supliment - distrofia musculara

Supliment de studiu pentru licenţă

Distrofia musculară Pag. 1

Distrofia musculară Distrofia musculara (DM) este un grup de afecţiuni rare ereditare,

caracterizate prin deteriorarea progresiva a muşchilor corpului, antrenând slăbiciune musculara şi invaliditate.

Distrofia musculară se traduce prin slăbirea progresiva a musculaturii şi în special a muşchilor scheletici (controlaţi de creier în mod voluntar). Pe măsura evoluţiei bolii, fibrele musculare necrozate sunt înlocuite de ţesut conjunctiv şi adipos. În unele forme de distrofie musculară sunt afectaţi miocardul şi alţi muşchi involuntari (netezi) precum şi alte organe.

Fiecare din formele de distrofie musculară diferă în ceea ce priveşte debutul simptomelor, evoluţia bolii şi modul de transmitere ereditară. Cele mai frecvente forme sunt distrofia musculară Duchenne (DMD) şi distrofia musculară Becker

(DMB), ce afectează exclusiv subiecţi de sex masculin. Ele sunt cauzate de deficienţa genetică a unei proteine numite distrofină.

Nu exista un tratament curativ pentru distrofia musculară; medicaţia şi terapiile existente au doar rolul de a încetini evoluţia bolii.

Distrofia musculară este rară. Dintre nou-născuţii vii, doar 0,02%÷0,03% vor suferi de distrofia musculară Duchenne, în timp ce 0,003% suferă de distrofia Becker.

Distrofia musculară Duchenne

Distrofia musculară Duchenne (DMD) este forma cea mai răspândită

distrofie musculară, afectând cca. 3 baieţi din 1.000. Este o boala ereditară, cu transmitere autosomal recesivă legată de cromozomul X. Prin urmare, miopatia Duchenne afectează numai nou-născuţii de sex masculin.

Boala este cauzată de o genă defectuoasă, care determină deficienţa unei proteine numita distrofina. Absenţa distrofinei duce la apariţia de leziuni ale membranelor ce acoperă celulele musculare (miocite), antrenând degenerarea fibrelor musculare şi necroza miocitară.

În unele cazuri, boala Duchenne se manifestă încă din stadiul embrionar, în altele însa, ea se manifesta după vârsta de 3 sau 4 ani. Copiii afectaţi necesită mai mult timp pentru a învăţa să meargă altfel decât în mod normal. Ei au un mers legănat, sau pe vârfuri şi întâmpină dificultăţi în urcarea scărilor, alergare sau ridicarea de la sol. Tendinţa de cădere este accentuată.

După apariţia primelor simptome, boala evoluează rapid. Se observă contracturile (contracţiile involuntare) şi scoliza. În ciuda slăbiciunii, muşchii par hipertrofiaţi datorită înlocuirii fibrelor musculare pierdute cu ţesut conjunctiv sau adipos. La vârsta de 12 ani, copiii îşi pierd capacitatea de mers şi sunt imobilizaţi



în scaune cu rotile. La o treime din cazuri se constata şi afectarea funcţiilor intelectuale (în special a aptitudinilor verbale). În general, decesul survine la 20 ani, ca urmare a complicaţiilor respiratorii sau a insuficientei cardiace.

Distrofia musculară Becker

Distrofia musculară Becker (DMB) este de asemenea o boală ereditară,

având aceeaşi transmitere recesivă legată de cromozomul X, dar cu evoluţie mai lentă şi cu un tablou clinic mai blând decât în cazul distrofiei musculare Duchenne. Proteina numită distrofina, absentă în boala Duchenne, se găseşte în cantitate insuficientă, îndeplinindu-şi doar parţial funcţia (de a proteja membrana ce înveleşte fibrele musculare).

Simptomele distrofiei musculare Becker sunt în general mai puţin accentuate decât ale miopatiei Duchenne. Debutul lor este variabil, de la 2 la 45 ani, vârsta medie de apariţie a simptomelor fiind de 12 ani. Capacitatea de mers este păstrată după vârsta de 16 ani, iar deformarea coloanei vertebrale este mai rară. Insuficienta respiratorie nu se observă înainte de 40÷50 ani. Funcţiile intelectuale nu sunt alterate. Atingerea cardiacă este mai puţin severă decât în miopatia Duchenne.

Distrofia musculara Becker este de 10 ori mai rară decât boala Duchenne, afectând cca. 3 băieţi din 10.000. Majoritatea pacienţilor trăiesc până la 50÷60 ani, cauzele decesului fiind aceleaşi ca în cazul miopatiei Duchenne:

- infecţiile pulmonare şi - insuficienţa cardiacă.

Distrofia musculară a centurilor Distrofia musculară a centurilor cuprinde un grup de boli, ce afectează

muşchii centurilor scapulară şi pelvină (muşchii umerilor şi soldurilor). Boala poate atinge apoi muşchii membrelor, dar evoluţia sa este lentă.

Boala este de natură autosomal recesivă (rareori dominantă), prin urmare afectează ambele sexe în mod egal şi debutează în general la adolescenta sau spre vârsta de 20÷30 ani. În cazurile autosomal recesive, simptomele au tendinţa de a se instala în copilărie. Capacităţile intelectuale nu sunt afectate.

Tratamentul se axează pe prevenirea contracturilor.

Distrofia miotonică Distrofia miotonică este cea mai comună formă de distrofie musculară la

adulţi (afectând cca. 30 din 100.000 de nou născuţi vii). Transmiterea este



autosomal dominantă cu penetranta variabilă. Ambele sexe sunt în mod egal afectate.

Debutul semnelor şi simptomelor are loc în adolescenţă, sau mai târziu, la

adulţii tineri şi constau în: - miotonie (lentoare anormală în relaxarea unui muşchi în urma contracţiei), - slăbiciune, - amiotrofii distale (atrofia muşchilor membrelor, în special a mâinii) şi - cardiomiopatie (afectarea muşchiului inimii). Distrofia miotonică poate fi însoţita de: - cataractă, - calviţie în special frontală, - retard mental şi - tulburări hormonale (tulburări ale virilităţii, atrofie testiculară la bărbaţi;

tulburări menstruale, avort recurent la femei).

Distrofia musculară Emery-Dreifuss Distrofia musculara Emery-Dreifuss este o boală cu transmitere autosomal

dominantă, recesivă (rareori) sau X-linkată. Incidenţa nu este cunoscută. Femeile pot fi purtătoare, dar doar bărbaţii pot fi afectaţi clinic în formele cu transmitere X-linkată. Gena implicată în distrofia Emery-Dreifuss codifică o proteină a membranelor nucleare numita emerina.

Amiotrofia (atrofia musculară) şi slăbiciunea pot debuta înaintea vârstei de 20 ani, afectând în general musculatura braţului (biceps, triceps) si mai rar, musculatura membrelor inferioare. Distrofia Emery-Dreifuss poate afecta şi inima, antrenând:

- paralizie atrială, - anomalii de conducere (bloc atrioventricular), - cardiomiopatie (afectarea miocardului) şi - un risc crescut de moarte subită. Diagnosticul se bazează pe datele clinice, vârsta de debut, antecedentele

familiale şi sunt susţinute de creşterea uşoară a nivelului de creatinfosfokinază serică, de electromiografie şi de biopsia musculară. Testele ADN confirmă diagnosticul.

Tratamentul are drept obiectiv prevenirea contracturilor. Utilizarea unui stimulator cardiac (pacemaker) este indicată la pacienţii cu tulburări de conducere (bloc atrioventricular).



Distrofia facio-scapulo-humerală Distrofia facio-scapulo-humerală (sau distrofia Landouzy-Dejerine) este o

boală ereditară cu transmitere autosomal dominantă, caracterizata prin afectarea musculaturii faciale şi a centurii scapulare (muşchi pectoral, trapez).

Distrofia facio-scapulo-humerală se întâlneşte la ambele sexe şi deseori afectează mai mulţi membri ai aceleaşi familii.

Debutul bolii este între 7 şi 40 ani, cel mai adesea înainte de 20 ani. Exista şi o forma infantilă a bolii, cu debut la 1÷2 ani, rapid progresivă. Forma clasică debutează la adolescenţa, are o evoluţie lentă şi afectează muşchii feţei, braţelor şi umerilor. Pacientul nu poate efectua gesturi cu musculatura feţei (fluierat), are dificultăţi în ridicarea braţelor şi închiderea ochilor. Speranţa de viaţă este normală, iar invaliditatea survine relativ târziu.

Diagnosticul se bazează pe datele clinice, vârsta de debut, antecedentele familiale şi este confirmat de testele ADN.

Tratamentul distrofiei facio-scapulo-humerală constă în fizioterapie.

Semne şi simptome În general, simptomele se manifesta înaintea vârstei de 5 ani. Copiii care suferă de distrofie musculară au dificultăţi la: - mers, - urcarea scărilor, - ridicarea braţelor deasupra capului sau - ridicarea de la sol. În mod obişnuit, atrofia musculară afectează întâi bazinul, apoi atinge muşchii

umerilor. Pe măsura slăbirii muşchilor, ei cresc în volum, datorită înlocuirii fibrelor musculare cu ţesut adipos (pseudohipertrofie).

În unele forme de distrofie musculară, boala devine invalidantă la adolescenţă, pacientul fiind imobilizat în scaunul cu rotile. Se observă modificări

ale coloanei vertebrale (scolioza). Pneumoniile şi alte afecţiuni ale căilor

respiratorii sunt frecvente datorită funcţionarii defectuoase a muşchilor respiratori. Semnele şi simptomele generale ale distrofiilor musculare constau în: - slăbiciune musculară - lipsa de coordonare - invaliditate progresivă Semnele şi simptomele specifice variază în funcţie de tipul de distrofie

musculară în cauza. Fiecare tip diferă în ceea ce priveşte debutul simptomelor, grupele de muşchi afectate şi evoluţia bolii.



Distrofia musculară Duchenne Debutul simptomelor are loc în general între 3 şi 5 ani. Ca urmare a atrofiei

muşchilor membrelor inferioare, copiii au o tendinţa accentuata de cădere şi dificultăţi în ridicarea de la sol. Pe măsura slăbirii, muşchii cresc în volum datorită înlocuirii fibrelor musculare necrozate cu ţesut conjunctiv sau adipos (pseudohipertrofie). Utilizarea unui scaun cu rotile devine necesară la 12 ani. Unii pacienţi prezintă scolioză, retard mental sau suferă de insuficienţă cardiacă.

Distrofia musculara Becker Simptomele sunt comparabile cu ale miopatiei Duchenne, dar debutează între

5 si 15 ani şi sunt mai puţin marcate. Distrofia miotonică Se caracterizează prin miotonie (contracţii musculare anormal de prelungite

cu dificultăţi în decontractare). Debutează la 5 ani, afectând îndeosebi mâinile şi limba. Muşchii faciali pot fi de asemenea afectaţi, precum şi muşchii gâtului, degetelor şi gleznei. Atrofia muşchilor implicaţi în vorbire şi în deglutiţie antrenează dificultăţi în efectuarea acestor acte. Afectarea diafragmului determină dificultăţi respiratorii.

Distrofia musculară a centurilor Simptomele debutează la sfârşitul copilăriei sau la începutul vârstei adulte. Se

caracterizează prin atrofia muşchilor umerilor şi soldurilor şi prin dificultăţi respiratorii în cazul atingerii diafragmului. Poate fi însoţită de insuficienta cardiacă sau aritmie.

Distrofia facio-scapulo-humerală sau (distrofia Landouzy-Dejerine) Se caracterizează prin afectarea musculaturii faciale, astfel încât pacientul nu

poate zâmbi, fluiera sau închide ochii.

Cauze Toate tipurile de distrofie musculară sunt ereditare. Gena responsabilă

pentru distrofia Duchenne şi Becker este transmisă prin cromozomul X al mamei. Femeile au doi cromozomi X, în timp ce bărbaţii au un cromozom X şi un cromozom Y. Boala nu se declară la nou-născuţii de sex feminin deoarece gena normală de pe unul din cromozomii X este dominantă faţă de gena defectuoasă de pe celalalt cromozom X. În schimb, femeile pot transmite boala nou-născuţilor de sex masculin. Întrucât băieţii nu moştenesc decât un singur cromozom X, ei nu



beneficiază de o gena normală care să o contracareze pe cea defectă, astfel încât viciul de pe cromozomul X se manifestă, iar boala se declară.

Distrofina este o proteina produsă de muşchi care ajuta celulele musculare să îşi păstreze forma. Gena defectuoasă ce se găseşte la originea distrofiei musculare Duchenne împiedică producţia de distrofină, rezultatul fiind leziunile membranare şi necroză (distrugerea) fibrelor musculare.

La femeile vectoare (purtătoare) riscul este de 50% de a transmite boala

fiilor. Distrofia miotonică are o transmitere autosomal dominantă. Daca unul din

părinţi poartă gena responsabilă pentru distrofie miotonică, riscul este de 50% de a transmite boala la copii.

Alte tipuri de distrofie musculară afectează în mod egal ambele sexe.

Diagnostic Primul pas în stabilirea diagnosticului consta în examenul obiectiv al

pacientului, pentru a pune în evidenţă semnele caracteristice ale distrofiei musculare.

Analizele de laborator constau în cercetarea concentraţiei de creatinfosfokinază, un compus chimic eliberat în procesul de necroză (distrugere) a celulelor. O concentraţie mărită de creatinfosfokinază permite diagnosticarea distrofiei musculare.

Pentru diagnosticarea miopatiei Duchenne poate fi cercetat şi nivelul de distrofină din muşchi. Un nivel foarte scăzut al acestei proteine va indica prezenţa distrofiei musculare Duchenne.

Biopsia musculară constituie cea mai bună metodă de diagnostic. În cadrul acestei proceduri medicale, este prelevată o mostră de ţesut pentru a fi examinată la microscop. În cazul unei distrofii musculare, examenul microscopic va pune în evidenta degenerescenta fibrelor musculare. Pe măsura evoluţiei bolii, ţesutul muscular necrozat (mort) va fi înlocuit de ţesut conjunctiv sau adipos.

Funcţionarea muşchilor poate fi verificata cu ajutorul electromiografiei (EMG) - test ce măsoară activitatea electrica a muşchilor.

Tratament

În prezent nu exista un tratament curativ pentru distrofia musculară, ci doar

îngrijiri ale tulburărilor cauzate, pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii pacientului şi speranţa de viaţă.



Tratamentele existente au rolul de a preveni sau reduce deformarea articulaţiilor sau ale coloanei vertebrale şi de a le permite pacienţilor cu distrofie musculară să îşi păstreze mobilitatea cât mai mult timp.

Tratamentele pentru distrofia musculară includ: - fizioterapia, - kinetoterapia, - medicaţia şi - chirurgia. Fizioterapia Pe măsura evoluţiei distrofiei musculare şi a slăbirii musculaturii, pot surveni

contracturile (contracţiile involuntare). Flexibilitatea şi mobilitatea articulaţiilor poate fi diminuată.

Scopul fizioterapiei este: - menţinerea flexibilităţii articulaţiilor, - prevenirea contracturilor, - reducerea şi întârzierea deformării coloanei vertebrale. Medicaţia Distrofia miotonică – pot fi prescrise mexiletina, fenitoina, carbamazepina şi

procainamida pentru a trata miotonia (contracţii musculare anormal de prelungite cu dificultăţi în decontractare).

Distrofia musculara Duchenne – corticosteroizii antiinflamatori (prednison) sunt uneori prescrişi pentru a întârzia evoluţia bolii.

În cazul afectării muşchilor respiratori, se iau masuri pentru a preveni

tulburările respiratorii. Ţinând cont că infecţiile pulmonare sunt frecvente in stadiile avansate ale distrofiei musculare, vaccinurile împotriva pneumoniei şi a gripei sunt importante.

Pentru normalizarea ritmului cardiac poate fi utilizat un pacemaker (stimulator cardiac).

Alte opţiuni sunt terapiile genice (înlocuirea genelor defectuoase prin gene normale) şi transferul de mioblaşti (transplantul de celule musculare sănătoase la un pacient cu distrofie musculară).

Pentru prevenirea distrofiei musculare, cuplurile în care femeia are antecedente familiale de distrofie musculară pot apela la un sfat genetic, pentru a determina riscul de survenire a bolii la copil.

supliment - distrofia musculara

Documents