SUB 1. Definiţi noţiunea de amenajarea teritoriului

Ca primă treaptă a organizării teritoriului amenajarea (sistematizarea) teritoriului şi

urbanismul (localităţilor) constituie un ansamblu coordonat de acţiuni având ca obiectiv

transformarea, restructurarea şi remodelarea organismului teritorial corespunzător

scopurilor urmărite de către societate. Totodată, asigură:

- repartiţia raţională a forţelor de producţie;

- dezvoltarea sistematică a reţelei de aşezări urbane şi rurale;

- valorificarea resurselor naturale şi umane;

- protecţia mediului ambiant împotriva degradării.

- echiparea complexă a teritoriului;

Amenajarea teritorială şi locală este în concordanţă cu strategia de dezvoltare social-

economică, prevederile programelor naţionale pentru dezvoltarea diferitelor ramuri şi

activităţi, creând cadrul dezvoltării armonioase şi echilibrate a teritoriului.

SUB 2. Criterii de bază în clasificarea activităţii de organizarea teritoriului

Organizarea teritoriului poate trata în mod complex problemele cu caracter general

sau poate adânci una sau mai multe probleme specifice dezvoltării unui anumit teritoriu,

putându-se clasifica în funcţie de următoarele criterii de bază:

Obiectivele şi treapta de abordare a problemelor;

Ramura (zona) economică sau fondul funciar pentru care se execută;

Categoriile documentaţiei tehnico-economice ce se elaborează.

SUB 3. Treptele organizării teritoriului

SUB 4. Ce condiţii trebuie să îndeplinească amenajarea teritoriului?

Treptele organizării teritoriului

teritoriului 1. Amenajarea (sistematizarea) teritoriului şi localităţilor (urbanism)

teritoriului şi localităţilor (urbanism)

2 .Organizarea teritoriului interunitatii

interunităţi3. Organizarea teritoriului in cadrul unitatii

în cadrul unităţilor

1

o sinteză a implicaţiilor spaţiale ale factorilor de dezvoltare

Particularitatea esenţială a amenajării teritoriului şi localităţilor o constituie

rezolvarea complexă a problemelor, fiecare element nu se studiază separat şi nu se

proiectează izolat, ci într-o interdependenţă reciprocă şi în strânsă legătură cu aspectele

vieţii economice şi sociale prezente pe teritoriul considerat, corespunzător particularităţilor

loc

Amenajarea teritoriului localităţilor urbane (planul de urbanism general)

asigură dezvoltarea lor armonioasă în corelare cu teritoriul înconjurător şi cu reţeaua de

localităţi, restrângerea suprafeţelor construibile şi utilizarea cât mai completă a terenurilor

din perimetrul construibil, stabilirea zonelor funcţionale, amplasarea raţională a unităţilor

economice, a construcţiilor de locuinţe şi social-culturale, a spaţiilor plantate şi de agrement,

echiparea tehnico-edilitară, îmbunătăţirea circulaţiei şi a transportului în comun. Se

concretizează în planurile de urbanism zonale şi planurile de urbanism de detaliu ale

municipiilor şi oraşelor, precum şi ale comunelor.

Amenajarea teritoriului localităţilor rurale se realizează pe baza planului de

amenajare a teritoriului comunelor integrată dezvoltării de ansamblu a judeţelor şi a

teritoriului naţional, asigurând rezolvarea cu precădere a problemelor legate de organizarea

raţională, dotarea şi echiparea vetrelor de sat în raport cu importanţa economică,

administrativă şi social-culturală a fiecăreia, în corelare cu reţeaua generală de localităţi.

2

SUB 5. Ce presupun amenajarea teritoriului şi urbanismul?

La ce se referă amenajarea teritoriului şi urbanismul?

Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism cuprind ansamblul de piese scrise şi desenate referitoare la un teritoriu determinat prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile de amenajarea teritoriului şi dezvoltare urbanistică a localităţilor pe o perioadă determinată.

Planul de amenajare a teritoriului naţional (PATN)Planul de amenajare a teritoriului judeţean (PATJ)Panul de amenajare a teritoriului zonal (PATZ)

1. PATN – are caracter directiv şi prezintă următoarele secţiuni specializate:

Căi de comunicaţieApaZone protejateReţeaua de localităţiZone de risc naturalDezvoltarea ruralăTurismulInfrastructura energeticăInfrastructura edilitarăProtecţia mediuluiOrganizarea teritoriului agricolEtc.2. PATJ – are caracter director, se corelează cu PATN şi trebuie reactualizat în funcţie de politicile şi programele de dezvoltare ale judeţului.

3. PATZ – are rol director şi se realizează în vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii delimitate pe alte criterii decât cele care au stat la baza delimitării teritorial-administrative.

Documentele de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi reglementează utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii şi amenajări.

Documentaţiile de urbanism sunt:

Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG)Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ)Planul urbanistic de detaliu (PUD).

3

SUB 6. Ce presupune amenajarea teritoriului interunităţi?

Organizarea teritoriului interunităţi cuprinde ansamblul măsurilor şi lucrărilor ce se

preconizează pe teritorii administrative sau pe zone natural-economice, în scopul reglementării

juridice a problemelor fondului funciar, între deţinători, precum şi stabilitatea unor perimetre

raţionale unităţilor.

Lucrările de organizare a teritoriului interunităţi au o deosebită importanţă în special pentru

agricultură şi silvicultură – unde pământul constituie principalul mijloc de producţie – asigurând

condiţiile teritoriale pentru folosirea sa raţională integrată în dezvoltarea şi echiparea de

ansamblu a teritoriului.

SUB 7. Ce presupune organizarea teritoriului în cadrul unităţilor?

Cea de-a treia treaptă a organizării teritoriului, organizarea teritoriului în

cadrul unităţilor, cuprinde modul de dispunere a elementelor teritoriale în interiorul unei

unităţi, unui sistem tehnic pentru a corespunde cerinţelor tehnico-economice, pentru folosirea

raţională, amenajarea şi exploatarea terenurilor.

Organizarea teritoriului în cadrul unităţilor (exploataţiilor) agricole cuprinde ansamblul

de măsuri ce se preconizează în cadrul unităţilor agricole (Societăţi comerciale agricole, Regii

autonome, Societăţi agricole, gospodării) în funcţie de condiţiile naturale şi social-economice –

pentru raţionala organizare şi profilare, ca bază pentru organizarea teritoriului şi amenajarea

fiecărei categorii de folosinţă, dimensionarea şi amplasarea eficientă a investiţiilor pe teritoriu

în scopul desfăşurării optime a proceselor de producţie, a folosirii cu randament maxim a

amenajărilor hidroameliorative şi mijloacelor mecanizate.

SUB 8. Diferenţierile de organizare a teritoriului agricol pentru principalele folosinţe

Organizarea teritoriului agricol prezintă diferenţieri de organizare şi amenajare pe

principalele folosinţe de terenuri.

Organizarea terenului arabil are rolul de a crea condiţiile organizatorico-teritoriale pentru

utilizarea economică a terenurilor prin stabilirea numărului şi suprafeţei asolamentelor –

amplasarea coordonată a solelor, drumurilor de exploatare şi a rotaţiei culturilor, asigurând

exploatarea eficientă a terenului, amenajărilor hidroameliorative şi a sistemei de maşini precum

şi a măsurilor şi lucrărilor agropedoameliorative la nivelul fiecărei sole.

Organizarea terenului plantaţiilor pomicole şi viticole are ca obiect crearea condiţiilor

organizatorico-teritoriale pentru folosirea eficientă a terenurilor şi desfăşurarea raţională a

proceselor de producţie prin amplasarea speciilor şi soiurilor, a tarlalelor, parcelelor, drumurilor,

potecilor, zonelor de întoarcere şi a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, în masive economice,

integrate în podgoriile şi bazinele pomicole consacrate.

Organizarea şi amenajarea terenului păşunilor cuprinde complexul măsurilor şi lucrărilor

pentru asigurarea păşunatului raţional, prin repartizarea păşunilor pe specii şi categorii de

animale, dimensionarea şi amplasarea unităţilor şi parcelelor de păşunat, a reţelelor de

drumuri, a măsurilor şi lucrărilor de combatere a eroziunii solului şi refacerea covorului vegetal,

amplasarea locurilor pentru adăpat şi a taberelor de vară.

SUB 9.Ce presupune organizarea teritoriului forestier?

Organizarea teritoriului în cadrul unităţilor forestiere şi silvice se defineşte în cadrul

amenajamentului pe unităţi de producţie sau de protecţie (U.P.), stabilind funcţiile pădurii şi a

condiţiilor de realizat privind structura arboretelor şi a pădurii, subunităţile de producţie,

reglementarea procesului de producţie şi cultură, instalaţii de transport şi construcţii forestiere

în concordanţă cu studiul general pe ocol, secţie silvocinegetică (S.G.).

Sistemul de gospodărire şi organizare prin parcelare şi trasarea reţelei de drumuri

trebuie să asigure condiţiile optime pentru conservarea, protecţia şi exploatarea pădurilor şi

terenurilor – corespunzător zonării funcţionale (producţie, protecţie, etc.) în concordanţă cu

planurile de amenajare a teritoriului.

SUB 10. Particularităţi ale organizării teritoriului ca sistem

Tratarea organizării teritoriului ca sistem se caracterizează prin faptul că funcţiile se

asamblează realizând o funcţionare normală şi eficientă a obiectivelor generale ale societăţii.

În acest proces interdependenţa funcţiilor constituie baza integrării şi în acelaşi timp

generalizatoarea rezultatelor ei şi a celorlalte ştiinţe umane, sociale şi naturale. Progresul său

se realizează prin extinderea aplicaţiilor teoriei de care se dispune creând valenţe noi

disciplinelor în care se aplică, aşa cum este managementul agricol şi forestier care au o latură

suplimentară dictată de utilizarea principalului mijloc de producţie – pământul (organizarea

teritoriului agricol şi silvic) creând de fapt baza pentru exercitarea funcţiilor de organizare a

producţiei şi a muncii, respectiv conducerea.

Având în vedere caracterul sintetic şi integrat, interacţiunea ştiinţelor naturii, tehnice,

sociale şi biologice apare tot mai pregnant o diferenţiere şi consolidare a disciplinelor ştiinţifice

componente ale ştiinţei organizării teritoriului: amenajarea teritoriului, urbanismul, organizarea

teritoriului interunităţi, organizarea teritoriului agricol, organizarea teritoriului silvic.

SUB 11. Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism

SUB 12. Ce probleme rezolvă organizarea teritoriului interunităţi?

Lucrările de organizare a teritoriului interunităţi urmăresc rezolvarea următoarelor

probleme:

(1) studiul cantitativ şi calitativ al folosinţelor de teren pe deţinători şi a temeiurilor legale

de deţinere a acestora;

(2) determinarea posibilităţilor de mărire a suprafeţelor cultivate şi a măsurilor pentru

ameliorarea şi transformarea unor folosinţe în corelare cu lucrările de îmbunătăţiri

funciare realizate sau preconizate;

(3) delimitarea fondului funciar unic (agricol, forestier, aflat permanent sub ape, destinat

localităţilor şi cu destinaţii speciale) pe deţinători, ca bază pentru stabilirea propunerilor

privind trecerea unor terenuri dintr-o subdiviziune în alta precum şi a schimburilor între

deţinători;

(4) comasarea în apropierea satelor şi a centrelor de producţie a tuturor terenurilor deţinute

de fiecare unitate agricolă, situate în trupuri dispersate la distanţe mari, greu de

exploatat şi neeconomice;

(5) rectificarea şi amplasarea raţională a hotarelor unităţilor agricole şi neagricole, în cadrul

aceluiaşi judeţ şi între judeţe în scopul corectării hotarelor neraţional amplasate sau de

forme necorespunzătoare care creează greutăţi în folosirea pământului, echiparea

tehnică a teritoriului (drumuri, lucrări de îmbunătăţiri funciare, etc.), îngreunează

transporturile şi buna desfăşurare a proceselor de producţie;

(6) corectarea sau reamplasarea reţelei de drumuri pentru a asigura legături directe,

economice între sat şi câmp, o amplasare mai raţională faţă de relief şi limitele obligate;

(7) racordarea cu reţeaua lucrărilor de hidroamelioraţii , canale navigabile şi lacuri de

acumulare, autostrăzi, etc., asigurând continuarea nestingherită a proceselor de

producţie agricolă pe terenurile limitrofe şi funcţionarea normală a lucrărilor de

îmbunătăţiri funciare.

SUB 13. Principiile de bază în organizarea teritoriului interunităţi

În organizarea teritoriului interunităţi se au în vedere următoarele principii de bază:

* crearea condiţiilor teritoriale pentru raţionala folosire a fondului funciar în concordanţă

cu programele şi planurile elaborate pentru dezvoltarea în perspectivă, corelate cu prevederile

studiilor de sistematizare teritorială, planurile de amenajare a bazinelor hidrografice, sistemelor

ameliorative, etc.;

* crearea unor categorii de folosinţă, cât mai raţionale ca delimitare , dimensiune şi

amplasare, asigurând menţinerea terenului agricol în producţia agricolă, care oferă eficienţa

cea mai mare pentru economie;

* delimitarea unor masive funciare integrate ansamblului teritoriului, amenajărilor şi

echipărilor existente ca bază pentru organizarea teritoriului fiecărei unităţi.

SUB 14. Enumeraţi problemele esenţiale ale organizării teritoriului interunităţi

Diversificarea activităţii de organizare a teritoriului în special dezvoltarea sistematizării

teritoriale ca primă etapă a sa, a determinat ca problemele esenţiale ale organizării interunităţi

să rămână în continuare:

comasarea;

rectificarea hotarelor;

reamplasarea reţelei de drumuri corelat cu lucrările de îmbunătăţiri funciare şi

gospodărirea apelor

SUB 15. Când se impune comasarea terenurilor?

Comasarea terenurilor unităţilor se realizează atunci când: Terenurile unităţilor sunt dispersate în mai multe trupuri, neeconomice şi greu de

exploatat;

Terenul unităţilor se află la distanţe mari faţă de centrul de producţie şi faţă de sat;

Amplasarea terenurilor nu creează condiţiile realizării unor lucrări de investiţii

(îmbunătăţiri funciare, plantaţii viti-pomicole, construcţii);

Dispersarea teritorială nu asigură concentrarea producţiei în ferme specializate de

mărime raţională.

SUB 16 Ce aspecte ale condiţiilor natural-economice se analizează în stabilirea posibilităţilor de comasare a terenurilor dispersate?

Stabilirea posibilităţilor de comasare a terenurilor dispersate se realizează în baza

studiului de teren, a condiţiilor natural-economice ale fiecărei unităţi, prin următoarele aspecte

principale:

Numărul de trupuri şi raza lor de dispersare;

Structura categoriilor de folosinţă şi posibilităţile unităţii de a face restructurarea

acestora prin transformarea unor categorii inferioare de folosinţă în categorii de

folosinţă superioară pentru terenurile ce urmează a fi comasate;

Posibilitatea folosirii mai raţionale a forţei de muncă;

Condiţiile cerute de concentrarea şi specializarea unităţilor şi îmbinarea ramurilor

de producţie;

Crearea unor condiţii mai bune pentru folosirea cu randament sporit a maşinilor

şi tractoarelor;

Posibilităţile de conducere a activităţii şi de specializare a cadrelor;

Modul de amplasare a satelor, a centrelor de producţie şi legătura între ele;

Reţeaua de canale pentru lucrări de irigaţii şi desecări;

Limitele naturale obligate existente pe teritoriu, etc.

SUB 17. Care sunt factorii care condiţionează comasarea?

La întreprinderile agricole comasarea terenurilor care constituie partea componentă cea mai

importantă a organizării interunităţi, este condiţionată de acţiunea corelativă a doi factori

principali:

Investiţiile existente pe terenul de comasat;

Fertilitatea solurilor schimbate şi categoria de folosinţă.

Problemele investiţiilor se analizează pentru fiecare unitate în parte, având în vedere

ansamblul problemelor pe zonă sau judeţ şi dezvoltarea fiecărei unităţi în perspectivă.

Investiţiile, în special contrucţiile de producţie, lucrări de îmbunătăţiri funciare, etc. pot fi

schimbate ţinând seama de importanţa, starea şi valoarea lor actuală, de felul în care pot fi

folosite de unitatea care le primeşte şi cum se integrează în profilul acesteia. De asemenea,

atunci când condiţiile impun, se asigură refacerea unor investiţii existente pe terenurile intrate

în schimb şi amenajarea unor terenuri ale căror suprafeţe să compenseze pe cele intrate în

schimb.

Categoria de folosinţă şi fertilitatea terenurilor se analizează pe baza lucrărilor de

cadastru general şi calitativ, având în vedere că schimburile de teren se fac în mod echivalent,

se urmăreşte ca pe cât posibil să se schimbe terenuri cu aceeaşi folosinţă şi fertilitate sau

grupe agroproductive apropiate.

SUB 18. Documentaţia utilizată în rezolvarea problemelor de comasare

Pentru rezolvarea problemelor se folosesc în primul rând planurile de cartare a solului şi

memoriile agropedologice şi în special cartograma de calitate a solurilor. Deşi existând planul

de cartare a solurilor şi cartograma solurilor, pentru aprecierea coeficienţilor de schimb este

indicat a se folosi metodele de apreciere economică a terenurilor, a coeficienţilor stabiliţi pentru

acestea, precum şi a datelor din cadastrul calitativ.

SUB 19. Prevederi legislative privind comasarea terenurilor

Legislaţia din ţara noastră a reglementat efectuarea schimburilor de teren, statornicind

ca principiu obligatoriu efectuarea schimburilor de teren în suprafaţă echivalentă în raport cu

calitatea acestora şi folosinţa lor.

Pentru aprecierea echivalenţei suprafeţelor în cadrul aceleiaşi folosinţe nu există, însă,

norme generale adoptate, aceste echivalări fiind făcute după aprecieri locale, rezultate în urma

consultării părţilor care intră în schimb, deoarece coeficienţii de echivalenţă stabiliţi nu au la

bază o justificare ştiinţifică şi economică.

SUB .20 Cum se procedează în cazul în care comasarea terenurilor se referă la terenuri agricole a căror agrotehnică include aplicarea îngrăşămintelor?

La efectuarea schimburilor de teren se are în vedere, de asemenea, analizarea fertilităţii

şi agrotehnica aplicată şi în special îngrăşămintele chimice sau organice al căror efect asupra

producţiei se resimte 2-3 ani. În acest caz schimbul de terenuri se face în două feluri:

(1) Se estimează cantitatea de îngrăşăminte care a mai rămas în sol, iar unitatea care

primeşte terenul fertilizat să fertilizeze unităţii care predă o suprafaţă de teren ce o vor

stabili de comun accord

(2) Se preconizează efectuarea schimbului în etape pentru terenurile fertilizate, intrarea în

posesie făcându-se după 1-2 ani când dispare influenţa îngrăşămintelor aplicate.

SUB. 21 Calculul suprafeţelor echivalente de schimb în cazul comasării

terenurilor

Pentru realizarea echivalării terenurilor cu diferite grade de fertilitate se poate folosi

schema de bonitare şi apreciere economică a terenurilor preconizată de D. Teaci (1966, 1980)

şi S. Hartia (1966). Această schemă dă posibilitatea calculării exacte a suprafeţelor de schimb

echivalente până la cele mai mici amănunte întrucât fiecărei suprafeţe i se poate calcula

coeficientul de fertilitate care are o bază de comparaţie unitară raportată la condiţiile de sol din

întreaga ţară.

Calculul suprafeţelor echivalente de schimb se poate face aplicând formula:

=

în care:

Sp – suprafaţa ce se primeşte în schimb;

Sc – suprafaţa ce se dă în schimb;

Xc – suma coeficienţilor caracteristici suprafeţei ce se dă în schimb;

Xp – suma coeficienţilor caracteristici suprafeţei ce se primeşte în schimb.

În cazul schimbărilor de terenuri cu folosinţe diferite este necesar să se aplice corecţiile

respective.

SUB 22. Scopul rectificării hotarelor

Rectificarea hotarelor se efectuează în scopul creării unor forme cât mai adecvate, corespunzătoare raţionalei organizări a teritoriului fiecărei unităţi (folosinţe) precum şi pentru o mai bună folosire a parcului de maşini şi tractoare cu eficienţă sporită.

SUB 23. Când se impune rectificarea hotarelor?

→ prezintă forme discordante faţă de relief (fire de vale, cumpăna de despărţire a apelor, etc.),

limitele naturale (limita pădurilor, cursuri de apă) şi artificiale (căile de comunicaţie, lucrările de

îmbunătăţiri funciare, etc.) ceea ce creează greutăţi în exploatare;

→ delimitează teritorii de forme geometrice nerectangulare, ceea ce nu permite o raţională

organizare a teritoriului în cadrul unităţilor;

→ nu se racordează schema hidrotehnică a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare; regula generală

este că hotarele trebuie să se sprijine pe canalele de aducţiune sau distribuţie, pe canalele

secundare (în cazul irigării prin brazde), pe conducte de transport sau la limita aripilor de udare

la irigarea prin aspersiune pe canalele principale şi secundare de desecare);

→ prezintă enclave ceea ce creează forme necorespunzătoare exploatării şi legături

nefuncţionale între masivele funciare şi distanţe mari de transport.

SUB 24. Regula generală în corectarea traseului sau reamplasarea reţelei de drumuri comunale şi de exploatare

Se realizează în concordanţă cu prevederile studiilor de sistematizare teritorială şi subordonat reţelelor de echipare tehnică existente - canale magistrale şi principale de irigare sau desecare, etc. Regula generală este ca să se realizeze o reţea de drumuri care să asigure legături funcţionale economice în teritoriu şi suprafeţe reduse de teren scoase din circuitul agricol.

SUB 25. Situaţiile în care se propune corectarea traseului sau reamplasarea reţelei de drumuri

Au survenit modificări de perimetre, iar situaţia orografică permite ca drumurile să se

amplaseze pe limitele de hotar;

Drumul are un teren ocolit şi este posibilă modificarea traseului în scopul reducerii

distanţelor de transport şi respectiv a cheltuielilor de transport, execuţie şi întreţinere a

drumurilor;

Nu ţine seama de limitele naturale (cursuri de apă, fire de vale, taluze naturale, etc.) şi

de limitele construite (drumuri clasate, linii şi rampe de cale ferată, poduri, lucrări de

îmbunătăţiri funciare, etc.);

Nu există terenuri cu alunecări, izvoare, terenuri inundabile, cu formaţiuni active de

eroziune în adâncime, etc.;

Traseul drumului urmăreşte linia de cea mai mare pantă favorizând concentrarea apelor,

respectiv procesele de eroziune;

Când este mai raţional ca traseul drumului să urmărească unele limite obligate (canale,

diguri, schimbări de pantă, etc.);

Când nu asigură condiţiile teritoriale pentru parcelarea terenului categoriilor de folosinţă

(arabil, plantaţii viti-pomicole, pajişti) corespunzător executării mecanizate a lucrărilor

agricole şi a celorlalte lucrări cu eficienţă maximă, precum şi executarea, folosirea şi

întreţinerea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (prevenirea şi combaterea eroziunii

solului, irigaţii, desecări) în condiţii corespunzătoare.

SUB 26. Necesităţi privind trasarea schemei hidrotehnice ca factor în stabilirea unor hotare raţionale

Trasarea reţelei de canale deschise în funcţie de relief şi integrată echipărilor pe teritoriu

ceea ce duce la evitarea fragmentării masivelor funciare;

Trasarea reţelei de conducte în cadrul masivelor funciare, urmărind evitarea unor situaţii

care condiţionează nefavorabil economicitatea exploatării;

distanţe neuniforme între antene;

lipsa continuităţii antenelor din platourile limitrofe;

schimbarea orientării antenelor cu 180º, deşi condiţiile de teren nu impun

această schimbare de la un pilot la altul;

irigare prin brazde şi prin aspersiune pe aceleaşi antene;

neparalelismul antenelor şi respectiv distanţe diferite între hidranţi;

ignorarea canalelor de aducţiune sau evacuare existente care constituie limite

obligate în exploatarea terenurilor şi respectiv în stabilirea hotarelor;

În cazul realizării pe aceeaşi suprafaţă de teren a lucrărilor de irigare şi desecare ,

reţeaua de conducte sub presiune (antene) se trasează perpendicular pe canalele de

desecare pentru a permite exploatarea eficientă a terenului şi grad maxim de

mecanizare a deplasării echipamentelor în poziţii succesive de lucru;

Suprafeţe cât mai mari ale sectoarelor de desecare , delimitate de canale (atât ale reţelei

de regularizare cât şi ale colectoarelor de ultim ordin) şi desecarea pe ambele părţi

(bilateral) a canalelor din reţeaua de regularizare şi reţeaua de colectare;

Amplasarea drumurilor de exploatare ca o completare a reţelei de circulaţie generală ,

asigurând exploatarea terenurilor cât şi a sistemului; ca urmare, acestea se amplasează

întotdeauna limitrof şi paralel cu reţeaua de canale şi conducte principale până la

ultimele elemente ale reţelei unde apar unele diferenţiei:

la irigarea prin scurgere de suprafaţă din canale deschise, drumurile se

amplasează la capetele canalelor distribuitoare de sector,

la irigarea cu conducte sub presiune, la limita aripilor de udare;

SUB 27. Enumeraţi 5 elemente care permit evaluarea efectelor economice principale ale organizării teritoriului interunităţi

1. Distanţa medie ponderată pentru diferite forme de teren ;

2. Gradul de compactitate a terenurilor ;

3. Coeficientul de rectiliniaritate ;

4. Distanţa medie ponderată cu care se apropie trupurile de teren ;

5. Crearea condiţiilor pentru ca terenul să primească noi investiţii (înlăturarea cotei

de risc generate de secetă, inundaţii, exces de umiditate, etc.).

SUB 28. Efecte ce se impun în practică pentru folosirea raţională a terenurilor

Fundamentarea producţiei agricole pe principiile exploataţiilor viabile adecvate fiecărei

zone natural-economice cu o reglementare unitară şi diferenţiată a problemelor tehnice,

economice, organizatorice şi juridice pe care le cere folosirea raţională a patrimoniului funciar;

Obligativitatea pentru toţi proprietarii de a lucra şi cultiva integral suprafeţele ce le deţin

– individual sau în forme asociative (arendă) – fiind interzisă micşorarea suprafeţei agricole şi

implicit folosirea terenurilor agricole în alte scopuri decât producţia agricolă vegetală.

SUB 29. Rolul organizării teritoriului agricol la nivelul unităţilor (exploataţiilor)

În aceste condiţii, organizarea teritoriului agricol la nivelul unităţilor (exploataţiilor) are

rolul de a asigura concordanţa resurselor funciare, condiţiile ecologice, sistemul de

agricultură, mijloacele de producţie şi forţa de muncă pe principiul raţionalităţii şi

integrării în dezvoltarea echilibrată a spaţiului rural, în funcţie de cerinţele prezente şi

viitoare ale societăţii.

SUB 30. Ce asigură organizarea teritoriului unităţilor agricole?

(1) Punerea în valoare a tuturor resurselor funciare corelată cu lucrările de îmbunătăţiri

funciare şi gospodărirea apelor;

(2) Amplasarea şi dimensionarea categoriilor de folosinţă asigurând creşterea ponderii

categoriilor superioare de folosinţă, astfel ca fiecare formă de relief, fiecare categorie de

sol să fie utilizată pentru a asigura maximum de producţie cu minimum de cheltuieli;

(3) Crearea bazelor teritoriale pentru dezvoltarea diferitelor ramuri de producţie prin

profilarea, concentrarea şi specializarea producţiei agricole la nivelul unităţilor agricole şi

fermelor;

(4) Stabilirea unui sistem raţional de folosire a terenului şi de ridicare continuă a fertilităţii

solului prin stabilirea unor unităţi teritoriale, ferme, asolamente (sole, tarlale, parcele)

care să asigure aplicarea unitară a măsurilor şi lucrărilor agropedoameliorative;

(5) Crearea condiţiilor organizatorice teritoriale pentru o bună desfăşurare a proceselor de

muncă şi tehnologice, evitând dezordinea în modul de cultură (împestriţat), şi ridicarea

eficienţei executării mecanizate a lucrărilor agricole, creşterea producţiei şi a eficienţei

activităţii agricole;

(6) Amplasarea coordonată a tuturor dotărilor şi echipărilor tehnice;(7) Crearea unor unităţi viabile şi eficiente prin utilizarea resurselor naturale şi umane şi

optima alocare a factorilor de producţie;

(8) Dezvoltarea integrată a diferitelor ramuri de producţie (creşterii animalelor, pomiculturii,

viticulturii, legumiculturii) adecvat strategiilor şi programelor naţionale şi locale, având

în vedere ansamblul şi specificul teritoriului fiecărei unităţi şi ferme.

SUB 31. Ce probleme se rezolvă prin amenajarea teritoriului agricol?

a) Corelarea dezvoltării agriculturii din zonă cu celelalte activităţi economice şi sociale

stabilind măsuri care să conducă la creşterea producţiei agricole şi exploatarea în

ansamblu a teritoriului;

b) Gruparea prin comasare a terenurilor pe proprietari şi destinaţii în concordanţă cu

structurile de proprietate şi cu formele de cultivare a pământului rezultate în urma

asocierilor, stabilirea perimetrelor fiecărei proprietăţi comasând terenurile dispersate şi

rectificând hotarele neraţional amplasate;

c) Elaborarea de studii şi proiecte de organizare a exploataţiilor agricole;

d) Stabilirea reţelei drumurilor agricole ca o completare a reţelei de drumuri de interes

general, integrate în organizarea şi amenajarea de ansamblu a teritoriului, în scopul

efectuării transportului şi accesului maşinilor agricole necesare procesului de producţie.

SUB 32. Ce determină realizarea unor profile ale unităţilor agricole?

Stabilirea profilului unităţilor agricole şi a structurii organizatorice are la bază orientarea

generală determinată pentru perspectivă a producţiei în fiecare unitate agricolă prin acţiunile

de zonare şi profilare care creează bazele specializării şi concentrării producţiei în concordanţă

cu condiţiile teritorial-economice specifice. Planul de dezvoltare al unităţii conţine indicatori

care rezidă din tripla relaţie a principalelor acţiuni:

organizarea teritoriului;

profilarea pe baza zonării producţiei agricole şi a planului de amenajarea

teritoriului (judeţean, comunal);

bonitarea terenurilor (cadastru funciar – calitativ).

SUB 33. Cum se realizează repartiţia şi delimitarea terenului pe ferme?

Repartiţia şi delimitarea terenului pe ferme se realizează luând în considerare structura

teritorială existentă, modul de folosire al terenului, lucrările de amenajare, dotare şi echipare

tehnică executate, obiectivele tehnice şi economice preconizate, urmărind îmbunătăţirea

situaţiei existente în baza experienţei şi a noilor condiţionări apărute.

SUB 34. Ce se urmăreşte pentru a crea stabilitatea teritoriului unei ferme?

Ca regulă pentru a crea stabilitatea se urmăreşte ca teritoriul fiecărei ferme:

- să aibă suprafeţe corespunzătoare profilului şi zonei natural-economice în care este

amplasată;

- să cuprindă pe cât posibil suprafaţa într-un singur masiv (trup) compact de teren,

sprijinit de limite obligate şi având legături funcţionale directe cu centrele populate şi

de producţie;

- masivele de teren cuprinse să permită raţionala organizare a teritoriului, a producţiei

şi a muncii precum şi diferenţierea sistemelor de agricultură.

SUB 35. Definiţia fermei

Ferma constituie unitatea de producţie de bază şi de organizare din cadrul unităţilor

agricole cu (fără) personalitate juridică, având o anumită suprafaţă de teren sau un anumit

număr de animale de producţie, cu autonomie în organizarea producţiei.

SUB 36. Tipuri de ferme

Fermele vegetale cuprind mai multe ramuri sau culturi vegetale sau pot fi

specializate: culturi de câmp, cultura furajelor, cultura orezului, cultura cartofului,

cultura legumelor şi căpşunilor, semincere.

Fermele zootehnice pot fi independente de teren (creşterea porcilor, creşterea

păsărilor) şi dependente de teren (fermele pentru creşterea şi îngrăşarea taurinelor -

ferme pentru creşterea vacilor de lapte, creşterea tineretului taurin pentru producţie,

ferme pentru îngrăşarea taurinelor; ferme pentru creşterea şi îngrăşarea ovinelor –

ovine pentru producţia de lână, ovine la îngrăşat, selecţie).

Fermele mixte cuprind mai multe ramuri de producţie vegetale sau mai multe

specii de animale corespunzător condiţiilor.

SUB 37. Ce implicaţii are caracterul dinamic al lucrărilor de repartizare a terenului pe ferme?

Desigur, repartizarea terenului pe ferme trebuie privită ca o lucrare cu caracter dinamic

ceea ce implică cercetarea periodică a premiselor organizatorice, cât şi a măsurilor preconizate

şi aplicate în procesul dezvoltării unităţilor, a rezultatelor obţinute pentru ca în baza

constatărilor făcute să se stabilească schimbările adoptate şi perfecţionările ce pot fi şi trebuie

să se aducă prin organizarea teritoriului.

SUB 38. Ce este categoria de folosinţă?

Categoria de folosinţă reprezintă modul de folosire pe o perioadă de timp a diferitelor

părţi din teritoriul unităţii în funcţie de însuşirile naturale şi de cerinţele economice şi sociale.

Stabilirea categoriilor de folosinţă a terenurilor este una dintre cele mai importante

componente ale organizării teritoriului în cadrul unităţilor agricole. Aceasta constă în

dimensionarea şi amplasarea pe teren a suprafeţelor care vor fi destinate a fi folosite ca teren

arabil, plantaţii de vii, păşuni, livezi, fâneţe naturale, păduri şi alte categorii de folosinţă.

Pentru fiecare categorie de folosinţă agricolă se delimitează acele părţi din teritoriu

pentru care solul, relieful, microclimatul şi regimul apei corespund cerinţelor fiecărei folosinţe.

În scopul creării celor mai bune condiţii pentru obţinerea de recolte mari şi constante şi

ridicarea sistematică a fertilităţii solurilor pentru fiecare categorie de folosinţă trebuie

repartizate masive de teren care corespund cel mai bine în privinţa proprietăţilor naturale,

cerinţelor şi caracteristicilor biologice ale plantelor de cultură şi realizării producţiei în condiţii

de economicitate.

SUB 39. Criterii pentru stabilirea şi amplasarea categoriilor de folosinţă

Principiul statornicit în stabilirea categoriilor de folosinţă îl constituie analizarea, în

condiţionarea lor reciprocă, a condiţiilor naturale şi a factorilor social-economici.

Grupa factorilor social-economici:

Prevederile zonării şi profilului de producţie; Dezvoltarea şi repartizarea teritorială a industriei de prelucrare; Repartizarea aşezărilor populate şi a populaţiei; Reţeaua de căi de comunicaţie şi centre de desfacere;Timpul pentru transportul produselor

Gupa factorilor naturali:

Cerinţele ecologice ale plantelor de cultură; Natura şi calitatea solului; Condiţiile de climă şi microclimă; Condiţiile de relief şi microrelief; Natura şi calitatea rocilor; Condiţiile hidrologice şi hidrografice; Vegetaţia spontană şi cultivată.

În acelaşi timp se analizează amplasarea categoriilor de folosinţă pe teritoriu luând în

considerare:

(1) Lichidarea dispersării categoriilor de folosinţă în parcele mici, neeconomice, izolate,

intercalate;

(2) amplasarea neraţională a unor categorii de folosinţe faţă de ansamblul elementelor

teritoriale (relief, sol, centre populate, centre de producţie, căi de comunicaţie);

(3) creşterea suprafeţelor categoriilor superioare de folosinţă şi în special a celei arabile;

(4) crearea unor masive compacte pentru fiecare categorie de folosinţă;

(5) punerea în valoare a terenurilor neproductive şi valorificarea superioară a terenurilor

subproductive.

SUB 40. La ce se referă pretabilitatea terenurilor pentru diferite folosinţe?

Analizând potenţialul de folosire a terenurilor ţinând seama de totalitatea condiţiilor

ecologice raportate la cerinţele principalelor grupe de plante, se poate determina pretabilitatea

diferitelor terenuri pentru o categorie de folosinţă sau alta.

SUB 41. Categorii de pretabilitate

Pretabilitatea se diferenţiază pe trei categorii: pretabil (folosinţă propusă ce asigură

economicitatea producţiei la nivelul cheltuielilor periodice anuale), condiţionat pretabil

(folosinţă realizabilă numai cu amenajări), nepretabil (terenuri ale căror caracteristici le exclud

pentru folosinţa considerată sau care reclamă cheltuieli periodice inacceptabile în momentul

interpretării).

SUB 42. Explicaţi termenii: arabil fără restricţii, arabil cu restricţii mici, arabil cu măsuri energice de chimizare şi măsuri agrotehnice simple, arabil cu măsuri

antierozionale simple, arabil cu măsuri antierozionale complexe, arabil cu măsuri hidroameliorative simple, arabil cu măsuri hidroameliorative complexe

A. Arabil fără restricţii

Cuprinde terenurile practic plane (pante până la 5%) cu orizontul A mai gros de 30 cm,

cu o reacţie slab acidă la neutră sau slab alcalină (pH = 6,2-8,2), conţinut ridicat de humus şi

elemente nutritive, cu textura nisipoasă-lutoasă până la lutoasă. Are o permeabilitate bună,

capacitatea de apă pentru câmp (16-28%), condiţii de drenaj bune, regim de troficitate

favorabil plantelor de cultură, favorabil pentru irigaţii. Sunt incluse aici cernoziomurile, dar şi

aluviosolurile care nu suferă inundaţii sau exces de umiditate.

B. Arabil cu restricţii mici

Sunt incluse solurile la care modificarea în profunzime trebuie făcută cu prudenţă, având

orizontul A cu o grosime de cel mult 25 cm (aluviosoluri tipice, coluvice), soluri cu salinizare în

profunzime sau solurile nisipoase ori cele la care lucrările trebuie executate în termen scurt, la

umiditate optimă.

C. Arabil cu măsuri energice de chimizare şi măsuri agrotehnice simple

Cuprinde solurile al căror pH este mai mic de 6,1, cu gradul de saturaţie în baze redus,

neafectate de exces de apă la suprafaţă, situate pe terenuri cu panta mai mică de 5%,

necesitând amendarea cu CaCO , însoţită de îngrăşăminte organice şi minerale. Cuprinde

solurile cu procese de eluviere-iluviere a argilei.

D. Arabil cu măsuri antierozionale simple

Cuprinde terenurile cu pante de 5-12% ale căror soluri sunt afectate de procese de

eroziune la suprafaţă. Lucrările se vor efectua numai paralel curbelor de nivel în condiţiile unui

asolament în care nu predomină prăşitoarele şi cuprinde solurile cu eroziune slabă şi medie.

E. Arabil cu măsuri antierozionale complexe

Cuprinde terenuri cu panta de 12-16% ale căror soluri au suferit procese de eroziune

puternice la suprafaţă şi chiar în adâncime. Sunt necesare lucrări complexe de combatere a

eroziunii: arături pe curbe de nivel, asolamente antierozionale, culturi în fâşii, benzi înierbate.

F. Arabil cu măsuri hidroameliorative simple

Se referă la terenuri plane sau uşor depresionare cu drenaj extrem de slab, situate în

luncile sau pe terasele râurilor, care suferă un exces de apă la suprafaţă în anumite perioade,

necesitând executarea unor lucrări simple de evacuare a apelor în exces. Cuprinde aluviosoluri,

dar şi soluri stagnogleice, cu textura lutoasă, luto-argiloasă şi argiloasă.

G. Arabil cu măsuri hidroameliorative complexe

Se găseşte în luncile râurilor pe soluri cu pânză de apă freatică la suprafaţă, pe terenuri

plane sau slab ondulate ori uşor depresionare, impunând măsuri hidroameliorative. Solurile din

această categorie sunt cele înmlăştinate, gleiosoluri înmlăştinate, slab salinizate, soluri

turboase.

SUB 43. Stabiliţi categoria de folosinţă a terenurilor cu următoarele caracteristici:

SUB 44. Descrieţi treimea superioară a versanţilor prin caracteristici climatice şi edafice în raport cu cerinţele speciilor pomicole

În zona de dealuri cu altitudine mică (400 m) versanţii pot avea orice expoziţie cu

excepţia celei nordice; se preferă versanţii situaţi în zona dealurilor cu altitudine medie (800 m)

şi a câmpiilor submontane având expoziţie sudică, sud-vestică sau sud-estică; în zona cu

altitudine peste 800 m se preferă expoziţia sudică iar pe versanţii puternic înclinaţi, treimea

inferioară sau mijlocie.

SUB 45. Stabiliţi categoria de folosinţă a terenurilor cu următoarele caracteristici: … (plantaţii viticole, păşuni, fâneţe).

SUB 46. Cum acţionează factorii secundari de biotop în legătură cu plantaţiile viticole?

O influenţă puternică exercită, de asemenea, şi alte elemente care ies din sfera

orografică, cum sunt factorii secundari de biotop (marile bazine de apă şi vegetaţia).

Marile bazine de apă (mări, lacuri, fluvii) acţionează în primul rând prin diminuarea

variaţiei anuale şi zilnice a temperaturii datorită rolului termoreglator al apei şi printr-o

higroscopicitate mai ridicată. Aceste influenţe specifice arealelor de cultură din apropierea

marilor bazine de apă favorizează apariţia manei, făinării şi putregaiului cenuşiu.

Pădurile (vegetaţia) au drept efect diminuarea cu circa 1ºC a temperaturii medii din

lunile de vară, reducerea radiaţiei solare şi a insolaţiei, o circulaţie mai mică a aerului. În zona

pădurilor, datorită unei temperaturi mai scăzute cu 2-3ºC, frecvenţa şi intensitatea brumelor şi

a îngheţurilor creşte simţitor.

SUB 47. Unde se concentrează plantaţiile forestiere din afara fondului forestier?

Se atribuie terenurile care practic nu pot fi folosite altfel, având rol funcţional în

stăvilirea unor procese puternice de eroziune, valorificând terenuri neproductive (terenuri din

zona de munte – cu excepţia golurilor alpine – cu soluri scheletice); de asemenea, se impun pe

terenurile în care se manifestă procese de prăbuşiri şi alunecări active foarte puternice, în

ravenele şi ogaşele active, în lunci pentru protejarea digurilor sau malurilor râurilor, etc.

Există o bază de date pentru utilizarea terenurilor degradate, inapte pentru alte folosinţe agricole precum şi a terenurilor neproductive, indiferent de forma de proprietate pentru ameliorări prin lucrări de împădurire în vederea protejării solului, refacerii echilibrului biologic şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.

SUB 48. Definiţia terenurilor degradate

Sunt considerate terenuri degradate terenurile care prin eroziune, poluare sau acţiunea

distructivă a unor factori antropici şi-au pierdut capacitatea de producţie vegetală.

SUB 49. Care sunt cele 10 clase de pretabilitate ale sistemului adoptat în ţara noastră?

I – terenuri arabile fără restricţii;

II – terenuri arabile cu restricţii mici;

III – terenuri arabile cu restricţii mijlocii;

IV – terenuri arabile cu restricţii mari;

V – terenuri de pomi;

VI – terenuri de vie;

VII – terenuri de păşune;

VIII – terenuri de fâneaţă;

IX – terenuri de pădure (ca ultimă soluţie de folosire);

X – terenuri practic inutilizabile pentru producţia vegetală;

SUB 50. Cum se diferenţiază factorii ecologici în determinarea pretabilităţii?

În determinarea pretabilităţii este util a fi luaţi în considerare factorii ecologici în mod

diferenţiat. Astfel, clima, roca mamă şi relieful sunt factori ce pot fi schimbaţi în măsură mai

mică, în timp ce solul şi condiţiile hidrologice pot fi îmbunătăţite sau modificate prin lucrări de

îmbunătăţiri funciare sau agrotehnice. Aceşti factori analizaţi pe baza studiilor pedologice la

scară mare şi a memoriilor agropedologice constituie baza pentru determinarea pretabilităţii

diferitelor terenuri pentru o folosinţă sau alta, care, corelat cu cerinţele economice şi volumul

investiţiilor necesare contribuie în final la determinarea categoriilor de folosinţă.

În procesul producţiei agricole acţionează un complex de factori a căror analizare în

conexiunea lor permite delimitarea căilor şi mijloacelor de dezvoltare a agriculturii în contextul

dezvoltării armonioase a întregului teritoriu.

SUB 51. Definiţi favorabilitatea solurilor pentru diferite culturi agricole

Favorabilitatea defineşte măsura în care un teren satisface cerinţele de viaţă ale unei

plante de cultură în condiţii naturale şi în cadrul gospodăririi lui raţionale.

Folosirea judicioasă a solului în agricultură, cultivarea cu plantele cele mai productive,

aplicarea lucrărilor agrotehnice cele mai adecvate, fertilizarea curentă şi ameliorarea raţională

a acestui fundamental mijloc de producţie, ca şi aplicarea prezenţei şi a productivităţii diferite a

comunităţii naturale de plante impun cunoaşterea aprofundată a solului ca mediu de viaţă al

plantelor.

SUB 52. Ce se cercetează pentru stabilirea claselor de favorabilitate a solurilor?

La stabilirea claselor de favorabilitate a solurilor pentru diferite culturi este util să

se cunoască şi să se cerceteze: clasele de mărime ale diferiţilor factori ecologici, cerinţele

(ridicate, moderate, scăzute) şi toleranţa speciilor şi soiurilor considerate faţă de principalele

elemente edafice şi climatice, precum şi nivelul recoltelor obţinute la diferite culturi în timp cât

şi variaţiile acestora în condiţii de irigaţii, fertilizări, ameliorări.

SUB 53. Care sunt clasele de favorabilitate a solurilor?

Clasa I – soluri foarte bune

Clasa II – soluri bune

Clasa III – soluri mijlocii

Clasa IV – soluri slabe

Clasa V – soluri foarte slabe şi improprii

Clasa VI – soluri improprii.

SUB 54. Ce înseamnă categorie de folosinţă predominantă?

Fiecare dintre cele cinci destinaţii ale terenurilor pot avea categorii de folosinţă predominante care ocupă suprafaţa majoritară şi categorii de folosinţă care ocupă un procent mai mic; de exemplu, categoriile de folosinţă predominante sunt: arabilul, viile, livezile, fâneţele şi păşunile, dar un procent mai mic îl ocupă şi construcţiile şi apele, etc.

SUB 55. Criterii de identificare a terenurilor arabile prin activitatea de cadastru general

În această categorie se încadrează acele terenuri care se ară în fiecare an sau la mai

mulţi ani (2-6 ani) şi sunt cultivate cu plante anuale sau perene precum: cereale, leguminoase,

plante tehnice şi industriale, plante medicinale şi aromate, plante furajere, etc. În categoria de

folosinţă arabil se include: arabil propriu-zis, pajişti cultivate, grădini de legume, orezării, sere,

solarii şi răsadniţe, căpşunării, alte culturi perene.

Astfel, se înregistrează ca terenuri arabile:

a. Terenurile destinate culturilor furajere perene (trifoişti, sparcetiere, lucerniere sau

alte terenuri însămânţate cu diferite amestecuri de plante leguminoase şi graminee

perene) care se ară o dată la cel mult 6 ani;

b. Terenuri rămase temporar neînsămânţate datorită inundaţiilor, colmatărilor,

degradărilor sau altor cauze;

c. Terenurile cu sere şi răsadniţe sistematizate cu menţiunea „sere“ sau „răsadniţe“.

Terenurile arabile amenajate sau ameliorate prin lucrări de desecare, irigare, etc. se vor

delimita şi înscrie ca arabil cu întreaga lor suprafaţă, incluzând şi suprafeţele ocupate de

canale, diguri, taluzuri, debuşee, benzi înierbate, etc. care nu se pot reprezenta la scara

planului analogic.

SUB 56. Criterii de identificare a păşunilor prin activitatea de cadastru general

Păşunile sunt terenuri înierbate sau înţelenite în mod natural sau artificial prin

însămânţări la maximum 15-20 de ani şi care se folosesc pentru păşunatul animalelor. În cadrul

acestei categorii de folosinţă se înregistrează:

a. Păşuni curate – păşunile acoperite numai cu vegetaţie ierboasă;

b. Păşuni cu pomi – păşunile plantate cu pomi fructiferi în scopul combaterii eroziunii

sau a alunecărilor de teren, precum şi păşunile care provin din livezi părăginite; la

încadrarea acestora se va ţine seama de faptul că producţia principală este masa

verde care se păşunează, iar fructele pomilor reprezintă un produs secundar;

c. Păşuni împădurite – păşunile care în afară de vegetaţie ierboasă sunt acoperite şi cu

vegetaţie forestieră cu diferite grade de consistenţă;

d. Păşuni cu tufărişuri şi mărăcinişuri.

Sub 57. Criterii de identificare a viilor prin activitatea de cadastru general

În această categorie se încadrează terenurile plantate cu viţă de vie:

a. Vii altoite şi indigene – viile altoite sunt acelea care au la baza lor un portaltoi în timp

ce viile indigene sunt nealtoite, dezvoltându-se pe rădăcini proprii; împreună mai

sunt denumite şi vii nobile;

b. Vii hibride – viile care poartă denumirea şi de „producători direcţi“;

c. Hamei – deoarece plantaţiile de hamei au o agrotehnică asemănătoare cu a viţei de

vie sunt incluse în această categorie de folosinţă;

d. Pepiniere viticole – terenuri pentru producerea materialului săditor viticol: plantaţiile

portaltoi şi pepinierele propriu-zise sau şcolile de viţe.

Sub 58. Criterii de identificare a livezilor prin activitatea de cadastru general

Livezile sunt terenuri plantate cu pomi şi arbuşti fructiferi. Se înregistrează ca livezi:

a. Livezi clasice – terenurile plantate cu pomi fructiferi în diferite sisteme de cultură

tradiţionale şi anume: livezi cu culturi intercalate, livezi înierbate, livezi în sistem

agro-pomicol, livezi pure, etc.;

b. Livezi intensive şi superintensive – livezi amenajate având o mare densitate de pomi

pe hectar, cu conducerea dirijată a coroanelor şi mecanizarea lucrărilor de întreţinere

şi recoltare;

c. Plantaţii de arbuşti fructiferi – terenuri plantate cu zmeur, agriş, coacăz, trandafiri de

dulceaţă, etc.;

d. Pepiniere pomicole – terenurile destinate pentru producerea materialului săditor

pomicol;

e. Plantaţii de duzi.

Sub 59. Criterii de identificare a pădurilor prin activitatea de cadastru general

În această categorie de folosinţă intră toate terenurile din fondul forestier naţional dacă

sunt cuprinse în amenajamentele silvice, indiferent de proprietar. Se înregistrează la această

categorie de folosinţă:

a. Păduri – terenuri acoperite cu vegetaţie forestieră, având o suprafaţă mai mare de

0,25 ha;

b. Terenuri destinate împăduririi – terenuri în curs de regenerare, terenuri degradate şi

poieni prevăzute a fi împădurite prin amenajamentele silvice;

c. Terenuri care servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie silvică – terenuri

ocupate de pepiniere, solarii, plantaţii, culturi de răchită, arbuşti ornamentali şi

fructiferi, cele destinate hranei vânatului şi animalelor din unităţile silvice, cele date

în folosinţă temporară personalului silvic;

d. Perdele de protecţie – benzi ordonate din plantaţii forestiere şi uneori silvo-pomicole

care au diferite roluri de protecţie precum: perdele pentru protecţia culturilor

agricole, perdele pentru protecţia căilor de comunicaţie, pentru protecţia aşezărilor

umane, perdele pentru protecţia digurilor, perdele pentru combaterea eroziunii, etc.

Sub 60. Clasele de producţie ale plantaţiilor viti-pomicole şi a pajiştilor naturale

Clasele de producţie ale plantaţiilor viti-pomicole şi a pajiştilor naturale (clasa A –

categorii de folosinţă cu producţii foarte bune şi bune; clasa B – categorii de folosinţă cu

producţii satisfăcătoare; clasa C – categorii de folosinţă cu producţii slabe şi foarte slabe);

SUB 61. Surse pentru sporirea suprafeţei arabile

În cadastrul agricol sunt prevăzute ca surse potenţiale pentru sporirea suprafeţelor

arabile următoarele:

- terenuri nearabile din incintele amenajate, cu excepţia celor afectate de limitări

absolute (excesiv scheletic, etc.), prin desţeleniri de pajişti, defrişări de păduri, etc.;

- terenuri nearabile de clase 4, 5, 6, neafectate de limita absolută care prin amenajări

speciale pot deveni terenuri arabile de calitate cel puţin mijlocie (eliminarea stufului

şi desecări de mlaştini şi bălţi, defrişări de păduri sau vegetaţie forestieră, amenajări

de terenuri neproductive – depozite de pământ, halde, gropi de împrumut, etc.);

pentru pajişti se prevăd înierbări pe terenuri neproductive ori slab productive

afectate de eroziune sau alunecări; pentru împăduriri se prevăd terenuri

neproductive afectate de eroziune în adâncime sau alunecări, terenuri ce nu pot fi

valorificate prin înierbări, iar pentru piscicultură se prevăd terenuri ocupate cu

mlaştini, cu bălţi, etc.

SUB 62. Rolul producţiei vegetale în determinarea fertilităţii solului şi a potenţialului de producţie al terenurilor

Producţia agricolă vegetală reflectă în mare măsură gradul de fertilitate al solurilor sau

potenţialul de producţie al terenurilor. Sunt însă şi cazuri când între producţia pajiştilor naturale

sau a plantaţiilor viti-pomicole şi calitatea terenului există neconcordanţe; astfel, pe soluri

fertile se obţin uneori producţii scăzute, sau pe soluri slab fertile se obţin producţii ridicate.

Aceste neconcordanţe se datorează fie condiţiilor climatice neprielnice pentru unele folosinţe

(pajiştile din zona de stepă şi silvostepă), fie capacităţii unor plante de a valorifica cu maximum

de eficienţă unele terenuri slab productive (viile pe nisipuri), fie intervenţiei omului ce se

reflectă în starea de întreţinere a acestor folosinţe perene.

SUB 63. Rolul vegetaţiei spontane, îndeosebi a plantelor indicatoare, în bonitarea cadastrală

Trebuie avut în vedere rolul important, în bonitarea cadastrală, pe care-l are

interpretarea corectă a vegetaţiei spontane şi îndeosebi a plantelor indicatoare. Speciile

dominante din flora spontană sunt cei mai valoroşi indicatori întrucât ele pun în evidenţă cel

mai bine influenţa deplină a factorilor ecologici prin rezultanta lor. Plantele cu mare valoare

indicatoare caracterizează foarte bine potenţialul de producţie al terenurilor; orice schimbare în

calitatea terenului se manifestă neîntârziat în compoziţia floristică.

SUB 64. Situaţii în care se poate schimba categoria de folosinţă arabilă (conform legii 18/1991)

Schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor arabile ale persoanelor juridice în alte categorii de folosinţă agricolă se poate face cu avizul organelor agricole de specialitate judeţene, numai în următoarele cazuri:

a. Terenurile arabile situate în zonele de deal, ce constituie enclave din masivele de vii şi

livezi, din podgoriile şi bazinele pomicole consacrate, stabilite de organele de

specialitate, pot fi transformate în plantaţii viticole şi pomicole;

b. Terenurile arabile în zonele de şes necesare completării masivelor viticole destinate

pentru struguri de masă şi stafide şi bazinelelor pomicole destinate culturii piersicului şi

caisului, stabilite de organele de specialitate, pot fi tansformate în plantaţii pomicole şi

viticole;

c. Terenuri arabile cu soluri nisipoase pot fi amenajate şi transformate în plantaţii viticole şi

pomicole;

d. Terenurile înregistrate la arabil situate în zonele de deal şi munte pe pante

nemecanizabile, afectate de eroziune de suprafaţă şi adâncime, de alunecări active sau

semistabilizate, care nu mai pot fi ameliorate şi menţinute cu folosinţa anterioară, se pot

amenaja şi transforma în păşuni şi fâneţe.

e. Terenurile arabile situate în albiile râurilor şi a Dunării care nu pot fi folosite rentabil

pentru alte destinaţii agricole, pot fi amenajate în bazine piscicole.

SUB 65. Ce reprezintă centrele de producţie?

Sintetic, centrele de producţie reprezintă suprafaţa de teren cu construcţiile aferente,

locul de concentrare a mijloacelor de producţie şi unde se efectuează procese de producţie

agricolă staţionare şi de conducere (management) a unităţilor.

SUB 66. Cerinţele de ordin economic şi social privind amplasarea unităţilor agrozootehnice

Modul de încadrare în profilul ramurii sau unităţii în care se amplasează;

Unităţile sau obiectivele existente cu care se va putea coopera;

Posibilitatea asigurării unui acces uşor în incinta unităţii, practicabil în orice anotimp, în

scopul asigurării aprovizionării cu materii prime cât şi pentru desfacerea produselor şi

asigurarea unor distanţe minime de transport;

Posibilitatea folosirii dejecţiilor direct sau după prelucrare în imediata apropiere a

unităţii;

Apropierea de centrele de desfacere, în special pentru produsele perisabile (lapte, ouă);

Posibilitatea asigurării cu forţă de muncă (factor restrictiv în amplasarea unităţilor

agrozootehnice).

SUB 67. Cerinţele de ordin tehnic privind amplasarea unităţilor agrozootehnice

Terenul pentru amplasarea unităţilor agrozootehnice să nu prezinte pante mai mari de

10% pentru evitarea chetuielilor exagerate în realizarea investiţiei;

Evitarea amplasării pe firul văilor în care se pot produce viituri puternice din topirea

zăpezilor sau din acumularea ploilor;

Evitarea terenurilor alunecătoare;

Unităţile cu canale, cuve, instalaţii tehnologice ce trebuie realizate sub nivelul solului,

vor fi amplasate pe terenuri cu apă freatică la adâncime, astfel încât să se evite inundarea lor;

Pentru amplasamentele din luncile râurilor se va analiza posibilitatea de asigurare

împotriva inundaţiilor (fără de care terenul respectiv va fi eliminat de la amplasare);

Unităţile care sunt prevăzute cu construcţii şi instalaţii care transmit la sol sarcini mari

(silozuri, FNC-uri, etc.) se amplasază pe terenuri cu o rezistenţă mare la compresiune (peste

1,5 g/cm2);

Asigurarea utilităţilor – condiţie a economicităţii amplasamentului.

SUB 68. Cerinţe privind amplasarea centrelor de producţie dependente de teren

Astfel, pentru centrele de producţie dependente de teren se au în vedere următoarele

caracteristici principale:

Unităţile pentru vaci de lapte şi îngrăşătorii de taurine se amplasează în apropierea

bazei furajere în vederea reducerii distanţei de transport a furajelor; în cazul

unităţilor cu posibilităţi de furajare a animalelor pe păşuni, fermele de vaci se

amplasează cât mai aproape de păşune;

Staţiile pentru uscarea furajelor verzi (SUVF) vor fi amplasate în apropierea unităţilor

furnizoare de masă verde;

Fânurile naturale şi cultivate, grosierele şi paiele pentru aşternut necesare unităţilor

de creştere şi exploatare a animalelor pentru un ciclu de producţie se depozitează în

afara incintelor construite (fără scoaterea din producţia agricolă a terenului).

SUB 69. Ce sunt unităţile de tip IDFV?

Întreprinderile pentru deshidratarea furajelor verzi (IDFV) sunt unităţi destinate producerii şi depozitării în condiţii tehnico-economice optime a furajelor deshidratate, granulate la mărimi şi forme diferite, destinate furajării animalelor şi păsărilor.

SUB 70. Cerinţe privind amplasarea silozurilor

Amplasarea silozurilor se realizează respectând următoarele cerinţe:

Optimizarea prealabilă a punctului de amplasare prin calcule economice astfel ca

toate costurile aferente noului obiectiv să fie minime;

Utilizarea de terenuri cu o fertilitate scăzută, cu o rezistenţă corespunzătoare şi un

nivel al apelor freatice cât mai scăzut;

Necesitatea de racord economic la drumurile publice, căile ferate şi asigurarea

utilităţilor.

SUB 71. Ce sunt unităţile de tip FNC?

Fabricile de nutreţuri combinate (FNC) sunt unităţi industriale capabile să producă în

condiţii economice şi după reţete stabilite nutreţuri combinate – amestec în anumite proporţii de

produse de natură vegetală (porumb, orz, ovăz, mazăre, etc.), de natură animală (făină de

carne, făină de peşte, lapte praf), concentrate industriale (tărâţe, şroturi, drojdie furajeră),

macro şi microcomponente (vitamine, aminoacizi, etc.).

SUB 72. Importanţa direcţiei vântului dominant în amplasarea FNC-urilor

Se va avea în vedere direcţia vântului dominant, astfel încât praful degajat de anumite

secţii în procesul de fabricaţie să nu se răsfrângă asupra altor secţii şi asupra aşezărilor

omeneşti sau a diferitelor investiţii (plantaţii de vii şi pomi, sere, complexe zootehnice, etc.).

SUB 73. Condiţii generale pentru amplasarea centrelor de vinificare

Amplasarea centrelor de vinificare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii

generale:

având în vedere perisabilitatea strugurilor şi necesitatea prelucrării în 3-4 ore de la

recoltare, amplasarea se va realiza în mijlocul podgoriei pe care o deservesc, în

partea din aval, pentru ca vehiculele încărcate cu struguri să coboare de la vie spre

centru, iar cele goale să urce;

terenul trebuie să fie plasat la convergenţa drumurilor principale de aducţiune a

strugurilor şi cu acces direct la o arteră bună de circulaţie;

terenul să prezinte soluţii economice de fundare şi evacuare a apelor;

să fie asigurată alimentarea cu apă potabilă, deversarea apelor reziduale,

alimentarea economică cu energie electrică.

SUB 74. Condiţii la amplasarea serelor şi răsadniţelor

Terenul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să fie situat în zone ferite de grindină, vânturi puternice şi nocivităţi din sectorul

industrial (reziduuri de ardere, gaze toxice, prafuri industriale, etc.);

să fie situat în apropierea adăposturilor naturale în raport cu vânturile dominante din

timpul iernii; în lipsa adăposturilor naturale se vor crea perdele de protecţie din

specii forestiere cu creştere rapidă;

să aibă acces uşor la drumurile publice cu circulaţia asigurată în tot cursul anului;

să fie plan, cu o uşoară pantă care să permită scurgerea apelor şi rezolvarea

convenabilă a canalizării;

fertilitatea solului trebuie să fie corespunzătoare culturilor forţate de legume şi flori;

nivelul apelor freatice să fie la o adâncime mai mare de 1,5 m;

să existe posibilitatea alimentării cu energie termică de la o centrală termică în

condiţii convenabile din punct de vedere tehnic şi economic;

să asigure în condiţii economice alimentarea cu energie electrică, apă potabilă şi

industrială;

complexele de răsadniţe producătoare de răsaduri pentru culturile de câmp timpurii

trebuie amplasate în centrul de greutate al bazinului legumicol pe care îl

aprovizionează.

SUB 75. Taberele de câmp şi halele de sortare – centre de producţie provizorii

Centrele de producţii provizorii se amplasează condiţionat de existenţa unor procese

de producţie sezoniere, corespunzător ramurii şi activităţii pe care o servesc, de volumul

producţiei ce se realizează şi poziţia masivului de teren în ansamblul teritoriului. Astfel,

taberele de câmp se amplasează pentru a evita deplasarea neeconomică a maşinilor,

tractoarelor, forţei de muncă în perioada campaniilor agricole pe terenuri situate la distanţe mai

mari de 8-10 km de centrul de producţie (sat). Halele de sortare, etc. se amplasează în special

pe terenurile fermelor de legume şi pomi, pe cât posibil în centrul perimetrului şi având legături

directe cu căile de comunicaţie şi sediile de fermă.

SUB 76. Condiţii de bază ce determină introducerea a două sau mai multor asolamente

Categoriile de sol existente în unitate – factor determinant numai în condiţiile

existenţei unor suprafeţe mari de teren cu soluri diferenţiate. În cazul unor suprafeţe reduse

de teren din fiecare grupă agroproductivă se introduce un singur asolament, urmărindu-se ca

în acelaşi timp cu stabilirea elementelor teritoriale de bază (sole şi parcele), acestea să

corespundă pe cât posibil limitelor unităţilor de sol sau grupelor agroproductive.

Posibilităţile de irigare a culturilor - de asemenea trebuie avute în vedere la

determinarea numărului de asolamente, urmărindu-se ca suprafeţele de teren amenajate

pentru irigare sau cele care urmează a fi amenajate să fie delimitate în asolamente separate.

Existenţa unor limite obligate – fire de vale, cursuri de apă, căi de comunicaţie, etc.,

determină în anumite condiţii crearea unui număr mai mare de asolamente. Astfel, când

terenul are o formă alungită, suprafaţă mare, iar în structura culturilor sunt plante greu

transportabile (sfecla de zahăr, cartofii, etc.), este raţional să se organizeze un asolament

separat pentru plantele greu transportabile amplasate cât mai aproape de căile de

comunicaţie cele mai accesibile.

Relieful – constituie un factor determinant în stabilirea numărului de asolamente,

realizându-se masive compacte, unitare din punct de vedere al reliefului şi solului.

SUB 77. Factori care determină felul şi numărul asolamentelor furajere

- amplasarea fermelor;

- speciile şi numărul de animale;

- tehnologia aplicată în creşterea animalelor;

- locul şi felul de întreţinere a animalelor în timpul verii;

- suprafaţa şi amplasarea păşunilor;

- relieful şi solul;

- condiţiile de mecanizare, etc.

SUB 78. Regula generală a amplasării asolamentelor

Ca regulă generală în organizarea raţională a terenului arabil asolamentele se

amplasează începând cu cele furajere - condiţionate de amplasamentul fermelor zootehnice

(mărimea, tehnologia), continuând cu cele legumicole - condiţionate de sistemul de irigare,

potenţialul de producţie al solului, căile de comunicaţie şi asigurarea forţei de muncă, pentru

orez - pe terenurile special amenajate, de protecţie - pentru terenurile în pantă mare care impun

măsuri speciale pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solului, de câmp - diferenţiate pentru

terenurile plane (irigate sau neirigate) şi pentru terenurile în pantă, încheind cu asolamentele

mixte.

SUB 79. Când se recurge la un singur asolament?

Sintetic, un singur asolament se organizează pentru:

ferme optim dimensionate cu condiţii unitare de favorabilitate, relief şi amenajare;

terenuri (reduse ca suprafaţă) din jurul fiecărui sat component al exploataţiei agricole

(asociaţie, societate agricolă, fermă);

fiecare trup de teren în condiţii unitare de favorabilitate şi dimensiune economică;

două trupuri de teren apropiate cu condiţii de favorabilitate asemănătoare (aparţinând unei

unităţi sau ferme cu legături funcţionale);

terenuri din apropierea fermelor zootehnice;

suprafeţe de teren diferenţiate în funcţie de condiţiile de sol, relief, amenajare, irigaţii

(brazde, aspersiune), irigaţii şi desecări, având legături funcţionale.

SUB 80. Când se organizează terenul fermei în mai multe asolamente?

Mai multe asolamente se organizează când terenul unităţii agricole sau fermei:

se poate grupa în masive funciare diferenţiate în ceea ce priveşte relieful (luncă, terasă,

pantă), potenţialul de producţie al solului (pe baza cercetării, bonitării, cadastrului calitativ),

asigurând aplicarea unor rotaţii specifice şi condiţii de exploatare economică;

echiparea tehnică (canale, căi de comunicaţii, etc.) separă masive funciare economice;

terenul este dispersat în mai multe trupuri care aparţin la mai multe sate (grupat în jurul

acestora);

terenul prezintă diferenţieri de amenajare – irigat (prin brazde sau aspersiune), irigat şi

desecat, cu lucrări de combatere a eroziunii, corelat cu relieful – teren plan (de luncă sau

terasă), teren în pantă.

SUB 81. Ce este sola?

Sola reprezintă suprafaţa de teren compusă din una sau mai multe parcele de lucru,

destinate unei culturi sau grupe de culturi cu agrotehnică asemănătoare.

SUB 82. Ce este parcela?

Parcela constituie suprafaţa de teren în cadrul solei, având aceeaşi categorie de

folosinţă, delimitată prin limite naturale sau artificiale, create în scopul desfăşurării optime a

procesului de producţie.

SUB 83. Lungimea optimă a solelor şi importanţa acestora

Lungimea solelor are o mare importanţă, determinând numărul întoarcerilor, ponderea

deplasărilor în gol ale agregatelor ceea ce influenţează direct productivitatea acestora.

Lungimea solei atunci când se lucrează în întregime sau a parcelei când se lucrează pe parcele,

constituie lungimea prestaţiei de lucru pentru tractoare; prin urmare şi pierderile agregatelor de

tractoare pentru deplasările în gol şi întoarceri vor fi direct influenţate de acestea.

Dimensionarea optimă a solelor trebuie privită ca o problemă complexă, întrucât este

determinată de o serie de factori cu implicaţii asupra organizării raţionale a fondului funciar.

Analiza numărului de parcursuri la hectar, durata unui parcurs, durata unei întoarceri, timpul

total folosit la hectar pentru întoarcerea agregatelor, timpul total folosit la hectar pentru diferite

lucrări, ca şi cheltuielile de producţie au dus la concluzia că, în general, pentru toate culturile

lungimea optimă a solei poate fi stabilită între 800 şi 1200 m.

SUB 84. Factori ce determină lungimea optimă a solei

Printre factorii ce determină dimensiunea optimă a solei, cei mai reprezentativi sunt:

a. timpul în gol;

b. pierderile de recoltă ce se produc ca urmare a distrugerii plantelor în zona de

întoarcere;

c. cheltuielile de producţie – în principal cheltuielile de transport a producţiei din

parcelă.

a. Timpul în gol este timpul de întoarcere la capătul solei care este un timp mers în gol,

nelucrativ dar necesar tehnologic, deci este o parte componentă a timpului de lucru

operativ. Lungimea solei influenţează direct asupra timpului de lucru operativ.

b. Pagubele produse prin distrugerea plantelor prăşitoare în zona de întoarcere a agregatelor

de prăşit sunt proporţionale cu lăţimea zonei de întoarcere şi lăţimea pneurilor tractorului,

dar invers proporţionale cu lăţimea agregatului şi lungimea solei.

Paguba/ha =

c. Cheltuielile de transport a producţiei din parcelă

Pentru evaluarea masei de transport ce revine la hectar, s-a luat structura medie a culturilor

pe ţară cu producţii evaluate în perspectivă pe terenurile plane şi îngrăşarea cu bălegar a

25% din suprafaţă. Calculele arată că volumul de transport este de circa 20 t/ha şi că în

medie sunt necesare 4 transporturi pe hectar.

SUB 85. Amplasarea solelor în funcţie de relief

Dacă în condiţiile de teren şes cerinţele mecanizării exercită influenţa cea mai puternică asupra

oganizării terenului arabil în ceea ce priveşte dimensiunile laturilor şi forma solelor şi a

parcelelor, în condiţii de teren în pantă factorul determinant în organizarea terenului arabil îl

constituie relieful deoarece influenţa acestuia asupra producţiei agricole este multilaterală.

Solele şi parcelele se orientează în mod obligatoriu cu latura lungă pe direcţia curbelor

de nivel, creându-se astfel posibilitatea executării lucrărilor agrotehnice pe aceeaşi direcţie şi

producerea măsurilor de combatere a eroziunii solului (culturi în fâşii, benzi înierbate,

agroterase, plantaţii antierozionale, etc.).

Pentru executarea mecanizată a lucrărilor, latura lungă a solelor poate avea abatere faţă

de curba de nivel de 3-5% în funcţie de valoarea pantei, natura solului şi regimul precipitaţiilor.

La amplasarea solelor se urmăreşte pe cât posibil ca mărimea, forma şi direcţia de

lucrare să contribuie la combaterea eroziunii. În acest caz se recomandă sole şi parcele înguste,

orientate pe curbele de nivel.

SUB 86. Care sunt grupele de măsuri şi lucrări de prevenire şi combatere a eroziunii în organizarea terenului arabil?

Pe terenurile arabile în pantă organizarea teritoriului are în primul rând rolul de alegere

a culturilor şi amplasarea acestora pentru protecţia solului. Pe solurile cu rezistenţă mică la

eroziune cum sunt cele cu textură uşoară, prăşitoarele se pot cultiva fără lucrări speciale până

la panta de 3%, crescând această limită până la 6% pe soluri cu rezistenţă mijlocie şi până la

cel mult 10% pe solurile rezistente la spălare. În mod obişnuit peste panta de 10% eroziunea

devine vizibilă şi uneori periculoasă dacă nu se iau şi alte măsuri în afara executării lucrărilor pe

curbele de nivel.

Arătura cu biloane prin prelungirea cormanei de la brazda a doua are rolul de a crea

valuri succesive de 15-20 cm care constituie obstacole în calea scurgerii apelor şi reţin uniform

şi în totalitate zăpada.

Brăzduirea se realizează prin trasarea pe sole a unor rigole pe direcţia curbelor de nivel

situate la distanţa de 5-10 m, reţinând apa şi scurgerile superficiale de sol.

SUB 87. Măsuri şi lucrări cu caracter biologic aplicate în organizarea terenului arabi

Efectul măsurătorilor agrotehnice este amplificat de măsurile şi lucrările cu caracter

biologic care prin modul de amplasare şi însămânţare a culturilor constituie o bună şi

permanentă protecţie, filtrând şi reţinând solul erodat. În acest complex de lucrări un rol de

seamă îl deţin asolamentele de protecţie în care dominante sunt leguminoasele perene şi

anuale, cerealele păioase şi plantele de nutreţ anuale.

Pe baza cercetărilor riguroase şi a celor expeditive executate în ţara noastră s-a stabilit

următoarea grupare a culturilor de câmp în raport cu protecţia pe care o oferă solului împotriva

eroziunii:

Sistemul culturilor cu benzi înierbate reprezintă cea mai eficientă metodă biologică

pentru prevenirea scurgerilor de suprafaţă şi indirect a eroziunii. Benzile înierbate se

însămânţează cu graminee sau leguminoase cum ar fi lucernă, sparcetă, trifoi cu rezultate bune

în zonele cu precipitaţii de peste 500 mm anual. Se recomandă ca în partea din amonte a

tarlalei benzile înierbate să fie de 4-6 m, în treimea mijlocie de 6-8 m, iar în treimea din aval de

8-10 m.

În scopul interceptării scurgerilor de suprafaţă şi a prevenirii eroziunii solului un rol de

seamă îl au valurile de pământ. Valurile cu bază largă se execută pe pante până la 10% şi au o

lăţime de 9-12 m şi adâncimea şanţului de 30-45 cm, iar valurile cu baza îngustă au lăţimea de

4-7 m şi adâncimea şanţului de 40-60 cm.

SUB 88. Rolul plantaţiilor şi perdelelor de protecţie în cadrul organizării terenului agricol arabil

Plantaţiile şi perdelele de protecţie au rol în regularizarea scurgerilor şi combaterea eroziunii

solului pe terenurile arabile în pantă, îndeosebi în zonele de silvostepă din Moldova şi Dobrogea

unde aşezarea cât mai uniformă a zăpezii pe versanţi cât şi aplicarea irigaţiei prin aspersiune

este împiedicată din cauza vânturilor puternice. De asemenea, acestea au rol de regularizare a

scurgerilor pe versanţi, fiind condiţionate de relief şi gradul de eroziune.

Plantaţiile pe cumpenele dealurilor, pe zonele de cornişă precum şi plantaţiile de

protecţie din jurul ravenelor şi torenţilor se folosesc în toate regiunile cu terenuri în pantă.

Pentru ravene active şi terenuri degradate se preferă împădurirea totală în scopul regularizării

scurgerilor de suprafaţă pe bazin şi pentru o folosire raţională a terenului care nu mai poate fi

destinat pentru alte folosinţe agricole.

SUB 89. Amplasarea solelor în raport de sol

Cerinţele de bază ale agrotehnicii în scopul executării lucrărilor odată pe întreaga

suprafaţă a solelor sau parcelelor şi pentru a se folosi aceleaşi măsuri de ridicare a fertilităţii

impun ca la proiectare să se urmărească crearea de sole care să cuprindă soluri cu aceleaşi

proprietăţi.

Uniformitatea solelor ca sol şi relief este condiţie de bază pentru corecta executare a

lucrărilor agricole şi aplicarea agrotehnicii diferenţiate.

Realizarea de asolamente în care solele să fie uniforme în ceea ce priveşte proprietăţile,

conduce la micşorarea variaţiilor la recoltele totale ale diverselor culturi după anii de rotaţie a

asolamentului, însă acest lucru nu poate fi realizat cu uşurinţă decât în regiunea de câmpie

unde diferenţierea este mult mai mică.

SUB 90. Scopul amplasării solelor ţinând seama de poziţia satelor şi a centrelor de producţie

Amplasarea solelor ţinând seama de poziţia satelor şi a centrelor de producţie are scopul

realizării unor drumuri cât mai scurte determinate de transporturile ce se fac de la centrele de

producţie spre sole pe de o parte şi transporturile de recolte de pe sole spre centrele de

producţie, precum şi deplasările între centrele de producţie, sate şi sole a maşinilor, atelajelor şi

oamenilor în conformitate cu procesul de producţie.

Amplasarea radială a solelor faţă de centrul gospodăresc şi sat reprezintă cea mai

raţională aşezare din punct de vedere al volumului de transporturi. Dar acest lucru se

realizează de regulă numai în cazul unei amplasări a terenului masivelor de asolamente în jurul

satului, fiind condiţionat de particularităţile existente în fiecare exploataţie (limite obligate,

relief, etc.).

SUB 91. Regula generală la amplasarea solelor faţă de sat şi centrele de producţie

Ca regulă generală, se urmăreşte ca amplasarea solelor să se coreleze cu reţeaua de

drumuri clasate şi de exploatare în scopul realizării celor mai scurte legături între câmp,

centrele de producţie şi sate.

SUB 92. Care sunt limitele obligate cele mai frecvente care îşi exercită influenţa asupra amplasării solelor (organizarea terenului agricol arabil)?

Limitele obligate cele mai frecvente care îşi exercită influenţa asupra amplasării solelor,

sunt: hotarele, căile de comunicaţie (drumurile clasate, căile ferate şi rampele de trecere),

masivele de păduri sau perdele de protecţie, canale de irigaţie şi desecare, văile cursurilor de

apă, lucrările de combatere a eroziunii solului, etc.

Spijinirea hotarelor solelor sau a parcelelor pe limitele obligate este în general

rezolvarea cea mai corespunzătoare a amplasării solelor şi parcelelor, ceea ce are ca rezultat

evitarea fragmentării terenului şi crearea celor mai eficiente condiţii pentru exploatarea

terenului.

SUB 93. Argumente pentru care se recurge la realizarea egalităţii solelor (organizarea terenului agricol arabil)

Pentru asigurarea stabilităţii suprafeţelor cultivate în diferiţii ani de rotaţie a asolamentului şi

prin urmare pentru asigurarea condiţiilor de realizare a unor producţii globale constante la

diverse culturi, pe ani de rotaţie a asolamentului este necesară, pe cât posibil, proiectarea

egală a solelor.

Solele egale ca dimensiuni uşurează planificarea anuală a producţiei, calculul

necesarului de forţă de muncă, necesarul de maşini agricole, tractoare şi mijloace de transport,

necesarul de îngrăşăminte, încărcătură egală a subunităţilor de lucru, organizarea evidenţei şi a

controlului lucrărilor.

SUB 94. Principii de bază la proiectarea lucrărilor de hidroamelioraţii în corelare cu organizarea teritoriului

- crearea cadrului pentru rezolvarea integrală a problemelor determinate de acţiunea

factorilor naturali nefavorabili şi valorificarea pentru producţia agricolă a terenurilor

neproductive sau slab productive, ameliorarea şi ridicarea capacităţii de producţie a

pământului;

- o concepţie generală de amenajare şi echipare a teritoriului în concordanţă cu

totalitatea reţelelor de echipare tehnică existente sau prognozate pentru a evita

fragmentarea excesivă a terenurilor şi crearea unor forme necorespunzătoare

exploatării agricole;

- trasarea reţelei de canale integrate limitelor obligate existente (naturale sau

construite) urmărind utilizarea judicioasă a reliefului, o suprafaţă minimă ocupată cu

lucrări, menţinerea şi ameliorarea condiţiilor pedologice şi hidrologice, cu consumuri

reduse de materiale şi energie;

- trasarea canalelor de desecare la distanţe specifice condiţiilor fiecărui teritoriu,

armonizând zonele de drenaj cu zonele de canale deschise pentru a asigura

concomitent cu funcţionalitatea un grad maxim de mecanizare în exploatarea

terenului;

- corelarea între reţelele de desecare şi irigare pentru a asigura concordanţa hotarelor

cu reţeaua de canale, căi de comunicaţie şi structura organizatorică a unităţilor

(exploataţiilor), creând forme teritoriale corespunzătoare exploatării agricole,

sistemelor hidrotehnice (stabilite prin regulamentul de exploatare);

- crearea condiţiilor pentru delimitarea unităţilor, fermelor, solelor (parcelelor) în

condiţii optime – sprijinire pe hotare, căi de comunicaţie, canale, asigurând cerinţele

de exploatare a sistemelor hidrotehnice, a sistemei de maşini şi tractoare

corespunzător condiţiilor specifice fiecărui bazin hidrografic, zonă natural-economică,

unitate agricolă şi fermă;

- amplasarea şi dimensionarea reţelei de drumuri agricole de exploatare ca o

completare a reţelei de drumuri de interes general pentru a asigura accesul în

fiecare solă (parcelă), exploatarea eficientă a sistemului hidrotehnic, sistemei de

maşini şi tractoare, concomitent cu ocuparea unor suprafeţe de teren minime.

SUB 95. Care este cheia succesului în realizarea corelată a lucrărilor de hidroamelioraţii cu organizarea teritoriului?

Succesul este asigurat prin colaborarea proiectanţilor de hidroamelioraţii şi organizarea

teritoriului, începând cu delimitarea sistemului (zonei de amenajat) şi stabilirea bazei

topografice unitare.

SUB 96. Efecte principale ale proiectării lucrărilor de hidroamelioraţii în corelare cu organizarea teritoriului

valorificarea superioară a tuturor terenurilor şi crearea cadrului pentru desfăşurarea, în

condiţii optime, a procesului de producţie, asigurând exploatarea ordonată şi eficientă a

terenurilor prin:

- valorificarea pentru producţia agricolă a terenurilor neproductive sau slab

productive, protecţia împotriva proceselor de degradare a fertilităţii, îmbunătăţirea

generală a modului de folosire a terenurilor, respectiv reamplasarea şi

redimensionarea folosinţelor de teren pe baza studiului pretabilităţii terenurilor

pentru diferite folosinţe şi a favorabilităţii solurilor pentru diferite culturi şi punerea în

valoare a terenurilor neproductive;

- crearea de masive funciare cât mai compacte pentru fiecare folosinţă, de dimensiuni

economice (prin lichidarea dispersării în parcele mici, izolate, intercalate) raţional

amplasate faţă de totalitatea elementelor teritoriale şi în primul rând reţeaua

hidrotehnică;

- integrarea în zonele şi microzonele agropedoclimatice (zonarea producţiei agricole)

ca bază pentru stabilirea unor structuri de producţie diferenţiate, corespunzător

prevederilor de plan şi zonării, respectiv a unor sisteme de agricultură specifice,

corespunzător condiţiilor naturale, potenţialului de producţie pe fiecare fermă,

lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, etc.;

- îmbunătăţirea capacităţii de producţie a pământului şi stabilirea lucrărilor

agropedoameliorative în completare şi în corelare cu lucrările de îmbunătăţiri

funciare executate pe fiecare fermă, asolament, solă şi parcelă;

crearea condiţiilor organizatorico-teritoriale cât mai favorabile desfăşurării activităţii prin:

- delimitarea unor perimetre compacte, stabilite pentru fiecare unitate agricolă şi

fermă în corelare cu relieful şi totalitatea limitelor naturale şi construite, cu cerinţele

de exploatare a amenajărilor (irigaţii, desecări), având legături funcţionale directe

cu satele şi centrele de producţie, asigurând cadrul pentru exploatarea eficientă a

terenurilor, sistemelor hidroameliorative, a sistemei de maşini şi tractoare;

- amplasarea şi delimitarea fermelor pentru asigurarea condiţiilor teritoriale optime în

organizare, conducere şi exploatare precum şi integrarea în ansamblul unităţilor,

comunelor şi sistemului hidrotehnic;

asigurarea condiţiilor de concentrare şi specializare a producţiei:

- stabilirea resurselor funciare pe fiecare fermă optim amplasată şi dimensionată, în

concordanţă cu cadastrul funciar, restructurările de folosinţă, recuperările sau

redările în circuitul agricol, lucrările de îmbunătăţiri funciare şi măsurile

agropedoameliorative necesare;

- stabilirea unor structuri de culturi diferenţiate corespunzător resurselor potenţiale

(fondul funciar, forţă de muncă şi amplasarea satelor, căile de comunicaţie, etc.) ale

fiecărei ferme, integrate în structura şi profilul unităţii agricole;

crearea cadrului teritorial optim de folosire a terenurilor arabile, sistemei de maşini şi

tractoare, sistemelor hidrotehnice, corespunzător cerinţelor tehnologice şi economice:

- organizarea terenului arabil în asolamente raţionale, rotaţii de culturi

corespunzătoare recomandărilor staţiunilor de cercetări agricole, în cadrul unor sole

optime ca amplasare, dimensiuni şi formă, sola reprezentând în toate cazurile

unitatea de cultură, exploatare, amenajare şi organizare a muncii;

- reamplasarea (corectarea traseului) reţelei de drumuri de exploatare agricolă ca o

completare a reţelei de drumuri de interes general, asigurând deservirea fiecărei

parcele, sole şi sistem hidrotehnic şi ocuparea unor suprafeţe minime.

SUB 97. Ce şi cum condiţionează metoda de irigare şi instalaţia de udare organizarea teritoriului?

Dimensionarea optimă a solelor şi parcelelor pe terenurile amenajate pentru irigaţii este

condiţionată de metodele de irigare şi instalaţia de udare. Caracteristicile acestora sunt

determinate de lungimea şi lăţimea instalaţiei de udare care conduc la suprafaţa medie pe o

poziţie, iar în funcţie de numărul de poziţii pe zi şi durata de revenire se determină suprafeţele

ce se irigă la o singură udare de o instalaţie (agregat) care este în acelaşi timp şi parcela de

lucru a instalaţiei respective.

SUB 98. Care este cea mai răspândită metodă de irigaţie?

Cea mai răspândită metodă de irigaţie este cea prin aspersiune cu aripi de ploaie de 300 şi

respectiv 400 m, în funcţie de distanţa între antene.

SUB 99. Lungimea şi suprafaţa optimă a solelor pe terenurile amenajate pentru irigaţii

Lungimea şi suprafaţa solelor pe terenurile amenajate pentru irigaţii sunt condiţionate

de doi factori, distanţa între antene şi durata de revenire. Lungimea solelor poate cuprinde de

la două până la cinci antene, care prin sistemul actual de irigaţii prin aspersiune reprezintă un

multiplu de 612 m sau 800 m

SUB 100. Lăţimea solelor pe terenurile amenajate pentru irigaţii

Lăţimea solei trebuie să fie un multiplu al lăţimii de udare a agregatului şi care este în

funcţie de durata de revenire având efect de durată asupa cheltuielilor de producţie

suplimentare şi asupra consumurilor suplimentare de muncă şi combustibil pentru executarea

lucrărilor agricole.

SUB 101. Rolul organizării teritoriului în corelare cu lucrările de desecare

Organizarea teritoriului în corelare cu lucrările de desecare are rolul de a asigura

regularizarea regimului apei pe terenurile amenajate astfel încât să se realizeze în continuu

condiţiile de producţie şi ameliorare (ulterioară) a solurilor.

Stabilirea şi dimensionarea optimă a solelor (parcelelor) şi sectoarelor de desecare se

realizează în mod raţional numai prin corelarea permanentă pe faze de proiectare a lucrărilor de

îmbunătăţiri funciare şi organizarea teritoriului adecvat particularităţilor fiecărui teritoriu (relief,

amenajare, sistem de agricultură, etc.).

SUB 102. Acţiunile organizării terenului plantaţiilor pomicole

A – Stabilirea sistemelor de cultură a pomilor;

B – Amplasarea, amenajarea şi pregătirea terenului pentru plantaţiile pomicole;

C – Organizarea terenului pentru plantaţiile pomicole.

SUB 103. Categorii ale sistemelor de cultură a pomilor

Sistemele de cultură care includ complexul de măsuri pentru înfiinţarea şi întreţinerea

livezilor pot fi grupate în două mari categorii: culturi pure şi culturi asociate.

SUB 104. Explicaţi noţiunile: culturi pomicole pure/ culturi pomicole asociate

Culturile pomicole pure

În această situaţie pomii constituie cultura unică pe terenul respectiv, urmărindu-se

numai producţia de fructe. Întregul complex de măsuri aplicate are ca scop crearea condiţiilor

optime pentru pomi şi obţinerea unor cantităţi mari de fructe de calitate superioară. Se poate

lucra cu 3 sisteme: clasic, intensiv şi superintensiv. Aceste sisteme se deosebesc prin

numeroase particularităţi legate de materialul săditor utilizat, numărul de pomi la unitatea de

suprafaţă, forma coroanei, nivelul de mecanizare a lucrărilor, recuperarea investiţiilor şi, mai

ales, cantitatea şi calitatea recoltelor.

Culturile pomicole asociate

Cuprind sistemul agropomicol şi grădinile familiale. Sistemul agropomicol se

caracterizează prin faptul că la dezvoltarea deplină pomii nu ocupă întreaga suprafaţă. Între

rândurile de pomi rămân spaţii mari, astfel că pe toată durata vieţii pomii sunt asociaţi cu

culturi agroalimentare sau furajere care se înfiinţează pe intervalele dintre rânduri. Se

urmăreşte aşadar şi obţinerea unei producţii complementare: agricolă, furajeră sau legumicolă.

Existenţa a două culturi pe terenul respectiv împiedică aplicarea integrală a lucrărilor specifice

pomilor, mai ales a tratamentelor împotriva bolilor şi a dăunătorilor.

SUB 105. Ce se urmăreşte prin alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole?

Alegerea terenului pentru înfiinţarea diferitelor plantaţii pomicole urmăreşte

satisfacerea exigenţelor speciilor pomicole faţă de factorii de vegetaţie. În această privinţă

indicaţii valoroase oferă culturile pomicole şi vegetaţia spontană existente în zonă.

SUB 106. Ce se urmăreşte prin lucrările de amenajarea terenului plantaţiilor de pomi?

Amenajarea terenului cuprinde lucrările de asigurare a mecanizării, de conservare şi

ameliorare a solului, de reducere a cheltuielilor de producţie şi de creştere a productivităţii

muncii,

SUB 107. Lucrări pentru amenajarea terenului plantaţiilor de pomi

Defrişarea terenului de vegetaţie lemnoasă spontană sau cultivată (pomi bătrâni);

Nivelarea terenului , obligatorie pentru plantaţiile intensive şi superintensive, respectiv

recomandată pentru celelalte;

Această lucrare asigură mecanizarea şi irigarea, creează condiţii uniforme pentru pomi prin

eliminarea excesului de umiditate şi combaterea eroziunii. Este recomandat ca nivelarea să

se facă prin deplasări cât mai reduse de teren (decopertarea a numai 10 cm din stratul cu

humus scade recolta cu 25%), fără a se ajunge la straturile sărace din profunzime. În acest

scop, nivelarea (modelarea) trebuie făcută în strânsă corelaţie cu parcelarea. Pe terenurile

cu denivelări parcelele vor avea dimensiuni mai reduse, cuprinzând unităţi naturale cât mai

uniforme. În cazul în care în anumite porţiuni se ajunge, totuşi, la straturi mai puţin fertile,

se va avea grijă la pregătirea terenului să se compenseze prin recopertare şi aport

suplimentar de îngrăşăminte.

Pentru amplasarea perdelelor antierozionale se afectează fâşii de teren aflate pe latura din

amonte a drumurilor situate pe pante mai mari de 10%, când există pericolul ca eroziunea

să nu poată fi stăvilită prin alte mijloace (canale de coastă, benzi înierbate, etc.).

Perdelele sunt late de 3-5 m şi de obicei sunt alcătuite din specii fructifere cultivate cărora li

se aplică lucrări de întreţinere normale. Se utilizează mai ales alunul, coacăzul, agrişul,

zmeurul.

Evacuarea excesului de apă este o măsură obligatorie pentru parcelele din porţiunile mai

joase ale terenului în care există pericolul de a se acumula prea multă apă în caz de ploi. În

aceste parcele se sapă canale deschise la 1,00-1,40 m adâncime, la care se racordează

drenurile amplasate în interiorul parcelei.

Dacă panta terenului este cuprinsă între 12% şi 18% în afară de nivelarea terenului şi de

trasarea drumurilor se vor efectua lucrări specifice – canale de coastă, debuşee, terase

(amenajări antierozionale). Aceste lucrări se calculează şi se amplasează pentru fiecare parcelă,

în principal în funcţie de pantă

SUB 108. Lucrări pentru pregătirea terenului plantaţiilor de pomi

Cea mai bună pregătire a terenului pentru plantarea pomilor este desfundarea la

adâncimea de 60-70 cm. Aceasta are în primul rând rolul de a crea condiţii favorabile (aerisire

şi afânare) pentru creşterea rădăcinilor. Lucrarea se efectuează pe întreaga suprafaţă a

viitoarei livezi, acolo unde terenurile sunt plane sau cu o pantă foarte mică (până la 8-10%). Pe

terenurile cu pante ce depăşesc 8-10% desfundarea se face în benzi în lungul curbelor de nivel,

păstrându-se fâşii nedesfundate, late de 2-2,5 m, situate la 20-30 m între ele. Distanţa exactă

între aceste fâşii se stabileşte în aşa fel încât porţiunile nedesfundate să rămână pe intervalele

dintre rândurile de pomi. Perioada cea mai indicată pentru desfundarea terenului este perioada

mai-august pentru terenurile libere şi iulie-septembrie pentru cele ocupate cu diverse culturi.

Concomitent, este necesară îngrăşarea prin încorporarea la fiecare hectar a 40-60 t

gunoi de grajd, 600-1000 kg superfosfat şi 300-400 kg sare potasică printr-o arătură la 25-30

cm.

În solurile acide (cu pH-ul sub 5,5-6) se recomandă corectarea acidităţii prin

încorporarea amendamentelor cu var în cantitate de 6-8 t/ha.

Mai este necesară o nivelare de suprafaţă pentru a elimina crestele şi şanţurile rămase

în urma desfundatului.

SUB 109. Forma parcelelor plantaţiilor pomicole

Forma parcelelor cea mai corespunzătoare este cea dreptunghiulară sau de

paralelogram. În cazuri obligatorii (limita exterioară a proprietăţii, traseul unor canale sau

şosele) unele parcele pot avea şi alte forme. Este însă necesar să se asigure paralelismul

laturilor lungi ale parcelelor care vor fi orientate în aceeşi direcţie cu rândurile de pomi.

SUB 110. Lungimea parcelelor plantaţiilor pomicole

Lungimea parcelelor trebuie stabilită în funcţie de dimensiunile terenului. Se ştie că

parcelele între 300 şi 600 m asigură randament maxim utilajelor folosite pentru mecanizarea

lucrărilor şi evacuarea recoltei, fără mari deplasări. În cazul irigării pe brazde lungimea parcelei

se fixează în funcţie de distanţa la care se poate conduce apa (şi în funcţie de infiltrarea apei în

sol).

Sub 111. Suprafaţa parcelelor plantaţiilor pomicole

Suprafaţa parcelelor variază în raport cu relieful terenului. Pentru livezile intensive şi

superintensive, pe terenurile orizontale sau cu pantă uniformă până la 6%, mărimea parcelelor

este de 3-5 ha. În cazuri obligate (limite de proprietate sau când terenul este frământat)

suprafaţa parcelelor poate fi redusă până la 1,5-3 ha.

Sub 112. Orientarea parcelelor plantaţiilor pomicole

Parcelele se orientează cu lungimea pe direcţia curbelor de nivel, fiecare dintre ele

trebuind să cuprindă porţiuni de teren cu aceeaşi pantă sau cu diferenţe foarte mici, astfel încât

lucrările de nivelare, eventual terasare să nu necesite deplasarea unui volum mare de pământ.

Sub 113. Reţeaua de drumuri la plantaţiile pomicole

Reţeaua de drumuri trebuie să asigure accesul în livadă tot timpul anului, să

contribuie la combaterea eroziunii solului, iar traseul lor să valorifice cât mai bine relieful

terenului pentru a realiza economii de terasamente.

În cazul plantaţiilor intensive şi superintensive se amenajează drumuri principale cu

partea carosabilă pietruită pe 3,5-4 m lăţime, cu lăţimea totală de 5-6 m, iar panta de

maximum 8-10%. Se recomandă ca lungimea drumurilor consolidate să nu depăşească 1000-

1500 m la 100 ha livadă. Drumurile secundare au lăţimea de 3-4 m, delimitează parcelele şi se

orientează pe direcţia curbelor de nivel, având în amonte câte un şanţ pentru colectarea apelor.

Sub 114. Zonele de întoarcere la plantaţiile pomicole

Pentru întoarcerea agregatelor se prevăd zone de întoarcere late de 6-8 m la capetele

rândurilor.

SUB 114. Obiectivele principale în acţiunea de organizarea terenului plantaţiilor pomicole

Obiectivele principale în acţiunea de organizare a acestor terenuri sunt:

- stabilirea formei şi dimensionarea unităţilor teritoriale şi de lucru (bazine pomicole,

masive, trupuri şi tarlale);

- stabilirea şi amplasarea reţelei de circulaţie;

- amplasarea zonelor de întoarcere, de influenţă şi de umbrire.

SUB 115. Acţiuni privind organizarea terenului destinat pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole (enumerare)

Cuprinde următoarele acţiuni:

A – Stabilirea sistemelor de cultură a viţei de vie;

B – Amplasarea, amenajarea şi pregătirea terenului pentru plantaţii viticole;

C – Organizarea terenului pentru plantaţiile viticole.

SUB 116. Enumeraţi trăsăturile principale ale sistemului plantaţie viticolă

gradul de utilizare a terenului exprimat prin numărul de butuci/ha, dar mai ales prin

distanţele de plantare;

forma de conducere a butucilor (joasă, semiînaltă, înaltă);

modul de iernare a viţei de vie (protejat, neprotejat, semiprotejat).

SUB 117. Sisteme de plantaţie viticolă (după ponderea lor) folosite în România

Dintre cele 5 sisteme de plantaţie folosite în România, cea mai mare pondere o are

sistemul cu distanţe mijlocii, acesta este urmat de sistemul de plantaţie obişnuit, apoi de cel cu

distanţe mari, cu distanţe mici şi cu distanţe foarte mici.

SUB 118. Precizaţi distanţele de plantare a viţei de vie spre care se tinde astăzi

Astăzi, distanţele de plantare converg către desime mijlocie, 4000-6000 butuci/ha.

SUB 119. Forme de conducere a butucilor (explicaţii)

Forma de conducere a butucilor (joasă, semiînaltă, înaltă)

Sistemele de plantaţie folosite în viticultura din România pot fi practicate în una sau mai

multe forme de conducere a butucilor (conducerea joasă, conducerea semiînaltă – pe

semitrunchi, conducerea înaltă – pe trunchi).

Conducerea joasă – la care elementele de producţie de găsesc inserate pe formaţii

multianuale cu înălţimea de 10-30 (40) cm. Este practicată în cazul sistemului de plantaţie

obişnuit, sau în unele variante folosite în cazul sistemului de plantaţie cu distanţe foarte mici.

Conducerea semiînaltă – la care elementele de producţie de găsesc inserate pe un

semitrunchi sau pe un cordon orizontal situat la înălţimea de 60-80 cm. Atât semitrunchiul cât şi

cordonul orizontal sunt rigide, fapt pentru care viţa de vie nu se pretează la cultura protejată. În

arealele de cultură în care temperaturile minime absolute din timpul iernii scad în mod frecvent

sub -20ºC, se recurge la cultura semiprotejată.

În România conducerea în forma semiînaltă este practicată începând de la distanţa de

plantare dintre rânduri de 2,0 m.

Conducerea înaltă – la care elementele de producţie de găsesc inserate pe un trunchi

sau pe un cordon orizontal situat la o înălţime mai mare de 100 cm. În România, datorită

condiţiilor heliotermice relativ limitate, conducerea înaltă nu poate fi folosită decât în cazul

sistemului de plantaţie cu distanţe mari.

Avantajele pe care le prezintă forma de conducere înaltă sunt: diminuarea pericolului de

îngheţ, extinderea mecanizării, folosirea unor maşini cu randamente sporite, reducerea muncii

manuale până la 400 ore/ha şi chiar mai puţin.

SUB 120. Condiţiile pedoclimatice cerute de cultura viţei de vie în forme înalte

Distanţele mari faţă de sol la care se găsesc amplasate organele de asimilaţie ale

plantei, sistemul foliar bogat, creşterea viguroasă a lăstarilor şi producţia ridicată pentru forma

înaltă de cultură necesită soluri fertile şi cu mai multă umiditate. Solurile fertile reprezintă una

din condiţiile fundamentale pentru reuşita acestor plantaţii. Unde există condiţii care permit o

tăiere lungă a butucilor în sistem clasic, acolo şi cultura înaltă a viţei de vie găseşte condiţii

favorabile sub aspectul fertilităţii solului.

SUB 121. Cerinţele faţă de climă privind cultura viţei de vie în forme înalte

În condiţiile ţării noastre, în mod obişnuit, gerul provoacă pierderi care în cazul culturii

clasice se pot corecta prin tăieri de compensare. În situaţii mai grave, gerul afectează coardele

de rod şi chiar lemnul bătrân. Geruri care periclitează cultura viţei de vie la noi în ţară, survin o

dată la 15-20 de ani.

Temperatura limită a rezistenţei viţei de vie se consideră a fi -20ºC. Rezistenţa la îngheţ

a viţei este determinată nu numai de temperatura coborâtă ci şi de intensitatea şi durata

gerului, dacă acesta este umed sau uscat, dacă vine brusc sau treptat, cât şi de modul cum

sunt pregătite viţele pentru iernare.

Intensitatea gerului se reduce simţitor pe măsura depărtării de sol, fapt pentru care

pierderile la cultura înaltă, în iernile grele, sunt mai mici decât la culturile joase. În zilele cu

temperaturi critice, iarna sau vara, climatul rămâne moderat la înălţime şi este excesiv cu

vecinătatea solului.

În timpul verii, în unele podgorii ale ţării (Dealul Mare şi Murfatlar) numărul zilelor cu

căldură excesivă şi secetă atmosferică accentuată este foarte mare, astfel că frunzele se

veştejesc până la înălţimea de circa 1 m, stagnează creşterea şi pălesc strugurii. În zilele foarte

calde diferenţele de temperatură a aerului variază în limite foarte mari de la 0 la 2,0 m,

ajungând la amplitudinea de 20ºC şi chiar mai mult. În aceste condiţii cultura înaltă suferă mai

puţin.

SUB 122. Exemple de sisteme de cultură a viţei de vie în forma înaltă

Pergola cu braţe şi cordoane duble paralele

Acest sistem a fost preconizat la Staţiunea Experimentală Valea Călugărească. Sistemul se

caracterizează prin existenţa a două cordoane la înălţimea de 1,2-1,3 m, pe care se întind

două sârme paralele pentru susţinerea cordonului. La partea de sus a şpalierului se aşează

două braţe deschise în formă de V. Sistemul oferă avantajul de dublare a sarcinii de rod la

hectar prin formarea a două cordoane paralele la distanţa de circa 40 cm una de alta.

Cordoanele se pot forma fie prin bifurcarea tulpinii, fie prin plantarea a două viţe la groapă.

Distanţa de plantare este de 3-3,6 x 1,2-1,5 m

Sistemul palmeta

În acest sistem viţele se plantează la distanţa de 2,5-3 m între rânduri şi 1,5-1,8 m pe rând,

formându-se un cordon vertical permanent la înălţimea de 1,5 m, iar elementele de rod ale

butucului sunt dispuse lateral, pe ambele părţi, fiind aşezate într-un singur plan pe direcţia

rândului.

Şpalierul are înălţimea de 2-2,2 m şi este prevăzut cu 11 sârme cu diametrul de 2 mm,

prima sârmă simplă şi 5 rânduri de sârme duble, aşezate la distanţa de 30-55 cm. Fiecare

viţă este susţinută de un arac.

SUB 123. Restricţii de ordin general privind înfiinţarea plantaţiilor viticole

Înfiinţarea plantaţiilor viticole se face cu următoarele restricţii de ordin general: să

permită organizarea raţională a terenului, să asigure în optimum cerinţele de creştere şi

fructificare ale soiurilor cultivate, să permită valorificarea integrală a potenţialului de producţie

cantitativ şi calitativ al acestor soiuri.

SUB 124. Care sunt categoriile de factori ecologici ce impun restricţii de ordin calitativ şi cantitativ în plantaţiile viticole?

Restricţiile ecologice indică oportunitatea sau inoportunitatea culturii economice a viţei

de vie în anumite areale de producţie. În general factorii ecoclimatici impun producţiei

restricţiile de ordin calitativ (exemple: vinuri de consum curent sau vinuri de calitate

superioară), iar factorii ecopedologici pe cele de ordin cantitativ.

SUB 125. Restricţiile tehnico-organizatorice la înfiinţarea plantaţiilor viticole

Terenul ales trebuie să permită, sub raportul suprafeţei, înfiinţarea unei asociaţii

(minimum 800-1000 ha) sau cel puţin a unei ferme de producţie (cu 120-150 ha). Terenul

trebuie să se preteze la organizarea interioară reclamată de cerinţele unei exploatări

economice şi mai ales de executarea mecanizată atât a lucrărilor de înfiinţare, cât şi a celor de

exploatare a viitoarelor plantaţii

Respectarea acestor restricţii de ordin general se sprijină pe

formularea unor restricţii analitice cu caracter:

Social-economicTehnico-organizatoricEcologic

SUB 126. Restricţiile social-economice la înfiinţarea plantaţiilor viticole

Restricţiile social-economice impun alegerea cu precădere a terenurilor care necesită

un volum mai mic de investiţii la unitatea de suprafaţă şi cheltuieli mai scăzute de producţie.

Pornind de la preocuparea actuală privind extinderea soiurilor pentru masă, se impune alegerea

prioritară a arealelor din podgoriile şi centrele viticole specializate în această direcţie de

producţie.

SUB 127. Caracteristici ale trupului viticol

Trupul viticol poate avea forma de pătrat, de dreptunghi, trapez, etc., în funcţie de orografia

terenului. Suprafaţa trupului este de 300-500 ha ceea ce permite organizarea procesului de

producţie în una până la 2-3 ferme viticole specializate. Trupul cuprinde toate elementele unei

exploatări raţionale (drumuri, canale pentru irigaţie, etc.) care se transmit sub forma unor

reţele până la nivelul parcelei.

SUB 128. Caracteristici ale tarlalei în cadrul plantaţiilor viticole

Tarlaua (30-50 ha) constituie subunitatea teritorială în cadrul căreia sunt dimenionate lucrările

de mecanizare. De aceea, se impune ca lungimea ei să fie cât mai mare (500-1000 m),

cunoscând că sub 300 m scade mult randamentul folosirii tractoarelor şi maşinilor viticole. Ca

urmare, tarlaua trebuie să aibă o formă de dreptunghi, orientat pe direcţia nord-sud în cazul

terenurilor relativ plane (cu panta de 0-4%), respectiv perpendicular perpendicular pe direcţia

vântului dominant în cazul nisipurilor şi paralel cu direcţia generală a curbelor de nivel pe

terenurile cu panta mai mare de 4%.

SUB 129. Caracteristici ale parcelei în cadrul plantaţiilor viticole

Parcela (3-5 ha) este subunitatea de bază a unei plantaţii viticole. Dispuse una lângă alta, în

sensul lungimii tarlalei ele formează un pachet de 3-10 parcele alcătuit din acelaşi soi şi

portaltoi, care primesc aceleaşi lucrări agrofitotehnice. Lungimea parcelei este de 100-200 m.

CI – Organizarea terenului cu pante peste 5%;

CII – Organizarea terenului cu pante până la 5%.

SUB 130. Care sunt lucrările de organizarea terenului plantaţiilor viticole?

În toate aceste situaţii lucrările de organizarea terenului constau din:

- stabilirea formei, dimensionarea şi amplasarea unităţilor teritoriale şi de lucru;

- stabilirea şi amplasarea reţelei de circulaţie;

- amplasarea zonelor de întoarcere, a rampelor de trecere şi acces, precum şi a

zonelor de umbrire şi de influenţă.

SUB 131. Zonalitatea producţiei pajiştilor

Zonalitatea producţiei pajiştilor pe teritoriul ţării, consemnată de o variaţie mare a

capacităţii productive a acestora în condiţii optime de întreţinere şi fertilizare, determină ca la

acelaşi efectiv de animale să se delimiteze dimensiuni diferite ale unităţilor de exploatare şi

parcelelor. Capacitatea productivă a pajiştilor poate varia după cum urmează:

22-24 tone masă verde la hectar în lunci, pe terase şi platouri joase;

15-16 tone pe păşunile de pe terenurile ridicate, dealuri şi coline înalte;

18-20 tone în zona pădurilor de fag şi molid;

8-10 tone în păşunile din golurile de munte

SUB 132. Definiţi unitatea de exploatare în cazul pajiştilor

Unitatea de exploatare reprezintă suprafaţa de păşune care asigură necesarul de

iarbă pentru un efectiv optim de animale pe întreg sezonul de păşunat, inclusiv rezerva

necesară.

SUB 133. Determinarea dimensiunii unităţii de exploatare în cazul pajiştilor

La determinarea dimensiunii unităţii de exploatare (S, suprafaţa în hectare) se au în vedere

următoarele elemente de calcul: numărul de animale (N), consumul zilnic (Q), perioada de

păşunat (n), rezerva de furaje (R), producţia medie a pajiştei (P), utilizându-se formula:

S =

Un element de calcul important în determinarea suprafeţei unităţii de exploatare îl

reprezintă proporţia în care se preconizează să participe unitatea teritorială respectivă de

pajişte la asigurarea cuantumului necesar de masă verde în sezonul de păşunat.

SUB 134. Definiţi parcela în cazul pajiştilor

Parcela se constituie din suprafaţa care asigură prin rotaţie necesarul de masă verde

pentru un efectiv optim de animale, pe un timp limitat, şi care în decursul unui ciclu de păşunat

să permită regenerarea covorului ierbaceu.

SUB 135. Determinarea suprafeţei parcelei de păşunat

Suprafaţa parcelei de păşunat (S) în hectare se determină în raport cu cantitatea zilnică

de furaje (kg) necesară pentru grupa de animale repartizată (Q), producţia (kg) de masă verde

prevăzută la hectar (P) şi numărul de zile de păşunat pe o parcelă (n), după formula:

S =

SUB 136. Criterii pentru dimensionarea unităţilor de exploatare şi a parcelelor în cazul pajiştilor

a) Limite impuse de elemente ale cadrului natural

râuri, pâraie, pante, ravene, păduri, etc., fără a se ţine seama de aspectul calitativ al

pajiştilor;

după starea calitativă a păşunii, delimitându-se unităţi teritoriale corespunzătoare unui tip

predominant de pajişte, cu caracteristici unitare din punct de vedere geobotanic şi al

nivelului de producţie;

după starea calitativă a terenului pe care sunt amplasate pajiştile (teren productiv,

degradat, stâncării, mlaştini);

după diferitele elemente staţionale (expoziţie, pantă, sol);

după nevoile de exploatare, nefiind individualizate ca atare pe teren prin limite ale cadrului

natural şi economic, ci se creează prin amenajare, urmărindu-se asigurarea căilor de acces,

posibilităţile de adăpost, protecţia terenului, etc.

b) Limitele cadrului natural şi economic, respectiv necesitatea respectării unor restricţii

impuse de condiţiile naturale (cumpene, schimbări de pantă, râuri, pâraie, mlaştini, lacuri,

ravene) sau economice (categorii de folosinţă a terenului – păduri, livezi, arabil; localităţi,

reţeaua de căi de comunicaţie, etc.);

c) Sursa de apă

Asigurarea cu apă a animalelor în perioada de păşunat constituie o condiţie imperioasă

în activitatea de amplasare şi dimensionare a unităţilor teritoriale de exploatare a păşunilor.

Mai mult chiar, în funcţie de existenţa sau inexistenţa de apă se stabileşte şi destinaţia de

folosinţă a pajiştii ca păşune sau fâneaţă.

d) Pretabilitatea mecanizării lucrărilor

Crearea condiţiilor pentru mecanizarea lucrărilor nu constituie un criteriu prioritar în

activitatea de dimensionare a parcelelor, dar se ia în consideraţie pe terenurile relativ plane,

mai puţin fragmentate şi cu deschidere mare, în special în cazul pajiştilor temporare.

e) Economicitatea acţiunii de parcelare – criteriu important, dat fiind investiţiile mari pe

care le solicită delimitarea prin garduri stabile a parcelelor şi unităţilor de exploatare;

SUB 137. Forma cea mai adecvată a unităţilor teritoriale de exploatare a

pajiştilor. Restricţii

Prima problemă care se ridică la proiectarea unităţilor teritoriale de exploatare se referă la

determinarea formei celei mai adecvate. În această problemă se consideră necesar ca

unităţile de exploatare să aibă forma care permite păşunatul cel mai raţional, respectiv

dreptunghiular.

La determinarea unităţilor teritoriale de exploatare este necesar să se evite formaţiunile

alungite şi înguste, sau care au latura lungă învecinată cu terenuri care reclamă pază deosebită

(culturi agricole, plantaţii silvice, pepiniere); se evită trecerile peste terenurile degradate,

pantele abrupte, râurile mari, drumurile publice, căile ferate – acestea trebuind să constituie

neapărat limite între unităţile de exploatare.

Se consideră necesar ca la amplasarea unităţilor de exploatare să se ţină seama nu

numai de cantitatea producţiei, ci şi de calitatea acesteia, respectiv de cuprinderea în cadrul

fiecărei unităţi a pajiştii de o anumită calitate, astfel încât să se poată crea unităţi de exploatare

specializate în vederea valorificării raţionale a diferitelor specii şi categorii de animale.

Ţinând seama de diversitatea mare a reliefului, gradul înalt de fragmentare a teritoriului

pajiştilor, formele diverse de vegetaţie, sunt inevitabile, totuşi şi unele forme neregulate ale

unităţilor teritoriale de exploatare a pajiştilor.

Forma şi mărimea acestora este influenţată şi de criteriile de organizare a teritoriului

pajiştilor.

Parcelarea după restricţiile componentelor cadrului natural are avantajul identificării şi

orientării precise pe teren, însă are inconvenientul că se alătură parcele cu un conţinut

eterogen de vegetaţie ierboasă, fapt ce îngreunează foarte mult exploatarea şi lucrările tehnice

de ameliorare.

Parcelarea după starea calitativă a vegetaţiei pajiştii asigură posibilitatea aplicării

unitare a unui sistem de lucrări de îngrijire şi ameliorare a păşunii.

SUB 138. Mărimea optimă a unităţii de exploatare a pajiştilor

În ceea ce priveşte mărimea unităţilor teritoriale de exploatare, cu cât este mai

redusă cu atât identificarea lor pe teren va fi mai precisă, dar cu atât această reţea este mai

deasă şi cu atât este mai mare volumul lucrărilor şi cheltuielilor necesitate de ridicarea lor

topografică şi aplicarea lor, respectiv cheltuieli cu gardurile necesare pentru delimitarea

unităţilor teritoriale de exploatare. Din practica proiectării organizării teritoriului de pajişti

rezultă că cea mai indicată mărime pentru o unitate de exploatare este de 40-60 ha, limitele

minime şi maxime admisibile fiind de 10-100 ha.

SUB 139. Regula generală privind adoptarea lungimii parcelelor de păşunat

Lungimea parcelelor se calculează astfel încât mărimea maximă a acesteia să nu

depăşească distanţa normală pe care o parcurg animalele zilnic.

Pe ansamblu, raportul între laturile parcelelor este de la 1 la 0,4-0,6 iar la nivelul

unităţilor de exploatare la 0,4-0,7, încadrându-se în proporţia preconizată în literatura de

specialitate ce recomandă ca lungimea parcelelor să fie aproximativ de 2 ori mai mare decât

lăţimea.

SUB 140. Orientarea parcelelor de păşunat în raport cu poziţia curbelor de nivel

În ceea ce priveşte orientarea lor în raport cu poziţia curbelor de nivel, se preconizează

ca parcelele să fie aşezate cu latura lungă transversal curbelelor de nivel, ceea ce permite ca

direcţia de înaintare a turmei să fie din aval spre amonte la ducere şi invers la întoarcere.

În cazul pantelor foarte pronunţate, parcelele urmează să fie aşezate sub un unghi faţă de linia

de cea mai mare pantă.

În literatura de specialitate se precizează ca în niciun caz să nu se amplaseze parcelele

de-a lungul curbelor de nivel, întrucât în acest fel are loc o distrugere activă a covorului

ierbaceu şi a stratului fertil al solului, conducând la formarea de poteci.

SUB 141. Sezonalitatea stadiilor de vegetaţie în raport cu panta, microrelieful şi microclimatul

Sezonalitatea stadiilor de vegetaţie pe teritoriu în raport cu panta, microrelieful şi microclimatul

influenţează ritmurile de creştere şi dezvoltare a vegetaţiei ierboase astfel:

altitudinea scăzută şi umiditatea suficientă determină un număr mai mare de cicluri

de păşunat; pe măsură ce creşte altitudinea, se reduce numărul de cicluri deoarece

deficitul de temperatură scurtează perioada de păşunat;

expoziţia însorită şi capacitatea de încălzire a solurilor se corelează în oarecare

măsură cu efectul negativ al temperaturilor scăzute de la altitudini mai mari;

expoziţia influenţează şi regimul de umiditate; în regiunile secetoase expoziţiile

însorite reduc numărul de cicluri, în timp ce expoziţiile umbrite au o acţiune

favorabilă;

precipitaţiile au cel mai mare rol în condiţionarea duratei şi numărului de cicluri,

umiditatea abundentă mărind viteza de regenerare, permiţând cicluri numeroase de

scurtă durată.

SUB 142. Ce sunt hăţaşurile?

Hăţaşurile sunt artere de comunicaţie proprii pajiştilor, constituind locurile de trecere a

animalelor pe păşune, conducând la intrările şi ieşirile din parcele şi la unităţile pastorale, în

scopul de a se evita deteriorarea covorului ierbaceu, posibilă în cazul în care parcursurile ar

avea loc în mod dezorganizat pe întreg spaţiul pajiştii.

SUB 143. Lăţimea hăţaşurilor

Lăţimea hăţaşurilor depinde de mărimea turmelor şi de frecvenţa circulaţiei animalelor, putând

fi de circa 150 m pentru cirezile de bovine şi de 25-30 m pentru turmele de ovine şi fac legătura

între centrele de producţie sau localitate şi unităţile de exploatare a pajiştilor, respectiv de 8-10

m în cazul hăţaşurilor din interiorul unităţilor de exploatare.

SUB 144. Ce este regimul silvic?

Regimul silvic constituie un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind

amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca finalitate asigurarea

gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.

SUB 145. Ce sunt amenajamentele silvice?

Amenajamentele silvice se elaborează pe ocoale silvice şi unităţi de producţie, cu respectarea

metodologiei unitare şi a prevederilor normelor tehnice de amenajare a pădurilor, urmărind

asigurarea continuităţii funcţiilor ecologice şi social-economice ale acestora.

Pe baza datelor din amenajamentele silvice şi din alte lucrări tehnice de specialitate se

întocmeşte periodic inventarul fondului forestier la nivel naţional şi teritorial.

Elaborarea amenajamentelor silvice se va face în concordanţă cu prevederile planurilor

de amenajare a teritoriului aprobat potrivit legii.

SUB 146. Grupele funcţionale ale pădurilor

Grupa I, păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a

obiectivelor de interes naţional, păduri de recreare, păduri pentru ocrotirea genofondului şi

ecofondului, precum şi păduri declarate monumente ale naturii şi rezervaţii. Conform normelor

tehnice se diferenţiază 5 subgrupe:

I1 – păduri cu funcţii de protecţie a apelor;

I2 – păduri cu funcţii de protecţie a terenurilor şi solurilor;

I3 – păduri cu funcţii de protecţie contra factorilor climatici şi industriali dăunători;

I4 – păduri cu funcţii de recreare;

I5 – păduri cu funcţii de interes ştiinţific şi de ocrotire a genofondului şi ecofondului forestier.

Grupa a II-a, păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se

realizeze, în principal, masă lemnoasă de calitate superioară şi alte produse ale pădurii şi

concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu. Conform normelor tehnice se diferenţiază 2

subgrupe funcţionale:

II1 – păduri destinate pentru producţia de lemn;

II2 – păduri destinate pentru dezvoltarea intensivă a vânatului şi producţia de lemn.

SUB 147. Funcţiile pădurilor

Pentru protecţia apelor sunt destinate suprafeţele de păduri din jurul izvoarelor de

apă minerală puse în valoare sau a surselor de apă potabilă pe o rază de 500 m în zona de

câmpie şi dealuri joase, iar la munte în aval până la 100 m, iar în amonte până la limita de

recepţie a izvorului. Tot aici sunt incluse suprafeţele de pădure situate pe versanţii de scurgere

directă în lacurile de acumulare, iar în zona de câmpie pe o lăţime de 50-100 m de o parte şi

alta, în funcţie de necesităţile consolidării malurilor şi limpezirii apelor, suprafeţele de pădure

situate pe malurile cursurilor de apă (acolo unde nu există îndiguiri) pe o lăţime de 100 m de o

parte şi de alta a Dunării şi a râurilor mari, sau de 40 m lăţime de o parte şi de alta a râurilor

mari din zona de câmpie şi 30 m de o parte şi de alta a canalelor navigabile, suprafeţele de

pădure situate în albia majoră a râurilor, suprafeţele de pădure situate în zona dig-mal.

Pentru protecţia solului împotriva eroziunii sunt destinate arboretele situate pe

versanţii cu formaţii torenţiale sau cu terenuri uşor erodabile, precum şi suprafeţele de păduri

situate pe pante mai mari de 45º, suprafeţele de pădure din jurul golurilor alpine, etc.

Pentru protecţia împotriva factorilor climatici dăunători sunt destinate pădurile

din silvostepă cu excepţia celor de luncă şi a zăvoaielor, pădurile situate de-a lungul coastelor

mării şi lacurilor litorale în cuprinsul unei zone de 15 km lăţime, pădurile din jurul bazinelor de

retenţie şi al lacurilor pe o lăţime de 50 km.

SUB 148. Ce se înţelege prin gospodărire silvică?

Prin noţiunea de gospodărire silvică se înţelege un ansamblu de mijloace unite sub

aceeaşi conducere, organizate şi folosite pentru asigurarea satisfacerii necontenite a nevoilor

deţinătorilor lor (gospodărirea fondului forestier se înfăptuieşte avându-se în vedere funcţiile pe

care le îndeplinesc pădurile).

SUB 149. Ce este ţelul de gospodărire?

Prin ţel de gospodărire se înţelege scopul economic şi social ce se urmăreşte prin crearea şi

îngrijirea unei păduri, în funcţie de rolul funcţional al pădurilor pe bază de amenajamente

silvice.

SUB 150. Principiile de amenajare a teritoriului silvic

Principiile de amenajare (organizare) a teritoriului silvic sunt următoarele:

principiul continuităţii – exprimă obligaţia ce le revine tuturor activităţilor gospodăreşti

de a căuta să asigure în sfera lor de acţiune condiţii proprii pentru satisfacerea nevoilor

celor interesaţi; acesta asigură:

principiul productivităţii – favorizat prin lucrările de amenajare; proiectul de amenajare

prevede obiectivele de atins, speciile, dimensiunile până la care trebuie conduse, regimul de

aplicat şi tratamentele corespunzătoare; sunt precizate şi intervenţiile care pot duce la o

îmbunătăţire a condiţiilor de producţie;

principiul valorificării integrale a resurselor;

principiul estetic.

gospodărirea raţională a pădurilor;

valorificarea raţională a tuturor produselor pădurii;

utilizarea raţională a forţei de muncă;

continuitatea lucrărilor de gospodărire pentru o mai raţională folosire a mijloacelor de

lucru (drumuri, construcţii, maşini)

SUB 151. Ce este tipul de pădure?

Tipul de pădure, în sensul concepţiei biogeocenotice, revine porţiunilor de pădure omogene în

ceea ce priveşte compoziţia, productivitatea, complexul de factori staţionali, relaţiile reciproce

dintre plante şi mediul înconjurător, procesul de regenerare, porţiuni de pădure cărora în

condiţii economice similare li se pot aplica aceleaşi măsuri silvotehnice.

SUB 152. Care este unitatea teritorială de bază pentru gospodărirea şi amenajarea pădurilor?

În organizarea teritoriului forestier, ocolul silvic este unitatea teritorială de bază pentru

gospodărirea şi amenajarea pădurilor.

SUB 153. Aspecte privind constituirea ocoalelor silvice

Cu ocazia amenajării pădurilor se analizează constituirea ocoalelor silvice cu luarea în

considerare a următoarelor aspecte:

- pădurile care constituie un ocol să fie cuprinse pe cât posibil în limitele unui

judeţ;

- în regiunile de munte şi de coline pădurile ocolului să fie încadrate teritorial în

limite naturale;

- la câmpie se va urmări o repartiţie fără fragmentarea trupurilor existente;

- limitele de suprafaţă păduroasă în cadrul unui ocol sunt:

pentru zona de câmpie 5000-8000 ha;

pentru zona de coline 6000-12000 ha;

pentru zona de munte 7000-20000 ha.

SUB 154. Criteriile de constituire a unităţilor de producţie

să aibă limite naturale evidente în regiunea de munte şi de deal, şi artificiale permanente,

eventual naturale – în rest;

trupurile de pădure dintr-o unitate de producţie să fie cât mai omogene din punct de vedere

al condiţiilor naturale;

întinderea unităţilor de producţie să se încadreze pe cât posibil între următoarele limite:

- în lunca Dunării 600-1500 ha;

- la câmpie 1000-2500 ha;

- la dealuri 2000-4000 ha;

- la munte 4000-6000 ha, în mod excepţional suprafaţa de 6000 ha se poate depăşi.

Prin urmare, unităţile de producţie se constituie prin împărţirea teritorială a ocolului

silvic, ele fiind de fapt simple diviziuni ale acestuia, determinate atât de grija asigurării

continuităţii pe teritorii restrânse, cât şi, în general, de interesul simplificării într-o măsură cât

mai mare a administraţiei.

La munte unităţile de producţie sunt determinate în special din consideraţii privind

raţionalizarea exploatării pădurilor, fiind concentrate pe bazine de râuri. Criteriile de delimitare

sunt fixate prin normele tehnice de amenajare, fără să se ţină seama se deosebirile interioare,

nici în ce priveşte condiţiile staţionale, nici în ce priveşte constituţia arboretelor.

În consecinţă, unităţile de producţie au un pronunţat caracter administrativ şi prea puţin

amenajistic.

Dar dacă în cadrul unei unităţi de producţie astfel constituite există arborete cărora

urmează să li se aplice un regim de gospodărire diferit de regimul comun stabilit pentru

majoritatea arboretelor din unitatea respectivă, acelea pot constitui subunităţi de producţie.

Aşa, de exemplu, arboretele de crâng aflate într-o unitate de producţie de codru formează o

subunitate de producţie dacă îndeplinesc condiţia de suprafaţă (>100 ha, respectiv >400 ha

când pădurea respectivă urmează să fie tratată în codru regulat). De asemenea, arboretele de

grupa I din cadrul unei unităţi de producţie formează o subunitate.

SUB 155. Ce este seria de gospodărire?

Suprafaţa de pădure destinată aceluiaşi scop şi formând obiectul unei reglementări

unitare a procesului de producţie, o numim serie de gospodărire.

SUB 156. Ce sunt liniile parcelare?

Mijlocul prin care gospodărirea silvică îşi asigură condiţiile necesare pentru orientare şi

prin aceasta posibilitatea de a sesiza şi urmări cu uşurinţă fenomenele din pădure, este

împărţirea pădurii în parcele. Aceasta se obţine prin fixarea şi deschiderea unui sistem de linii,

numite, după scopul lor, linii parcelare.

SUB 157. Funcţiile liniilor parcelare

uşurează studierea pădurii;

înlesnesc scosul materialului lemnos, la câmpie servesc totdeauna ca drumuri de

scoatere;

servesc ca bază pentru aşezarea şi conducerea tăierilor;

permit formarea de margini întărite, asigurând astfel rezistenţa pădurii împotriva acţiunii

distrugătoare a factorilor naturali;

permit izolarea mai uşoară a incendiilor;

servesc ca bază pentru ridicările topografice;

facilitează practicarea vânătorii, etc.

SUB 158. Amplasarea şi dimensionarea liniilor parcelare

Astfel, pentru liniile care nu servesc decât la separarea parcelelor, o lăţime de 2-4 m s-a

dovedit suficientă. Pentru cele care servesc ca drumuri, însă, ori pentru cele care trebuie să

permită întărirea rezistenţei arboretelor împotriva furtunilor, lăţimea se măreşte la 6-10 m şi

chiar mai mult, după gradul pericolului sau după nevoile transportului. Liniile parcelare largi

sunt orientate fie pe direcţiile principale de scoatere, fie pe direcţia principală a furtunilor, unde

acestea sunt periculoase, şi se numesc linii (parcelar) principale sau linii somiere, iar cele

înguste, cu funcţia de simplă separare, linii (parcelare) secundare.

SUB 159. Ce este parcela?

Parcela este deci, o diviziune a pădurii, născută din nevoia de a se crea condiţii proprii de

orientare, de desfăşurare a lucrărilor silvice şi de protecţie.

O parcelă se caracterizează prin mărime, formă şi conţinut (arboret). Conţinutul

constituie obiect de plan. Dar pentru a putea fi înscris în plan şi recunoscut pe teren trebuie ca

parcelele respective să poarte un semn distinctiv, de aceea se numerotează, de regulă cu cifre

arabe. Dacă partea de pădure din care este constituită parcela sau locul acela poartă un nume

cunoscut de populaţie, este util să se dea parcelei pe lângă număr şi numele respectiv

SUB 160. Mărimea parcelelor

În ceea ce priveşte mărimea, condiţiile depind de forma terenului, de caracteristicile

staţionale, de natura speciilor şi de intensitatea culturii. Este evident că dacă parcelele trebuie

să fie cât mai omogene, întinderea lor va fi mai mică într-o pădure în care terenul prezintă o

mare varietate de forme geomorfologice, decât într-una cu teren aşezat şi condiţii staţionale

uniforme.

Mărimea absolută este însă determinată de nevoile gospodăreşti care cresc odată cu

intensitatea culturii. Totuşi, dat fiind caracterul permanent al parcelelor, la împărţirea pădurii nu

trebuie să se ţină seama de nevoile din momentul respectiv, ci de cele viitoare. De aceea

trebuie să se ia în considerare totdeauna şi concluziile trase din experienţa practică.

În această privinţă s-a stabilit că în condiţiile actuale mărimea cea mai potrivită a

parcelelor, compatibile cu o cultură silvică ar fi de 20-30 ha. Pentru pădurile de molid în care

doborâturile de vânt, atacurile de insecte şi incendiile sunt mai frecvente, limitele pot scădea la

5-20 ha.

SUB 161. Forma parcelelor

În ce priveşte forma, parcelele regulate, dreptunghiulare sunt cele mai convenabile, în primul

rând, din punct de vedere al orientării. De aceea, formarea de parcele de acest fel constituie un

deziderat. Aceasta însă nu se poate realiza în mod necondiţionat decât la şes.

Forma parcelelor care se impune de la sine în regiunea de câmpie, este cea de

dreptunghi sau de pătrat. Cea dintâi prezintă avantajul că la o suprafaţă dată, distanţa de

scoatere a materialului din interior la margine este mai scurtă decât la o parcelă în formă de

pătrat. Aceasta însă, are perimetrul mai mic. În ambele cazuri parcelarul se formeză prin

deschiderea de linii parcelare perpendiculare, pe cât se poate, unele pe altele.

Dar, uneori, sunt indicate şi aici abateri de la aceste forme, admiţându-se, de pildă,

forma de trapez sau altă formă regulată. Acestea sunt de preferat în cazul când se poate obţine

un parcelar mai bine adaptat la forma pădurii, ori dacă pădurea este străbătută într-o direcţie

potrivită de o apă sau de un drum public de care trebuie să se ţină seama, etc.

O influenţă însemnată poate exercita asupra formei parcelarului şi consideraţiile de

ordin estetic. La şes, linia dreaptă, fiind cea mai simplă, are şi un efect estetic ridicat; cu cât

este mai lungă, efectul este mai mare. Dar nu numai forma şi lungimea liniilor contribuie la

estetica pădurii. Printr-o bună proiectare se pot deschide şi pune în valoare punctele de

perspectivă interesante, precum şi locurile pitoreşti din interiorul pădurii. De regulă însă, în

acest caz, trebuie să se înlocuiască linia dreaptă cu una mai mult sau mai puţin sinuoasă.

Sub 162. Ce este subparcela?

Subparcela este, deci, o porţiune de pădure distinctă din cadrul unei parcele, având în

procesul de producţie forestieră o însemnătate proprie sau îndeplinind o funcţie socială ori de

protecţie diferită de aceea a porţiunilor de pădure vecine şi constituind, din această cauză,

obiect independent de cultură, exploatare, planificare, evidenţă şi control.

SUB 163. Etapele formării subparcelelor

1. identificarea şi delimitarea unităţilor staţionale (cartarea staţională) în cadrul

fiecărei parcele;

2. identificarea şi delimitarea arboretelor în cadrul fiecărei unităţi staţionale,

respectiv delimitarea subparcelelor

SUB 164. Suprafaţa minimă admisă pentru o subparcelă

La constituirea subparcelelor, minimum de condiţii care trebuie respectate sunt cele

care definesc un arboret.Şi, deoarece, suprafaţa acestuia trebuie să fie, în general, de minimum

0,5 ha, aceasta este şi suprafaţa minimă admisă pentru o subparcelă.

SUB 165. forma subparcelelor

În ce priveşte forma subparcelelor, se poate deduce din consideraţiile de până acum

că ea trebuie să fie simplă.

Delimitarea subparcelelor, deci, urmează să se facă, pe cât se poate, prin linii drepte.

Subparcelele lungi şi înguste, cu margini neregulate s-au dovedit necorespunzătoare, pe de o

parte fiindcă nu asigură suficientă independenţă ecologică arboretelor respective, iar pe de

alta, fiindcă produc greutăţi în aplicarea şi conducerea lucrărilor.

SUB 166. Delimitarea pe teren a parcelelor

Pentru asigurarea posibilităţii de a se urmări permanent efectul măsurilor silvotehnice şi

amenajistice aplicate şi de a se controla cu precizie creşterea şi evoluţia istorică a arboretelor

se impune ca limitele subparcelelor să aibă un caracter cât mai stabil. În acest scop s-ar

putea adopta ca linii de separare chiar limitele staţionale, pentru a se obţine în interiorul lor

arborete cât mai omogene şi de a se asigura, practic, înscrierea fiecărei subparcele într-o

singură unitate staţională sau de ecosistem.

SUB 167. Modul de numerotare a parcelelor

Ca unităţi independente de plan, subparcelele trebuie recunoscute pe teren şi în scripte.

În acest scop, ele se notează pe hartă, fie prin litere mici, fie prin litere mari. Notaţiile se fac pe

parcele.

SUB 168. Rolul bornelor parcelare

O bornă serveşte atât la marcarea limitelor, cât şi pentru orientare. De aceea bornele

poartă şi ele numere de ordine, care sunt scrise şi pe hartă. În afară de acestea însă, pe bornele

parcelare se mai pot scrie şi numerele parcelelor vecine, precum şi numărul unităţii de

producţie respective (scris cu cifre romane).

SUB 169. Delimitarea pe teren a subparcelelor

Limitele subparcelelor se marchează pe teren în mod vizibil, de regulă prin semne (benzi

orizontale) făcute cu vopsea pe arbori. Intersecţiile acestor limite cu liniile parcelare se pun în

evidenţă, de asemenea, prin semne făcute pe arbori (cercuri cu vopsea), prin gropi, etc.

SUB 170. Notarea subparcelelor

Pe plan, subparcelele se notează cu litere mari sau mici, repetându-se în cadrul fiecărei

parcele, astfel că fiecare subparcelă se denumeşte, de fapt, prin numărul parcelei urmat de

litera respectivă (subparcela 14 A sau 27 D).

LABORATOARE 1. Ce sunt drumurile agricole?2. Explicaţi noţiunile:- tonaj anual de transport;- tonaj de transport din perioada de vârf.3. Clasificarea drumurilor agricole după:- funcţiune;- importanţă;- sistemul rutier;- durata de existenţă.4. Criterii la amplasarea drumurilor agricole5. Corelarea reţelei rutiere agricole cu alte lucrări6. Amplasarea drumurilor în centrele de producţie7. Elemente de dimensionare a drumurilor

(1) Drumurile agricole sunt căi rutiere construite sau amenajate în scopul asigurării

accesului la terenurile şi obiectivele agricole, efectuării transporturilor de materiale,

precum şi a lucrărilor, uneltelor şi utilajelor necesare procesului de producţie.

Drumurile agricole au un caracter provizoriu sau permanent şi nu fac parte din

categoria drumurilor publice.

(2) Tonaj anual de transport =Acesta reprezintă cantitatea totală (în tone) de

materiale, produse, mijloace de lucru, personal şi altele ce trece anual printr-o

secţiune a unui drum agricol.

(3) Tonaj de transport din perioada de vârf= cantitatea totală, exprimată în tone,

de: vehicule, maşini şi utilaje agricole, îngrăşăminte, amendamente, produse

principale şi secundare, care trece printr-o secţiune a unui drum în ambele sensuri

într-o perioadă de 30 zile de trafic maxim.

(4)