I. ILUZII PATOLOGICE sunt percepţii false ale unor excitanţi reali, al căror caracter

patologic nu este recunoscut de pacient, adesea însoţite de interpretare delirantă, modificarea

lucidităţii sau superficializarea proceselor de atenţie şi memorie.

După modalităţile senzoriale se clasifică în:

I. exteroceptive (vizuale, auditive, olfactive, gustative)

II. interoceptive (viscerale)

III. proprioceptive

I. ILUZII PATOLOGICE EXTEROCEPTIVE

1.Iluziile vizuale – sunt cele mai frecvente iluzii patologice. Constau în:

1.A.metamorfopsii : impresia de deformare a obiectelor şi a spaţiului perceput. Aici sunt

incluse:

1. micropsia: obiectele sunt percepute mai mici (de obicei apar în patologia organică

cerebrală)

2. macropsii: obiectele sunt percepute mai mari

3. dismegalopsii: obiectele sunt percepute alungite sau lărgite – apar mai ales în intoxicaţiile

cu diferite substanţe

1.B. porropsia: obiectele sunt percepute mai apropiat sau mai îndepărtat.

1.C. calopsia: obiectele sunt percepute înfrumuseţat.

1.D. pareidolii: sunt percepţii deformate, intens anxiogene. Constau în animarea,

antropomorfizarea unor percepţii simple. Interpretarea imaginii poate oferi percepţiei patologice

un mare grad de bogăţie şi de vivacitate („perceperea“ de fiinţe ameninţătoare în desenul

parchetului, al covorului, al perdelei etc.). Apar în epilepsie, delirium tremens, schizofrenie,

post TCC, infecţii.

1.E. Falsele recunoaşteri - reprezintă identificarea greşită a diverselor persoane. Este diferită de

confuzia de persoană, care poate apare la oamenii normali, în anumite condiţii: percepere

incompletă din cauza distanţei, a luminozităţii, intervalului lung de timp de la ultima întâlnire

sau a asemanării care creează unele probleme de diferenţiere. Apare în episoade maniacale, stări

confuzive, sindrom Korsakoff, sindroame demenţiale (senile, vasculare, traumatice). O variantă

particulară este fenomenul de déjà vu (deja vazut), déjà connu (deja cunoscut), déjà vecu (deja

trăit) sau, invers, jamais vu (niciodată văzut), jamais connu (niciodată cunoscut), jamais vecu

(niciodată trăit), bazat în special pe tulburarea fazei de recunoaştere a memoriei. Aceste

fenomene particulare apar în sindromul de derealizare şi depersonalizare, în patologia de lob

temporal (stări secundare din epilepsia temporală simptomatică).

1.F. Iluzii de persoană – reprezintă erori de identificare a persoanelor şi se întâlnesc în

sindroame delirante şi lezionale.

1.F.A.Iluzia sosiilor (sindromul Capgras) – sosiile sunt persoane care seamănă atât de mult,

încât nu pot fi deosebite. În aceste cazuri persoana cunoscută nu este identificată ca atare,

pacientul considerand că este doar asemănătoare cu ea. Uneori pacienţii consideră că persoanele

cunoscute sunt multiplicate sau sosia iniţială este înlocuită de o altă sosie, în mod repetat, ori

chiar bolnavul se crede o sosie. Pacienţii sunt convinşi (interpretare delirantă) că persoanele

apropiate au fost substituite în scop ostil. Acest sindrom delirant apare în schizofrenie,

tulburarea delirantă persistentă, leziuni de emisfer drept.

1.F.B. Iluzia Fregoli - convingerea delirantă ca un persecutor unic are capacitatea de a se

ascunde sub înfăţişarea altor persoane, ia mai multe chipuri, ca şi cum ar fi un actor. Apare în

schizofrenie, tulburarea delirantă persistentă, leziuni de emisfer drept.

2Halucinaţiile auditive

Pe primul loc ca frecvenţă la adult, sunt situate cel mai des în câmpul auditiv perceptibil şi au

intensitate variabilă (de la discrete, la puternice)

Prezintă complexitate variabilă, putând fi:

A - elementare (foneme, acoasme) - percepute ca fâşâituri, pocnituri, scârţâituri etc.

b - comune - percepute ca sunete bine definite, paşi, lătrat de câine, ciripit de păsări, sunete

muzicale etc.

c - verbale (complexe) - percepe cuvinte, fraze, etc.

După continuitatea în timp pot fi:

a - episodice

b - continue (împiedică bolnavul să se odihnească).

După ecoul afectiv pot fi:

a - favorabile (încurajează),

b - defavorabile (duşmănoase, înjurând bolnavul, ameninţându-l)

În funcţie de numărul personejelor ale căror “voci” sunt recepţionate pot fi:

a - singulare

b – multiple (comentative –comentează comportamentul bolnavului, în maniera ostilă de multe

ori, sau antagonice - unele acuzându-l, altele luându-i apărarea).

În funcţie de concordanţa cu starea afectivă de fond pot fi:

a - concordante (în tulburarea afectivă)

b - neconcordante (în schizofrenie)

Uneori halucinaţiile auditive pot fi imperative, poruncindu-i bolnavului să execute

anumite acte periculoase, de homicid, fără ca acesta să li se poată împotrivi, fapt care conferă

halucinaţiilor auditive, caracterul de mare urgenţă psihiatrică.

Halucinaţiile auditive se întâlnesc în afecţiuni ORL, sub formă elementară şi comună

(otite, mastoidite, surditate), boli neurologice (leziuni ale căilor de conducere, leziuni ale

lobului temporal), boli psihice (schizofrenie - unde au caracter bizar, neinteligibil, depresie

psihotică - cu conţinut trist, dureros, delirium tremens, stări confuzionale onirice), aură

epileptică.

3 Disprosexii cantitative

IV.1 Definiţie: atenţia reprezintă funcţia psihică prin care se realizează concentrarea şi orientarea selectivă a activităţii

psihice asupra unui grad limitat de obiecte, fenomene şi acţiuni definite, cu scopul de a le percepe şi a le înţelege mai bine,

de a le asimila sau de a le evita (A.T.Bogdan, 1973).

IV.6 TULBURĂRI ALE ATENŢIEI (DISPROSEXII)

Disprosexiile pot interesa predominant atenţia voluntară sau pe cea involuntară (disprosexii selective), dar poate

fi observată şi interesarea ambelor forme de atenţie simultan (disprosexii globale).

IV.6.1. DISPROSEXII CANTITATIVE

IV.6.1.1 HIPERPROSEXIA - creşterea orientării selective a activităţii de cunoaştere,poate fi:

- spontană (atenţia este prea mobilă, în detrimentul stabilităţii) – în stări maniacale, de excitaţie, de intoxicaţie uşoară.

Trebuie precizat că în stările maniacale disprosexia este disociată întâlnindu-se o hiperprosexie spontană globală asociată

unei hipoprosexii voluntare selective. Consecinţa mnezică a acestui aspect particular este atât în plan tematic (hipermnezie

selectivă – se reţin uşor amănunte nesemnificative, aleatorii), dar şi temporal (hipomnezie de fixare consecutivă

diminuării concentrării atenţiei).

- voluntară (atenţia este concentrată pe un anumit excitant care prezintă interes pentru individ) – în depresie (atenţia este

centrată pe idei de culpabilitate, de ruină, de lipsă de sperantă etc); la cenestopaţi, hipocondriaci (atenţia este orientată

asupra stării de sănătate a organismului şi fenomenologiei somatice pe care bolnavul o dezvoltă); la deliranţi şi mai ales la

paranoici (atenţia se centrează pe tema delirantă şi este orientată asupra tuturor evenimentelor şi persoanelor implicate în

sistemul delirant respectiv); la fobici (atenţia este orientată pe tema fobică); la obsesionali (atenţia este orientată pe tema

obsesională).

IV.6.1.2.HIPOPROSEXIA - scăderea orientării selective a activităţii de cunoaştere. Se întâlneşte în stări de surmenaj;

anxietate (focalizarea psihismului pe trăirea anxioasă şi ignorarea consecutivă a ambianţei poate conduce la scăderea

atenţiei spontane şi/sau voluntare); stări afective depresive (prin scăderea interesului faţă de ambianţă şi/sau a motivaţiei

personale); tulburări cognitive (dezvoltare cognitivă insuficientă, deteriorari organice, demenţe, delirium, schizofrenie,

intoxicaţii); schizofrenie (prin detaşare afectivă, retragere de tip autist, tulburări cognitive); stări confuzionale.

IV.6.1.3.APROSEXIA - pierderea totală a activităţii prosexice. Apare în stări confuzionale (unde atenţia este cu atât mai

scăzută cu cât tulburarea de conştiinţă este mai profundă); PGP (este primul simptom decelabil în faza de debut);

oligofrenii severe (prin nedezvoltarea atenţiei); demenţe severe; depresie (greu de delimitat dacă alterarea procesului

prosexic se datorează inhibiţiei din depresie sau unui sindrom psihorganic); în schizofrenie (mai ales în forma catatonică).

1. IV.6.2 Deşi în clinică tulburările atenţiei au fost sistematizate mai mult din punct de vedere cantitativ, se mai poate vorbi şi despre tulburări calitative ale atenţiei (disprosexii calitative – paraprosexii). Acestea se referă la disocierea dintre atenţia spontană şi cea voluntară. Acest aspect particular poate fi întâlnit în stări maniacale (hiperprosexie spontana şi hipoprosexie voluntară), în atacul de panică, în confruntarea cu o situaţie fobică sau în stări normale în care, datorită concentrării maxime pe un eveniment aşteptat, faţă de care subiectul este foarte motivat, sunt ignorate, mai mult sau mai puţin, detaliile ambianţei. O modificare în sens calitativ este considerată de unii autori, distractibilitatea atenţiei (atenţia este uşor de distras de lucruri irelevante sau neimportante, de ex. zgomot în camera vecină, cărţi de pe un raft, îmbrăcămintea intervievatorului, etc. Se exlude distractibilitatea datorită halucinaţiilor vizuale şi/sau auditive sau delirurilor). Ea poate să apară ca urmare a labilităţii excesive a proceselor nervoase, a apariţiei unei uşoare inhibiţii externe ori ca efect al oboselii. Distragerea atenţiei se manifestă în aceste cazuri ca o lipsă a concentrării şi stabilităţii atenţiei, omul trecând de la un obiect la altul, de la o preocupare la alta. Odată cu instalarea treptată a oboselii, omul este confruntat cu o stare de apatie, de disconfort, mergând până la somnolenţă. Explicaţia este că inhibiţia supraliminară s-a extins şi asupra semnalizării de tip senzorial-perceptiv4 Hipermnezii

2. Hipermneziile sunt evocări exaltate, involuntare, mai alerte, chiar tumultoase, de nestăpânit, îndepărtând

subiectul de preocupările principale impuse de conjunctura prezentă. Sunt însoţite de accelerarea proceselor

gândirii sau de stări de excitaţie. Pot fi circumscrise la evenimente faţă de care subiectul a fost motivat afectiv.

3. Se întâlnesc la oameni normali, legat de evenimente cu conţinut afectiv negativ (anxiogene) sau pozitiv (bucurii

mari, reuşite etc) şi au caracter tematic, selectiv sau la persoane cu o abilitate specială a conservării mnezice.

Astfel, un adult în vârstă de 45 de ani povestea că îşi aminteşte cu lux de amănunte şi îşi reproduce identic toate

scenele trăite după un traumatism suferit la vârsta de 4 ani, în urma căruia a rămas cu o cicatrice în regiunea

supraorbitară stângă. Printre personalităţile excepţionale cu memorii fenomenale amintim de Racine, celebrul

scriitor francez, care era cunoscut pentru capacitatea extraordinară de a reţine şi declama tragedii întregi, după

ce le citise de abia o dată sau de două ori. În antichitatea romană, Seneca era capabil să repete 2000 de cuvinte

fără legătură între ele, după ce le auzise o singură dată. Printre cei cu memorie muzicală fenomenală amintim pe

Mozart, care îşi scria operele imediat şi perfect, fără nici un fel de schiţă sau corecturi. Raportându-se la modul

în care compunea, el scria că mâna recopiază opera compusă în capul său.

4. Totuşi, această capacitate exagerată de evocare o întâlnim de obicei în afecţiuni psihice caracterizate prin

îngustarea marcată a sferei preocupărilor, aşa cum se întâmplă în tulburarea delirantă persistentă (paranoia) sau

în tulburarea paranoidă de personalitate, în care pacienţii reţin cu o exactitate uimitoare nume, numere de

dosare, date, adrese, cifre etc., şi alte evenimente legate de conţinutul ideii delirante sistematizate sau a

temelor de suspiciune ce focalizează câmpul ideativ al subiectului.

5. Hipermnezia se întâlneşte şi la unii oligofreni numiţi „geniali”, prin posibilitatea excepţională de reţinere a unor

date, cifre, deşi la ei memorarea este pur mecanică.

6. Pot fi, de asemenea, urmate de hipermnezie stările febrile, intoxicaţia cu eter, cloroform, barbiturice - narcoza

cu amital (în care există o memorare paradoxală hipermnezică în pofida obnubilării conştienţei).

7. În patologia vasculară cerebrală se descrie fenomenul de embol afectiv, care constă în rememorarea bruscă,

neaşteptat de pertinentă, a unui eveniment trecut, intens saturat afectiv.

8. Substanţele psihodisleptice („psihedelice”) au proprietatea de a releva, de „a face manifest psihicul” şi de a

determina în acelaşi timp hipermnezii pe fondul tulburării calitative a conştienţei de tip oneiroid. Consumatorii

unor astfel de substanţe declară că cele mai mici evenimente ale tinereţii, scenele uitate din primii ani de viaţă,

reapar reînsufleţite, ceea ce le creează impresia că trăiesc „un secol” într-o zi. Aceste reminiscenţe hipermnezice

au fost considerate de Ribot rezultatul unor condiţii negative, „asemenea unor voci slabe care nu se pot face

auzite decât atunci când au dispărut oamenii cu voce tare”. Această comparaţie a lui Ribot arată că

hipermneziile (în special cele oneiroide) traduc un deficit grav al funcţiei sociale a memoriei pentru că se şterge

limita de demarcaţie între trecut şi prezent, trecutul fiind trăit ca prezent sub o înfăţişare halucinatorie, şi pentru

că nu există nici o selecţie în evocarea amintirilor care inundă conştiinţa, evenimentele banale ca şi cele

esenţiale pentru ins, fiind prezentate pe acelaşi plan şi cu aceeaşi amplitudine.

9. Exacerbarea evocărilor se întâlneşte şi în sindroamele maniacale, asociindu-se, în cadrul tahipsihiei, fugii de idei

şi labilităţii atenţiei.

10. Psihopatologia cunoaşte situaţia desemnată sub conceptul de mentism, în cursul căreia subiectul devine

spectator al unei derulări incoercibile, caleidoscopice de amintiri şi idei. Mentismul poate fi expresia unei stări de

oboseală şi surmenaj, al unei tensiuni nervoase sau al unei intoxicaţii uşoare cu cafeină, alcool, tutun, substanţe

psihotone sau psihodisleptice, pacientul având critică faţă de tulburarea prezentă, încercând s-o stăpânească,

fără însă a reuşi. Situaţia este atât de parazitară şi de jenantă încât produce anxietate, împiedică somnul şi

activitatea conform rigorilor voliţionale.

11. Chaslin a descris mentismul hipermnezic exogen xenopatic din sindroamele de automatism mental, ca expresie

a ideilor delirante de influenţă şi a fenomenelor pseudohalucinatorii.

12. Forma supremă de hipermnezie, în care forţa evocărilor atinge maximum, poate fi considerată viziunea

retrospectivă, trăită de pacienţi în timpul unor stări confuzionale, psihogene, în situaţii de pericol vital iminent

sau în crize de epilepsie temporală. În aceste situaţii, persoanele au impresia că îşi revăd şi retrăiesc perioade din

viaţă în câteva momente.

5 Amnezii

Amneziile, în sens strict, semnifică pierderea totală a capacităţii mnezice, prăbuşirea forţei mnezice. Ele au fost

sistematizate după secvenţa temporală de destructurare recent-trecut (Rauschburg, 1921), luând ca reper debutul bolii în:

1.amnezia de fixare (anterogradă) - este incapacitatea de a integra informaţii noi atunci când informaţiile vechi

sunt relativ bine conservate şi pot fi încă redate. Lacuna de memorizare creşte cu timpul, cel puţin cât persistă tulburarea

de fixare. Amnezia de fixare se întâlneşte în: stări de confuzie mentală, sindromul Korsakov de etiologie alcoolică,

infecţioasă sau traumatică, tulburarea bipolară, stări reactive, stări nevrotice şi reacţii psihogene.

Contrastul frapant dintre imposibilitatea de fixare a evenimentelot prezentului şi conservarea celor din trecut a

fost evidenţiată pentru prima dată de Korsakov. Acesta a prezentat un bolnav care îşi descria foarte logic şi cu atâta

vivacitate călătoriile, încât stârnea admiraţia oricui, dar uita complet că repeta aceeaşi poveste pentru a zecea oară în

cursul unei singure ore. Un alt bolnav reda excelent conţinutul producţiilor sale literare create înaintea îmbolnăvirii, dar

despre nuvela pe care o începuse înainte de a se îmbolnăvi, îşi amintea perfect doar începutul, fără să fie în stare să o mai

termine.

2.amnezia de evocare (retrogradă) - este incapacitatea de a rememora o informaţie care a fost fixată normal.

Este imposibilitatea de a evoca amintiri anterioare debutului bolii, unui traumatism cranio-cerebral, tulburarea de memorie

întinzându-se progresiv spre trecut, în sens retrograd, până în copilărie, ceea ce îi conferă aspectul unei amnezii retrograde

progresive. În aceste situaţii destructurarea funcţiilor psihice nu este atât de accentuată încât să împiedice orice fixare sau

memorare.

3.amnezia antero-retrogradă - este o amnezie mixtă, atât de fixare, cât şi de evocare, prinzând, deci, atât

evenimentele survenite după debutul bolii, cât şi pe cele de dinaintea debutului bolii. Se întâlnesc în sindroame involutive,

unde destructurarea mnezică urmează legile memoriei:

a. legea disoluţiei memoriei (J. Delay) postulează că disoluţia ce realizează amnezia merge întotdeauna de la

complex la mai simplu.

b. legea regresiunii memoriei (Th. Ribot) susţine că uitarea se întinde atât de la prezent spre trecut, cât şi de

complex la mai puţin complex, completând-o de fapt pe prima.

c. se reţin mai bine evenimentele intens trăite emoţional dacât cele indiferente, dovadă că memoria este o funcţie a

unui sistem, psihismul.

Uitarea mai accentuată a faptelor recente nu poate fi explicată aici (la debutul involuţiei) printr-un defect prosexic,

ci printr-o mai mare complexitate a amintirilor recente, ca şi prin încărcătura afectivă a acestora. Amintirile mai

îndepărtate, legate de evenimente impresionante, îşi pot păstra şi ele încărcătura afectivă intensă, dar aceasta se referă cu

predilecţie la tema acestor evenimente, în timp ce celelalte amintiri nu-şi mai păstrează caracterul emoţional. Evocarea

evenimentelor recent trăite se însoţeşte de o componentă emoţională generală datorită căreia trecutul apropiat este mai

greu de manipulat, pentru că este „încă încărcat de viitor” (J. Delay), la nivelul său fiind dificil de operat, spre deosebire

de amintirile mai îndepărtate care sunt mai bine ordonate, logic sistematizate, definitiv parcă separate nu numai de

cunoştinţele prezentului (în care insul se descurcă tot mai greu), ci şi de consecinţele prezentului (pentru el tot mai

anxiogene). În felul acesta, cu cât evenimentele trecutului sunt mai îndepărtate, cu atât sunt mai puţin angajate în prezent

şi cu atât tensiunea afectivă necesară redării lor este mai mică. În plus, cu cât evenimentele sunt mai îndepărtate, cu atât au

fost mai frecvent evocate, astfel încât evocarea lor actuală a devenit o obişnuinţă şi o repetare cvasimecanică,

incomparabil mai simplu de realizat decât trecutul mai apropiat, mai complex şi mai puţin automatizat.

Un alt model de amnezie retrogradă se întâlneşte în instalarea afaziei receptive Wernicke, veritabilă demenţă a

limbajului. Aici este vorba nu numai de uitarea cuvintelor auzite, citite sau scrise, ci de uitarea vocabularului însuşi.

Aceasta se produce progresiv, dar nu atât de la prezent spre trecut, cât mai ales de la complex la simplu, de la cognitiv,

prin afectiv, la senzorial-motor. Astfel, diminuă şi dispar achiziţiile cognitive, sărăceşte bogăţia vieţii afective, forţa ei de

modulare şi nuanţare şi, în sfârşit, expresivitatea mimico-pantomimică.

Cuvintele sunt uitate progresiv, ca şi cum ar respecta anumite reguli gramaticale: la început numele proprii, apoi

substantivele comune, adjectivele şi în sfârşit verbele.

Th. Ribot (1882) arată că limbajul raţional este uitat înaintea celui emoţional, exclamaţiile, injuriile, interjecţiile

fiind mai bine reţinute decât restul cuvintelor şi mai puţin bine reţinute decât expresiile mimico-pantomimice care dispar

în cazuri deosebit de grave, ordinea deteriorării limbajului fiind inversă faţă de construcţia sa naturală sub aspect

ontogenetic şi social-istoric.

O formă de amnezie antero-retrogradă este cea posttraumatică, ce succede comei. Se manifestă ca amnezie

anterogradă cu uitare progresivă, începând cu confuzia mentală postcomă, prelungindu-se câteva săptămâni sau luni, după

care se estompează, iar capacitatea de fixare se ameliorează. Urmează apoi o amnezie retrogradă pe luni sau ani pre-TCC,

care însă scade ca întindere în timp, pe măsură ce fixarea se ameliorează şi rămâne lacunară pentru ore, zile precomă şi pe

zile sau săptămâni după comă.

Amnezii tranzitorii se pot întâlni în confuziile mentale de etiologie frecvent toxică sau metabolică, după o criză

grand-mal (convulsii tonico-clonice generalizate) sau în perioada de efectuare a TEC (terapie electroconvulsivantă). După

TEC, tulburările de evocare dispar în câteva săptămâni, dar poate persista o amnezie lacunară.

4.amnezia lacunară reprezintă un hiatus mnezic (temporar) în viaţa individului, care se referă la o perioadă net

delimitată de timp, de obicei ore sau zile. Se întâlneşte după un AIT (accident ischenic tranzitor), TCC, stări confuzionale,

tulburare de tip crepuscular a conştienţei (beţie patologică, convulsii parţiale complexe din epilepsia temporală,

somnambulism). O formă semiologică specifică intoxicaţiei alcoolice acute la alcoolicii cu o carieră lungă, la care se

instalează leziuni în structurile cerebrale ale memoriei este black-out-ul, lacună mnestică a episodului de beţie acută cel

mai recent.

V. Predescu este de părere că în aceste amnezii lacunare nu este vorba de o pierdere a capacităţii de înregistrare,

ci de imposibilitatea de descifrare şi reproducere conştientă a evenimentelor trăite în perioade de stare, şi ele ar trebui

diferenţiate de stările de apsihie (Guiraud) întâlnite în comele profunde, în care individul nici nu înregistrează, dar nici nu

reacţionează la nici un fel de stimul.

5. amneziile funcţionale şi selective survin în afara oricărei leziuni cerebrale şi se referă la evenimente, persoane,

care sunt uitate întrucât trăirea lor a fost însoţită de o stare afectivă negativă. Amintirile au fost bine constituite şi fixate,

dar rememorarea lor voluntară devine imposibilă. Aceste amintiri nu sunt distruse, ci doar acoperite să zicem cu un voal,

putând fi conştientizate prin evocare involuntară sau prin mijloace de investigare psihologică (narcoza cu amital, inducţie

hipnotică, tehnici de relaxare), odată cu schimbarea împrejurărilor care au produs trauma afectivă; din acest motiv, astfel

de amnezii au mai fost numite psihogene sau afectogene, iar pentru că se referă la un aspect singular al evenimentelor

trăite (situaţii, nume proprii, formule chimice, limbi străine) mai poartă denumirea de amnezii tematice sau elective. Se

întâlnesc în stări nevrotice, amnezii lacunare la isterici, disocieri mnezice la isterici, amnezii posttraumatice din stări acute

de stress, patologie de catastrofă, agresiuni, doliu, fluctuaţii emoţionale.

Spre deosebire de amnezia lacunară, care constă în uitarea unei secţiuni (temporare), amnezia electivă este uitarea

unui anumit conţinut.

Ar mai fi de amintit amneziile schizofrenilor, la care se înregistreză distorsiuni haotice ale memoriei cu diverse

uitări (care arată indiferenţa sau perplexitatea), modificări ale amintirilor, infiltrate de elaborări imaginare şi de construcţii

delirante, neglijarea privind domenii sau persoane importante din viaţa lor alături de o prolixitate de detalii foarte precise,

dar puţin comprehensibile.

1. 6 Paramnezii2. B A doua grupă de dismnezii sunt cele calitative, numite de Kraepelin paramnezii. Aceste tulburări sunt amintiri

deformate, false, neconcordante cu realitatea, fie sub aspectul desfăşurării lor cronologice datorită perturbării

sintezei mnestice longitudinale, a fixării corecte a secvenţelor temporare din propria istorie a subiectului, fie sub

aspectul lipsei de legătură cu realitatea obiectivă trăită în prezent sau în trecut de bolnav.

3. Cuprind tulburări ale sintezei mnezice imediate şi tulburări ale rememorării trecutului.

4. V.5.B.1 Tulburările sintezei mnezice imediate se mai numesc „iluzii de memorie” şi reprezintă evocări eronate

ale unor fenomene sau acţiuni trăite în realitate de bolnav, dar care nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real în

care s+au petrecut sau nu sunt recunoscute de bolnav ca trăite sau netrăite, cu alte cuvinte subiectul nu

recunoaşte corect relaţia sa cu un anumit conţinut mnestic care îi aparţine.

5. 1.falsa recunoaştere - constă în a recunoaşte ceea ce de fapt bolnavul nu cunoaşte. Este o iluzie mnestică, o

„halucinaţie a prezentului”, rod al jocului dintre prezent şi trecut, dintre percepţie şi reprezentare. Se manifestă

ca fenomen de „déjà” (déjà vu, -pensé, -connu, -entendu), în care pacientul are impresia de a mai fi văzut,

gândit, cunoscut, înţeles etc. persoanele sau situaţiile respective. Uneori el are impresia că în situaţiile amintite a

avut (ca şi acum) aceeaşi stare afectivă, fapt pentru care se poate utiliza noţiunea de „déjà vécu”.

6. Opusul falsei recunoaşteri este falsa nerecunoaştere, în care pacientul nu recunoaşte ceea ce de fapt cunoaşte.

Se manifestă ca fenomen de „jamais” (jamais vu, -connu, -entendu, - vécu, -éprouvé), bolnavul având impresia

de a nu fi văzut, cunoscut, trăit evenimentele sau situaţiile sau persoanele actuale.

7. Iluziile de recunoaştere şi nerecunoaştere apar în stări de surmenaj, obnubilare a conştienţei, manie,

schizofrenie, patologie de lob temporal etc.

8. 2.criptomnezia este un „plagiat involuntar”, o nerecunoaştere ca fiind străin, a unui material literar, artistic,

muzical sau ştiinţific, pe care individul l-a citit sau auzit în realitate, dar pe care în mod iluzoriu îl consideră al lui

propriu. Acestă iluzie de memorie trebuie diferenţiată de plagiat, în ultimul caz fiind vorba de o acţiune

conştientă, întreprinsă cu un anumit scop.

9. Criptomnezia ar putea fi considerată o expresie a scăderii forţei discriminatorii între evenimentele personale şi

cele străine, între evenimentele trăite şi cele auzite, citite sau petrecute în vis. Se întâlneşte frecvent în

schizofrenie, demenţe, paranoia.

10. Situaţia inversă, în care pacientul consideră că evenimentele trăite sunt doar citite, auzite sau văzute, portă

denumirea de „înstrăinarea amintirilor”.

3.paramnezia de reduplicare (Pick) este reidentificarea perpetuă a obiectelor, persoanelor sau situaţiilor trăite cu

altele cunoscute, trăite anterior. Astfel, pacientul lui Pick susţinea că a mai fost tratat într-o clinică idantică, de un

medic care semăna leit cu cel de acum etc. În aceste situaţii nu se realizează o continuitate între amintire şi trăirea

actuală, adică impresiile actuale nu sunt confruntate cu amintirile. Este o tulburare rar întâlnită în demenţe (demenţa

Pick).

7 Tulburari de ritm si coerenta in gandireVI.6.I.A.Tulburări de ritm în gândire1. Accelerarea ritmului ideativ (fuga de idei) – se caracterizează prin faptul că asociaţiile între idei se fac la întâmplare,

după aspecte superficiale, după asonanţă, după rimă, după contraste facile, după localizare în timp şi spaţiu. Adesea

pacienţii vorbesc mult (logoree) şi repede (tahifemie), cu voce tare, uneori până răguşesc. În perioadele de exacerbare

extremă a fugii de idei, asociaţiile pierd aproape total legăturile logice formale, ajungându-se la incoerenţa gândirii.

În practică, accelerarea ritmului ideativ nu se întâlneşte izolat, ci asociază excitaţie psiho-motorie, creşterea forţei

reprezentative şi imaginative, a mobilităţii prosexice, a tonusului afectiv, toate exprimate prin logoree – accelerarea

debitului verbal. Această accelerare cvasiglobală a vieţii psihice poartă denumirea de tahipsihie.

Accelerarea ritmului ideativ apare în sindroame maniacale, stări de excitaţie psiho-motorie din schizofrenie sau

paralizie generală progresivă la debut, beţii acute voluntare, stări nevrotice, în stările de oboseală marcată şi de surmenaj.

Forma particulară de accelerare a rimului ideativ:

Mentismul (descris de Chaslin) este o formă particulară de accelerare a ritmului ideativ, caracterizată prin

depanarea rapidă, incoercibilă, automată a reprezentărilor (motiv pentru care poate fi considerată şi o tulburare de

memorie) şi ideilor, faţă de care bolnavii au adesea o atitudine critică, fac efort să-şi stăpânească gândurile, însă de obicei

nu reuşesc. Tulburarea devine atât de parazitară şi de jenantă, încât provoacă anxietate, împiedică pacienţii să se

odihnească sau să desfăşoare activităţi conforme cu rigorile voliţionale, aceştia rămânând spectatori ai propriilor idei.

Mentismul se întâlneşte în stări de oboseală accentuată, în stări de mare tensiune nervoasă, în intoxicaţii uşoare cu

tutun, cafeină, alcool, cu medicamente psihotone şi psihodisleptice, în cadrul sindromului de automatism mental din

schizofrenie (când pacientul are convingerea delirantă că acest fenomen patologic este impus din afară, este provocat de

cineva).

2. Încetinirea ritmului ideativ (lentoare ideativă) - clinic se observă că pacientul vorbeşte rar (bradifemie), articularea

cuvintelor este lentă (bradilalie), oferă răspunsuri cu întârziere (cu perioadă de latenţă mare), vocea are intensitate

scăzută. Pentru obţinerea răspunsurilor de multe ori este necesară repetarea întrebării. Discursul acestor pacienţi este nu

numai lent, dar şi cu întreruperi, iar uneori incoerent.

Lentoarea ideativă asociază slăbirea forţei reprezentative şi imaginative, dificultăţi de evocare a amintirilor, dificultăţi

prosexice, inhibiţie motorie. Această scădere cvasiglobală a funcţiilor psihice (implicit prin diminuarea funcţiei tonico-

energetice afective) poartă, în psihopatologie, denumirea de bradipsihie.

Lentoarea ideativă se întâlneşte în stări de epuizare fizică şi psihică, în perioada de convalescenţă a unor boli somatice,

toxice, infecţioase, în afecţiuni neurologice cu interesare extrapiramidală, ca boala Parkinson, parkinsonism

postencefalitic, intoxicaţia cu monoxid de carbon, în stări de obnubilare a conştiinţei, oligofrenii, schizofrenie, depresie,

melancolie.

Forme particulare de scădere a ritmului ideativ:

2.a. Vâscozitatea mentală – constă în scăderea fluidităţii mentale, care se traduce prin scăderea fluidităţii verbale. Se

întâlneşte în epilepsie.

2.b. Fading mental (Guiraud si Deschamps) – constă în accentuarea progresivă a lentorii ideative până la oprirea fluxului

ideativ. Se întâlneşte mai ales în schizofrenie.

2.c. Baraj ideativ (Sperrung) – ritmul ideativ încetează intempestiv pentru câteva secunde, după care cursul gândirii poate

fi reluat. Această oprire bruscă a exteriorizărilor verbale se întâlneşte în schizofrenie şi poate fi explicată prin apariţia unei

halucinaţii, prin intervenţia unei forţe xenopatice ori poate rămâne incomprehensibil.

2.d. Sărăcirea ideativă – scăderea productivităţii ideilor (Hemmung). Ideile sunt tot mai concentrice, cu un sistem de

referinţă tot mai redus, cu un conţinut tot mai restrâns, deseori monotematice. Se întâlneşte în stări de surmenaj, tulburări

ale conştiinţei, stări depresive, schizofrenie.

3. Dispariţia fluxului ideativ (anideatia) – deşi este descrisă în idioţie şi demenţe (sub forma deambulaţiei anideice) sau în

epilepsie (sub forma automatismului anideic), nu este sigură decât în stările comatoase, pentru că în celelalte se presupune

că există totuşi idei care rămân necunoscute celor din jur. Trebuie diferenţiată de barajul ideativ, în care există un conţinut

ideativ, dar care rămâne necunoscut celor din jur.

VI.6.I.B.Tulburări de coerenţă în gândire

Incoerenţa gândirii – reprezintă pierderea legăturilor logice dintre idei. Exprimarea verbală a ideilor devine lipsită de

conţinut şi ininteligibilă.

Forme de incoerenţă a gândirii:

a.Salata de cuvinte – pacientul exprimă o serie de cuvinte sub forma unui amestec total lipsit de conţinut logic şi

inteligibilitate.

b.Jargonofazia – pacientul nu mai este înţeles de nimeni, pare a vorbi o limbă proprie.

c.Verbigeratie – constă în repetarea stereotipă a aceloraşi propoziţii, fraze sau cuvinte, frecvent lipsite de orice înţeles.

Uneori se observă o oarecare tendinţă la rimă (ex. “acasă, mână, vacă, atom, gâscă, moacă”).

Incoerenţa sub diversele ei forme apare în schizofrenie, demenţe avansate, tulburări de conştiinţă, în special cele

calitative.

8 Idea obsesiva

2. Ideea obsedantă (obsesivă/anankastă) – este o idee parazitară care irumpe şi asediază gândirea pacientului, se impune

conştiinţei, deşi este în dezacord cu aceasta. Este în discordanţă cu realitatea şi cu personalitatea individului

(egodistonică), care îi recunoaşte caracterul parazitar, patologic, luptă pentru a o înlătura, dar de cele mai multe ori nu

izbuteşte. Astfel că ideea obsesivă este însoţită de un mare grad de anxietate. Spre deosebire de ideea delirantă, cea

obsesivă este apreciată critic de pacient, acesta recunoscând că fenomenul emană din propria viaţă psihică, şi nu este

impus din exterior ca în automatismul mental şi fenomenele de influenţă exterioară.

Din punct de vedere clinic, obsesiile îmbracă următoarele forme:

a. idei (obsesii ideative) – corespund definiţiei de mai sus, realizând o “intoxicaţie” prin idee. Principalele teme

obsesive sunt:

- contaminarea cu microbi (misofobie);

- dubitaţia (“de ce?”, « poate… », « dacă… »; se referă la nesiguranţa acţiunilor proprii, bolnavul devine preocupat,

neliniştit, nesigur, se întreabă dacă a efectuat o serie de acte obişnuite, semiautomate ca: închiderea uşii, a

aragazului, de multe ori se întoarce din drum pentru a verifica; unii autori denumesc aceste obsesii “mania

verificărilor”; este frecvent întâlnită la medici (dacă au pus parafa, dacă au scris posologia corectă);

- violenta fizică asupra propriei persoane sau asupra celorlalţi (de ex. “îmi voi ucide copilul”, dar pacienta evită

să rămână singură cu copilul, caută asigurări, ascunde cuţitele, pungile de plastic etc.);

- preocupări religioase (îndoieli cu privire la religie, blasfemii);

- preocupări sexuale (pentru organe sexuale sau acte sexuale inacceptabile; de ex. “voi comite un viol”, dar

pacientul evită să stea singur cu o femeie şi încearcă să-şi abată gândul de la problemele sexuale);

- obsesia unui comportament inacceptabil (idei obsesive de contrast – au un conţinut inacceptabil, supărător, în

profundă discodanţă cu convingerile obişnuite, etice ale bolnavului; de ex. idei obscene obsesive în timpul

rugăciunii la o persoană foarte decentă, dar pacientul încearcă să-şi păstreze autocontrolul, evită situaţiile sociale,

îi întreabă pe ceilalţi dacă comportamentul său a fost acceptabil într-o anumită situaţie; sau alt ex., o soţie

credincioasă are teama de a nu-şi înşela soţul, dar nu trece niciodată la fapte, deşi trăieşte penibil acest chin);

- ordinea (lucrurile să fie la locul lor, acţiunile să se desfăşoare într-o anumită ordine).

Obsesiile ideative apar cel mai frecvent în tulburarea obsesiv-compulsivă, dar se pot întâlni şi în alte entităţi

psihiatrice precum depresia, patologia de involuţie sau debutul schizofreniei.

b. amintiri si reprezentări obsesive – amintirile obsesive se exprimă clinic prin perseverarea rememorării unor

evenimente neplăcute, jenante. În cazul reprezentărilor obsesive este vorba despre idei care contrazic relitatea şi

care determină reprezentarea figurativă într-o manieră senzorial-plastică. Uneori reprezentările contrastante exprimă

prejudiciu, defăimare, aversiune sau ură faţă de persoane pentru care pacientul are sentimente de dragoste, stimă,

respect, prietenie.

c. fobii (obsesii fobice) – reprezintă teama faţă de anumite lucruri, fiinţe, situaţii sau acţiuni, teama nejustificată,

apreciată critic de pacient, dar pe care nu o poate alunga în ciuda faptului ca evită situaţia respectivă. Ca şi obsesiile

fobiile se caracterizează prin caracterul invaziv, intensitate, adezivitate, ilogism şi rezistenţă de neînvins. Fobiile

generează o stare de tensiune intrapsihică însoţită de disconfort fizic sau o senzaţie de maleză, “nu mă pot mişca”,

“nu pot demara” şi de un cortegiu de manifestări neuro-vegetative: transpiraţii, tahicardie, sialoree. Ele sunt

impenetrabile ca şi delirul, copleşitoare ca tensiune psihică, iraţionale, însoţite de conştiinţa patologicului trăirii,

fixate de un subiect tematic şi apărând la fiecare apariţie a unor stimuli ai subiectului respectiv. Prin dezvoltare în

intensie ele pot fi declanşate şi de simpla reprezentare a lor. Ele se pot extinde de la o tema la alta, din vecinătate în

vecinătate. Datorită variabilităţii conţinutului şi etimologiei lor fobiile au fost prezentate de către Devaux şi Logre

ca alcătuind, după expresia lui Lévy-Valensi, o “grădină cu rădăcini greceşti”. Exemplificăm prin:

- Hipsofobia: teama de înălţimi, balcoane, lift

- Agiofobia: frica de stradă, bolnavul nu circulă decât însoţit şi dacă nu este însoţit nu iese din casă, pentru

a se deplasa recurge la diferite motive ca să fie însoţit,

- Agoraphobia: teama de spaţii deschise, poate apare pe stadioane, în pieţe

- Claustrophobia: teama de spaţii închise, locuri înguste

- Eremofobia: teama de locuri pustii, izolate

- Gefirofobia: teama de râuri, poduri

- Talazofobia: teama de mare

- Acusticofobia: teama de sunete, zgomote, explozii, tunete

- Hidrofobia: teama de apă

- Bazofobia: teama de a nu cădea în timpul mersului, întâlnită frecvent la femei, pentru siguranţă merg pe

lângă ziduri, garduri, căutând un punct de sprijin în eventual cădere

- Heliofobia: teama de soare

- Amaxofobia: teama de a călători cu un vehicul

- Siderachomafobia: teama de a călători cu trenul

- Aichmofobia: teama de obiecte ascuţite

- Belenofobia: teama de ace

- Nichtofobia: teama de întuneric, apare la femei, acestea dorm cu lumina aprinsă

- Ailurofobia: teama de pisici, întâlnită frecvent şi la bărbaţi

- Anginofobia: teama de a nu fi sugrumat

- Antropofobia: teama de oameni, de mulţime

- Arahnofobia: teama de păianjeni, mai frecventă la femei

- Cacorafobia: teama de eşec,de nereuşită

- Petofobia: teama de a nu se face de râs în public, datorită unor tulburări de control sfincterian

- Cancerofobia: teama de cancer

- Chinofobia: teama de câini

- Crometofobia: frica de bani

- Dipsofobia: teama de a nu bea

- Emetofobia: teama de a nu voma în public

- Fagofobia/sitiofobia: teama de a mânca

- Erentofobia: teama de a nu roşi în public

- Gamofobia: teama de a se căsători

- Ginofobia: teama de femei

- Hematofobia: teama de sânge

- Hipnofobia: teama de somn

- Iofofobia: Teama de a nu fi otrăvit

- Lisofobia: teama de a nu înnebuni

- Logofobia: teama de a nu pronunţa greşit un cuvânt

- Misofobia: teama de contaminare microbiană

- Monophobia: teama de a nu rămâne singur

- Musofobia: teama de şoareci

- Necrofobia: teama de morţi, de cimitir

- Nozofobia: teama de îmbolnăvire

- Oicofobia: dezgustul faţă de propriul domiciliu

- Partenerofobia:teama faţă de fete tinere

- Pirofobia: teama de foc

- Rabiofobia: teama de turbare

- Sifilofobia: teama de lues

- Taferofobia: teama de a nu fi îngropat de viu

- Tanatofobia: teama de moarte

- Tricofobia: teama de păsări

- Zoofobia: teama de animale

- Xenofobia: teama de străin

- Fobofobia: teama de fobii, bolnavul stă paralizat, nu face nimic

d. tendinţe impulsive (obsesii impulsive) – impulsuri care îndeamnă bolnavul la acte particulare, iraţionale şi

inacceptabile ori ridicole. Pentru că urmarea acestor impulsuri conduce la consecinţe negative, bolnavul li se opune,

însă se încarcă emoţional cu teamă şi panică. Teama de a nu da curs tendinţei impulsive poartă numele de

compulsiune. Aceasta este de obicei legată de anumite idei obsesive contrastante, idei care contrazic flagrant

convingerile individului. De ex. pacienţi cu un comportament ireproşabil şi cu un nivel elevat de cultură sunt

parazitaţi de ideea de a lovi peste faţă diverşi trecători de pe stradă, de a huli sau injuria persoane din colectivităţi

sau institutii faţă de care au un respect deosebit. Pentru că pacienţii recunosc caracterul parazitar al acestor trăiri

patologice şi au capacitatea voluntară de a se stăpâni compulsiunea nu se transformă în act impulsiv. De obicei

teama de a nu comite actul impulsiv se menţine atâta timp cât bolnavul se află în situaţia de a-l comite.

e. Compulsii/acţiuni obsesive (ritualuri, ceremonialuri obsesive) – sunt comportamente repetitive - compulsiuni cu

caracter deschis (de ex spălatul mâinilor - ablutomania, punere în ordine, verificări) sau acte mintale – compulsiuni

mascate (de ex. rugăciuni, numărat - aritmomania, repetarea în gând a unor cuvinte) pe care persoana se simte

nevoită să le efectueze ca răspuns la o obsesie sau în conformitate cu reguli care trebuie aplicate rigid.

Comportamentele sau actele mintale urmăresc să preîntâmpine un anumit eveniment sau situaţie temută. Totuşi,

comportamentele sau actele mintale fie că nu sunt legate în mod realist de ceea ce sunt menite să neutralizeze sau să

prevină, fie sunt evident excesive.

9 Idei delirante macromanice (expansive)

In functie de continutul lor tematic si de fondul afectiv pe care apar, ideile delirante se pot clasifica in:

1. idei delirante expansive (macromanice) – apar pe fondul unei incarcaturi afective pozitive (euforice). Se

descriu:

a) idei delirante de grandoare: de forta, putere, talent, inteligenta, frumusete, bogatie, rang social etc. Pot fi

exprimate vag, intermitent, pe un fundal de satisfactie si optimism, fara nevoia de a-i convinge pe ceilalti,

sau pot fi exprimate ferm, detaliate, sistematizate, bolnavul, in acest caz, fiind centrat pe ideea recunoasterii

(de catre ceilalti), a sacrificiului si a luptei pentru impunerea ideilor sale (frecvent in paranoia).

b) Idei delirante de inventie: elaborarea unor planuri sau incercari de realizare a unor dispozitive sau aparate de

interes major si care preocupa in general oamenii de stiinta din perioada respectiva. Insa pentru delirant mai

importanta este recunoasterea paternitatii, a prioritatii indiscutabile si a monopolului absolut al inventiei lor,

decat secretul calculelor si mecanismelor.

c) Idei delirante de reforma: elaborarea unor planuri filantropice, de pace universala si vesnica, a unor sisteme

filozofice sau politice.

d) Idei delirante de filiatie: convingerea bolnavului de a fi descendentul unei familii renuite sau mostenitor al

unor persoane cu situatie socio-economica sau culturala inalta.

e) Idei delirante erotomane: convingerea deliranta de a fi iubit de o persoana de obicei cu un nivel socio-

cultural superior lui si careia ii atribuie in mod deliberat sentimente de dragoste fata de el, interpretand in

acest sens orice act sau manifestare intamplatoare a acesteia. Ideile erotomane se insotesc de o stare de

exaltare psihica si polarizare pasionala, care-i comanda si calauzeste conduita (ii scrie scrisori, se imbraca

cum ii place persoanei iubite). Izvorul acestor idei delirante este constituit in special din intuitii, iluzii, false

demonstratii si interpretari, iar uneori de „coversatii indirecte” de natura halucinatorie, inscriind ideea

deliranta erotomana in sfera mai larga a sindromului de influenta si de automatism mental. Comportamentul

erotomanului poate ramane pasiv, dar uneori, dupa un timp, ideile delirante erotomane pot impinge pe cel in

cauza sa dea curs, sa realizeze practic legatura lor ideo-afectiva. Daca obiectul iubirii reactioneaza vadit

negativ sau ostil, se poate ajunge la faza rupturii si razbunarii si la reactii agresive.

f) Idei delirante mistice (religioase): pot fi deseori consecinta unor preocupari religioase sau a unor vise cu

aspect de eidetism. Bolnavul se crede purtatorul unei misiuni de ordin spiritual, religios, al unui mesaj

transcendental prin care este menit sa instaureze pacea in lume, sa propovaduiasca credinta in forta divina,

sa imparta dreptatea, sa instaureze armonia universala etc.

g) Idei delirante altruiste: bolnavii devin foarte darnici, generoşi oferind tot ceea ce are inclusiv propria viaţă

în folosul celor din jur, pentru folosul societăţii, al omenirii.

2. 09 idei delirante depresive (micromanice) – apar pe fondul timic depresiv. Se descriu:

a) Idei delirante de persecutie – convingerea bolnavilor ca sunt observati, urmariti, filati, se comploteaza

impotriva lor, are dusmani care il hartuiesc, il spioneaza, il impiedica sa se realizeze pe plan socio-profesional sau

familial, se intentioneaza suprimarea lor. Initial bolnavii se pot comporta ca niste resemnati, de teama se ascund, ies

numai noaptea, isi schimba domiciliul, evita lumea, pentru ca mai tarziu sa recurga la plangeri, acuzatii, revendicari,

reclamatii, violente si conduite antisociale (se realizeaza conversia din persecutat in persecutor. Apare in schizophrenia

paranoida si in deliruri halucinatorii sistematizate.

b)Idei delirante de revendicare – convingerea bolnavului ca a fost victima unei nedreptati (materiale sau morale),

motiv pentru care isi canalizeaza intreaga activitate spre recunoasterea drepturilor lor, astfel ca intenteaza numeroase

procese care nu fac decat sa le intretina starea de alerta si sentimentele de ura, amplificate de interpretarile delirante, in

final putandu-se ajunge la violenta si crima, din exasperarea bolnavului pus in situatia de a-si face singur dreptate.

c)Idei delirante de gelozie – clinic se manifesta prin suspectarea gesturilor, expresiei mimice, tinutei vestimentare,

intonatia si timbrul vocii, cat si a schimbarilor de dispozitie ale partenerului. Toate aceste aspect sunt luate drept probe de

adulter. Delirul de gelozie este diferit de gelozia vulgaris care apare si trece in orice cuplu, prin amplitudinea, caracterul

sau obsedant si tenace si aspectul incredibil al acuzatiilor. Gelosii incep sa organizeaze adunarea unor elemente probatorii

pentru demonstrarea infidelitatii partenerului. Incep sa urmareasca, pun detectivi, cronometreaza timpul de la serviciu

pana acasa. In general gelozia patologica este alimentata de false recunoasteri, iluzii de perceptie si memorie, interpretari

delirante. Cel mai frecvent delirul de gelozie se intalneste in cadrul dependentei de alcool, fiind amplificat atat de

experientele onirice, confuzionale, de scenele de cosmar, cat si de scaderea libidoului. Gelosii patologici supun la

sadisme, maltratari partenerii pentru a marturisi, acestia de teama recunoscand, pentru ca mai apoi sa intervina crime

grave (crime pasionale). Delirul de gelozie apare si la barbatii cu disfunctii endocrine si in patologia de involutie care

incepe cu andropauza.

d) Idei delirante de relatie (de referinta) - bolnavii au convingerea ca persone din anturaj exercita o influenta

negativa asupra lor si ca prin cuvinte, gesturi sau actiuni, fac aprecieri defavorabile asupra calitatilor morale, intelectuale

fizice sau sexuale. Exista si delir senzitiv de relatie descries de Kretschmer: handicapatii senzoriali (bolnavi hipoacuzici

care nu inteleg ce se vorbeste si interpreteaza delirant). Delirul de relatie se intalneste frecvent in debuturi de schizofrenie

sau de depresie periodica.

e)Idei delirante de autoacuzare si vinovatie - au tendinta centrifuga si caracter progresiv, mergand de la

culpabilitate, prin dizgrate, la nedemnitate. Bolnavii se considera vinovati de situatia in care se afla, de nereusita copiilor

in viata, de necazul partenerilor, de nenorocirea altora. Aceasta tulburare de gandire e foarte grava pentru ca sta la baza nu

numai a suicidului, ci si a omorului altruist. Frecvent apare in melancolia de involutie (comportamentul delirant al

bolnavului se manifesta fie prin refuzul ingrijirii atentiei familiei, refuzul hranei, automutilare, suicid).

f)Idei delirante hipocondriace – bolnavii au convingerea deliranta ca sunt afectati sau ameninati de o boala grea,

incurabila, ceea ce ii face sa interpreteze si sa amplifice nemasurat tulburari efemere si minore ale functiei diverselor

aparate si sisteme. Ei se autoanalizeaza si se documenteaza incontinuuin legatura cu presupusa afectiune. In stadii

avansate, mai ales la bolnavi in varsta, aceste idei pot fi insotite de halucinatii cu caracter fantastic, absurd (de ex.

eventualele garguimente, reale, sunt determinate de vietati, ca broaste, serpi, pe care le poarta in stomac sau in intestin).

Alteori afirma ca locul sau structura unor organe s-a modificat.

g)Idei delirante de transformare si posesiune - bolnavii sunt convinsi ca au suferit o metamorfoza corporala, care

poate fi partiala sau generala. Cele mai frecvente sunt transformarile in animale (delir metabolic sau zoontropic). In delirul

dermatozoic, bolnavii sustin ca au paraziti cutanati, ei se straduiesc sa ii inlature si fac apel in acest scop la diferite metode

de tratament foarte originale (ca de exemplu sa ii scoate prin cavitatea bucala).

Aceste idei de transformare sunt absurd si fantastice. Delirul de transformare este intalnit in schizofrenie paranoida,

demente senile, PGP (stadiul final).

h)Idei delirante de negatie – bolnavul nu recunoaste realitati evidente, ajungand sa nege insasi realitatea functiilor

vitale, existenta unor organe, a unui proces psihic, a unor aspecte din realitate etc. De ex. bolnavii spun ca nu au urinat de

5 ani si nu au respirat de 10 ani, organele li s-au atrofiat, au putrezit. In depresiile de involutie bolnavii traiesc un puternic

sentiment de culpabilitate, afirmand ca sunt condamnati sa traiasca vesnic pentru a se chinui vesnic. Aceste idei delirante

de negatie, enormitate si imortalitate fac parte din sindromul Cotard. Delirul de negatie apare in stari dementiale profunde

(mai ales de natura luetica), in melancolia deliranta de involutie si mai rar in stari confuzionale (mai ales de origine

infectioasa).

i) Idei delirante de otravire - bolnavul este atent si controleaza dupa un sistem propriu toate alimentele si lichidele

avand convingerea ca dusmanii il vor extermina punandu-i otrava in mancare sau bautura.

j) Idei delirante catatimice - apar si se dezvolta pe o putermica stare afectival tensionala care poate duce la

scaderea campului constiintei si care determina reactii paroxistice, catastrofice, antisociale prin mechanism de scurt-

circuit (bolnavul se incarca afectiv negative, incarcaturi stocate in timp, care la un moment dat ajung la paroxisme facand

un act necugetat).

3. 11 idei delirante mixte (combinate) – pot fi intalnite pe fondul unei tonalitati afective ambigue. Se descriu:

a)Idei de interpretare – mecanismul delirant este interpretarea, bolnavii supunand tot ceea ce percep, rigorilor

rationamentului inductiv, completat si potentat intuitiv si imaginativ. Interpretarea este orientata atat asupra evenimentelor

exogene (analizeaza excesiv datele oferite de propriile simturi, pe criterii strict egocentrice, ajungand la convingerea ca

gesturile, actiunile sau afirmatiile persoanelor din jur poarta o semnificatie speciala, cu referire la sine), cat si asupra celor

endogene (materialul interpretarilor este oferit de lumea sa interioara, propriile productii ideative, visele si senzatiile

corporale, bolnavul realizand prin intuitie imediata o inferenta de la o perceptie exacta la o conceptie deliranta).

Clérambault afirma ca, spre deosebire de ideile delirante pasionale de gelozie sau erotomane, care se dezvolta in lant,

pornind de la o veriga princeps si realizand un sector delirant al vietii psihice, ideile delirante de interpretare se dezvolta in

retea (perceptiile iluzorii, aluziile, supozitiile, psudorationamentele realizeaza, prin interpretari succesive, o retea difuza,

care cuprinde in ochiurile ei noi aspecte ale realitatii).

b) Ideile de influenta – sunt variante ale delirului de interpretare, care exprima convingerea bolnavului de a se afla

sub imperiul unor forte xenopatice, care ii influenteaza gandurile, sentimentele, actiunile, inhibandu-le, amplificandu-le

sau perturbandu-le. Influenta exterioara care se realizeaza asupra bolnavului, poarta deseori amprenta socio-culturala si

stiintifica a epocii, acesta fiind convins de implicarea diavolului, a unor forte oculte (descantece, farmece), a sugestiei,

hipnozei, undelor electromagnetice, rezelor cosmice, radiatiilor atomice etc.

c) Ideile metafizice (cosmogonice) – bolnavii au pretentia de a elucida originea vietii, lumii, sufletului, a

reincarnarii (metempsihozei).

Se vorbeste in psihopatologie si de delir rezidual cand ideea deliranta ramane ca moosimptom dupa ce au trecut toate

celelalte aspecte psihotice (halucinatiile, agitatia psihomotorie, tulburarile de constiinta). In acest stadiu bolnavul

redobandeste critica asupra conditiei psihice, insa continua sa sustina o parte din ideile sale delirante. De obicei delirul

rezidual are o durata scurta (caeva zile).

O forma particulara este autismul – interiorizarea patologica a gandirii. Gandirea autista este rupta de realitate, este o

deplasare a ideilor spre lumea abstracta , simbolica, imaginara sau legendara, in care se pierde delimitarea spatiului si

timpului trait. Este un semn major de schizofrenie descris de Bleuler. Autismul apare ca o scufundare intr-o lume

impenetrabila si haotica care, dupa Bleuer, constitue o veritabila lume inversa. De obicei clinic se observa aceste trairi

dereistice cand bolnavul sta imobil detasat de realitate, de timp si spatiu, scufundat in imaginar. Autismul este de obicei

saracit in continutul sau delirant, aparand mai tarziu in evolutia psihozei schizofrenice.

Mecanismele ideilor delirante pot fi unice sau multiple, in legatura cu fenomene perceptuale, ca iluziile sau

halucinatiile, sau cu fenomene ideative (intuitii, situatii imaginate si interpretari).

Modalitatile de aparitie si formare a ideilor delirante nu sunt elucidate. Ca si in cazul halucinatiilor, modelele

experimentale produse mai ales cu psihedelice, demonstreaza ca patologia deliranta nu poate fi limitata la mecanisme

strict corticale, dereglarile care le determina extinzandu-se si la regiunile subcorticale. Scoala pavlovista sustine ca in

scoarta cerebrala a bolnavilor cu idei delirante, pe fondul inhibitiei (in faza ultraparadoxala) se inverseaza sensul relatiilor

inhibitorii, astfel ca ceea ce trebuie sa fie inhibat se dezinhiba si devine dominant, din care cauza, in loc sa apara ideea

normala, care exprima corect realitatea, apare opusul ei.

13 .Dislalii

.Dislalii sunt tulburari de articulare (pronuntare) datorate modificarilor aparatului logomotor. Se pot manifesta in mod

predilect pentru anumite sunete (dislalie de sunet), anumite silabe (dislalie de silaba) sau pentru anumite cuvinte (dislalie

de cuvant). Sunetul, silaba sau cuvantul respectiv, luat singur, poate fi pronuntat, dislalia manifestandu-se numai cand

acesta este intalnit intr-un anumit context. Dislaliile literare fac obiectul logopediei. Dintre dislalii de sunet mentionam:

a) rotacismul – este dislalia pentru litera”r” datorata imposibilitatii de a obtine vibratia varfului limbii si

vibrarea valului palatin.

b) sigmatismul (sasaiala) – este dislalia pentru literele „s”, „z”, „j” si a combinatiilor lor („ps”, „ts”, „cs”),

determinata de implantarea vicioasa a dintilor sau de o deformare dentala.

c) rinolalia (vorbirea pe nas sau dislalie nazala) – datorata insuficientei contractiei valului palatin (prin pareza,

paralizie) sau existentei vegetatiilor adenoide.

d) dizatria - vorbire realizată prin transpoziţia de silabe, evidenţiată prin tehnica paradigmelor (ex.: 33 de

cocostârci pe casa lui Kogalniceanu, copila compatimitoare). apare în sindroamele psihorganice, în PGP, în

ASC, în demenţe.

e) pelticia - vorbire care se realizează cu comisurile bucale depărtate. Apare la oligofreni, debili mintali.

Cand la tulburarile de articulare se asociaza tonii sau clonii ale musculaturii fonatorii sau respiratorii, apare

balbismul (balbaiala), care prezinta ca forme clinice de manifestare:

a) Balbismul clonic - vorbire repetată, sacadată, de obicei interesează o silabă la începutul unui cuvânt (ma-ma-

mama)

b) Balbismul tonic - este o rezistenţă puternică în pronunţarea unui cuvânt sau a unei silabe, rezistenta care

intrerupe discursul. Cand este depasita, cuvintele se revarsa tumultos, în cascadă (m-m-mama, b-b-b-

balsam)

c) Balbismul tonico-clonic – reprezinta balbismul mixt.

Balbismul se intalneste in logonevroze (afectiuni nevrotice anxioase), fiind accentuat in anumite situatii

emotionale, dar si ocazia folosirii unor cuvinte mai dificile. Astfel ca individul cauta sa le inlocuiasca cu altele, pe care nu

numai ca nu le gaseste imediat, dar nici nu sunt, din punct de vedere semantic atat de adecvate. Prin urmare se incarca

tensional afectiv negativ si poate dezvolta o adevarata fobie fata de cuvintele dificile (logofobie). Datorita suprimarii

numeroaselor silabe sau cvinte, in situatia unui balbism avansat, insotit de inversiuni, repetitii, eliziuni, limbajul poate

deveni total ininteligibil, fenomen cunoscut sub numele de tumultus sermonis.

13 Modificari calitative de imaginativeVII.4.II. Modificări calitative de imaginaţieVII.4.II.1. Simularea: se referă la falsificarea adevărului, în privinţa stării de sănătate, prin creearea de tulburări somatice

sau psihice, în scop utilitar, material sau moral. După Solier se deosebesc:

Simulaţia creatoare

Simulaţia exagerată (amplificatoare)

Simulaţia perseverentă (fixatoare – la bolnavii isterici şi debilii mental)

Simulaţia totală apare la indivizii normali psihici care intenţionat, conştient, legat de un scop bine precizat (concediu

medical, scutire, pensionare), din care să obţină beneficii secundare, reproduc semnele unei boli psihice inexistente,

putând fi simulate orice boli psihice sau somatice; din cele neurologice se pot simula: paralizii, astazii, stupor, mentism,

stare de negativism. Din punct de vedere medico-legal psihiatric gradul şi fidelitatea simulării somatice şi psihice e în

funcţie de imaginaţia, inteligenţa şi rezistenţa simulatorului.

VII.4.II.2. Suprasimularea: se întâmplă când bolnavul utilizează conştient şi exagerează simptomele unei afecţiuni

preexistente dorind să pară şi mai bolnav (de ex. hospitalismul care apare în dezvoltarea de tip hipocondriac).

VII.4.II.3. Metasimularea: apare la bolnavii cu stări psihice şi fizice normale, care după un episod psihotic acut real,

realizează un beneficiu consecutiv acestei situaţii. Patologic perseverează în acuzele subiective anterioare stării sale

actuale încercând obţinerea unui beneficiu în continuare. Acestea apar la expertizele medico-legale.

VII.4.II.4. Disimularea: e un fenomen psihopatologic foarte grav de care se leagă urgenţele majore, crima şi sinuciderea.

Constă în ascunderea unor simptome psihice sau infirmităţii în scopul sustragerii de la tratamentul obligatoriu, pentru

obţinerea unui beneficiu (carnet de conducător auto la un psihotic) sau punerii în aplicare a unei idei delirante sau a unei

tentative de suicid (bolnavii depresivi au un înalt potenţial disimulativ, manifestat în special la debutul sau după

traversarea episodului depresiv, pentru a evita internarea sau pentru a obţine externarea, ca să poată pune în aplicare acest

act final, suicidul).

14Depresia ca forma de hipertimie negative

Hipertimia reprezintă creşterea răsunetului afectiv faţă de o anumită situaţie. În funcţie de polaritatea răsunetului afectiv

se disting:

A.Hipertimia negativă – 1.Depresia

2.Anxietatea

3.Anestezia psihică dureroasă

Depresia – se caracterizează printr-o trăire afectivă intensă a unei dureri morale, a inutilităţii şi devalorizării, conducând la

o stare de neputinţă, la diminuarea marcată a interesului şi a plăcerii faţă de activităţi altă dată agreabile, dispariţia

„chefului de viaţă”, a capacităţii de a mai funcţiona din punct de vedere profesional, familial, social. Dispoziţia deprimată

este însoţită de un conţinut perceptual sumbru, uneori neclar („ca prin ceaţă”), de ideaţie lentă (bradipsihie) cu conţinut

trist, pesimist, pierderea capacităţii de a mai comunica cu persoanele din anturajul apropiat, anticipări negative susţinute

de selectarea aproape în exclusivitate a amintirilor cu conţinut trist, neplăcut, ameninţător. Trăirea depresivă se

exteriorizează în plan motor printr-o inhibiţie marcată sau o nelinişte psiho-motorie, mimica şi pantomimica exprimând

concordant conţinutul dureros al trăirilor afective (frunte încreţită în omega melancolic, treimea interioară a pleoapelor

ridicată, plegia treimii interioare a pleoapei superioare (semnul lui Veragut), comisurile bucale coborate, privire

îndurerată, cu umerii aduşi în faţă, corp încovoiat, braţele cad pasiv pe lângă corp sau sunt ridicate exprimând

deznădejdea). După H. Ey depresia poate configura fie un simptom, fie un sindrom sau o entitate nosologică distinctă.

Depresia nu trebuie confundată cu stările de tristeţe normale ce survin după pierderea unor persoane dragi,

pierderi materiale, insuccese, dureri morale, decepţii, care sunt de mai scurtă durată, de intensitate mai mică şi lipsite de

consecinţe în plan relaţional şi funcţional, individul găsind resursele necesare pentru a li se opune şi a le depăşi.

Depresia se întâlneşte într-o varietate de tulburări psihice, de la sindroamele nevrotice din bolile somatice, la

tulburările afective majore (depresia unipolară, tulburarea bipolară) sau în psihoze (depresia postprocesuală din

schizofrenie, tulburarea schizoafectivă).

Depresiile se pot clasifica în:

1. endogene (pure) - depresii unipolare, tulburarea bipolară, tulburarea schizoafectivă. Apar fără o cauză exterioară

decelabilă.

2. exogene (psihogene) - depresii nevrotice, depresii de epuizare Kielholtz (mascată). Apar reactiv, ca o consecinţă

maladaptativă la acţiunea unor factori exteriori percepuţi de subiect ca psihotraumatizanţi

3. organice - se datorează efectelor fiziologice directe ale unei condiţii medicale generale:

a. cauze endocrinologice: diabet zaharat, boală Addison, hiper- şi hipotiroidismul, hiper- şi hipoparatiroidismul, hiper-

şi hipoadrenocorticismul, cele legate de ciclul menstrual, postpartum, sarcina

b. maladii neurologice: boala Parkinson, maladia Huntington, boala Alzheimer, stroke, traumatism cranio-cerebral,

scleroza multiplă, epilepsie, boala Fahr, boala Wilson

c. condiţii metabolice: deficienţa de vitamina B12, de folat, de niacina, de tiamina

d. condiţii autoimune: lupus eritematos sistemic, arterita Sjögren

e. boli infecţioase: hepatita virală, mononucleoza infectioasă, virusul imunodeficienţei umane

f. neoplazii: neoplasmul de pancreas

g. boli cardiace cronice ± acutizate (infarctul acut de miocard)

h. boli renale severe (stadiul terminal)

4. induse de anumite substanţe - se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe, de ex. drog de abuz, un

medicament:

a. intoxicaţia cu alcool, amfetamina, cocaina, halucinogene, inhalante, opiacee, sedative, hipnotice şi anxiolitice

b. abstinenţa de alcool, amfetamina, cocaina, sedative, hipnotice şi anxiolitice

c. cauze farmacologice: medicaţia cardiologica (clonidina, hidralazina, metildopa, propranolol, rezerpina, digitala,

prazosin, procainamida, lidocaina, metoserpidina); sedative şi hipnotice (barbiturice, cloralhidrat, etanol,

benzodiazepine, clormetiazol, clorazepat); steroizi şi hormoni (corticosteroizi, contraceptive orale, prednison,

triamcinolon, noretisteron, danazol); stimulante şi supresoare ale apetitului alimentar (amfetamina, fenfluramina,

dietilpropion, fenmetrazina); medicamente psihotrope (butirofenone, fenotiazine); neurologice (amantadina,

bromocriptina, levodopa, tetrabenazina, baclofen, carbamazepina, metosuximida, fenitoina); analgezice şi

antiinflamatoare (fenoprofen, ibuprofen, indometacina, opioide, fenacetina, fenilbutazona, pentazocin, benzidamida);

antibacteriene şi antimicotice (ampicilina, sulfametoxazol, clotrimazol, cicloserina, dapsona, etionamida, tetraciclina,

griseofulvina, metronidazol, nitrofurantoin, acid nalidixic, sulfonamide, streptomicina, tiocarbanilid); medicamente

antineoplazice (C-Asparaginaza, nitramicina, vincristina, 6-azauridina, bleomicina, trimetoprim, zidovudina); alte

medicamente (acetazolamida, colina, ciproheptadina, disulfiram, metisergid, meclizina, pizotifen, anticolinesteraze,

cimetidina, difenoxilat, lisergid, mebeverina, metoclopramid, salbutamol).

15 Euphoria ca forma de hipertimie pozitiva

B.Hipertimia pozitivă – 1.Dispoziţia expansivă

2.Hipomania (elaţia)

3.Euforia

Euforia – se caracterizează prin exagerarea dispoziţiei în sensul veseliei, o creştere a tonusului afectiv manifestată printr-o

stare de plenitudine, de bine general, confort, sănătate, mulţumire, fericire, optimism, însoţită de fugă de idei, logoree cu

glume deseori contagioase, cu expresivitate bogată mimico-pantomimică, cu tendinţa la supraapreciere a propriei persoane

(grandiozitate) şi exacerbarea trebuinţelor şi instinctelor (în special cel sexual) proprii (egocentrism). Euforicului totul i se

pare posibil, având asupra existenţei o viziune roză, veselă, plăcută, animată. Manifestă frecvent un comportament

dezordonat şi dezinhibat manifestat prin cheltuirea excesivă a banilor, investiţii necugetate în afaceri, călătorii impulsive,

şofat periculos. Stima de sine înflaţionată şi energia excesivă îl duc la extinderea excesivă a activităţilor şi

responsabilităţilor fără a le finaliza eficient (polipragmazie).

Stările euforice de mică amplitudine pot fi expresia psihică a unor succese, a antrenării într-o ambianţă veselă şi

animată.

Ca expresie psihopatologică, euforia se întâlneşte în:

a. forme uşoare sau fruste de intoxicaţii cu: etanol, cafea, morfină, eter, benzină prin inhalare

b. în stări nevrotice prin suprasolicitare (veselie de scurtă durată după care trece brusc în prăbuşire

astenică)

c. în stări subfebrile

d. în fazele maniacale ale tulburării bipolare

e. pot apare stări de euforie în forma expansivă a PGP, boală hipertensivă, ASC, stări demenţiale senile,

postraumatice, post AVC, în oligofrenii

Euforia autentică trebuie diferenţiată de:

a. Moria – sindrom observat în leziunile de lob frontal, caracterizat prin jovialitate expansivă, familiarităţi,

calambururi, puerilism, coprolalie, expansivitate săracă, uşor epuizabilă.

b. Râsul spasmodic al pseudobulbărilor

c. Euforia necontagioasă, puerilă, nătângă din schizofrenia hebefrenică.

Paratimii

TULBURĂRI CALITATIVE DE AFECTIVITATE ( PARATIMII)

Paratimiile se caracterizează prin reacţii afective aberante şi inadecvate, uneori paradoxale faţă de motive, situaţii

sau evenimente (de ex. o situaţie afectiv-negativă întâmpinată cu veselie şi invers). Se întâlnesc la persoane aflate în

situatii limită de existenţă, persoane care trec prin momente intens psihotraumatizante sau în stări reactive. Însă

paratimiile îmbracă o formă mult mai stabilă şi intensă în schizofrenie.

VIII.6.2.1.Inversiunea afectiăa – este o reacţie afectivă negativă care constă în dezvoltarea ostilităţii, a unor sentimente

negative aberante faţă de persoanele pe care înainte de îmbolnăvire le-a iubit, sau pe care, în mod firesc ar trebui să le

iubeasca (parinţi, fraţi, copii). Se întâlneste în special în schizofrenie, dar şi în paranoia.

VIII.6.2.2. Ambivalenţa afectivă – coexistenţa unor stări afective opuse calitativ (dragoste-ură, atracţie-repulsie) faţă de

aceeaşi persoană sau situaţie. Se întalneşte în special în schizofrenie şi uneori la vârstă înaintată, odată cu scăderea

libidoului.

VIII.6.2.3. Indiferenţa afectivă - este strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele de insensibilitate morală. Ea se

caracterizează prin incapacitatea individuluiului de a înţelege durerile şi nevoile celorlalţi. Redă în fond stările de inhibare

şi de dezorganizare emoţională ale individului.

17.Modificari calitative de vointa

IX.3.II. Modificări calitative (predominant ale voinţei pasive, defensive)

IX.3.II.1. Disabulia se caracterizează prin dificultatea de a trece la o acţiune sau de a sfârşi o acţiune începută,

stare însoţită de oarecare perplexitate şi de o notă afectiv-negativă, legată de faptul că pacientul nu poate iniţia sau finaliza

acţiunea respectivă. Se întâlneşte în neurastenie (încep 5-6 lucruri şi nu duc la capăt niciunul sau n-au demaraj) şi la

debutul schizofreniei.

IX.3.II.2. Parabulia constă într-o insuficienţă voliţională, însoţită sau chiar determinată de anumite dorinţe,

pulsiuni sau acte paralele parazite. Apare în nevroze motorii (insuficienţa voliţională este însoţită de ticuri, spasme), în

tulburarea obsesiv-compulsiva şi în schizofrenie.

IX.3.II.3. Impulsivitatea. Insuficienţa voinţei pasive, inhibitorii, are ca rezultat lipsa de frână şi comportamentul

impulsiv, determinat de dezechilibrul dintre tendinţa impulsivă şi controlul voluntar. Acest dezechilibru se manifestă pe

plan comportamental prin acte impulsive, intempestive, interpretative, inadaptate, de cele mai multe ori cu caracter

antisocial, reprobabil.

Poate apărea în afara unei condiţii psihopatologice, la oameni cu un temperament coleric, în situaţii conflictuale

care determină scurtcircuite exteriorizate clinic în acte impulsive., dar este caracteristică tulburărilor de personalitate, în

special tulburării borderline. Se cunoaşte, de asemenea, impulsivitatea nevroticilor, în special a celor anxioşi, care

izbucnesc în momentele de maximă tensiune afectivă. Impulsivitatea nu trebuie confundată cu impulsiunile din tulburarea

de control a impulsurilor (unde intră: tulburarea explozivă intermitentă, kleptomania, jocul patologic de noroc, piromania,

tricotilomania, cumpărăturile compulsive, comportamentul sexual compulsiv, adicţia de internet etc.). În această categorie

diagnostică intră pacienţii care nu rezistă impulsurilor, pulsiunilor sau ademenirilor (enticements) de a face ceva dăunător

pentru ei sau alţii. Ei pot sau nu să încerce să reziste conştient impulsurilor şi pot sau nu să îşi plănuiască

comportamentele respective. Înaintea actului pacienţii simt tensiune sau excitaţie crescândă, iar după act trăiesc

simţăminte de plăcere, satisfacţie sau libertate şi pot sau nu să simtă remuşcări, vinovăţie sau reproşuri faţă de sine,

sincere.

IX.3.II.4. Raptusul (scăderea voinţei defensive, deci o creştere extremă a impulsivităţii) este un impuls

necontrolabil, brusc şi paroxistic, care pune subiectul în starea de a comite acte violente, ieşite din comun (hetero- sau

autoagresive). Subiectul este mobilizat de o irepresibilă impulsivitate (sau emergenţă) emoţională, afectivă, astfel încât

acţionează exploziv, cu trecere brutală la un act adesea de mare gravitate.

Se întâlneşte în stările maniacale, când pe fondul unei bune dispoziţii şi expansivităţi, la incitaţii repetate, bolnavii

pot izbucni într-o stare de furie nestăvilită, în timpul căreia sparg, lovesc şi chiar ucid. Această manie coleroasă

demonstreză transformarea calitativă a unei stări afectiv-pozitive, ajunsă la tensiunea ei maximă, într-o stare afectiv-

negativă.

O situaţie asemănătoare se întâlneşte în raptusul melancolic, în care bolnavul, până atunci inhibat şi cufundat în

starea sa depresivă, fără un motiv aparent sau la o incitaţie minoră din mediu, are o izbucnire de mare acuitate clinică, în

care automutilarea sau suicidul reprezintă un pericol iminent.

În raptusurile schizofrenilor actele suicidare apar ca nemotivate, bizare, incomprehensibile, dar de o mai mică

amplitudine datorită insuficientei susţineri dinamico-energetice prin tocirea afectivă (ex. suspendarea bruscă a inhibiţiei

din stările catatonice, bolnavul aruncându-se rapid de la etaj).

În schimb în epilepsie aceste impulsiuni ating intensitatea maximă a dramatismului lor, ca o aparentă

supracompensare a lentorii şi vâscozităţii lor temperamentale. Caracterul lor, pe cât de imprevizibil pe atât de

incomprehensibil, se datorează îngustării câmpului conştiinţei de tip crepuscular, cu reducerea ungiului relaţiei cu

ambianţa la interpretarea halucinator-delirantă, iar actele impulsive declanşate sunt avantajate de păstrarea coerenţei

automatismelor motorii. Perioada de criză determinând amnezie lacunară specifică, pune pacientul în faţa unui dezastru în

care nu-şi recunoaşte contribuţia şi ca atare consternarea nu atrage după sine scuzele şi remuşcările caracteristice

psihopaţilor sau nevroticilor.

Se mai întâlneşte în stări confuzionale cu destructurare profundă a stării de conştiinţă, în psihozele induse de

intoxicaţii cu amfetamine sau psihedelice, în delirium tremens, in beţia patologică (tulburare crepusculară de conştiinţă),

la homosexualii pasionali.

18 Tulburari ale instinctului alimentar

TULBURĂRI ALE INSTINCTULUI ALIMENTAR

X.I.1. Creşterea instinctului alimentar se manifestă sub următoarele forme:

X.I.1.1 Bulimia – reprezintă exagerarea nevoii de hrană. Se întâlneşte în foarte multe stări patologice: leziuni cerebrale

organice, tumori diencefalice, tumori pancreatice, diabet zaharat, hipertiroidie, convalescenţă după boli consumptive etc.,

dar şi prin simplul antrenament, ca nevoie reflexă. Bulimia poate fi un comportament imperios iraţional ( bulimia

nervoasă) constând din ingerarea episodică, necontrolată, compulsivă şi rapidă a unor mari cantităţi de alimente într-o

perioadă scurtă de timp (binge alimentar), urmată de vărsături autoinduse, laxative sau diuretice, de perioade de încetare a

alimentării (fasting) sau de exerciţii fizice intense, pentru a preîntâmpina creşterea în greutate (binge and purge).

X.I.1.2. Fagomania – reprezintă exagerarea consumului alimentar, fără o impulsiune sau veritabilă nevoie de hrană. Apare

în nevroze, diabet insipid, tumori cerebrale.

X.I.1.3. Polifagia – este tendinţa de a ingera fără discernământ şi fără limită alimente şi produse chiar necomestibile (ex.

coprofagia). Se întâlneşte în demenţe, oligofrenii, schizofrenie, stări de modificare a lucidităţii conştiinţei, psihopatii

severe cu pervertirea instinctului alimentar. O variantă a ei este pica, o tulburare de alimentaţie constând în ingestia

persistentă de substanţe nonnutritive (de ex. cretă, nisip, var, păr, hârtie, cărbune, pietre, sârma etc.), inadecvată nivelului

de dezvoltare al individului şi nelegat de o practică anume culturală. Apare cel mai frecvent la pacienţii cu retard mental şi

la copii, în special cei cu retard mental sau autism.

X.I.2. Scăderea instinctului alimentar se poate manifesta prin următoarele forme:

X.I.2.1. Anorexia: scăderea sau lipsa totală a poftei de mâncare. Apare în depresii profunde sau schizofrenie unde este

foarte greu de diferenţiat de fenomenul de negativism alimentar (refuz alimentar deliberat) sau de ideile delirante de

otrăvire. Anorexia nervoasă este întâlnită în stări nevrotice, stări psihopatice, la adolescente. Este o condiţie severă şi

potenţial letală, caracterizată printr-o imagine corporală perturbată şi limitări dietetice drastice, autoimpuse, cu sau fără

episoade de comportament binge sau de evacuare forţată (vărsături autoprovocate sau automedicaţie cu laxative sau

diuretice, clisme), care duc, de regulă, la malnutriţie.

X.I.2.2 Sitiofobia: reprezintă refuzul de alimente. Nu reprezintă expresia doar a scăderii sau pierderii poftei de mâncare ci

are totodată o motivaţie psihopatologică legată de conţinutul halucinaţiilor auditive, olfactive şi gustative sau datorată

ideilor delirante de otrăvire, inutilitate, autoacuzare. Apare în depresii, schizofrenie.

19 Tulburari ale expresiei mimice (cantitative si calitative)

XI.2.1. Tulburări cantitative de mimică

XI.2.1.1. Hipermimia – reprezintă mobilitatea şi expresivitatea exagerată a mimicii. Poate fi:

► globală (hipermimie generalizaăa) - întreaga motricitate facială este crescută în sensul intensităţii, rapidităţii şi

variaţiei mişcărilor. Apare în stări maniacale, intoxicaţii uşoare.

► localizată (polarizată) – traduc o stare extatică (la idealiştii pasionali şi mistici) sau exteriorizează preocupările

delirante (când poate fi dârză sau dispreţuitoare), dialogul imaginar cu vocile halucinatorii sau mirarea şi

teatralismul isteric. Se mai descriu, în cadrul mimicilor polarizate, mimicile compensatorii apărute la persoane

care vor să afişeze o conduită diferită sau chiar opusă stărilor afective (de ex. mimica dezinvoltă a timizilor sau

mimica pseudoironică a psihastenicilor).

XI.2.1.2.Hipomimia – reprezintă scăderea mobilităţii şi expresivităţii mimice. Se întâlneşte în:

► melancolie

► stări de inhibiţie psiho-motorie

► sindromul de impregnare neuroleptic

► stări confuzionale

► demenţe

► oligofrenii

► PGP (facies laminat datorat hipotoniei musculaturii faciale)

XI.2.1.3. Amimia – imobilitatea mimică

20 Sindromul de agitaţie psiho-motorie

Este un conglomerat de comportamente dezordonate, zgomotoase, variabile ca intensitate în cadrul aceluiaşi

pacient, cât şi de la o afecţiune psihică la alta. Se poate întâlni în toată patologia psihiatrică, cu precadere in episodul

expansiv maniacal, schizofrenia, delirium tremens, unele demenţe.

Caracteristicile clinice: hiperactivitate în toate sectoarele psihismului (motor, ideativ, verbal, afectiv), cu vivacitate

crescută, nerăbdare, ton ridicat al vocii, locvacitate, logoree, surescitare ideativă, exacerbarea memoriei şi a ideaţiei,

mobilitatea afectelor, mişcări, mimică, gesturi bruşte, necontrolate, intensitatea variabilă, care poate atinge paroxisme

coleroase, incoercibile, cu potenţial hetero-/ auto-agresiv.

Polimorfismul simptomatologic face dificil, în majoritatea cazurilor, diagnosticul diferenţial al agitaţiei psiho-

motorii. Există o variabilitate a perturbării conştiinţei, care poate fi clară în agitaţia dintr-o psihopatie, schizofrenie

paranoidă, manie, reacţia acută de stres, sau – dimpotrivă- confuză, cu dezorientare auto- şi allo-psihică, halucinaţii şi

iluzii patologice vizuale, alterări calitative de tip oneiroid în cazul unei meningo-encefalite, deliriumului tremens sau alte

cauze organice/ toxico-infecţioase în care se manifestă sindromul psiho-organic acut.

Apare în: intoxicaţii cu monoxid de carbon, eter, beladonă, droguri, medicamentoase (amfetamine, antidepresive

triciclice, hidrazidă) sau în delirium tremens, infecţii (onirismul din stările toxico — infecţioase, în encefalite, meningo-

encefalite, abces cerebral, tromboflebita sinusului cavernos), şoc chirurgical (prin reacţie emoţională sau organică

nespecifică, prin impregnarea etilică brusc decompensată de sevraj), epilepsie - prodromal sau postcritic ca izbucniri

disforice declanşate de incitaţii, accesul maniacal, stări demenţiale – agitaţie monotonă, exacerbată vesperal, crize

coleroase nemotivate, de anulare şi de panică, PGP, schizofrenie, deliruri cronice.

21 Sindromul conversiv. Sindromul conversiv este consecinţa reprimării unor nevoi afective, urmată de dezvoltarea

unor simptome somatice sau de distorsiuni în funcţionarea unor grupe de muşchi aflate sub control voluntar, care

mimează de obicei afecţiuni neurologice, dar care nu pot fi explicate prin nici o tulburare organică.

Exemple:

- anestezia isterică - este o pierdere a diferitelor modalităţi senzoriale ca urmare a unor conflicte emoţionale reprimate,

neexprimate;

- alte alterări / perturbări senzoriale (cecitate, anosmie, cofoză, anestezii / analgezii segmentare segmentare, diplopie,

anestezii în mănuşă / ciorap, fără corespondent metameric;

- perturbări motorii (pareze, paralizii, vărsături, afonie isterice);

- macropsii / micropsii ale unor obiecte, percepute cu dimensiuni mărite, respectiv micşorate, simptome care pot însă să

apară ca atare şi în afecţiuni organice, ca de exemplu epilepsia cu crize parţiale complexe.

Caracteristica principală a acestor simptome de conversie este relaţia temporală dintre momentul apariţiei

simptomului (dar şi particularităţile sale clinice) şi o psiho-traumă sau emoţie intensă. De asemenea, simptomele care

afectează hemicorpul stâng sunt mai frecvente decât cele care afectează hemicorpul drept datorită, mai puţin investit prin

mecanismele gândirii magice cu vitalitate decât hemicorpul stâng, sediu al inimii, simbolic acceptat ca locus vital

princeps.

Simptomele conversive nu sunt sub control voluntar, ceea ce le deosebeşte de simulaţie, nu constituie un tip de

răspuns sancţionat cultural (inacceptabil, ruşinos, nedemn).

22 Sindromul catatonic. Sindromul catatonic constă din comportamente motorii anormale şi poate fi întâlnit în

schizofrenie, forma catatonică, dar şi într-o mare varietate de tulburări organice, de unde rezultă importanţa diagnosticului

diferenţial.

Componentele simptomatice pot fi sistematizate în două categorii:

- simptome negative care implică absenţa / reducerea activităţii motorii;

- simptome pozitive, care presupun, dimpotrivă, creşterea excesivă şi patologică a activităţii motorii.

Aceste simptome pot fi întâlnite separat sau combinate, dar, în condiţiile existenţei medicaţiei antipsihotice

moderne şi a accesului facil la serviciile psihiatrice, acest sindrom se întâlneşte arareori în toată completitudinea lui

simptomatologică.

Simptome pozitive:

- posturi bizare ale unor segmente ale corpului, menţinute pentru multă vreme, oricât de incomode ar fi (de ex. perna

psihică);

- catalepsia (lipsa răspunsului la stimuli, cu încetinirea mişcărilor până la apariţia posturilor bizare);

- manierisme (tip particular de comportament lipsit de scop şi finalitate desfăşurat într-o manieră neobişnuit stilizată);

- stereotipii (gesturi, mişcări cuvinte repetitive, lipsite de scop);

- excitaţia motorie / agitaţia catatonică este, de asemenea, sterilă, fără scop şi poate da naştere unor izbucniri bruşte,

neprevăzute şi irepresibile cu mare hetero-agresivitate (raptusuri agresive), care survin uneori în plin stupor catatonic,

ceea ce-l face cu atât mai surprinzătoare;

- sugestibilitatea manifestată prin automatisme motorii manifestate ca acte automate executate la cererea celor din jur,

indiferent de cât de ridicola este această solicitare;

- triada ecopatică, ce constă în imitarea mecanică a gesturilor interlocutorului (ecopraxia), a cuvintelor acestuia (ecolalia),

a mimicii lui (ecomimia);

- verbigeraţia (vorbire incomprehensibilă, rapidă).

Simptome negative:

- stuporul catatonic (absenţa oricărei sau aproape oricărei activităţi motorii, cu păstrarea clarităţii conştiinţei);

- negativismul (rezistenţa la solicitarea de a executa anumite comenzi, de a răspunde la întrebări);

- mutism (absenţa completă a oricărei emisiuni verbale);

- ambitendinţa (tendinţe contrare care par să intre în conflict, de exemplu pacientul întinde mâna, pentru a-i fi strânsa,

pentru ca apoi să şi-o retragă imediat).

26 Atacul de panică . Este un episod neaşteptat, care apare brusc, de anxietate intensă, acută şi copleşitoare, care se

însoţeşte de senzaţia subiectivă de catastrofă / moarte iminentă, precum şi de cel puţin patru din următoarele simptome:

palpitaţii, bătăi puternice ale inimii, sau puls accelerat, transpiraţii intense, tremurături / tremor generalizat, respiraţie

precipitată, cu senzaţie de lipsă de aer sau de sufocare, disconfort / dureri în regiunea toracică, senzaţia de a se înăbuşi,

senzaţie de „piele de găină” (frisoane) / bufeuri, senzaţia de amorţeală sau înţepături în tot corpul, greţuri / disconfort şi

greutate abdominală, senzaţie de „cap greu”/ „cap gol”, teama de a nu-şi pierde controlul / de a înnebuni, derealizare

(perceperea ireală a ambianţei) sau de depersonalizare (senzaţia de auto-detaşare sau chiar de înstrăinare de propria

persoană), teama de moarte iminentă.

Durata atacului de panică este de obicei de 5 - 30 de minute, simptomele având un curs progresiv ascendent la

începutul atacului, cu apogeul simptomatologiei după primele 10 minute. Prin definiţie, atacul apare spontan, pe

neaşteptate; totuşi la unii pacienţii se pot identifica, după mai multe episoade, anumite situaţii declanşatoare, ceea ce

creşte anxietatea de aşteptare a acestora, şi probabil şi starea de anxietate critică din timpul episodului, ca atare. Aceste

episoade pot apărea practic oricând, uneori chiar şi în timpul somnului.

Atacul de panică repetitiv, pe durata unei luni, constituie tulburarea de panică, forma clinică a tulburărilor

anxioase, un atac izolat, care nu s-a mai repetat timp de câteva săptămâni, nu se constituie ca o entitate clinică, dar trebuie

atent diferenţiat de manifestări critice, acute de anxietate care pot apărea în contextul unor condiţii somatice

23.Episodul depresiv – tablou clinicSe asociaza:

60% idei de suicid, 4-5% pana la 10-15% se sinucid

90% anxietate

Particularitati:

Adolescenti, tineri: iritabilitate, tulburari de comportament, abuz de substante

Varstnici:

prevalenta 25-50%

subdiagnosticata, subtratata

acuze somatoforme care pot masca depresia

pseudodementa

TRASATURI CLINICE

Aspect: facies depresiv, retard psihomotor

Perceptie: acuze somatoforme, simptome psihotice: halucinatii in formele severe

Atentie si memorie: afectate (70-80%)

Constiinta bolii: prezenta

Gandire: lentoare, accentuarea obsesiilor, ambivalenta, ideatie cu un continut negativ: inutilitate, incapacitate, culpabilitate, idei suicidare

Evaluarea ideatiei suicidare si a riscului:

daca ideile exista, daca are un plan

antecedente de tentative suicidare

idei de inutilitate

abuz de substante

izolare sociala

grad crescut de anxietate, panica, neliniste

majoritatea pacientilor care s-au sinucis au fost vazuti de un medic, au cautat ajutor intr-un interval de o luna

Gandire in formele severe: idei delirante congruente/incongruente cu dispozitia

Dispozitie: depresie, anxietate, disforie, iritabilitate

Activitate: lentoare, fatigabilitate

Ritm nictemeral: tulburari de somn

Apetit alimentar: afectat

24. Episod maniacal-TABLOU CLINIC

durata - minim 1 saptamana (sau mai putin daca necesita spitalizare), de dispozitie euforica, expansiva sau iritabila, in care 3-mai multe din

urmatoarele au persistat (4, daca dispozitia este iritabila) si au fost prezente intr-un grad semnificativ:

1. stima de sine inflationata sau grandiozitate

2. scaderea nevoii de somn

3. logoree sau presiunea de a vorbi in continuu

4. fuga de idei sau senzatia ca gandurile alearga

5. distractibilitatea atentiei

6. cresterea activitatii orientate catre un scop (fie in societate, la serviciu sau la scoala, oridin punct de vedere sexual) sau agitatie psiho-

motorie

7. implicare excesiva in activitati placute, dar cu potential nociv (cumparaturi excesive, indiscretii sexuale, investitii nesabuite in afaceri)

perturbarea este suficient de severa pentru pentru a cauza o deteriorare semnificativa in functionarea profesionala sau in activitatile sociale

uzuale ori in relatiile cu altii, ori sa necesite spitalizare pentru a preveni vatamarea sa sau a altora, ori exista elemente psihotice

simptomele nu se datoreaza efectelor fiziologice directe ale unei substante ori ale unei conduitii medicale generale (ex. hipertiroidia)

TRASATURI

Episod maniacal usor (3-4 simptome), moderat (cresterea extrema a activitatii sau alterarea judecatii), sever (necesita supraveghere)

Episod maniacal sever fara/cu simptome psihotice (congruente/incongruente cu dispozitia)

25. TRATAMENTUL DEPRESIEI

Antidepresive - 60-80% raspund la un antidepresiv, daca doza e suficienta, timp de 6-8 saptamani

Anxiolitice

Sedative

Depresiile cu cicluri rapide sau rezistente: se asociaza timostabilizatoare

Depresile severe cu simptome psihotice: se asociaza antipsihotice (olanzapina, risperidona, quetiapina, aripiprazol etc)

Terapie elecroconvulsivanta - indicatii precise

Principii ale tratamentului cu antidepresive

Se iau in consideratie:

o starea somatica a pacientului

o efectele secundare ale antidepresivelor

o interactiunile posibile

o potentialul suicidar (antidepresive cu toxicitate redusa: SSRI)

o complianta

o accesul la tratament, costul

Doza se creste progresiv pana la doza eficienta (mai ales pentru: triciclice, venlafaxina).

Doza eficienta se mentine minimum 4 saptamani, inainte de a decide, eventual, ca antidepresivul nu este eficient.

Toate antidepresivele au o perioada de latenta de aproximativ 14 zile.

Odata ce se obtine o remisiune semnificativa, tratamentul se continua 6 -9 luni, pentru a preveni recaderea.

Daca evolutia e favorabila, dupa 6-9 luni tratamentul se poate reduce treptat, dar se ia in consideratie tratamentul de intretinere (ani).

Daca au existat 2 sau mai multe episoade tratamentul poate fi permanent.

Tratament de intretinere - profilactic: scade frecventa, amplitudinea, durata episoadelor

Precautii, contraindicatii:

o Gravide

o perioada de alaptare

o tulburari renale severe

o tulburari hepatice grave

Educarea pacientilor cu privire la riscurile si beneficiile tratamentului.

Alcoolul poate exacerba depresia si poate interfera cu tratamentul antidepresiv.

Psihoterapiile amelioreaza adaptarea, complianta

26.ATAC DE PANICA-TABLOU CLINICDEFINITIE: Atacul de panica este o perioda distincta de frica intensa sau disconfort in care 4 (sau mai multe) din urmatoarele simptome apar

brusc si ating intensitatea maxima in decurs de pana la 10 minute :

TABLOU CLINIC

o predomina manifestarile fizice:palpitatii,transpiratii,tremuraturi,derere toracica,grata,lipsa de aer,ameteala.

o Atac de anxietate severa

o Frecventa extrem de individualizata

o Aparitia abrupta

o Pacientul reactioneaza la simptomele fizice cu un sentiment de catastrofa

o Nevoia de a scapa rapid din situatia respectiva (comportamentul de evitare)

o Ating intensitatea maxima rapid

o Durata scurta

27.TABLOU CLINIC ÎN SCHIZOFRENIE-simptome pozitive si negative

Nu există simptome patognomonice.

Este deosebit de importantă anamneza, durata simptomatologiei, debutul deseori mult anterior spitalizarii.

Atentie la provenienţa socio-culturală - care poate nuanţa tabloul clinic.

Aspect: bizar, manierisme, nelinişte, ostilitate până la atitudini catatonice

Frecvent: igienă deficitară

Contactul psihic: dificil de realizat, distant, impersonal

Percepţie: halucinaţii, pseudohalucinaţii, iluzii

Atenţie şi memorie: diminuate (tulburări cognitive de intensitate variabilă).

Conştiinţa bolii este absentă sau relativă.

Gândire: tulburări formale (incoerenţă, slăbirea asociaţiilor, baraj, tangenţialitate, neologisme, circumstanţialitate) şi de conţinut (idei delirante);

afectarea logicii, a capacităţii de abstractizare, a sesizării absurdului.

Dispoziţie: tocire, inadecvare, inversiune afectivă, ostilitate..

Ritm nictemeral: insomnii

Activitate: apatie, avoliţie: dificultatea de a iniţia activităţi şi de a le duce la bun sfârşit, nelinişte, agitaţie.

Risc de violenţă: idei delirante de persecuţie, halucinaţii auditive imperative etc

Risc de suicid: mare! 50% au o tentativă suicidara, 10-15% reuşesc.

SIMPTOME POZITIVE

o Halucinaţii, idei delirante

o comportament bizar: stereotipii, agitaţie, igienă precară, aspect bizar

o tulburări formale de gândire: slăbirea asociaţiilor, tangenţialitate, incoerenţă, lipsa de logică, circumstanţialitate, deraiere, ilogicitate.

SIMPTOME NEGATIVE

o Aplatizare afectivă: hipomimie, gestica redusă, afect inadecvat, scăderea rezonanţei afective

o Alogie: sărăcia limbajului, a conţinutului, baraj, lentoare

o Avolitie-apatie: igienă deficitară, dezinserţie socio-profesională

o Anhedonie-asociabilitate: fără ocupaţie, izolare, lipsa interesului sexual

o Inatenţie

28.TIPURI DE SCHIZOFRENIE

1. SCHIZOFRENIE PARANOIDĂ

Idei delirante şi halucinaţii auditive

tensionaţi, suspicioşi, ostili, agresivi

debut mai tardiv decat în schizofrenia dezorganizată sau catatonică (spre 30 ani)

prognostic favorabil

răspuns mai bun la tratament

2. SCHIZOFRENIE DEZORGANIZATĂ (HEBEFRENĂ)

Dezorganizarea vorbirii (incoerenţa ideo-verbală)

Dezorganizarea comportamentului

Tocire afectivă şi/sau incongruenţă afectivă

Comportament dezinhibat, dezorganizat, paramimie, paratimie, zâmbet nătâng

Debut timpuriu: sub 25 ani

Prognostic slab, evoluţie deteriorativă

3. SCHIZOFRENIE CATATONICĂ

Imobilitate: catalepsie - flexibilitate ceroasă, stupor

Agitaţie psihomotorie

Negativism (verbal, motor, alimentar), mutism

Stereotipii, bizarerii, manierisme

Ecolalie, ecopraxie

Formă actualmente rară

Evoluţie bună, dar atenţie la risc de malnutriţie, chiar risc vital

4. SCHIZOFRENIE NEDIFERENŢIATĂ

Sunt îndeplinite criteriile generale de diagnostic, dar niciunul din simptome nu este proeminent.

5. SCHIZOFRENIE REZIDUALĂ

simptome predominant negative

lentoare, tocire afectivă, apatie, avoliţie, alogie, mimică redusă, igienă deficitară, dezinserţie socială

29.Tratamentul schizofrenieiSpitalizare - presupune:

evaluare diagnostică

stabilirea tratamentului

siguranţa pacienţilor (idei suicidare, comportament de risc)

simptomatologie pozitivă, incapacitatea de a se îngriji

(re)stabilirea legăturii cu serviciile ambulatorii

Principii terapeutice

► definirea simptomelor de tratat

► ce antipsihotic a fost eficient în trecut sau în funcţie de efectele secundare

► se iniţiază tratamentul cu un antipsihotic, care va fi menţinut 4 - 6 săptămâni cu doze adecvate înainte de a decide

dacă trebuie schimbat

► se începe cu doze terapeutice suficiente, conform simptomatologiei şi apoi se ajustează în funcţie de evoluţia

acesteia

► ameliorarea unor simptome are loc în ore-zile, dar pentru a obţine o remisiune este nevoie de 6-8 săptămâni

► un răspuns terapeutic se obţine la doze de 4-6 mg/zi haloperidol, 80% dintre receptorii D2 fiind blocaţi; peste acest

nivel, creşterea dozelor nu pare justificată

► răspunsuri similare la: 10-15 mg olanzapină, 4-6 mg risperidonă

Farmacoterapie

1.Antipsihotice a) Clasice: haloperidol, clorpromazină .Neuroleptice depôt (retard): flufenazina, haloperidol, zuclopentixol, flupentixol SI

ANTIPSIHOTICE

b)Atipice: risperidona, olanzapina, quetiapina, clozapina, amisulprid, ziprasidona, aripiprazol, sertindol, paliperidona

Medicaţie adjuvantă

► Benzodiazepine - pentru nelinişte, anxietate, insomnie –lorazepam, diazepam, clonazepam

► Antiparkinsoniene - în cazul efectelor secundare de tip extrapiramidal - trihexifenidil 2-4-6 mg/zi

► Timostabilizatoare – potenţează efectul antipsihoticelor, reduce agresivitatea si labilitatea afectivă – acidum valproicum

500-2000 mg/zi, carbamazepina 400-1200 mg/zi

Tratamentul de întreţinere

urmărirea posibilităţii recăderii şi a efectelor secundare

primele 3-6 luni (stabilizare), apoi: după primul episod: 1-2 ani; după 2 episoade: 5 ani; după al 3-lea episod: toată viaţa.

la întreruperea tratamentului riscul de recădere este de 60% în primele 6 luni.

Pentru pacienţii noncomplianţi: tratment cu neuroleptic depôt sau cu eliberare prelungită

Terapii psihosociale

1. Terapie cognitivă, comportamentală (vizează recuperarea abilităţilor sociale),

2. Terapii de grup

3. Terapie familiala: psihoeducaţie, susţinere, lucrul cu emoţia exprimată

4. Reinserţia socială: spitale de zi, centre de zi, apartamente protejate

30.FACTORI DE PRONOSTIC IN SCHIZOFRENIE

FACTORI DE PROGNOSTIC BUN

- debut tardiv

- factori precipitanţi

- debut acut, simptome pozitive

- bună adaptare premorbidă

- istoric familial de tulburări afective

- căsătorit

- suport social bun

FACTORI DE PROGNOSTIC SLAB

- debut precoce

- fără factori prcipitanţi

- debut insidios, simptome negative

- slaba adaptare premorbidă

- istoric familial de schizofrenie

- singur