatea drept criteriu esenţial în decizia de a deschide astfel de firme. Salariaţii unei firme offshore sunt obligaţi sub jurământ să nu divulge numele acţionarilor acesteia. Identitatea acţionarilor poate fi cunoscută numai de către managerul firmei offshore în cazul în care doreşte acest lucru;

Lipsa obligativităţii sau obligarea formală a firmelor de a depune bilanţ contabil, deci de a ţine evidenţe contabile, cu consecinţe directe asupra reducerii costurilor de operare;

Birocraţia redusă, înfiinţarea unei firme offshore făcându-se în mai puţin de 24 de ore fără a fi neapărat necesară prezenţa acţionarului. Totodată, diversificarea obiectului de activitate se poate face fără nici o restricţie;

Inexistenţa sau limitarea controalelor şi restricţiilor valutare, companiile offshore putând efectua afaceri şi depozita rezervele financiare în orice monedă;

43

Existenţa unui sistem bancar puţin restricţionat prin reglementări, putând astfel efectua cu rapiditate operaţiuni de plată, schimb, transfer etc. Faptul că firmele offshore derulează, aşa cum am spus, tranzacţii financiare şi îşi pot păstra rezervele financiare în orice monedă, reduce considerabil riscul valutar;

Asigurarea prin garanţii guvernamentale împotriva riscului privind expropierea şi naţionalizarea patrimoniului.

Jurisdicţiile offshore sunt gazdele filialelor unor bănci de mare prestigiu, ale unor firme de consultanţă recunoscute pe plan internaţional şi altor categorii de specialişti implicaţi în derularea afacerilor comerciale internaţionale. Astfel, avocaţii, managerii, evaluatorii, auditorii, brokerii precum şi acţionarii trebuie să beneficieze de mijloace de comunicaţie şi transport (telefon, internet, transporturi aeriene), de locuinţe, restaurante etc. la nivelul celor existente în propriile ţări.

Paradisurile fiscale pot fi grupate în funcţie de gradul de impunere în: jurisdicţii care nu aplică nici un fel de taxe asupra veniturilor şi

capitalurilor indiferent de genul de afacere, locală sau internaţională: Aruba, Bermude, Bahamas, Insulele Cook, Insulele Marshall, Mauritius etc.;

ţări în care sunt impozitate numai activităţile locale, nu şi cele internaţionale: Costa Rica, Hong Kong, Liberia, Panama, Venezuela etc.;

ţări în care impozitarea activităţilor externe este redusă constând în plata unor sume fixe şi în scutirea plăţii de taxe pe baza acordurilor privind evitarea dublei impuneri: Cipru, Liechtenstein, Malta, Elveţia etc.;

ţări care asigură avantaje de ordin fiscal cu precădere băncilor şi altor instituţii financiare: Hong Kong, Singapore, Madeira, Malaesia etc.;

A avut loc o specializare a paradisurilor fiscale pe activităţi astfel: Cipru, Delaware, Insulele Virgine Britanice pe comerţ; Cipru, Dominica, Gibraltar pe servicii; Bahamas, Insulele Virgine Britanice pe protejarea averii; Panama, Liberia, Malta pe navigaţie maritimă şi aeriană; Liechtenstein, Luxemburg pe investiţii etc:

În unele jurisdicţii offshore, cum este Singapore (finanţe), Luxemburg (holdinguri), Elveţia (finanţe şi crearea de locuri de muncă de înaltă calificare) s-au diminuat progresiv facilităţile acordate întreprinzătorilor de rând, crescând substanţial cele care vizau afacerile în stil mare.

Întreprinzătorul care doreşte să deschidă o companie offshore într-un paradis fiscal trebuie să aibă în vedere următoarele1:

afacerile ce urmează a le desfăşura să fie derulate în afara teritoriului paradisului fiscal, acesta reprezentând motivul principal care determină scutirea plăţii taxelor, sau diminuarea acestora;

existenţa unui domiciliu cu caracter permanent în teritoriul respectiv care poate fi o adresă poştală sau o firmă de consultanţă;

angajarea unui reprezentant local manager/secretar/firmă de avocatură cu domiciliul în jurisdicţia offshore, care să asigure dialogul cu autorităţile locale;

efectuarea de activităţi bancare, de asigurare şi reasigurare numai după ce sunt îndeplinite unele condiţii suplimentare şi după ce a fost obţinută licenţa necesară.

Scopul fundamental, ce stă la baza înfiinţării unei firme offshore, îl reprezintă încercarea legală de a reduce sumele pe care întreprinzătorul trebuie să le plătească

1 Mănăilă A., Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală; Ed All Beck, Bucureşti, 2004, p. 8

44

statului sub formă de impozite şi taxe. Pentru aceasta sunt utilizate pe scară largă preţurile de transfer.

Conform definiţiei date de Bişa Cristian, preţurile de transfer „oferă posibilitatea folosirii diverselor tranzacţii într-o companie pentru a transfera profiturile, veniturile, cheltuielile din zone cu un anumit tip de legislaţie şi/sau fiscalitate ridicată în zonele cu un anumit tip de legislaţie şi/sau fiscalitate foarte permisivă, maximizând astfel profiturile nete ale grupului.”1

Vânzarea la preţuri preferenţiale reprezintă cea mai frecvent utilizată cale de angrenare a preţurilor de transfer în operaţiunile derulate de o firmă offshore. Esenţa mecanismului constă în vânzarea către firma offshore a unor produse la preţuri mult mai mari decât se percep unui terţ sau decât preţurile de pe piaţă.

Să presupunem că o firmă românească produce motoare electrice la un cost de 1.000 dolari pe bucată. În urma tratativelor, filiala din Moscova a firmei româneşti găseşte un client care se arată disponibil a achiziţiona 2.000 de motoare la un preţ unitar de 1.400 dolari. În cazul în care firma românească vinde direct utilizatorului rus cele 2.000 de motoare ar genera un profit de 800.000 dolari, trebuind să plătească statului român 128.000 dolari, plus impozit pe dividende în valoare de 67.200 dolari. Suma cumulată datorată statului român ar trebui să fie de 195.200 dolari. Dacă firma românească va constitui un offshore în Aruba ar putea să factureze cele 2.000 de motoare la preţul unitar de 1.400 dolari filialei deţinută de firma din România în Moscova. În acest fel, firma din România în loc să plătească 192.200 dolari la Fiscul român va înregistra o pierdere de 10.000 dolari. Întreg profitul de 80.0000 dolari, plus 10.000 dolari pierderea fiind transferate la firma offshore din Aruba, jurisdicţie care nu percepe nici un dolar impozit pe profit sau dividende. Să nu uităm că prin firmele offshore tranzitează de multe ori mărfuri în care o tranşă este echivalentul cantităţii încărcate pe un vapor, cum este cazul petrolului şi produselor rezultate din petrol, cerealelor, cherestelei etc.

Prestarea de servicii pe baza unui contract scris de către o firmă offshore membră a grupului pentru o altă firmă din interiorul aceluiaşi grup, care este profitabilă dar îşi desfăşoară activitatea într-un teritoriu obişnuit din punct de vedere fiscal. Are loc, astfel, în realitate un transfer de bani către firma offshore, micşorându-se baza de impozitare a firmei care a apelat la servicii. Prestaţiile efectuate de firma de management sau de consultanţă sunt în cele mai multe cazuri derizorii, nefiind utile beneficiarului decât eventual în mică măsură. În schimb, ele sunt supraevaluate în factură pentru a asigura transferul sumelor de bani în paradisul fiscal. Evaluarea prestaţiilor efectuate este destul de greu de făcut pentru că pot fi emise o serie de justificări legate de competenţa deosebită a consultanţilor, de consumul consistent de timp prilejuit de desfăşurarea activităţilor în acest domeniu.

Redevenţele percepute ca plată pentru cedarea dreptului de folosinţă a brevetelor de invenţie sau pentru transferul de asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă (know how). Plata unor astfel de redevenţe nerealist de mari reprezintă o altă posibilitate de a transfera sume de bani către o firmă offshore membră a grupului respectiv.

Înfiinţarea şi funcţionarea unei firme offshore într-un paradis fiscal presupune suportarea unor cheltuieli de către proprietarul acesteia şi anume:

capitalul social necesar înfiinţării companiei; taxa percepută de firma de avocatură pentru consultanţa acordată cu ocazia

înfiinţării firmei;

1 Bişa C., Costea I., Capotă M., Dâncău B., Utilizarea paradisurilor fiscale, BMT Publishing House, Bucureşti, 2005, p.171

45

taxa anuală de înmatriculare plătită sub forma unei sume fixe sau sub forma unui procent din profit;

cheltuieli cu obţinerea unui sediu (căsuţă poştală în cele mai multe cazuri) şi pentru utilizarea telefonului, faxului etc.;

cheltuieli generate de remunerarea directorilor, secretarelor etc., toţi aceştia fiind localnici;

cheltuieli ocazionate de transmiterea corespondenţei din paradisul fiscal în ţara de reşedinţă a proprietarului firmei offshore.

Într-o jurisdicţie offshore prietenoasă cheltuielile implicate de înfiinţarea şi funcţionarea firmei offshore se cifrează la aproximativ 2.000 dolari în primul an de existenţă putând să scadă în următorii ani de activitate. Sunt însă şi paradisuri fiscale unde cheltuielile anuale de funcţionare se pot apropia de 10.000 dolari anual.

Aceste cheltuieli sunt însă mici faţă de câştigurile ce pot apărea într-o tranzacţie intermediată de o firmă offshore.

Conform cifrelor avansate în literatura de specialitate aproximativ 40% din valoarea comerţului mondial şi peste 70% din masa monetară mondială sunt tranzacţionate prin paradisuri fiscale.

În contradicţie cu politica adoptată în ultimii 10 ani, SUA au fost cele care au determinat proprii cetăţeni să utilizeze firmele offshore prin schimbarea codului fiscal. Firmele de consultanţă în domeniu au lansat cunoscuta lozincă „produceţi milioane onshore, dar păstraţile offshore”. Americanii dovedesc însă şi în continuare un interes deosebit pentru teritoriile cu fiscalitate redusă. Astfel, micul stat Delware (717.000 locuitori) de pe Coasta de est a SUA, caracterizat prin taxe scăzute şi prin lipsa multor restricţii este considerat un paradis fiscal. Aproape 300 de firme multinaţionale americane din primele 500 clasificate de revista Fortune au sediul în Delware, iar 80% din societăţile americane care şi-au schimbat sediul central după 1966 s-au orientat către acest stat.

Bineînţeles că şi românii s-au adaptat repede la rigorile economiei de piaţă, astfel că în prezent peste 20.000 de conaţionali deţin cel puţin o firmă offshore într-un paradis fiscal, numărul lor fiind în creştere.

Cunoscutul om de afaceri Ion Ţiriac este posesorul unui salon auto în Bucureşti, fiind şi distribuitor al mai multor mărci de autoturisme prestigioase. Achiziţionate din străinătate, autoturismele sunt facturate pe o firmă offshore deţinută de Ion Ţiriac în Cipru, aceasta la rândul său refacturează la un preţ mărit autoturismele către firmele distribuitoare din România care aparţin tot lui Ion Ţiriac. Autoturismele sunt vândute în România cu un adaos comercial de 15%, profitul rămânând în cea mai mare parte în Cipru unde impozitarea este cu mult mai mică decât în România.

Postul Antena 1 deţinut de familia Voiculescu avea ca principali acţionari firma Grivco SA şi firma Crescent Comercial & Maritime Ltd Cipru. De altfel, cele mai multe posturi de televiziune şi de radio (Realitatea tv, Prima tv, Pro tv, B1 tv etc.) sunt proprietatea unor firme cu sediul în paradisuri fiscale.

Una dintre firmele lui George Copos a achiziţionat în 1999 de la statul român 85,5% din capitalul societăţii Telefericul SA, firmă specializată în trasportul pe cablu. Ulterior firma lui Copos a vândut 48% din acţiuni unui offshore cu acţiuni la purtător din Cipru.

Columna Bank a fost înfiinţată la începutul anilor '90 în situaţia în care preşedintele băncii nu întrunea condiţiile prevăzute de lege pentru un asemenea post, iar Banca Naţională nu verificase bonitatea acţionarului care era o firmă anonimă (o căsuţă fiscală) cu un capital mai mic de 100.000 dolari. Mai mult factorii de decizie

46

din acea vreme au convenit ca bani încasaţi de Fondul Proprietăţii de Stat în urma procesului de privatizare să fie depuşi la Columna Bank, în condiţiile în care statul la acel moment era acţionar majoritar la BCR, BRD, CEC etc. Columna Bank a intrat în faliment în anul 1997, dar nici până azi nu a fost finalizată lichidarea acesteia.

Sever Mureşan a fost acţionarul majoritar al Băncii Dacia Felix. Firma Codewll Investments Ltd, proprietate tot a lui Sever Mureşan a obţinut de la o bancă germană o linie de credit în valoare de 13 milioane dolari, garantând cu două bilete la ordin emise de firma menţionată. Cele două bilete la ordin au fost în prealabil avalizate de Banca Dacia Felix, care contrar legilor bancare nu a cerut nici o garanţie pentru angajamentul asumat, bani rezultaţi din linia de credit au fost îndrumaţi către un offshore dispărând. Banca Dacia Felix a trebuit să despăgubească banca germană cu 13,5 milioane dolari, semnându-şi astfel propriu faliment cu toate încercările (infuzie cu mai multe milioane de dolari) BNR şi CEC de a o salva. Multe firme multinaţionale de prestigiu şi-au constituit o veritabilă reţea de filiale în paradisurile fiscale, printre acestea numărându-se Exxon, Chevron, Texcoco, J.P. Morgan, Chase, Merrill Lynch, Bank of Scotland, Baraclay's Lloyds, Citicorp Swiss Bank Corporation etc.

Este evident că scandalurile în care au fost implicate paradisurile fiscale au fost de mare intensitate. Banca de Credit şi Comerţ Internaţional (BCCI) este cazul tipic de instituţie bancară ce a provenit din ţările în dezvoltare (India) şi care a înfăptuit tot ce era posibil pentru a se extinde şi în lumea dezvoltată. Având pretenţii de bancă internaţională BCCI a trebuit să se supună unor expertize şi auditări exercitate de diferite entităţi conform reglementărilor în materie. Evoluţia băncii între 1970-1980 poate fi considerată că a fost foarte bună, activitatea acesteia derulându-se în peste 80 de ţări inclusiv în SUA şi Anglia. Bank of America a reuşit să intre în posesia a 25%din acţiunile BCCI. Având sediul central iniţial la Abu Dhabi, BCCI a creat doi poli cu rolul de jucători regionali şi anume: BCCI S.A. cu sediul în Luxemburg şi BCCI Overseas cu sediul în Grand Cayman. Gazdele în ambele cazuri au fost paradisuri fiscale. Imediat după 1980, BCCI a întreprins o serie de acţiuni speculative cu grad mare de risc. Pentru a masca pierderile din bilanţ BCCI a efectuat o serie de manevre financiare folosindu-se de oportunităţile oferite de paradisurile fiscale. Cu o parte din banii plasaţi de trezoreria din Abu Dhabi în BCCI, aceasta a reuşit prin offshorurile deţinute să-şi achiziţioneze 56% din propriile acţiuni pentru o sumă de 500 milioane dolari. Prin această acţiune BCCI a vrut să inducă partenerilor ideea că este o bancă solidă, acţiunile sale fiind căutate. Trebuie menţionat rolul auditorilor independenţi care au reuşit să evidenţieze pierderile reale, deturnările de fonduri şi spălările de bani ce sunt atribuite BCCI.

Enron este firma care îşi leagă numele de cel mai recent scandal major în care sunt implicate jurisdicţiile offshore. Enron a fost profilată pe extracţia şi transportul gazului metan, fiind apreciată pe parcursul deceniului trecut ca fiind una dintre cele mai competitive firme americane. Deţinătorii de acţiuni la Enron erau fericiţi. Conform datelor din bilanţ firma înregistra o bună rată a profitului, auditul efectuat de celebra, pe atunci, Arthur Andersen certifica faptul că evoluţia Enron este sănătoasă. Din punct de vedere politic se dovedise a fi inspirată, deoarece Enron a fost principalul susţinător financiar al Candidatului declarat câştigător în alegeri (Bush jr.). Toate acestea indicau Enron ca fiind firma momentului în SUA.

Neincluderea în bilanţ a unor tranzacţii cu terţi au făcut ca iniţial Enron să înregisteze profit, cu toate că în realitate înregistra pierderi. Descoperirea acestei cosmetizări a condus la declanşarea procedurii de faliment în anul 2001.

47

Enron a fost deţinătoarea a aproape 900 de firme offshore. Orice investiţie se derula prin paradisurile fiscale, procedura presupunând implicarea a trei firme offshore deţinute de Enron. Două din firme deţineau în proprietate cea de a treia firmă care juca rolul de investitor. În caz de vânzare sau lichidare a investiţiei, Enron beneficia de tratament fiscal favorabil în SUA. Marea majoritate a firmelor offshore deţinute de Enron nu au avut niciodată activitate, dar au implicat cheltuieli unitare de întreţinere de peste 5000 dolari în fiecare an.

Celebra J.P.Morgan Chase a folosit o firmă offshore pentru a denatura împrumutul acordat lui Enron, care a fost cosmetizat sub forma unor tranzacţii. Prin această acţiune s-a urmărit să nu fie deteriorat bilanţul firmei Enron.

Nu trebuie uitat că prin firmele offshore sunt spălaţi anual zeci de milioane de dolari, parveniţi din traficul ilegal de droguri iar o parte din sumele cu care au fost finanţate actele teroriste au provenit tot din paradisurile fiscale.

Mirajul unei fiscalităţi reduse, a atras ca un magnet nu numai firmele, ci şi persoanele fizice care au ales ca domiciliu jurisdicţii offshore. Îi putem aminti în acest sens pe tenorul italian Luciano Pavaroti (Montecarlo), pe miliardarul german Friedrich Karl Flick (Bahamas) sau pe fostul sportiv şi actualul miliardar român Ion Ţiriac (Montecarlo).

Globalizarea economiei mondiale a presupus printre altele extinderea reţelei filialelor deţinute în străinătate de către firmele multinaţionale, care prin utilizarea preţurilor de transfer au posibilitatea să delocalizeze profiturile dirijându-le către paradisurile fiscale, efectele concretizate în diminuarea încasărilor bugetare fiind resimţite de celelalte state. Dacă avem în vedere şi marile escrocherii, respectiv derularea prin paradisurile fiscale a unor activităţi ce ţin de criminalitatea financiară internaţională, nu ne mai mirăm de proasta reputaţie de care aceasta din urmă se bucură în ochii multor guverne din lume. SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia etc. au criticat explicit atitudinea paradisurilor fiscale. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi Grupul de acţiune în domeniul financiar al spălării banilor (FAFT) au învinuit în anul 2000 un număr de 50 de paradisuri fiscale de infracţiuni cu privire la favorizarea infractorului. Măsurile de contracarare venite din partea ţărilor dezvoltate în special au fost diverse. În decembrie 1989, armata SUA a intervenit în Panama pentru a aresta pe generalul Noriega care era şeful statului în exerciţiu. Această acţiune a fost necesară deoarece Noriega patrona transferurile de heroină din zonă, transformând Panama într-o adevărată placă turnantă a traficului de droguri către SUA. Unele ţări, îndeosebi din rândul ţărilor dezvoltate, au reuşit să încheie acorduri bilaterale cu jurisdicţiile offshore privind schimbul de informaţii fiscale. Modificările legislative din multe ţări ale lumii, obligă organele abilitate să urmărească o tranzacţie sub aspect fiscal până la utilizatorul final, astfel încât plătitorul de impozite să nu evite plata obligaţiilor fiscale prin interpunerea unor firme offshore. Tranzacţia este judecată funcţie de realitatea economică şi nu după forma pe care i-o conferă participanţii, chiar dacă acţiunile acestora din urmă sunt legale. Utilizarea acestui principiu urmăreşte obligarea tuturor contribuabililor să-şi plătească taxele funcţie de substanţa economică a activităţii desfăşurate.

Capitolul 4.

OPERATIUNI PRECONTRACTUALE

48

4.1. Prospectarea pieţelor externe

Fiind, de regulă, faza dinaintea derulării efective a acţiunii de export-import, prospectarea pieţei este o activitate care implică o serie întreagă de costuri şi care angajează firma pe termen lung.

Prospectarea se realizează după ce firma exportatoare şi-a creat pe baza cercetării de piaţă, o imagine asupra conjucturii existente pe această piaţă externă, urmărind atât continuarea şi aprofundarea studiului de piaţă, dar mai ales descoperirea şi intrarea în legătură cu potenţiali beneficiari, care pot fi comercianţi sau consumatori finali. În cazul unei prospectări pentru realizarea de importuri, prospectarea pieţei externe are ca obiect identificarea furnizorilor externi care să asigure produse de calitate şi ieftine.

Procesul prospectării pieţelor externe este unul secvenţial a cărui desfăşurare presupune parcurgerea următoarelor faze:

1. Întocmirea unui plan de prospectare în funcţie de obiectivele stabilite şi de caracteristicile pieţei externe. Planul se poate întocmi pentru o perioadă de mai mulţi ani, ceea ce impune o defalcare lunară a actiunilor ce trebuie intreprinse.

2. Stabilirea surselor de finanţare pentru a asigura desfăşurarea acţiunilor propriu-zise de prospectare şi pentru acoperirea riscurilor legate de aceste acţiuni apelând la serviciile societăţilor de asigurări. În unele ţări, pentru a stimula exporturile firmelor autohtone, statul asigură o parte din sumele necesare prospectării pieţei externe.

3. Stabilirea unei liste cu potenţiali parteneri ce urmează să fie contactaţi. Pe baza informaţiilor culese sunt evidenţiate punctele tari şi punctele slabe pentru fiecare firmă vizată. Aceste informaţii pot proveni de la camerele de comerţ şi industrie, Centrul Român de Comerţ Exterior, Institutul Virgil Madgearu, Asociaţia Naţională a Exportatorilor şi Importatorilor Români (ANEIR) şi, nu în ultimul, rând, de la delegaţii de pe pieţele externe.

4. Iniţierea primelor contacte cu partenerii potenţiali prin telefon, fax, telex, scrisori iar mai nou prin mesaje electronice. Aceste forme de comunicare privite în parte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje, dar oferă posibilitatea formării unor păreri reciproce chiar în acest stadiu incipient al relaţionării. Indiferent de modul în care se realizează primul contact cu partenerii externi este deosebit de important, acesta putând reprezenta începutul unei îndelungate relaţii de afaceri;

În acest context, trebuie respectate următoarele principii1: politeţea presupune acordarea respectului cuvenit partenerului,

informându-l, într-o redactare corectă şi îngrijită, cu privire la nume, adresă, număr telefon etc.;

promtitudinea constă în transmiterea, într-un termen rezonabil, a răspunsului, indiferent de conţinutul acestuia;

formularea coerentă, lipsa ambiguităţilor şi includerea în răspuns a tuturor informaţiilor necesare, permite excluderea interpretărilor greşite şi scurtează timpul necesar încheierii contractului;

persistenţa are în vedere înştiinţarea permanentă a partenerului extern cu privire la noile produse fabricate.

1 Ciobanu G., Tranzacţii economice internaţionale, Ed. Imprimeria Ardealului, Cluj Napoca, 2004, p.114

49

5. Înaintea deplasării în străinătate pentru întâlnirile directe cu potenţialii parteneri de pe pieţele externe, sunt procurate anumite informaţii legate de necesitatea obţinerii vizelor, regimul vamal al mostrelor, climă, protocol, tradiţii culturale etc.;

6. Efectuarea prospectării presupune ca în timpul şederii în străinătate reprezentanţii firmei să poată răspunde cu profesionalism la toate întrebările adresate de partenerii străini, impunându-se şi contactarea frecventă a factorilor decizionali din ţară;

7. La întoarcerea în ţară reprezentanţii firmei întocmesc un raport în care se face referire la conjuctura pieţei externe, condiţiile de acces pe piaţă, cheltuielile de consum, numele partenerilor potenţiali întâlniţi şi caracterizarea acestora, acţiunile pe care le recomandă conducerii întreprinderii a le derula în perioada imediat următoare.

Există mai multe modalităţi de abordare a pieţei externe, cele mai frecvent întâlnite constând în trimiterea de delegaţii în străinătate, apelarea la casele de comerţ autohtone în calitate de intermediar, utilizarea marketingului direct care presupune stabilirea unor contacte prin telefon, fax, televiziune, curieri şi participarea la manifestări comerciale internaţionale de genul târgurilor, expoziţiilor, saloanelor permanente etc.

Prin lansarea ofertelor, cererilor de ofertă, comenzilor se crează premizele realizării efective a activităţii de export-import.

4.2. Oferta, cererea de ofertă şi comanda

4.2.1. Oferta

Oferta reprezintă o propunere pe care o persoană o face altei persoane, în vederea încheierii unui contract. Fiind emisă de producător (exportator), oferta reprezintă primul act comercial angajat în raportul juridic dintre acesta şi importator.

Oferta poate fi adresată şi marelui public sub formă de cataloage, pliante etc., îndeplinind în acest caz şi un rol promoţional. Imagine a întreprinderii, oferta prin prezentarea sa materială, trebuie să fie ireproşabilă şi adaptată fiecărei situaţii. O ofertă bine redactată şi corect prezentată este un solid argument pentru vânzare.

Oferta trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici.În primul rând, este necesar ca oferta să fie fermă. Ea nu trebuie să fie

indicativă sau informativă. Transmiţând-o, exportatorul se angajează unilateral şi se obligă implicit să respecte termenele, dacă ea este acceptată. Este, deci, necesar ca amănuntele de validare să fie indicate pe document într-o manieră clară şi fără nici o posibilitate de contestare.

În al doilea rând, oferta nu trebuie să contravină prevederilor de drept comercial din ţara cumpărătorului. Este bine şi necesar ca ofertantul să cunoască prevederile din Convenţia Naţiunilor Unite, din 11 aprilie 1980, privind vânzarea internaţională de mărfuri.

În al treilea rând, oferta trebuie adresată unor persoane determinate, care să fie angrenată în luarea deciziei de a importa.

În al patrulea rând, conţinutul ofertei trebuie să fie complet. Consultarea tranzitarului poate fi în acest caz necesară. Pentru a limita riscul uitării, este de dorit să se stabilească un document intern de pregătire a ofertei care să indice diferitele

50

componente ale acesteia. Tabelul de mai jos constituie un ghid pentru pregătirea unui astfel de document.

Analiza diferitelor rubrici ale unei oferte comerciale Tabel nr. 11

RUBRICA OFERTEI COMERCI

ALE

ANALIZA DETALIATĂ

COMENTARII

Produsul

Definiţia şi eventualele componente.

Dacă este posibil trebuie indicată clasificarea din codul vamal (nr. din Nomenclatorul vamal).

Caracteristici de funcţionare.Prestaţii: garanţie, service post vânzare.

Se va face referire la compatibilitatea dintre produs şi normele în vigoare din ţara importatorului.

Cantitatea

Produsul disociabil (consumabil, număr, dimensiuni, volum, greutate). Produse nedisociabile (cantităţile pot fi aproximate în funcţie de uzanţe). Facturarea se face după certificatul de cântărire oficial.

Ptr. SUA, UK şi ţările din Commonwealth trebuie utilizate unităţile de măsura anglo-saxone.

Preţul

Preţ unitar de referinţă.Preţ total .Devize de plată.

Documentul intern de pregătire a ofertei preia diferitele elemente ce constituie costul exportului. Se va prezice condiţia de livrare Incoterms utilizată.

Condiţiile de expediere

Ambalaj, eticheta.

Mod de transport.

Sunt indicate informaţii cu privire la felul ambalajului la marcaj şi la modalitatea de transport aleasă. Se va preciza numărul coletelor sau containerelor şi deci exportatorul se obligă să asigure transportul.

51

RUBRICA OFERTEI COMERCI

ALE

ANALIZA DETALIATĂ

COMENTARII

Modalităţile de plata

Condiţii de plată: acont, plata la livrare, durata creditului.

Mod de reglementare.

Eventual garanţii.

Ofertantul va consemna felul plăţii: în avans, la livrare, în rate etc. precum şi modalităţile de derulare a plăţii: (acreditiv, incasso documentar etc.).

Termenul de livrare

Data expedierii. Momentul expedierii se stabileşte în funcţie de posibilităţile producţiei şi stocurile existente, precizându-se şi o anumită toleranţă.

Durata valabilităţii ofertei

Precizarea momentului de pornire şi durata sa.

Durata valabilităţii trebuie să fie exprimată ferm şi clar.

Clauzespecifice

Reglementarea litigiilor, tribunal competent, sistem de drept aplicabil;Clauze de arbitrajSchimbarea condiţiilor generale de vânzare.Referiri la normele uniforme de drept ale comerţului internaţional.

Unii exportatori trimit odată cu oferta şi condiţiile generale de livrare pe care aceştia le agreează.

Oferta care parvine unui cumpărător este un argument în favoarea vânzării. Redactarea şi prezentarea sa sunt riguroase pentru a valorifica informaţiile transmise şi pentru a promova o imagine favorabilă firmei. Serviciul export trebuie să redacteze o ofertă clară, în limba ţării căreia îi aparţine partenerul de afaceri.

Oferta generează efecte numai în momentul primirii ei de către destinatar. Din acest motiv, chiar dacă avem de a face cu o ofertă irevocabilă, ea poate fi retrasă dacă retractarea ei ajunge la destinaţie mai devreme, sau cel mai târziu, concomitent cu oferta. În cazul în care oferta nu este irevocabilă, poate fi retrasă cu condiţia ca această acţiune să aibă loc înaintea expedierii de către partener a documentului ce atestă acceptarea. Totuşi, în acest caz, se ridică mari semne de întrebare asupra seriozităţii celui care a emis oferta.

Importatorul este cel care decide respingerea sau acceptarea (totală sau parţială) a ofertei. Acceptarea constă într-o declaraţie sau într-o altă formă de

52

manifestare a destinatarului ofertei, din care să rezulte că este de acord cu oferta. Poziţia sa decide dacă se trece de la ofertă la negociere.

În cazul în care cumpărătorul acceptă oferta aşa cum este, ea are valoarea unui contract. Din această cauză, oferta trebuie făcută în scris, precizând fără a lăsa loc de interpretare următoarele elemente: denumirea produsului, cantitatea, calitatea, preţul, termenul de livrare, modalitatea de plată, legea aplicată tranzacţiei etc. În legislaţiile ţărilor de orientare anglo-saxonă, oferta poate fi făcută şi verbal, acceptarea, dacă este cazul, trebuind să fie enunţată imediat, urmată de reconfirmarea sub formă scrisă.

Aşa zisa acceptare a ofertei cu adăugiri şi modificări reprezintă de fapt o respingere a ofertei iniţiale, fiind lansată o contraofertă. Atunci când adăugirile sau modificările nu afectează substanţial condiţiile din ofertă, putem vorbi despre o acceptare, cu condiţia ca emitentul ofertei să-şi exprime acordul (verbal sau în scris) pentru adăugirile şi modificările respective.

4.2.2. Cererea de ofertă

Cererea de ofertă reprezintă propunerea făcută de un importator de a achiziţiona de la un anumit exportator o marfă.

Ca regulă generală, cererea de ofertă nu dă naştere la efecte juridice, ea având însă un rol important în declanşarea primelor contacte şi dialoguri dintre parteneri.

Ea trebuie să conţină o serie de precizări referitoare la sortiment, perioada de livrare, condiţiile de livrare, modalităţile de transport etc.

Există situaţii când importatorii, în scopul obţinerii unor informaţii privitoare la conjunctura pieţei, lansează cereri de ofertă neangajante, cu caracter general. De regulă, răspunsurile primite din partea potenţialilor exportatori sunt neconcludente.

Acceptarea necondiţionată a unei cereri de ofertă cu caracter ferm, conduce la încheierea contractului.

4.2.3. Comanda

Comanda este un înscris emis de importator prin care acesta se angajează să cumpere anumite mărfuri sau servicii de la exportator.

De regulă, pentru comandă se utilizează formulare tipizate, completarea acestora făcându-se în funcţie de situaţie.

În comandă se vor preciza aspecte legate de: nivelul tehnic al produsului, clauzele comerciale, ambalaj şi transport şi asigurarea service-ului.

Pot fi trimise exportatorului anumite mostre, modele, desene care îi sunt necesare. Consemnarea specificaţiilor în comandă trebuie făcută de asemenea manieră încât să fie înlăturată orice posibilitate de apariţie ulterioară a confuziilor. În situaţia apariţiei unui litigiu între părţi, exportatorul poate specula absenţa unor informaţii din comandă.

La recepţia unei comenzi, serviciul specializat în operaţiuni de export verifică, înainte de toate, provenienţa, apoi studiază într-o manieră aprofundată conţinutul, pentru ca în final să-şi manifeste sau nu acordul.

A) Verificarea provenienţei.Serviciul specializat în activitatea de export verifică provenienţa

comenzii, putând să întâlnească trei categorii de clienţi:

53

Clienţi noi. Activitatea de informare în acest caz este hotărâtoare, informaţiile cu privire la bonitate şi seriozitate în general, în cazul unui client nou, sunt culese de la bănci, companii de factoring, companii de asigurare etc.

Clienţi tradiţionali. Este consultat fişierul clientului deţinut de firma exportatoare, urmărindu-se comportamentul clientului respectiv în derularea tranzacţiilor anterioare, mai ales în ceea ce priveşte promptitudinea acestuia în efectuarea plăţilor.

Filialele firmei localizate în străinătate. Având în vedere apartenenţa filialelor din străinătate la grupul de firme respectiv, societatea-mamă nu va proceda la verificări suplimentare în acest caz.

B) Studierea conţinutului comenziiAcest studiu permite verificarea comenzii, în sensul de a fi suficient de precisă

pentru a fi tratată fără riscul unor greşeli sau litigii ulterioare. Diferitele elemente prezentate în ofertă, sunt tot atâtea indicii pe care responsabilul cu exportul, trebuie să le regăsească în comandă. Aceasta în cazul în care comanda respectivă este emisă în baza unei oferte de principiu.

Condiţiile generale de cumpărare sunt, de asemenea, studiate, consultarea serviciului juridic fiind recomandată în caz de ambiguitate a unor clauze.

În sfârşit, serviciul de export verifică în ce măsură cantităţile aflate în stoc ale diferitelor produse sunt suficiente pentru a satisface comanda. În caz contrar, este consultat serviciul de producţie pentru a cunoaşte disponibilităţile sau posibilităţile viitoare ale producţiei.

C) Confirmarea comenziiÎn cele mai multe firme serviciul export confirmă importatorului recepţionarea

comenzii sale, prin emiterea unui bon de primire a comenzii care reia toate elementele ce figurează pe factură definitivă. Bonul de primire a comenzii angajează firma care l-a emis. Importatorul are astfel marfa asigurată. Acest document, care angajează întreprinderea exportatoare, poate fi utilizat de importator pentru obţinerea licenţelor aferente reglementărilor pieţei şi/sau pentru a obţine autorizaţiile necesare importării.

Acceptul exportatorului cu privire la comanda primită poate fi urmat de încheierea contractului între cele două părţi, pe când confirmarea condiţionată a comenzii implică, de regulă, demararea negocierilor.

Niciodată nu trebuie schimbat un element din comandă fără a se atrage atenţia clientului. Înainte de a efectua o modificare este de dorit să fie trimisă o scrisoare la client pentru ca acesta să avizeze elementul modificat.

4.3. Negocierea comercială internaţională

4.3.1. Negocierea: concept, parametrii, istoric

Complexitatea, dinamismul şi doza de imprevizibilitate a activităţii economice moderne, obligă firmele să-şi fundamenteze cât mai bine acţiunile întreprinse. Într-o economie de piaţă au succes acei întreprinzători caracterizaţi prin bună pregătire, conştiinciozitate, abilitate. În acelaşi timp, partenerii de piaţă acţionează fiind animaţi de propriile interese. Se impune în acest context, necesitatea de a negocia. Un

54

negociator eficient asigură continuitatea funcţionării firmei, asigură, de fapt, viitorul firmei.

În prezent. în condiţiile economiei de piaţă se negociază aproape totul: cantitatea şi calitatea mărfurilor, preţul, ambalajul, costul asigurării şi transportului, modalităţile de plată, termenele de livrare, contractele de muncă etc.

Catalogată de unii ca fiind artă şi de alţii ca fiind ştiinţă, negocierea se caracterizează printr-un proces de definire complex.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, negocierea reprezintă „o acţiune prin care se tratează cu cineva încheierea unei convenţii economice, politice, culturale etc”1.

Circumscriind negocierea sectorului economic, aceasta constă în „tratative, discuţii, purtate între doi sau mai mulţi parteneri, în legătură cu un deziderat economic comun, în vederea realizării unor înţelegeri sau tranzacţii comerciale”2.Definiţiile date negocierii comerciale îmbracă diferite forme în funcţie de personalitatea şi specialitatea autorului, precum şi de unghiul din care este abordat procesul. Negocierea comercială internaţională poate fi definită într-o manieră cât mai completă, ca fiind un proces de comunicare organizat, desfăşurat între două sau mai multe părţi, ale căror poziţii sunt ajustate şi armonizate progresiv prin discuţii, urmărindu-se realizarea unei înţelegeri reciproc avantajoasă, concretizată, în final, în contractul extern.

4.3.2. Formele negocierii comerciale internaţionale şi principiile care stau la baza acesteia

Atât în teorie, cât şi în practică, termenul de negociere comercială internaţională este identificat cu termenul de negociere a afacerilor, care se referă la o varietate de activităţi.

În funcţie de obiect, negocierile comerciale externe îmbracă trei forme: Negocierea la nivel guvernamental a unor reglementări de politică

comercială între state. Finalitatea negocierilor rezidă în încheierea de tratate, convenţii, acorduri în domeniile: comercial, valutar, tehnico-ştiinţific;

Negocierea contractelor comerciale internaţionale între agenţii economici din ţări diferite care întrunesc condiţiile legale de a săvârşi acte de comerţ exterior;

Negocierea pentru adoptarea, actualizarea, modificarea sau prelungirea unui contract, convenţie, acord încheiat anterior.

Luând drept criteriu numărul participanţilor, negocierile pot fi bilaterale sau multilaterale. În ultimii ani se manifestă fenomenul de intensificare a negocierilor multinaţionale, aceasta neînsemnând scăderea în importanţă a celor bilaterale.

Dacă avem în vedere comportamentul uman şi tipurile de interese avute în vedere, negocierile pot fi personale şi colective. Un anumit comportament îl are negociatorul când tratează vânzarea unei case, şi altul când negociază un contract de vânzare a produselor firmei la care este angajat. Comportamentul diferit va influenţa în mod direct rezultatul negocierii. În aceiaşi termeni se poate pune problema şi vizavi de raportul dintre negociator, ca membru al societăţii şi societatea însăşi. Negocierile dintre sindicate şi patronat sunt un exemplu concludent în acest sens.

1 Dicţionarul explicativ al limbii române2 Dicţionarul diplomatic , ASE, Bucureşti, 1986, p. 316

55

Succesul în negocieri depinde de respectarea unor principii specifice domeniului de activitate.

1. Necesitatea însuşirii şi respectării de către negociatori a universal valabilei ce acţionează pe piaţa mondială: legea cererii şi ofertei, legea valorii, legea profitului şi riscului comercial etc.

2. Cunoaşterea şi respectarea de către negociatori a reglementărilor de drept uniform în comerţul internaţional şi legislaţiilor diferitelor state în materie, pentru a stabili legea aplicabilă respectivului contract.

3. Negociatorul trebuie să înţeleagă că afacerea vizată nu este o acţiune în care el câştigă şi partenerul pierde. În urma negocierii ambele părţi ar trebui să fie învingătoare. Dacă negocierea eşuează, ambii parteneri ar trebui să se considere în pierdere. Obiectivul urmărit ar trebui să vizeze satisfacerea intereselor ambelor părţi, chiar dacă există asimetrie. Echilibrul există totuşi din imposibilitatea de a compara avantajele pe care fiecare parte le obţine din tranzacţie.

4. Este necesar ca prin negociere să fie avut în vedere viitorul, urmărindu-se realizarea în mod repetitiv a tranzacţiilor încheiate.

5. Concesiile acordate nu trebuie să aibă titlul gratuit. Nimic nu se dă degeaba. Concesiile trebuie practic vândute. Negociatorul va pune permanent în balanţă ceea ce oferă cu ceea ce va primi în compensaţie.

6. Mita, şantajul, jignirile sunt aspecte ce nu pot fi admise în procesul de negociere.

7. Necesitatea negocierii impasului. În momentul în care negocierea a ajuns într-un punct critic, când nici una dintre părţi nu mai poate face concesii, negociatorii trebuie să dea dovadă de abilităţi deosebite în deblocarea situaţiei. Având în vedere consumul de resurse ocazionat de pregătirea şi desfăşurarea tratativelor, negociatorul se poate adresa astfel: „Împreună am investit, în primul rând, mult timp în activitatea de negociere. Atât eu, cât şi dumneavoastră vrem să finalizăm prin contract discuţiile. Vă rog, ca înainte de a ne declara învinşi să mai încercăm cel puţin o dată să ajungem la un acord.”.

4.3.3. Derularea procesului de negociere comercială internaţională

4.3.3.1. Pregătirea negocierii

Stabilirea modului de abordare a discuţiilor şi asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a acestora reprezintă un demers important în finalizarea cu succes a negocierilor. Atitudinea manifestată de-a lungul timpului faţă de acest aspect a fost nuanţată. La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut se manifesta reticenţă faţă de necesitatea stabilirii prealabile a unor strategii şi tactici de negociere în condiţiile în care parametrii fluctuează pe procesul defăşurării negocierii, făcându-le inutile. Astfel atenţia acordată pregătirii negocierilor a fost superficială. În ultimii 30 de ani, situaţia s-a schimbat net, negocierile fiind pregătite amănunţit. Utilizarea pe scară largă a calculatorului a permis simularea unor scenarii complexe şi variate.

56

Importanţa acordată etapei de pregătire diferă, de la o situaţie la alta, funcţie de natura obiectivului negociat şi de constrângerile impuse.

În marea lor majoritate, specialiştii în domeniu evidenţiază necesitatea parcurgerii cu interes a activităţilor impuse de pregătirea negocierilor. Astfel, Lionel Bllenger consideră că: „Negocierea reprezintă un tip de confruntare care implică riscuri. Un negociator este foarte îndrăzneţ într-o asemenea confruntare dacă nu realizează o minimă pregătire a negocierii sau o minimă studiere a situaţiei.”1

Cazurile ciclice, simple, cu miză redusă impun o pregătire a negocierilor simplificată şi rapidă, care să aibă în vedere trecerea în revistă a obiectivelor proprii şi obţinerea de informaţii despre partener.

Datele problemei se schimbă total atunci când avem de a face cu negocieri de anvergură. Pregătirea negocierii în acest caz presupune parcurgerea următoarelor faze:1. Diagnosticarea presupune culegerea de informaţii şi realizarea unor situaţii

referitoare la: aspectele ce urmează a fi discutate; contextul în care va fi derulată negocierea; stabilirea mizelor pentru fiecare dintre părţi; determinarea raportului de forţe existent între participanţii şi stilul negociatorului oponent.

2. Stabilirea cu mare acurateţe a obiectivelor proprii şi pe cât posibil a obiectivelor partenerului. De regulă este stabilit un obiectiv general care poate fi divizat în subobiective. Prin negociere, uneori, nu este atins obiectivul general, deci nu se va încheia un acord total. Poate fi însă agreat un subobiectiv, ceea ce se materializează printr-un acord parţial.

3. Elaborarea raţionamentului strategic presupune o combinaţie de elemente care aparţin domeniului analizei, cercetării şi deciziei. Este stabilită o strategie de bază pentru atingerea obiectivului vizat. Sunt conturate şi o serie de strategii de rezervă pentru a preîntâmpina surprizele generate de partener pe parcursul negocierii. Trebuie stabilite cu claritate acţiunile ce vor fi întreprinse pentru depăşirea stărilor de criză. În elaborarea planului de negociere este necesar să luăm în calcul consecinţele potenţialului rezultat asupra proiectelor viitoare ale negociatorului şi asupra viitorului relaţiei cu partenerul în cauză.

4. Întreprinderea de acţiuni pregătitoare ce vizează derularea propriu-zisă şi concretă a negocierii. Se au în vedere anumite aspecte legate de: formarea echipei de negocieri, stabilirea mandatului, pregătirea echipei de negociatori inclusiv prin simularea negocierii, întocmirea ordinii de zi, formularea primelor întrebări ce vor fi adresate partenerului, elaborarea variantelor de continuare a relaţiei cu partenerul în cazul încheierii cu succes a negocierilor, sau în caz de eşec.

Principalele documente suport elaborate se referă la: planul de negociere, dosarele cu informaţii pe domenii de competenţă (tehnic, comercial, conjuctură de piaţă, concurenţă, bonitatea partenerului, surse de finanţare), agenda de lucru, proiectul de contract redactat într-o limbă accesibilă celor doi parteneri.

Tot în această fază a pregătirii negocierii sunt luate anumite măsuri legate de: Perioada în care se vor desfăşura negocierile. Există zile în cadrul

săptămânii precum şi ore în cadrul zilei care sunt mai agreate decât celelalte. Stabilirea intervalelor de discuţii în funcţie de particularităţile culturale ale partenerului, eficientizează activitatea de negociere internaţională.

1 Lionel Bllenger, Strategies et Factiques de nẻgation, Ed. ESF, 1990

57

Locul de desfăşurare a negocierilor. Sunt avute în vedere probleme legate de: spaţiul în care se vor desfăşura negocierile, condiţiile de primire, uzanţele locale, limba în care se vor desfăşura tratativele etc. Plasarea partenerului de negociere cu ochii în soare, cu spatele la uşă sau lângă un calorifer ce încălzeşte puternic sunt măsuri puţin principiale, dar care se pot concretiza în anumite avantaje. Mobilierul, aşezarea scaunelor la masă, distanţa dintre participanţi sunt alte elemente care pot determina bunul mers al negocierii. În cazul aşezării echipelor de negociatori faţă în faţă, cei doi negociatori coordonatori ocupând locurile centrale, membrii echipei de negociere trebuie astfel plasaţi încât distanţa lor faţă de şef să corespundă importanţei de care se bucură. Organizarea negocierii în propria ţară conferă gazdelor cel puţin un plus de siguranţă. Negociatorul – gazdă, pe lângă avantajul accesării cu uşurinţă a informaţiilor şi resurselor umane, trăieşte şi un moment de superioritate generat de faptul că nu se deplasează pe teritoriul străin. Totodată, o bună organizare a negocierilor asigură un avantaj celui care a întreprins-o. Dacă negociatorul este pe teren străin, el beneficiază, spre exemplu, de un timp de gândire mai mare, pe motivul depărtării de centru de decizie.

Amenajările materiale ocazionate de derularea negocierii. Sunt o multitudine de probleme care trebuie rezolvate sub aspect logistic, începând cu chestiuni banale legate de decor, comunicare şi încheind cu măsuri impuse de păstrarea secretului discuţiilor.

4.3.3.2. Desfăşurarea propriu-zisă a negocierii

Primele minute din derularea unei negocieri, când într-un stadiu incipient se realizează o rapidă structurare a atitudinilor, asigură în opinia specialiştilor succesul tratativelor.

Conform lui Calero, modelul de desfăşurare a pregătirii negocierii1 prevede: Protocolul de deschidere şi prezentare care debutează cu prezentarea

negociatorilor şefi şi a membrilor echipelor de negociatori, continuând cu o serie de elemente de politeţe şi curtoazie, reprezintă un proces de fundamentare a comunicării. Protocolul de bun simţ, cadourile simbolice pot influenţa deciziile importante;

Prin lansarea de către negociatorul-gazdă a întrebării „De ce ne aflăm aici” se deschide calea dialogului dintre parteneri, fiecare dintre aceştia beneficiind de o primă posibilitate de a se lansa în discuţii;

Abordarea succintă a unor domenii complementare (context, istoric etc.) oferă prilejul fiecărui negociator de a intra în discuţii cu interlocutorul.

Tot în etapa de debut trebuie stabilită ordinea de zi a desfăşurării lucrărilor.Aceasta reprezintă o chestiune de procedură prin care se fixează structura

programului de negociere, succesiunea prezentării problemelor şi regulile în limitele cărora se va derula dialogul.

Este recomandabilă impunerea propriei opţiuni în fundamentarea ordinii de zi, deoarece acest fapt îşi oferă posibilitatea de a prelua iniţiativa, partenerul trecând în defensivă. Pentru realizarea acestui deziderat este necesar a fi conştientizate în prealabil anumite aspecte:

1 Calero, H., Winning the negotiative, Hawthorne Books, 1979

58

Elementele structurate în ordinea de zi nu trebuie să dezvăluie prematur obiectivele reale ale celui care a stabilit-o;

Prin impunerea propriei voinţe în stabilirea ordinii de zi există riscul iminent de a rata prima ocazie privitoare la aflarea intenţiilor partenerilor;

Pentru evitarea unor blocaje premature este necesar ca potenţialele divergenţe să fie planificate prin stabilirea ordinii de zi cât mai târziu posibil.

În faza de pregătire tactică, stabilirea poziţiei iniţiale a negociatorului reprezintă o chestiune de importanţă majoră. Acest fapt este subliniat şi de Korras1, care în urma analizelor efectuate a concluzionat că trebuie să ceri mai mult decât poţi obţine şi trebuie să oferi mai puţin decât poţi da. Stabilirea unor ţinte iniţiale exagerate, poate intriga pe bună dreptate partenerul, aducând grave prejudicii reputaţiei negociatorului în cauză.

Este recomandabil ca în cazul în care partenerul efectuează o primă propunere, aceasta să fie respinsă, chiar dacă este avantajoasă.

Orice propunere în procesul de negociere trebuie să vizeze simultan două aspecte: ceea ce vrei să obţii şi ceea ce oferi în schimb.

În faza de început a negocierii informaţiile se obţine prin adresarea unor întrebări pertinente partenerului, de genul: „Ce priorităţi aveţi?”; „Pe ce fundamentaţi aceste calcule?”; „Care este opinia dumneavoastră în problemă?”. Sunt întrebări care nu trebuie puse: „Consideraţi că sunt incapabil?”; „Sunteţi serios?”; „Sunteţi atent?”, etc.

Conturarea poziţiilor partenerilor marchează finalul perioadei de început a negocierii, trecându-se astfel la negocierea propriu-zisă.

Lansarea de întrebări pe parcursul negocierii propriu-zise reprezintă o acţiune necesară având ca obiective:

atragerea atenţiei partenerului; obţinerea de informaţii; oferirea de informaţii; prezentarea de raţionamente; impulsionarea încheierii unui contract, acord etc.Arta de a pune întrebări facilitează alegerea celui mai potrivit conţinut (Ce?), a

celei mai bune modalităţi (Cum?) şi a momentului corespunzător (Când?).Pe de altă parte, legat de formularea răspunsurilor la întrebări în procesul

negocierii, avem în general patru variante:a) să oferim informaţiile solicitate;b) să dăm răspunsuri evazive;c) să orientăm discuţii în altă direcţie;d) să nu răspundem.În funcţie de situaţie putem alege oricare din aceste variante, dar atunci când

formulăm răspunsul trebuie să fim atenţi să nu deteriorăm atmosfera dezbaterilor.Argumentarea are rolul de a întări poziţiile de negociere care au fost deja

declarate. Argumentarea utilizează raţionamentele, cele mai frecvente fiind: analogia, deducţia, inducţia logică, ipoteza, alternativa şi paradoxul.

Întâlnim în procesul de negociere argumentări generale care susţin argumentarea ofensivă şi argumentarea de natură defensivă.

Bellenger2 propune o serie de recomandări generale care susţin argumentarea ofensivă, cele mai importante fiind:

1 Korras, C.L. The negotiating game, Ed. Eorld Pub. Co, New York, 19702 Bellenger, L., Les outils du negociateur, Ed. EFS, Paris, 1991, pag 184

59

determinarea partenerului să vorbească mult; planificarea prezentării argumentelor, cele mai importante fiind

programate pentru final; aducerea în discuţie încă de la început a unui număr mare de argumente

neesenţiale cu scopul de a obosi partenerul şi de a-i atrage atenţia; utilizarea alternativă a argumentelor din sfera faptelor cu argumente din

sfera principiilor; provocarea interlocutorului să se desconspire; folosirea transferului de dovezi; apelarea la metoda reducerii la absurd. Argumentarea defensivă constă în a nu admite valabilitatea adevărului

partenerului de negociere. Pentru aceasta sunt folosite obiecţiunile care sunt de mai multe tipuri: de principiu, sub formă de scuze, sub formă de eschivare, de detaliu şi false.

Nu trebuie prezentate nici mai multe, nici mai puţine argumente decât sunt necesare. Formularea argumentelor se face de o asemenea manieră, încât să fie uşor înţelese de partener, urmărindu-se totodată o ordonare logică a acestora în raport cu interesele urmărite. Se recomandă evitarea flatărilor şi a unor formulări nerealiste.

Este aproape imposibil ca într-o negociere să nu fie ridicate obiecţii. Este indicat ca apariţia obiecţiilor să fie prevenită în faza prezentării. Negociatorii profesionişti, bine pregătiţi, de regulă, prezintă răspunsuri plauzibile la orice obiecţie ridicată datorită complexităţii activităţii firmei pe care o reprezintă.

Rezolvarea sub aspect practic a obiecţiilor presupune parcurgerea a trei etape în următoarea succesiune: adresarea de noi întrebări; exprimarea acordului de principu legat de modul de gândire al partenerului, dar nu şi de obiecţiuni; formularea unui răspuns.

În prima etapă negociatorul trebuie să înţeleagă foarte bine ce doreşte partenerul prin obiecţia ridicată. Spre exemplu, dacă partenerul consideră că preţul este mare acest fapt s-ar putea datora mai multor cauze: concurenţii oferă preţuri mai mici, atitudinea oricărui cumpărător se manifestă prin încercarea de a reduce preţul, partenerul dispune de fonduri disponibile insuficiente, partenerul nu are putere de decizie sau nu doreşte să cumpere urmărind doar să testeze piaţa etc.

Pentru lămurirea situaţiei negociatorul trebuie să pună următoarele întrebări: „Cu cât consideraţi că este mai mare preţul?”; „În raport cu ce este mai mare preţul?”; „Care sunt aspectele pe care le aveţi în vedere când faceţi această afirmaţie” etc.

Este contraindicat ca în cea de-a doua etapă negociatorul să se manifeste fie în direcţia unui acord total care ar exprima slăbiciunea, fie în direcţia unei respingeri totale care ar conduce la blocarea tratativelor.

Un negociator valoros, cu experienţă trebuie să fie de acord cu raţionamentele partenerului, dar nu şi cu obiecţia în sine, recurgând la formulări de genul: „Înţeleg motivul pe care-l invocaţi, cei mai mulţi dintre partenerii noştrii gândeau la fel, până în momentul în care..... ” .

În răspunsul acordat partenerului în cea de-a treia etapă, negociatorul trebuie să ţină cont de faptul că acesta doreşte să fie convins de oportunitatea afacerii.

În cazurile de normalitate în care partenerii activează contructiv, nu apar probleme deosebite până în momentul semnării contractului. De multe ori apar situaţii conflictuale generate de anumiţi factori sau de situaţia conjucturală. Din cauza acestora se ajunge la blocarea activităţii de negociere.

Pentru ieşirea din situaţiile conflictuale este necesară adoptarea unei atitudini caracterizată prin răbdare, stăpânire de sine, simţ al răspunderii.

60

Când intrăm într-un blocaj, în primul rând trebuie să vedem dacă nu cumva noi înşine suntem cei care au cauzat impasul respectiv prin fixarea unor obiective supraevaluate, adoptarea unei atitudini agresive sau indiferente, utilizarea tacticii faptului împlinit într-o situaţie neindicată.

O altă posibilitate pentru ieşirea din blocaj constă în intrarea făţişă sau camuflată a negociatorului în rolul partenerului de discuţie. Negociatorul prezintă modul în care ar acţiona dacă s-ar afla în poziţia partenerului, punând în evidenţă atât avantajele ce decurg din încheierea afacerii, cât şi pierderile rezultate prin neîncheierea acordului.

H. Calero1 a propus o serie de acţiuni care să conducă la deblocarea stărilor de criză, ele trebuind a fi aplicate diferenţiat în funcţie de fiecare situaţie concretă. Respectivele acţiuni vizează:

introducerea unei pauze informale; acceptarea unor propuneri în contrapartidă care să avantajeze ambele părţi; consultarea de fiecare parte a centrelor de decizie de care aparţin. în

vederea modificării mandatelor de negociere; efectuarea de comun acord a unei recapitulări generale, finalizată cu

scrierea unui raport intermediar; întocmirea unui preacord în funcţie de condiţiile concrete; stabilirea unui termen scurt de încheiere a negocierilor, termenul trebuind

să fie agreat de ambele părţi; manifestarea necenzurată a propriei stări de spirit a negociatorului

îndemnând partenerul să procedeze la fel; abandonarea problemei care a generat blocajul şi trecerea la chestiuni mai

puţin controversate; apelarea la serviciile unei personalităţi în domeniu care, pe lângă sfaturile

acordate, poate îndeplini şi rolul de mediator sau arbitru; înlocuirea parţială sau totală a negociatorilor din echipă.Sunt cazuri când aplicarea măsurilor enumerate nu rezolvă ieşirea din blocaj.

Ne putem situa în două ipostaze: prima, când partenerul se menţine ferm pe poziţii în privinţa elementelor de bază ale negocierii, dar dă într-o oarecare măsură dovadă de flexibilitate în legătură cu forma acordului şi cea de-a doua, când partenerul este rău intenţionat, încercând în permanenţă să intimideze oponentul, ceea ce determină o atmosferă total ostilă negocierilor.

În prima situaţie negociatorul îi va da de înţeles partenerului că apreciază insistenţa cu care acesta din urmă îşi susţine cauza, posibilitatea existenţei unor opini diferite necaracterizând o stare anacronică. Negociatorul va încerca să-şi aducă interlocutorul la sentimente mai bune prin acordarea unui avantaj dublat eventual de reliefarea bunelor colaborări din trecut care ar trebui continuate în prezent şi în viitor.

Cea de-a doua situaţie presupune, de regulă, un tratament mai energic, manifestările de ostilitate, de agresivitate la care este supus determinându-l pe negociator să întrerupă discuţiile şi să încerce stabilirea unui alt mod de legătură cu firma parteneră.

Recurgerea la concesii reprezintă o procedură uzitată cu succes în activitatea de negociere. Concesia constă în renunţarea unilaterală a negociatorului la una sau mai multe dintre poziţiile declarate pentru a crea condiţiile favorabile unei înţelegeri. O concesie făcută într-un stadiu incipient al discuţiilor sau o concesie care nu a fost urmată de un avantaj de nivel apropiat făcută de partener poate cauza negociatorului

1 Colero H., Winning the negotiation, Hawthorne Books, 1979

61

în speţă, atât o deteriorare a prestigiului său, cât şi o diminuare a propriei poziţii de negociere.

O bună pregătire a negocierii presupune stabilirea unei strategii de acordare a concesiilor. Nu este indicat să fie acordate concesii de către negociator atunci când acesta se află într-o situaţie dificilă, deoarece acest gest ar fi catalogat ca fiind o slăbiciune. Este de preferat ca mai întâi negociatorul să iasă din impas şi să se situeze pe poziţii stabile. Se pot, astfel, induce presiuni care să determine oponentul să demareze procesul de acordare de concesii. În aces sens se utilizează tehnica punţilor tăiate care presupune ca negociatorul să demonstreze oponentului că nu mai are posibilitatea să acorde concesii. Apare însă riscul intrării negocierii în blocaj, fapt ce necesită existenţa unei concesii de rezervă.

De-a lungul timpului s-au cristalizat trei modalităţi principale1 de abordare secvenţială a procesului de acordare a concesiilor şi anume:

se comunică iniţial pretenţii ridicate, care încearcă să fie menţinute cât mai mult timp, coborându-se la nivelul normal către finalul negocierii;

se reduce nivelul pretenţiilor iniţiale treaptă cu treaptă, pentru fiecare concesie făcută primindu-se din partea partenerului pe bază de reciprocitate o nouă concesie;

în unele cazuri, puţine la număr, pretenţiile iniţiale se stabilesc la un nivel apropiat de cele reale, urmând ca unele concesii minore să fie acordate către finalul negocierii.

Situaţia este mult mai complexă când încercările de a rezolva o stare conflictuală ce poate duce la blocaj, se desfăşoară în context internaţional. Apar în plus probleme legate de comunicare sau de traducătorii slab pregătiţi. Când negociatorii aparţin unor culturi diferite, semnificaţia cuvintelor poate fi diferită. Spre exemplu, SUA reprezintă o societate orientată spre individualism, spre competiţie. Individualismul este un cuvânt care în cultura japoneză are conotaţii negative, deoarece societatea japoneză este structurată pe grupuri între membrii acestora dominând relaţiile de întrajutorare. În SUA corupţia vizează aspecte legate de legalitate, moralitate, pe când în Coreea reprezintă expresia neşansei sociale. Dacă negociatorii nord-americani se concentrează asupra aspectelor legale sau financiare, cei mexicani sau japonezi au în vedere în primul rând relaţiile personale.

Dificultăţile suplimentare întâlnite în negocierea interculturală, impun acordarea unei atenţii sporite procesului de selecţie a negociatorilor. Practica a demosntrat că persoanele care s-au dovedit a fi foarte competente în negocierile din perimetrul propriei ţări, nu înregistrează aceleaşi succese în negocierile internaţionale. Sunt probleme legate de concepte culturale diferite, de experienţe diferite, de limbaj diferit etc. Negociatorul internaţional trebuie să dispună de capabilitatea de a se transpune în mediul cultural din care provine opozantul.

4.3.3.3. Finalizarea negocierii

Punctul culminant al unui îndelungat şi uneori stresant proces de negociere constă în etapa finală a acesteia. Finalizării negocierii îi corespunde un interval scurt de timp, dar în care se pot produce răsturnări de situaţii în mod neaşteptat. Pot fi utilizate tehnici de accelerare a procesului de finalizare a unui acord („ultima

1 Gârboveanu S.R., Negocierea şi comunicarea în afaceri, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, pag. 131

62

propunere”, „ultimul mic efort”, „să batem palma”), acestea permiţând depăşirea obstacolelor rămase.

Negociatorul, pe lângă aspectele tactice menţionate, trebuie să acorde o atenţie deosebită ultimelor ore sau minute deoarece în această perioadă se poate impune rezolvarea unor chestiuni sensibile, cum ar fi: soluţionarea unor probleme rămase în divergenţă pe timpul negocierii, declaraţia comună de intenţii, stabilirea unor colective comune de lucru etc.

Sunt de luat în seamă anumite aspecte procedurale care pot fi utilizate la încheierea negocierii şi anume:

îmbunătăţirea formulării problemelor agreate de cele două părţi, în scopul evitării unor interpretări greşite care ar putea conduce la nerespectarea prevederilor contractuale;

explicarea unor măsuri preventive cu ocazia finalizării clauzelor contractuale, redactării declaraţiilor finale şi comunicatelor;

depăşirea şicanelor apărute în ultimele: condiţii impuse în ultimul moment; dramatizarea situaţiei etc.

Un negociator de bună credinţă, care doreşte finalizarea cu succes a negocierilor, trebuie să facă aprecieri de asemenea manieră, încât să uşureze sarcina partenerului de a da un răspuns afirmativ. Dacă pe parcursul negocierii s-a dat dovadă de corectitudine, onestitate, spirit de cooperare, atunci acordul se constituie într-o soluţie comună reciproc avantajoasă. Dimpotrivă, dacă între părţi există încă diversiuni majore, dar camuflate, acordul reprezintă, acordul reprezintă în cel mai bun caz un compromis acceptabil. Momentul care marchează trecerea la finalizarea negocierii poate fi identificat în multe cazuri prin aceea că ambii parteneri încep să aibă preocupări colaterale, activităţi de negociere propriu-zise, legate de locul unde se vor semna documentele, modalitatea în care va fi sărbătorit evenimentul.

Sesizarea punctului care conduce la finalizarea negocierilor depinde de abilitatea negociatorului de a nu rata o asemenea oportunitate. Nefructificarea acestui moment presupune continuarea cu discuţii lipsite de substanţă, fiind aproape imposibil să se ajungă la alte compromisuri. Momentul finalizării negocierii constă fie în apariţia unei situaţii de criză, fie în satisfacerea pe baze principiale a intereselor celor doi parteneri. În prima situaţie trebuie aleasă prompt una din următoarele măsuri: forţarea deciziei de a încheia afacerea, întreruperea negocierilor pentru o perioadă de timp stabilită de comun acord, renunţarea la afacere. În cea de-a doua situaţie trebuie întocmit şi semnat un protocol care cuprinde elementele asupra cărora s-a căzut de acord pe timpul negocierii. Acest protocol va sta la baza redactării proiectului de contract care va fi semnat, ulterior. de persoanele împuternicite în acest scop.

4.3.4. Echipa de negociatori

În etapa de pregătire a negocierilor, o problemă de maximă importanţă o reprezintă desemnarea persoanelor ce vor alcătui echipa de negociatori şi întreprinderea tuturor acţiunilor ce ţin de organizarea şi funcţionarea acestei echipe.

Succesul în negociere nu depinde întotdeauna de mărimea echipei de negociatori. Dimensiunile şi structura acestei echipe depind de natura şi complexitatea tranzacţiei. În genere, persoanele desemnate trebuie să acopere următoarele segmente:

comercial: preţ, cost, termen de livrare, cheltuieli cu transportul şi asigurarea, politica comercială;

tehnic: parametrii tehnici, asistenţă tehnică, service, perioadă de garanţie;

63

juridic: uzanţele şi reglementările internaţionale, legislaţia diferitelor ţări, litigiile posibile, instituţiile de arbitraj competente, rezilierea şi prelungirea clauzelor contractuale;

financiar: modalităţile şi termenele de plată, creditele, riscurile, garanţiile.Se poate susţine că prin procesul de negociere se realizează o evaluare nescrisă

a calităţilor şi caracterului negociatorului. Pentru a fi consideraţi eficienţi, negociatorii trebuie să îndeplinească trei condiţii: să fie bine apreciaţi atât de propria firmă, cât şi de parteneri; să aibă continuitate în obţinerea de rezultate calitative pe o perioadă îndelungată de timp, pentru a nu pune succesul pe seama unor factori întâmplători; să asigure o concordanţă între obţinerea unei soluţii de succes datorată apropierii acesteia de poziţia iniţială de negociere şi valabilitatea soluţiei de succes exprimată prin buna derulare a tranzacţiei.

Pentru creşterea performanţelor individuale, dar şi pentru cristalizarea unui adevărat spirit de echipă este de dorit ca membrii echipei să fie utilizaţi la mai multe negocieri succesive.

De mare însemnătate în asigurarea coeziunii şi competitivităţii echipei de negociatori este personalitatea conducătorului desemnat. Sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească respectivul conducător de echipă în opinia, lui Pistol G., sunt următoarele1:

să stabilească membrii echipei şi să se preocupe de pregătirea lor; să participe la elaborarea mandatului de negociere; să stabilească strategiile şi tacticile ce vor fi utilizate în negociere; să organizeze şi să conducă efectiv negocierile; să influenţeze pozitiv moralul propriei echipe de negociatori; să stimuleze pe fiecare membru al echipei, astfel încât acesta să dea un

randament maxim; să elaboreze proiectul de contract; să întocmească raportul asupra negocierii.Conducătorii echipelor de negociere, din punct de vedere comportamental, se

pot încadra fie în două categorii extreme, fie pot ocupa poziţii intermediare între cele două puncte. La extreme întâlnim stilul autoritar când liderul se consideră a fi alfa şi omega, încercând să facă totul, şi stilul colaboraţionist în care liderul este adeptul delegării de autoritate.

Desfăşurarea oricărei negocieri are la bază mandatul de negociere cu care este împuternicită echipa de negociatori. Prin mandatul de negociere sunt stabilite extremele între care negociatorii pot lua decizii, referitoare la preţ, condiţii şi modalităţi de plată, termen de livrare, rute şi modalităţi de transport, mijloace de comunicaţie, garanţii şi penalizări.

În condiţile în care mandatul este aprobat de managerul firmei, trebuie ca la întocmirea acestuia să fie luate în consideraţie şi propunerile negociatorilor ce formează echipa, ei fiind specialişti cu experienţă în domeniu şi buni cunoscători ai conjucturii manifestate pe piaţă. Nu sunt acceptate acele sugestii mai puţin obiective ale membrilor echipei de negociatori care conduc la stabilirea unor obiective extrem de facile. Negociatorii urmăresc, astfel, să desfăşoare activităţi lejere în procesul negocierii propriu-zise. Pe de altă parte, impunerea prin mandat de către manager a unor ţinte exagerate are efect demobilizator asupra membrilor echipei de negociatori, tratativele respective fiind de cele mai multe ori sortite eşecului.

1 Pistol G., Pistol L., Negocieri comerciale, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, pag 28

64

Capitolul 5.

CONTRACTUL INTERNATIONAL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

5.1. Uzanţele internaţionale şi normele uniforme de drept internaţional privat

65

Uzanţele internaţionale şi normele universale internaţionale sunt adoptate de

către părţile contractante prin înscrierea în contract a unor clauze cu trimitere la acestea sau prin formularea unor clauze tip care sunt integrate în contract.

În vederea sistematizării uzanţelor izvorâte din practica comerţului internaţional au fost elaborate de diferite organisme internaţionale următoarele: reguli şi principii uniforme, contracte tip, condiţii generale de livrare ce privesc atât operaţiunile de vânzare-cumpărare, cât şi domeniile adiacente, precum plăţi externe, transporturi şi expediţii internaţionale, asigurări etc. Un exemplu de contract tip îl reprezintă cel formulat de Camera Internaţională de Comerţ din Paris. Alte variante de contract tip au fost elaborate de diverse asociaţii ale firmelor de comerţ.

Pe plan internaţional există reguli omogene care stabilesc drepturile şi obligaţiile importatorilor şi exportatorilor. Condiţiile de livrare pot fi stabilite prin contract sau pentru a reduce deficienţele de interpretare se face referire la una dintre culegerile de reguli internaţionale INCOTERMS (elaborată de Camera Internaţională de Comerţ din Paris în 1936) şi RAFTD - Revised Foreign Trade Definition – (elaborată de Camera de Comerţ a SUA în 1941).

Uzanţele sistematizate până în prezent au fost strânse în documente de însemnătate internaţională. Important este de reţinut că ONU, fiind preocupată de uniformizarea reglementărilor în materie de comerţ internaţional, a înfiinţat în 1966 „Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional”, cu scopul de a coordona activitatea tuturor organizaţiilor care participă la opera de standardizare a regulilor, principiilor şi uzanţelor folosite în practica schimburilor comerciale internaţionale. Un rol deosebit îl are în această direcţie „Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat”, cu sediul la Roma.

Conform cutumei, limba în care se redactează contractul este engleza. Sunt situaţii când partenerii convin ca elaborarea contractului să se facă într-o altă limbă.

De remarcat că sistemul juridic al fiecărei ţări cuprinde o categorie specială de norme juridice, numite norme conflictuale sau norme de drept internaţional privat, menite să stabilească legea competentă să reglementeze un contract extern.

5.2. Conţinutul contractului de vânzare internaţională de mărfuri

5.2.1. Preambulul contractului

În preambul se precizează denumirea şi adresa celor două persoane juridice contractante, calitatea acestora de vânzător sau cumpărător, numele persoanelor împuternicite să semneze contractul şi poziţia acestora în cadrul firmei sau faţă de aceasta. Esenţial este ca persoanele semnatare ale contractului să dispună de capacitate juridică, potrivit legilor lor naţionale. Nu au capacitatea de a semna contractul: minorii, persoanele cu interdicţie judecătorească etc.

Se pot face menţiuni în preambul referitoare la acorduri internaţionale la care sunt semnatare sau au aderat ţările din care fac parte cei doi parteneri. Avem în vedere acordurile comerciale, acordurile de plăţi, acordurile pentru evitarea dublei impuneri etc.

5.2.2. Obiectul contractului extern

66

Obiectul vânzării internaţionale îl reprezintă mărfurile corporale fungibile şi nefungibile, serviciile, lucrările de construcţii-montaj etc.

Calitatea de obiect al contractului o pot avea numai mărfurile, serviciile etc. al căror export sau import nu este interzis de legislaţiile ţărilor din care fac parte părţile contractante.

Mărfurile trebuie să existe în momentul semnării contractului, sau să fie puse la dispoziţie ulterior la o dată stabilită cu precizie. Totodată este necesar ca acestea să facă parte din obiectul de activitate al exportatorului.

Problematica legată de obiectul contractului presupune abordarea aspectelor ce vizează: denumirea, cantitatea şi calitatea mărfii, serviciului etc.

Denumirea mărfii Mărfurile sau serviciile trebuie să fie astfel definite încât să înlăture orice

posibilitate de confuzie. În cazul mărfurilor fungibile, datorită caracteristicilor comune, omogenităţii, este suficientă menţionarea denumirii complete şi a tipului de marfă corespunzător uzanţelor comerciale internaţionale. Există posibilitatea pentru aceste mărfuri, ca un lot să fie înlocuit cu altul. Când avem de a face cu bunuri nefungibile şi servicii, pe lângă denumire este necesară prezentarea unor elemente de identificare, cum ar fi: descrierea exactă, caracteristicile tehnice reprezentative, referiri la catalog, prospect etc.

Cantitatea mărfiiPrin contract, marfa trebuie să fie determinată sau determinabilă cantitativ.

Pentru aceasta, în contract trebuie să se prevadă: unitatea de măsură, în funcţie de natura mărfurilor şi de uzanţele pieţei; locul determinării cantităţii ce se livrează; modul de stabilire a cantităţii; documentele care atestă cantitatea mărfii expediate (de regulă,

documentele de transport); La unele produse nu se poate livra exact cantitatea contractuală şi, ca atare, se

prevede prin contract o toleranţă admisă (+/-), precum şi obligaţia cumpărătorului de a plăti cantitatea efectiv livrată.

Cantitatea trebuie determinată de vânzător (la locul de încărcare) şi poate fi verificată de cumpărător fie la locul de expediţie, fie la cel de destinaţie, după cum convin părţile (recepţia cantitativă).

Când contractul extern presupune o derulare pe termen lung, ar trebui să prevadă, atât cantitatea totală, cât şi defalcarea pe ani, urmând ca tranşele trimestriale şi/sau lunare să fie stabilite anual.

Calitatea mărfiiAlături de preţ, calitatea reprezintă unul dintre cele mai

negociate elemente ale contractului extern.Calitatea şi parametrii mărfii (fizici, chimici, tehnico-funcţionali,

dimensionali) trebuie consemnaţi cu claritate, vânzătorul fiind obligat să livreze produsele conform prevederilor contractuale, în caz contrar, generând litigii.

În contract părţile trebuie să insereze metodele prin care se stabileşte calitatea, care, în principiu, se referă la:

a) Determinarea calităţii pe baza vizionării mărfii presupune mai întâi examinarea mărfii de către cumpărător, după care, acesta îşi dă acordul asupra încheierii contractului. Întâlnim două variante: “văzut şi plăcut”

67

şi “după încercare”. Prima variantă presupune că importatorul vede mai întâi marfa din punct de vedere fizic şi apoi încheie contractul. În ultimul caz, derularea contractului este condiţionată de acceptarea calităţii mărfurilor de către cumpărător, acceptare care se stabileşte pe baza probelor la care sunt supuse mărfurile (maşini şi utilaje). Termenul în care cumpărătorul trebuie să se hotărască este relativ scurt (ore sau zile);

b) Determinarea calităţii prin metoda „tel quel” constă în faptul că importatorul acceptă marfa aşa cum este, vizionarea nefiind obligatorie. Metoda se utilizează pentru achiziţionarea unor mărfuri avariate, dar şi pentru unele produse agricole, minereuri etc., la care, ţinând cont de locul de origine, nu pot exista abateri semnificative în calitate;

c) Determinarea calităţi prin mostre, când vânzătorul pune la dispoziţia cumpărătorului o mostră pe baza căreia acesta din urmă ia decizia de a cumpăra sau nu. În cazul încheierii contractului, loturile de mărfuri livrate trebuie să corespundă calitativ mostrei, orice neconcordanţă putând determina refuzul mărfurilor. De cele mai multe ori un exemplar din mostrele acceptate se depune spre păstrare la terţe persoane, care pot fi: camerele de comerţ, asociaţiile comercianţilor, agenţiile de bursă, comisii de arbitraj etc;

d) Determinarea calităţii pe bază de tipuri şi standarde internaţionale. Tipurile şi standardele nu sunt o marfă reală de care dispune vânzătorul, ci o noţiune abstractă de care trebuie să se apropie cât mai mult calitatea mărfii în discuţie. De remarcat existenţa „International Standardisation Organisation” (ISO) care face recomandări entităţilor naţionale din acest domeniu. Din momentul adoptării standardelor internaţionale, mărfurile pot fi tranzacţionate sub denumirea calitativă „ISO”;

e) Determinarea calităţii mărfii pe bază de descriere, are la bază indicarea detaliată a parametrilor tehnici şi de calitate. Metoda este cea mai des utilizată pe plan internaţional, aplicându-se începând cu comerţul cu materii prime şi terminând cu comerţul cu maşini şi utilaje complexe;

f) Determinarea calităţi mărfii pe bază de degustare se foloseşte pentru mărfurile care se pretează la aşa ceva: băuturi alcoolice, brânzeturi, ulei comestibil etc.;

g) Determinarea calităţii mărfii prin indicarea mărcii de fabrică, a celei de comerţ sau de serviciu. Marca de fabrică şi cea de comerţ reprezintă un semn distinctiv, prin care se identifică şi individualizează calitativ o marfă, dintr-o grupă de mărfuri identice sau similare. Marca de serviciu atestă competenţa firmelor specializate în diverse domenii. Preferinţa unei mari părţi a consumatorilor pentru produsele de marcă determină omogenizarea cererii, produsele în cauză având succes în competiţia internaţională;

h) Determinarea calităţii conform cluzei „Rye Terms” această practică fiind utilizată iniţial în comerţul cu secară. În cazul în care, la sosire calitatea mărfii este inferioară celei convenite în contract, exportatorul trebuie să acorde importatorului bonficaţii, fie sub forma unei livrări

68

suplimentare de mărfuri, fie sub forma reducerii preţului stipulat în contract;

i) Determinarea calităţii prin utilizarea clauzei „Sound Delivered”. Aceasta a fost des practicată în comerţul cu cereale, urmărind dacă marfa corespunde parametrilor calitativi în momentul descărcării. Spre deosebire de clauza anterioară, prin stipularea „Sound Delivered” mărfurile pot fi returnate în cazul în care preţurile nu sunt satisfăcute importatorului.

Pe lângă organele care se vor ocupa de atestarea calităţii mărfii şi de eliberarea documentelor corespunzătoare, părţile vor mai preciza în contract următoarele: metodologia de calcul a datelor convenite, toleranţele admise, aparatura ce se va utiliza, analizele de laborator pentru mărfurile care se pretează, metodele de colectare a probelor martor şi criteriile de admitere sau respingere a loturilor.

5.2.3. Preţul în contractul extern

Preţul extern reprezintă unul din elementele de bază ale contractului de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional, iar negocierea sa este, de regulă, dificilă şi necesită bună pregătire tehnică şi economică, informare amplă şi corectă asupra preţurilor pieţei internaţionale caracteristice, eforturi susţinute, răbdare, perseverenţă, abilitate. Pornind de la ideea că partenerul nu este un novice şi pentru a nu întâmpina greutăţi în activitatea de negociere a preţului, trebuie să fi pregătit cel puţin la nivelul lui.

Un bun negociator trebuie să ţină seama de unele reguli, şi anume: preţul propus să fie susţinut prin argumente economice bine fundamentate,

altfel negociatorul este pus în inferioritate faţă de partenerul său; documentaţia folosită să se bazeze pe tranzacţiile din comerţul

internaţional sau pe ofertele existente pe piaţa mondială; documentaţia folosită trebuie verificată temeinic, pentru a avea putere

probatorie; să nu fie considerată niciodată suficientă o singură documentaţie; în negocieri să se aibă în vedere poziţia geografică a partenerului şi costul

transportului până la destinaţie; să se aibă în vedere calculele interne privitoare la costuri şi rentabilitate; să fie luată în consideraţie influenţa asupra preţurilor exercitată de

fluctuaţia cursurilor valutare şi posibilitatea perimării în timp a preţului convenit, având în vedere perioada de timp uneori consistentă scursă din momentul contractării până la data efectuării plăţii.

5.2.3.1. Determinarea şi înscrierea preţului în contract

Stabilirea preţului este o chestiune deosebit de complexă şi riguroasă, trebuind să fie avute în vedere următoarele elemente: costurile necesare, raportul dintre cerere şi ofertă, condiţiile de plată, preţurile internaţionale, importanţa deţinută de produsul propriu în oferta mondială etc.

Fundamentarea preţurilor în contractele externe are la bază o serie de informaţii furnizate de: documentaţia tehnico-economică referitoare la produsele proprii, cotaţiile de bursă, preţurile concurenţei, rapoartele delegaţilor şi

69

reprezentanţilor pe diverse pieţe, studiile unor organisme specializate din ţară sau de peste hotare.

Preţul în contractul extern este exprimat în valuta agreată de părţi şi se înscrie pe unitatea de măsură şi pe total.

Preţurile contractuale pot fi determinate sau determinabile.Preţurile determinate sunt acelea care au o constantă (un

nivel) convenită pentru parametrii tehnico-calitativi etalon, abaterile de la aceştia urmând să fie reflectate în preţul mărfii prin coeficienţi de majorare sau de micşorare.

Din această categorie de preţuri fac parte: Preţurile fixe, practicabile la mărfurile cu ciclu scurt de fabricaţie şi cu termen

scurt de livrare; Preţurile variabile, care se modifică în decursul livrării, fie în urma

modificării parametrilor calitativi ai mărfii (oscilaţie în specificaţia fizico-chimică de la lot la lot) faţă de etalon, fie în funcţie de oscilaţiile preţurilor pieţei (preţuri renegociabile periodic) între momentul încheierii contractului şi momentul livrări.

Preţurile determinabile sunt cele pentru care, prin clauza de preţ, se stabilesc elemente de referinţă şi de calcul (cotaţii la bursă, preţuri ale tranzacţiilor internaţionale), care să permită determinarea precisă, fără echivoc.

Preţurile determinabile se utilizează de regulă atunci când este vorba de contractele pe termen lung, al căror obiect îl reprezintă instalaţiile complexe, lucrările de construcţii montaj etc. În astfel de contracte nu se poate stabili cu exactitate preţul de la început datorită fluctuaţiei de preţ ce se poate înregistra, în primul rând, la materiile prime necesare. Când cumpărătorul acordă un avans vânzătorului, din care acesta poate achiziţiona materiile prime necesare, atunci clauza referitoare la fluctuaţiile de preţ dispare.

În contract trebuie menţionat şi eventualele reduceri de preţ pe care vânzătorul le poate acorda cumpărătorului în funcţie de: cantitatea de marfă livrată, plata în avans, plata la termenul de scadenţă normal, eventualele defecte minore de fabricaţie.

Pentru o perioadă scurtă, când exportatorul dispune de capacităţi de producţie în exces, el poate opta pentru un preţ diminuat care să aibă la bază cheltuielile directe de producţie. Preţul minim se situează între costul direct şi cel total, considerându-se că fiecare unitate fizică de produs vândută la un preţ mai mare decât costul direct aduce profit. Resorturile care conduc la promovarea unor asemenea preţuri minime sunt: desfacerea unor cantităţi mari de mărfuri în străinătate, sprijinirea firmei de distribuţie pentru sporirea cotei pe respectiva piaţă externă, vânzarea unui produs special căruia nu i se aplică politica uzuală de export a firmei.

Referitor la relaţia dintre preţul de export şi cel intern exportatorul poate opta pentru două variante.

Preţuri de export mai mici decât cele interne se utilizează în primul rând atunci când produsul firmei nu este cunoscut pe pieţele externe. Un alt motiv pentru adoptarea unei asemenea strategii îl reprezintă creşterea volumului fizic al vânzărilor, care are ca efect reducerea costului mediu pe seama diminuării cheltuielilor indirecte pe unitatea de produs. Trebuie procedat cu grijă, deoarece în afacerile comerciale internaţionale o astfel de atitudine este identificată cu dumpingul.

Preţuri de export mai mari decât preţurile interne reprezintă din punct de vedere economic poziţia corectă. Desfacerea pe piaţa externă presupune cheltuieli

70

superioare cu documentarea, cu ambalarea specială etc, la care se adaugă riscurile mai mari generate de extraneitatea afacerii.

În general, preţul extern al furnizorului pentru acelaşi produs este diferenţiat de la o piaţă externă la alta. Printre cauzele care determină aplicarea unei astfel de strategii putem enumera: stabilitatea cererii, politica de marketing, proporţia pe care o deţin cheltuielile variabile în costul total al produsului, nivelul concurenţei pe piaţa respectivă.

5.2.4. Ambalarea şi marcarea mărfiiAceastă clauză trebuie să exprime clar cerinţele cumpărătorului şi

obligaţiile vânzătorului cu privire la ambalaj, care trebuie să asigure integritatea mărfii şi să permită manipularea şi lotizarea acesteia.

Alegerea ambalajului este legată şi de modalitatea de transport, fiind necesare şi alte precizări în funcţie de natura produselor, ca de pildă:

vopsirea sau ungerea cu lubrifianţi a maşinilor şi utilajelor; fixarea şi ancorarea produselor agabaritice sau a celor stivuite pe

platforme; acoperirea cu prelate pe timpul transportului a unor mărfuri ce pot fi

depreciate prin oxidare sau deformare la apă; eliminarea mirosurilor persistente din vagoanele de marfă închise, în

transporturile de produse agroalimentare.În funcţie de natura ambalajului, se negociază şi preţul mărfii, în următoarele

variante: bruto/neto – preţul ambalajului intră în preţul unitar al mărfii; neto plus ambalajul – preţul ambalajului se calculează separat de preţul

mărfii; neto – costul ambalajului este inclus direct în preţul mărfii; neto/neto – costul ambalajului nu este luat în calcul fiind de mică valoare.

Pentru a fi competitiv, amabalajul trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: să fie uşor, pentru a nu încărca excesiv coszutile legate de manipulare şi

transport; să fie rezistent pentru a-l proteja integritatea mărfurilor care sunt

tranzacţionate; să fie estetic având în vedere rolulîn promovarea produselor pe care îl joacă

ambalajul. Marcarea şi etichetarea trebuie să contribuie atât la operativitate în

manipularea coletelor, cât şi la promovarea comercială.Contractul extern cuprinde o descriere amănunţită a

marcajelor şi, eventual, obligaţia cumpărătorului de a furniza şabloane de marcare, etichete, vignete, ambalaje individuale inscripţionate special etc.

În funcţie de interesul părţilor se poate opta pentru efectuarea unui marcaj: special pentru mărfurile ce trebuie protejate, deci la care se cere o manipulare

atentă; originar când marfa rămâne în ambalajul în care a fost introdusă de

producător, purtând fie marca originară a acestuia, fie a primului manipulant; neutru când pe ambalajul respectiv nu este inscripţionat nici un însemn care ar

putea conduce la identificarea ţării de origine.

71

În vederea evitării unor litigii legate de cantitate, calitate, ambalaj şi marcaj este preferabil ca partenerii să inspecteze marfa înaintea marcării. În calitate de importator, agentul economic trebuie să trimită un angajat la locul de încărcare sau poate să fie reprezentat de o firmă specializată. Exportatorul la rândul său, este indicat să solicite importatorului trimiterea unui reprezentant pentru verificarea mărfii înaintea expedierii, limitându-se astfel reclamaţiile ulterioare.

Capitolul 6

GESTIUNEA DERULĂRII OPERAŢIUNILOR DE EXPORT-IMPORT

72

6.1. Împachetarea

Împachetarea este un proces, căruia i se acordă o atenţie deosebită în logistica internaţională deoarece asigură deplasarea mărfurilor de la exportator la importator în siguranţă şi într-o condiţie bună şi prezentabilă.

Expeditorul mărfurilor este responsabil pentru corectitudinea ambalării. Transportatorii nu pot fi traşi la răspundere pentru pierderea cauzată de ambalarea defectuoasă a mărfii.

Deciziile privind ambalarea trebuie să fie fundamentate în funcţie de: tipul mijlocului de transport avut în vedere; schimburile climatice ce pot apare în cazul unui transport pe distanţă lungă; rezistenţa materialului folosit pentru ambalare, pentru a permite suprapunerea produselor în transportul internaţional.

Deoarece o parte dintre taxele plătite pe parcursul deplasării mărfii de la exportator la importator, sunt calculate în funcţie de greutatea totală a expediţiei, se impune cu necesitate ca ambalajele să fie constituite din materiale uşoare.

În tranzacţiile internaţionale, în multe cazuri, se practică o dublă ambalare. Ambalajul promoţional (de expunere) intră în rol la destinaţie, până în acel moment marca fiind protejată de un alt ambalaj.

6.2. Expediţia internaţională şi transportul în trafic extern

Decizia de a folosi un anumit mod de transport în trafic internaţional, depinde de natura mărfurilor expediate, de distanţa de transport şi de cheltuielile ocazionate de transportul şi asigurarea mărfii. Sunt cărăuşi, care în afara activităţii propriu-zise de transport, asigură servicii de comisariat vamal, pun la dispoziţie spaţii de depozitare, şi oferă servicii de manipulare a produselor.

Expediţia internaţională reprezintă acea fază a derulării schimburilor comerciale internaţionale care asigură transferul mărfii de la exportator la cărăuş şi de la acesta din urmă la importator.

Responsabilitatea expediţiei şi a transportului mărfurilor cade în sarcina exportatorului sau importatorului. funcţie de clauzele inserate în contract. Pentru eficientizarea acestei activităţi este recomandabil a se apela la serviciile unei firme de expediţii specializată în organizarea şi coordonarea efectuării transportului pe parcurs extern. Aceste firme se regăsesc în activitatea curentă sub diferite denumiri: expeditor internaţional, tranzitar internaţional, case de expediţie, comisionar de transport etc.

Serviciile prestate de expeditorul internaţional se concretizează în: alegerea mijloacelor de transport şi a rutelor-optime ce urmează a fi

parcurse, ţinând cont de restricţiile impuse de legislaţia ţării exportatorului, ţărilor tranzitate şi ţării importatorului;

încheierea contractului de transport cu cărăuşul în condiţii mai favorabile decât ar fi făcut-o exportatorul sau importatorul;

preluarea şi determinarea cantitativă a mărfurilor ce trebuie exportate, urmată eventual de plasarea lor în antredepozitele proprii;

asigurarea mărfurilor împotriva riscurilor ce pot apare prin manipulare şi transport;

întocmirea documentelor vamale şi efectuarea operaţilor de vămuire;

73

transferarea mărfurilor către cărăuş şi procurarea documentelor de transport care sunt remise exportatorului pentru a fi incluse în setul de documente pe care acesta îl depune la bancă în vederea încasării contravalorii mărfurilor expediate;

plata unor sume de bani în numele şi pe contul exportatorului sau importatorului în funcţie de condiţia de livrare stipulată în contract, reprezentând contravaloarea transportului, manipulării, ambalării, asigurării etc.;

realizarea expedierii mărfurilor în grupaj în cazul partizilor mici de mărfuri, respectiv a cantităţilor mai mici decât capacitatea unui vagon sau autocamion. Coletele sunt transmise pe baza unui singur document, unui expeditor cunoscut din zona de destinaţie care la rândul său le predă cumpărătorilor.

Formalităţile necesare efectuării expediţiei internaţionale, precum şi documentele aferente diferă de la caz la caz, funcţie de modalitatea de transport, de condiţia de livrare şi de legislaţia în domeniu.

Transportul mărfurilor joacă un rol primordial în derularea schimburilor comerciale interne sau externe. În cazul transportului internaţional marfa tranzitează mai multe teritorii vamale prin parcurgerea distanţei care îl separă pe exportator de importator.

În caz de vânzare Ex Works, exportatorul trebuie să furnizeze expeditorului sau transportatorului desemnat de cumpărător, informaţiile necesare încărcării mărfurilor: elementele listei de colisaj, data şi ora încărcării şi numărul cheiului. În toate celelalte cazuri, ridicarea mărfii este realizată din ordinul şi pe contul vânzătorului. Instrucţiunile de achiziţie, cele privind formalităţile încredinţate expeditorului şi cele rezultate din conţinutul documentului de transport sunt furnizate de un ,,borderou de instrucţiune”. Este recomandată utilizarea unui model tipizat.

Responsabilitatea încărcării este definită prin convenţia de transport sau prin legile din ţara expeditorului. În România, atât în transportul rutier, cât şi în cel feroviar, încărcarea cantităţilor care reprezintă partizi mici de mărfuri se realizează sub responsabilitatea transportatorului, iar încărcarea unităţilor complete (camion complet, vagon complet sau container complet) se află în răspunderea încărcătorului. Pentru transportul rutier este posibilă o derogare de la aceste reguli printr-un acord între părţi.

Transportatorul este obligat să efectueze un număr de verificări, aflate în tabelul următor.

Verificările obligatorii prin care trece transportatorul Tabel nr.13

Felul transportului VerificăriObligatorii

Verificări posibile

Transport rutier convenţie CMR

- număr, marcaj şi numerele coletelor- starea mărfii şi a ambalajelor

- masa, conţinut colete la cererea încărcătorului

Transport feroviar (convenţia CIM)

- masa, numărul coletelor - toate caracteristicile cantităţii expediate

74

- expediere cu amănuntulTransport feroviar (convenţia CIM)- expediere vagon complet

- starea exteriorului ambalajelor şi încărcăturii

- masa, numărul de colete la cererea expeditorului

Transport terestru (1) - starea mărfii şi ambalajelorTransport maritim (Legea maritimă 1966) (2)

nici una Toate caracteristicile expedierii

Notă:- (1) în caz de transport organizat de încărcător; - (2) în caz de transport sub responsabilitatea expeditorului.

Mărfurile remise transportatorului vor fi însoţite de o listă de colisaj, eventual de o lista de greutate, şi dacă trebuie, şi de documentele necesare operaţiilor de vămuire.

Recunoaşterea încărcării mărfii de către transportator sau de către expeditor este materializată într-o serie de documente numite ,,de transport“.

Documentele de transport Tabel nr. 14

Modalitatea de transport

Documentul Nr. de exemplare

Transport rutier internaţional

Scrisoare de trăsură CMR

3

Transport feroviar internaţional

Scrisoare de trăsură CIM

7

Transport maritim internaţional

Conosament maritim 1 sau mai multe

Transport aerian internaţional

Scrisoare de transport aerian

3

Documentele de transport eliberate pe rutele internaţionale atestă înainte de toate încheierea unui contract de transport. Totodată, ele sunt utilizate în diferite etape ale derulării exportului sau importului pentru a demonstra existenţa mărfii şi pentru a încasa contravaloarea livrării de către vânzător.

Aceste documente au o valoare juridică diferită. Ele atestă încărcarea mărfii de către intermediar, dar nu neapărat de către transportator. Unele atestă masa şi numărul de colete încărcate, altele nu. Un singur document, conosamentul maritim (Bill of Landing – B/L) reprezintă titlu de proprietate asupra mărfii pentru destinatar când este nominativ sau pentru deţinător când este la purtător. Conosamentul este un titlu de credit, fiind transmisibil pe calea girului prin andosare.

Exportatorul trebuie să elaboreze o serie de documente de expediţie pe care le va înainta expeditorului. Acestea depind de natura mărfii transportate şi de modalitatea de transport aleasă. Sunt de reţinut următoarele documente:

Dispoziţia de transport şi vămuire, emisă de exportator şi transmisă expeditorului, este utilizată pentru efectuarea formalităţilor vamale şi pentru derularea transportului până la frontiera ţării exportatorului;

Nota de comandă de conosament este înaintată expeditorului, care pe baza datelor contractuale, pe care aceasta le conţine, urmăreşte ca la întocmirea conosamentului, să existe o concordanţă deplină între datele din

75

contract sau acreditiv pe de o parte, şi cele inserate în documentul de transport maritim pe de altă parte;

Cererea de tonaj este un formular pe care îl completează exportatorul şi pe baza căruia expeditorul închiriază spaţiul maritim de care este nevoie. Documentul este necesar în cazul livrărilor CIF şi CFR;

Avizul de asigurare este utilizat de expeditor pentru încheierea contractului de asigurare a mărfurilor cu asiguratorul.

Expeditorul pentru a asigura o bună desfăşurare a expediţiei internaţionale, eliberează documentele următoare:

a) FCR (Forwarding Agents Certificate of Receipt) prin care expeditorul certifică luarea în sarcină a mărfii, în vederea expedierii către destinatar;

b) FCT (Forwarding Agents Certificate of Transport) prin care tranzitarul atestă că a livrat marfa;

c) FWR (FIATA Warehouse Receipt) este utilizat în cazul depozitării mărfurilor în locaţiile expeditorului. Prin emiterea FWR, marfa poate să treacă de la un proprietar la altul fără a fi deplasată fizic;

d) HAWB (House Air Waybill) este întâlnit în cazul transportului aerian în grupaj. Se întocmeşte în două exemplare. Unul parvine exportatorului şi este folosit pentru a încasa pe circuit bancar contravaloarea mărfurilor, celălalt însoţeşte marfa împreună cu alte documente până la destinaţie, fiind preluat de expeditorul corespondent, care urmează să livreze marfa către beneficiarii aflaţi în aria sa teritorială de cuprindere;

e) FRL (FIATA Combined Bill of Landing) reprezintă un conosament eliberat de expeditor care acoperă tot traseul parcurs de marfă în cazul transporturilor din poartă în poartă.

6.3. Asigurarea mărfurilor transportate

Atât în transportul intern, dar mai ales în cel internaţional, mărfurile sunt expuse unor riscuri generate de manipulare, transbordare, depozitare şi de deplasare propriu-zisă. Riscul mărfii se concretizează în acele evenimente, ce pot apărea pe timpul transportului cum ar fi accidente, calamităţi etc. Se pot întâlni şi riscuri speciale de genul: grevelor, sabotajelor, revoltelor etc.

Riscul în traficul internaţional este preluat de exportator sau importator, în funcţie de clauza INCOTERMS inserată în contract.

Firma exportatoare sau importatoare în vederea încheierii contractului de asigurare, trebuie să formuleze o cerere, fie către expeditorul desemnat, fie către o societate de asigurări. În această cerere trebuie consemnate următoarele elemente: numele şi datele de identificare ale firmei ce a emis cererea, numărul contractului de export-import, condiţia de livrare inserată în contractul comercial, mijloacele, ruta de transport şi date referitoare la marfă, inclusiv valoarea care se asigură. Pe baza acestei cereri se încheie poliţa sau contractul de asigurare între firma exportatoare (importatoare) şi societatea de asigurări sau între expeditorul desemnat şi societatea de asigurări.

Prima de asigurare reprezintă suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asiguratorului pentru riscurile stipulate în contract. La stabilirea cuantumului primei de asigurare, avem în vedere următoarele: suma asigurată, daunele înregistrate de asigurat în ultimii ani, probabilitatea producerii riscului în timp, gradul de expunere la risc, starea bunului asigurat şi intervalul de timp pentru care se face asigurarea.

76

Cronologic, asigurarea în domeniul transporturilor maritime a apărut înaintea celor legate de alte modalităţi de transport (feroviare, auto, aeriene). În sens larg, denumirea de “asigurări maritime” se utilizează pentru toate genurile de transport. După modul în care asigurările se referă la mijlocul de transport sau la marfa transportată, ele pot fi cargo (pentru mărfuri) şi casco (pentru mijlocele de transport).

Poliţa de asigurare cargo poate fi întâlnită şi sub forma de: poliţă abonament (generală) prin care se asigură mărfurile transportate într-

un anumit interval de timp, fiind cea mai frecvent utilizată; poliţă pe călătorie, care presupune asigurarea mărfurilor aferente unui

transport determinat; poliţă flotantă, care este o poliţă abonament prin care se stabileşte un

plafon valoric de acoperire, ce scade pe măsura efectuării transporturilor până la epuizarea sumei asigurate prevăzute în ea;

poliţă evaluată, în care valoarea mărfurilor transportate este stabilită cu precizie;

poliţă neevaluată, atunci când evaluarea mărfurilor se face ulterior, respectiv după avarierea acestora, pe baza facturilor.

Asigurarea cargo cuprinde mărfurile aflate în curs de transport internaţional şi se încheie pentru valoarea acestora, inclusiv cheltuielile efectuate cu transportul lor, precum şi un beneficiu sperat care nu depăşeşte 10%.

Poliţa de asigurare casco îmbracă următoarele forme: poliţa pentru călătorie; poliţa de timp; poliţa de construcţie; poliţa de port.În funcţie de reglementările vamale ale ţării de destinaţie, la mărfurile de

export se pot cuprinde în asigurări şi taxe vamale, în cazul în care aceste taxe trebuie plătite, chiar dacă în timpul transportului mărfurile respective au fost avariate sau pierdute.

De menţionat că în poliţa de asigurare se vor preciza riscurile ce urmează să fie acoperite prin inserarea unor clauze consacrate, cum ar fi:

”AR” (All Risks = toate riscurile) acoperă, toate riscurile de pierdere sau deteriorare a bunurilor asigurate, respectiv avaria comună, ca şi toate avariile particulare, inclusiv dispariţia totală sau parţiala a mărfii prin furt, ca şi pierderea totală (nelivrare) sau parţială (lipsa unor cantităţi la livrare). Pierderile, deteriorările sau cheltuielile cauzate de viciile mărfii sau de întârzierile provocate de transport, sau de alte cauze precizate în contractul de asigurare nu sunt incluse în categoria riscurilor acoperite.

“W.A” (Witch Particular Average = cu răspundere pentru avaria particulară) acoperă, toate daunele rezultate din pierderea totală sau din pierderea ori deteriorarea parţială a bunurilor asigurate cauzate nemijlocit de “riscurile mării”, specificate în poliţa de asigurare (incendii, furtuna, explozie, eşuare, răsturnare, coliziune, naufragiu).

“F.P.A.” (Free of Particular Average = fără răspundere pentru avaria particulară) acoperă toate daunele rezultate din avaria comună, neacoperind deteriorările sau pierderile parţiale.

“A” acoperă, cu unele excepţii, toate riscurile de pierdere şi avarie a bunului asigurat. Este condiţia cea mai acoperitoare. Excepţiile se referă la pierderea provocata de: a) comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului, uzura

77

normala a bunului asigurat, ambalarea şi pregătirea insuficientă a bunului asigurat; b) riscuri de război; c) riscuri de grevă.

“B” acoperă, cu aceleaşi excepţii de mai sus, pierderea şi avaria la bunul asigurat cauzate de: incendiu sau explozie; eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei, coliziunea navei sau mijlocului de transport cu un obiect exterior; descărcarea mărfii într-un port de refugiu; cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet; sacrificiul în avaria comună; aruncarea sau luarea de valuri peste bord; intrarea apei de mare, lac sau râu în navă; mijloc de transport, container sau loc de depozitare; dauna totală a unui colet pierdut peste bord în timpul încărcării sau descărcării;

“C” acoperă pierderea şi avaria la bunul asigurat, cauzate de riscurile menţionate la condiţia “B”, cu următoarele excepţii: cutremure de pământ, erupţia vulcanică sau trăsnetul, luarea de valuri, intrarea apei de mare, lac sau râu în mijlocul de transport, container sau loc de depozitare şi dauna totală a unui colet pierdut peste bord în timpul operaţiunii de încărcare-descărcare.

6.4. Verificările cerute de cumpărător

În anumite cazuri, cumpărătorul, prin prescripţiile impuse de statul său sau din propria sa iniţiativă, solicită ca mărfurile care îi sunt destinate să facă obiectul unui control (la nivel cantitativ, calitativ, de preţ), efectuat înaintea îmbarcării de o societate specializată.

Răspunzând cererii de informaţii şi inspecţiilor cerute de către această societate-client, exportatorul comunică documentele preliminare cerute. Din momentul recepţionării, cele două părţi iau măsuri pentru organizarea inspectării fizice a mărfii. O dată cu începerea controlului, trebuie ca exportatorul să pună la dispoziţia societăţii care efectuează inspecţia, toate mijloacele necesare unei bune derulări a acestei operaţii. O atestare de verificare (,,Report of findings”) este eliberată când produsele au fost considerate acceptabile în ceea ce priveşte, cantitatea, calitatea, preţul etc. Această atestare este adăugată celorlalte documente comerciale care sunt remise băncii în cazul plăţii prin credit documentar.

Dacă un refuz de atestare (,,Non negociable report of findings”) este emis de către societatea de inspectare, exportatorul are posibilitatea de a discuta cu cumpărătorul care rămâne arbitru suveran.

6.5. Conducerea operaţiilor vamale

Firma exportatoare trebuie să se preocupe de toate aspectele care pot afecta produsele sale, ca urmare a exercitării măsurilor de control asupra comerţului exterior. Ea alege un regim vamal şi aplică procedurile de vămuire, ţinând cont de reglementările vamale străine pentru a nu aduce prejudicii clientului său.

6.5.1 Luarea în consideraţie a elementelor de control în comerţul exterior

Controlul exportului are o importanţă mai mică decât în cazul operaţiilor de import. El este aplicat pentru a permite diferitelor ţări să-şi respecte angajamentele

78

internaţionale. Pentru produsele complet libere nu este necesară o formalitate specială la export.

Este interzis, în general, exportul şi importul a şase categorii de produse din motive de moralitate publică, sănătate, protejarea vieţii persoanelor, protejarea mediului înconjurător şi a societăţii naţionale.

Sunt situaţii când derularea unei activităţi de comerţ exterior presupune obţinerea prealabilă a licenţelor.

Prima etapă de obţinere a unei licenţe, o reprezintă depunerea unei cereri de către agentul economic la departamentul de specialitate din cadrul Ministerului Comerţului. Cererea presupune completarea unor formulare care sunt procurate contra cost de la departamentul menţionat mai sus. Se întâlnesc patru tipuri de formulare de cerere de licenţă şi anume: formulare pentru mărfuri de export, formulare pentru mărfuri de import, formulare pentru operaţiuni de export şi formulare pentru operaţiuni de import. Formularele cererilor pentru licenţă nu sunt transmisibile de la o firmă la alta.

Analiza şi soluţionarea cererilor de licenţă se efectuează într-un termen rezonabil de la data înregistrării acestora. În cazul în care firma primeşte un refuz la cererea pentru eliberarea de licenţă, acesta trebuie însoţit de o motivare care îmbracă forma scrisă.

Termenul de valabilitate al unei licenţe este, de regulă, până la finele anului în care a fost eliberată.

Licenţele pentru exportul de mărfuri sunt necesare, de obicei, pentru următoarele categorii:

mărfuri (lemn, piei brute, energie, făină etc.) extrem de necesare economiei naţionale, care sunt supuse unor limitări cantitative la export, nomenclatorul acestora fiind stabilit prin Hotărâre de Guvern;

mărfuri supuse regimului de licenţe de export automat, inclusiv cele ce vizează operaţiuni de lohn, procesare sau realizare de instalaţii complexe de către firme româneşti în străinătate;

mărfuri exportate, la care plata se face într-un termen mai mare de un an, scurs din momentul livrării.

În România, începând cu anul 1998, restricţiile cantitative reziduale la export au fost desfiinţate. Pentru a evalua exporturile de resurse naturale uşor epuizabile, în anul 1999 guvernul României a menţinut pentru astfel de produse necesitatea obţinerii unor licenţe la export, licenţe care au fost impuse din motive statistice. La import erau în vigoare licenţe automate, pentru mărfuri care ar fi avut efect negativ asupra sănătăţii oamenilor, sau asupra mediului înconjurător.

Controlul comerţului exterior la nivelul UE urmăreşte pe de o parte respectarea angajamentelor internaţionale, în cazul exportului, iar pe de altă parte protejarea teritoriului comunitar. Se poate afirma că în general comerţul exterior al UE este liberalizat. Sunt anumite produse, cum ar fi unele de înaltă tehnologie, care pot fi exportate numai pe baza obţinerii unei licenţe de export, obţinută de la ministerul de resort şi care sunt valabile pentru anul calendaristic respectiv. Există mărfuri care sunt prohibite în ceea ce priveşte importul în UE. Gestionarea contingenţelor are loc la nivelul UE dar cererile de licenţă sunt adresate instituţiilor competente din fiecare ţară membră. Sunt avute în vedere, spre exemplu, în acest sens, textilele care fac obiectul acordului multifibre şi mărfurile ce provin din anumite ţări cum ar fi China.

79

6.5.2. Regimul de vămuire

La scoaterea sau la introducerea mărfurilor în ţară, autoritatea vamală stabileşte în funcţie de solicitarea agentului economic şi în conformitate cu legile în vigoare, regimul vamal sub care sunt plasate respectivele mărfuri.

Regimul vamal rezidă din statutul juridic care va fi atribuit mărfii în procesul vămuirii1. Aceasta stabileşte, pe de o parte, dacă vor fi percepute taxe vamale şi locul unde acestea trebuie plătite, iar pe de altă parte, dacă şi în ce condiţii marfa va fi supusă controlului vamal.

Regimurile vamale pot fi : comune (sau definitive) şi suspensive. Regimul vamal comun se aplică automat conform legii vamale şi este accesat pentru cea mai mare parte a mărfurilor exportate sau importate de o ţară. Regimurile suspensive trebuie solicitate expres de către agentul economic şi au în vedere suspendarea efectuării plăţii unor taxe vamale sau aplicării unor măsuri de control al comerţului exterior.

Regimurile vamale definitive

Regimurile vamale definitive trebuie privite atât din perspectiva exportului cât şi din perspectiva importului.

La export, regimul vamal se caracterizează printr-o atitudine de favorizare şi promovare a vânzărilor de mărfuri în străinătate.

Valoarea în vamă a mărfurilor destinate exportului este calculată, în primul rând, pentru a stabili statisticile în domeniul comerţului exterior şi este dată de valoarea la punctul de ieşire din teritoriul vamal naţional, majorată după caz, cu cheltuielile de transport până la frontieră. Practic, această valoare care este aplicată pe declaraţia de export, este valoarea FOB în portul de îmbarcare, în cazul transportului maritim, valoarea FCA pe aeroport, în cazul unui transport aerian şi valoarea DAF la frontiera româna, când transportul este efectuat pe calea ferată, pe şosea sau pe cale fluvială.

Exportatorul care realizează o livrare de mărfuri în străinătate – direct sau prin intermediar – beneficiază de scutire de TVA, aşa cum rezultă din Codul general de impozite al UE. În general, aceste mărfuri nu sunt supuse taxelor vamale. Există şi unele excepţii în această direcţie, cum ar fi situaţia în care produsele agricole comunitare sunt mai ieftine decât cele mondiale şi din dorinţa ca ele să rămână în interiorul UE se aplică taxe vamale la export.

În acelaşi timp, firma procedează la scăderea TVA-ului plătit pentru materiile prime, produsele, bunurile şi serviciile necesare exporturilor sale, care vor fi achiziţionate din România sau din import. Această situaţie nu ridică nici o problemă dacă vânzările în România sunt suficient de importante pentru a permite o compensare între TVA-ul plătit şi TVA-ul colectat. Dacă acest lucru nu este posibil, se poate obţine rambursarea TVA-ului, conform unei proceduri prevăzute de legile în vigoare.

Se poate concluziona că, mărfurile care sunt exportate sunt supuse numai unui control formal, iar taxele vamale sunt, în general, suprimate. În acest mod, statele lumii promovează o serie de măsuri de natură să sporească, pe cât posibil, competitivitatea producătorilor naţionali pe pieţele străine.

Există o grupă restrânsă de aşa-zise mărfuri speciale care sunt prohibite la export. În această categorie includem stupefiantele, produsele ce pot dăuna sănătăţii

1 Ciobanu G., (coord.), Tranzacţii economice internaţionale, Ed. Ardealul, Cluj Napoca, 2004, p. 171

80

publice, armele, muniţiile, mărfurile a căror destinaţie o reprezintă ţările aflate sub embargo.

Când este vorba de importuri, atât îndeplinirea formalităţilor vamale, cât şi plata taxelor vamale cad în sarcina agentului economic importator, exceptând cazul când în contract este stipulată clauza DDP (delivered duty paid – livrat, taxe vamale plătite _ _ _loc de destinaţie convenit), ce presupune că acestea sunt în responsabilitatea exportatorului.

Pentru îndeplinirea formalităţilor vamale şi pentru plata taxelor vamale se poate recurge la serviciile unui comisionar în vamă.

Sunt două posibilităţi, cu privire la regimul vamal definitiv, la importul de mărfuri în UE şi anume: punerea în liberă circulaţie şi eliberarea mărfurilor pentru consum.

Punerea în liberă circulaţie conferă mărfurilor, de origine terţă, regimul de marfă comunitară, fapt ce permite libera circulaţie a acestora în interiorul UE, dar nu şi libera dispoziţie pe teritoriul unui stat membru. Acest regim vamal comunitar implică: plata taxelor vamale în conformitate cu tariful vamal comun, a eventualelor taxe antidumping şi compensatorii, aplicarea reglementărilor comunitare cu privire la limitarea exporturilor de tipul contigentelor şi aplicarea politicii agricole comune pentru produsele vizate.

Pentru a putea fi comercializată şi pentru a putea intra în consumul productiv sau în consumul populaţiei pe teritoriul unui stat membru, marfa trebuie eliberată pentru consum.

Eliberarea pentru consum necesită aplicarea unor măsuri specifice statului respectiv, care, în general, se materializează în întocmirea unei declaraţii, plata TVA şi a taxelor parafiscale (taxe achitate în beneficiul unor organizaţii profesionale) şi în respectarea reglementărilor naţionale în domeniul sănătăţii, securităţii etc.

De regulă, punerea în libera circulaţie şi eliberarea pentru consum sunt operaţii simultane. Există situaţii când cele două operaţiuni sunt defazate, fapt determinat de cererea agentului importator de a fi scutit de plata TVA, dacă dovedeşte că destinatarul final al mărfii este o firmă situată într-un alt stat comunitar.

Tariful vamal este un tabel în care sunt incluse nomenclatorul mărfurilor, taxele vamale corespunzătoare fiecărei mărfi exprimate ad valorem (procentual), precum şi cele rezultate din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale în conformitate cu acordurile în vigoare.Caracteristica esenţială, în documentul vamal comunitar, este reprezentată pe de o parte de aplicarea unui tarif vamal comun în raporturile cu ţările din afara UE, iar pe de altă parte de lipsa taxelor vamale în cazul schimburilor de mărfuri dintre ţările membre ale UE.

Tariful Integrat al Comunităţii Europe – TARIC (Tarif Integré de la Communité) a fost stabilit în baza Articolului 2 al Regulamentului Consiliului nr. 2658/87/CEE din 2 iulie 1997 cu privire la nomenclatura tarifară şi statistică a Tarifului vamal comun. Din momentul preluării tarifului vamal comun, ţările comunitare nu mai pot institui în mod unilateral taxe vamale proprii. TARIC este tradus în toate limbile oficiale ale UE şi conţine 15500 poziţii tarifare.

Codul vamal al României a fost aprobat prin Legea nr. 86/10 aprilie 2006 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Acesta conţine de fapt prevederile vamale adoptate de ţările UE încă din anul 1994.

Poziţia tarifară constă în simbolul numeric în care mărfurile sunt înscrise în tariful vamal al României. Stabilirea poziţiei tarifare a unei mărfi trebuie făcută cu mare atenţie, deoarece are implicaţii directe în determinarea nivelului taxelor vamale

81

şi în derularea operaţiunilor vamale. Pe baza poziţiei tarifare se stabileşte, pentru fiecare marfă: mărimea taxelor vamale, antidumping şi compensatorii, scutirile de taxe vamale în conformitate cu acordurile comerciale încheiate cu terţi de către UE, nivelul taxelor fiscale şi parafiscale naţionale, reglementările fitosanitare, sanitar veterinare şi stimulentele la export.

Valoarea în vamă, reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul a taxelor vamale. Metodologia determinării valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul privind aplicarea articolului VII al GATT, încheiat la Geneva în 1979, la care a aderat şi România.

Valoarea mărfii în vamă se stabileşte, în cazul importatorului, pornind de la preţul de import al mărfii aşa cum rezultă din factura externă, la care se adaugă, în cazul în care nu au fost incluse în aceasta, următoarele: cheltuielile de transport, manipulare, asigurare pe parcurs extern; costul materiilor prime, etichetelor, ambalajelor, matriţelor, pieselor de schimb furnizate de exportator importatorului; redevenţele şi drepturile de licenţă ce privesc mărfurile tranzacţionate, comisioanele de intermediere, costul ambalajelor şi valoarea cotei de profit, care în conformitate cu înţelegerile contractuale urmează să revină exportatorului din revânzarea mărfurilor de către importator în propria-i ţară.

Dacă valoarea în vamă nu poate fi calculată, din diferite cauze, pe baza facturii comerciale atunci se pot utiliza şi alte procedee cum ar fi:

valoarea de tranzacţie a mărfurilor identice, care au în vedere mărfurile tranzacţionate în cantităţi asemănătoare şi în condiţii similare cu mărfurile în discuţie;

metoda valorii de tranzacţie a mărfii similare provenite din aceeaşi ţară şi exportate aproximativ cu aceleaşi mărfuri pentru care trebuie stabilită valoarea în vamă. Mărfurile similare sunt asemănătoare cu cele în cauză, îndeplinind aceleaşi funcţii precum acestea din urmă.Baza de impozitare pentru accize în cazul mărfurilor provenite din import se

stabileşte prin adăugare la valoarea în vamă a cuantumului taxelor vamale, precum şi a cuantumului altor taxe percepute în momentul vămuirii, cum ar fi: comisionul pentru activităţi vamale, taxa de magazinaj etc.

Pentru calculul bazei de impozitare, folosită la determinarea taxei pe valoarea adăugată la cele enumerate anterior, se cumulează şi nivelul accizelor.

Transformarea în lei a valutei în vamă se face la cursul de schimb stabilit de Banca Naţională a României.

Valoarea în vamă se determină şi se declară de către importator. Acesta pe lângă declaraţia vamală, este obligat să depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă la care anexează facturi sau alte documente, care atestă plata mărfii şi cheltuielile efectuate pe parcursul extern aferente acesteia.

În condiţiile în care importatorul nu poate să stabilească într-un termen rezonabil valoarea mărfurilor în vamă, are dreptul de a le ridica la cerere. Este necesar ca în prealabil importatorul să constituie o garanţie bancară acceptată de biroul vamal. Dacă în termen de 30 de zile de la ridicarea mărfii, importatorul nu depune documentele stabilite, se procedează la executarea garanţiei bancare.

Stabilirea originii mărfurilor este o operaţiune extrem de importantă, care îl poate pune pe importator în situaţia de a beneficia de regimuri tarifare preferenţiale care merg până la exonerarea de la plata taxelor vamale. Pe de altă parte, originea mărfii poate îngreuna derularea procesului de vămuire când vizează produse supuse controlului la import (contingente cantitative, controale fito-sanitare, sanitar-veterinare etc.). Ţările membre ale UE au stabilit o serie de criterii menite să asigure

82

aplicarea aceloraşi reguli în problematica stabilirii originii mărfii. Mărfurile fabricate în întregime într-o singură ţară se consideră a fi originare din acea ţară. În cazul în care mărfurile sunt fabricate în două sau mai multe ţări, sunt considerate a fi originare din ţara în care au suferit ultima transformare substanţială. Înţelegem prin ultima transformare substanţială, acele operaţiuni de fabricaţie şi prelucrare concretizate printr-o valoare adăugată la produs, care depăşeşte 40% din valoarea totală a acestuia. Se poate utiliza şi regula cumulului de origine conform căreia ţările din UE stabilesc originea mărfii pe baza prelucrărilor succesive care au fost efectuate în ţările semnatare ale aceluiaşi acord. Este vorba de diferite acorduri încheiate între UE şi diferite grupe de ţări prin care se stabilesc tratamente vamale preferenţiale.

Dovada originii mărfii este dată de formularul tipizat (certificatul de origine) specific ţării de expediere care trebuie să conţină o serie de elemente legate de: natura şi marca mărfii, greutatea netă şi brută, date de identificare a exportatorului.

Documentele solicitate de UE în domeniul stabilirii originii mărfurilor furnizate de partenerii externi sunt: certificatul de origine model A pentru sistemul generalizat de preferinţe comerciale; certificatul EUR1 pentru relaţiile comerciale cu ţările din AELS; certificatul EUR 1 sau EUR2 în cazul regimurilor preferenţiale în general: certificatul ATR1 cu privire la produselor importate din Turcia. Aceste documente solicitate la import, de către UE, este necesar să fie emise de organismele stabilite din ţara exportatorului, să fie complete din punct de vedere al conţinutului în sensul de a conţine toate informaţiile pe baza cărora să fie identificate produse şi să demonstreze că marfa este originară din ţara care a eliberat certificatul.

În cazul exportatorilor, pentru a justifica originea mărfii la import, dacă acest fapt este cerut de reglementările ţării cumpărătorului sau de mecanismul acreditivului documentar, ţările comunitare utilizează un formular cadru (documentul T2L), acest certificat de origine fiind eliberat de Camera de comerţ din ţara producătorului.

Este necesar să se facă distincţie între ţara de origine şi ţara de provenienţă. Prima rămâne neschimbată, în timp ce a doua poate fi diferită în funcţie de situaţie. De exemplu, o marfă fabricată în Ucraina este importată în Republica Moldova, fiind ulterior exportată în România. Pentru organele vamale din ţara noastră marfa respectivă este originară din Ucraina, provenienţa fiind din Republica Moldova.

În conformitate cu prevederile acordurilor internaţionale (Convenţia Bale şi Protocolul de la Montreal), sunt supuse licenţierii la import următoarele categorii de mărfuri:

arme, muniţii, material militar şi documentaţia pe baza căreia pot fi fabricate aceste produse;

fierărie şi alte deşeuri; produse periculoase pentru sănătatea oamenilor sau pentru mediul

înconjurător; mărfuri a căror destinaţie finală este controlată (produse radioactive,

instalaţiile nucleare etc.).Taxele vamale de import se percep pentru mărfurile importate, atunci când ele

trec graniţa ţării importatoare. Alături de taxele vamale propriu-zise, importatorul trebuie să mai achite TVA

şi, eventual, accize, funcţie de natura mărfii, iar atunci când este cazul şi taxa de retorsiune (de răspuns) ca reacţie la politica comercială neloială promovată de unele state partenere. Taxele de retorsiune, se regăsesc în practică, sub forma taxelor antidumping şi a celor compensatorii. Prima categorie se aplică pentru a neutraliza şi descuraja practicarea de către exportator a unor preţuri de dumping pentru produsele livrate, iar cea de-a doua categorie este utilizată pentru neutralizarea subvenţiilor

83

directe sau indirecte acordate în ţara de origine sau de provenienţă pentru fabricarea şi exportul unor mărfuri.

Plata taxelor vamale se realizează înainte de ridicarea mărfurilor din vamă. Există şi unele excepţii, legislaţiile anumitor ţări permiţând ca plata taxelor vamale să se facă la un anumit termen de la ridicarea mărfurilor. În acest din urmă caz se poate percepe şi o dobândă.

Regimul vamal la import se bazează pe plata unor taxe vamale, la produsele importate, care pe lângă faptul că asigură întregirea veniturilor bugetare, determină scumpirea produselor de import, conferindu-se protecţie prin preţ produselor indigene.

Taxele vamale sunt cele prevăzute în Tariful vamal, aplicându-se la nivelul înregistrat în momentul depunerii declaraţiei vamale la import. Unele grupe de mărfuri pot beneficia de tratament vamal preferenţial (reducerea cuantumului sau exceptarea de la plata taxelor vamale) în conformitate cu acordurile şi convenţiile internaţionale la care UE este fondatoare, sau la care a aderat ulterior.

Regimuri vamale suspensive

Atunci când agentul economic exportă temporar în străinătate bunuri pe care le reimportă ulterior – fără ca ele să fie transformate – solicită regimul suspensiv. El beneficiază astfel, în momentul reimportării, de scutire de taxe. Acest regim funcţionează sub două forme:

exportul cu rezerve de întoarcere pentru materialele vândute sub rezerva testării calităţii mărfurilor prezentate la târgurile internaţionale;

exportul fără rezerve de întoarcere, când produsul a fost definitiv vândut, dar este retrimis de client exportatorului pentru remedierea defecţiunilor.

Vama trebuie să verifice dacă mărfurile reimportate sunt aceleaşi cu cele care au fost exportate şi dacă acestea n-au făcut obiectul unei prelucrări în străinătate. Termenul în care poate fi efectuat reimportul este limitat, fiind de 12 luni pentru produsele agricole şi de 3 ani pentru celelalte, intervale care curg din momentul realizării exportului.

În cazul unui import temporar pentru a deveni beneficiarul unui regim vamal suspensiv, cumpărătorul trebuie să adreseze o cerere scrisă autorităţii vamale. Aceasta va aproba cererea numai dacă există condiţii pentru supravegherea şi controlul regimului vamal suspensiv.

În România, la fel ca în UE, sunt întâlnite următoarele regimuri suspensive:a) Tranzitul vamal oferă posibilitatea ca mărfurile să fie transportate, trecând peste una sau mai multe frontiere fără a fi supuse contractului sau plăţii unor taxe. Mărfurile sunt deplasate sub supraveghere vamală, vama solicitând aplicarea de sigilii pentru mărfurile ce tranzitează şi depunerea de garanţii financiare pentru a se asigura că va avea loc plata taxelor vamale.b) Antredepozitarea vamală constă în depozitarea mărfurilor în spaţii special destinate. Antredepozitul vamal reprezintă acea locaţie pentru care este obţinută în prealabil o autorizaţie de la autoritatea vamală şi care se află sub supravegherea acesteia din urmă. Mărfurile pot rămâne în regim de antredepozitare vamală pe timp nelimitat. Importatorul este interesat să plaseze mărfurile ce urmează a fi reexportate într-un antredepozit vamal evitând plata taxelor vamale şi aplicarea măsurilor de politică comercială. Intrarea şi ieşirea dintr-un astfel de regim se face pe baza depunerii unei declaraţii.c) Perfecţionarea activă permite fie suspendarea drepturilor de import (taxe vamale, TVA etc.) cuvenite statului pentru mărfurile importate cu scopul de a fi

84

reexportate după ce au fost supuse unor transformări, lucrări sau reparaţii, bine determinate, fie în restituirea drepturilor de import percepute atunci când produsele rezultate sunt exportate. Se creează astfel, condiţiile pentru o bună utilizare a capacităţilor de producţie, prin operaţiuni de prelucrare în lohn, spre exemplu, fără a genera concurenţă producătorilor autohtoni de profil.d) Perfecţionarea pasivă este un regim care permite exportul temporar al mărfurilor pentru a fi prelucrate sau incorporate în anumite produse în străinătate urmând a fi reimportate sub formă finită, beneficiind de scutiri, totale sau parţiale, de la plata taxelor vamale la import. La calculul taxelor vamale, ocazionat de reimportul mărfurilor, se aplică regula taxării diferenţiale care presupune scăderea din suma ce reprezintă taxa vamală pentru produsul finit respectiv a sumei corespunzătoare taxei vamale de import pentru materia primă sau semifabricatul ce a făcut obiectul exportului iniţial şi care ulterior au fost prelucrate într-o ţară străină.e) Transformarea sub control vamal, este un regim vamal care permite supunerea pe teritoriul naţional a mărfurilor străine, la operaţiuni care le transformă natura sau starea iniţială, fără a fi supuse drepturilor de import şi fără a li se aplica măsurile privitoare la politica comercială. Atunci când produsele rezultate în urma prelucrării fac obiectul operaţiunii de import propriu-zis, se impune plata taxelor vamale la import în cuantumul corespunzător mărfurilor importate în momentul aprobării declaraţiei privind plasarea acestora sub regimul de transformare sub control vamal. Aceste operaţiuni dacă ar fi fost efectuate în străinătate, ar fi determinat încasarea drepturilor de import aferente lor, făcând necompetitiv produsul pentru consumul intern.f) Admiterea temporară la import permite utilizarea, pentru o perioadă determinată, pe teritoriul vamal naţional, cu exonerarea totală sau parţială de drepturi de import a mărfurilor străine, destinate reexportului, fără a fi suferit vreo modificare în afara deprecierii normale datorate utilizării lor. Se are în vedere prezentarea diferitelor mostre la târguri, utilizarea temporară a unor utilaje din străinătate pentru lucrări de construcţii pe teritoriul naţional etc. Perioada de şedere autorizată prin acest regim este de maxim 24 de luni, după care mărfurile respective trebuie reexportate în ţările de unde au provenit. Se percepe o sumă de bani egală cu produsul dintre numărul de luni în care produsele au beneficiat de admitere temporară şi 3% din cuantumul taxelor de import. La export, admiterea temporară se aplică mărfurilor care sunt exportate urmând să fie reimportate. Astfel, la reimport nu se percep taxe vamale, reimportul produselor respective urmând a se face într-un interval determinat care se scurge din momentul efectuării exportului. Acest interval este de 12 luni pentru produsele agricole şi de 3 ani pentru produsele industriale. Regimul ATA (admission temporaire) este destinat eşantioanelor comerciale destinate unor demonstraţii prilejuite de anumite manifestări economice. Are loc o simplificare a operaţiunilor de export, import, reexport, reimport pentru ţările semnatare ale Convenţiei vamale de la Bruxelles din 1961 la care au aderat şi ţările membre ale UE. Este utilizat în acest sens un document vamal internaţional specific care este Carnetul ATA.

6.5.3. Aplicarea procedurilor de vămuire

6.5.3.1. Procedurile de vămuire a mărfurilor la export

85

Pot face obiectul exportului atât mărfurile fabricate în ţară, cât şi cele importate anterior, cu condiţia de a nu fi supuse unor măsuri prohibitive sau restrictive.

Potrivit uzanţelor există două proceduri importante de vămuire şi anume: procedura de vămuire obişnuită; procedura de vămuire simplificată.

A) Funcţionarea procedurii obişnuite de vămuire

Exportatorul sau comisionarul în vamă care-l reprezintă, completează şi depune o declaraţie vamală de export la biroul vamal interior în raza căruia se află sediul social al firmei exportatoare sau la locul unde mărfurile sunt ambalate ori încărcate pentru a fi expediate. Numai în cazuri excepţionale declaraţia vamală de export se adresează unui birou vamal de frontieră. Declaraţia vamală conţine de fapt elementele necesare vămuirii mărfurilor, cele mai importante fiind: poziţia tarifară, originea mărfurilor şi valoarea în vamă. Concomitent cu depunerea declaraţiei vamale, mărfurile ce urmează a fi exportate trebuie să ajungă la biroul vamal sau în spaţiile special destinate aplicării procedurii de vămuire.

De menţionat este că orice marfă exportată sau importată trebuie să facă obiectul unei declaraţii vamale, chiar dacă aceasta este exceptată de la plata taxelor vamale.

Începând cu data 01.01.2007 în România se folosesc numai formulare de declaraţii vamale care cuprind în antet menţiunea „COMUNITATEA EUROPEANĂ”. Completarea declaraţiei vamale a suferit succesiv anumite modificări pentru a fi compatibilă cu standardele de raportare practicate în U.E.

Persoana care declară mărfurile în vamă trebuie să fie stabilită în România, cu excepţia cazurilor când declară mărfuri în tranzit, sau în admitere temporară, precum şi atunci când sunt declarate mărfuri ocazional, cu condiţia ca autoritatea vamală să considere acest lucru îndreptăţit.

Declaraţia vamală este un act juridic prin care declarantul solicită un regim vamal pentru marfa prezentată şi se angajează să îndeplinească obligaţiile ce-i revin prin regimul vamal declarat. Furnizează informaţiile necesare pentru luarea măsurilor şi aplicarea dispoziţiilor în scopul: realizării obligaţiilor fiscale, efectuării controlului comerţului exterior şi întocmirii de statistici.

La declaraţia vamală se anexează, printre altele, următoarele documente: factura comercială, lista de colisaj, documentele de transport, licenţa de export (dacă produsul este supus controlului comerţului exterior), documentul de origine, certificatul sanitar-veterinar sau fito-sanitar în conformitate cu natura mărfii şi reglementărilor din ţara de import etc.

Declaraţia vamală se face, de regulă, în formă scrisă, existând însă şi posibilitatea utilizării unui procedeu informatic. Sunt cazuri când declaraţia vamală se face sub forma verbală sau prin orice altă acţiune prin care declarantul îşi manifestă dorinţa de a plasa mărfurile sub un anumit regim. Aceste cazuri sunt menţionate în regulamentul vamal.

Procesul de verificare a declaraţiei vamale se face de către biroul vamal unde acest document a fost depus. În principiu se urmăreşte dacă: biroul vamal la care a fost depusă declaraţia vamală este cel competent în această situaţie, declaraţia a fost depusă în termen legal, documentele solicitate au fost depuse în totalitate şi conţin informaţiile necesare. În cazul în care se constată aspecte contradictorii sau omisiuni declaraţia vamală este respinsă.

86

Acceptarea declaraţiei vamale, se materializează prin aplicarea de către serviciul vamal a ştampilei. Declaraţia primeşte un număr de înregistrare, specificându-se şi data. Concomitent se face şi menţiunea în registrul vămii.

Începând cu 1 ianuarie 1988 în ţările membre ale UE s-a trecut la substituirea declaraţiei vamale obişnuite cu Documentul Administrativ Unic (DAU). Acesta a fost modificat, în anul 2007, astfel că în prezent are un nou format. Este un document comunitar armonizat ce poate fi utilizat pentru orice regim de vămuire solicitat, putându-se efectua pe acelaşi exemplar fie declaraţia de export, fie declaraţia de import, fie declaraţia de tranzit.

Atât la export cât şi la import reglementările UE impun ca procedură emiterea declaraţiei cu privire la valoarea în vamă.

Când efectuam un export, în declaraţia de valoare, este precizată valoarea mărfurilor stabilită în diferite moduri pe baza condiţiei de livrare inserată în contract şi a modalităţii de transport aleasă. Pe baza acestei aprecieri se fundamentează valoarea statistică a mărfurilor exportate, informaţie care este preluată de biroul vamal respectiv.

După acceptarea declaraţiei vamale, autoritatea vamală controlează documentele putând trece la controlul fizic al mărfurilor.

Controlul documentelor urmăreşte aspecte legate de: corectitudinea completării declaraţiei vamale, existenţa şi verificarea formală a documentelor anexate, existenţa concordanţei între datele inserate în declaraţie şi cele existente în documentele anexate. Autoritatea vamală poate solicita declarantului şi alte documente pentru stabilirea exactităţii informaţiilor cuprinse în declaraţia vamală.

Controlul fizic al mărfurilor poate fi total sau parţial. Funcţie de natura mărfii, se pot preleva probe pentru analize sau pentru verificări suplimentare. La efectuarea controlului fizic al mărfurilor asistă exportatorul sau reprezentantul acestuia şi transportatorul. Când nu există suspiciuni cu privire la marfa ce face obiectul respectivului export, organele vamale pot renunţa la efectuarea controlului fizic.

La cerere, declarantul poate solicita modificarea unor date cuprinse în declaraţia vamală depusă şi acceptată de autoritatea vamală. Rectificările trebuie să vizeze numai mărfurile care au făcut obiectul respectivei declaraţii vamale, nefiind permise în următoarele situaţii: declarantul a fost informat de autoritatea vamală că se doreşte efectuarea controlului fizic al mărfurilor; autoritatea vamală a descoperit inexactitatea documentelor în cauză; autoritatea vamală a declarat liberul în vamă.

Declaraţia vamală poate fi chiar invalidată, dacă declarantul fie dovedeşte că marfa a fost declarată eronat pentru regimul vamal solicitat, fie când datorită unor împrejurări speciale plasarea mărfurilor sub regimul vamal pentru care acestea au fost declarate nu se mai justifică.

Reprezentanţii biroului vamal, după efectuarea controlului, sigilează compartimentele mijloacelor de transport în care se află mărfurile ce urmează a fi exportate.

Plata taxelor şi comisioanelor vamale se face de regulă înainte de eliberarea mărfii. În România, a fost perceput un comision de 0,5% din valoarea mărfurilor exportate sau importate. După aderare, acest comision nu mai este perceput.

În urma efectuării controlului şi plata drepturilor vamale, organele vamale acordă liberul de vamă care permite ieşirea mărfurilor din vamă. Liberul de vamă poate fi comunicat în scris sau electronic.

Un exemplar al declaraţiei vamale la export care poartă menţiunea “liber de vamă” este remis de către biroul vamal exportatorului. Pe baza acestui document exportatorul va justifica scutirea plăţii T.V.A-ului.

87

Trebuie precizat că mărfurile purtătoare de accize (alcool etilic alimentar, băuturi alcoolice naturale, benzină, motorină) în situaţia în care sunt transportate în vederea exportului cu mijloace auto, vor fi declarate şi prezentate pentru efectuarea vămuirii numai la birourile vamale de frontieră.

Autoritatea vamală poate proceda la confiscarea şi valorificarea mărfurilor, când după declararea liberului în vamă acestea nu au fost preluate în termenul legal, când vămuirea nu a fost posibilă din vina declarantului, când marfa este prohibită etc.

Controlul vamal cu privire la deplasarea mărfurilor între România şi celelalte ţări comunitare nu se mai efectuează, iar agenţii economici nu trebuie să mai completeze declaraţiile vamale. Statutul comunitar al unei mărfi nu trebuie confundat cu originea acesteia. O marfă importată dintr-o ţară din afara U.E. este indigenizată prin import, primind astfel statut comunitar. Mărfurile care beneficiază de statut comunitar la intrarea sau ieşirea în sau din ţara noastră nu au nevoie de formalităţi vamale. Este necesar a fi prezentat organelor vamale un document de tranzit intracomunitar T2L care certifică originea comunitară a mărfurilor, biroul vamal aplicând pe documente şi în primul rând pe factură o ştampilă cu menţiunea “ MĂRFURI COMUNITARE”.

Pentru a evidenţia schimburile de mărfuri dintre ţările comunitare la 1 ianuarie 1993 la nivelul U.E. a intrat în funcţiune sistemul “INTRASTAT” pentru colectarea şi prelucrarea informaţiilor. Prin acest sistem statistic se urmăreşte:

cunoaşterea volumului schimburilor externe ale fiecărei ţări; calcularea indicatorilor macroeconomici care reliefează evoluţia

economică şi socială a ţării; fundamentarea politicilor comunitare în diferite domenii.Sistemul “INTRASTAT” a devenit operabil şi în România începând cu

01.01.2007. Declaraţia statistică “INTRASTAT” trebuie să fie completată de toţi agenţii economici care expediază sau primesc mărfuri din ţările comunitare. Aplicaţia “INTRASTAT” cuprinde 12 câmpuri şi anume: fluxul (introduceri/ expedieri), perioada de referinţă, date de identificare ale firmei, ţară de destinaţie/ţară de expediţie, cod marfă (8 cifre conform Nomenclatorului Combinat), natura tranzacţiei, modul de transport, termenii de livrare, cantitatea în kg, cantitatea în unitate de măsură suplimentară, valoarea facturată, valoarea statistică.

Antredepozitul fiscal reprezintă spaţiul, aflat sub controlul autorităţii fiscale competente, unde mărfurile accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate. Plasarea mărfurilor accizabile în afara antredepozitului fiscal, impune plata accizelor în situaţia în care nu se poate dovedi că acestă plată a fost deja efectuată.

Deplasarea produselor accizabile în regim suspensiv presupune ca acestea să fie însoţite de Documentul Administrativ de Însoţire (DAI). Acesta reprezintă un instrument de verificare a originii mărfii, de evidenţiere a livrării, transportului şi admiterii mărfurilor accizabile de la un antredepozit fiscal la altul sau la un operator. În momentul expedierii mărfurilor, antredepozitul fiscal expeditor trimite cel de-al cincilea (ultimul) exemplar al DAI către autoritatea fiscală de care aparţine. Toţi agenţii economici plătitori de accize sunt obligaţi să depună lunar la autoritatea fiscală de care aparţin o declaraţie de accize.

Mişcarea bunurilor accizabile va fi urmărită cu sistemul computerizat EMCS (Excise Movement Control System) care funcţionează în U.E., dar în România va deveni utilizabil din anul 2009.

88

6.5.3.2. Procedurile de vămuire a mărfurilor la import

A) Procedura obişnuită de vămuire la importDerularea procedurii obişnuite de vămuire la import presupune parcurgerea

mai multor etape:1. Operaţiuni prealabile vămuirii. În cazul importului, prezentarea mijlocului

de transport la biroul vamal de frontieră este prima operaţiune, fiind efectuată de transportator, importator sau de reprezentanţii delegaţi ai acestora. Totodată sunt prezentate organelor vamale documentele ce au însoţit marfa transportată şi cele specifice mijlocului de transport utilizat. Cea de-a doua operaţiune presupune deplasarea şi prezentarea mijlocului de transport la biroul vamal interior (de destinaţie). Mărfurile prezentate biroului sau punctului vamal se află sub supraveghere vamală până în momentul stabilirii regimului vamal şi sunt depozitate temporar. Există posibilitatea ca organele vamale să solicite importatorului constituirea unei garanţii, astfel încât ulterior să existe siguranţa efectuării plăţii taxelor şi comisioanelor vamale la import.

2. Întocmirea, verificarea şi acceptarea declaraţiei vamale. La intrarea în România mărfurile care urmează să intre sub un anumit regim vamal trebuie, mai întâi, să facă obiectul unei declaraţii vamale sumare, iar apoi în termen de 30 de zile trebuie depusă o declaraţie vamală în detaliu, corespunzătoare regimului vamal desemnat.

Verificarea declaraţiei vamale priveşte aspecte legate de: completarea formularului, documentele însoţitoare necesare, semnătura declarantului, abilitarea unităţii vamale de a realiza operaţiunile solicitate şi prezentarea mărfurilor în unitatea vamală unde a fost depusă declaraţia.

În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile legale, autoritatea vamală acceptă declaraţia vamală prin aplicarea ştampilei şi procedează la înregistrarea acesteia în registrul de evidenţe. Data acceptării declaraţiei vamale este şi data înregistrării şi marchează momentul stabilirii şi aplicării regimului vamal.

Precum se procedează la export şi în cazul importului în UE trebuie întocmită declaraţia de valoare ce reprezintă baza de calcul pentru stabilirea valorii în vamă şi a valorii statistice. Valoarea în vamă reprezintă valoarea mărfurilor în punctul de intrare pe teritoriul vamal al UE concretizându-se în: valoarea DAF frontieră comunitară pentru transportul terestru, valoarea CIP port comunitar pentru transportul pe apă şi valoarea CIP aeroport comunitar pentru transportul aerian. La rândul său valoarea statistică este: DAF frontiera ţării importatoare pentru transportul terestru, CIF port comunitar pentru transportul pe apă şi CIP aeroportul comunitar pentru transportul aerian.

3. Controlul vamal .Sunt vizate în primul rând documentele, controlându-se concordanţa dintre datele înscrise în declaraţia vamală şi cele din anexe.

Poate avea loc şi un eventual control fizic al mărfurilor, urmărindu-se aspecte legate de: greutatea brută/netă, numărul de colete etc.

Este verificat şi modul de calcul al taxelor. În caz de neconcordanţă se trece la rectificarea declaraţiei vamale, iar în situaţia inversă se face menţiunea CONFORM, aplicându-se semnătura şi ştampila organului vamal.

Sunt situaţii în care declarantul nu împărtăşeşte concluziile serviciului vamal. În funcţie de importanţa litigiului se poate merge de la întocmirea unui proces verbal, aplicându-se contenciosul vamal şi până la Comisia de conciliere şi expertize vamale sau chiar la Tribunalul comercial.

89

4. Achitarea taxelor vamale. Taxele vamale, în sens restrâns, constau în cotele rezultate din tariful vamal, iar în sens larg, sunt reprezentate de toate sumele care sunt datorate atunci când o marfă trece frontiera vamală a unei ţări. În acest sens, la import sunt vizate: taxele ce rezultă din tariful vamal, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele antidumping, taxele compensatorii etc.

Plata taxelor şi comisioanelor vamale se efectuează în majoritatea ţărilor înainte ca mărfurile să fie ridicate din vamă. Există şi unele ţări care acordă credit vamal în sensul că datoria vamală poate fi achitată într-un anumit interval de timp, de regulă de ordinul lunilor, fiind percepută şi o dobândă, în acest sens.

5. Ridicarea mărfurilor. După derularea controalelor şi după plata taxelor şi drepturilor vamale (sau după efectuarea formalităţilor în ţările ce permit plata ulterioară) organul vamal îşi dă acordul cu privire la ridicarea mărfurilor completând un bon de ridicare a mărfurilor pe care îl remite importatorului..

6.6. Acoperirea riscului de schimb valutar

Între momentul semnării contractului de export-import şi momentul efectuării plăţii se scurge o perioadă de timp care, de cele mai multe ori, este consistentă, fiind de ordinul lunilor.

Exportatorul şi importatorul sunt expuşi riscului valutar, ce se concretizează în apariţia unei pierderi cauzate de evoluţia nefavorabilă a cursului valutei de contract în raport cu moneda naţională, între cele două momente menţionate mai sus. Pentru exportator riscul valutar devine realitate când valuta de contract se depreciază în raport cu moneda naţională. Din acest motiv, exportatorul va întâmpina greutăţi în reluarea procesului de producţie. Importatorul este afectat negativ, când cursul valutei în care este exprimat preţul, în contractul extern, creşte în raport cu moneda naţională. Importatorul este dezavantajat când valuta de contract se apreciază în raport cu moneda naţională. Agentul economic va încasa sau va plăti în moneda naţională un preţ total variabil, determinat de evoluţia raportului de schimb dintre cele două monede. Nu trebuie uitate situaţiile când exportatorii sau importatorii realizează câştiguri din evoluţia cursului valutar.

Agentul economic, fie că este exportator, fie că este importator reduce la zero riscul valutar, dacă reuşeşte să impună ca monedă de contract, propria sa monedă naţională.

Cu excepţia plăţii mărfii în avans - situaţii care sunt extrem de rare - intervalul de timp scurs între momentul semnării contractului şi momentul efectuării plăţii este determinat de: inexistenţa de obicei a mărfurilor pe stoc, acestea trebuind să fie fabricate de producătorul exportator; necesitatea găsirii surselor de finanţare de către exportator; procedurile de încărcare, transport, descărcare a mărfurilor şi de transmitere a documentelor etc.

Firmele care exprimă preţul din contract în valută, în derularea afacerilor internaţionale sunt supuse riscului valutar.

Metodele de acoperire a riscului valutar pot fi polarizate în două grupe:1. metode de acoperire internă sau contractuale sunt cele pe care firma le poate promova prin propria ei activitate;2. metode de acoperire externă sau extracontractuale care presupun colaborare cu o altă instituţie, de obicei, cu o bancă.

I. Metodele de acoperire internă cuprind:

90

Clauza valutară simplă vizează două valute, una de contract şi cealaltă de referinţă. Prin contract cei doi parteneri stabilesc obligativitatea recalculării valorii tranzacţiei în momentul în care evoluţia raportului dintre cele două valute, comparabil cu situaţia iniţială, depăşeşte abaterea consemnată. Trebuie menţionate în contract atât instituţia al cărui curs – dintre moneda de contract şi cea de referinţă – va fi luat în considerare, cât şi instituţia de arbitraj care trebuie să calculeze sumele rezultate ca urmare a abaterilor înregistrate, sume cu care va fi modificată valoarea contractului. Este necesar a fi prevăzută în contract abaterea de curs de la a cărei depăşire instituţia de arbitraj îşi intră în rol, deoarece în cazul unei diferenţe foarte mici, între cursul iniţial şi cel al efectuării plăţii, exportatorul sau importatorul, după caz, pot cîştiga din recalculare o sumă mai mică de bani decât suma pe care trebuie să o achite instituţiei amintite. O altă dificultate rezidă din inexistenţa unor valute de referinţă stabile. Pentru îmbunătăţirea procedurii se recurge la clauza coş valutar. Se mizează pe compensarea evoluţiei contradictorii înregistrate de valute care compun coşul. În contract sunt precizate instituţia care stabileşte cursurile valutare ce vor fi luate în considerare şi instituţia de arbitraj. Aceasta din urmă determină coeficienţii fluctuaţiei monedei contractului faţă de fiecare valută din coş. Ulterior se stabileşte un coeficient mediu de fluctuaţie, fie ca medie aritmetică simplă, când se consideră că toate valutele din coş reprezintă aceeaşi importanţă, fie ca medie aritmetică ponderată, când se consideră că unele valute sunt mai reprezentative în raport cu celelalte. Clauza monedă internaţională are în vedere legarea monedei de contract de o unitate monetară artificială creată de un organism internaţional. Avem în vedere drepturile speciale de tragere care sunt, de fapt, un coş valutar calculat de Fondul Monetar Internaţional. Sunt astfel înlăturate atât cheltuielile ocazionate de instituţia de arbitraj, cât şi suspiciunile generate de imparţialitatea acesteia;

Clauza de actualizare a preţului înscris în contract, este utilizată în contractele al căror obiect îl formează: instalaţii, agregate, adică produse cu ciclu lung de fabricaţie. Plata este efectuată în mai multe rate. Pa = Pc (1+r)n

în care: Pa = preţul actualizat, Pc = preţul înscris în contract, r = rata de modificare a cursului de schimb şi n = perioada pentru care se face actualizarea;

Selectarea monedei de contract. Exportatorul doreşte să încaseze contravaloarea mărfurilor într-o valută care se apreciază, iar importatorul optează să plătească într-o valută care are tendinţa să se deprecieze în raport cu moneda naţională. Importanţa acestui procedeu a crescut, deoarece în prezent în tranzacţiile comerciale internaţionale clauzele valutare nu sunt totdeauna agreate. Stabilirea valutei de contract poate să ţină cont fie de politica menţinerii dinamice a structurii rezervelor valutare, fie de sincronizarea plăţilor şi încasărilor care vor fi derulate de întreprindere în aceeaşi valută;

Autoacoperirea. Agentul economic care are calitatea atât de exportator, cât şi de importator, poate recurge printr-o judicioasă planificare a scadenţelor în contracte la sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută. Riscul valutar va afecta doar soldul tranzacţiilor efectuate în aceeaşi monedă. Nettingul valutar este o variantă a acestei metode fiind aplicată de

91

societăţile multinaţionale. Filialele acestora situate în ţări diferite efectuează o compensare globală a încasărilor cu plăţile reciproce;

Includerea în preţ a unei marje asiguratorii care să aibă în vedere o evoluţie nefavorabilă a preţului factorilor de producţie, cursului de schimb şi inflaţiei. Rezerva inclusă în preţ trebuie să fie direct proporţională, atât cu riscurile previzibile, cât şi cu perioada ce se va scurge până în momentul încasării. Există riscul ca produsul să devină necompetitiv pe plan internaţional, sub aspectul preţului de vânzare.

II. Metode de acoperire externă Împrumuturile paralele. Exportatorul ce urmează să încaseze contravaloarea

mărfii într-o valută cu tendinţă de depreciere, contracarează pierderile posibile prin contractarea unui credit bancar, de aceeaşi mărime cu suma pe care trebuie să o obţină de la importator, exprimat în aceeaşi valută şi cu scadenţa la aceeaşi dată;

Avansurile şi întârzierile la plată. Când moneda de contract are tendinţa de a se aprecia, exportatorul trebuie să facă tot posibilul să întârzie încasarea sumelor ce i se cuvin. În situaţia inversă, respectiv când cursul de schimb al valutei de contract înregistrează o evoluţie descendentă, este necesar ca exportatorul să facă demersuri pentru a fi plătit imediat;

Acoperirea la vedere. Agentul economic care urmează să efectueze plata peste o perioadă relativ scurtă de timp (câteva luni) se poate afla în situaţia de a deţine valute care au tendinţa de a se deprecia în raport cu alte valute, inclusiv în raport cu moneda de contract. Este indicată transformarea disponibilităţilor din valute care se depreciază în valute aflate în proces de apreciere, schimbul făcându-se la cursul zilei (cursul la vedere). Când ajunge la data scadenţei, agentul economic deţine suma necesară plăţii fie în valuta de contract, fie în alte monede care s-au apreciat şi pe care le convertesc în moneda de contract. Este evitat astfel riscul valutar, putându-se obţine şi unele câştiguri ca urmare a diferenţelor de curs valutar. În schimb, dacă agentul economic, nu a anticipat corect evoluţia cursurilor valutare, atunci acestea vor avea efect de bumerang, pierderile fiind iminente;

Acoperirea la termen. Exportatorul care consideră că în perspectivă va avea loc o depreciere a valutei de contract, iniţiază pe piaţa interbancară o vânzare la termen a unei sume (exprimată în aceeaşi valută) egală cu valoarea creanţei sale, cursul fiind cel stabilit în prezent. Momentul încasării sumei cuvenite din contract trebuie să coincidă cu cel al plăţii la termen. Practic suma încasată de exportator pentru mărfurile vândute se foloseşte pentru plata tranzacţiei la termen;

Încercarea exportatorului de a asigura o bună derulare a contractului. Sunt vizate toate etapele tranzacţiei care trebuie să se încadreze în graficul stabilit. Documentele care stau la baza efectuării plăţii sunt primordiale, deoarece justa lor elaborare asigură încadrarea decontărilor în termenele stabilite;

Solicitarea serviciilor unei societăţi de asigurare.

6.7. Plata contravalorii mărfii în tranzacţiile internaţionale

6.7.1. Aspecte generale

92

Plata constă în stingerea obligaţiei importatorului de a achita exportatorului contravaloarea mărfurilor achiziţionate, în conformitate cu clauzele inserate în contract. Interesele celor doi parteneri sunt exprimate în schema de plată agreată de fiecare, aceasta referindu-se la modul în care a fost fixat în timp momentul plăţii în raport cu momentul livrării mărfii sau cu data realizării prestaţiei.

În stabilirea schemei de plată convenabile, trebuie luate în considerare o serie de aspecte specifice pieţei, pe care se realizează tranzacţia respectivă şi anume: tradiţiile existente pe piaţă, calităţile tehnico-funcţionale ale produsului în raport cu cele atinse de produse similare concurente, conjuctura economică şi financiar-valutară etc.

Din punct de vedere al efortului financiar, pentru exportator important este ca avansul să acopere valoarea importului de completare, iar plata la livrare să depăşească tariful în valută, plătit pentru transportul internaţional. Pentru importator esenţial este ca perioada de graţie să depăşească momentul punerii în funcţiune a utilajului, astfel încât din producţia realizată o parte să fie utilizată pentru procurarea sumelor necesare achitării ratelor scadente.

Schema de plată poate fi simplă, când suma este virată integral, deci o singură dată, de regulă, la livrarea mărfii şi complexă, când se fac plăţi parţiale, suma totală fiind eşalonată de mai multe ori, funcţie de anumite evenimente. Un exemplu de schemă complexă ar fi: 10% avans, 20% plată la livrare şi 70% plată pe credit.

Avansul este o sumă de bani pe care importatorul o plăteşte exportatorului, cu o anumită perioadă de timp înaintea livrării mărfii, achitându-şi, total sau parţial, obligaţia de plată stabilită prin contract. In esenţă, avansul este un credit nepurtător de dobândă acordat de importator exportatorului. De regulă, contravaloarea acestui gest se regăseşte în creşterea preţului stipulat în contract.

Plata la livrare are loc în momentul expedierii mărfurilor, poate fi parţială, reprezentând un fragment dintr-o schemă de plată complexă, sau totală, când obligaţia de plată a importatorului este 100% îndeplinită.

Plata pe credit este realizată după livrarea mărfurilor şi reprezintă o favoare acordată exportatorului de către importator, ultimul beneficiind astfel de timpul necesar găsirii soluţiilor de finanţare.

6.7.2. Instrumentele de plată şi de credit

Instrumentele de plată şi de credit sunt înscrisuri prin care se reglează achitarea şi lichidarea unor creanţe provenite din vânzarea-cumpărarea de bunuri şi servicii. Deţinătorul legal al acestor înscrisuri este posesorul unui tip de creanţă care urmează să fie executat după scurgerea unui interval de timp menţionat în documentul respectiv.

În categoria instrumentelor de plată şi de credit sunt incluse: cambia, biletul la ordin şi cecul.

Cambia (trata)Cambia este un înscris prin care o persoană denumită trăgător, dă ordin altei

persoane denumită tras, de a plăti unui terţ (beneficiar) sau la ordinul acestuia, o sumă de bani determinată, la o data fixă şi într-un loc stabilit.

Cambia este un titlu de credit esenţialmente girabil, care asigură din punct de vedere comercial, dreptul exportatorului de a încasa la un anumit termen atât preţul mărfii, cât şi dobânzile aferente. Beneficiarul poate fi creditorul însuşi (trăgătorul) sau

93

un terţ. Când cambia este acceptată de către debitor (tras), ea reprezintă recunoaşterea unor datorii către trăgător. În acest sens, pe faţa cambiei trebuie scris cuvântul ACCEPTAT, urmat de semnătura trasului şi de înscrierea datei.

Exportatorul, pentru a se proteja, trebuie să aibă în vedere următoarele: necesitatea ca, înainte de trimiterea mărfurilor, cambia să fie acceptată de

către importator sau de o bancă împuternicită; pe cât posibil trata este recomadabil să fie avalizată, mai ales atunci când

există suspiciuni cu privire la solvabilitatea trasului; formularele să fie alese şi completate potrivit legislaţiei în materie; scadenţele privitoare la plată, consemnate în contract şi în cambie, trebuie

să coincidă; în scadenţar trebuie consemnată trimiterea cambiei la acceptare,

urmărindu-se întoarcerea ei şi, ulterior, efectuarea plăţii la scadenţă.Exceptând relaţiile directe dintre trăgător, beneficiar şi tras, cambia mai poate

fi folosită ca instrument de plată şi de credit prin andosare (girare) sau scontare. Când trasul refuză plata la scadenţă, creditorul are drept de a-l urmării,

procedând în această direcţie la emiterea unui protest, redactat de un funcţionar public competent. Protestul îndeplineşte mai ales un rol probator cu privire la îndeplinirea obligaţiilor înscrise în cambie.

În situaţia în care cambia este avalizată, iar trasul refuză plata ei, beneficiarul poate demara acţiunea în regres, respectiv acţiunea de urmărire la plată a persoanelor care şi-au asumat obligaţia de garantare a plăţii trasului.

Biletul la ordinBiletul la ordin reprezintă un titlu de credit în temeiul căruia o persoană

numită emitent îşi asumă obligaţia de a plăti altei persoane numită beneficiar (sau la ordinul acesteia), o suma de bani la împlinirea scadenţei. Fiind emis de debitor, biletul la ordin se constituie într-o recunoaştere directă a unei datorii faţă de beneficiar.

Exportatorul trebuie să aibă grijă ca: documentul care este emis de importator să conţină toate elementele

necesare şi să fie semnat de persoana autorizată în acest scop; dacă este redactat în limba importatorului, este necesar a fi acordată atenţie

deosebită semnificaţiei cuvintelor; actualizarea scadenţarului legată de primirea înscrisului şi de scadenţă; actualizarea poziţiei de schimb în cazul în care biletul la ordin este emis în

valută.Biletului la ordin îi sunt aplicabile aceleaşi prevederi ca şi în cazul cambiei,

când este vorba de avalizare, gir, scadenţă, protest, regres.În România cambia şi biletul la ordin sunt reglementate de Legea nr. 58/1934,

modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993.

Cecul Cecul este un înscris pe un formular special tipărit, prin care o persoană

numită trăgător, dă ordin unei bănci numită tras, să plătească o sumă de bani în favoarea sa, sau în favoarea altui beneficiar. Înainte de emiterea cecului, importatorul trebuie să verifice existenţa provizionului din contul său deschis la banca plătitoare. Când importatorul nu deţine suficient disponibil în cont, cecul emis este fără acoperire, faptă sancţionată de majoritatea legislaţiilor lumii.

Emiterea cecului constă în completarea de către importator (trăgător) a unei file din carnetul cu formulare de cec, filă pe care o înmânează exportatorului.

94

Elementele ce trebuie inserate în textul cecului sunt: data şi locul emiterii ; denumirea de cec în cuprinsul înscrisului ; ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată în cifre şi litere ; numele băncii plătitoare; locul plăţii; semnătura emitentului.

Simplitatea mecanismului plăţii prin cec şi, într-o oarecare măsură, siguranţa pe care o conferă, fac din acesta unul dintre cele mai utilizate instrumente de plată, inclusiv pe plan internaţional. Trebuie să avem în vedere şi riscurile pe care le presupune folosirea cecului. Acestea sunt legate în principal de lipsa unor garanţii comerciale şi de posibilitatea emiterii de cecuri fără acoperire.

6.7.3. Modalităţi de plată în tranzacţiile internaţionale

Modalitatea aleasă de a efectua plata, într-o afacere internaţională, influenţează într-un sens sau în celălalt nivelul pe care îl are preţul unitar, inserat în contract.

Modalitatea de plată constă în mecanismul prin care documentele ce atestă expedierea mărfii în anumite condiţii sunt remise pe circuit bancar importatorului, care la rândul său, pentru a intra în posesia acestora, trebuie fie să plătească preţul convenit, fie să-şi asume angajamentul printr-un instrument de plată că va achita la o dată ulterioară contravaloarea produselor tranzacţionate sau serviciilor prestate.

A) Plata prin acreditiv documentar (AD)Uniformizarea reglementărilor ce vizează plăţile internaţionale prin credit

documentar a fost efectuată de Camera Internaţională de Comerţ din Paris prin Publicaţia nr. 500. În art. 2 al publicaţiei amintite mai sus, creditul documentar este definit ca fiind “orice angajament de plată contra documente, asumat de o bancă, indiferent cum este definit sau descris”. În lume, creditul documentar se regăseşte sub următoarele denumiri: Letter of Credit, Credit Documentarie, Akkreditiv, Accreditivo. Practica şi literatura de specialitate din România au impus termenul de acreditiv documentar (AD).

Patru persoane participă activ la derularea plăţilor prin AD şi anume: Ordonatorul AD (importatorul) este cel care dă ordin băncii sale de a

deschide AD; Beneficiarul AD (exportatorul) este persoana în favoarea căreia banca

importatorului se angajază la plată; Banca emitentă, la solicitarea importatorului, îşi asumă în scris

angajamentul de plată, care este însă condiţionat de îndeplinirea anumitor clauze şi de depunerea anumitor documente;

Banca notificatoare este o bancă amplasată, de regulă, în ţara exportatorului care îl notifică, îl avizează pe acesta cu privire la faptul că a fost deschis acreditivul documentar.

Trăsătura fundamentală prin care AD se deosebeşte de celelalte modalităţi de plată este siguranţa pe care o conferă tuturor participanţilor.

Exportatorul are siguranţa că va primi de la banca sa contravaloarea mărfurilor expediate. Pentru aceasta el trebuie să îndeplinească anumite condiţii înscrise în AD şi este necesar să depună documentele la bancă în termenul convenit.

95

Importatorul este sigur că, atunci când efectuează plata, mărfurile au fost deja expediate către el, în condiţiile de cantitate şi calitate stabilite.

Banca emitentă, prin faptul că setul de documente (inclusiv cel de transport) se află la dispoziţia sa, devine proprietara mărfurilor în cazul în care importatorul nu plăteşte. În această situaţie, banca trebuie să găsească alt cumpărător, fapt ce presupune cheltuieli suplimentare legate de transport, depozitare etc. Prin urmare, comisionul încasat de bancă este substanţial mărit, comparativ cu alte modalităţi de plată.

Datorită acestor cheltuieli suplimentare, legislaţia multor state prevede necesitatea ca importatorul să creeze anumite depozite colaterale care să fie puse la dispoziţia băncii. Această situaţie nu este însa de natura AD, la baza căruia stă angajamentul de plată pe care banca şi-l asumă.

Pe lângă culegerea unor informaţii despre importator, exportatorul înainte de semnarea contractului verifică şi reputaţia bănci emitente. Au existat cazuri când exportatorii au primit acreditive false de la bănci fantomă, dându-şi seama de eroarea lor destul de târziu, după ce expediaseră marfa.

Imediat după primirea AD exportatorul trebuie să verifice concordanta dintre elementele inserate în A.D. şi cele stabilite anterior prin contractul comercial. Pot rezulta trei situaţii:

1. de concordanţă, când exportatorul trebuie să expedieze marfa şi să întocmească setul de documente pe care să le depună la bancă în vederea obţinerii contravalorii produselor livrate;

2. de neconcordanţă, dar exportatorul poate, fără probleme, să finalizeze documentele aflate în divergenţă. Exportatorul va livra marfa şi va întocmi setul de documente, aşa cum este indicat în AD;

3. de neconcordanţă, când clauzele din AD nu corespund celor inserate anterior în contract, iar exportatorul nu le poate îndeplini.

În această ultimă situaţie, exportatorul trebuie să aibă în vedere, următoarele acţiuni:

nu livrează marfa; contactează importatorul pentru modificarea AD. Exportatorul va negocia

modificările ce trebuie efectuate, astfel încât să le poată îndeplini; exportatorul va primi pe canal bancar ajustările aduse AD, cerând apoi în

mod expres băncii notificatoare (banca din ţara exportatorului) acordul pentru modificările respective;

exportatorul livrează marfa şi depune setul de documente la bancă în conformitate cu cerinţele AD modificat.

În cazul în care, derularea negocierilor nu conduce la un rezultat, sau când AD modificat nu este acceptat de bancă, exportatorul nu trebuie să livreze produsele, AD putându-se transforma în incaso documentar.

Dacă exportatorul livrează marfa, o face pe răspunderea sa, plata rămânând la latitudinea importatorului.

Pentru a ieşii din acest impas, exportatorul poate, fie să continue negocierile cu importatorul până la armonizarea intereselor şi posibilităţilor, fie să rezilieze contractul şi să obţină anumite despăgubiri, dacă acestea sunt prevăzute în contract.

Pentru a putea intra în posesia sumelor ce reprezintă contravaloarea mărfurilor livrate, exportatorul trebuie să fie extrem de riguros în respectarea termenelor şi în emiterea sau procurarea documentelor prevăzute în A.D.

Prealabil depunerii documentelor la bancă, exportatorul are grijă:

96

ca toate documentele necesare să fie completate, iar numărul de originale şi de copii să fie cel precizat;

ca orice modificare să fie ştampilată şi semnată de emitent; ca toate datele inserate în documente diferite să nu se contrazică.

Documentele care sunt solicitate exportatorului sunt grupate în patru categorii: Documente comerciale care conţin elemente de identificare cantitativă,

valorică şi calitativă. În această categorie sunt incluse: factura externă, factura consulară şi factura proformă (de informare sau provizorie, fiind trimisă importatorului înaintea livrării mărfurilor);

Documentele care reliefează calitatea, cantitatea şi originea mărfurilor: lista cu greutatea coletelor, procesul-verbal de recepţie calitativă, buletinul de analize, certificatul fito-sanitar, certificatul sanitar-veterinar, certificatul de garanţie şi certificatul de origine;

Documentele de asigurare, numai în cazul în care, asigurarea cade, conform condiţiilor de livrare, în sarcina exportatorului. În această categorie sunt incluse: poliţa/certificatul de asigurare şi notele de acoperire, care sunt de fapt certificate de asigurare provizorii;

Documentele de transport: conosamentul maritim sau fluvial, duplicatul scrisorii de trăsură internaţională pentru transportul feroviar, scrisoarea de trăsură internaţională pentru traficul rutier, scrisoarea de transport aerian, adeverinţa emisă de o casă de expediţii internaţionale când mărfurile sunt livrate în grupaj.Factura, documentul de transport şi cel de asigurare sunt riguros reglementate

de Publicaţia 500. Pentru restul de documente, trebuie precizat de ordonator în cererea de deschidere a AD, ce informaţii trebuie să conţină şi cine este autorizat să le semneze.

Când plata se face prin acreditiv, raporturile dintre importator şi banca emitentă capătă o importanţă deosebită. Dacă relaţia dintre cei doi este excelentă, banca va plăti din fondurile proprii valoarea totală a mărfurilor. Dacă relaţia importatorului cu banca emitentă este bună, dar nu foarte bună, aceasta din urmă va solicita importatorului să garanteze cu lichidităţi o parte din valoarea acreditivului. Dacă relaţia cumpărătorului cu banca nu este foarte solidă, banca îi va pretinde acestuia să garanteze plata în totalitate, prin constituirea unui depozit bancar colateral.

Importatorul trebuie să ţină cont de posibilitatea apariţiei unor fraude care au fost confirmate de practica internaţională în domeniu. Anumiţi importatori au constatat că au primit cutii goale sau pline cu nisip în locul mărfii prevăzută în contract. Constatarea a avut loc după ce banca îl plătise pe exportator. O serie de importatori au primit de la exportatori mărfuri cu defecte. Termenul defect poate genera interpretări diferite. Pe de altă parte, procedura de constatare a defectelor poate fi una greoaie, iar remedierea lor presupune timp. Unii importatori au constatat că au primit mai puţină marfă decât au comandat. Sunt vizate mărfuri de valoare mare, exportatorul substituind greutatea netă cu cea brută, prin aceasta încercând să-şi oblige partenerul să plătească greutatea ambalajelor la preţul mărfii. Alţi importatori s-au plâns că exportatorii au prezentat la bancă documente false în care era consemnat numele unui vapor inexistent.

B) Plata prin incaso documentarDerularea plăţii prin incaso documentar este reglementată de Publicaţia 522 a

Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris.

97

Incaso-ul are un mecanism de derulare simplu, dar negarantat bancar. El constă într-o simplă vehiculare de documente, obligaţia de plată a importatorului fiind cea stipulată în contractul comercial. Comisionul perceput de bănci este redus.

Este necesar ca, în contractul de vânzare-cumpărare să fie stipulat că modalitatea de plată este incasoul documentar.

Exportatorul livrează marfa şi depune la banca sa setul de documente, ordinul de încasare şi o scrisoare prin care se precizează clar modul în care îi vor fi remise documentele importatorului (contra plată, acceptare sau în alte condiţii).

Banca exportatorului remite documentele şi scrisoarea cu instrucţiunile băncii importatorului.

Banca importatorului eliberează documentele cumpărătorului contra plată sau contra acceptării de către acesta a unei cambii trase asupra lui.

Ulterior, banii vor circula pe traseu bancar şi vor intra în posesia exportatorului.

Exportatorul nu este sigur că importatorul va plăti sau va plăti de îndată contravaloarea mărfurilor. La toate acestea, se adaugă şi faptul că, potrivit uzanţelor, şi dacă în contract nu se prevede astfel, plata comisionului bancar cade tot în sarcina exportatorului.

Reiese clar că, atunci când plata se efectuează prin incasso documentar avantajele sunt de partea importatorului. Este recomandabil ca, incassoul documentar să fie utilizat în relaţiile cu partenerii tradiţionali a căror bonitate este de necontestat.

Exportatorul trebuie să acorde o atenţie sporită elaborării şi procurării documentelor în conformitate cu înţelegerea contractuală.

Setul de documente, în general, conţine: ordinul de încasare în care sunt precizate: părţile implicate; elementele

comerciale şi documentele; condiţiile de plată; procedurile pe care banca urmează să le aplice, în caz de neacceptare sau neplată;

factura comercială; documentele de transport; certificatul sau poliţa de asigurare; cambia.Întrucât exportatorul este cel mai expus la riscuri, când plata se face prin

incaso documentar, trebuie ca, atunci când optează pentru această modalitate de plată, să ţină cont de următoarele aspecte:

1. să nu existe îndoieli privind dorinţa şi posibilitatea importatorului de a plăti marfa;

2. situaţia din ţara importatorului să fie stabilă din punct de vedere politic, economic şi legislativ;

3. să nu existe restricţii valutare în ţara partenerului;4. conjunctura internaţională pentru marfa respectivă să fie favorabilă, astfel

încât dacă importatorul refuză să plătească, să se poată găsi cu uşurinţă un nou cumpărător.

Plata prin incaso documentar este avantajoasă, aşa cum am menţionat, pentru importator, dar acesta trebuie să fie conştient atât de necesitatea cunoaşterii şi înscrierii în contractul comercial, a tuturor documentelor necesare pentru importul mărfurilor în ţara sa, cât şi de faptul că verificarea documentelor primite pe circuit bancar cade în sarcina sa, banca remitentă neavând această obligaţie.

Pentru importator există riscul ca marfa livrată să nu corespundă cu cea din contractul internaţional. El plăteşte mărfurile înainte de le primi şi, în multe cazuri, nu le supune unui control înainte de a fi expediate de exportator. Importatorul poate să

98

specifice în contract ca între documentele pe care trebuie să le remită vânzătorul să fie şi un certificat de control emis de o terţă persoană.

C) Plata prin scrisoarea de credit comercial (commercial Letter of credit)Scrisoarea de credit comercial reprezintă documentul prin care o bancă

(emitentă) se angajează, la ordinul importatorului, să plătească în valuta, fără rezerve, o sumă determinată sau să accepte cambiile trase asupra ei de exportator, dacă beneficiarul (exportatorul) respectă întocmai condiţiile de a căror îndeplinire a fost legată asumarea acestei obligaţii. Banca efectuează plata către exportator din fonduri proprii numai în situaţia în care importatorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a plăti.

Această modalitate de plată devine utilizabilă numai prin cambii trase de către exportatori asupra băncii emitente, însoţite de documente de expediere a mărfii indicate în cuprinsul său. Cambiile la vedere sunt plătibile la data primirii lor de către banca emitentă. Cele la termen sunt plătibile după trecerea unui număr de zile de la prezentare. Mai întâi, ele trebuie acceptate de banca emitentă, după care sunt liber negociabile.

Scrisoarea de credit este domiciliată, fără excepţie, în străinătate.Cambia trasă este plătită sau acceptată de banca emitentă din ţara

importatorului sau dintr-o altă ţară terţă, numai după ce ea a fost primită de banca sus menţionată, împreună cu documentele însoţitoare.

Această modalitate de plată consideră a fi o variantă de AD care se utilizează mai ales de parteneri din ţări aflate sub influenţă anglo-saxonă.

D) Plata prin ordin de plată – din punctul de vedere al importatorului constă, în principal, în completarea formularului standardizat, care reprezintă de fapt ordinul de plată. Urmează depunerea acestuia la bancă, împreună cu factura comercială şi alte documente care atestă efectuarea importului de mărfuri şi, implicit, existenţa obligaţiei de plată. Efectuarea plăţii este condiţionată de existenţa disponibilităţilor în contul importatorului. Acesta va trebui să aducă la zi atât poziţia de schimb (când plata se efectuează într-o monedă diferită de cea naţională), cât şi scadenţarul.

Trăsătura fundamentală a ordinului de plată este revocabilitatea, ordonatorul (importatorul) putând să-l retragă sau să-l modifice prin instrucţiunile ulterioare date băncii sale. Aceste instrucţiuni nu mai produc efecte în condiţiile în care plata a fost deja efectuată.

Ordinele de plată pot fi: simple, când încasarea lor nu este condiţionată de depunerea unor documente; documentare, când încasarea este condiţionată de depunerea documentelor

menţionate expres de importator (ordonator).

Capitolul 7

OPERAŢIUNI COMERCIALE ÎN AFARA COMERŢULUI CURENT

Operaţiunile comerciale combinate se referă la schimburile internaţionale ce cuprind activităţi de import, export, prestări servicii etc., care sunt integrate într-un mecanism de derulare complex. De regulă, sunt necesare două sau mai multe contracte între care există anumite legături, consecinţa reprezentând-o gradul de risc mai ridicat.

99

Conform practicii internaţionale, formele pe care le îmbracă operaţiunile combinate sunt: contrapartida, switch-ul, reexportul şi lohn-ul.

A) ContrapartidaSpecialiştii în domeniu apreciază că nu există o definiţie universal acceptată a

contrapartidei.În sens restrâns, „în expresia sa cea mai sintetică,

contrapartida constă în combinarea unei tranzacţii de cumpărare cu una de vânzare”1. În sens larg, prin această operaţiune se înţeleg toate formele de coordonare bilaterală a schimburilor dintre parteneri, inclusiv cele din cadrul acţiunilor de cooperare economică internaţională.

Clearingul este o formă a contrapartidei care reprezintă o compensaţie globală, centralizată, a tuturor creanţelor şi angajamentelor unei ţări faţă de altă ţară. Operaţiunile comerciale derulate între parteneri, se efectuează fără transfer efectiv de numerar, prin înregistrarea lor în conturi deschise la băncile desemnate.

Utilizarea clearingului este promovată de ţările posesoare ale unor monezi „slabe” şi ale unor rezerve valutare reduse, acestea preferând compensaţiile reciproce de mărfuri şi servicii. Prin clearing exportatorii unei ţări sunt plătiţi în monedă naţională, sumele respective fiind achitate de importatorii aceleiaşi ţări pentru plata produselor importate din ţara în care s-a făcut exportul şi cu care s-a perfectat un acord de clearing.

B) Operaţiunile de switchOperaţiunile de switch sunt specifice comerţului în contrapartidă, intervenţia

lor producându-se, de regulă după încetarea livrărilor de produse. Aceste operaţiuni au fost generate de dificultăţile apărute în practica derulării acordurilor de clearing. Spre exemplu, este posibil ca una dintre firmele participante la clearing să primească mărfuri în compensaţie de care să nu aibă nevoie. Pentru a le putea valorifica, aceasta apelează la serviciile unei firme specializate în operaţiuni de switch. Prin efectul unei operaţiuni de switch, firma specializată dobândeşte mărfurile cu o semnificativă reducere de preţ. Ea poate găsi cumpărător fie într-o ţară în care nu există restricţii valutare şi atunci vinde marfa contra valută convertibilă, fie într-o ţară unde transferul de valută în străinătate este controlat de către stat. În această ultimă situaţie, dacă potenţialul cumpărător nu poate plăti mărfurile în valută convertibilă, vânzătorului i se oferă varianta plăţii prin produse realizate în ţara cumpărătorului. Când vânzătorul refuză, firma de switch va încerca să comercializeze produsele primite ca titluri de plată într-o ţară cu excedent de plăţi în mijloace exprimate în valută convertibilă. Sunt situaţii când firma specializată repetă de mai multe ori tranzacţiile, până când mărfurile primite în schimb vor putea fi comercializate în valută convertibilă. Cu prilejul fiecărei faze a operaţiei, firma specializată oferă în mod uzual cumpărătorului o parte din diferenţa favorabilă obţinută de la vânzătorul produselor în contrapartidă.

Operaţiunile de switch constau, în esenţă, într-o combinare a schimbului internaţional de mărfuri cu o serie de activităţi financiar valutare, în vederea transformării unor disponibilităţi de clearing, în fonduri libere (sau în disponibilităţi pentru alte clearinguri), sau a schimbării unor fonduri de devize libere în rezerve de clearing.

1 Al. D. Albu, V. Ciurel - Contrapartida în relaţiile internaţionale, ASE, Bucureşti, 1991, p. 8.

100

C) ReexportulReexportul presupune cumpărarea unei mărfi în regim de import şi vânzarea ei

în regim de export în scopul obţinerii unei diferenţe între preţul de vânzare şi cel de cumpărare care să asigure, pe lângă recuperarea cheltuielilor ocazionate de operaţiune, şi obţinerea unui profit. Un alt obiectiv al reexportului îl reprezintă promovarea relaţiilor comerciale cu anumite ţări. Baza juridică a operaţiunii este dată de existenţa a două contracte: unul de import perfectat de reexportator cu exportatorul şi altul de export încheiat între reexportator şi importator.

D) Lohn-ulLohn-ul are ca obiect prelucrarea materiilor prime, materialelor aparţinând

uneia dintre părţi (importatorul) de către cealaltă parte (exportatorul).Operaţiunea se derulează pe bază de contract, firma care lansează comanda

numindu-se ordonator (importatorul), iar cea care realizează produsul numindu-se executant (exportatorul).

Transferul internaţional de tehnologie se realizează cu precădere prin licenţierea brevetelor de invenţie şi prin derularea afacerilor în sistem franciză.

LicenţiereaÎntr-o accepţiune generală, licenţierea (engl. licensing) este operaţiunea

comercială prin care titularul unui drept de proprietate industrială transferă unei firme, toate drepturile de utilizare a brevetului de invenţie, documentaţia tehnică, procedurile tehnice, schemele operatorii de producţie, metodele de exploatare a maşinilor şi mărcile de fabrică şi comerţ, procedurile de control a calităţii, programele de pregătire tehnică şi profesională, toate acestea în schimbul unei sume de bani (redevenţă) stabilită prin contract. Mărimea redevenţei (engl. royality) depinde în primul rând de estimarea profiturilor viitoare. Transferul activelor intangibile, în speţă a licenţelor, este însoţit de alte servicii comerciale, printre care trebuie evidenţiată asistenţa tehnică.

Contractul de licenţă exprimă acordul de voinţă al părţilor, referitor la transferul dreptului de utilizare a brevetului şi, respectiv plata preţului, stabilind drepturile şi obligaţiile reciproce.

Părţile contractante sunt reprezentate de licenţiar care este titularul dreptului de proprietate industrială şi de licenţiat, respectiv beneficiarul exploatării dreptului de proprietate industrială.

Franchisingul internaţionalFranchisingul a cunoscut de-a lungul timpului o serie de definiţii în funcţie de

elementele care au fost considerate mai importante.O definiţie relativ completă este aceea care consideră că franchisingul este o

tehnică de comercializare sau de distribuţie a produselor şi serviciilor prin care o firmă numită cedent (franchizor) cedează unei persoane fizice sau juridice numită cesionar (francizat) dreptul sau privilegiul (franciza) să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp şi într-un loc determinat1.

1 A. Puiu - Management în afacerile economice internaţionale, Bucureşti, 1992, p. 311.

101

Licitaţii internaţionaleLicitaţiile nu reprezintă o procedură de tranzacţionare cu caracter de noutate.

Sunt cunoscute târgurile de sclavi din Roma antică, târguri ce se identifică foarte bine cu licitaţiile. În Grecia licitaţiile au fost utilizate pentru concesionarea minelor, iar în perioada babiloniană au fost folosite pentru vânzarea vinurilor. Perioada contemporană a fost marcată de creşterea vertiginoasă a vânzărilor sau cumpărărilor prin licitaţii.

Atât în ţările în tranziţie la economia de piaţă, cât şi în cele cu economie liberală, numeroase pieţe internaţionale folosesc sistemul licitaţiilor. Această procedură de încheiere a afacerilor se referă la marile proiecte industriale, de comunicaţie, la lucrările publice şi de amenajare a teritoriului, dar şi la achiziţionarea de produse de bază (materii prime), de bunuri de consum curent (produse alimentare, furnituri şcolare). Pe lângă cele enumerate, care reprezintă obiectul tradiţional al licitaţiilor, această tehnică de comercializare mai poate fi utilizată pentru: produsele care datorită avarierii şi deteriorării pe timpul transportului nu mai sunt acceptate de importator; produsele greu vandabile care sunt stocate în antredepozite portuare; produsele care în urma unei hotărâri judecătoreşti se vând prin executare silită de către creditor. Organizaţiile publice şi firmele private recurg la licitaţii pentru a încheia afacerea cu furnizorul care a prezentat cea mai avantajoasă ofertă. Întreprinderile interesate trebuie mai întâi să selecteze licitaţiile care li se par interesante, înainte de a depune oferta. Sursele de informare sunt multiple. Sfera de cuprindere a licitaţiilor a crescut o dată cu dezvoltarea Internetului, cu ajutorul căruia s-a ajuns în ultimul deceniu la performanţa de a crea noi pieţe în domenii cum ar fi energia şi transporturile.

Organizaţiile internaţionale finanţatoare (Banca Mondială, BERD) şi consultanţii constituie sursele cele mai preţioase pentru obţinerea de informaţii utile înaintea publicării, ceea ce permite întreprinderilor să remită la timp o propunere corespunzătoare. Mai mult, firmele importante, experimentate, şi-au constituit o reţea eficientă de contacte cu serviciile oficiale, marile întreprinderi publice, colectivităţile descentralizate, cabinetele de inginerie, ele oferind informaţii prin care organizatorul licitaţiei le utilizează la redactarea caietului de sarcini.

Se poate afirma că licitaţiile reprezintă pieţe de mărfuri cu trăsături proprii, care funcţionează periodic sau ocazional pe baza unui ansamblu de reguli, concentrând în acelaşi timp şi în acelaşi loc, oferta şi cererea de mărfuri1.

1 A. Puiu, (coord) - Conducerea, tehnica şi eficienţa comerţului exterior, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1989, p. 386 - 398.

102

INCOTERMS 2000 ▄ - Cheltuieli în sarcina vânzătorului ; - cheltuieli în sarcina cumpărătorului Condiţia de livrare Ambala

re Încărcare

în camion, vagon,

container la

depozitul de plecare

Pre-transport

formalităţi de vămuire

la export

trecerea pe mijlocul de

transport principal sau pe platforma

de grupaj (încărcarea) la

plecare

Transport principal

Asigurarea mărfurilor

Trecerea de pe mijlocul de transport principal sau pe platforma de degrupaj (descărcare) la sosire

Formalităţi de vămuire la import (t.v.+TVA)

Post-transport (transport-ul până la uzina sau depozitul de sosire)

Descărcarea mărfurilor la uzina sau depozitul de sosire

transportMaritim MTerestru TOricare O

EXW- ex works- franco fabrică - la poarta fabricii

▄ O

FAS – Free Alongside Ship – franco de-a lungul vasului (….port de încărcare convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ M

FCA – free carrier – franco cărăuş (….locul convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ O

FOB – free on board – franco la bord (…port de încărcare convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

CFR – cost and freight – cost şi navlu (…port de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

CPT – carriage paid to – transport plătit până la (…locul de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ O

CIF – cost, insurance and freight – cost, asigurare şi navlu (…port de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

CIP – carriage and insurance Paid to – fraht şi asigurare plătite până la (…locul de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ O

DAF- delivered At Frontier – livrat la frontieră (…locul de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ T

DES – Delivered Ex Ship – livrat pe navă (…port de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

DEQ – Delivered Ex Quay – livrat la cheu (…port de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ M

DDU – Delivered Duty Ubpaid – ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ O

11

livrat cu taxe vamale neachitate (… locul de destinaţie convenit)DDP – Delivered Duty Paid - livrat cu taxe vamale plătite (… locul de destinaţie convenit)

▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ ▄ O

12