suport curs - dcc

5/17/2018 Suport Curs - DCC - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-dcc 1/43

1

UNIVERSITATEA „MIHAIL KOGĂLNICEANU” DIN IAŞI FACULTATEA DE DREPT

Str. Băluşescu, Nr.2, IAŞI – 700.309, ROM NIA, http://www.umk.ro Tel.: 0232-212.416; 0332-425.579; Fax: 0232-279.821; e-mail: [email protected]

SUPORT CURS

Disciplina:

DREPT CONSTITUŢIONAL COMPARAT

An IV

An univ. 2011-2012

http://www.umk.ro/

http://www.umk.ro/

http://www.umk.ro/

mailto:[email protected]




http://www.umk.ro/



2

Aspecte privind controlul parlamentar

în România şi în alte state europene

După cum s-a apreciat în literatura juridică, controlul parlamentar este o

coordonată esenţială a funcţionării corecte a tuturor mecanismelor instituţionale în

aplicarea efectivă a exigenţelor principiului separaţiei puterilor în stat . În acest sens, s-a

subliniat că fundamentul controlului îl constitu ie în mod cumulativ caracterul de

autoritate supremă a Parlamentului, dispoziţiile legii fundamentale, contractul de

guvernare - care presupune platforma politică a executivului - logica principiului

separaţiei puterilor în stat şi principiul responsabilităţii guvernamentale1.

Relevându-se rolul extrem de important al existenţei unui control adecvat şi

eficient într-un stat, s-a mai afirmat că amenajarea exercitării controlului parlamentar

concomitent cu asigurarea unui statut adecvat unei societăţi democr atice pentru

opoziţie este de natură a întări rolul legislativului şi „nu este multă exagerare în

ideea că, în societăţile contemporane, astăzi, funcţia de control este cel puţin la fel de

însemnată ca şi cea de legiferare, mai ales prin varietatea şi supleţea ei”2.

În această secţiune vom analiza controlul parlamentar în regimurile politice

democratice, cu sublinierea aspectelor particulare şi a modalităţilor variate de control.Apoi, vom întreprinde o analiză detaliată a controlului parlamentar , aşa cum apare

acesta în constituţiile diferitelor state europene, precum şi în practica politică a

acestor ţări.

În concepţia profesorilor Pierre Avril şi Jean Gicquel, termenul de

« control » desemnează „activităţile politice ale Adunărilor, spre deosebire de activitatea

lor legislativă şi acoperă o mare diversitate de operaţiuni, care merg de la punerea în joc

a responsabilităţii guvernului până la activităţi pur informative”3

.În t r -un s tud iu e la bo ra t de Un iune a Interparlamentară este subliniat rolul

deosebit de important al controlului parlamentar. Astfel, fiind mandatare ale poporului,

Adunările legislative trebuie să supravegheze modul în care se înfăptuieşte conducerea

treburilor statului pentru ca aceasta să se menţină pe linia care corespunde cel mai

1 M. Enache, „Aspecte generale privind controlul parlamentar în regimurile politice democratice”, în „Dreptul”nr. 8/1997, p. 262 Florin Vasilescu, „Consideraţii privind controlul parlamentar în dreptul comparat”, în „Studii de Drept

Românesc”, Ed. Academiei, Serie Nouă, nr. 1-2/1996, p. 115 3 P. Avril, J. Gicquel, „Droit parlementaire”, 2e édition, Montchrestien, Paris, 1996, p. 221



3

mult aspiraţiilor întregii colectivităţi naţionale. Forţa parlamentului derivă din puterea

de a supraveghea în ansamblul său acţiunea politică şi administrativă a executivului

şi chiar de a o întrerupe atunci când ea nu corespunde dezideratelor naţiunii4.

Mul ţi autori de specialitate din Franţa5 consideră că Parlamentul are o dublă

misiune - de a vota legea şi de a realiza un control asupra guvernământului, în sensullarg al acestui termen; acest control se extinde nu numai asupra executivului, ci

asupra tuturor autorităţilor etatice care exercită puterea.

Parlamentul exercită un control asupra mai multor autorităţi în cadrul statului,

modalităţile fiind variate de la o ţară la alta, de la un regim politic la altul.

De obicei, controlul asupra guvernului se manifestă prin: dări de seamă, mesaje,

rapoarte6; acordarea votului de încredere la învestitură; întrebări adresate miniştrilor de

către parlamentari; interpelări; comisii parlamentare; moţiunea de cenzură; moţiunea deîncredere sau angajarea răspunderii guvernului în faţa parlamentului asupra unui

proiect de lege, asupra unei declaraţii de politică generală sau asupra unui program de

guvernare; aprobarea actelor cu valoare normativă emise de guvern; aprobarea

prealabilă sau ulterioară a tratatelor internaţionale negociate de guvern şi încheiate de

şeful statului; trimiterea în judecată a miniştrilor (în general, urmărirea penală trebuie

aprobată de parlament).

În ceea ce priveşte controlul asupra şefului statului, ca regulă generală, şeful

de stat - monarh sau preşedinte - nu răspunde pentru actele săvârşite în exerciţiul

mandatului său. Acest comandament se aplică îndeosebi în statele care au ca formă

de guvernământ monarhia. Astfel, s-a subliniat7 că regele este supus principiilor

irevocabilităţii şi inviolabilităţii. În acest sens, principiul irevocabilităţii rezidă în calitatea

ereditară a monarhului, calitate care este indiscutabilă. Atributul inviolabilităţii se

referă la neresponsabilitatea monarhică („le roi ne peut faire mal") ce derivă din

vechiul drept, când puterea absolută a monarhului era fundamentată pe confuziunea

puterilor în persoana regelui.

În regimurile politice în care şeful statului este ales în mod direct sau indirect,

acesta îşi asumă o serie de responsabilităţi în legătură cu activitatea pe care o

4 „Les Parlements dans le monde”, Recueil de données comparatives, Presses Universitaires de France, Paris,1977, p. 7115 J. Gicquel, „Droit constitutionnel et institutions politiques”, Montchrestien, E.J.A., Paris, 15e édition, 1997; Ph.Ardant, „Institutions politiques et droit constitutionnel”, 8 e édition, Librairie générale de droit et de

jurisprudence, E.J.A., Paris, 1996, p. 5286

M. Constantinescu, I. Muraru, „Drept parlamentar”, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994, p. 147 -148 7 P. Negulescu, „Curs de drept constituţional român”, Bucureşti, 1927, p. 426 şi u rm.



4

desfăşoară. În acest caz, parlamentul poate lua anumite măsuri faţă de şeful de stat,

măsuri care privesc răspunderea politică sau juridică a acestuia: suspendarea din

funcţie, punerea sub acuzare pentru înaltă trădare.

Îndepărtarea din funcţie a preşedintelui poate fi declanşată numai în cazul unor

fapte deosebit de grave şi nu a unor fapte minore, indiferent dacă acestea au afectat într-o măsură sau alta imaginea preşedintelui ca reprezentant al naţiunii şi şef al

statului8.

În practica statelor s-au ivit anumite împrejurări în care s-a pus problema

înlocuirii din funcţie a unor preşedinţi nu datorită conduitei lor deficitare, ci ca urmare

a unor motive legate de starea sănătăţii lor, serios afectată, care-i pune în situaţia de a

nu-şi putea exercita funcţiile. S-a precizat9, în această ordine de idei, că o dificultate

rezidă în faptul că majoritatea constituţiilor nu se referă expres la situaţii de genulrespectiv, folosind în mod generic sintagma „dacă preşedintele este în imposibilitatea

de a-şi exercita funcţiile". Asemenea formulări dau naştere unor interpretări ce pot

promova soluţii subiective care s-ar îndepărta de la spiritul textelor constituţionale.

În statele federale există un control exercitat atât asupra guvernului federal, cât

şi asupra guvernelor structurilor federate.

În statele unitare puternic descentralizate există un control al

parlamentului asupra guvernului şi asupra organelor locale care exercită anumite

atribuţii ce sunt legate de puterea de stat.

În special du pă ce le două războaie mondial e s -a trecut la introducerea în

constituţiile multor state a unor reguli pentru evitarea dizolvării parlamentului şi a

instabilităţii guvernamentale.

În regimurile de tip parlamentar (Germania, Italia), parlamentul alege şeful de

stat, această competenţă concretizând, astfel, realizarea unui control eficient şi deplin de

către organul legiuitor. Datorită acestui fapt, introducerea răspunderii politice şi juridice

a guvernului faţă de Parlament comportă rare excepţii, pornindu-se de la principiul

potrivit căruia cel care alege sau acordă încredere este oricând abilitat, prin raţiunea

simetriei, să-şi retragă votul anterior10. Datorită desemnării sale de către Parlament

şi în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, şeful de stat are atribuţii reduse:

numeşte în anumite funcţii publice, reprezintă statul pe plan internaţional, încheie

8 V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, „Tratat de teorie şi practică parlamentară”, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 2001, p. 126 9

Ibidem, p. 130 10 M. Enache, op. cit, în „Dreptul" nr. 8/1997, p. 29



5

tratate, acreditează şi primeşte trimişi diplomatici, numeşte şi revocă din funcţie

judecătorii. Cu titlu de exemplu, în Italia, preşedintele e ales de parlament, în şedinţa

comună a celor două Camere, la care mai participă şi trei reprezentanţi ai fiecărei

regiuni, aleşi de consiliul regional, cu asigurarea reprezentării minorităţilor din acest

consiliu. La primele trei tururi de scrutin trebuie î ntrunită o majoritate calificată dedouă treimi, iar la următoarele o majoritate absolută. Preşedintele nu răspunde pentru

actele sale, responsabilitatea pentru acestea din urmă revenind guvernului, care are

obligaţia de a le contrasemna. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în Germania, unde

preşedintele nu-şi asumă răspunderea pentru actele pe care le emite.

Într-un asemenea regim (parlamentar), parlamentul desemnează şeful

guvernului la propunerea şefului de stat. Acesta din urmă nu poate interveni în

această alegere, întrucât el trebuie să numească în calitate de lider al guvernului persoana care se bucură de sprijinul majorităţi i parlamentarilor din Camera inferioară

(Marea Britanie).

În cadrul regimului prezidenţial există note distinctive în ceea ce priveşte

realizarea controlului parlamentar. Într-un astfel de regim parlamentul şi şeful de stat au

aceeaşi legitimitate, în sensul că ambele autorităţi etatice sunt alese de popor prin vot

direct, secret, egal, universal şi liber exprimat. Din acest motiv, preşedintele nu poate

dispune dizolvarea parlamentului, iar acesta din urmă nu poate demite pe preşedinte,

însă, ca excepţie, îl poate pune sub acuzare pentru săvârşirea unor fapte grave.

În sfârşit, într -un regim semi- prezidenţial (Franţa, Portugalia) sau semi-

parlamentar, poporul desemnează atât parlamentul, cât şi pe şeful de stat, dar apare în

prim plan răspunderea Preşedintelui Republicii faţă de parlament11, acesta având

dreptul de a-l suspenda din funcţie ori de a-l trimite în judecată pentru înaltă trădare.

De asemenea, există şi aici instituţia răspunderii politice şi solidare a guvernului în

faţa parlamentului, proprie regimului parlamentar.

Vom detalia în continuare modalităţile specifice de control care sunt consacrate

de actele fundamentale din diferite state sau care rezultă din practica politică.

Cadrul vieţii constituţionale germane a fost marcat, în mod esenţial, de

Legea fundamentală din 23 mai 1949, adoptată la 8 mai 1949 de Adunarea Constituantă

(Consiliul Parlamentar Constituant) şi ratificată apoi de statele membre ale federaţiei.

11M. Enache, op. cit., p. 31



6

Această constituţie, realizată din punct de vedere tehnic într -un mod

remarcabil, are la bază trei idei forţă 12: stabilirea statului de drept, întărirea caracterului

federal al Germaniei şi organizarea unui stat pluralist, bazat pe mijloace care să evite

instabilitatea guvernamentală. În acest sens, regimul parlamentar german este numit

raţionalizat , deoarece actul fundamental a organizat un anumit număr de proceduri, urmărind să împiedice sau, în orice caz, să limiteze instabilitatea

guvernamentală, ceea ce asigură inevitabil executivului o anumită influenţă asupra

parlamentului13.

Remarcăm, în acest sens, mai întâi, dispoziţii deosebite referitoare la învestitura

cancelarului federal. Acesta din urmă este ales, la propunerea preşedintelui federal, cu

majoritatea voturilor membrilor Bundestag-ului. Atunci când această majoritate nu

este obţinută, Bundestag-ul poate propune el î nsuşi un nou candidat care să fi e alescu aceeaşi majoritate prevăzută de legea fundamentală în următoarele 14 zile. Dacă nici

acesta din urmă nu obţine susţinerea a cel puţin jumătate plus unul din opţiunile

exprimate de deputaţi, Preşedintele Republicii poate fie să numească pe candidatul care

a obţinut majoritatea relativă, fie să dizo lve Bundestag-ul (art. 63 din Legea

fundamentală).

Reglementările cu privire la responsabilitatea politică a guvernului - în realitate a

cancelarului - sunt deosebit de interesante.

O primă situaţie, prevăzută în art. 67 din Legea Fundamentală şi în art. 98 din

Regulamentul interior al Bundestag-ului, pune în evidenţă existenţa în cadrul acestui

stat a moţiunii de cenzură constructive . Astfel, Bundestag-ul poate să-şi exprime

neîncrederea în cancelarul federal prin alegerea, cu majoritatea de voturi a membrilor

săi, a unui succesor al acestuia, solicitând preşedintelui federal să -l revoce pe cel în

funcţie. Preşedintele trebuie să se conformeze cererii şi să-l numească pe cel ales. Între

propunere şi al egere trebuie să tre acă pat ruzeci şi opt de ore. Propunerea în

vederea adoptării unei moţiuni de cenzură trebuie să fîe iniţiată de cel puţin o

pătrime din numărul to tal al deputaţilo r şi , de asemenea, trebuie să indice numele

viitorului candidat la funcţia de cancelar federal.

O altă situaţie, prevăzută în art. 68, are în vedere introducerea unei moţiuni de

încredere de către cancelarul federal, care nu este aprobată cu majoritate de voturi. În

12Ch. Debbasch, J. Bourdon, J.M. Pontier, J.C. Ricci, „Droit constitutionnel et institutions

politiques2, 3e

édition, Ed. Politica, Paris, 1990, p. 28013

P. Pactet, „Institutions politiques et droit constitutionnel”, lle

édition, Montchrestien, Paris, 1992, p.186-187



7

acest caz, cancelarul poate ca, în decurs de trei săptămâni, fie să demisioneze, fie să

ceară preşedintelui federal să dizolve Bundestag-ul. Acesta din urmă, pentru a evita să

revină în faţa electoratului, poate profita de acest termen pentru a alege un nou cancelar

cu o majoritate absolută. Între propunere şi scrutin trebuie să treacă patruzeci şi opt de

ore. Eşecul unei moţiuni de încredere nu obligă cancelarul să demisioneze. Aceastăsituaţie nu a fost întâlnită decât de două ori, în 1972 şi în 1982, când cancelarii

Brandt şi apoi Kohl14, care nu erau siliţi să demisioneze după un vot nefavorabil, au

determinat dizolvarea Bundestag-ului. În realitate, procedura prevăzută în art. 68 nu a

fost utilizată decât pentru a permite dizolvarea Bundestag-ului, cancelarul însuşi

solicitând aliaţilor săi să-l pună în minoritate. De fiecare dată, partidul cancelarului

a ieşit revigorat din alegerile ce au urmat dizolvării. În literatura juridică 15 s-a apreciat

că „se tinde mai curând către o omogenitate de opinie şi către o disciplină a politicienilor decât către un artificiu de procedură”.

În Legea fundamentală (art. 65) se face referire la răspunderea politică a

fiecărui ministru care acţionează în limitele politicii fixate de cancelar: „cancelarul

federal hotărăşte liniile directoare ale politicii şi poartă răspunderea pentru acestea. În

limitele acestor linii directoare, fiecare ministru federal conduce departamentul său în

mod independent şi sub răspunderea proprie"16.

Se prevede, de asemenea, instituirea unei comisii de anchetă de către Camera

inferioară. Astfel, Bundestag-ul are dreptul, iar la propunerea unei pătrimi din membr ii

săi obligaţia de a forma o comisie de anchetă însărcinată să strângă mărturiile

necesare în dezbatere publică. La administrarea de probe se aplică, prin asemănare,

prevederile din procedura penală. Tribunalele şi organele administrative sunt obligate

să acorde asistenţă juridică şi administrativă. Hotărârile comisiilor de anchetă nu sunt

supuse controlului judiciar. Tribunalele sunt libere să aprecieze şi să judece situaţiile de

fapt care au făcut obiectul anchetei (art. 44). În acelaşi timp, Bundestag-ul poate crea o

comisie de apărare, care are drepturile unei comisii de anchetă (art. 45a). La

propunerea unei treimi din membrii săi, această comisie are obligaţia să facă cercetări

asupra unei afaceri.

14C. Leclercq, „Droit constitutionnel et institutions politiques”, 7

eédition, Litec, Paris, 1990, p. 364-

36515

G. Burdeau, „Traité de science politique”, Tome II, 2e

édition, Paris, 1967, p. 26216 Legea fundamentală a Republicii Federale a Germaniei, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 65



8

Dispoziţiile constituţionale (art. 45c) dau posibili tate Bundestag-ului de a

institui o comisie de petiţii însărcinată cu examinarea cererilor şi reclamaţiilor care sunt

adresate camerei inferioare de către cetăţeni.

În ceea ce priveşte exercitarea controlului de către Camera superioară, Legea

fundamentală dispune, în art. 53, că Bundesrat-ul trebuie să fie ţinut la curent de cătreguvernul federal cu privire la activitatea desfăşurată. Membrii guvernului federal au

dreptul, iar la cerere obligaţia de a participa la dezbaterile Bundesrat -ului şi ale

comisiilor sale. De asemenea, membrii Bundesrat-ului şi delegaţii lor au acces la

toate şedinţele Bundestag-ului şi ale comisiilor sale (art. 43 alin. 2).

După cum s-a precizat anterior, în situaţii foarte rare, în cadrul unui regim

parlamentar, ca cel al German iei, poate fi pusă în discuţie răspunderea

preşedintelui federal. Acesta din urmă este ales de Adunarea Federală, care se compunedin membrii Bundestag-ului şi dintr -un număr egal de membri aleşi, potrivit principiului

reprezentării proporţionale, de adunările reprezentative ale landurilor.

Neresponsabilitatea politică a preşedintelui federal se concretizează prin faptul că

actele acestuia trebuie întotdeauna contrasemnate de cancelarul federal sau de

ministrul federal competent. Însă, responsabilitatea juridică este pusă în evidenţă prin

faptul că Bundestag -ul sau Bundesrat-ul poate să pună sub acuzare pe

preşedintele federal în faţa Tribunalului Consti tuţional Federal pentru violarea

voluntară a legii fundamentale sau a altei legi federale. Propunerea de punere sub

acuzare trebuie să fie făcută de cel puţin o pătrime din membrii Bundestag -ului sau

ai Bundesrat-ului. Hotărârea de punere sub acuzare se ia cu o majoritate de două

treimi a membrilor Bundestag-ului sau cu două treimi din voturile exprimate în

Camera superioară. Acuzarea e susţinută de un delegat al adunării legislative ce a votat

punerea sub acuzare.

Dacă Tribunalul Constituţional Federal stabileşte că preşedintele federal e

vinovat de violarea voluntară a Legii fundamentale sau a altei legi federale, poate să-l

declare decăzut din funcţie. După punerea sub acuzare, preşedintele federal poate fi

suspendat din funcţie printr -o ordonanţă provizorie17.

În exercitarea funcţiei de control a parlamentului, Curtea Federală de Conturi

trebuie să prezinte un raport în fiecare an Bundestag-ului şi Bundesrat-ului în legătură

cu activitatea desfăşurată (art. 114 din Legea fundamentală).

17 „Legea fundamentală a Republicii Federale a Germaniei”, p. 64



9

În Spania , în ceea ce priveşte controlul parlamentar exercitat asupra

guvernului, Congresul Deputaţilor are o poziţie prioritară faţă de Senat18.

Formarea guvernului are la bază propunerea unui candidat la funcţia de

preşedinte al guvernului făcută de rege, prin intermediul Preşedintelui Congresului

Deputaţilor, după ce, în prealabil, s-a consultat cu reprezentanţii desemnaţi de grupurilepolitice din parlament. Candidatul propus va expune în faţa Congresului Deputaţilor

programul politic al viitorului guvern, solicitând votul de încredere al acestei Camere. În

cazul în care Congresul Deputaţilor acordă încredere cu majoritate absolută

candidatului respectiv, regele îl va numi în funcţie pe acesta. Atunci când candidatul nu

obţine susţinerea majorităţii membrilor din Camera inferioară, se supune din nou la vot

în patruzeci şi opt de ore de la primul scrutin aceeaşi propunere; pr ocedura este

valabilă dacă se obţine o majoritate simplă (art. 99 din Constituţie)

19

.Există în Spania o răspundere politică şi solidară a guvernului în faţa

Congresului Deputaţilor. Astfel, art. 108 prevede că guvernul răspunde solidar de

gestiunea sa politică în faţa parlamentului.

Responsabilitatea politică a guvernului poate fi pusă în joc fie printr -o moţiune

de cenzură, fie printr -o moţiune de încredere depusă şi votată apoi de Congresul

Deputaţilor. În acest sens, moţiunea de cenzură poate fi propusă de cel puţin o zecime

din numărul total al deputaţilor şi trebuie să menţioneze numele candidatului la

conducerea guvernului. Este vorba, în acest caz, de o moţiune de cenzură

constructivă, care trebuie adoptată cu majoritate absolută de voturi; în caz contrar,

semnatarii ei nu vor putea iniţia o nouă moţiune de cenzură. Conform aprecierilor

exprimate în literatura juridică20, simpla prezentare a unei moţiuni de cenzură are ca

efect împiedicarea, pe durata acestei proceduri, a şefului de guvern de a putea

propune dizolvarea parlamentului sau a uneia din cele două Camere; în cazul în care o

moţiune de cenzură reuşeşte, guvernul îşi va prezenta demisia în faţa regelui (art. 108

coroborat cu art. 113 şi 114). În aceeaşi ordine de idei, şeful guvernului, după

deliberarea Consiliului de Miniştri, poate să-şi angajeze răspunderea în faţa

Congresului Deputaţilor cu privire la un program de guvernare sau la o declaraţie de

poli tică generală; se va considera că încrederea a fost acordată atunci când se obţine

o majoritate simplă de voturi din partea Congresului Deputaţilor (art. 112 din

18 Louis Ortega Alvarez, „Les régimes politiques des pays de l’Union Européenne et de la Roumanie”, sous ladirection de Genoveva Vrabie, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002, p. 103 19

„Constituţia Spaniei” ,

Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 55 20 Louis Ortega Alvarez, „Les régimes politiques des pays de I’Union Européenne et de la Roumanie”, p. 107



10

Constituţie). În cazul eşuării unei asemenea proceduri, şeful guvernului îşi va da

demisia, fiind iniţiat procesul de desemnare a unui nou şef al guvernului, care va

trebui să se bucure de susţinerea unei majorităţi absolute în Camera inferioară.

O altă modalitate de control a parlamentului asupra guvernului o constituie

formarea unei comisii de anchetă de către fiecare Cameră sau de cele două Camereîmpreună. Comisia de anchetă va desfăşura o activitate care vizează o problemă de

interes public ce are în vedere acţiunea guvernului şi cea a administraţiei (art. 76

din Constituţie). Concluziile acestei comisii nu vor influenţa tribunalele şi nici nu vor

afecta deciziile judiciare. Rezultatul anchetei va putea fi, totuşi, comunicat

Ministerului Public pentru a lua măsurile necesare.

Cele două Camere ale parlamentului, precum şi comisiile acestora pot cere, prin

intermediul preşedinţilor lor, informaţii guvernului şi departamentelor lor, ca şioricărei alte autorităţi de stat, precum şi comunităţilor autonome (art. 109 din

Constituţie). Se remarcă, astfel, un control exercitat de Parlament nu numai asupra

administraţiei, în general, ci şi asupra comunităţilor autonome, ţinând cont de faptul că

Spania este un stat unitar puternic descentralizat. De asemenea, Camerele şi

comisiile parlamentare pot solicita prezenţa membrilor guvernului la act ivitatea

acestora.

Tot în cadrul procesului de informare a parlamentului se prevăd în Constituţie

întrebările şi interpelările. Întrebările pot fi scrise sau orale; întrebările ce necesită un

răspuns oral din partea guvernului în ansamblu sau a fiecăruia din membrii acestuia

pot determina o dezbatere vizând o anumită problemă, putând determina o anumită

poziţie politică a guvernului21.

Interpelările reprezintă un control politic mai eficient din partea Parlamentului,

ele având în vedere probleme de politică generală sau necesitând o dezbatere

prelungită. Orice interpelare poate da naştere unei moţiuni prin care Congresul

Deputaţilor îşi exprimă opinia cu privire la problema vizată (art. 111 din

Constituţie). Regulamentele Camerelor stabilesc un timp minim săptămânal pentru

formularea întrebărilor şi a interpelărilor.

Răspunderea penală a miniştrilor poate fi pusă în discuţie doar pentru trădare

sau altă infracţiune contra siguranţei statului săvârşită în exerciţiul funcţiei lor, la

propunerea a o pătrime din numărul deputaţilor. Hotărârea se va lua cu jumăt at e

21

Louis Ortega Alvarez, „Les régimes politiques des pays de l’Union Européenne et de la Roumanie”,p. 106



11

plus unu din num ărul mem brilor Congresului Deputaţilor. Competenţa de judecată

va reveni Tribunalului Suprem, Secţia Penală (art. 102 din Constituţie).

O altă formă de control asupra guvernului constă în autorizarea de către

Congresul Deputaţilor a stării de urgenţă sau a stării excepţionale declarate de Guvern

printr-un decret al acestuia din urmă. În Spania, regele apare într-o dublă calitate - şef de stat şi şef al executivului

(art. 56 alin. 3 coroborat cu art. 64 din Constituţie). Persoana regelui este inviolabilă şi

nu este supusă responsabilităţii. Actele regelui vor fi întotdeauna contrasemnate de

preşedintele guvernului şi, dacă este cazul, de miniştrii competenţi. Actele prin care

regele propune şi numeşte pe preşedintele guvernului sunt contrasemnate de

preşedintele Congresului Deputaţilor. Persoanele ce contrasemnează actele regelui vor fi

responsabile pentru aceasta. Nu vor avea nevoie de contrasemnătură actele regelui princare acesta numeşte şi eliberează din funcţie pe membrii civili şi militari ai casei regale.

Legea fundamentală dispune necesitatea aprobării sau revizuirii statutelor

comunităţilor autonome de către parlament, prin aceasta instituindu-se un control

eficient asupra acestora (art. 146, 147).

Conform art. 54 din Constituţie, parlamentul desemnează instituţia numită

Avocatul Poporului, pentru apărarea drepturilor şi libertăţior fundamentale ale

cetăţenilor, instituţie ce este obligată să prezinte rapoarte organului legislativ în

legătură cu demersurile întreprinse.

În domeniul examinării şi verificării contului general al statului, Curtea de

Conturi va trebui să înainteze Parlamentului o informare anuală cu privire la

activitatea desfăşurată.

În cazul Franţei, există o multitudine de forme prin care se exercită funcţia de

control a Parlamentului faţă de diferite autorităţi publice.

Mai întâi, trebuie menţionat faptul că actul fundamental din 1958 a impus printre

prevederile sale constituţionale principiul responsabilităţii guvernului în faţa

parlamentului. Astfel, Adunarea Naţională poate pune în discuţie răspunderea

guvernului prin votarea unei moţiuni de cenzură. Aceasta din urmă trebuie să fie

motivată şi semnată de cel puţin o zecime din membrii Camerei inferioare şi trebuie

să întrunească majoritatea absolută de voturi a deputaţilor pentru a determina

demiterea guvernului. Se prevede în Constituţie că un deputat nu poate semna mai

mult de trei moţiuni de cenzură în cursul aceleiaşi sesiuni ordinare şi mai puţin de

una în cursul aceleiaşi sesiuni extraordinare (art. 49 alin. 3 din Constituţie). De



12

asemenea, votarea moţiunii de cenzură se face după trecerea unui interval de patruzeci

şi opt de ore de la depunerea sa. Nici o moţiune de cenzură nu poate fi depusă în

timpul interimatului prezidenţial; în timpul luării măsurilor excepţionale prevăzute

în art. 16 o moţiune de cenzură nu poate fi depusă decât în perioada sesiunilor ordinare

şi cu condiţia ca aceasta să nu aibă ca scop sancţionarea măsurilor luate sau în curs dea fi luate, potrivit art. 16. Din momentul în care o moţiune de cenzură a fost depusă,

nu se mai permite retragerea ei, ci aceasta se va supune votării. Prin urmare, având

în vedere numărul de condiţii impuse în cazul derulării procedurii ce vizează o moţiune

de cenzură, interzicând în acelaşi timp iniţiativele individuale sau minoritare, se

ajunge la o raţionalizare a funcţiei de control a Parlamentului22.

Analizându-se semnificaţia politică a moţiunii de cenzură, se constată că şeful

guvernului este din punct de vedere politic responsabil în faţa Adunării Naţionale nunumai pentru politica şi deciziile sale, ci şi pentru politica şi deciziile luate de

Preşedintele Republicii, în special în ceea ce priveşte atribuţiile sale proprii. Căderea

guvernului condus de Georges Pompidou, în octombrie 1962, este singurul exemplu din

perioada celei de-a 5-a Republici când adoptarea unei moţiuni de cenzură a produs efectele

sale specifice23.

Conform art. 49 alin. 1 din Constituţie, primul ministru, după deliberarea

Consiliului de Miniştri, angajează în faţa Adunării Naţionale răspunderea guvernului cu

privire la programul propriu sau, eventual, cu privire la o declaraţie de politică

generală. În cazul în care guvernul îşi asumă responsabilitatea şi nu obţine sprijinul

majorităţii membrilor din Adunarea Naţională, primul ministru trebuie să încredinţeze

Preşedintelui Republicii demisia guvernului. În încercarea de a diferenţia noţiunile de

„program" şi „declaraţie de politică generală", Consiliul Constituţional, într -o decizie din

12 ianuarie 1977, ajunge la următoarea concluzie: „Constituţia tinde să confere o

accepţiune analogă celor două expresii". În acelaşi sens, potrivit unei opinii24, se

apreciază că programul instituit în momentul formării guvernului cuprinde acele linii

directoare ale politicii pe care guvernul urmează a le practica, precum şi obiectivele pe

care şi le asumă. Declaraţiile de politică generală nu intervin decât după un anumit timp

de exercitare a funcţiilor de către guvern pentru a întări credibilitatea politică a

acestuia. Consecinţa capitală e aceea că orice prim ministru nou desemnat ar avea

22D.Rousseau, „Les régimes politiques des pays de l’Union Européenne et de la Roumanie”, p. 137

23

Ibidem, p. 16924P. Pactet, op. cit., p. 439



13

obligaţia de a se prezenta în faţa Adunării Naţionale pentru a solicita un vot de

încredere; în practică, însă, nu s-a respectat acest lucru. Aproape întotdeauna s-a

solicitat acordarea unor voturi de încredere asupra unor declaraţii de politică generală. Se

precizează25, în acest sens, că este de dorit ca, după numirea sa de către Preşedintele

Republicii, primul ministru să-şi angajeze răspunderea în faţa Adunării Naţionale,întrucât el este responsabil în faţa acestuia şi este bine a se consolida chiar din

momentul formării guvernului o încredere între acesta din urmă şi parlament. De

altfel, desemnarea de către preşedinte a unei persoane în funcţia de prim ministru –

realizată la libera alegere a şefului de stat prin emiterea unui decret în baza exercitării

unei atribuţii proprii -, trebuie să fie făcută în aşa fel încât persoana numită să se

bucure de încrederea majorităţii parlamentare 26.

O a treia ipoteză, prevăzută de art. 49, prevede că primul ministru poate,întotdeauna după deliberarea Consiliului de Miniştri, să angajeze răspunderea guvernului

în faţa Adunării Naţionale cu privire la un text de lege. Există mai multe posibilităţi.

Astfel, textul se consideră ca fiind adoptat în cazul în care nu se depune o moţiune de

cenzură în următoarele douăzeci şi patru de ore sau, chiar dacă se depune, aceasta

nu e adoptată cu majoritate absolută de voturi. Obiectivul acestor reglementări îl

reprezintă asigurarea stabilităţii guvernamentale. Introducerea şi adoptarea unei

moţiuni de cenzură în condiţiile fixate în Constituţie îl vor determina pe primul

ministru să prezinte demisia guvernului Preşedintelui Republicii, textul de lege propus

fiind respins.

Ultima ipoteză propusă de art. 49 din Constituţie se referă la posibilitatea ca

pr imul mini st ru să solici te Senatului aprobarea unei declaraţii de politică generală.

În acest caz, un vot negativ al acestei Camere nu va obliga în nici un fel guvernul ca

acesta să-şi prezinte demisia. Potrivit unei opinii27, obligaţia de a primi aprobarea

Senatului se situează pe un plan instituţional, pentru că pe plan politic nu poate fi lipsit

de dificultăţi. De aceea, guvernele nu utilizează posibilitatea prevăzută în ultimul

alineat al art. 49 decât atunci când sunt susţinuţi de o largă majoritate în Senat.

Controlul parlamentar se exercită, de asemenea, şi prin intermediul întrebărilor

adresate de către parlamentari guvernului. Ele pot fi: scrise, ministrul vizat având la

dispoziţie o lună pentru a răspunde; orale şi fără dezbatere, având în vedere doar

25 P. Pactet, op. cit., p. 44026 V.Duculescu, C.Călinoiu, G.Duculescu, „Drept constituţional comparat”, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 22327 Ibidem, p. 437



14

parlamentarul care a adresat întrebarea şi ministrul care a răspuns la aceasta; orale

şi cu dezbatere, ce includ discuţii între toţi parlamentarii ce au fost înscrişi la

dezbateri. Deşi nereglementate din punct de vedere constituţional, întrebările de

actualitate de miercuri după-amiază, iniţiate de Valery Giscard d’Estaing în 1974,

permit parlamenta ri lor să interogheze mini ştri i cu privire la poli tica lor , utilizând prezenţa televiziunii, pentru a cere opiniei publice să sancţioneze un guvern pe care ei

nu-l pot răsturna. Mai menţionăm şi practica întrebărilor adresate unui ministru cu

privire la o anumită problemă, întrebări care au fost iniţiate de Laurent Fabius în 1989 şi

care pot fi adresate în fiecare joi de la 15 la 16, ministrul vizat răspunzând imediat la

întrebarea adresată28.

În vederea realizării unui control parlamentar eficient, se pot constitui

comisii de anchetă ce urmăresc strângerea de informaţii cu privire la faptedeterminate şi comisii de control – formate pentru examinarea gestiunii

administrative, financiare sau tehnice a serviciilor publice sau a întreprinderilor

naţionale. Dar, potrivit profesorului D. Rousseau, existenţa acestora trebuie să aibă

la bază îndeplinirea mai multor condiţii: înscrierea pe o ordine de zi complementară a

unei propuneri de creare a unei asemenea comisii, discutarea în şedinţă publică şi un vot

pozitiv din partea Adunării Naţionale. De asemenea, crearea unei comisii de anchetă

este interzisă în cazul în care faptele vizate au determinat urmăriri judiciare sau dacă

aceste urmăriri sunt în curs de desfăşurare. Aceste comisii strâng dovezi cu privire la

anumite fapte, audiază pe toate persoanele considerate a avea informaţii utile, însă,

după intervalul de 6 luni, cât durează ancheta, ele vor fi desfiinţate.

O altă formă de control parlamentar poate fi pusă în discuţie prin declanşarea

răspunderii penale a miniştrilor, ce este prevăzută de art. 68-1 din Constituţie. Astfel,

membrii guvernului răspund penal pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiunii

lor, acte calificate drept crime sau delicte în momentul săvârşirii. Ei sunt judecaţi de

Curtea de Justiţie a Republicii, care cuprinde 15 membri: 6 parlamentari din

Adunarea Naţională, 6 parlamentari din Senat, 3 judecători de la Curtea de Casaţie.

Parlamentul exercită şi un control asupra ş efului de stat. În principiu,

Preşedintele Republicii nu este răspunzător de actele îndeplinite în exercitarea

atribuţiilor sale, cu excepţia săvârşirii infracţiunii de înaltă trădare. El nu poate fi pus

sub urmărire penală decât de cele două Camere - prin scrutin public -care hotărăsc cu

28 D. Rousseau, „Les régimes politiques ...”, op. cit, p. 169



15

majoritate absolută a membrilor lor. Preşedintele este judecat de Înalta Curte de

Justiţie, care poate pronunţa o sancţiune politică (demiterea preşedintelui) sau o

pedeapsă penală.

Înalta Curte de Justiţie este un organ de jurisdicţie politică format din

doisprezece titulari şi şase supleanţi aleşi de fiecare Cameră, urmând ca Adunarea Naţională să desemneze judecători o dată la cinci ani , iar Senatul la fiecare reînnoire

parţială.

Consiliul Economic şi Social poate desemna un membru din cadrul său pentru a

expune în faţa celor două Camere avizul Consiliului cu privire la proiectele sau

propunerile care i-au fost supuse atenţiei. În acest fel, Parlamentul exercită o anumită

formă de control asupra acestei instituţii.

În cadrul monarhiei constituţionale care există în Marea Britanie, controlul parlamentar asupra acţiunii guvernamentale se concretizează, mai întâi, în exercitarea

unor atribuţii în ceea ce priveşte formarea guvernului. Astfel, Camera Comunelor

participă în mod direct la formarea guvernului, mai ales că acesta este compus aproape

numai din parlamentari. Primul ministru - şeful partidului majoritar în Parlament - este

desemnat de regină, această numire fiind determinată de partidele politice

reprezentate în Camera Comunelor.

Întrebările parlamentare pot fi adresate miniştrilor în fiecare zi a săptămânii

(cu excepţia zilei de vineri), la începutul şedinţei parlamentare, câte o oră.

Moţiunea de cenzură, ce determină demisia guvernului, a apărut iniţial în Anglia.

Instituţia răspunderii politice şi solidare a guvernului în faţa parlamentului a

fost creată pentru prima dată în acest stat în urma unui proces îndelungat, în decursul

căruia Camera Comunelor a câştigat din ce în ce mai multe prerogative, Camera

Lorzilor cunoscând în acelaşi timp o diminuare a competenţelor sale.

Iniţial, miniştrii erau simpli membri ai Consiliului Privat al Regelui (nu formau un

organ colegial). Din 1714 Cabinetul dobândeşte o existenţă autonomă sub conducerea

primului ministru, detaşându-se de Consiliul Privat.

Miniştrii răspundeau la început pentru faptele lor (răspundere penală),

responsabilitatea penală declanşându-se prin procedura de „impeachment" (punere sub

acuzare).

Din 1782 (de la demisia guvernului North), răspunderea devi ne pur politică.



16

Deci, o răspundere penală şi individuală este înlocuită cu o răspundere politică

şi solidară29.

Regele nu răspunde pentru actele sale, acestea trebuind să fie contrasemnate de

primul ministru şi de ministrul de resort, care îşi asumă întreaga responsabilitate. Prin

urmare, regele este un element fără responsabilitate, idee ce se regăseşte şi în formula„regele nu poate face rău" (« the king do not wrong »), consacrată pe cale cutumiară.

Potrivit Constituţiei Greciei, revizuită în 2001, funcţia legislativă este exercitată

de parlament şi de Preşedintele Republicii.

Funcţia executivă revine guvernului şi preşedintelui, acesta din urmă având şi

o funcţie de reprezentare a statului pe plan extern. O asemenea poziţie a

preşedintelui în cadrul statului determină complicarea exercitării controlului

parlamentar asupra acestuia.Parlamentul exercită un control atât asupra guvernului în ansamblu, cât şi

asupra membrilor acestuia, în mod individual. Pentru a putea fi învestit, guvernul

trebuie să se bucure de încrederea parlamentului. În douăsprezece zile de la depunerea

jurământului de către primul ministru în faţa adunării legislat ive, guvernul este obligat

să ceară Camerei un vot de încredere.

Angajarea răspunderii guvernului în faţa Parlamentului sau votarea unei moţiuni

de cenzură în condiţiile legii poate determina demiterea guvernului. O moţiune de

cenzură nu poate fî introdusă decât în termen de şase luni de la respingerea de către

Cameră a moţiunii de cenzură precedente. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel

puţin o şesime din numărul deputa ţi lor şi trebuie să stabil ească în mod expres

domeniile asupra cărora se vor purta dezbaterile; acestea vor începe după două zile de

la introducerea moţiunii, care trebuie să fie votată cu majoritatea absolută a membrilor

Camerei Deputaţilor pentru a produce efecte juridice. Angajarea răspunderii guvernului

în faţa parlamentului va avea ca efect căderea guvernului numai dacă este votată de o

majoritate absolută a deputaţilor prezenţi la vot, ce nu poate fi mai mică de două cincimi

din numărul total al parlamentarilor.

Parlamentul are dreptul de a pune sub acuzare pe membrii guvernului şi pe

secretarii de stat în funcţie, precum şi pe foştii miniştri, în virtutea legii privind

responsabilitatea ministerială, în faţa unei curţi speciale; aceasta din urmă este prezidată

de preşedintele Curţii de Casaţie şi este formată din doisprezece magistraţi aleşi

29

G. Vrabie, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, ediţia a V-a revǎzutǎ şi reîntregită, Ed.Cugetarea, Iaşi, 1999, p. 187-188



17

prin tragere la sorţ i de către parlament dintre membrii Curţii de Casaţie (art. 86 din

Constituţie).

Dacă s-a realizat o anchetă administrativă asupra unui ministru sau asupra

unui secretar de stat, rezultatele anchetei trebuie trimise la Cameră; aceasta poate

permite începerea urmăririi penale sau suspendarea ei. Nici o urmări re sau o anchetă prelim inară contra unui ministru sau a unui

secretar de stat cu privire la actele comise în exerciţiul funcţiei nu poate fi autorizată

decât printr-o hotărâre ad-hoc a Camerei (art. 86 alin. 2).

Şeful de stat nu poate pune sub urmărire penală pe miniştri şi nic i nu poate lua

măsuri excepţionale - date, de obicei, în competenţa Parlamentului - decât în cazul

în care parlamentul nu este în sesiune, măsuri ce trebuie aprobate ulterior în parlament.

Controlul parlamentului asupra preşedintelui este exercitat prin: aprobarea unoracte normative pentru care preşedintele este abilitat de parlament; aprobarea

măsurilor de urgenţă, atunci când acestea sunt luate de preşedinte; aprobarea

decretelor de urgenţă emise de preşedinte.

Preşedintele poate răspunde pentru înaltă trădare - când este pus sub acuzare -

, precum şi pentru violarea deliberată a Constituţiei.

Punerea sub acuzare pentru înaltă trădare se face la propunerea a o treime din

numărul total al deputaţilor; această măsură poate fi luată cu votul a două treimi din

membrii parlamentului, iar competenţa de judecată a preşedintelui aparţine Curţii de

Casaţie. În mod obligatoriu, şeful statului este suspendat din funcţie pe perioada

desfăşurării procesului.

Camera Deputaţilor primeşte de la Curtea de Conturi un raport referitor la

încheierea contului privind exerciţiul bugetar şi la bilanţul general al statului.

După opiniile exprimate în literatura juridică30, Italia se prezintă la modul esenţial

ca un regim al partidelor politice: puterea nu este deţinută doar de Parlament, ci ea

aparţine în special “statelor -majore partizane”. Din acest punct de vedere, funcţia de

control a acţiunii guvernamentale este în declin; nu este rezultatul unor voturi ostile

ale parlamentarilor, ci este consecinţa unor manevre ale partidelor politice, al căror scop

este acela de a exercita un control asupra celor două Camere31. Practica politică a

surprins existenţa unei instabilităţi guvernamentale deosebit de accentuate.

30

C. Leclercq, op. cit., p. 369 31 Ch. Debbasch, J. Bourdon, J.M. Pontier, J.C. Ricci, op. cit., p. 210



18

Guvernul italian, numit Consiliu de Miniştri, e format din Preşedintele

Consiliului de Miniştri şi miniştri. Formarea Guvernului debutează cu alegerea de

către şeful statului a unei persoane care să se bucure de sprijinul majorităţii absolute

în Parlament şi care e învestită să alcătuiască echipa ministerială şi programul de

guvernare, ce vor fi supuse spre aprobare celor două Camere. Fiecare Camerăacordă sau refuză încrederea sa printr-o moţiune motivată şi votată prin apel nominal.

În cele zece zile care urmează formării sale, Guvernul trebuie să solicite acest vot de

î ncredere. Miniştrii sunt responsabili în mod colectiv de acţiunile Consiliului de Miniştri

şi individual, de acţiunile privind departamentul lor.

Responsabilitatea politică a guvernului nu poate fi angrenată decât pe calea

adoptării unei moţiuni de cenzură, care trebuie să fie semnată de cel puţin o zecime

din membrii unei Camere şi nu poate fi dezbătută mai devreme de trei zile de laprezentarea ei.

O dispoziţie interesantă se referă la angajarea răspunderii guvernului în

faţa Parlamentului, procedură care, finalizată cu un vot negativ din partea

Parlamentului, nu determină demisia acestuia. În realitate, orice guvern care simte

că nu mai are susţinerea majorităţii parlamentare e ameninţat să demisioneze din

proprie iniţiativă.

Controlul parlamentar se mai exercită şi prin intermediul întrebărilor,

interpelărilor şi al comisiilor de anchetă. Astfel, întrebarea constă într -o cerere

scrisă, adresată de un parlamentar guvernului în ansamblu sau unui ministru cu

privire la anumite aspecte, solicitându-se exprimarea poziţiei referitoare la acestea. S-

a apreciat32 că o asemenea întrebare nu are ca scop cunoaşterea intenţiei guvernului cu

privire la unele probleme, ci întărirea poziţiei unui parlamentar faţă de proprii electori.

Interpelarea este o întrebare adresată de parlamentar guvernului sau unui

ministru în care se cefe justificarea conduitei politice a guvernului cu privire la o

problemă determinată. În acelaşi timp, Parlamentul poate adopta o moţiune prin care

să-şi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

Fiecare Cameră poate forma comisii de anchetă, a căror constituire trebuie să

respecte reprezentarea proporţională a diferitelor partide în parlament. Obiectul

anchetei îl constituie, potrivit Constituţiei, domenii de interes public. Pentru

soluţionarea unor probleme complexe, cele două Camere pot constitui comisii de

32 P. Ciriello, „Les régimes politiques …”, p. 266



19

anchetă mixte. Aceste organe au anumite atribuţii jurisdicţionale, activitatea lor

finalizându-se printr-un raport.

Curtea de Conturi realizează un control preventiv de legitimitate asupra actelor

Guvernului, precum şi un control ulterior gestionării bugetului de stat, raportând

activitatea sa Parlamentului (art. 100 din Constituţie). Constituţia Portugaliei (art. 165) prevede în mod expres anumite prerogative

ce pun în evidenţă controlul exercitat de Adunarea Republicii:

de de a aprecia actele guvernului şi ale administraţiei;

de a aprecia aplicarea stării de asediu şi a stării de urgenţă;

de a examina decretele-legi înainte de a refuza ratificarea lor sau

de a le modifica, cu excepţia celor emise de guvern în exercitarea

competenţei legislative exclusive şi de a examina decretele legislativeregionale, conform dispoziţiilor Constituţiei;

de a examina conturile statului şi ale altor instituţii publice indicate prin

lege, conturi ce trebuie prezentate înainte de 31 decembrie al anului următor,

ele fiind însoţite şi de raportul Tribunalului de Conturi;

de a aprecia rapoartele de executare anuale şi finale ale

planurilor.

Controlul parlamentar se exercită şi prin intermediul întrebărilor scrise sau oraleadresate de parlamentari membrilor guvernului (art. 180 alin. 2 din Constituţie).

Adunarea Republicii poate determina demiterea guvernului prin angajarea

răspunderii guvernului în faţa parlamentului (solicitarea unui vot de încredere

parlamentului de către guvern) sau prin adoptarea unei moţiuni de cenzură de către

Adunare. În practică există o tendinţă către un parlamentarism raţionalizat33.

Conform art. 196 din Constituţie, guvernul poate cere Adunării Republicii să

aprobe, printr-un vot de încredere, o declaraţie de politică generală sau o declaraţie cu

privire la orice subiect important de interes naţional.

Conform art. 197, Adunarea Republicii poate adopta o moţiune de cenzură

împotriva guvernului cu privire la executarea programului său de guvernare sau

referitoare la orice subiect important de interes naţional, la cererea a o pătrime din

deputaţii aflaţi în mod efectiv în exerciţiul funcţiei sau la cererea oricărui grup

parlamentar.

33 D. Rousseau, „Les régimes politiques …”, p. 311



20

Adunarea Republicii poate institui comisii de anchetă, ce pot fi create numai la

cererea unei cincimi din deputaţii aflaţi în exerciţiul mandatului lor, în timpul unei

sesiuni parlamentare. Comisiile de anchetă dispun de puteri de investigaţ ie recunoscute

autorităţilor judiciare (art. 181 din Constituţie).

Adunarea Republicii are şi dreptul: de a pune sub acuzare pe preşedintele Republicii, pentru crime săvârşite

în exerciţiul mandatului său şi de a se pronunţa asupra suspendării din

funcţie a membrilor guvernului în cazurile prevăzute de Constituţie;

de a se pronunţa cu privire la dizolvarea organelor de

guvernământ ale regiunilor autonome.

Potrivit unei opinii exprimate în literatura juridică34, controlul parlamentar este

necesar, întrucât prin intermediul acestuia, se verifică modul în care se aplică şi serespectă legile în cadrul statului, modul în care fiecare autoritate publică îşi îndeplineşte

rolul pe care-l are în exercitarea puterii etatice.

Controlul parlamentar se extinde asupra diferitelor autorităţi, el realizându-se

prin mijloace variate, având consecinţe pozitive pe planul funcţionării corecte a

mecanismelor instituţionale, în virtutea respectării imperativelor principiului separaţiei

puterilor în stat.

Funcţia de control a Parlamentului potrivit Constituţiei din 1991, modificată

prin Legea de revizuire a Constituţiei ce a fost aprobată prin referendumul din 19

octombrie 2003

Funcţia de control a Parlamentului – cerinţă fundamentală a principiului separaţiei

puterilor în stat – apare, după cum s-a subliniat în literatura juridică35, „ca o consecinţă

nemijlocită a principiului reprezentării”, în virtutea căruia deputaţii şi senatorii sunt obligaţi

ca, în baza mandatului acordat de electorat şi care îi face răspunzători faţă de acesta, să

verifice activitatea diferitelor autorităţi publice în vederea realizării interesului general. De

asemenea, controlul parlamentar este exercitat de legislativ şi ca urmare a calităţii speciale

34 I. Muraru, S. Tǎnǎsescu, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol II, Ediţia a XI -a, Ed. All Beck,

2004, p. 15635

M.Enache, Aspecte generale privind controlul parlamentar în regimurile politicedemocratice, în „Dreptul” nr. 8/1997, p. 28.



21

conferite de actul fundamental Parlamentului, care este numit, potrivit art. 58 alin. 1 din

Constituţia din 1991, „organ reprezentativ suprem al poporului român”.

Nu se poate discuta despre punerea în practică a controlului parlamentar fără a

analiza cu multă luciditate raportul existent între legislativ şi executiv, având în vedere

ponderea foarte mare a activităţii de verificare exercitate de Parlament asupra Guvernului.Astfel, unii autori36 prezintă o serie de cauze care determină o creştere semnificativă a rolului

executivului în trasarea principalelor linii directoare în cadrul politicii interne şi externe a unei

ţări. Intervenţia Guvernului în organizarea dezvoltării economice şi sociale a statelor (cursul

monedei naţionale, politica vamală, masa monetară, controlul asupra inflaţiei) prin măsuri

foarte energice reprezintă o activitate ce implică o supraveghere constantă, permanentă pe

care Parlamentul – prin natura sa – nu o poate realiza. Pe de altă parte, opinia publică aşteaptă

de la guvernanţi rezultate concrete, eficiente – ce pot fi urmarea acţiunii executivului – şi carenu sunt compatibile cu lungile discursuri şi dezbateri desfăşurate în Parlament. În acelaşi

timp, profesorul F. Vasilescu menţionează diminuarea rolului organului legislativ şi datorită

faptului că „marile probleme ale conducerii statelor au căpătat un grad sporit de tehnicitate

care a favorizat ascensiunea tehnocraţilor, scăderea valorii dezbaterilor politice din Adunări”.

Un alt element care marchează raportul dintre legislativ şi executiv are în vedere ceea ce în

literatura juridică franceză37 a fost numit „parlamentarism majoritar”. În acest sens, se

sublinia că „adevărata separaţie a puterilor nu este între legislativ şi executiv, ci între partidul

majoritar şi guvernul provenit din sânul său, pe de o parte, şi opoziţie, având alături o parte a

mass-mediei şi societăţile civile, pe de altă parte”38. În acest context, importanţa

Parlamentului a scăzut treptat şi pentru că intervenţia Guvernului în domeniul legislativ s-a

dovedit a fi semnificativă prin numărul proiectelor legislative propuse spre dezbatere, prin

posibilitatea Guvernului de a solicita Parlamentului procedura de urgenţă în anumite situaţii,

prin delegarea legislativă şi prin instituirea în unele state (Franţa, Portugalia, Suedia) a

prerogativei conferite Guvernului de a emite norme cu caracter primar în anumite domenii de

relaţii sociale.

36 F. B.Vasilescu, Consideraţii privind controlul parlamentar în dreptul comparat, în „Studii de drept românesc”,Ed. Actami, Serie nouă, nr. 1-2/1996, p. 115; M. Enache, Câteva reflecţii privind funcţiile Parlamentului, în„Dreptul” nr. 7/1998, p. 22. 37

Ph. Parini, Régimes politiques contemporains, Ed. Masson, Paris, 1991, p. 143.38 F. B. Vasilescu, op. cit., p. 115.



22

Ţinând seama de necesitatea existenţei într -un stat a unei democraţii reale şi

eficiente, controlul parlamentar apare ca un element absolut indispensabil, fiind, potrivit unei

opinii39, „un control necesar, deplin şi diferenţiat”.

Controlul realizat de Parlament se extinde asupra unor numeroase activităţi

desfăşurate de multiple organe ce deţin competenţe care concură la exercitarea puterii încadrul statului. Există, astfel, proceduri diverse de control asupra Guvernului şi administraţiei

publice, asupra Preşedintelui, asupra Curţii de Conturi, asupra Serviciului Român de

Informaţii, asupra Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, asupra Avocatului Poporului,

asupra serviciilor publice de radiodifuziune şi televiziune.

Modalităţile de control parlamentar cele mai variate sunt cele care vizează

Guvernul: a) acordarea votului de încredere, potrivit art. 85 coroborat cu art. 102 din

Constituţie; b) mijloace puse la dispoziţia cetăţenilor; c) mijloace utilizate de parlamentari; d)mijloace de informare aflate la dispoziţia Camerelor şi a organelor lor interne; e) moţiunea de

cenzură; f) mijloace de informare a Parlamentului la iniţiativa Guvernului; g) proceduri pe

care le implică adoptarea unor legi de aprobare a ordonanţelor; h) punerea sub urmărire

penală a membrilor Guvernului.

Unii autori40 au analizat în mod distinct modalităţile de informare a Parlamentului

în cadrul unei secţiuni aparte, alţii41 le-au integrat unei funcţii distincte a Parlamentului, în

timp ce într-o altă viziune42 acestea sunt enumerate ca atribuţii separate în cadrul

competenţelor exercitate de Parlament.

Controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului

a) Acordarea votului de încredere (art. 85, art. 102 din Constituţia din 1991)

este o modalitate de control care priveşte învestitura Guvernului, pe de o parte, şi, pe de altă

parte, constituie una din competenţele Parlamentului de natură guvernamentală ce se

încadrează la formarea sau avizarea formării unor autorităţi statale. Unii autori 43 au remarcat

existenţa mai multor etape în cadrul acestui proces: desemnarea de către Preşedinte a unui

candidat pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului majoritar sau, dacă nu

39 M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994, p. 147. 40 T. Drăganu, op. cit., vol. II, p. 184-188; G. Vrabie, op. cit., vol. II, p. 318-321.41 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 311-315;Irina Moroianu Zlătescu, Rolul Parlamentului în sistemul conducerii statului, în „Dreptul”

nr. 8/1992, p. 4.42 I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a XI-a revăzută

şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 460. 43 T.Drăganu, op. cit., vol. II, p. 308; G. Vrabie, op. cit., vol. II, p. 250.



23

există un asemenea partid, a partidelor reprezentate în Parlament; în acest fel s-a procedat prin

Decretul nr. 609 din 200144. După cum s-a remarcat în mod just în literatura juridică45, „atunci

când un partid dispune de o majoritate parlamentară confortabilă, opţiunea Preşedintelui la

desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru este, practic, nulă”. O a doua etapă o

constituie solicitarea votului de încredere de către candidatul la funcţia de prim -ministru cu privire la programul de guvernare şi la întreaga listă a Guvernului. Altă fază a acestei

proceduri se referă la acordarea votului de încredere de către Parlament cu votul majorităţii

membrilor săi în urma dezbaterii desfăşurate în şedinţa comună a celor două Camere.

Consecinţa acesteia din urmă constă în numirea Guvernului de către Preşedintele României.

În sfârşit, ultima etapă vizează depunerea jurământului de către membrii Guvernului, ce

constituie debutul mandatului parlamentar.

În literatura juridică

46

se enumeră printre funcţiile Parlamentului şi pe aceea deinformare. Unii autori47 consideră, însă, că informarea revine tuturor organelor colegiale şi

individuale ale statului în vederea luării anumitor decizii; la fel, deliberarea nu poate fi

considerată doar o funcţie specifică Parlamentului, ci ea este utilizată de toate autorităţile de

stat înainte de a se hotărî cu privire la măsurile ce urmează a fi întreprinse în virtutea

atribuţiilor ce le revin.

Informarea este o modalitate uzitată de Parlament atât în derularea cât mai

eficientă a procesului legislativ, cât şi în desfăşurarea unui control ce să determine consecinţe

favorabile în realizarea activităţii organului vizat. În acest sens, se aprecia48 că „veritabilul

oficiu al unei adunări reprezentative nu este de a guverna – această îndatorire fiindu-i

radicalmente improprie – ci de a supraveghea şi de a controla guvernământul”.

Vom prezenta, în continuare, modalităţi diverse de informare a Parlamentului prin

care acesta realizează un control eficient.

b) Mijloace de informare puse la dispoziţia cetăţenilor

Potrivit art. 47 din Constituţie, cetăţenii au dreptul de a adresa petiţii autorităţilor

publice, drept care poate fi exercitat atât individual, cât şi colectiv. Regulamentele celor două

44 Decretul 609 din 2001, publicat în M.O. al României, Partea I, nr. 6885 din 20 decembrie 200145 I.Deleanu, op. cit., p. 31746 I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 312; I.Moroianu Zlătescu, op. cit., p. 4.47

T. Drăganu, op. cit.

, vol. II, p. 185.48 J. Stuart Mill, Le gouvernement représentatif, 2e édition, Paris, 1865, p. 119.



24

Camere49 stabilesc într-o manieră asemănătoare condiţiile privind punerea în practică a

dreptului de petiţionare prevăzut de actul fundamental. Astfel, orice persoană se poate adresa

cu petiţii uneia din cele două Camere. Petiţiile trebuie să fie prezentate în scris, semnate,

arătându-se şi domiciliul petiţionarului. După ce sunt înregistrate, petiţiile se transmit comisiei

permanente competente – Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii laCamera Deputaţilor şi Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii la Senat – care are

obligaţia de a le examina şi de a le trimite unei autorităţi publice competente care va informa

în scris Camera în cel mult 30 de zile în legătură cu soluţia adoptată. De asemenea, în cazul

depistării unor abuzuri, comisia poate sesiza Camera, care poate dispune derularea unei

anchete care să vizeze activitatea executivului sau a unei alte autorităţi. Rezultatul tuturor

investigaţiilor va fi comunicat petiţionarului. În cadrul Camerei Deputaţilor comisia

competentă prezintă trimestrial un raport Biroului Permanent sau la începutul fiecărei sesiuniCamerei, în ansamblu, raport referitor la petiţiile primite şi la modul de soluţionare a acestora

(art. 176 din Regulamentul Camerei Deputaţilor). Potrivit Constituţiei, exercitarea dreptului

de petiţionare este scutită de taxă. S-a propus50 elaborarea unei legi care să reglementeze

unitar materia petiţiilor, având în vedere şi faptul că se solicită în mod expres acest lucru în

art. 47 alin. 4 din Constituţie.

c) Mijloace aflate la dispoziţia parlamentarilor

Mijloacele de informare pot fi exercitate individual de deputaţi şi senatori în

momentul participării la lucrările Camerelor din care fac parte. Acestea se referă la întrebările

şi interpelările care sunt reglementate atât în Constituţie (art. 111), cât şi în regulamentele

parlamentare (art. 153-162 din Regulamentul Senatului şi art. 154-168 din Regulamentul

Camerei Deputaţilor). După cum s-a apreciat în literatura juridică51, acestea constituie

„principalul mijloc de intervenţie parlamentară a opoziţiei asupra majorităţii parlamentare,

prin care se fac cunoscute electoratului acţiunile sale parlamentare”.

Întrebările reprezintă cereri formulate de deputaţi sau senatori care sunt adresate

Guvernului, membrilor săi sau organelor administraţiei publice şi care vizează activitatea

desfăşurată în Parlament sau orice alte probleme de interes general. Nu se admite formularea

49 Regulamentul Camerei Deputaţilor publicat în Monitorul Oficial nr. 51/31 ianuarie 2001,

p. 172-176; Regulamentul Senatului publicat în Monitorul Oficial nr. 58/2 februarie 2001,art. 164-167.50

I. Deleanu, op. cit.

, p. 313; I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit.

, p. 248.51 M. Enache, Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 153.



25

întrebărilor care privesc probleme de interes personal sau particular, sau care privesc

activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice.

Întrebările pot fi scrise sau orale, simple sau urmate de dezbateri, potrivit hotărârii

Camerei, iar formularea lor atrage obligaţia de a răspunde din partea celui avut în vedere,

precum şi dreptul la replică faţă de răspunsul primit. Întrebările care au ca obiect politica generală a Guvernului sunt adresate primului-

ministru.

În regulamentele parlamentare sunt stabilite ziua şi ora când pot fi adresate

întrebări, durata răspunsului la acestea, precum şi timpul acordat pentru exercitarea dreptului

la replică. Miniştrii nu răspund la întrebări dacă cel care a adresat întrebarea nu se află în sala

de şedinţă.

În vederea evitării abuzului de întrebări se dispune că nici un parlamentar nu poateadresa mai mult de două întrebări la aceeaşi şedinţă.

În legislatura 1992-1996 un număr de 480 de deputaţi au adresat membrilor

Guvernului şi altor autorităţi ale administraţiei publice 1709 întrebări, soldându-se cu un

răspuns 1391 dintre ele, neţinându-se cont de coloratura politică a Parlamentului. În acelaşi

interval de timp, la Senat au fost adresate 854 de întrebări de către 718 senatori, fiind primite

712 răspunsuri. Pe bună dreptate s-a afirmat52 că decalajul dintre numărul întrebărilor

adresate şi cel al răspunsurilor primite este o expresie a „unei defectuoase perceperi a

regulilor democraţiei constituţionale”.

Interpelările au un regim juridic diferit faţă de cel al întrebărilor. Dacă acestea din

urmă vizează o chestiune concretă, interpelările au în vedere probleme importante ale

activităţii interne sau externe a Guvernului.

Interpelările sunt înscrise într -un registru special, se afişează la sediul Camerei,

urmând ca ele să fie prezentate în şedinţă publică de către autor.

Interpelările sunt solicitări care pot fi adresate nu numai de unul sau mai mulţi

deputaţi sau senatori, ci şi de către un grup parlamentar şi ele sunt transmise doar Guvernului

sau unuia dintre membrii săi.

Spre deosebire de întrebări, care pot fi atât orale, cât şi scrise, interpelările trebuie

formulate numai în scris, precizându-se foarte clar obiectul acestora.

În Regulamentul Camerei Deputaţilor există două articole (art. 166, art. 167) care

consacră separat interpelările ce pot fi adresate primului-ministru şi care se referă la aspecte

52 Idem, p. 161.



26

importante ale politicii guvernamentale pe plan intern şi extern. Se prevede că în urma

răspunsului dat de primul-ministru, autorul interpelării poate interveni cu întrebări

suplimentare, cu comentarii şi există posibilitatea ca acestea din urmă să fie urmate de

exercitarea dreptului la replică de către şeful Guvernului.

Regulamentele parlamentare prevăd ca efect posibil numai în cazul interpelărilor adoptarea unei moţiuni prin care Camerele îşi exprimă poziţia cu privire la problema ce a

făcut obiectul interpelării.

Din analiza situaţiei interpelărilor adresate Guvernului în legislatura 1992-1996 la

Camera Deputaţilor rezultă că au fost formulate 854 de interpelări de către 718 deputaţi,

primindu-se 712 răspunsuri.

Datele statistice indică în aceeaşi perioadă de timp prezentarea a 1051 de

interpelări de către un număr de 853 de senatori, răspunzându -se doar la 981 de asemeneasolicitări.

Interpelarea este o modalitate de control specific franceză, care a început să fie

practicată din 1830, extinzându-se şi în alte regimuri parlamentare. Însă, întrucât interpelarea

se poate finaliza printr-un vot de blam dat de Adunare, ea constituie un mijloc de control

periculos. Din acest motiv, în timpul celei de-a V-a republici, în Franţa, Consiliul

Constituţional s-a opus formal restabilirii interpelării ca o modalitate ce poate pune în discuţie

răspunderea Guvernului.

d) Mijloace aflate la dispoziţia Camerelor şi a structurilor lor interne pentru

a controla Guvernul şi organele administraţiei publice

În primul rând, aceste mijloace sunt prevăzute expr essis verbis în art. 110 din

Constituţia din 1991, în care se arată că Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei

publice, în cadrul exercitării controlului parlamentar asupra activităţii lor, sunt obligate să

prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile

parlamentare prin intermediul preşedinţilor lor. Este de remarcat şi faptul că solicitarea

acestor informaţii este facultativă în primul alineat teza I al articolului analizat şi obligatorie

în teza a II-a. Această ultimă ipoteză survine când se pune problema existenţei unei iniţiative

legislative care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului

asigurărilor sociale de stat. Această cerinţă se corelează cu dispoziţiile art. 137 alin. 2, 5 din

Constituţie, prin care Guvernul, autorul proiectelor celor două bugete amintite, nu poate fi de

acord cu existenţa unei cheltuieli bugetare fără a se stabili sursa de finanţare.



27

Din formularea art. 110 rezultă că numai cele două Camere sau comisiile acestora

pot cere informaţii, reglementarea din Constituţie fiind, astfel, în dezacord cu prevederile art.

162 din Regulamentul Camerei Deputaţilor 53 şi ale art. 142 din Regulamentul Senatului54. În

acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 199455 privind

constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor s-au declarat neconstituţionalealineatele 2 şi 3 ale art. 162. Argumentele au vizat neconcordanţa acestor reglementări cu art.

110 din Constituţie, care nu conferă deputatului sau senatorului dreptul de a cere informaţii.

De asemenea, din modul în care au fost formulate textele respective reiese posibilitatea

deputatului de a interveni în sfera puterii judecătoreşti, ceea ce contravine prevederilor actului

fundamental. În conformitate cu dispoziţiile regulamentare înlăturate prin decizia menţionată,

deputatul avea dreptul să ceară autorităţilor publice locale din circumscripţia electorală în care

a fost ales informaţii şi copii certificate după documente utile pentru desfăşurarea activităţiisale. Autorităţile publice locale erau obligate să satisfacă cererile deputatului în termen de cel

mult 10 zile. În caz de refuz, era informat Preşedintele Camerei Deputaţilor, care urma să ia

măsuri sau să solicite plenului Camerei să decidă.

În art. 142 din Regulamentul Senatului se stabilea că senatorul are dreptul de a

cere în scris sau oral de la autorităţile publice ale administraţiei locale, ale administraţiei

judeţene şi ale serviciilor publice descentralizate în judeţe sau de interes judeţean, din

circumscripţia electorală pe care o reprezintă, acte, dosare, precum şi alte informaţii utile

pentru activitatea sa. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 46 din 17 mai 199456 s-a declarat

neconstituţional articolul citat mai sus, pentru că dispoziţiile sale nu sunt conforme cu cele din

art. 110 din Constituţie, prin care informarea senatorilor se face prin intermediul acestora, prin

intermediul preşedintelui Senatului sau al preşedinţilor comisiilor, în concordanţă şi cu

prevederile art. 161 alin. 3 din Regulamentul Senatului57.

Informarea Parlamentului cu privire la activitatea desfăşurată de Guvern se

poate realiza extrem de eficient şi prin instituirea unor anchete parlamentare derulate prin

intermediul unor comisii speciale, constituie într-un anumit scop sau prin intermediul unor

53 Regulamentul Camerei Deputaţilor publicat în Monitorul Oficial nr. 50 din 25 februarie1994.54 Regulamentul Senatului publicat în Monitorul Oficial nr. 87 din 4 aprilie 1994.55 Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 17 mai 1994 privind constituţionalitateaRegulamentului Camerei Deputaţilor a fost publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994.56 Decizia Curţii Constituţionale nr. 46 din 17 mai 1994 privind constituţionalitateaRegulamentului Senatului a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

131 din 27 mai 1994.57 Regulamentul Senatului publicat în Monitorul Oficial nr. 58 din 2 februarie 2001.



28

comisii permanente, care sunt însărcinate şi cu alte competenţe în afara celor clasice, în

vederea finalităţii urmărite prin anchetă.

Solicitarea formării unei comisii speciale este supusă respectării aceloraşi

condiţii ca şi în cazul abilitării unei comisii permanente cu atribuţii necesare desfăşurării unei

anchete.În cazul unei comisii speciale de anchetă, cerinţele referitoare la organizarea,

funcţionarea şi competenţele sale sunt precis formulate în regulamentele parlamentare.

Acestea din urmă prevăd că un număr de o treime din membrii Camerei Deputaţilor sau

Senatului poate solicita constituirea unei comisii de anchetă. Propunerea în vederea instituirii

unei asemenea comisii se adoptă printr -o hotărâre care va cuprinde, la propunerea biroului

permanent, componenţa, biroul comisiei, şi termenul de depunere a raportului. Numai o

comisie de anchetă constituită pe lângă Senat poate adresa acestuia din urmă o cereremotivată pe baza căreia să se aprobe prelungirea termenului stabilit pentru depunerea

raportului, fiind necesară, în această situaţie, prezentarea unui raport preliminar (art. 71 alin. 2

din Regulamentul Senatului). Structura unei comisii va avea la bază cerinţele impuse pentru

constituirea comisiilor permanente, respectându-se configuraţia politică a Camerei. Regulile

referitoare la desfăşurarea activităţii unei comisii de anchetă sunt asemănătoare cu acelea

stabilite pentru comisiile permanente, adăugându-se, eventual, unele dispoziţii care să-i indice

natura. Astfel, comisia poate să solicite membrilor Guvernului să participe la lucrările ei,

prezenţa acestora la şedinţele comisiei respective fiind obligatorie în acest caz; atunci când

sunt cerute anumite informaţii Guvernului, acesta este obligat să le furnizeze, cu excepţia

situaţiilor în care sunt vizate apărarea naţională sau secretul de stat. Dacă Guvernul refuză,

Camera va decide, în şedinţă secretă, dacă informaţiile trebuie, totuşi, date (art. 169 din

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 162 din Regulamentul Senatului). În aceeaşi ordine

de idei, comisia poate să invite la dezbateri persoane care cunosc fapte sau împrejurări în

legătură cu obiectul cercetării sau care deţin un mijloc de probă; de asemenea, instituţiile sau

alte organizaţii sunt obligate să răspundă, în termenul stabilit de comisie, la cererile adresate

de aceasta (art. 73 alin. 2 din Regulamentul Camerei Deputaţilor); persoanele audiate au

obligaţia de a spune adevărul, nerespectarea cestei condiţii determinând răspunderea penală.

În vederea clarificării unor fapte, comisia poate dispune efectuarea de expertize. Activităţile

de investigare ale comisiei se vor finaliza printr-un raport adresat Camerei. În urma

dezbaterilor desfăşurate în cadrul Camerei Deputaţilor se va putea adopta o moţiune sau un alt

act în care Camera să-şi exprime punctul său de vedere cu privire la obiectul cercetării

comisiei. La Senat adoptarea hotărârii este obligatorie.



29

Trebuie remarcat faptul că aceste comisii de anchetă nu se substituie

organelor de jurisdicţie, actul adoptat de acestea în momentul finalizării activităţii lor neavând

decât rolul de a informa Camera cu privire la anumite fapte sau împrejurări cercetate. De

aceea, s-a subliniat58 că, din punct de vedere juridic, rapoartele comisiilor sunt avize

consultative adresate Camerelor Parlamentului.Orice comisie permanentă poate să iniţieze o anchetă, în limitele competenţelor

sale, referitoare la activitate desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică (art. 70 din

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 69 din Regulamentul Senatului), întotdeauna numai

cu aprobarea Camerei pe lângă care funcţionează. Cererea comisiei va cuprinde materiile ce

formează obiectul anchetei, scopul ei, mijloacele necesare şi termenul până la care raportul

comisiei urmează a fi prezentat plenului Camerei.

O anchetă parlamentară poate fi dispusă de o Cameră sau de ambele Camerereunite în şedinţă comună. În această ultimă situaţie, pentru derularea anchetei, se va constitui

o comisie specială comună celor două adunări sau comisii permanente ale celor două Camere

vor fi împuternicite, potrivit Regulamentului şedinţelor comune, să colaboreze între ele pentru

redactarea unui raport comun.

Din datele statistice rezultă că în legislatura 1992-1996 la Camera Deputaţilor

s-au constituit şase comisii de anchetă. Astfel, prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 68 din

17 decembrie 199259, comisia de anchetă formată a investigat modul de utilizare a bugetului

aprobat Camerei Deputaţilor pentru 1991 şi 1992. De asemenea, la 23 decembrie 1992 aceeaşi

Cameră a adoptat Hotărârea nr. 6960 privind încuviinţarea comisiei pentru industrii şi servicii

de a porni o anchetă referitoare la situaţia flotei maritime din cadrul Ministerului

Transporturilor. Prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 42 din 17 mai 1992 a fost însărcinată

comisia pentru sănătate şi familie să iniţieze o anchetă care avea ca obiect cercetarea cauzelor

şi a consecinţelor epidemiei de hepatită virală din oraşul Sebeş, judeţul Alba.

La Senat se instituie pentru prima dată o comisie de anchetă în cursul

legislaturii 1992-1996 prin Hotărârea nr. 14 din 14 aprilie 199461 care viza blocajul financiar

în agricultură, stabilirea cauzelor acestuia şi găsirea soluţiilor pentru depăşirea acestei situaţii.

58 T.Drăganu, op. cit., p. 187 59 Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 68 din decembrie 1992 a fost publicată în M.O. al României, Partea I, nr.331 din 24 decembrie 199260 Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 69 din decembrie 1992 a fost publicată în M.O. al României, Partea I, nr.338 din 30 decembrie 199261

Hotărârea Senatului nr. 14 din 14 aprilie 1994 a fost publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 102 din 21aprilie 1994



30

Prima anchetă desfăşurată de o comisie comună celor două Camere a fost

declanşată prin Hotărârea Parlamentului nr. 29 din 9 iunie 199362 şi care avea în vedere

cercetarea actelor de corupţie. Raportul comisiei prezentat în şedinţa comună a celor două

Camere a fost urmat de depunerea unei propuneri legislative pentru prevenirea şi combaterea

unor acte de corupţie. Printr-o altă hotărâre a Parlamentului – Hotărârea nr. 6 din 4 mai 199463 - s-a

format comisia comună de anchetă cu privire la atribuirea de locuinţe pentru parlamentari,

membri ai Guvernului şi pentru persoane din aparatul Parlamentului, Guvernului şi

Preşedintelui României în perioada 1990-1994.

Potrivit unei păreri64, pe lângă constituirea unor comisii cu un anumit obiect de

activitate, ca modalitate de informare Parlamentului de către Guvern, şi declaraţiile

guvernamentale făcute la iniţiativa Parlamentului sau la iniţiativa Guvernului. Acestea potavea în vedere anumite chestiuni de actualitate, probleme de interes general, evenimente

importante şi pot fi urmate sau nu de dezbateri.

În literatura juridică65 s-a ridicat întrebarea dacă moţiunile simple – prevăzute

atât în Constituţie, cât şi în regulamentele parlamentare – pot fi considerate mijloace de

control aflate la dispoziţia Parlamentului. Aceste moţiuni nu au drept consecinţă demiterea

Guvernului, dar ele sunt în măsură să indice executivului că un anumit aspect al politicii sale

nu este în conformitate ci interesul general. Profesorul Ion Muraru, analizând această

problemă, aprecia că „atunci când moţiunile sunt acte juridice, ele privesc în cele mai multe

cazuri poziţia faţă de Guvern în cadrul raporturilor Parlament-Guvern, precum şi dreptul

Parlamentului de a controla Guvernul”. O asemenea motivaţie este în acord cu prevederile din

regulamentele Camerelor. Astfel, art. 148 din Regulamentul Camerei Deputaţilor 66 dispune că

moţiunea exprimă poziţia Camerei Deputaţilor într -o anumită problemă de politică internă sau

externă. O reglementare identică este cuprinsă în art. 148 din Regulamentul Senatului67 .

Regulamentele parlamentare cuprind dispoziţii asemănătoare şi în ceea ce priveşte procedura

ce trebuie îndeplinită în cazul adoptării moţiunilor. În acest sens, la Camera Deputaţilor o

62 Hotărârea Parlamentului nr. 29 din 9 iunie 1993 a fost publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 126 din 14iunie 199363 Hotărârea Parlamentului nr. 6 din 4 mai 1994 a fost publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 118 din 11 mai199464 I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, op. cit., p. 314 65 I.Muraru, op. cit., vol. II, p. 18866 Regulamentul Camerei Deputaţilor republicat în temeiul art. IV al Hotărârii Camerei Deputaţilor din 12ianuarie 2001, publicată în M.O. al României, Par tea I, nr. 21 din 15 ianuarie 201, dându-se articolelor o nouănumerotare67

Regulamentul Senatului republicat în temeiul art. II al Hotărârii Senatului nr. 5 din 17 ianuarie 2001, publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 43 din 25 ianuarie 2001, dându-se articolelor o nouă numerotare



31

moţiune poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi, iar la Senat de către cel puţin o pătrime

din numărul senatorilor. Moţiunile trebuie motivate şi se depun la preşedintele Camerei, în

cursul şedinţelor publice. Ele sunt aduse la cunoştinţa Camerei respective, se comunică

Guvernului, se afişează la sediul Camerei şi se dezbat în şedinţă publică în cel mult şase zile

de la depunerea lor. Se prevede în mod similar în regulamente că la moţiunile prezentate nu pot fi propuse amendamente şi că semnatarii unei moţiuni nu-şi pot retrage adeziunea la

moţiune după începerea dezbaterii. Trebuie subliniat că dispoziţiile art. 148 din

Regulamentul Camerei Deputaţilor se referă la anumite restricţii ce sunt impuse odată cu

introducerea unei moţiuni simple. Astfel, nu se vor admite de către preşedintele Camerei

moţiunile care nu reprezintă luări de poziţie într -o problemă de politică internă sau externă,

cele care nu au susţinerea a cel puţin 50 de deputaţi şi cele care vizează finalităţi specifice

moţiunii de cenzură. Dintre cele 11 moţiuni simple introduse la Camera Deputaţilor în perioada

1992-1996, trei au fost admise, una retrasă de iniţiatori, celelalte fiind respinse prin votul

majorităţii parlamentare. Alte şapte moţiuni nu au fost acceptate, pentru că nu îndeplineau

condiţiile cerute în Regulamentul Camerei Deputaţilor. Introducerea acestor moţiuni a

determinat dezbateri cu privire la nesoluţionarea faptelor de corupţie, la demiterea unor

primari şi consilieri locali, la integrarea României în Structurile europene şi euro-atlantice, la

politica agrară, la situaţia energetică, la nerespectarea programului Guvernului, la declaraţiile

U.D.M.R. prin care se contestă caracterul naţional al statului român.

În legislatura 1992-1996 la Senat au fost introduse şapte moţiuni, dintre care

trei au fost admise, iar celelalte respinse de către majoritatea senatorilor. Aceste moţiuni au

avut în vedere: obligarea, prin lege, a parlamentarilor, miniştrilor şi secretarilor de stat să-şi

declare toate activităţile ce nu fac parte din ansamblul atribuţiilor lor; angajarea răspunderii

Guvernului pentru un program politic cu obiective şi termene concrete privind integrarea în

structurile europene şi euro-atlantice; agenţii informatori ai securităţii; criza grâului; criza

energiei; cărţile de alegător.

e) Moţiunea de cenzură

Moţiunea de cenzură are caracter politic şi, în acelaşi timp, este o modalitate

colectivă de control. Această procedură pune în discuţie răspunderea politică şi solidară a

Guvernului în faţa Parlamentului – responsabilitate prevăzută şi în Constituţie ( art. 108 alin

1) - , instituţie care este considerată o caracteristică de bază a regimului parlamentar. Ea a luat



32

naştere pe cale cutumiară în Marea Britanie şi a evoluat pe parcursul mai multor secole,

răspândindu-se apoi şi în alte sisteme politice. Astfel, în secolul al XVI-lea în Anglia exista

doar o răspundere individuală şi penală a miniştrilor, ce pute fi declanşată prin procedura de

„impeachment”. Aceata din urmă consta în punerea sub acuzare a unui ministru de către

Camera Comunelor şi judecarea sa de către Camera Lorzilor, ultima fiind considerată instanţăde apel supremă în materie civilă şi penală. În secolul al XVIII -lea, simpla ameninţare a unui

guvern cu deschiderea procedurii de punere sub acuzare determina retragerea acestuia de la

putere. Sunt oferite asemenea exemple în literatura juridică68. Astfel, în 1742, Walpole, fiind

ameninţat cu procedura de impeachment, a demisionat; în 1782, demisia primului-ministru,

lordul North, determină demiterea întregului guvern. Din acel moment, răspunderea a devenit

pur politică. În aceeaşi ordine de idei, s-a subliniat69 că „o răspundere politică şi colegială a

priori se substituie unei răspunderi penale şi individuale a posteriori”. Adoptarea unei moţiuni de cenzură echivalează cu pierderea încrederii

acordate Guvernului la învestitura sa (art. 112 din Constituţie) şi cu demiterea Guvernului la

data retragerii încrederii acordate de Parlament (ar. 100, alineatele 2şi3). Într -o asemenea

situaţie, Preşedintele României va desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru, care

va solicita votul de încredere al Parlamentului asupra programului de guvernare şi asupra

întregii liste a Guvernului.

Potrivit unor opinii70, scopurile adoptării unei moţiuni de cenzură în condiţiile

fixate de lege sunt multiple: înlăturarea riscului ca „lucrările Parlamentului să fie

obstrucţionate prin dezbateri asupra unor probleme de interes limitat”; înlocuirea unei

majorităţi parlamentare cu o alta, atunci când se pierde încrederea în Guvern şi se urmăreşte

formarea altuia; bulversarea stabilităţii guvernamentale; Inhibarea Guvernului. De asemenea,

se poate urmări şi declanşarea unei crize guvernamentale71 , atunci când, fiind înlăturat

Guvernul sancţionat prin moţiunea de cenzură, sunt respinse consecutiv două solicitări de

învestitură, iar de la prima solicitare a trecut o perioadă mai mare de 60 de zile. În acest fel, o

criză guvernamentală poate degenera într -o criză parlamentară, conform prevederilor art. 89

alin. 1 din Constituţie.

Condiţiile în care poate fi introdusă şi adoptată o moţiune de cenzură sunt

stabilite atât prin dispoziţiile art. 112 din Constituţie, cât şi prin cele ale regulamentelor

68 F.B.Vasilescu, Consideraţii privind controlul parlamentar în dreptul comparat, în Revista de

Drept Public nr. 1-2, ianuarie-iunie 1996, p. 120 69 G.Vrabie, op. cit., vol I, p. 18370

I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, op. cit., p. 318; T.Drăganu, op. cit., p. 172 71 M.Constantinescu, I.Muraru, op. cit., p. 255-256



33

parlamentare. Astfel, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul

total al parlamentarilor. În conformitate cu prevederile art. 78 din Regulamentul şedinţelor

comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, moţiunea de cenzură se prezintă fiecărui birou

permanent al celor două Camere, se comunică Guvernului şi se anunţă în şedinţa comună a

adunărilor în cel mult cinci zile de la data depunerii. Urmează apoi dezbaterea moţiunii decenzură, care se va desfăşura în cadrul şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului în

trei zile de la prezentarea moţiunii. În această şedinţă este înfăţişată moţiunea de cenzură de

către un reprezentant al iniţiatorilor. I se dă cuvântul, apoi, primului-ministru sau

reprezentantului acestuia, care va exprima poziţia Guvernului cu privire la acea moţiune. Îşi

vor prezenta punctele de vedere deputaţii şi senatorii în ordinea înscrierii lor la cuvânt, timpul

afectat depinzând de importanţa grupului parlamentar din care fac parte.. În final, opţiunea

fiecărui membru al Parlamentului va fi exprimată în mod secret, prin bile. Pentru a produceefectul scontat – demiterea Guvernului - , moţiunea de cenzură trebuie adoptată cu jumătate

plus unu din numărul total al parlamentarilor, în şedinţa comună a celor două Camere. Pentru

a se evita punerea în discuţie a responsabilităţii Guvernului de un număr foarte mare de ori în

mod intempestiv, s-a prevăzut că, în cazul în care moţiunea de cenzură nu a fost adoptată,

deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de

cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 113 din

Constituţie.

În legislatura 1992-199672 au fost introduse patru moţiuni de cenzură. Prima

dintre acestea, iniţiată la 19 martie 1993, sancţiona strategia de reformă socială şi economică a

Guvernului şi a fost votată cu 198 de voturi pentru şi 260 de voturi contra. O a doua moţiune a

fost supusă dezbaterii Parlamentului la 17 decembrie 1993 şi viza falimentul politicii

economice a Guvernului, precum şi pierderea totală a credibilităţii acestuia. Această moţiune

s-a soldat cu 223de voturi pentru şi 226 de voturi contra. La 30 iunie 1994 a fost depusă o

nouă moţiune de cenzură, care făcea apel la nerespectarea Constituţiei prin depunerea

proiectului bugetului de stat pe anul 1994 cu o întârziere de şapte luni. Moţiunea a fost

respinsă de 227 de parlamentari, ea fiind adoptată de un număr de 208 de deputaţi şi senatori.

În sfârşit, ultima moţiune din legislatura 1992-1996 referitoare la nivelul scăzut de trai, la

oprirea privatizării şi la manifestaţia de protest de la Reşiţa a fost votată cu 206 de voturi

favorabile şi 249 de voturi negative.

72

Activitatea Camerei Deputaţilor în legislatura 1992-1996, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti,octombrie, 1996, p. 175



34

În acest context, se constată că moţiunea de cenzură este una dintre cele mai

eficiente modalităţi prin care Parlamentul îşi poate manifesta dezacordul cu privire la

activitatea desfăşurată de Guvern.

În literatura juridică73 s-a subliniat importanţa existenţei unei stabilităţi

guvernamentale, ce are o influenţă benefică asupra întregii activităţi statale. În acelaşi sens, s-au manifestat opinii similare şi în Franţa74. Astfel, s-a constatat că este de dorit un guvern de

legislatură, a cărui realizare depinde de posibilitatea parlamentarilor de a dispune „ de un

mijloc pentru a constrânge guvernul să rămână pe aceeaşi linie existentă în momentul formării

sale”. Moţiunea de cenzură presupune o răsturnare a majorităţii, în aşa fel încât „ea nu permite

corijarea unei erori, ci ucide pe autorul ei”. În vederea stopării situaţiei în care se succedau la

putere, într-un interval foarte scurt, guvernele în diferite state – media unui guvern în cea de-a

III şi a IV-a Republică Franceză a ajuns la şapte luni, iar în Italia din 1947 până în 1995 s-auschimbat 55 de guverne75 - , s-a introdus noţiunea de „parlamentarism raţionalizat”, atribuită

lui Boris Mirkine- Guetzevich, ce se concretizează prin existenţa unor reguli juridice care să

aibă în vedere menţinerea stabilităţii şi coerenţei unui guvern în absenţa unei majorităţi

parlamentare constante76. Sunt oferite ca exemple dispoziţiile art. 67 din Legea fundamentală

a Germaniei, precum şi dispoziţiile art. 49 din Constituţia franceză de la 1958, ce vor fi

ulterior analizate detaliat. Este de menţionat şi faptul că în baza moţiunii constructive

consacrate în actul fundamental german, într-o perioadă de 40 de ani s-au succedat la putere

numai 16 guverne, 6 cancelari şi a fost adoptată o singură moţiune de cenzură ce a determinat

modificarea coaliţiei guvernamentale în 198277.

f) Mijloace de informare Parlamentului la iniţiativa Guvernului

Angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului este o modalitate de

control parlamentar provocată de Guvern şi ea este reglementată în art. 113 din Constituţie şi

în Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Astfel, Guvernul poate hotărî să-şi

angajeze răspunderea în faţa celor două Camere reunite în şedinţă comună cu privire la un

program, o declaraţie de politică generală sau cu privire la un proiect de lege. Guvernul este

demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la prezentarea programului,

a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege este votată cu majoritatea

73 M.Constantinescu, I.Muraru, op. cit., p. 256; I.Deleanu, op. cit., p. 318; G.Vrabie, op. cit., vol. II, p. 19574 G.Burdeau, F.Hamon, M.Troper, Droit Constitutionnel, 23e edition, Paris, L.G.D.J., 1993, p. 63375 F.B.Vasilescu, op. cit., p. 12076

I.Deleanu, op. cit., p. 31877 P.Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Ed, Masson, Paris, 1989, p. 186



35

parlamentarilor. Dacă Guvernul nu este demis, proiectul de lege prezentat se consideră

adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern

(art. 113 alin. 1,2,3 din Constituţie). Este de remarcat că în toate situaţiile angajarea

răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului este o modalitate ce rămâne exclusiv la

latitudinea Organului central al puterii executive de a o folosi. Aceasta este întotdeaunasupusă respectării anumitor reguli. Astfel, procedura este iniţiată în cadrul şedinţelor comune

ale celor două Camere; ea vizează un program , o declaraţia de politică generală sau un

proiect de lege; depunerea şi adoptarea cu o majoritate de jumătate plus unu din numărul total

al parlamentarilor în trei zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală

sau a proiectului de lege va determina demiterea Guvernului; atunci când în intervalul de trei

zile nu se depune o moţiune de cenzură sau dacă e depusă, aceasta nu se adoptă cu majoritatea

cerută de lege, declaraţia de politică generală şi programul devin obligatorii pentru Guvern,iar proiectul de lege va putea produce efecte juridice fără a mai urma lungul şi laboriosul

„traseu” al procesului legislativ. Din acest motiv, s-a apreciat78 că în această ultimă situaţie

angajarea răspunderii are semnificaţia unei proceduri de control mixte, de control şi de

legiferare.

În ceea ce priveşte distincţia între noţiunea de „program” şi aceea de

„declaraţie”, s-a arătat79 că programul poate să vizeze un anume domeniu, sector sau

problemă determinată, pe când declaraţia are un caracter mai larg, definind, în general,

politica ce va fi urmată de Guvern.

În literatura juridică80 se aduce în discuţie şi faptul că în cadrul procedurii de

adoptare a legii conform art. 113 din Constituţie nu se face distincţia dintre legi organice şi

legi ordinare. Se conchide, însă, că în cazul în care legea astfel adoptată reglementează

domenii de relaţii sociale rezervate prin Constituţie legilor organice, ea nu va putea fi

modificată, suspendată sau abrogată prin legi ordinare sau pe cale de ordonanţe

guvernamentale81.

Legea adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului poate fi

modificată în două situaţii - atunci când este trimisă Preşedintelui care poate cere

reexaminarea ei şi în cazul în care Curtea Constituţională pronunţă o decizie de

neconstituţionalitate ce vizează anumite prevederi ale acesteia.

78 I.Muraru, M.Constantinescu, op. cit. p. 26579 G.Vrabie, op. cit, vol. II, p. 197-19880

I.Deleanu, op. cit., p. 316; T.Drăganu, op. cit., p. 176 81 T.Drăganu, op. cit., p. 177



36

Angrenarea unei astfel de proceduri determină revigorarea Guvernului ca

urmare a sprijinului parlamentar acordat sau obligarea Guvernului de a demisiona atunci când

Parlamentul îi acordă un vot de neîncredere prin adoptarea, în condiţiile legii, a unei moţiuni

de cenzură.

Modalitatea de control prevăzută în art. 113 din Constituţie comportă, potrivit profesorului T.Drăganu, mai multe riscuri. Astfel, atunci când Parlamentul este susţinut de o

majoritate parlamentară sigură devine inaplicabilă procedura legislativă ordinară de adoptare

a unei legi, care corespunde cel mai bine intereselor electoratului. Pe de altă parte, în cazul

votării unei moţiuni de cenzură ca urmare a sumării răspunderii politice a Guvernului în faţa

Parlamentului, rolul Senatului este redus, pentru că „numărul mic al senatorilor nu poate

contrabalansa ponderea voturilor deputaţilor”.

Pentru prima dată, la 3 iunie 1997, în şedinţa comună a celor două CamereGuvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului asupra „Programului de măsuri

privind reforma globală a societăţii româneşti”82. În termen de trei zile de la asumarea

răspunderii, opoziţia a depus o moţiune de cenzură ce a fost respinsă în şedinţa comună a

Camerei Deputaţilor şi Senatului cu 268 de voturi împotrivă, 152 de parlamentari

pronunţându-se în favoarea moţiunii. La 21 ianuarie 1998, Guvernul şi-a asumat răspunderea

în faţa parlamentului asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr.

88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale. Această procedură a avut ca efect

aprobarea proiectului de lege, întrucât nu s-a depus o moţiune de cenzură în conformitate cu

art. 113 din actul fundamental. De asemenea, în mai 1999 Guvernul Vasile şi-a angajat

răspunderea cu privire la legislaţia pentru accelerarea reformei83.

După cum s-a subliniat în literatura juridică84, o altă modalitate de control

exercitată de Parlament la iniţiativa Guvernului e reprezentată de declaraţiile guvernamentale

cu privire la o anume chestiune de actualitate sau cu privire la o problemă de interes general.

g) Procedurile pe care le implică adoptarea unei legi de aprobare a

ordonanţelor

Unii autori prezintă ca o modalitate de control distinctă aprobarea ordonanţelor

Guvernului de către Parlament. În acest sens, în situaţia în care printr -o lege de abilitare a

Parlamentului prin care este însărcinat Guvernul de a emite ordonanţe obişnuite în anumite

82 M.O. al României, Partea a II a, „Dezbateri parlamentare”, nr. 101 din 14 iunie 1997 şi nr. 108 din 25 iunie 199783

M.O. al României, Partea a II-a, nr. 95 din 28 mai 199984 I.Deleanu, op. cit., p. 315



37

domenii (cu excepţia celor rezervate legilor organice) se prevede, printre alte condiţii,

determinate de art. 114 din Constituţie şi aceea a aprobării ulterioare a ordonanţei,

Parlamentul va trebui să-şi exprime părerea, aprobând-o sau nu. Ordonanţele de urgenţă care

nu presupun existenţa unei legi de abilitare din partea Parlamentului se depun la organul

legiuitor în vederea aprobării sau respingerii lor printr -o lege, exercitându-se, astfel, uncontrol asupra actelor normative ale Guvernului.

h) Urmărirea penală a membrilor Guvernului

Potrivit reglementărilor actului fundamental, a celor din regulamentele

parlamentare, precum şi din Legea specială85, răspunderea individuală şi penală a membrilor

Guvernului poate fi pusă în discuţie prin îndeplinirea anumitor cerinţe. Astfel, numai

preşedintele României, Camera deputaţilor sau Senatul poate pot solicita urmărirea penală aunui membru al Guvernului. De asemenea, procedura aceasta are în vedere doar faptele

săvârşite în exerciţiul funcţiei. Începerea urmăririi penală poate determina pe Preşedintele

României să ia măsura suspendării din funcţie a persoanei vizate, măsură care este facultativă

în acest caz, dar ea devine obligatorie în situaţia trimiterii în judecată a unui membru al

Guvernului. Competenţa de judecată va aparţine Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie. Ultimul

alineat al articolului 108 prevede că toate cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile

membrilor Guvernului vor fi reglementate printr-o lege specială – cea menţionată mai sus.

Răspunderea penală este personală şi ea priveşte pe fiecare membrul al Guvernului în parte şi

poate fi declanşată numai pentru faptele comise în timpul mandatului şi care au directă

legătură cu acesta (art. 10 din Legea 115/199). Trebuie menţionat şi faptul că urmărirea

penală nu poate fi derulată în lipsa sesizării Camerei Deputaţilor, Senatului sau Preşedintelui

României. Însă, chiar într -o asemenea situaţie în literatura juridică86 s-a precizat că organele

de urmărire penală pot să realizeze, totuşi, unele activităţi de cercetare când sunt învestite prin

plângere, denunţ sau din oficiu, potrivit art. 221 din Codul de procedură penală. Iniţial se

constituie o comisie speciale pentru realizarea unei anchete parlamentare sau poate fi

însărcinată să realizeze ancheta o comisie permanentă. Întotdeauna, dezbaterea propunerii de

începere a urmăririi penale de către cele două Camere se face pe baza raportului întocmit de

comisia permanentă sau de comisia specială care a efectuat o anchetă în acest sens. Până la

începerea urmăririi penale, Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României pot

85 Legea nr. 115/1999 privind responsa bilitatea ministerială, modificată şi completată prin Legea 253/2002, publicată în M.O. al României, partea I, nr. 334 din 20 mai 2002 86

A.Ţuculeanu, Unele consideraţii asupra răspunderii juridice a membrilor Parlamentului şi a membrilor Guvernului în lumina Constituţiei României, în Dreptul nr. 7/1995, p. 14-15



38

retrage, motivat, cererea prin care s-a solicitat urmărirea penală împotriva membrilor

Guvernului. Dacă s-a decis angajarea răspunderii penale, preşedintele uneia din cele două

Camere sau Preşedintele României vor adresa o cerere pentru începerea urmăririi penale. De

asemenea, competent în realizarea urmăririi penale în cazul indicat de art. 108 alin.2 din

Constituţie este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Scopul esenţial alurmăririi penale este, potrivit unei opinii87, „asigurarea unui sistem omogen de garanţii

procesuale pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi pentru a nu supune rigorii legii

penale nici o persoană nevinovată”. În acelaşi sens, se prevede în legea specială şi prezumţia

de nevinovăţie care operează în favoarea celui faţă de care s-a declanşat un proces penal, până

la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Controlul parlamentar exercitat asupra Preşedintelui RomânieiControlul asupra şefului de stat este realizat prin mijloace specifice şi în mod

diferit, în funcţie de regimul politic existent într -un stat la un moment dat. Astfel, regimul

prezidenţial îi conferă preşedintelui competenţe foarte largi, în special în domeniul executiv,

el fiind considerat atât şef de stat, cât şi şef de guvern88, putând numi şi revoca într -un mod cu

totul discreţionar miniştrii ce răspund individual numai faţă de acesta. O situaţia diferită apare

într-un regim politic parlamentar, unde răspunderea politică şi solidară în faţa Parlamentului

reprezintă o trăsătură fundamentală a acestuia, iar regula de bază a controlului parlamentar

fiind „iresponsabilitatea juridică”89 a acestuia în faţa Parlamentului.

În statul român, atât Parlamentul, cât şi Preşedintele sunt organe etatice alese

în mod direct de popor, deci au aceeaşi legitimitate din punct de vedere al constituirii lor.

Însă, în cadrul controlului reciproc – exigenţă a principiului separaţiei puterilor în stat –

Preşedintele poate dizolva Parlamentul în anumite condiţii determinate de Constituţie, iar

Parlamentul, la rândul său, are la dispoziţie anumite modalităţi de control asupra activităţii

şefului de stat: consultarea sau încunoştiinţarea Parlamentului cu privire la anumite măsuri ale

Preşedintelui; aprobarea prealabilă sau ulterioară a unor decrete cu caracter normativ ale

şefului statului; suspendarea din funcţie; punerea sub acuzare pentru înaltă trădare.

Consultarea Parlamentului în anumite situaţii este indispensabilă pentru ca

şeful de stat să pună în aplicare unele atribuţii pe care i le conferă Constituţia. Astfel, potrivit

art. 90 din actul fundamental, numai după o consultare prealabilă a Parlamentului,

87 D.Ciuncan, Răspunderea penală a parlamentarilor şi a membrilor Guvernului, în Dreptul nr. 1/1995, p. 45 88

G. Vrabie, op. cit., vol I, p. 16889 M.Enache, Controlul parlamentar, op. cit., p. 74



39

Preşedintele poate să organizeze un referendum pentru ca naţiunea să-şi exprime voinţa cu

privire la probleme de interes naţional. De asemenea, Preşedintele va dispune dizolvarea

Parlamentului atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 89 (Parlamentul nu a

acordat votul de încredere Guvernului în 60 de zile de la prima solicitare şi au fost respinse

cel puţin două solicitări de învestitură) numai după o consultare prealabilă a preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare.

Aprobarea prealabilă a Parlamentului este necesară atunci când Preşedintele ia

măsura mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. În cazuri de excepţie, hotărârea

Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult cinci zile de la adoptare.

Aprobarea posterioară emiterii decretului de către Preşedinte are două efecte, potrivit unei

păreri90 exprimate în literatura de specialitate. Prima consecinţă se referă la faptul că

aprobarea decretului prezidenţial de către Parlament nu obligă pe şeful de stat să -l pună înaplicare. Un al doilea efect are în vedere refuzul organului legiuitor de a aproba măsura luată

de Preşedinte, caz în care „decretul şefului de stat devine caduc şi îşi pierde caracterul

executoriu”.

Atunci când este îndreptată o agresiune armată împotriva României, şeful de

stat va putea lua măsurile care se impun într -o asemenea situaţie, încunoştiinţând Parlamentul

cu privire la acestea printr-un mesaj. Aprobarea Parlamentului nu este exprimată în mod

expres, însă, dată fiind situaţia excepţională în care sunt luate asemenea măsuri, organul

legiuitor este în măsură de a-şi prezenta poziţia sa. Potrivit noii revizuiri a Constituţiei, în caz

de mobilizare sau de război, Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări,

iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.

Preşedintele poate institui starea de asediu sau starea de urgenţă pe întreg

teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului

încuviinţarea acestei măsuri în cel mult cinci zile de la luarea ei. Dacă parlamentul nu se află

în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a

stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.

Parlamentul are la îndemână o modalitate de control care pune în joc

responsabilitatea politică a Preşedintelui României – suspendarea din funcţie (art. 95 din

Constituţie).Astfel, propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime

din numărul deputaţilor şi senatorilor; ea intervine numai în cazul săvârşirii unor fapte grave

prin care se încalcă prevederile constituţionale. Este încunoştiinţat imediat Preşedintele

90 T. Drăganu, op. cit., vol. II, p. 160



40

României, care poate da explicaţii cu privire la faptele care i se impută. Se solicită, în

prealabil, avizul consultativ al Curţii Constituţionale cu privire la oportunitatea acestei măsuri.

Suspendarea din funcţie va fi votată cu jumătate plus unu din numărul total de parlamentari,

în şedinţa comună a celor două Camere. Votul este secret şi se exprimă prin bile. În cazul în

care această măsură se adoptă cu majoritatea prevăzută de lege, se va organiza, într -uninterval de 30 de zile, un referendum pentru demiterea Preşedintelui.

Întrucât este consacrată în Constituţie neresponsabilitatea juridică a

Preşedintelui, suspendarea din funcţie a acestuia pentru fapte săvârşite în exercitarea

mandatului său apare ca o derogare de la principiul evocat mai sus.

În legătură cu art. 95 din Constituţie, s-au făcut diferite observaţii91. Una dintre

ele vizează faptul că actul fundamental nu oferă nici un criteriu orientativ în determinar ea

gravităţii faptelor săvârşite de Preşedinte, fapte care pot fi acţiuni sau omisiuni. În acest fel,hotărârea de a lua o asemenea măsură rămâne, în mod discreţionar, la dispoziţia

Parlamentului. Astfel, în situaţia existenţei unei majorităţi parlamentare ostile Preşedintelui,

suspendarea din funcţie a şefului de stat ar putea avea şanse de succes, chiar dacă faptele

imputate Preşedintelui nu ar prezenta o atât de mare gravitate, încât să determine luarea unei

astfel de măsuri.

Modalitatea cea mai gravă de control pe care Parlamentul o poate exercita cu

privire la Preşedinte este punerea sub acuzare a acestuia pentru înaltă trădare (art. 951 din

Legea de revizuire a Constituţiei).Dispoziţiile constituţionale anterioare nu prevedeau care

sunt iniţiatorii unei asemenea propuneri, ele trebuind a fi completate cu reglementările din

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerelor. Potrivit Modificărilor survenite, poate fi

propusă o astfel de măsură de către majoritatea deputaţilor şi senatorilor; Preşedintele este

imediat încunoştiinţat, pentru a i se oferi posibilitatea de a da explicaţii cu privire la faptele

care i se impută. Se va constitui o comisie de anchetă, care va desfăşura o activitate de

investigare a faptelor Preşedintelui, întocmind în final un raport, ce va fi dezbătut în şedinţa

comună a celor două Camere. În cazul în care se votează punerea sub acuzare a Preşedintelui

cu două treimi din numărul total de parlamentari, competenţa de judecată a acestuia va reveni

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare

pronunţate de instanţa supremă, Preşedintele este demis de drept.

Măsura punerii sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare constituie o

excepţie de la regula statuată în art. 84 din legea de revizuire a Constituţiei, potrivit căreia

91 T.Drăganu, op. cit. , vol. II, p. 161



41

Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile şi opiniile politice

exprimate în exercitarea mandatului său. În literatura juridică92 s-a dezbătut şi problema care

se ridică în practică atunci când se doreşte luarea unei asemenea măsuri, problemă

determinată de inexistenţa în vreun act juridic normativ a definirii infracţiunii de „înaltă

trădare”. Având în vedere că regimul general al infracţiunilor şi pedepselor se stabileşte prinlege organică, reglementarea juridică a înaltei trădări ar trebui să se realizeze printr -o

asemenea lege.

Controlul exercitat de Parlament asupra altor servicii publice

Potrivit art. 62 alin 2, lit. g din noua Lege de revizuire a Constituţiei, la

propunerea Preşedintelui României, cele două Camere reunite în şedinţă comună numesc

directorii serviciilor de informaţii şi exercită un control asupra activităţii acestor servicii. Deasemenea, organul legiuitor controlează aceste servicii prin intermediul unei comisii

parlamentare competente, conform art. 23 din Legea 14/199293. De asemenea, cele două

Camere, în şedinţă comună, pot să elibereze din funcţie pe directorii serviciilor de informaţii,

la propunerea fie a Preşedintelui României, fie a cel puţin o treime din numărul total al

deputaţilor şi senatorilor.

Înainte de revizuirea Constituţiei ce a fost aprobată prin referendumul de la 19

octombrie 2003, Parlamentul realiza un control şi asupra activităţii Curţii Constituţionale.

Astfel, în cadrul controlului anterior exercitat de instanţa de jurisdicţie constituţională, aceasta

poate pronunţa o decizie de constituţionalitate sau de neconstituţionalitate cu privire la o lege.

În situaţia în care Curtea declara o lege ca fiind neconstituţională, actul normativ respectiv

trebuia trimis organului legislativ pentru a fi reexaminat. Dacă cele două Camere, în şedinţă

comună, adoptau legea în aceeaşi formă cu o majoritate de două treimi, se înlătura, în acest

fel, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Curtea Constituţională, legea fiind trimisă

spre promulgare Preşedintelui. Conform noilor modificări ale art. 145 din Legea de revizuire a

Constituţiei, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente,

constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata

acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. De

92 T.Drăganu, op. cit., vol. II, p. 16393

Legea 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, lege publicată în M.O. alRomâniei, Partea I, nr. 33 din 2 martie 1992



42

asemenea, în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea

acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de

acord cu deciziile Curţii Constituţionale.

Conform art. 62 alin 2, litera f 1 din Constituţia revizuită, în şedinţa comună a

celor două Camere sunt examinate rapoartele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Potrivitreglementărilor Legii 39/1990, Consiliu Suprem de Apărare a Ţării prezintă anual

Parlamentului o dare de seamă cu privire la activitatea desfăşurată. Această lege nu prevede,

însă, care sunt mijloacele prin care Parlamentul poate să se pronunţe asupra raportului

respectiv. Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi cele regulamentare, potrivit unei

păreri94 în cazul aprobării raportului, Parlamentul ar putea stabili şi un plan de măsuri ce va fi

obligatoriu pentru Guvern, ţinând cont şi de componenţa Consiliului Suprem de Apărare a

Ţăr ii.În acord cu dispoziţiile art. 139 din Constituţie, Curtea de Conturi prezintă

anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din

exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate. De asemenea, la solicitarea

Camerei Deputaţilor şi Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a

resurselor publice şi raportează cu privire la cele constatate.

Potrivit art. 52 din Legea 41/199495, Consiliul de administraţie al Societăţii

Române de Radiodifuziune şi cel al Societăţii Române de Televiziune prezintă anual

Parlamentului sau când acesta hotărăşte rapoarte asupra activităţii desfăşurate în anul

precedent şi asupra programului pentru anul în curs. În acelaşi context, art. 42 din legea

amintită mai sus stabileşte în mod expres că de Radiodifuziune şi Societatea Română de

Televiziune, fiecare în parte, administrează bunurile din patrimoniul lor sau, după caz,

dispune de ele sub control parlamentar.

O altă instituţie asupra căreia Parlamentul realizează un anume control este şi

Avocatul Poporului, numit de cele două Camere, în şedinţă comună, pentru apărarea

drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice (art. 55 modificat coroborat cu art. 62 alin 2 litera

g1 din Constituţie). În conformitate cu dispoziţiile Legii 35/199796 are dreptul de a face

anchete proprii, de a cere autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente

necesare anchetei, de a audia şi de a lua declaraţii de la conducătorii administraţiei publice şi

94 T.Drăganu, op. cit., vol. II, p. 179 95 Legea 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziuneşi Societăţii Române de Televiziune a fost publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 153

din 18 iunie 199496

L egea 35/1997 pentru organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului publicatăîn M.O. al României, Partea I, nr. 48 din 20 martie 199



43

de la orice f uncţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării cererii. Avocatul

Poporului prezintă rapoarte Parlamentului, anual sau la intervale de timp mai scurte, dacă se

solicită acest lucru. Aceste rapoarte pot să cuprindă recomandări în vederea apărării cât mai

eficiente a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

suport curs - dcc

Documents